Informatorul privilegiat

şi condiţionarea anchetei etnologice*

Dr. Narcisa ŞtiucăCentrul Naţional al Creaţiei Populare

Când am început redactarea lucrării de istorie orală Transcrieri infidele1, mi-am amintit că undeva,

într-o lucrare din anii '30, citisem despre dificultăţile la care este supus cercetătorul care îşi propune să observa şi

să înregistreze manifestările sociale2::

"Luat în parte, fiecare dintre indivizii componenţi ai societăţii reprezintă un cosmos, o lume în sine, atât de variată faţă de alte vieţi şi de bogată în amănuntele sale, încât problema pe care o ridică existenţa individului ca atare ar putea fi socotită insolubilă /.../. Sociologul va trebui să ia veşnic cunoştinţă de această societate prin oamenii individuali şi prin faptele izolate care o constituie, va trebui veşnic să reconstruiască, din fragmente, un total care îi scapă prizei directe. /.../. Greutatea de care ne izbim este aceea de a obţine de la un informator, cu cât mai puţin amestec din partea ta, exact informaţia care îţi trebuieşte, sinceră şi complectă, pe care tu s-o înregistrezi, şi în a observa, fără deformare, faptele."

A construi biografia unei aşezări înseamnă a o divide în grupuri neomogene şi inegale ca podere şi autoritate, a accepta schimbările şi renunţările, apoi a studia individualităţi şi destine şi în fine, a le recompune după o anumită ştiinţă şi a le aşterne într-o imagine cu profunzimi şi reliefuri pe care descrierea seacă şi observaţia rece n-ar ambiţiona niciodată să le atingă.

De altfel, secolul XX a însemnat în antropologia culturală o întoarcere către persoană şi către personalitate, preocupările teoretice marcate de împrumuturi din psihologie şi psihanaliză, având în vedere experienţa personală şi personalizată a culturii. S-a renunţat astfel la uniformizarea ce înlesnea în bună măsură demersurile cercetătorului, întrucât pornea de la ideea unei vieţi private-standard şi nu a unui patrimoniu cultural

înmagazinat în memoria educaţiei3. Condiţia cercetătorului antropolog sau etnolog este astfel mai aproape de

aceea a jurnalistului şi a analistului care aşa cum se profila în deceniul al nouălea al secolului XX, este dispus să

recurgă la o teorie a comportamentului care să ia în calcul variabilele bio-psiho-sociale ale subiectului cercetat4.

Este, de fapt, o schimbare de atitudine care permite realizarea unui cuplu neluat în calcul până acum: observator-observat. Cercetătorul observă şi se lasă observat, emite opinii (enunţuri) despre cel pe care îl observă şi despre ceea ce acesta rosteşte, dar îl şi încurajează să formuleze, la rândul său, aprecieri şi concluzii ale acestei "scrutări" reciproce. În final, informatorul privilegiat devine, progresiv, un colaborator căruia îi sunt

încredinţate anumite operaţii 5.* Studiu publicat în Anuarul Inst. de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, tom XI-XIII, 2000-20021 Narcisa-Alexandra Ştiucă – Transcrieri infidele (File din istoria orală a unui sat), Bacău, Ed. CorgalPress, 20002 H.H. Stahl - Tehnica monografiei sociologice, Ed. Institutului Social Român, Bucureşti, 1934, p. 93Jean Copans, - L’enquête ethnologique de terrain, Nathan, Paris, 1998, p.68

4 Georges Devereux - – De l’angoisse à la méthode dans les sciences du comportament, Paris, Flammarion, 19805 Jean Copans, - L’enquête ethnologique de terrain, Paris, Nathan, 1998, p.105

Rezultă de aici, pe de o parte, o nouă atitudine faţă de universul sau grupul studiat, iar pe de altă parte un alt mod de tratare a temei. Cercetătorul acordă mai multă atenţie interlocutorului său încercând să-i analizeze şi să-i pună în valoare personalitatea raportând-o la pattern-uri culturale deja cunoscute. Subiectul plasat în centrul studiului antropologic (etnologic) îşi reconsideră şi îşi structurează discursul, competenţa şi performanţa creatoare în funcţie de observatorul său. Aşadar, timpul cercetătorului privilegiat de „poziţia sa demiurgică” a trecut, acum, el trebuie să se lase analizat, „pus la încercare” de propriii săi subiecţi. Mai mult, aceştia s-ar putea să-i propună o turnură a anchetei etnologice, o viziune schimbată, un unghi inedit, la care poate nici nu visa. Toate acestea în condiţiile în care disciplina, ca ştiinţă socială în sine, îi cere să fie obiectiv...iar oamenii intervievaţi, să dea dovadă de sinceritate...

