Incidente Hotararea

8/18/2019 Incidente Hotararea

1/36

1

4. Incidente procedurale

Pe parcursul judecăţii, pe lângă incidentele procedurale privitoare la competenţainstanţei (necompetenţa, conflictele de competenţă, litispendenţa, conexitatea,strămutarea şi delegarea instanţei) şi incidentele cu privire la compunerea completului de

judecată (incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea), pot interveni şi o serie de incidente procedurale care fie întârzie sau fie pun capăt judecăţii. Acestea se constituie în incidente care întârzie judecata ori chiar îi pun capăt -

suspendarea procesului, perimarea şi, mai nou, contestaţia privind tergiversarea procesului - sau reprezintă acte procesuale de dispoziţie ale părţilor prin care sefinalizează, în tot sau în parte, procesul civil - renunţarea, recunoaşterea sau achiesarea şitranzacţia.

Suspendarea procesului

Procesul civil reprezintă o activitate desfăşurată în timp, între un moment iniţial -sesizarea instanţei prin introducerea cererii de chemare în judecată şi un moment final -

dezînvestirea instanţei prin pronunţarea hotărârii. Între aceste două momente procesul se desfăşoară prin sedinţele de judecată şiimplică întocmirea unor acte procesuale, în mod continuu.

Uneori, însă, această continuitate nu se menţine, din motive legate de voinţa părţilor, din iniţiativa instanţei ori independent de acestea.

Definiţia şi felurile suspendării Prin suspendare se înţelege oprirea cursului judecăţii din cauza unor împrejurări

voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii sau independente de voinţa lor. Cazurile generale de suspendare a judecăţii sunt reglementate de art. 411-413

NCPC, însă există şi cazuri de suspendare prevăzute în alte articole din Codul de procedură civilă sau în alte acte normative.

În funcţie de cauza care a determinat suspendarea aceasta se clasifică în:- suspendare voluntară; - suspendare legală, de drept; - suspendare judecătorească, facultativă.Suspendarea voluntară

Suspendarea voluntară intervine ca urmare a manifestării de voinţă a părţilor,expresă sau tacită.

Codul prevede două cazuri de suspendare voluntară: - când amândouă părţile o cer; - când niciuna dintre părţi, deşi legal citate, nu se înfăţişează la strigarea cauzei (şi

niciuna din părţi nu a cerut judecarea ân lipsă) .

De precizat că dacă intervin cazurile de suspendare voluntară instanţa esteobligată să dispună suspendarea cauzei. Astfel, conform art. 411, în aceste cazuri, judecătorul va suspenda judecata.

Primul caz de suspendare voluntară este o aplicare a principiului disponibilităţii,implicând manifestarea de voinţă expresă a părţilor.

Al doilea caz de suspendare voluntară este determinată de lipsa părţilor, fapt ceinduce prezumţia că părţile nu mai stăruie în judecată (voinţa tacită a părţilor de a nu maicontinua judecata, dedusă din lipsa acestora, deşi au fost legl citate).


2/36

2

Evident, dacă cel puţin o parte nu a fost legal citată, judecata se va amâna (nu se vasuspenda). De asemenea, dacă se prezintă o parte, instanţa va trece la judecată.

Foarte important: instanţa este obligată să treacă la judecata pricinii, chiar dacă părţile nu se prezintă, în cazul în care cel puţin una dintre părţi a cerut judecata în lipsă.Astfel, dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă, cauza se va judeca,

chiar dacă părţile lipsesc (se menţine condiţia legalei cităr i).Cererea de judecată în lipsă produce efecte numai la instanţa în faţa căreia a fostformulată.

În cazul suspendării voluntare, judecata se poate relua prin cererea de redeschiderefăcută de una din părţi, urmând a se plăti şi 50% din taxa de timbru ca re s-a plătit pentrucererea a cărei judecată s-a suspendat.

Suspendarea de dreptSuspendarea legală intervine de drept (este obligatorie). Potrivit art. 412 C. proc. civ. judecata se suspendă de drept :1) prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor,

în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a

acestora; Textul are în vedere ipoteza în care partea a decedat ulterior introducerii acţiunii. Partea interesată poate solicita un termen pentru introducerea în cauză a

moştenitorilor. Instanţa nu poate trece la judecarea cauzei odată ce a fost încunoştinţată de moartea

uneia din părţi, urmând să fie introduşi moştenitorii. Conform art. 155, moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, vor fi citaţi printr -

un curator special numit de instanţă, la domiciliul acestuia. 2) prin interdicţia judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părţi, până la

numirea tutorelui sau curatorului; Până la numirea tutorelui sau a curatorului, persoana pusă sub interdicţie (sau sub

curatelă) prin hotărâre judecătorească definitivă, pierzând capacitatea de exerciţiu, numai poate sta personal în proces. Ea va fi reprezentată şi, de aceea, procesul se suspendă pânăla numirea tutorelui sau a curatorului.

3) prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părţi, survenit cumai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar;

Suspendarea are loc în cazul în care decesul a intervenit cu mai puţin de 15 zileînainte de termenul de judecată. Legea prezumă că într -un interval atât de scurt partea nua avut timp să numească un alt mandatar (sau nu a aflat de deces).

Dacă decesul a intervenit cu mai mult de 15 zile, judecata nu se suspendă, partea putând face demersuri pentru numirea unui nou mandatar sau se poate prezenta personal.

4) prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului, până la numirea unui noututore sau curator;

5) când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului (Legeanr. 31/1990 privind societăţile);

6) prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreştidefinitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului orilichidatorului judiciar (Legea nr. 85/2006 pr ivind procedura insolvenţei);

7) în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri


3/36

3

preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilortratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană;

Conform Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie aUniunii Europene are în competenţă interpretarea tratatelor şi a actelor adoptate deinstituţiile Uniunii. Dacă problema interpretării unui astfel de act apare în faţa unei

instanţe naţionale a unui stat membru, această instanţă, poate să ceară C.J.U.E. să se pronunţe, formulând o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare. O astfel de cereredetermină suspendarea procesului.

8) în alte cazuri prevăzute de lege. Faptele enumerate nu îm piedică pronunţarea hotărârii, dacă ele au survenit după

închiderea dezbaterilor.Pe lângă cauzele prevăzute de art. 412 Codul mai prevede şi alte cazuri de

suspendare de drept:- art. 64: încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi

atacată în termen de 5 zile; judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionareacăii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de

intervenţie;- art. 74: cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală; dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat; judecarea cererii de chemare îngaranţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale;

- art. 134: instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda dinoficiu cauza şi va înainta dosarul instanţei competente să hotărască asupra conflictului;suspendarea va dăinui până la rezolvarea conflictului de competenţă;

art. 138 în materia litispendenţei: când unul dintre procese se judecă în recurs, iarcelălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului;

- art. 221: amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor nu se poate încuviinţadecât o singură dată în cursul procesului; dacă părţile nu stăruiesc în judecată, aceasta vafi suspendată şi cauza va fi repusă pe rol numai după plata taxelor de timbru, potrivitlegii;

- art. 520: cauza va fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentrudezlegarea chestiunii de drept;

- art. 49 prevede că până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va face n iciunact de procedură în cauză, ceea ce echivalează cu o suspendare de drep t a procesului încare a fost invocată excepţia de recuzare; suspendarea durează până la rezolvarea cererii.

De asemenea, cazuri de suspendare de drept a judecăţii mai sunt prevăzute şi în alteacte normative:

- suspendarea prevăzută de Codul de procedură penală, în cazul în care, pentrurepararea prejudiciului, se optează pentru introducerea unei acţiuni civile în faţa instanţeicivile; judecata în faţa insstanţei civile se suspendă până la soluţionarea procesului penal(regula " penalul ţine în loc civilul ");

- Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei: de la data deschiderii proceduriise suspendă de drept orice acţiunenpentru realizarea creanţelor asupra debitorului.

Suspendarea facultativă Suspendarea facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanţei, dar


4/36

4

numai pentru cazurile prevăzute de lege (este tot o suspendare legală).Conform art. 413 instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa

unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire

hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel; 3. în alte cazuri prevăzute de lege. Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat

suspendarea a devenit definitivă. Instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, dacă se constată că partea care a

cerut o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinatsuspendar ea, tergiversând soluţionarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care adeterminat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenitsuspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză.

