INFECŢII ACUTE CHIRURGICALE LOCALIZATE STAFILOCOCIILE CUTANATE

Sunt produse de stafilococul aureu hemolitic, stafilococ patogen care elaboreazătoxine difuzabile (hemolizina, enterotoxina, leucocidina, toxina epidermolitică, etc.)şi oserie de enzime (coagulaza, fibrinolizina, hialuronidază, etc.) cu rol distructivşinecrozant.Stafilocociile glandelor pilosebacee cuprind: foliculitele superficialeşi profunde şi perifoliculitele (furuncule).

Foliculita

Definiţie: Foliculita este inflamaţia foliculului pilos.

Etiopatogenie

Foliculitele acute superficiale (impetigo) afectează ostiumul folicular, adicăregiunea superficială a foliculului pilos (firul de păr)şi apar mai ales la nivelul feţei dupăbărbierit, în regiunea pubiană, în pielea capului la copii sau în jurul unei plăgi infectate.Este o mică infecţie superficială a pielii, în care e prinsă ş i o glandă sebacee. Nu prezintăun miez (bourbillon) aşa că atunci când se elimină se evacuează o cantitate mică de puroi serosşi nu puroi legat.

Simptomatologie

În stadiul iniţial, cu hiperemie locală, bolnavul relatează prezenţa unui prurit moderat.

În stadiul de flictenă purulentă, apare durerea. Durerea dispare la evacuareaconţinutului purulent concomitent cu firul de păr, iar fenomenele inflamatorii localecedează.Evoluţieşi complicaţii După eliminarea conţinutului acestei infecţii, nu se vede în piele un crater.În anumite condiţii, cum ar fi: lipsa de igienă cu creşterea mare a densităţiigermenilor, microtraumatismeleşi scăderea imunităţii locale sau sistemice, foliculitelesuperficiale pot determina perifoliculite (furuncul), pot evolua profund acut (ulcior sauorgelet) sau pot evolua profund subacut determinând sicozisul cu localizare în părţilepăroase (barbă, mustaţă, ceafă, axilă, etc.)şi caracterizat de abcese dermice multiple înbuton de cămaşă, care prin vindecare dau cicatrici rotunde albicioase.

Tratament

Tratamentul foliculitelor este local şi constă în: igienă locală atentă, badijonare localăcu alcool 70 de grade sau tinctură de iod, dezinfecţie cu apă oxigenată, rivanolşideschiderea pustulelor, eventual aplicarea de unguente cu antibiotice (tetraciclină ş ineomicină 2-3 %).

Furunculul

Definiţie: Furunculul este inflamaţia folicululi pilosşi a glandelor sebacee anexe,produsă de stafilococ, caracterizat printr-o necroză locală rapidă numita bourbillon, urmată de detaşareaşi eliminarea acestuia.

Etiopatogenie

Germenul incriminat este un stafilococ virulent, în general rezistent la antibiotice.Infecţia apare de obicei la persoanele care lucrează în mult praf (ţărani, mineri,constructori de drumuri,şoferi, sportivi, etc.), mai ales dacă acestea nu păstrează o bunăigienă a pielii. Apare mai mult vara când bolnavul transpiră ş i atmosfera este maiîmbibată de praf. Poată să apară la personalul sanitar, mai ales la cel din secţiile dechirurgie unde cantitatea de germeni adeseori cu virulenţă crescută este mare. De pe pielestafilococul pătrunde prin scărpinare sau datorită unei mici escoriaţii în teaca unui fir depărşi de aici în bulbul păruluişi în glanda sebacee aferentă unde găseşte condiţii bune dedezvoltare. Furunculul apare îndeosebi la indivizii cu igienă defectoasă a tegumentelor(escoriaţii, eczeme, acnee seboreică), precumşi la bolnavii cu reactivitatea scăzută aorganismului.