Condiţiile de producere a povestirii sunt hotărâtoare mai ales în cazul celei autoreferenţiale (biografice,

aşa numitele life stories1) întrucât trebuie să ţinem seamă de o serie de factori exteriori actualizării de tip

folcloric. Cu atât mai dificilă este sarcina celui care încearcă să recompună din frânturi biografice, din istorisirile martorilor şi participanţilor la evenimente istorice hotărâtoare pentru destinul unui mare grup de oameni, trecutul unei aşezări. Intervin, pe lângă condiţiile artificiale de performare (absenţa unui auditoriu competent din punct de vedere tradiţional, provocarea narării) şi impedimente noi (vârsta, sexul, provenienţa cercetătorului), se interpun

mijloacele tehnice de înregistrare ce creează adesea o emoţie anxioasă subiectului2.

Specialiştii în domeniu au stabilit că în performarea naraţiunilor mediul, cadrul socio-cultural, contextul manifestării, pe de o parte, şi mentalitatea, atitudinea individului şi a grupului, a interpretului şi a audienţei, pe de alta, joacă roluri importante. S-a afirmat, spre exemplu, că datorită caracterului individual şi local, povestirea are o existenţă uneori efemeră şi o autonomie relativă, condiţionată de împrejurările zicerii, de interesul ascultătorilor,

de dispoziţia şi disponibilităţile narative ale povestitorului3. Am ales din multitudinea de aprecieri şi definiţii ce s-

au dat naraţiunilor personale pe aceasta pentru că este mai sintetică şi pune, în acelaşi timp, două chestiuni care ne interesează: cea a circumstanţelor genezei şi performării (implicit, a cadrului propice al culegerii) şi cea a criteriilor ce-i conferă calitatea de a fi tradiţională.

Naraţiunile se pot naşte, şi adesea se nasc, într-o conversaţie, însă ceea ce le asigură o existenţă prelungită este circulaţia. Circulând, o relatare este acceptată de auditoriu, poate genera variante, i se pot adăuga motive noi, pune în valoare elemente de cultură mai vechi şi chiar conferă celor ce o spun statutul de povestitori specializaţi.

Dacă din definiţia creării povestirilor personale "despre întâlniri cu supranaturalul" rezultă în mod evident existenţa unui fundament de credinţe şi reprezentări, "a unui lexic cultural ce face posibilă comunicarea, stârneşte şi întreţine interesul auditoriului", cu totul alta este situaţia celor de care ne ocupăm. Nu excludem, de bună seamă, nişte tipare mentale, o clasificare de situaţii şi personaje-tip, ba chiar o serie de scheme epice

1 Marie-Odile Géraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier – Noţiunile-cheie ale etnologiei, Iaşi, Polirom, 2001, p. 39 squ. 2 Georges Devereux - – De l’angoisse à la méthode dans les sciences du comportament, Paris, Flammarion, 1980, p. 216 squ. 3 Nicolae Constantinescu - Implicaţii teoretice în delimitarea categoriilor narative contemporane în Memoriile Sectiei de Filologie, Literatura si Arta, seria IV, tom. X, 1988, Editura Academiei, Bucureşti, 1990, p.101

generatoare de astfel de naraţiuni. Este însă cazul să punem mai mult accentul pe referenţialitate, acea trăsătură ce diferenţiază povestirile de celelalte specii ale epicii populare în proză. Detaliile temporale, spaţiale, biografice, raportarea la persoane-martor şi la obiecte-martor sunt tot atâtea argumente ale naratorilor pentru credibilitate, pentru verosimilitate. Însă trebuie spus că acestea toate nu au puterea de a face dintr-un şir de întâmplări - oricât ar fi ele de ieşite din comun - o naraţiune demnă de a circula. Mai trebuie să existe încă două elemente: pragmatica şi stilul povestirii - pe de o parte - şi interesul şi girul colectiv - pe de alta.