Primul caz se referă la existenţa unor chestiuni prejudiciale, de a căror soluţionarear putea depinde şi cauza dedusă judecăţii.

Condiţia este aceea ca soluţia din cauza a cărei suspendare se discută să poată fiinfluenţată de cele statuate în alt proces (de exemplu, suspendarea unei acţiuni înrevendicare până la soluţionarea acţiunii având ca obiect nulitatea titlului de proprietate).

Pentru incidenţa celui de-al doilea caz de suspendare, trebuie să se dovedeascăînceperea urmăririi penale şi în ce măsură constatarea existenţei unei infracţiuni arinfluenţa hotărârea civilă.

Acest caz nu se confundă cu penalul ţine în loc civilul prezentat anterior ca fiind uncaz de suspendare de drept.

Cazurile de suspendare a judecăţii lăsate la aprecierea instanţei sunt limitativ prevăzute de lege.

Pe ângă cele două cazuri prevăzute de art. 413 legea mai prevede şi altele:- art. 143 prevede că, în cazul în care s-a formulat o cerere de strămutare, completul

de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu dareaunei cauţiuni, comunicând de urgenţă această măsură instanţei vizate cu cererea a căreistrămutare s-a solicitat; suspendarea va dura până la soluţionarea cererii de strămutare;

- art. 142: când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată dinvina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivitlegii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu aufost respectate;

- art. 307: dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta,deşi denunţarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanţa, dacă este indicat autorulfalsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndatăînscrisul denunţat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul verbal ce se va încheia în acest scop.

În ceea ce priveşte invocarea excepț iei de neconstituț ionalitate, conformmodificările survenite prin abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 prin Legea177/2010, instanț a în faț a căreia se ridică excepț ia de neconstituț ionalitate nu maisuspendă cauza până la soluț ionarea excepț iei de către Curtea Constituț ională.

Constatarea suspendării Suspendarea judecăţii, indiferent de felul ei (voluntară, de drept sau facultativă), se


5/36

5

dispune printr-o încheiere, prin care instanţa constată existenţa împrejurării care a condusla această măsură.

Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanţa ierarhic superioară.

Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărârea este

definitivă. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea. De asemenea, recursul poate fi declarat atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şiîmpotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei.

Efectele suspendării Un efect al suspendării este faptul că pe timpul cât durează suspendarea, cauza

rămâne în nelucrare. Aceasta înseamnă că atâta timp cât mersul judecăţii este oprit, încauză nu se mai poate efectua, sub pedeapsa nulităţii, nici un act de procedură.

Suspendarea opreşte cursul procesului pentru toate părţile, indiferent de calitatea pecare aceste o au.

Astfel, în cazul coparticipării sau intervenţiei terţilor , intervenirea unei cauze de

suspendare produce suspendarea procesului.Dacă suspendarea este rezultatul voinţei părţilor (suspendarea voluntară), aceasta poate duce la perimare.

Încetarea suspendării. Reluarea judecării procesului În cazul dispariţiei împrejurării care a produs suspendarea, judecata se reia, deci

procesul se redeschide..Încetarea suspendării şi reluarea judecăţii are loc în mod diferit, în funcţie de felul

suspendării: 1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s a

dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor; 2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor,

tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori,după caz, a părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori alichidatorului judiciar, în cazurile de suspendare legală prevăzute la art. 412 alin. (1) pct.1-6;

3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii decătre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;

4. prin alte modalităţi prevăzute de lege (conform specificului situaţiilor prezentate- după judecarea conflictului de competenţă, cerea părţii interesat în cazul prevăzut de ar t.242 etc.

În cazul suspendării facultative procesul se poate relua numai după ce hotărârea pronunţată în pricina care a determinat suspendarea a devenit definitivă (în cazul procesului penal nu intervine întotdeauna o hotărâre judecătorească, procurorul putânddispune clasarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea acesteia, situaţii în caresuspendarea va înceta la data definitivării soluţiei procurorului).

Procedura redeschiderii În cererea pentru redeschiderea judecăţii se va arăta numărul dosarului, data şi

cauza suspendării, elemente cu privire la dispariţia motivului de suspendare, solicitarearepunerii pe rol a cauzei; se va menţiona şi domiciliul la care partea adversă urmează a ficitată, deoarece în timpul suspendării s-ar putea ca aceasta să-şi fi schimbat domiciliul.


6/36

6

Cererile pentru repunerile pe rol a cauzelor a căror judecare s-a suspendat din cauza părţilor se taxează cu 50% din taxa de timbru datorată pentru cererea a cărei judecată afost suspendată.

Instanţa va fixa termenul şi va cita părţile, dup suspendare părţile nemaiavândtermen în cunoştinţă (art. 229).

Dacă instanţa apreciază că reluarea judecăţii nu se impune, prin încheiere varespinge cererea de repunere pe rol. Împotriva încheierii prin care s-a dispus respingereacererii de repunere pe rol a procesului se poate declara recurs.

Perimarea cereri i

Definiţia perimării Perimarea reprezintă o sancţiune procedurală care constă în stingerea procesului în

ciclul procesual în care se află ( primă instanţă, cale de atac), determinată de lăsareacauzei în nelucrare (suspendată), din vina părţii/părţilor .

Aşa cum vom vedea, se poate perima şi executarea silită. Perimarea se fundamentează pe prezumţia de desistare a părţii, dedusă din faptul

lipsei de străruinţă în judecată, al pasivităţii, peste termneul legal.Condiţiile în care operează perimareaPotrivit art. 416, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs,

revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiarîmpotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de6 luni.

Condiţii:- instanţa să fie învestită cu o cerere de chemare în judecată sau cu judecarea unei

căi de atac - procesul să fi rămas în nelucrare - lăsarea în nelucrare a procesului să fie imputabilă părţii

- procesul să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni.Dacă procesul a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează.

Art. 416 prevede trei situaţii în care partea nu se poate considera că există culpa părţii:

- când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu (de exemplu: instanţa a dispussuspendarea chiar dacă partea a cerut judecarea în lipsă sau partea nu era legal citată).

2) când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea nu a ajuns la instanţacompetentă (de exemplu în cazul declinării de competenţă, al strămutării, al ivirii unuiconflict de competenţă).

3) când, fără vina părţii, cererii nu i se poate fixa termen de judecată (dosarul nu a

fost înaintat instanţei ce judecă o cale de atac).Termenul de perimare este de 6 luni.Termenul de perimare se calculează potrivit prevederilor legale privind calculul

termenelor pe luni, deci se sfârşeşte în ziua corespunzătoare zilei de plecare din ultimalună.

Ter menul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi saude instanţă.

Pot constitui momente de la care începe să curgă termenul de perimare:


7/36

7

- încheierea prin care s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul învoielii părţilor sau pentru lipsa acestora (art. 411), ori dacă părţile nu stăruiesc în judecată după o amânarecerută de ele (art. 221);

- data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în pricina ce a determinatsuspendarea judecăţii pentru unul din cele două cazuri prevăzute de art. 413 C. proc. civ.

(din acest moment partea are îndatorirea de a stărui în continuarea judecăţii ce fusesesuspendată).Termenul de perimare poate fi întrerupt sau suspendat. Întreruperea cursului perimării Potrivit art. 417, perimarea se întreru pe prin îndeplinirea unui act de procedură

făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Textul legal nu distinge cu privire la natura actului de procedură, astfel încât orice

act de procedură, îndeplinit de oricare dintre părţi (nu şi de intervenientul accesoriu), înscopul continuării judecăţii poate duce la întreruperea termenului de perimare (deexemplu, cererea de redeschidere a judecăţii după suspendarea ei).