Dintre cauzele favorizante locale, în afara pielii murdare sau infectate, menţionămiritaţiile îndelungate care produc răni foarte mici ale unei regiuni din corpşi care apar, înafară de scărpinat, prin frecarea pe care o produce îmbrăcămintea, fapt care favorizeazăpătrunderea germenilor în piele; furunculele care apar pe ceafă sunt urmarea frecăriiexercitate în acest loc de un guler murdar. Furunculele ce iau naştere în regiuneaperianală, în partea internă a coapselorşi a gambelor, în pliurile fesiere sau în regiunea interfesieră se produc ca urmare a frecărilor locale în timpul unui drum lung făcut pe jos,călare sau cu un vehicul. Bolnavul însuşi poate transporta prin scărpinat stafilocociidintr-un loc bolnav într-o zonă sănătoasă, unde aceştia produc un nou furuncul. Unbolnav poate avea în acelaşi moment sau succesiv 4-5 sau chiar mai multe furuncule.Această situaţie se numeşte furunculoză. Este foarte contagioasă, mai ales în interiorulaceleiaşi familii.

Există i cauze favorizante generale: surmenajul fizic şi intelectual, intoxicaţiile(alcoolismul), boli grave, epuizante (diabetul zaharat, febra tifoidă, gripă,bronhopneumonie).

Prin puterea mare de penetraţie a toxinelor stafilococice se produc leziuninecrotice înţesuturile vecine, realizându-se o expansiune a procesului septic cu distrucţiitisulare întinse care cuprind aparatul pilosebaceuşi dermul adiacent. Această necrozăseptică formează un dop numit burbion.Simptomatologie

Local se observă o mică tumefacţie cu hiperemia tegumentelor supraiacente.După 2-3 zile apare o flictenă purulentă centrată de un fir de păr. Fenomeneleinflamatorii locale însoţite de durere au tendinţă de exacerbare până în ziua 5-6, cândflictena se deschide spontanşi lasă să se scurgă un lichid purulent. În ziua 8-9 de laînceputul fenomenelor inflamatorii, burbionii se elimină spontan sau prin extrageredelicată cu o pensă.

Semnele generale în cazul furunculului cu evoluţie obişnuită sunt de regulănesemnificative. Uneori când retenţiile necrotice sunt mari cu un furuncul voluminos, pot apărea semne de tip septic: febră, frisoane, cefalee.Din punct de vedere topografic, furunculul se localizează mai frecvent la nivelul gâtului, feţei, feselor, sânilor.

Evoluţieşi complicaţii

În mod obişnuit, furunculul generează o serie de complicaţii septice mai mult saumai puţin grave. Astfel poate determina limfangită, adenoflegmon, erizipel, septicemieşisepticopiemie.

În cazul localizării furunculului la nivelul piramidei nazaleşi buzei superioare,există riscul generării tromboflebitei septice, care se poate propaga la sinusurilecavernoase intracraniene, ceea ce reprezintă o complicaţie foarte gravă.Furunculoza gravă, neglijată, poate pricinui sau accelera prin septicemie moartea bolnavului.

Carbunculul (furunculul antracoid)

Definiţie: Carbunculul este o aglomerare de furunculi ce realizează un placardcutanat (aspect de fagure)şi invadează hipodermul subiacent dezvoltând un flegmon masiv, întins, iar ţesuturile din jur sunt dure, infiltrate.

Furunculul antracoid

Etiopatogenie

Agentul etiologic preponderent este stafilococul aureu, care pe un teren biologicpredispus, cu imunitate scăzută (obezitate, diabet zaharat), igienă defectuoasă dezvoltă unproces masiv de necroză tisulară cu tendinţă mare de difuziune. Infecţia acută serealizează la nivelul foliculilor piloşişi al glandelor sebacee anexe, apărând furunculimultiplii care confluează, realizând placardul caracteristicşi penetrează până la fasciasubiacentă. Aspectul local este acela al unui conglomerat de furuncule care dau naşterefurunculului antracoid (nume care vine de la culoarea violacee-negricioasă a pielii).Apare cu predilecţie la nivelul regiunii cervicale posterioare (cefei)şi al spatelui.

