Infecţii intestinale cu protozoare

Abordarea pacientului cu infecţie parazitară

Datorită diversităţii microorganismelor parazitare care pot infecta populaţia umană, o serie de factori sunt relevanţi pentru evaluarea unei posibile etiologii parazitare a bolii pacientului. Aceşti factori sunt reprezentaţi de probleme legate de istoricul pacientului, de starea imună şi de prezenţa caracteristicilor clinice şi de laborator, în special a eozinofiliei.Informaţii suplimentare legate de istoric şi de starea imunologică, evaluarea clinică completă şi examenele de laborator asigură date suplimentare pentru evaluarea directă a infecţiei parazitare. Testele specifice necesare, mergând de la evaluările biochimice sangvine standard până la imagistica organelor selectate, sunt dictate de natura afecţiunii pacientului.

ANAMNEZĂ:

Anamneza geografică poate oferi informaţii valoroase despre potenţiala expunere la infecţii parazitare.

Un istoric de călătorie turistică sau în interes de servici sau emigraţia din şi spre zone ale globului în care variaţi paraziţi sunt întâlniţi, oferă un indiciu al posibilei etiologii parazitare a bolii pacientului.

În cazul pacienţilor cu un istoric recent de călătorie, debutul simtomelor gastrointestinale doar după întoarcere sugerează bolile cu protozoare caracterizate printr-o întărziere de 1-2 săptămăni între achiziţie şi apariţia sinptomelor – în special giradioza si criptosporidioza. Sinptomele gastrointestinale care durează mai mult de o saptamăna sugereaza, de asemenea, etiologia protozoarică, incluzănd giardioza, amoebiaza si ciclosporioza.

Anamneza regimului alimentar Dacă mai mult de un pacient dezvoltă simtome similare intr-o anumită situaţie, trebuie

suspicionate bolile cu trasnsmitere printr-o sursă comuna de apă (giradioza, criptosporidioza, ciclosporioza).

Aceste infecţii au o mare probabilitate de a fi achiziţionate prin intermediul aprovizionărilor cu apă de suprafaţă, variind de la râurile montane la rezervoarele orăşeneşti.

De asemenea îndreptarea atenţiei spre istoricul alimentar poate fi de ajutor.

STATUSUL IMUN:Statusul imun al pacientului este relevant în determinarea tipului de infecţie

parazitară suspicionată.

1

Infecţii cu protozoare

Giardioza (lambliază)

Giardioza este una dintre cele mai raspândite boli parazitare de pe glob, producând o maladie intestinală atât endemică, căt si epidemică, precum si diaree. Parazitul care produce aceasta boală se numeste Giardia lamblia (sin. intestinalis), fiind un protozoar universal care populează intestinul subţire al omului şi al altor mamifere.

Ciclu biologic şi epidemiologie

Infecţia apare ca urmare a ingestiei chisturilor rezistente din mediul exterior, care se dechistează în intestinul subţire pentru a elimina trofoziţi, care se multiplică prin diviziune binară, uneori în număr extrem de mare. Fiecare chist produce doi trofoziţi, care se înmuţesc prin diviziune binară longitudinală. Giardia rămâne un patogen al intestinului subţire proximal, fără diseminare hematogenă. Trofozoiţii rămân liberi în interiorul lumenului sau sunt ataşaţi de epiteliul mucoasei prin intermediul unui disc ventral aspirativ. În prezenţa unor condiţii nefavorabile, trofoziţii formează un chist distinct morfologic, acesta este stadiul sub care parazitul este de obicei găsit în materiile fecale. Trofozoiţii pot fi prezenţi sau chiar preponderenţi în scaunele apoase sau neformate, dar responsabilă de transmiterea infecţiei este forma rezistentă de chist, care supravieţuieşte în afara organismului. Chisturile nu torelează căldura, lipsa apei sau stagnarea prelungită în materiile fecale, dar rămân viabile timp de luni de zile în apa praspătă şi rece. Numărul chisturilor excretate variază mult, putându-se apropia de 107 chisturi pe gramul de materii fecale. Infecţiile cu Giardia sunt obişnuite atât în ţăile dezvoltate, cât si în cele în curs de dezvoltare. Ingestia chiar şi a unui număr mic de chisturi, mai mic de 10 este suficient pentru a produce infecţia la om. Deoarece chisturile sunt infecţioase în momentul eliminării şi puţin după aceea, transmiterea interumană apare în condiţiile unei igiene sanitare precare. Giardioza, ca infecţie simptomatică sau asimptomatică, este prelevantă în special în creşe sau centrele de îngrijire. Poate aparea şi transmiterea pe cale alimentară în cazul contaminării alimentelor cu chisturi de Giardia dupa gătire sau preparare. Transmiterea hidrică explică infecţiile episodice, apărute în cazul călătorilor şi a persoanelor din tabere, şi epidemiile masive din metropole. Apele de suprafaţă, de la pârâurile de munte până la marile rezervoare de apă din oraşe, sunt expuse riscului de contaminări cu chisturi de Giardia de natură fecală; astfel de contaminări pot surveni, de asemenea, în sistemele de canalizare mai vechi sau defecte ca urmare a contaminării încrucişate prin scurgeri de la conductele cu ape reziduale. Eficienţa transmiterii prin apă este sporită de doza infectantă, scazută în cazul Giardia, de supravieţuirea prelungită a chisturilor în apa rece şi de rezistenţa chisturilor la metodele de clorinare obişnuite, adecvate doar pentru controlul bacteriilor. Distrugerea chisturilor viabile din apă se poate face prin fierbere sau prin filtrare.