Povestitorilor mei din Fundătura nu le-a oferit nimeni niciodată şansa de a relata în afara grupului (satului) lor naraţiuni despre întâmplările trăite în ultimele decenii. Diversitatea de atitudini şi stilul fiecărui narator au dictat în final asupra organizării materialului: am optat pentru profile şi portrete de povestitor şi nu pentru teme povestite. Am remarcat încă din cursul primelor întâlniri că povestitorii care îmi erau recomandaţi se poziţionau undeva destul de sus în ierarhia satului, ierarhie constituită pe baza experienţei individuale, iar repertoriul lor era unul strict specializat: naraţiuni despre trecutul îndepărtat al satului (Gheorghe Adam şi Spirache Florea), naraţiuni despre război (Ioan Spânu şi Spirache Florea), naraţiuni din detenţia politică (Gheorghe Mâşcă), naraţiuni din perioada „instaurării puterii populare” (Gheorghe Adam şi Gheorghe Mâşcă). Trecutul îndepărtat al aşezării l-am putut investiga mult mai anevoios, apelând şi la cópii de documente şi acte oficiale păstrate în Arhivele Statului, unele publicate, altele păstrate de familia Adam.

În cursul înregistrărilor pe care le-am realizat în satul Fundătura, comuna Glăvăneşti, din judeţul Bacău (Frumuşelu 2, cum a fost numit satul în anii comunismului) am fost pusă adesea în postura culegătorului-povestitor, întrucât subiecţii aleşi îmi cereau o “prestaţie la schimb” ce condiţiona continuarea anchetei de teren. Acest fapt s-a petrecut mai ales în convorbirile pe care le-am avut cu cel mai vârstnic dintre ei, Gheorghe Adam (99 de ani la data înregistrării). Povestitorul se afirma şi ca martor al întâmplărilor, dar cel mai adesea ca protagonist al acestora. În cazul lui, mă aflam în faţa unui tip aparte de eroism (aş spune chiar un non-eroism) concretizat adesea şi mărturisit ca fiind exclusiv verbal. Dintre atitudinile astfel manifestate ale personajului-narator, am notat: ataşamentul simulat (formulat prin lozici sau replici cu dublu înţeles), eludarea răspunsului şi înlocuirea lui cu o vorbă de duh sau cu un proverb, furnizarea dovezilor din documente, scrutarea ironică a adversarului de-a lungul unui moment de tăcere semnificativă, refuzul de a da satisfacţie completă adversarului, panica şi spaima ce culminează uneori cu gesturi descumpănite (ştergerea dovezilor, fuga nocturnă) şi, în fine, revolta verbală.

Încă din vara anului 2000 am remarcat faptul că majoritatea povestirilor pe care le-am înregistrat şi transcris erau bine cunoscute cercului familial intim al lui Gheorghe Adam, dar şi consătenilor şi prietenilor care îl frecventau şi cu care îi plăcea să rememoreze timpurile de altădată. Circulaţia lor era însă relativă, în sensul că nu păreau a fi preluate de alţi naratori, ci se actualizau la cererea auditoriului doar de către protagonistul lor. Aş putea spune că, într-o oarecare măsură, acestea au devenit un tip special de family stories sau first person

reminiscences1 numai că tematica şi subiectele lor nu sunt restrânse la o saga familială, ci, dimpotrivă, se

raportează la o comunitate mare (satul, zona) şi chiar mai larg, printr-o perspectivă temporală mereu prezentă, la

1 Jan Harold Brunvand – The Study of American Folkore, New York, London, W.W.Norton & Comp., 1986, p. 172

o epocă istorică bine determinată: cea a insturării puterii populare, cu o continuare firească până către anul revoluţiei anticomuniste, 1989.

Multe dintre naraţiuni însă sunt adevăraţi topoi în istoria orală dedicată acestei perioade, de aceea le-am

putut raporta la puţinele lucrări publicate după anul 19901. Exemple edificatoare în acest sens le constituie

naraţiunile: „Cu grâu’ di la americani”2, „Cu cărţâle din pod”,3 „Cu revolveru’ vârât în haini”,4 „Cu ţâganu’ şî

radioficarea”.5 Cele mai multe prezintă astăzi o circulaţie amplă glisând relativ uşor spre anecdotic. Talentul

narativ în sens folcloric l-am evaluat nu doar în virtutea stilului plin de vervă, fluent, dezinhibat complet (ar fi interesant de văzut ce şi cum povestea el înainte de decembrie 1989), ci şi în modul în care prelua şi fructifica tipare narative tradiţionale.