În cazul coparticipării procesuale, actul de procedură întrerupător de perimare al

unuia foloseşte şi celorlalţi (constituie o derogare de la principiul independenţei procesuale a coparticipanţilor). Dacă după îndeplinirea unui act de întrerupere, pricina rămâne din nou în nelucrare

din vina părţii, va începe să curgă un nou termen de perimare. Suspendarea cursului perimării

Suspendarea termenului de perimare are loc în următoarele cazuri prevăzute de art.418:

- când operează o cauză de suspendare facultativă a judecăţii, prevăzută de art. 413(cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea facultativă a judecăţii, deci până la definitivarea hotărârii în pricina ce a determinat suspendarea sau până ladefinitivarea soluţiei procurorului);

- în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa destăruinţă a părţilor în judecată (de exemplu, art. 134: instanţa înaintea căreia s a ivitconflictul de competenţă va suspenda din oficiu judecata cauzei şi va înainta dosarulinstanţei competente să soluţioneze conflictul; art. 143: în cazul strămutării, la solicitareacelui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului);

- în cazurile de suspendare de drept a judecăţii, prevăzute de art. 412, cursul perimării este suspendat timp de o lună de la data când s-au petrecut faptele care audeterminat suspendarea judecăţii, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 3 luniale termenului de perimare;

- pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate (cursul perimării este suspendat pe întreaga perioadă cât durează aceaîmpiedicare; după încetarea împrejurărilor ce au determinat suspendarea, cursul perimăriiva continua de la, incluzându-se şi timpul curs înaintea suspendării);- în alte cazuri expres prevăzute de lege (de exemplu, conform art. 62 din Legea nr.192/2006 privind ,edierea, cursul perimării se suspendă pe durata desfăşurării proceduriide mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere) .

Procedura perimării Potrivit art. 416, perimarea operează de drept, adică prin simpla împlinire a


8/36

8

termenului de perimare. Este însă, necesar ca perimarea să fie constatată printr -o hotărâre judecătorească, întrucât trebuie verificate condiţiile perimării.

Instanţa va verifica următoarele aspecte:- cererea să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni; - rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părţii;

- să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare; - să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzută de o normă specială (deexemplu, stingerea procesului de divorţ dacă părţile s-au împăcat, reprezintă o normăspecială).

Constatarea perimării se face în urma repunerii procesului pe rol din oficiu sau lacererea părţii interesate, ori a invocării excepţiei de perimare.

Instanţa, din oficiu, poate repune cauza pe rol pentru a constata perimarea. Cerereade constatare a perimării mai poate fi făcută, alături de partea interesată (pârât, intimatetc.), de către procuror .

Judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune grefierului să întocmească unreferat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea. Când procesul a fost repus

pe rol pentru constatarea perimării, va avea loc o dezbatere contradictorie, iar în acestscop părţile vor fi citate.Perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie în camera de consiliu sau în

şedinţă publică. Ipoteza este aceea în care, după împlinirea termenului de perimare, sefixează termen pentru continuarea judecăţii (şi nu termen în vederea constatării perimăriidin oficiu).

Excepţia de perimare este o excepţie de procedură, absolută şi peremptorie. Ea poate fi invocată de partea interesată, procuror sau instanţa din oficiu.

Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară îninstanţa de apel.

Ipoteza este aceea că perimarea nu a fost invocată în faţa primei instanţe, astfelîncât sancţiunea se acoperă. Dacă însă, prima instanţă a respins cererea de perimare,atunci instanţa de apel poate constata perimarea, fiind învestită cu o critică în această privinţă (încheierea de respingere a excepţiei de perimare poate fi atacată numai o dată cufondul).

Pentru judecarea cererii de perimare, care este un incident procedural în raport cucererea principală, instanţa va avea aceeaşi compunere ca şi pentru judecarea cererii acărei perimare se constată.

În cazul în care instanţa constată că perimarea nu a operat în cauză, se va pronunţao încheiere, care va putea fi atacată numai odată cu fondul, iar numai în cazul în care seadmite cererea de perimare se va pronunţa o hotărâre.

Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanţa ierarhicsuperioară, în termen de 5 zile de la pronunţare. Când perimarea se constată de o secţie aÎnaltei Cur ţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

În cazul în care perimarea este invocată pe calea excepţiei, instanţa va pronunţa ohotărâre în situaţia în care admite excepţia de perimare sau o încheiere interlocutorie dacărespinge excepţia.

Efectele perimării Principalul efect al perimării constă în stingerea procesului împreună cu actele de

procedură.


9/36

9

Perimarea lipseşte de efect toate actele de procedură făcute în acea instanţă. Perimarea operează împotriva oricăror persoane, chiar şi împotriva celor lipsiţi de

capacitate de exerciţiu.Perimarea este indivizibilă, adică produce efecte asupra tuturor părţilor din procesul

perimat.

Dacă s-a constatat perimarea cererii de chemare în judecată, efectul acesteia de aîntrerupe prescripţia extinctivă nu se mai produce (cu distincţia introdusă de noul Codcivil - art. 2539, prezentată la efectele primirii cererii de chemare în judecată).

În cazul în care dreptul la acţiune nu este prescris, poate fi introdusă o nouă cererede chemare în judecată, deoarece perimarea nu afectează dreptul subiectiv civil şi nicidreptul la acţiune.

Într-o nouă cerere de chemare în judecată părţile pot folosi dovezile administrate încursul judecării cererii perimate, dacă instanţa consideră că nu este necesară refacerea lor.

Sancţiunea perimării lipseşte actele de procedură de efectele lor în ceea ce priveşte funcţia procedurală a acestora, dar, dacă aceste acte cuprind manifestări devoinţă, declaraţii sau constatări de fapt, ele îşi vor produce efectele (de exemplu, o cerere

perimată poate constitui o recunoaştere extrajudiciară, un început de dovadă scrisă etc.). Dacă s-a perimat cererea de apel, se stinge judecata în instanţa de apel şi nu se mai poate exercita un nou apel împotriva hotărârii de primă instanţă, care devine ca efect al perimării apelului o hotărâre definitivă ( la data pronunţării hotărârii de perimare) şi nicicalea de atac a recursului.

Când s-a perimat cererea de recurs, exercitarea unui nou recurs nu mai este posibilă, astfel încât hotărârea recurată devine definitivă.

Dacă s-a perimat o cerere de contestaţie în anulare sau de revizuire, caleaextraordinară de atac pentru motivul invocat prin cererea perimată nu mai poate fireiterată.

Perimarea instanţei Orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se

perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii.Procedura de constatare este aceeaşi cu procedura de constatare a cererii de

chemare în judecată.


10/36

10

Contestaţia privind tergiversarea pr ocesului (art. 522-526)

Subiect ele contestaţiei. Motive Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face

contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într -untermen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie săfie înlăturată.

Contestaţia se poate face în următoarele cazuri: 1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori

de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; 2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să înde-

plinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă decel care nu şi a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată săcomunice instanţei, într -un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultatedin evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s a împlinit,însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute delege;

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atuncicând legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scursde la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinireaactului.

Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea ei. Odată retrasă,contestaţia nu poate fi reiterată.

Procedura Contestaţia se formulează în scris şi se depune la instanţa învestită cu soluţionarea

procesului în legătură cu care se invocă tergiversarea judecăţii. Se poate face şi verbal înşedinţă, caz în care va fi consemnată, împreună cu motivele arătate de parte, în încheiereade şedinţă.

Formularea contestaţiei nu suspendă soluţionarea cauzei. Contestaţia se soluţionează de către completul învestit cu judecarea cauzei de îndată

sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părţilor. Dacă se apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, completul de judecată pronunţă o

încheiere nesupusă niciunei căi de atac, prin care ia de îndată măsurile necesare înlăturăriisituaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii. În acest caz, contestatorului îi va ficomunicată, pentru informare, o copie a încheierii.

Când apreciază contestaţia ca neîntemeiată, completul de judecată o va respinge prin încheiere.

Împotriva acestei încheieri contestatorul poate face plângere în termen de 3 zile dela comunicare. Plângerea se depune la instanţa care a pronunţat încheierea, care o va înaintade îndată pentru soluţionare, împreună cu o copie certificată de pe dosarul cauzei, instanţeiierarhic superioare. Când procesul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângerease soluţionează de un alt complet al aceleiaşi secţii.

Instanţa va soluţiona plângerea în termen de 10 zile de la primirea dosarului, încomplet format din 3 judecători. Judecata se face fără citarea părţilor, printr o hotărâre carenu este supusă niciunei căi de atac, ce trebuie motivată în termen de 5 zile de la pronunţare.


11/36

11

Dacă instanţa găseşte plângerea întemeiată, va dispune ca instanţa care judecă procesul să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile legale necesare, arătândcare sunt acestea şi stabilind, când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor.

Instanţa care soluţionează plângerea nu va putea da îndrumări şi nici nu va puteaoferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de

soluţionare a pricinii ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî,conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului.Formularea contestaţiei privind tergiversarea nu suspendă soluţionarea cauzei, după

cum nici formularea plângerii nu suspendă judecata. În cazul formulării cu rea-credinţă a unei cereri privind tergiversarea procesului sau

a plângerii împotriva încheierii de respingere, autorul acesteia poate fi obligat la plata uneiamenzi judiciare, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de despăgubiri pentrurepararea prejudiciului cauzat prin introducerea contestaţiei sau plângerii.