2

Paraziţi de Giardia similari din punct de vedere morfologic cu cei de la oameni sunt găsiţi în număr mare la mamifere, inclusiv la castorii din rezervoarele implicate în epidemii, dar şi la câini, pisici şi rumegătoare. Deşi gradul înalt de heterogenitate a izolatelor observată la om este compatibil cu infecţiile având originea în diferite surse animale, animalele nu au fost direct identificate ca surse ale infecţiei umane. Giardioza, ca şi criptosporidioza, creează o problemă economică importantă, deoarece pentru a preveni epidemiile hidrice sunt necesare sisteme de purificare a apei prin filtrare. Trebuie avute în vedere şi costurile epidemiilor care afectează comunităţi mari şi costurile legate de evaluare şi tratamentul infecţiilor epidemice.

Fiziopatologie

Motivele pentru care unii pacienţi infectaţi, dar nu toţi, dezvoltă manifestări clinice şi mecanismele prin care Giardia determină alterări funcţionale ale intestinului subţire sunt în mare măsură cunoscute. Deşi trofozoiţii aderă la epiteliu, ei nu determină leziuni distructive locale sau invazive. Dezvoltarea intoleranţei la lactoză şi malabsorbţia semnificativă, care apare la un număr mic de adulţi şi copii infectaţi, sunt expresia clinică a pierderii activităţii enzimatice de la nivelul marginii în perie a vilozităţilor. În majoritatea infecţiilor, morfologia intestinului subţire rămâne nemodificată, dar în puţine cazuri, de obicei la pacienţii simptomatici cu infecţie cronică, aspectele histopatologice (incluzând vilozităţile aplatizate) şi manifestările clinice se aseamană cu cele din sprue tropical şi de enteropatia glutenică. Patogenia diareei din giardioză este necunoscută. Evoluţia naturală a infecţiei cu Giardia nu este bine definită şi variază foarte mult. Infecţiile pot fi superficiale, tranzitorii, recurente sau cronice. Atât factorii care ţin de parazit, cât şi factorii care ţin de gazdă sunt importanţi în determinarea evoluţiei infecţiei şi a bolii. Atât răspunsul celular, cât şi răspunsul umoral se dezvoltă în infecţiile umane, dar rolul lor precis în controlul infecţiei şi/sau al bolii este necunoscut. Susceptibilitatea mai mare a tinerilor comparativ cu bătrânii, sau a persoanelor recent expuse comparativ cu poputaţiile cu expunere cronică, sugerează de asemenea faptul că se dezvoltă cel puţin o imunitate parţial protectivă. Diferenţele biochimice marcate între unele izolate ar putea ajuta la explicareae evoluţiei diferite a infecţiei, observate la oamenii si animalele infectate experimental. Trofozoiţii prezintă în structura suprafeţei o serie de proteine înrudite, bogate în cisteină, care suferă variaţii antigenice de suprafaţă şi pot contribui la infecţiile plrelungite şi/sau repetate.

Manifestări clinice

Manifestările clinice în giardioză variază de la lipsa sinptomelor, până la diaree fulminată şi malabsorbţie (tulburare de digestie, determinată de o deficiență enzimatică și de alterarea absorbției prin modificarea transportului alimentelor digerate din intestin în sânge și limfă). Majoritatea persoanelor infectate sunt asimptomatice, dar în epidemii proporţia cazurilor simptomatice poate fi crescută.