Voi enumera aici, principalele observaţii privind, deopotrivă, structura naraţiunilor, tipologia personajelor

şi strategia narativă, întrucât pe toate acestea le-am analizat deja în detaliu6. Am observat, aşadar, la Gheorghe

Adam preferinţa pentru formele consacrate folcloric ale naraţiunilor realiste plasate în registrul grav al experienţei-limită dar şi pentru cele tradiţionale: snoave, naraţiuni de tip anecdotic ori parabole. Structural, naraţiunile se bazează pe cuplul prejudiciere/remediere, cu un crescendo de situaţie şi un punct culminant marcat, de obicei, de formularea memorabilă (de cele mai multe ori, aceasta din urmă însoţeşte dovada materială, urmând apoi o rezolvare pozitivă, dar există şi situaţii în care urmează cedarea şi acceptarea constrângerii).

“Galeria personajelor” este impresionantă şi interesantă: stupidul rău intenţionat (de obicei, securistul sau activistul cu funcţie importantă), turnătorul (personaj mărunt, întotdeauna slab instruit, dar malefic, un fel de auxiliar al sistemului), prostul parvenit politic (şi el, o unealtă ce nu se suprapune de cele mai multe ori nici stupidului, dar nici turnătorului pentru că este cumva câte puţin din fiecare), anchetatorul limitat (pe care naratorul îl ridiculizeză, adresându-i cele mai caustice epitete şi cele mai reuşite replici). Apar apoi personajele ce aspiră la roluri pozitive: activistul cumsecade (indulgent şi echilibrat, cultivat sau cel puţin instruit, este mai curând înzestrat cu mult tact, decât convins de nevinovăţia celor pe care îi anchetează) şi intelectualul constrâns să abuzeze sau doar să colaboreze (acestuia, în virtutea studiilor şi a capacităţii intelectuale dovedite, povestitorul îi acordă circumstanţe atenuante socotindu-l tot un persecutat politic).

Nu atât situaţiile în sine ce se aflau mult prea îndepărtate în timp pentru a le fi putut trăi şi eu, cât raportările la personaje îi furnizau interlocutorului meu circumstanţe în care să mă solicite în mod activ, eventual, ca narator. Cel mai adesea, discuţia gravita în jurul acelor personaje pozitive încadrate de el într-o categorie umană-etalon: oaminii adivaraţi. Faptul că aceştia erau întotdeauna intelectuali cu o educaţie şi o conduită

1 Aniţa Nandriş-Cudla – 20 de ani în Siberia. Destin Bucovinean, Bucreşti, Ed. Humanitas, 1991; *** - Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi – culese şi editate de Irina Nicolau şi Theodor Nuţu, cu o prefaţă de Gabirel Liiceanu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993; Vultur, Smaranda – Istorie trăită, istorie povestită (Deportarea în Bărăgan, 1951-1956), Timişoara, Amarcord, 1997; Vultur, Smaranda (coord.) – Lumi în destine. Memoria generaţiilor de început de secol în Banat, Bucureşti, Editura Nemira, 20002 Narcisa-Alexandra Ştiucă – op.cit., p. 493 idem – op.cit., p. 624 idem – op. cit., p. 645 idem – op. cit., p. 676 idem – op. cit., p. 34 squ.