Reaua credinţă rezultă din caracterul vădit nefondat al contestaţiei ori al plângerii, precum şi din orice alte împrejurări care îndreptăţesc constatarea că exercitarea acesteia s afăcut în alt scop decât acela pentru care legea o recunoaşte.

Actele de dispoziţie ale părţil or

Actele de dispoziţie ale părţilor prin care se pune capăt judecăţii reprezintă omanifestare a principiului disponibilităţii.

Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil sunt: - renunţarea reclamantului la judecată sau la însuşi dreptul pretins (desistarea);- recunoaşterea de către pârât a pretenţiilor reclamantului şi aderarea de către partea

care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată împotriva sa (achiesarea); - înţelegerea ambelor părţi de a curma procesul început (tranzacţia). 1. Renunţarea Reclamantul poate pune capăt procesului civil început prin renunţarea la judecată

sau chiar la dreptul pretins.a) Renunţarea la judecată Conform art. 406, reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în

parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. Renunţarea la judecată reprezintă actul de dispoziţie al reclamantului prin care

acesta se desistează de judecata începută. Şi pârâtul - care a făcut o cererereconvenţională - va putea să renunţe la judecată, după cum se poate renunţa la o cererede intervenţie forţată ori intervenientul principal poate să renunţe la cererea deintervenţie. După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit.

În cazul renunţării la judecată, dreptul rămâne neatins, astfel încât se poate începe o

nouă judecată în vederea apărării sau valorificării aceluiaşi drept, cu condiţia ca , întretimp, să nu fi operat prescripţia. Condiţii: - r enunţarea la judecată fiind un act de dispoziţie, se cere ca reclamantul să aibă în

momentul renunţării capacitatea de a dispune, adică să aibă capacitate procesuală deexerciţiu;


12/36

12

- în cazul în care renunţarea se face prin mandatar, acesta trebuie să aibă o procurăspecială în acest sens, adică puterea de a renunţa să fie menţionată expres.

Renunţarea la judecată făcută de reprezentanţii persoanelor incapabile ori cucapacitate restrânsă, atunci când acestea au în proces calitatea de reclamanţi, se face înanumite condiţii (de exemplu, art. 437 Cod civil).

Forme:- r enunţarea se poate face fie verbal, în şedinţă - caz în care se consemnează înîncheiere - fie prin cerere scrisă (fără se cere forma autentică, aşa cum se întâmplă încazul renunţării la drept)

- r enunţarea poate să fie totală sau se poate renunţa numai la unle capete de cerere. Caractere- r enunţarea la judecată trebuie să fie întotdeauna expresă; - r enunţarea la judecată este individuală.În cazul coparticipării procesuale active, renunţarea la judecată a unuia dintre

reclamanţi nu produce nici un efect faţă de ceilalţi reclamanţi care doresc să continuie procesul. În cazul coparticipării procesuale pasive, renunţarea reclamantului la judecata

începută numai faţă de unul dintre pârâţi, nu produce nici un efect faţă de ceilalţi pârâţicu care urmează să se judece în continuare. - r enunţarea la judecată este un act unilateral.Cu toate acestea legea introduce o serie de restricţii şi condiţionări ale actului de

renunţare: - dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată,

instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut (dacă s-a făcut înainte de comunicare, reclamantul nu poate fi obligat la plate cheltuielilor);

- dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legalcitate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expressau tacit al celeilalte părţi.

Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă decererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacitla renunţare.

Cu alte cuvinte, renunţarea făcută la primul termen - cu părţile legal citate - sauulterior este condiţionată de acordul pârâtului.

Raţiunea unei astfel de condiţionări rezidă în aceea că, dacă pârâtul are suficientemotive să creadă că acţiunea reclamantului va fi respinsă, el are interesul să se opunărenunţării făcute de reclamant şi să ceară continuarea judecăţii asupra fondului cauzei,astfel putând obţine respingerea acţiunii pe fod, cu autoritate de lucru judecat .

În procesul de divorţ se poate renunţa la judecată în tot cursul procesului (art. 923).În mod similar se discută posibilitatea apelantului sau recurentului de a renunţa la

judecarea cererii de apel sau de recurs (se renunţă la cererea de apel/recurs şi nu lacererea de chemare în judecată, adică la întreaga judecată). În această situaţie seachiesează la hotărârea atacată cu apel sau recurs, aşa cum vom vedea.

Trebuie distins între renunţarea la judecarea căii de atac şi renunţarea în calea deatac la judecarea cererii de chemare în judecată.


13/36

13

Dacă în apel sau în căile extraordinare de atac se renunţă la judecarea cererii dechemare în judecată (evident, condiţionat de acordul pârâtului), instanţa va lua act derenunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, ahotărârilor pronunţate în cauză.

Procedură

Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre.Această hotărâre este supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhicsuperioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii aÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.

Hotărârea prin care s-a luat act de voinţa reclamantului de a se desista de la judecata începută pune capăt procesului.

Efecte:- părţile sunt puse în situaţia anterioară introducerii acţiunii, cu t oate efectele ce

decurg din acest fapt. Efectele renunţării la judecată fiind numai de ordin procesual,reclamantul va putea începe o noua judecată.

- r enunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu este opozabilă celorlalţi

reclamanţi. - r enunţarea produce efecte numai faţă de părţile în privinţa cărora a fost făcută - r enunţare nu afectează cererile incidentale care au caracter de sine stătător. Astfel, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie voluntară principală au

independenţă procesuală, iar asupra lor renunţarea nu are efect (vor continua să fie judecate).

b) Renunţarea la drept Renunţarea la drept este actul de dispoziţiel prin care reclamantul renunţă la însuşi

dreptul pretins. În consecinţă, renunţând de a mai avea vreo pretenţie împotr iva pârâtului,reclamantul pierde şi facultatea de a se mai adresa instanţei cu o nouă cerere în vedereavalorificării dreptului asupra căruia a renunţat.

Luând în considerare consecinţele renunţării de la dreptul pretins, manifestarea devoinţă a reclamantului trebuie făcută cu respectarea unor anumite condiţii.

C ondiţii:- renunţarea trebuie să fie expresă;- în cazul în care renunţarea se face prin mandatar, acesta trebuie să aibă o procură

specială;- renunţarea să provină de la o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină.Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu, precum şi cele ce acţionează în

numele altuia, nu pot renunţa la dreptul pretins în judecată. - renunţarea să reprezinte exprimarea liberă a consimţământului reclamantului în

acest sens.Dacă actul renunţării nu este expresia voinţei libere a reclamantului, nu-şi va

produce efectele.- reclamantul trebuie să poată dispune de dreptul la care renunţă (într -o acţiune

pentru stabilirea paternităţii, mama reclamantă nu poate renunţa la un dr ept care aparţineminorului şi pe care l-a pretins în numele acestuia - art. 437 Cod civil).

- şi renunţarea la dreptul pretins, ca şi renunţarea la judecată, este un act unilateral.Spre deosebire de renunţarea la judecată, r eclamantul poate să renunţe la însuşi

dreptul pretins, în tot cursul procesului, fără a fi necesar acordul pârâtului .


14/36


15/36

15

Condiţiile cerute pentru achiesare sunt aceleaşi ca şi la desistare: - capacitatea de a dispune - exprimarea liberă a consimţământului; - neurmărirea unui scop licit etc.

Producând efecte grave pentru partea de la care provine, în materiile în care este

vorba de valorificarea şi a altor interese (alături de cele ale părţilor), achiesarea nu este permisă. Astfel, în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poatedispune, cum ar fi în materie de căsătorie, acte de stare civilă, ca pacitate etc., achiesareanu poate opera.

a) Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului nu reprezintă doar o simplă

recunoaştere ca mijloc de probă (mărturisire), ci un act de dispoziţie. Achiesarea poate fi totală sau parţială. Recunoaşterea totală a pretenţiilor reclamantului de către pârât se face numai pe

calea unei mărturisiri judiciare pure sau simple (recunoaşterea fără rezerve). Mărturisireacalificată şi cea complexă, prin faptul adăugat având drept scop respingerea pretenţiilor

reclamantului sau anihilarea faptului cunoscut, nu pot fi considerate ca achiesare.Recunoaşterea poate fi făcută spontan, ca iniţiativă a pârâtului (prin înscris sau prinîntâmpinare) sau poate fi obţinută prin inter ogatoriu.