3

Simptomele se pot dezvolta acut sau progresiv. La cei cu giardioză acută (cu evoluție rapidă) simptomele apar după o incubaţie de 1-3 saptămâni (minimum 5-6 zile). Simptomatologia precoce predominantă include diaree, durere abdominală, meteorism (balonare), eructaţie (râgâit), flatulenţă (acumulare excesivă de gaze în stomac și în intestine), greaţă, vărsături. Diareeea apare în mod obişnuit, iar manifestări ale tractului digestiv superior, precum greaţa, vărsăturile, meteorismul şi durerea abdominală pot predomina. Simptomatologia poate fi continuă sau episodică, putând persista ani de zile. Prezenţa febrei, a sângelui şi/sau a mucusului în scaun, ca şi alte simptome de colită nu apar în mod uzual, în acest caz trebuie suspectată o altă boală sau afecţiune concomitentă. Datorită suferinţei mai puţin marcate şi a predilecţiei pentru infecţii cronice, pacienţii se prezintă prea târziu; totuşi, boala poate fi severă, manifestându-se prin malabsorbţie, pierderea ponderală, întârzierea creşterii, deshidratare şi rareori, chiar deces. S-au descris şi câteva manifestări extraintestinale, precum urticaria, uveita anterioară şi artrita, dar nu este clar dacă ascestea sunt produse de girardioză sau de afecţiuni concomitente.

Diagnostic

Diagnosticul este stabilit prin identificarea chisturilor în materiile fecale sau a trofozoiţilor în scaun ori în intestinul subţire. Chisturile sunt ovale, cu dimensiuni cuprinse între 8-12 μm x 7-10 μm şi conţin în mod caracteristic patru nuclei. Trofozoiţii sunt piriformi, convecşi la partea dorsală şi aplatizaţi, cu doi nuclei şi patru perechi de flageli. Diagnosticul este câteodată greu de stabilit.

Profilaxie (Ansamblul măsurilor medico-sanitare care se iau pentru prevenirea apariției și a răspândirii bolilor)

Cu toate ca Giardia lamblia este foarte infecţioasă, boala poate fi prevenită prin evitarea consumului de alimente şi lichide contaminate. Prepararea adecvată a hranei şi fierberea sau filtrarea apei care ar putea fi contaminată previn infecţia.

Criptosporidioza

Parazitul coccidian Cryptosporidium a fost recunoscut în ultimul deceniu ca o cauză a bolii diareice la om, la persoanele imunocompetente, dar în special la persoanele cu SIDA sau alte forme de imunodeficienţă.

Ciclul biologic şi epidemiologie

4

Infecţia se produce prin consumul de oochisturi care se dechistează, pentru a elibera sporozoiţi, care la rândul lor pătrund şi infectează celulele epiteliului intestinal. Fiecare oochist conţine 4 sporoziţiDezvoltarea ulterioară are loc atât prin ciclul asexuat, cât şi prin ciclul sexuat, care produc formele capabile de infectare a altor celule epiteliale şi de formare a oochisturilor, care sunt eliminate în scaun.Speciile de Cryptosporidium, de exemplu: Cryptosporidium parvum and Cryptosporidium hominis infectează unele animale, putând fi transmise de la animale infectate la om. Oochisturile eliminate în fecale sunt infecţioase, astfel încat transmiterea interumana are loc în centrele de îngrijire zilnică, în rândul personalului de curaţenie şi al personalului medical. Ca şi giardioza, transmiterea hidrică este cauza infecţiilor la călători şi a epidemiilor cu sursă comună. Oochisturile sunt destul de rezistente şi nu sunt distruse prin clorinarea obişnuită a apei.

Fiziopatologie

Celulele epiteliale intestinale adăpostesc parazitul într-o vacuolă intracelulară, modalităţile prin care este provocată diareea secretorie fiind necunoscute. Distribuţia infecţiei poate fi parcelară la nivelul sediului principal al infecţiei, adică în intestinul subţire. La unii pacienţi, Cryptosporidium a fost găsit în faringe, stomac şi intestinul gros, fiind prelevat şi din tractul respirator, cu toate că patogenitatea infecţiei pentru epiteliu respirator uman nu a fost dovedită. Afectarea tractului biliar poate produce stenoză papiliară, colangită sclerozantă sau colecistită.