dintre cele mai alese (învăţătorii şi preoţii de altădată, profesori universitari şi ofiţeri de carieră originari din satul Frumuşelu ce făcuseră carieră strălucită, înalte feţe bisericeşti, ingineri sau medici trimişi să „înfăptuiască politica partidului”) îi plasa pe o treaptă privilegiată a ierarhiei sociale. Dar nu numai atât: încă din primele ceasuri de dialog, Gheorghe Adam a vrut să ştie cât mai multe despre mine şi, aflând că timp de un deceniu fusesem profesoară într-un sat din judeţul Giurgiu, a înţeles că, la rândul meu, cunoscusem bine contextul social-politic al anilor ′80 şi că, implicit, luasem contact şi chiar colaborasem cu oameni de acest gen. Ba chiar mai mult, în unele momente, părea să mă încadreze a priori, prin raportare la rigorile sistemului ideologic, la ultima categorie de personaje, cea a intelectualilor constrânşi să aplice politica partidulului comunist. Pentru toate aceaste considerente, el mă implica direct în evaluarea situaţiilor şi într-o interpretare subiectivă a atitudinii protagoniştilor între care, aproape întotdeauna, se număra şi el. Lucrul acesta l-am pus nu doar pe seama unei abile strategii narative menite să-mi păstreze interesul, ci şi pe aceea a încercării de scrutare şi evaluare a observatorului. Solicitarea şi implicarea mea erau cerute consecvent şi asiduu prin aserţiuni şi replici de genul: „Da’ ci vă spui io dumnèvoastră, doamnă?!... Că doar şi dumnèvoastră, ca profesoară, trebe că ştiţi!?” sau „Îşi bătèu gioc aşă di oamini, di oaminii cu carti, ca sî nu poatî zâci nica, sî nu sî revolti, sî baji frica ntr-înşii! Îi făcèu în fiel şî chip: burghezâie roşâie, chiaburi, duşmani ai poporului şî câti şî mai câti ocări! Îi teroriza!”. Atunci când nu părea mulţumit de replicile mele, povestitorul recurgea la experienţa unor martori pe care oricând îi puteam intervieva, urmărind un efect persuasiv dublat de confirmarea statutului de informator privilegiat pe care şi-l câştigase şi şi-l lua foarte în serios. În felul acesta Gheorghe Adam a fost nu numai un foarte bun subiect, ci şi un priceput ghid al cercetărilor mele. Pornind de la istorisirile lui inversate cronologic - datorită interesului manifestat pentru perioada

comunistă – am reconstituit o bună parte din istoria satului (până către sfârşitul veacului al XVIII-lea1) şi am putut

cunoaşte alte experienţe individuale remarcabile legate de al doilea război mondial şi de persecuţiile duse până la privarea de libertate din perioada comunistă.

Am remarcat apoi, unele adaosuri stilistice care se pot grupa, după intenţia naratorului în două categorii:

didacticiste şi persuasive. Sesizam, pe de o parte, o tentativă de iniţiere2, un demers moralizator, iar pe de altă

parte, intenţia de a obţine în schimb chiar o naraţiune, ca semn al confirmării şi solidarizării cu o idee. În primul caz, comentariul formulat de povestitor era un fel de paranteză explicativă, o marginalia pe înţelesul meu pentru o atitudine, o replică, un gest, cu totul evidente şi convingătoare în sine. În cel de-al doilea caz, era vorba chiar despre discuţii ample, despre demonstraţii din care se năşteau alte naraţiuni. De fapt, era o materializare a retrăirii întâmplărilor, o încercare de a justifica lupta sau resemnarea, dar şi o rejudecare, sine jura et studio, a sistemului. Adesea, însă, Gheorghe Adam prelua conducerea interviului constrângându-mă, practic să-mi expun şi să-mi susţin experienţele, opiniile, opţiunile, să mă pun în locul protagonistului. Era, am apreciat ulterior, o formulă de evaluare izvorâtă dintr-un sentiment al culpabilităţii, o dată ce, „eroul”-narator nu avusese niciodată de ispăşit pedepse extreme din partea autorităţilor. Pentru el însă, umilirea, hărţuirea, nesiguranţa, desconsiderarea, crearea unei atmosfere propice delaţiunii erau la fel de greu de îndurat ca şi privarea de libertate şi de acest lucru

1 idem – op. cit, p. 272 T. van Dijk - "Action, Action Description, and Narrative", New Literary History, 6 (1975), p. 273-294, apud John A. Robinson – “Personal Narratives Reconsidered”, Journal of American Folklore, vol.94, nr. 371, 1981

încerca să mă convingă autoanalizându-se şi rememorând detaliat coordonatele decisive ale momentelor de teroare comunistă. De acest fapt, de aceste dialoguri exterioare fluxului narativ a depins adesea bunul mers, ba chiar continuarea cercetării, întrucât, un răspuns evaziv, o temporizare a discuţiei, cu atât mai mult o remarcă neutră, îl făceau să renunţe la comunicare pentru un interval de timp nedeterminat.