Simptomatologie

Local, după o senzaţie de disconfort local (hiperestezie, prurit intens), apare unplacard roşu-violaceu, consistent cu semnele inflamaţiei acute, pe care după 2-3 zile aparfurunculi în faze evolutive diferite. Placardul inflamator este durşi adesea cuprinde toatăceafa sau în localizările din regiunea dorsală o suprafaţă cât o palmă de adult. Durerilespontane sunt intense, greu de suportat. Datorită potenţialului de difuziune, infecţiacuprinde rapid zone întinse. Pe placardul populat cu furunculi apar cratere datorităeliminării burbioanelor, alături de furunculi în formare. Din cratere care confluează se

scurge puroi abundent. Leziunea are aspectul unui placard ca un perete plin cu magmăpurulentă.Semnele generale mai severe decât în cazul furuncului sunt: febră de tip septic, frisoane, cefalee, insomnie, alterarea stării generale.

Evoluţie şi complicaţii

În funcţie de starea de imunitate a organismului, carbunculul poate evolua sprevindecare spontană (necroză-ulceraţie-cicatrizare) sau spre deces prin complicaţii legatede difuziuneaşi generalizarea infecţiei. Complicaţiile carbunculului pot fi infecţioaselocale (celulita, limfandenita acută)şi generale (septicemia cu sau fără localizărimetastatice).

Tratament

Etiopatogenie:

Agentul etiologic este de obicei stafilococul aureu. Lipsa de igienă locală,microtraumatismele repetateşi scăderea rezistenţei localeşi generale a organismuluireprezintă factorii favorizanţi de grefare a infecţiei la nivelul glandular. Infecţia selocalizează pe glandele sudoripare apocrine, cele care pătrund mai adânc în derm, suntmai ramificate decât glandele sudoripare exocrineşi dau transpiraţia vâscoasă cu miroscaracteristic. Glandele apocrine o dată cu secreţia elimină ş i o parte din celule.

Hidrosadenita se localizează mai frecvent în regiunea axilară, bilateral, în10-15 % din cazuri. Uneori se poate întâlnişi în alte locuri, ca de exemplu: regiuneaperineală, muntele lui Venus sau în cea a areolei mamare.

Simptomatologie

Hidrosadenita prezintă 2 forme clinice distincte: abcesul tuberozitarşi hidrosadenita recidivantă.

Abcesul tuberozitar se prezintă ca o formaţiune nodulară fermă, iniţial sensibilă,apoi dureroasă. Progresiv formaţiunea creşte în volum, devine intens dureroasă spontan,la palpareşi la mobilizare. Concomitent apareşi infiltrarea tegumentului învecinat.Extensia infecţiei la nivelul hipodermului duce la împăstarea zonei. Tegumentele adiacente îşi pierd mobilitateaşi apare adenopatia regională.

Evoluţieşi complicaţii

Abcesul tuberozitar poate evolua spre resorbţie lentă sau spre supuraţie. Este posibilă recidiva la acelaşi nivel, la distanţă mică sau de partea opusă.

Hidrosadenita recidivantă localizată la nivelul glandelor sudoripare perinealepoate determina supuraţii cronice, trenanteşi rebele la tratament, reunite sub denumirea de maladia Verneuil.

Tratament

Tratamentul hidrosadenitei este complex. Ca măsuri generale se recomandărepaos la pat, evitarea iritaţiei locale. Tratamentul conservator se aplică în faza deinduraţie, premergătoare necrozeişi constă în spălarea zonei cu apă ş i sapun, îndepărtareapărului prin radereşi administrarea de antibiotice active pe stafilococi.

Tratamentul chirurgical se aplică în faza de colecţieşi constă în inciziategumentului care acoperă abcesulşi extirparea glandei extirpate. Plaga rezultată areaspectul de trunchi de con cu baza în afară ş i se meşează cu apă oxigenată sau cloramină.Vindecarea se face în 7-10 zile prin granulareşi epitalizare marginală.

Abcesul cald

Definiţie: Abcesul cald este o colecţie purulentă acută localizată în diferiteţesuturi sau spaţii anatomice, bine delimitată. Se caracterizează prin existenţa uneimembrane piogene neoformate (zonă vascularizată deţesut inflamator)şi a unui conţinut purulent (zonă de necroză, nevascularizată, compusă din detritusuri deţesut local, leucocite moarte, componente de sângeşi plasmă, bacterii).