Manifestări clinice

Infecţiile asimptomatice se pot întalni atât la gazda imunocompetenta, cât şi la imunodeprimaţi. L La gazda imunocompetentă, simptomele apar după o perioadă de incubaţie de aproximativ o săptămână şi constau în principal din diaree apoasă, nesanguinolentă, uneori în asociere cu dureri abdominale, greaţă, anorexie, febră sau pierdere ponderală. La aceşti bolnavi, boala se remite de regulă după 1-2 săptămâni. La gazdele imunodeprimate, şi mai ales la cei cu SIDA, diareea poate fi cronică, persistentă şi deosebit de profuză, ducând la depleţii hidroelectrolitice clinic semnificative. Volumul scaunelor poate fi cuprins între 1 şi 25 l/zi. Pierderea ponderală, emacierea şi durerile abdominale pot fi severe. Interesarea tractului biliar se poate manifesta sub forma unei dureri în epigastru sau în hipocondrul drept.

Diagnostic

De obicei, evaluarea începe cu examenul coproparazitologic pentru evidenţarea oochisturilor, cu diametrul de 4-5 μm şi care sunt mai mici decât stadiile fecale ale majorităţii celorlalţi paraziţi. Decelarea este sporită prin examinarea scaunului (obţinut din mai multe zile) prin mai multe tehnici de colorare, incluzând variante modificate ale

5

coloraţiei pentru germeni acid-alcoolo-rezistenţi, coloraţiile directe imunofluorescente şi evaluările imunoenzimatice. Criptosporidiile se pot, de asemenea, identifica prin microscopie optică sau electronică, pe suprafeţele apicale ale epiteliului intestinului subţire şi, mai puţin frecvent, ale intestinului gros, obtinute prin biopsie.Tratament

Tratamentul constă în măsuri suportive, tratament cu echilibrare hidroelectrolitică şi în administrarea de agenţi antidiareici. Obstrucţia tractului biliar poate necesita papilotomie sau amplasarea unui tub in T.

Isosporioza

Isospora belli este un parazit coccidian care determina boală intestinală la om. Infecţiile sunt dobândite prin consumul oochisturilor, dupa care parazitul invadează celulele epiteliului intestinal şi urmează atât ciclul de dezvoltare sexuat, cât şi cel asexuat. Oochisturile eliminate în scaun nu sunt imediat infecţioase, fiind necesară maturarea ulterioară a acestora. Cu toate că Isospora belli infectează multe animale, se cunoaşte înca foarte puţin despre epidemiologia şi prevalenţa acestui parazit la om. El pare să fie mai frecvent în tările tropicale şi cele subtropicale. Infecţiile pot debuta brusc cu febră, dureri abdominale şi diaree apoasă nesanguinolentă şi pot dura săptămâni sau luni de zile. La pacienţii cu SIDA sau cu alte deficienţe imunologice, adesea infecţiile nu sunt autolimitate, semănând mai degraba cu criptosporidioza,cu diaree apoasă profuză şi cronică. Eozinofilia, care nu este prezentă în alte infecţii enterice produse de protozoare, poate fi prezentă. De obicei, diagnosticul se pune prin decelarea în scaun a oochisturilor de dimensiuni mari (25 μm în diametru), care se colorează prin metode modificate ca pentru germenii acid-alcoolo-rezistenţi. Eliminearea oochisturilor poate fi redusă şi intermitentă; de aceea, dacă examinările repetate nu sunt relevante, pot fi necesare probe de conţinut duodenal obţinute prin aspiraţie, efectuarea testului firului (Enterotest) sau examinarea prin microscopie electronică a probelor biopsice din intestinul subţire. Spre deosebire de criptosporidioză, isosporioza răspunde la chimioterapie.

Ciclosporioza

Paraziţii coccidieni ai genului Cyclospora au fost identificaţi ca organisme cauzale ale bolii diareice anterior atribuită algei bleu-verde sau formelor Cyanobacteria-like. Acest parazit este universal distribuit: boala datorată Cyclospora cayetanensis a fost raportată în Statele Unite, Asia, Africa, America Latină şi Europa. Epidemiologia acestui parazit nu a fost înca deplin definită, dar transmiterea prin apă a fost recunoscută ca o modalitate de achiziţie a sa.