Achiesarea însă, nu va putea fi dedusă niciodată din refuzul pârâtului de a răspundesau de a se înfăţişa la interogatoriu (în acest caz se institzie doar o prezumţie derecunoaştere.

Recunoaşterea necondiţionată de către pârât a pretenţiilor reclamantului pune capăt procesului început, iar judecata nu va mai continua (instanţa va pronunţa o hotărâreconform recunoaşterii).

Instanţa, deşi se află în faţa unei recunoaşteri, este obligată, înainte de a se pronunţa, să verifice dacă aceasta nu a fost făcută în vederea eludării legii, a obţineriiunor avantaje ilicite, prejudicii unor terţe persoane etc.

Recunoaşterea este invocabilă. În consecinţă, hotărârea pronunţată pe baza ei vacăpăta putere de lucru judecat.

Un alt efect al achiesării este acel al scutirii pârâtului de a mai plăti cheltuieli de judecată.

Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legalcitate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cuexcepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de cătrereclamant sau se afla de drept în întârziere. (art. 454).

Recunoaşterea parţială a pretenţiilor reclamantului de către pârât este reglementatăexpres: dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiilerămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora.

Textul prevede că dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului,instanţa, la cererea reclamantului, va da o hotărâre parţială în măsura recunoaşterii.

Pentru a se putea face o recunoaştere parţială şi a se pronunţa o hotărâre în măsurarecunoaşterii este necesar a fi întrunite condiţiile:

- cauza să nu se afle în stare de judecată în fond.


16/36

16

Raţiunea care l-a condus pe legiuitor de a permite darea unei asemenea hotărârifiind aceea de a pretinde reclamantului să treacă mai repede la executarea, cel puţin parţială, a pretenţiilor sale, iar pentru restul să continue judecata;

- pârâtul să fi făcut o mărturisire judiciară simplă în sensul recunoaşterii parţiale a pretenţiilor reclamantului;

- reclamantul să accepte darea unei hotărâri parţiale pe măsura recunoaşterii făcute(hotărârile parţiale se vor pronunţa numai dacă reclamantul cere aceasta în mod expres). Înainte de a se pronunţa asupra recunoaşterii făcute, instanţa de judecată va verifica

dacă aceasta este conformă cu legea, nu s-a urmărit un scop ilicit, prejudicierea unui terţetc.

Ca şi în cazurile recunoaşterii totale, temeiul hotărârii parţiale îl va constituirecunoaşterea parţială a pârâtului făcută în faţa instanţei de judecată.

Hotărărea. Calea de atac Hotărârile date în baza recunoaşterii sunt executorii de drept (art. 448).Hotărârea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară. Recunoaşterea pretenţiilor se poate face atât în primă instanţă, cât şi în apel (nu şi

în recurs).Când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în modcores punzător, a cererii. Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privirela pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupraacestora.

b)Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre Achiesarea la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o

putea folosi ori pe care a exercitat o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii dinrespectiva hotărâre.

Partea care a pierdut procesul (în prima instanţă sau în apel):- poate renunţa la exercitarea căii de atac (apelul sau recursul) împotriva hotărârii

sau- poate renunţa la judecarea apelului ori a recursului formulat (practic, retrage

apelul sau recursul).Această formă de achiesare poate fi:- expresă sau tacită; - totală sau parţială. Achiesarea expresă la hotărâre se poate face de către parte în două modalităţi: - prin declaraţie verbală în faţa instanţei- prin act autentic.Astfel, dacă a exercitat calea de atac, partea poate renunţa în faţa instanţei c are

judecă respectiva cale de atac fie prin declaraţie verbală, fie prin înscris autentic. Renunţarea se poate face şi prin mandatar în temeiul unei procuri speciale.Dacă nu s-a ajuns în faţa instanţei care judecă respectiva cale de atac, r enunţarea la

calea de atac în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de apel se poate face înurmătoarele modalităţi (art. 404):

- partea prezentă la pronunţarea hotărârii poate renunţa oral la calea de atac(făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi degrefier)


17/36

17

- r enunţarea se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea căii deatac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei

- r enunţarea se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea căii deatac, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanţei, atât timp cât dosarul nu afost înaintat la instanţa competentă.

Dacă partea lasă să se scurgă termenul de exerciatre a căii de atac şi nu exercităcalea de atac (sau nu renunţă în modalităţile arătate), intervine decăderea din dreptul de amai exercita respectiva cale de atac.

Dacă partea a introdus calea de atac este necesar să se stabilească, aşa cum amvăzut, dacă partea renunţă la calea de atac (achiesare la hotărârea atacată) sau renunţă lacererea de chemare în judecată, în acest din urmă caz urmând a se aplica prevederile dinmateria renunţării (să se ceară consimţământul pârâtului, să se dispună închidereadosarului după ce s-a anulat hotărârea primei instanţe).

Achiesar ea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordantecare exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre.

Achiesarea tacită la hotărâre poate rezulta din faptul că partea execută de bună-voie

hotărârea, prezumându-se în acest fel că a renunţat la atacarea hotărârii respective. Valorează achiesare tacită numai executarea voluntară a unei hotărâri care nu esteîncă executorie, întrucât dacă hotărârea are caracter executoriu, o evenuală executare de bună-voie nu înseamnă decât o conformare pentru a evita începerea executării silite.

În acest sens, nu poate fi considerată achiesare tacită împrejurarea că partea nu seopune la executarea silită a hotărârii.

Dacă partea lasă să expire termenul fără să exercite calea de atac intervinedecăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac respectivă, aşa încât nu se poateconsidera că suntem în prezenţa unei achiesări tacite.

Partea care a renunţat expres la apel cu privire la o hotărâre nu mai are dreptul de aface apel.

Partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu erasusceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel cu privire ladispoziţiile executate (va avea dreptul de a face apel, pentru celelalte capete dindispozitivul hotărârii care nu au fost executate).

Lipsind o componentă a dreptului la acţiune, dacă partea care a achiesat la hotărâreexercită totuşi calea de atac împotriva acelei hotărâri, sancţiunea va fi respingerea cainadmisibilă a căii de atac respective.

Achiesarea totală priveşte hotărârea în întregul ei, adică faţă de toate soluţiilecuprinse în hotărâre.

Achiesarea parţială priveşte numai o parte din hotărârea respectivă, respectivnumai unele din soluţiile din dispozitiv.

3. Tranzacţia Noţiune Conform art. 2267 Cod civil, tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau

sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii reciproce sau renunţărireciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la celaltă.

Noul cod de procedură civilă reglementează tranzacţia în art. 438-441, referindu-sela hotărârile care consfinţesc tranzacţia, care sunt denumite în literatură şi în practicăhotărâri de expedient .


18/36

18

Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este un contract judiciar şi, în acelaşitimp, un act de dispoziţie, ceea ce înseamnă că trebuie respectate cerinţele pentruîncheierea valabilă a actelor juridice:

- părţile trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu- să fie vorba de drepturi cu privire la care partea poate să dispună de ele (art. 2268

C. civ. - nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile...) - reprezentantul convenţional are nevoie de o procură specială dată pentru acest actde dispoziţie (reprezentantul sau ocrotitorul legal are nevoie de autorizarea prevăută delege).

Tranzacţia va fi încheiată în formă scrisă şi va alcătui dispozitivul hotărârii. Tranzacţia poate fi totală sau parţială.Tranzacţia este parţială atunci când intervine doar între anumite părţi sau

coparticipanţi (fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi) sau priveşte numai anumite pretenţii.

Procedura tranzacţiei Tranzacţia judiciară poate interveni oricând în cursul procesului, chiar şi în căile de

atac şi chiar în faza executării silite: părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii. Părţile se pot prezenta pentru încheierea tranzacţiei fie la termenul de judecată (laziua stabilită pentru judecată), fie între termene, în altă zi, chiar fără să fi fost citate (părţile nu sunt citate între termene, însă se cere condiţia prezenţei tuturor părţilor).

În prima situaţie cererea pentru darea hotărârii în temeiul tranzacţiei va putea fi primită chiar de un singur judecător (atunci când compunerea completului estecolegilală).

Dacă părţile se înfăţişează într o altă zi, instanţa va da hotărârea în camera deconsiliu.

Tranzacţia va alcătui dispozitivul hotărârii ce va fi pronunţată. Potrivit art. 440, hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi

atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară (ea nureprezintă rezultatul unei judecăţi de fond).