Etiopatogenie

Această inoculare se poate produce fie datorită unei plăgi superficiale (o simplăzgârietură), fie unei plăgi mici făcute prin scărpinare. Este mai ales urmarea unoraccidente ca înţeparea într-un cui, într-o sârmă, într-o aşchie de lemn etc. În general, evorba de plăgi mici, care se închid repede la suprafaţă, infecţia continuând să se dezvolteîn profunzime.Nu rareori, abcesele sunt urmarea introducerii de microbi în timpul unei injecţii făcute cu materiale sau soluţii nesterile.

Unele abcese pot să apară ş i prin răspândirea unor germeni pe cale hematogenă saulimfatică (abcesul pulmonar, cerebral, hepatic, renal, subfrenic, splenic, intraosos etc.),ele fiind de obicei consecinţa diseminării microbilor din abces, furuncul, flegmon etc.,existent undeva în organism.

Germenii cel mai frecvent întâlniţi în abcese sunt stafilococulşi streptococul(germeni care se găsesc în mod obişnuit pe tegumente sau obiecte). Pot să se întâlneascăînsă oricare dintre germeni: pneumococul, colibacilul, gonococul.

Simptomatologie

Semnele clinice locale sunt reprezentate de semnele clasice ale inflamaţiei locale:tumefierea (tumor)şi roşeaţa (rubor) tegumentului, respectiv sensibilitatea dureroasă(dolor)şi temperatura locală ridicată (calor).

Pielea la nivelul abcesului devine cu timpul roşie, lividă ş i apoi violacee. La începutabcesul prezintă o induraţie mai mult sau mai puţin accentuată. Cu timpul el devinefluctuent. Cercetarea fluctuenţei necesită o atenţieşi o experienţă deosebite, mai alespentru abcesele plasate profund, deoareceţesuturile normale de deasupra, împiedicăobţinerea unor relaţii suficiente. Nu rareori,şi cei mai încercaţi clinicieni sunt obligaţi săfacă puncţie pentru punerea în evidenţă a unui abces profund. Este preferabil să se facă o

puncţie exploratoare, atunci când nu există certitudinea absolută că este un abces, decâtsă se facă o incizie inutilă sau să se afirme că nu este un abcesşi intervenţia operatorie deevacuare să întârzie. Puncţia se face cu un ac gros (după anestezie locală). Pentru că adeseori puroiul poate să fie foarte compactşi atunci există riscul să nu extragem nimic,să considerăm că nu ar fi vorba de un abcesşi să întârziem astfel executarea unui actterapeutic în timp util.

Semnele clinice generale, care însoţesc manifestările locale sunt: febră (38-39, 5 ºC), frisoane, stare generală alterată, insomnie, cefalee, anorexie, limba saburală, agitaţie.

Este bine să seştie că, uneori, abcesele determinate de germeni mai puţin virulenţievoluează cu o temperatură mai puţin ridicată ş i chiar cu perioade în care temperatura nudepăşeşte 37 ºC.

Examenul de laborator arată o leucocitoză de cele mai multe ori crescută: 9000-15000leucocite/ mm3., în care predomină polimorfonuclearele. Uneori, numărul de leucocite nudepăşeşte cu mult limita normală. Viteza de sedimentare a hematiilor este, de obicei,puţin crescută.Aproape totdeauna se pune în evidenţă adenopatia satelită.

Evoluţieşi complicaţii

După ce abcesul ,,a colectat’’ complet, pielea se subţiază ş i uneori abcesul sepoate evacua spontan. Este indicat ca evoluţia abcesuluişi evacuarea să nu fie lăsate lavoia întâmplăriişi abcesul să se evacueze spontan, ci evacuarea să se facă la momentulpotrivit, prin intervenţie chirurgicală. În cazul abceselor situate în peretele sau cavitateaperitoneală, golirea se poate face în peritoneu, dând naştere unei peritonite (complicaţiefoarte gravă), sau în alt organ (de obicei, intestin), situaţie rară dealtfel, în care conţinutulpurulent se evacuează prin scaun, uneori chiar fără ca bolnavul sau medicul să-şi deaseama de aceasta. De regulă, abcesele nu se evacuează singure, spontan, ci se extind,dând naştere unui flegmon. Nu rareori germenii se împrăştie pe cale limfatică orisanguină, provocând formarea de abcese în diverse orgene, sau septicemii, în care cazevoluţia poate duce foarte repede la deces.Tratament