6

Perioada de incubaţie poate fi scurtă, o zi sau două. Unii pacienţi pot prezenta infecţia fără simptome, dar mulţi pacienţi cu ciclosporidioză prezintă diaree, simptome de tip gripal şi flatulenţă sau eructaţii. Boala poate fi autolimitată, se poate acutiza sau remite, sau (în multe cazuri) poate cauza diaree prelungită, anorexie şi simptome gastrointestinale superioare,cu fatigabilitate accentuată şi pierdere ponderală în unele cazuri. Boala diareică poate persista mai mult de o luna. Parazitul este evidenţiabil în celulele epiteliale ale intestinului subţire în probele biopsice şi produce diaree secretorie, printr-o modalitate necunoscută. Absenţa sângelui în scaun şi a leucocitelor în scaun indică faptul ca boala determinată de Cyclospora cayetanensis nu este cauzată de distrucţia mucoasei intestinului subţire. Diagnosticul poate fi stabilit prin evidenţierea oochisturilor sferice de 8-10 μm în materiile fecale. Aceste oochisturi refractile sunt acid-alcoolo-rezistente, în mod variabil. Ciclosporioza trebuie avută în vedere în diagnosticul diferenţial al diareei prelungite, cu sau fără istoric de călătorie a pacientului în alte ţări.

Microsporidoza

Microsporidia este un protozoar ce formează spori, cu parazitism intracelular obligatoriu, despre care se ştie că infectează multe animale. Recent au fost recunoscute drept cauză a bolii la om, şi în special ca patogeni oportunişti la persoanele cu SIDA. Microsporidile sunt membri ai unei încrengături distincte, Microspora, care conţine o mulţime de genuri şi sute de specii. Variatele microsporii sunt diferenţiate prin ciclurile lor biologice de dezvoltare, caracteristicile ultrastructurale şi (mai recent) prin taxonomia moleculară bazată pe ARN-ul ribozomal. Ciclurile biologice complexe ale microorganismelor au ca rezultat producţia de spori infecţioşi. În mod curent sunt recunoscute 6 genuri ale microsporidiei - Encephalitozoon, Pleistophora, Nosema, Vittaforma, Septata şi Enterocytozoon - ca şi cauze ale bolii umane; al 7-lea gen Microsporidum, care include microorganisme cu un statut taxonomic incert – determină, de asemenea, boală la oameni. Deşi unele microsporidii sunt, probabil, o cauză frecventă de infecţii autolimitate sau asimptomice la pacienţii imunocompetenţi, se cunosc puţine despre modul de dobândire a microsporidozei. Microsporidioza este mai frecventă la pacienţii cu SIDA, mai puţin frecventa la pacienţii cu alte tipuri de imunodeficienţe şi rară la gazdele imunocompetente. La pacienţii cu SIDA, infecţiile cu Encephalitozoon bieneusi şi Encephalitozoon (anterior Septata) intestinalis sunt recunoscute tot mai des drept cauză de diaree cronică şi emaciere; aceste infecţii sunt demonstrate la 10-40 % din pacienţii cu diaree cronică. Ambele microorganisme au fost evidenţiate în tractul biliar al pacienţilor cu colecistită. La pacienţii cu SIDA, Encephalitozoon hellem a determinat keratoconjunctivită superficială, ca şi sinuzită, boala de tract respirator şi infecţie diseminată. Microsporidiile sunt germeni mici, gram-pozitivi ce formează spori maturi, având dimensiuni de 0,5-2 μm x 1-4 μm.

7

Pentru diagnosticul infecţiilor cu microsporidii la nivel tisular a necesitat adesea examn prin microscopie electronică, deşi sporii intracelulari pot fi vizualizaţi la microscopul optic cu ajutorul coloraţiilor cu hematoxilin-eozina, Giemsa sau coloraţii Gram tisulare. Tratamentul specific al infecţiilor cu microsporidii rămâne să fie stabilit. În cazul keratoconjunctivitei superficiale determinată de Encephalitozoon hellem, terapia topica cu suspensie de fumagilin s-a dovedit promiţătoare. În cazul infectiei enterice cu Encephalitozoon bieneusi sau Encephalitozoon intestinalis la pacienţii infectati cu HIV terapia cu albendazol poate fi eficientă.