De asemenea, împotriva hotărâri poate fi exercitată şi o contestaţie în anulare (de principiu nu şi revizuire; unele motive de revizuire ar putea fi valorificate şi împotrivahotărârii de expedient, de exemplu, dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă etc ).

Dacă tranzacţia intervine în apel sau în recurs (art. 462), hotărârea/hotărârile pronunţate în cauză vor fi anulate şi va fi pronunţată o nouă hotărâre în temeiultranzacţiei.

Fiind o hotărâre definitivă hotărârea va putea fi pusă imediat în executare.Reprezentând un contract, tranzacţia judiciară poate fi desfiinţată prin acţiune în

anulare (de exemplu, pe motiv că a fost viciat consimţământul) sau în constatar eanulităţii, prin acţiune în rezoluţiune/reziliere sau poate forma obiect al unei acţiuni îndeclarearea simulaţiei ori al unei acţiuni revocatorii, pauliene.

În acest caz, conform art. 2278 C.civ., hotărârea care consfinţise tranzacţia va filipsită de orice efect.

.


19/36


20/36

20

Astfel, se poate întâmpla ca un membru al completului să nu mai fie judecător alinstanţei respective (din motive neimputabile, transfer, detaşare, delegare, promovare). Înacest caz, totuşi, judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut să se pronunţe.

Dacă membrului completului i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat dinfuncţie, procesul se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca ele să pună din nou

concluzii în faţa completului de judecată legal constituit. Divergenţa În cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de

divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a preşedintelui instanţei sau avicepreşedintelui, a preşedintelui de secţie ori a unui judecător desemnat de preşedinte.

Divergenţa se judecă în aceeaşi zi sau, dacă nu este posib il, într-un termen care nu poate depăşi 20 de zile de la ivirea divergenţei, cu citarea părţilor. În pricinile considerateurgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.

Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergenţă şi care se anunţă părţilor în şedinţă, instanţa fiind îndreptăţită, atunci când apreciază că este necesar, săadministreze noi dovezi şi să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.

Părţile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergenţă. Completul de divergenţă intră din nou în deliberare, judecătorii având dreptul de areveni asupra părerii lor care a provocat divergenţa.

Când divergenţa nu priveşte soluţia ce trebuie dată întregii cauze, după judecareachestiunilor rămase în divergenţă (de exmplu, administrarea unei probe), completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei.

Soluţionarea cauzei Soluţiile ce pot fi pronunţate în urma deliberării sunt: - admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, atunci când

pretenţiile reclamantului s-au dovedit a fi întemeiate;- admiterea în parte a cererii, atunci când reclamantul şi-a dovedit numai o parte din

pretenţiile formulate; - respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată (nefondată), dacă din

probele administrate rezultă că pretenţia reclamantului nu este fondată; - anularea cererii (pentru lipsa unui element esenţial, neplate taxei de timbru); - respingerea cererii ca inadmisibilă, prescrisă, existând putere de lucru judecat, ca

introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei persoane fărăcalitate procesuală pasivă, ca lipsită de interes, ca prematură, ca nefiind de competenţainstanţelor române.

Se mai poate pronunţa perimarea cererii şi respingerea cererii de divorţ canesusţinută.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Dacă cererea are ca obiect pretenţii privitoare la obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, chirie, arendă, plata salariului, rate din preţul vânzării sau alte sume datorate periodic, instanţa îl va obliga pe pârât, la cererea reclamantului, după achitarea taxelor detimbru, potrivit legii, şi la plata sumelor devenite exigibile după introducerea cererii.

În cazurile în care instanţa poate da termen pentru executarea hotărârii (termen de graţie), ea va face aceasta prin chiar hotărârea care dezleagă pricina, arătând şi motivele pentru care a acordat termenul. Debitorul nu va putea cere termen de plată, dacă


21/36

21

debitorului i s-a acordat un termen rezonabil de plată de către creditor ori a avut posibilitatea să execute într un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii dechemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 1.522 din Codul civil (punerea înîntârziere) şi nici dacă la data pronunţării subzistă vreunul dintre motivele prevăzute laart. 674 (debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii în

sco pul realizării executării silite). MinutaRezultatul deliberării se consemnează pe scurt, de îndată, într-un act de procedură

ce poartă denumirea de minută şi care va alcătui dispozitivul hotărârii (etimologicminuter - a face o ciornă, a scrie mărunt). De regulă, minuta se scrie de mână pe una dincererile procedurale importante (cererea de chemare în judecată, cererea de apel, ultimaîncheiere etc.), dar se pote şi tehnoredacta.

În conformitate cu prevederile art. 401, după ce a fost luată hotărârea, se vaîntocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când estecazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate.

Minuta, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, se va semna pe fiecare pagină de către

judecători şi, după caz, de magistratul-asistent.Cerinţa semnării este menită să garanteze neschimbarea hotărârii pronunţate, precum şi să ofere posibilitatea de a se verifica legalitatea compunerii completului de judecată. Încălcarea menţionatei prevederi legale prin semnarea atrage nulitatea hotărârii.

Minuta se va consemna într-un registru special, ţinut la grefa instanţei. Acestregistru poate fi ţinut şi în format electronic.

Astfel, după redactarea minutei, preşedintele completului sau unul dintre judecătoriva trece în condica de şedinţă datele esenţiale din minută, precum şi numele judecătoruluicare va redacta hotărârea. Dacă registrul se ţine în sistem informatizat grefierul vatranscrie minuta.

Minuta hotărârii trebuie să cuprindă şi data la care s-a pronunţat şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, nerespectarea acestor condiţii fiind sancţionatăcu nulitatea.

Minuta se va întocmi în ziua deliberării, fie că aceasta este aceeaşi cu ziua închideriidezbaterilor, fie că este ziua în care s-a amânat pronunţarea.

Dispozitivul hotărârii judecătoreşti trebuie să fie identic cu minuta.Deşi iniţial jurisprudenţa era în sensul că neconcordanţa dintre minută şi

dispozitivul hotărârii redactate ulterior pronunţării atrage nulitatea hotărârii, în prezent seconsideră că dispozitivul poate fi pus, ulterior, în concordanţă cu minuta.

După întocmirea minutei cu ocazia pronunţării hotărârii, judecătorul nu mai poatereveni asupra soluţiei.

Pronunţarea hotărârii De regulă, hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat

dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată, care va citi minuta, indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotrivahotărârii.

Excepţie: în cazul amânării pronunţării, preşedintele, odată cu anunţarea termenuluila care a fost amânată pronunţarea, poate stabili că pronunţarea hotărârii se va face prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Preşedintele completului va pronunţa soluţia în şedinţă publică, indiferent dacă


22/36

22

părţile sunt prezente sau nu, iar din acest moment instanţa se dezînvesteşte.Pronunţarea este o formalitate deosebit de importantă, deoarece din acest moment

hotărârea îşi produce toate efectele sale.Aşa cum am văzut, partea prezentă la pronunţarea hotărârii poate renunţa, în

condiţiile legii, la calea de atac, făcându se menţiune des pre aceasta într-un proces verbal

semnat de preşedinte şi de grefier. Data hotărârii este aceea la care minuta este pronunţată în şedinţă publică sau este pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

6. Hotărârea judecătorească

Noţiune Hotărârea judecătorească reprezintă atât actul jurisdicţional prin care se

soluţionează cauza dedusă judecăţii, ci şi actul final al judecăţii. Pe plan mai îndepărtat ohotărâre judecătorească are şi o valoare etică şi deci, implicit, o funcţie educativă.

Caracteristicile hotărârii judecătoreşti: - hotărârea judecătorească are, în general, ca obiect soluţionarea unui litigiu, cu

unele excepţii (de exemplu, în materia actelor de stare civilă) - hotărârea emană de la instanţele judecătoreşti - este emisă după o procedură specifică, care se caracterizează mai ales, prin

contradictorialitatea- este un act complex care trebuie să cuprindă, în afară de dispozitiv şi motivare,

considerentele de fapt şi de drept, deoarece este rezultatul soluţionării unui litigiu - datorită obiectului ei este întotdeauna individuală, producând efecte juridice într -o

singură situaţie sau mai multe situaţii juridice existente, precis determinate- hotărârile se bucură de autoritatea lucrului judecat ( pro veritate habetur )- hotărârea nu poate fi revocată de instanţa de la care emană, deoarece judecătorul

îndată ce a pronunţat hotărârea, este desesizat ( judex lata sententia dessinit esse judicem)

- hotărârea este în general declarativă de drepturi, numai în mod excepţional ea areefect constitutiv de drepturi.