În stadiul de infiltrat, de constituire a abcesului, când fluctuenţa nu este evidentăclinic, se recurge la tratament medical. Acesta constă în repaos la pat, antibioticeşicomprese umede alcoolizate aplicate local de 3-4 ori pe zi. Antibioterapia este indicatănumai la pacienţii care prezintă concomitent o afecţiune debilitantă sau când semnelegenerale sunt marcate.Odată infecţia constituită (evidenţierea fluctuenţei), singurul tratament logic este tratamentul chirurgical. Tratamentul constă în evacuarea abcesului prin incizie largă. În cazul abceselor mari, se face drenajul cavităţii cu tuburi de dren aşezate în părţile declive.

Tratamentul local poate fi completat cu un tratament general cu antibiotice.Administrarea acestora, după eliminarea abcesului, nu este necesară decât dacă bolnavulprezintă semne de toxemie sau în cazul unor condiţii biologice precare, dar aceastaextrem de rarşi numai când se acţionează foarte precoce.

În tratamentul abcesului este utilă, uneori, folosirea vaccinului polimicrobian caşi a anatoxinei stafilococicie.

Flegmonul (Celulita acută difuză)

Definiţie: Flegmonul este o inflamaţie acută ş i difuză aţesutului conjunctiv,caracterizat prin propagare, necrozaţesutului afectat, fără tendinţă la limitare. Este deci ocelulită progresivă ce interesează mai alesţesutul subcutanat sau interstiţii conjunctive cumare toleranţă cum ar fi spaţiul retroperitoneal, submandibular, retromamar, etc.Etiopatogenie

Flegmonul este, de obicei, urmarea unei infecţii intrate în organism prin plăgi(zdrobiri deţesuturi). Mai rar, dar posibil, el este urmarea unor inoculări de germeni prinplăgi mici (înţeparea chirurgului în timpul unei operaţii septice, înţeparea într-un cuiinfectat) sau prin injectarea de substanţe nesterile.

Germenii cei mai obişnuiţi sunt streptococulşi, foarte adesea, germenii anaerobi. Decele mai multe ori este vorba de asocierea de microbi: pe primul plan se găsesc germeniianaerobi, dar nu lipsesc nici streptococul, stafilococul, colibacilul etc.

Simptomatologie

Localizările comune ale celulitei acute difuze (flegmonului difuz) sunt la nivelulmembrelor inferioare. Din punct de vedere topografic, celulitele acute difuze pot fi:superficiale, dezvoltate înţesutul celular subcutanat, profunde sau subaponevroticeşitotale, când interesează toate structurile unei regiuni (flegmon Chassaignac).Flegmonul difuz evoluează în trei faze succesive:

Faza de invazie durează 24-48 oreşi se manifestă prin semne localeşi generale. Semnele locale majore sunt reprezentate de: eritem local, căldură, limfangităşi adenopatie regională. Pielea este fierbinte, roşie edemaţiată, adesea cusuprafaţa infiltrată asemănător cojii de portocală, fără delimitarea distinctă azonei afectate. Manifestările generale: febră, frison, tahicardie, uneorihipotensiuneşi delir sunt expresia gravităţii stării septico-toxiceşi pot precedasemnele cutanate cu câteva ore. Pe secţiuneţesuturile au un aspect de carnefiartă, neevidenţiindu-se secreţie purulentă, ci doar o serozitate murdară.

Spre deosebire de formele reversibile, în următoarele 3-4 zile evoluţiaspontană a flegmonului difuz este fie spre generalizarea infecţiei(septicemie-deces), fie spre cea de-a doua fază, de necroză. În cursulacestei faze local se dezvoltă veziculeşi bule care se clivează, dermulsubacient având aspect de necroză cu ulceraţii prin care se exteriorizeazăpuroiul din focarele multiple dezvoltate din masa de inflamaţie acutădifuză.

Semnele generale sunt cele ale unei stări septico-toxice severe: febră de tipseptic, facies pământiu, înfundarea globilor oculari, oligurie, inapetenţă,insomnie, diaree, vărsături.