Cel mai adesea, povestirile erau anunţate de formulările memorabile ce aveau deja o apreciabilă circulaţie - cel puţin în cercul în care le mai povestise Gheorghe Adam. Ele funcţionau în economia povestirii într-un fel asemănător “poantei” din anecdotele de cea mai bună calitate: incitau şi lăsau să se întrevadă elementul declanşator, dar mai ales mă pregăteau pentru atitudinea aşteptată şi chiar dictată de povestitor. Starea de incertitudine şi curiozitatea îmi erau mai întotdeauna prelungite de un dialog între povestitor şi “asistenta” sa, Emilia Adam, care adesea juca rolul auditoriului activ despre care vorbesc lucrările de exegeză a textului folcloric. Era un mediu ideal de culegere a naraţiunilor. Mai întâi se ivea miezul anecdotic al naraţiunii, apoi mici corecţii venite de la unul sau celălalt, amintiri despre alte circumstanţe ale relatării, apoi, după o pauză în care gazdele mele încercau să vadă dacă m-ar interesa s-o ascult, jucând parcă o mică scenetă naivă, cea a refuzului şi dorinţei de a fi îmbiaţi să spună. Când totul era pregătit, nu mai rămânea decât să ascult întreaga relatare...

Contextul mai larg, istorico-politic şi social al momentului era şi el foarte fertil unei asemenea strategii căci ne aflam într-un an electoral, iar informatorului meu, pasionat de fiecare eveniment, nu-i scăpa nici o ştire difuzată de mass-media. Mai mult decât atât, la fiecare revenire a mea din Capitală, mă iscodea pentru a afla “realitatea”, adevărul, convins fiind că noutăţile difuzate nu sunt şi nu pot fi decât, cel mult, credibile. În vălmăşagul zilelor pe care România le trăia în cel de-al unsprezecelea an al libertăţii ei, am avut prilejul de a remarca interesul lui Gheorghe Adam pentru fiecare eveniment, pentru fiecare personalitate politică sau culturală, acuitatea cu care le analiza şi spiritul fin de observaţie.

Seară de seară, după fiecare jurnal de televiziune, se iveau fie istorioare cu tâlc ce dădeau alt sens, mult mai plin de miez, evenimentelor fierbinţi din Capitală sau măruntelor întâmplări de peste zi, fie rememorarea unor întâmplări similare petrecute cu decenii în urmă. Era o experienţă cu totul inedită pe care, ca folcloristă, o trăiam cu o imensă satisfacţie, descoperind, cu fiecare înregistrare sau notă, un povestitor de excepţie. Secondat şi adesea incitat de soţia sa, socotindu-mă pe mine un partener de conversaţie oarecum docil şi fidel, Gheorghe Adam îşi etala o foarte veche ştiinţă oratorică şi îşi punea în valoare o erudiţie de tip ţărănesc.

Când, într-o seară, comentatorul televiziunii naţionale anunţă “trecerea cu arme şi bagaje” a unui grup de politicieni de la un partid a cărui cotă de popularitate scăzuse, la altul care părea să conducă detaşat în

preferinţele electoratului, povestitorul meu îşi aminti “Povestea lui Haralambie din Glăvăneşti”1 comentând apoi

în spiritul timpurilor când trăiau oamini adivaraţi: “N-ar trebui, doamnă, să să-ntâmple lucruri di-astea!... Şi nişi ciialalţ’ n-ar trebui să-i primască pintru cî cini-o tradat o datî mai trădeazî ş-a dooa oarî şî toatî viaţa lui n-ar’ sî hie on om di nădejdi!...”. Apoi, el mi-a vorbit aproape cu pasiune despre felul cum românii se arată mereu nemulţumiţi de ceea ce au şi totuşi nu fac nimic pentru ca lucrurile să se schimbe: “Păi ştiţi cum facim noi, românii, cu nemulţumirea asta? Ca hiu’ cela di-mparat cari nu iara fericit! O ştiţi pi asta?... Hai sî v-o spun!...”. Şi dezvoltând

1 Narcisa-Alexandra Ştiucă – op. cit., p. 70

apoi o întreagă filosofie a fericirii1, interlocutorul meu încerca să-mi demonstreze cum, adesea, oamenii pot trece

pe lângă ea fără s-o preţuiască şi mai ales, atunci când reuşesc acest lucru, fără să-i înţeleagă sensul şi fără s-o împărtăşească şi celorlalţi. Despre lozinca “Noi nu ne vindem ţara!”, despre spaima unora de a ne lăsa ajutaţi de ţări mai puternice şi despre eventualul preţ pe care acestea l-ar aştepta, Gheorghe Adam mi-a spus cu amărăciune: “Cân’ am închinat ţara ruşâlor sî ni-o pradi, am mai făcut şî paradă cu flori şî cu cântice!... Acuma,

cân’ suntem în fundu’ râchii, ni mai facim şî fuduli!... Ca zgârşitu’ cela cari să-neca!... Sî v-o spun şî pi asta!...” 2.