Clasificarea hotărârilor judecătoreşti Hotărârile judecătoreşti pot fi clasificate în raport de mai multe criterii:1. în funcţie de ciclul procesual în care se pronunţă, hotărârile se împart în sentinţe,

decizii şi încheieri .Art. 424 defineşte fiecare specie a hotărârii. Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta

se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă.Hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor

autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel

de activitate, în cazurile pr evăzute de lege, se numeşte sentinţă.Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în

interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi reţinerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fonddupă casarea cu reţinere în recurs se numeşte decizie .

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asuprarevizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie (după cum prin aceste căi de atac deretractare se atacă o sentinţă sau o decizie).


23/36

23

Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri , dacă legea nu prevede altfel.

O subclasificare ar fi în hotărâri finale (propriu-zise) şi hotărâri anticipatorii -încheierile.

Aşa cum am văzut şi încheierile sunt premergătoare (preparatorii sau interlocutorii)

şi finale ale judecăţii. 2. Din punctul de vedere al duratei acţiunii lor hotărârile se împart în hotărâripropriu- zise şi hotărâri provizorii .

Hotărârea propriu-zisă este cea care rezolvă fondul procesului şi are, de regulă, oacţiune care nu este limitată în timp. Uneori, în anumite categorii de litigii şi acestehotărâri propriu-zise au caracter temporar (acţiunea acestora va dura atâta timp câtîmprejurările avute în vedere la pronunţarea lor au rămas neschimbate - în materia puneriisub interdicţie, a pensiei de întreţinere, a încredinţării copiilor minori).

Hotărârea provizorie, are un caracter temporar (efectul unei astfel de hotărâri estevremelnic). Hotărârea poate fi revocată sau modificată chiar în cursul procesului, iar lasfârşitul procesului, după împrejurări, hotărârea finală o va menţine, o va modifica sau o

va desfiinţa (de exemplu, într-un proces de divorţ, instanţa poate lua măsuri provizorii cu pr ivire la pensia de întreţinere şi la încredinţarea copiilor minori; tot o măsură provizorieeste punerea bunului litigios sub sechestru judiciar).

3. În funcţie de posibilitatea de a fi atacate sau nu cu apel sau recurs, hotărârile seîmpart în hotărâri definitive şi hotărâri nedefinitive.

Din NCPC a dispărut categoria hotărârilor irevocabile.Hotărârile nedefinitive sunt cele pronunţate în primă instanţă împotriva cărora se

poate exercita calea de atac a apelului sau cele pronunţate în apel împotriva căr ora se poate exercita calea de atac a recursului.

Potrivit art. 634, sunt hotărâri definitive: - hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului; - hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs; - hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel; - hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs; - hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; - orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Aceste hotărâri devin definitive la data expirării termenului de exercitare aapelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării.

4. După cum pot fi puse sau nu în executare silită hotărârile sunt executorii şineexecutorii.

Sunt susceptibile de a fi executate silit hotărârile care au fost pronunţate în acţiuniîn realizare sau în constituire de drepturi, nu şi hotărârile care au fost pronunţate înacţiuni în constatare (acestea sunt neexecutorii).

Însă, pentru a putea fi puse în executare, hotărârile trebuie să fie executorii.Hotărârile date în primă instanţă, în măsura în care nu se bucură de execuţie

provizorie, sunt hotărâri neexecutorii.Conform art. 633, sunt hotărâri executorii: - hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel; - hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care

părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459.


24/36

24

5. Din punctul de vedere al conţinutului lor, hotărârile pot fi integrale şi parţiale.Prin hotărârea integrală se rezolvă în întregime litigiul şi instanţa se dezînvesteşte

de întreg dosarul.Hotărârea parţială poate fi pronunţată dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţile

reclamantului; instanţa, la cererea acestuia, va da o hotărâre parţială în măsura

recunoaşterii. 6. Sub aspectul condamnării, hotărârile pot fi cu o singură condamnare sau cucondamnare alternativă.

Sunt hotărâri cu o sigură condamnare, acelea în care pârâtul este obligat laefectuarea unei prestaţii determinate, precum predarea unui bun, plata unei sume de bani,etc.

Hotărârile cu condamnare alternativă conţin două condamnări dintre care una este princi pală, iar alta este secundară (de exemplu, pârâtul este obligat să predea un bunanumit, iar în cazul în care predarea nu mai este posibilă, să plătească contravaloarea bunului; în cazul condamnării la o obligaţie de a face, se poate, la cererea reclamantului,autoriza reclamantul de a executa el obligaţia, pe cheltuiala pârâtului).

Redactarea şi comunicarea hotărârii Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul sau, în cazul încare completul este colegial, hotărârea se redactează de unul dintre membrrii completului(cu toate acestea hotărârea este însuşită de întreg completul de judecată.

Când în compunerea completului de judecată intră şi asistenţi judiciari, preşedintele completului îl va putea desemna pe unul dintre aceştia să redactezehotărârea. Pot redacta hotărâri şi magistraţii asistenţi la I.C.C.J.

În cazul în care unul dintre judecători sau asistenţii judiciari a rămas în minoritatela deliberare, el îşi va redacta opinia separată, care va cuprinde expunereaconsiderentelor, soluţia pe care a propus o şi semnătura acestuia.

De asmenea, dacă un judecător este de acord cu soluţia, dar pentru considerentediferite, va redacta separat opinia concurentă.

Hotărârea va fi semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier.Dacă vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi

semnată în locul său de preşedintele completului, iar dacă şi acesta ori judecătorul unic seaflă într -o astfel de situaţie, hotărârea se va semna de către preşedintele instanţei. Cândîmpiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se va semna de grefierul şe f. În toate cazurilese face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

Hotărârea se va redacta şi se va semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare.Termenul este unul relativ, astfel încât depăşirea lui nu afectează valabilita tea

hotărârii. Opinia separată a judecătorului rămas în minoritate, precum şi, când este cazul,

opinia concurentă se redactează şi se semnează în acelaşi termen.Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează

la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la mapa de hotărâri alinstanţei.

Adăugirile, schimbările sau corecturile în cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecători, sub sancţiunea neluării lor în seamă.

Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă.Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile


25/36

25

legii.Ca situaţii particulare, în afara părţilor, se mai comunică:

- din oficiu, hotărârile definitive prin care s-a dispus efectuarea unei înscrieri încartea funciară sau, după caz, în alte registre publice - instituţiei sau autorităţii care ţineacele registre

- din oficiu, hotărârile definitive prin care s-a dispus anularea, în tot sau în parte, aunui act notarial - notarului public instrumentator, direct ori prin intermediul camereinotarilor publici în circumscripţia căreia funcţionează

- din oficiu, hotărârile prin care instanţa se pronunţă în legătură cu prevedericuprinse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi în alte acte juridice aleUniunii Europene, chiar dacă nu sunt definitive - autorităţii sau instituţiei naţionale cuatribuţii de reglementare în materie.

Conţinutul hotărârii Hotărârea judecătorească trebuie să îmbrace forma scrisă.Hotăr ârea judecătorească cuprinde trei părţi: - partea introductivă sau practicaua

- considerentele sau motivarea- dispozitivul.Lipsa uneia dintre părţi atrage nulitatea hotărârii. Practicaua ( partea introductivă) trebuie să cuprindă, potrivit articolului 425,

următoarele (aceleaşi menţiuni ca şi încheierea de şedinţă) :a) denumirea instanţei şi numărul dosarului; data şedinţei de judecată; numele,

prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, precum şi numele şi prenumele grefierului; numele, prenumele procurorului şi parchetul de care aparţine, dacă a participat la şedinţă.

Prin indicarea instanţei se poate stabili dacă a fost competentă. Prin menţionarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au

participat la dezbatere sunt acei care au judecat fondul pricinii. Nu operează nulitatea hotărârii atunci când menţionarea numelui unui alt judecător

este rezultatul unei erori materiale, care poate fi rectificată. b) numele şi prenumele sau, după caz, denumirea părţilor, numele şi prenumele per-

soanelor care le reprezintă sau le asistă, ale apărătorilor şi celorlalte persoane chemate la proces, cu arătarea calităţii lor, precum şi dacă au fost prezente ori au lipsit; dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită.

c) obiectul procesului; cererile, declaraţiile şi prezentarea pe scurt a susţinerilor părţilor, precum şi a concluziilor procurorului, dacă acesta a participat la şedinţă; probele care au fost administrate.