Din ziua a 5-a-6-a apare cea de-a treia fază, fază de eliminare aţesuturilornecrozate însoşită de o supuraţie abundentă ş i difuză cu puroi verzuişifetid. Această supuraţie pătrunde între aponevrozeşi muşchi de-a lungulvaselor, putând genera hemoragii grave prin trombozeşi necroză septică.Starea generală rămâne profund alterată, însă pe măsura eliminăriipuroiuluişiţesuturilor necrozate, simptomatologia se ameliorează clinic.Această fază poate dura săptămâni sau chiar luni de zile.Diagnosticul se bazează pe semnele clinice locale, precedat sau însoţite de

semnele clinice generale.Examinările de laborator indică leucocitoza mult crescută.Microorganismul responsabil este adesea greu de izolat, chiar dacă se practicăaspiraţia sau biopsia din zona infectată. Diagnosticul etiologic este dificil până în momentul când se formează secreţia purulentă sau există o plagă deschisă.

Deşi flegmonulşi tromboza venoasă profundă se diferenţiază clinic uşor, mulţipracticieni confundă aceste două entităţi când edemul apare la membrele inferioare.Diferenţele majore sunt reprezentate de:

temperatura pielii: fierbinte în celulite, normală sau scăzută în tromboza venoasă profundă

culoarea pielii: roşie în celulite, normală sau cianotică în tromboza venoasă profundă

limfangitaşi adenopatia regională: frecventă în celulită, nu apare în tromboza venoasă profundă

suprafaţa pielii: aspect de coajă de portocală în celulită, piele netedă în tromboza venoasă profundă

Evoluţieşi complicaţii

Tratament

Măsurile de prevenire ale celulitei acute difuze sunt foarte importante. Acesteaconstau în atitudinea chirurgicală corectă faţă de orice plăgi anfractuase, împunse, plăgiinfectate, infecţii chirurgicale acute, superficiale sau profunde.

Tratamentul local constă în executarea unei incizii largi evacuatoare de puroi(sfaceluri deţesuturi), drenaj, eventual contraincizii, după care urmează o lungă perioadăde pansamente. Ori de câte ori există sfaceluri, acestea voi fi extirpate cu foarfecele,avându-se grijă să se facă o bună analgezie bolnavuluişi, la nevoie, chiar narcoză.Ţesuturile necrozate vor fi excizate larg pânăîn ţesut sănătos. Se recoltează

secreţii patologice pentru examen bacteriologic (frotiu, culturi, antibiogramă). Plagachirurgicală se va spăla abundent cu soluţii antiseptice (apă oxigenată, cloramină)şi se vameşa timp de 24-48 ore. În cazul în care excizia chirurgicală a creat un defect de părţimoi care nu poate fi suturat per secundam, el va fi grefat cu piele liberă despicată dupăaseptizareaşi granularea defectului.

Tratamentul general este foarte important. El se bazează mai ales pe antibiotice(administrate cât mai precoce pe baza antibiogramei). De obicei, după evacuareaconţinutului flegmonului nu mai sunt necesare antibiotice decât la bolnavii foartedebilitaţi sau în cazul în care infecţia ar putea să se extindă prin interstiţiilemusculoaponevrotice. În nici un caz nu se va întârzia evacuarea conţinutului flegmonului,considerându-se că acesta nu se va dezvolta graţie administrării antibioticelor, deoareceexistă riscul ca bolnavul să facă o septicemie din care nu mai poate fi salvat.

Trebuie îmbunătăţită starea generală a bolnavului, care este de cele mai multeori un intoxicat grav. În consecinţă, se vor administra perfuzii cu ser glucozat, serfiziologic, la nevoie plasmă ş i sânge. Se indică vitamionterapie, mai ales cu vitamina C.

Tratamentul implică imobilizareaşi ridicarea la un unghi de 20-25 grade amembrului inferior afectat pentru a reduce edemul, precumşi pansamente umedeşi reci,care diminuează disconfortul local.