ALTE PROTOZOARE INTESTINALE

Balantidioza

Balantidium coli este un protozoar ciliat de dimensiuni mari, care poate produce un spectru larg de afecţiuni intestinale asemanatoare amoebiazei. Parazitul este larg răspândit în lume. Deoarece parazitul infectează porcii, la om cazurile sunt mai frecvente acolo unde se cresc porci; în ţările musulmane rozatoarele pot fi purtători importanţi. Transmiterea chisturilor infectate se poate produce prin contact interuman şi pe cale hidrică, dar multe cazuri sunt recunoscute ca fiind datorate ingestiei de chisturi provenite din materiile fecale ale porcilor, afecţiunea putând fi asociată cu sacrificările animaliere, cu folosirea dejectelor porcine ca îngrăşământ sau cu accidentele în care materiile fecale ale porciilor contaminează rezervoarele de apă. Chisturile ingerate eliberează trofozoiţii, care colonizează şi se multiplica la nivelul intestinului gros. Mulţi pacienţi rămân asimptomatici dar unii vor prezenta diaree intermitentă şi persistentă, iar la alţii pot dezvolta o dizenterie fulminantă. La pacienţii simptomatici, modificările anatomopatologice de la nivelul intestinului, atât microscopice cât şi macroscopice, sunt similare cu cele din amoebiază, nu diseminează hematogen spre alte organe. Diagnosticul este realizat de regula prin decelarea stadiului de trofozoiţi în scaun sau în prelevările de ţesut colonic. Tetraciclina (500 mg x 4 pe zi timp de 10 zile) este un tratament eficient.

Infecţia cu Blastocystis hominis

Despre acest parazit mult timp s-a crezut că este o levură nepatogenă, este considerat de unii un protozoar capabil să producă infecţii intestinale, deşi taxonomia sa şi patogenicitatea rămân domenii încă neclare. Anumiţi pacienţi la care s-a identificat eliminarea de Blastocystis hominis în scaun rămân asimptomatici, în timp ce alţii prezintă diaree şi simptome intestinale asociate.

Infecţia cu Dientamoeba fragilis

Dientamoeba fragilis este singurul protozoar intestinal care prezintă stadiul de trofozoit fără a avea un stadiu chistic.

8

Nu se cunoaşte modalitatea prin care trofozoiţii supravieţuiesc pentru a transmite infecţia, dacă prevalenţa crescută a Dientamoeba fragilis la persoanele cu oxiuroză ridică întrebarea dacă ouăle sau larvele de Enterobius nu pot facilita transmiterea Dientamoeba fragilis. Dacă simptomele sunt prezente şi se datorează Dientamoeba fragilis, acestea sunt în general uşoare şi cuprinde diareea intermitentă, dureriile abdominale şi anorexia. Diagnosticul este realizat prin evidenţierea trofozoiţilor în scaun, labilitatea acestor forme fiind motivul pentru care în probele din materiile fecale conservate imediat dupa recoltare sunt evidenţiaţi trofozoiţi în număr mai mare. Rata eliminării prin scaun variază, astfel încât examinarea mai multor probe recoltate o dată la 2 zile creşte posibilitatea decelării.

Sarcosporidioza

Variate specii de Sarcocystis - paraziţi coccidieni - sunt larg răspândite, fiind agenţii cauzali ai infecţiilor la numeroase animale. Aceşti paraziţi au ciclu de dezvoltare care presupune obligatoriu existenţa a două gazde. Reproducerea sexuată are loc în intestin şi determină eliberarea în materiile fecale a sporochisturilor. Multiplicarea asexuata duce la dezvoltarea chisturilor musculare. Oamenii pot dezvolta infecţii intestinale, deşi aparent rar, prin ingestia chisturilor din stadiul muscular prezente în carnea de porc sau de vită insuficient preparată termic. Nu este definit întregul spectru al afecţiunilor intestinale, dar poate rezulta o boala diareică, sporochisturile fiind găsite în scaun. Pe de altă parte ingestia sporochisturilor din materiile fecale poate duce la apariţia chisturilor musculare, întâlnite la om în muschii striaţi şi în miocard. Unii pacienţi au acuzat dureri şi tumefacţii musculare, dar frecvenţa şi natura simptomelor date de afectarea musculară nu sunt clare, aceste chisturi, cu dimensiuni cuprinse între 100-325 μm – fiind de asemenea găsite şi accidental la prelevatele musculare. Infecţiile în stadiul muscular nu determină diseminarea în interiorul organismului uman infectat. Tratamentul specific în cazul infecţiei cu Sarcocystis atât a celei intestinale cât şi a stadiului muscular, nu există.

BIBLIOGRAFIE:

Anthony S. Fauci - Harrison „Principiile Medicinei Interne” Volumul 1, Ediţia a XIV-a (Ediţia a II-a în limba română)

9