Obiectul este cel arătat în cererea de chemare în judecată. Sunt însă şi excepţii,atunci când acesta a fost modificat sau completat pe parcursul judecăţii.

Susţinerile părţilor (rezumatul dezbaterilor) vor cuprinde succint numai faptele şiîmprejurările care au importanţă pentru dezbaterea pricinii şi apărările de dr ept care aufost prezentate de părţi în cadrul dezbaterilor şi în special cu ocazia concluziilor în fond.

Se vor indica şi dovezile pe care părţile şi-au întemeiat cererea. Aceasta pentru a se putea verifica dacă instanţa a luat în considerare şi s-a pronunţat asupra cererilor şimijloacelor de apărare ale părţilor.

În cazul în care pronunţarea hotărârii a fost amânată, toate aceste menţiuni se vor


26/36

26

trece într-o încheiere de dezbateri (care face corp comun cu hotărârea).Despre această încheiere se va face vorbire în hotărâre, iar hotărârea va începe cu o

practicauă redusă ce va cuprinde: denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumelegrefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi

menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheierea de amânare.Considerentele sau motivarea hotărârii Această parte a hotărârii, de regulă, cea mai elaborată, constituie o garanţie a

calităţii actului de justiţie şi a imparţialităţii. Motivarea demonstează părţilor, instanţeisuperioare şi altor persoane că soluţia instanţei este legală şi temeinică şi, implicit,sporeşte încrederea în actul de justiţie.

În considerente se vor arăta:- obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor - expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate - motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia,- motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cer erile

părţilor. Motivarea se impune pentru a demonstra că judecătorii fondului au examinatfiecare cerere sau apărare pe care au făcut -o părţile şi, totodată, pentru a se da posibilitatea instanţelor superioare să exercite controlul judiciar (instanţa superioarătrebuie să cunoască temeiurile pe care se sprijină hotărârea pentru a putea decide dacă eaeste sau nu temeinică şi legală). Excepţie fac hotărârile care se dau fără motivare (deexemplu, în materia strămutării).

Motivarea constituie şi un element al publicităţii. Nemotivarea hotărârii sau o motivare necorespunzătoare atrage anularea sau casarea

ei. Printre motivele de recurs se regăseşte şi unul privind motivarea hotărârii: cândhotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motivecontradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Considerentele cuprind:- raţionamentul instanţei, argumentele pentru care s-au admis/respins anumite cereri

sau probe- situaţia de fapt reţinută pe baza probelor - prezentarea şi evaluarea materialului probator existent la dosar.- motivele de drept pe care se întemeiază soluţia, interpretarea normelor legale

aplicabile.Motivarea trebuie să fie în concordanţă cu actele dosarului, în caz contrar ea

echivalează cu o nemotivare. Fără arătarea motivelor şi dovezilor, instanţa de fond pronunţă o soluţie netemeinică.

Judecătorul trebuie să motiveze de ce respinge o probă şi nefiind suficient să afirmecă proba este neconcludentă.

În situaţia în care există contrarietate între considerente şi dispozitiv (dispozitivulcuprinzând o altă soluţie decât cea pe care considerentele o impune), hotărârea esteconsiderată nemotivată.

Instanţa poate însă folosi motivarea alternativă sau subsidiară, deoarece, în acestcaz, un considerent nu exclude pe celălalt (de exemplu, se poate constata nulitatea uneiconvenţii, dar se poate statua şi că dacă ar fi valabilă ea ar putea fi reziliată pentru


27/36

27

neexecutarea obligaţiei sau că acţiunea este prescrisă, dar în acelaşi timp este şinefondată). În acest context trebuie privită şi posibilitatea exercitării căii de atacîmpotriva dispozitivului, aşa cum vom vedea (art. 461: în cazul în care calea de atacvizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme dedrept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind

constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlăturaacele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă îndispozitivul hotărârii atacate).

Hotărârea trebuie să cuprindă şi motivele de drept care au format convingereainstanţei (textul de lege, enunţarea principiului de drept).

Motivarea poate viza mai multe capete de cerere sau să răspundă grupat mai multorargumente, cu condiţia de a rezulta că răspunde pentru toate deodată (atunci când maimulte motive au un element comun, determinant, fie pentru admitere, fie pentrurespingere, instanţa este poate să le grupeze şi să le discute împreună).

Motivarea poate fi şi implicită, şi în acest caz, hotărârea nu poate fi considerată cafiind nemotivată.

Dispozitivul Dispozitivul constituie cea de-a treia parte hotărârii judecătoreşti şi cuprinde soluţiace s-a pronunţat în cauză.

În dispozitiv se vor arăta:- numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,

după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală,numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar

- soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii - cuantumul cheltuielilor de judecată acordate - menţiunea privind caracterul executoriu al hotărârii - calea de atac ori menţiunea că este definitivă - instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, când hotărârea

este supusă apelului sau recursului- data pronunţării- menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într -o altă modalitate prevăzută

de lege- semnăturile membrilor completului de judecată.

Dacă hotărârea s-a dat în folosul mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, se va arăta ceea ce se cuvine fiecărui reclamant şi la ce este obligat fiecare pârâtori, când este cazul, dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile.

Dispozitivul trebuie să fie identic cu minuta. Dispozitivul trebuie redactat în termeni imperativi, trebuie să fie clar, precis,

necondiţionat, deoarece orice inexactitate în redactrea lui poate constitui impediment cula punerea executare.

În dispozitiv se va ar ăta soluţia instanţei cu privire la toate capetele de cerere (dacăcererea a fost admisă, respinsă sau anulată, cu o scurtă calificare - nefondatălipsită deinteres, netimbrată, inadmisibilă, etc.).

Dacă dispozitivul hotărârii este neclar, el poate fi lămurit ulterior printr-o cerereadresată instanţei care a pronunţat-o.


28/36


29/36

29

judecătoreşti şi arbitrale, termenul de prescripţie începe să curgă de la data rămâneriilor definitive.

Conform art. 706 , prescripţia stinge dreptul de a obţine executarea silită şi oricetitlu executoriu îşi pierde puterea executorie; dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau, după caz, nu s a prescris, creditorul poate obţine un

nou titlu executoriu, pe calea unui nou proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţiide lucru judecat .6) - hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi

succesorii acestora; hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceastadin urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

6) - hotărârea judecătorească are autori tate de lucru judecat (art. 430 - 432 NCPC).

Autori tatea de lucru judecat reprezintă un efect al hotărârii judecătoreşti şi, numaiîn subsidiar, poate fi privită ca o excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie sauca o prezumţie legală, absolută (în sensul că o hotărâre definitivă reflectă adevărul şi nu poate fi contrazisă printr -o altă hotărâre).

Acest important efect al hotărârii judecătoreşti împiedică readucerea în faţainstanţei a aceluiaşi litigiu.Fundamentul acestui efect se regăseşte în nevoia de securitate a raporturilor juridice

care impune ca o soluţie dată unor raporturi juridice deduse judecăţii să nu mai poată ficontrazisă printr -o altă hotărâre. Astfel, o acţiune poate fi judecată o singură dată ( bis deeadem re ne sit actio), fapt ce determină interdicţia de a se relua ulterior judecata unui proces car e mai fusese odată soluţionat, iar o statuare a unei instanţe nu mai poate ficontrazisă printr -o altă hotărâre, prima hotărâre fiind prezumată a reflecta adevărul judiciar (res judicata pro veritate habetur / res judicata pro veritate accipitur ; prezumţiaabsolută că soluţia dată într -un proces reflectă realitatea obiectivă a faptelor petrecute,adevăratele raporturi juridice dintre părţile angajate în proces, prin aceasta înţelegând nunumai starea de fapt, dar şi corecta aplicare a normei de drept corespunzătoare.

Art. 431 consacră efectele autorităţii de lucru judecat: - efectul negativ: nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi

calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect - efectul pozitiv: oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într un alt

litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.Aspectul negativ al efectului autorităţii de lucru judecat se produce dacă se

reiterează un nou proces între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză (într -un aldoilea proces, între aceleaşi părţi, se încearcă valorificarea aceleiaşi pretenţii, invocându -se acelaşi temei juridic). Dacă p

Documents

Incidente Hotararea