Erizipelul

Definiţie: Erizipelul este o boală infectocontagioasă cu apariţie sporadică, produsăde streptococul beta-hemolitic din grupul A, mai rar de stafilococşi se caracterizeazăclinic printr-o dermită având ca leziune locală tipică ,,placardul erizipelatos’’. Etiopatogenie

Erizipelul este rezultatul inoculării în piele a streptococului, fiind de cele maimulte ori urmarea suprainfectării unei plăgi mai mari, neglijate sau alterori urmarea unormici zgârieturi. Microbii provin de obicei de pe pielea bolnavului, care poartă pesuprafaţa ei mulţi streptococi, dar poate provenişi de pe instrumenteleşi compresele cucare se face un pansament, în cazul când nu s-au luat măsurile necesare de asepsie. Estecaracteristică tendinţa frecventă la recidive. Cel care a făcut un erizipel poate face dinnou la foarte scurt interval după vindecare. Odată apărută, infecţia se întinde repede cuprinzând zone mari. Uneori poate să curpindă ş iţesutul celular subcutanat ducând la apariţia flegmonului.

Simptomatologie

După o perioadă de incubaţie de 1-3 zile, maximum 7 zile, infecţia se manifestăclinic în mod brusc prin febră 39-41 ºC, frisoane, stare generală alterată, cefalee intensă,inapetenţă, curbatură, mialgii. La 6-12 ore de la debut, bolnavul acuză o senzaţie detensiune locală ş i adenopatie regională dureroasă, asociată cu travee de limfangită. Înacelaşi timp sau uneori după 1-2 zile, apar fenomenele locale: pielea din jurul plăgii sau a porţii de intrare a infecţiei devine roşie, caldă, tumefiată, dureroasă. Marginileerizipelului sunt proeminente, fapt care-l deosebeşte de oricare altă infecţie: abces,flegmon. Această diferenţă de nivel între pielea cu erizipelşi pielea sănătoasă se poatevedea bineşi se poate palpa dând întregii zone infectate un aspect de placard. Fără

tratament, după acest debut, urmează o perioadă în care temperatura se menţine ridicată, starea alterată se alterează din ce în ce mai mult, placardul erizipelatos are tendinţă la extindere, starea toxică se accentuează ş i bolnavul poate muri în stare toxico-septică.Dacă se administrează un tratament corectşi la timp, înroşirea tegumentară scade înintensitateşi starea generală se îmbunătăţeşte.Examenul bacteriologic pune în evidenţă la nivelul leziunii prezenţa streptococului beta-hemolitic din grupul A.

Evoluţieşi complicaţii

În mod normal erizipelul are o evoluţie ciclică cu tendinţă la vindecare spontană, nu conferă imunitateşi ca atare poate recidiva dacă focarul streptococic nu este asanat.

Odată cu sporirea eficienţei tratamentului antibiotic, numărulşi gravitateacomplicaţiilor erizipelului au scăzut. În cazurile graveşi neglijate, loco-regional potapare: necroze tegumentare, abcese sau flegmoane aleţesuturilor subiacente. În plangeneral pot apărea: endocardita, nefrita, reumatismul erizipelatos, septicemia.

Tratament

Tratamentul cel mai eficace este cel profilactic. Formele clinice obişnuite la persoane tinere, sănătoase se pot trata la domiciliu;

cele severe sau la indivizi cu tare organice necesită spitalizare. Tratamentul parenteralconstă în administrarea de penicilină G în doză de 1,6-12 mil.UI/zi, în funcţie degravitate, timp de 7 zile. La încheierea tratamentului se administrează Benzatinpenicilină(Moldamin) 1,2 mil. UI, care se repetă la 7 zile, timp de 3 săptămâni. La pacienţii alergicila penicilină se utilizează eritromicina 20-30 mg/kgcorp/zi, timp de 7-10 zile.Tratamentul local în perioada de extindere a placardului constă în pansamente cu soluţiiantiseptice (cloramină, rivanol) de mai multe ori pe zi. Ceea ce deosebeşte erizipelul decelelalte infecţii este faptul că el nu necesită intervenţii chirurgicale. Cu ajutorultratamentului indicat, mai ales dacă este aplicat la timp placardul erizipelatos se vindecă.În formele clinice grave (erizipel flegmonos) se impune efectuarea tratamentului chirurgical (incizieşi evacuarea colecţiei purulente).