Peste două luni, revenind în satul Fundătura, am avut prilejul de a mai asculta o istorie cu tâlc, cea “Cu bogatu şî

săracu la giudicatî”3, atunci când la radio s-a anunţat prăbuşirea Fondului Naţional de Investiţii şi fuga uneia

dintre cele mai importante responsabile ale fraudei. Gheorghe şi Emilia Adam se îndoiau că femeia va fi prinsă şi că, odată adusă în faţa justiţiei, va fi cu adevărat pedepsită. Se îndoiau profund şi de eficienţa tribunalelor de azi, şi de buna credinţă a magistraţilor, şi de corectitudinea legilor: “Ş-apăi cân’ a hi la tribunal acolo, a’ sî facă cum o făcut cela cu chetrişelele p’in sân!...”.

Mă obişnuisem deja cu aceste formule introductive ce-mi dădeau – tehnic vorbind – răgazul să mă pregătesc pentru înregistrare sau notare. Au urmat apoi şi alte mici naraţiuni anecdotice; pe unele le citise, pe altele le auzise de mult, în tinereţe, iar acum le plasa în cele mai neaşteptate contexte. Asocierile de situaţie sau de personaje erau atât de minuţios ilustrate şi documentate încât totul devenea deodată convingător şi memorabil.

Toate aceste modalităţi de expunere, strategiile narative de care Gheorghe Adam dispunea m-au îndemnat să formulez ipoteza că actualizarea lor se producea frecvent în prezenţa unui cerc de ascultători activi. Acest fapt mi-a fost confirmat de ceilalţi trei povestitori pe care i-am înregistrat şi care erau (sau fuseseră) membrii acelui cerc, dar şi de rudele sale care, fără a avea competenţa lui narativă de excepţie, au reuşit să-mi redea câteva din „istoriile de viaţă” ale bătrânului.

Gheorghe Adam, „Moş Gheorghe”, pentru unii, „Bădia George”, pentru cei mai apropiaţi de vârsta şi de condiţia sa, era o personalitate marcantă a aşezării. Descendent al uneia dintre cele mai vechi familii răzeşteşti din Frumuşelu, „cu urice domneşti de pe vremea lui Alexandru cel Bun”, fost notar al primăriei, epitrop al bisericii pe care părinţii lui o ctitoriseră, el jucase rolul de lider de opinie în anii comunismului, reuşind, cu o abilitate uimitoare, să ţină cumpăna dreaptă între ce se cade şi ce nu se cade a fi făcut. Când am descins pentru prima oară în Fundătura, la sfârşitul lui iunie 2000, toţi cei pe care i-am contactat şi cărora le-am solicitat sprijinul au înţeles (fără ca eu să le fi spus acest lucru) că demersul meu se va finaliza printr-o carte „despre Moş Gheorghe Adam”. Mai târziu aveam să realizez că, pentru cei mai mulţi oameni ai locului, istoria satului se suprapunea cu istoria familiei Adam (Pagu), iar viaţa lui Gheorghe Adam, „cel deodată cu veacul”, era pentru ei un etalon. Cartea Transcrieri infidele nu reproduce în mod exclusiv repertoriul lui, însă îi conferă acelaşi loc privilegiat pe care i-l acordase întreaga comunitate.

Experienţa mea a fost însă cu mult mai profundă întrucât a însemnat renunţarea la o serie de

1 idem – op. cit., p. 672 idem – op.cit., p. 703 idem – op. cit., p. 68 squ.

prejudecăţi şi de automatisme, de inhibiţii şi de restricţii impuse deontologic. Am regretat încă de la publicarea cărţii faptul că nu am realizat o transcriere fidelă a interviurilor cu cei patru povestitori băcăuani, mai precis, că nu am redat momentele în care mă lăsam provocată de ei, cele în care, pentru a scoate ancheta din impas, mă ofeream să-mi rememorez propriile „întâlniri cu comunismul” şi cele în care mi se cerea să-mi expun opiniile şi judecăţile în privinţa unor fapte şi oameni ce populau amintirile descinzând dintr-un trecut recent.