1

CUPRINS:

CAPITOLUL 1 - Relatia dintre credinta Bisericii si cultul divin......................................2

a. Sensul adevarat al credintei crestine…………………………………………..……..2

b. Cultul divin ortodox, mijloc de zidire sufleteasca…………………..……………….9

c. Transmiterea invataturii de credinta prin intermediul predicilor , catehezelor si

lecturilor biblice rostite in cadrul cultului…………………………………………………21

d. Cultul divin public ortodox, izvor al predicii si catehezei..………………………..31

CAPITOLUL 2 – Inovatia……………………………………………………….......……47

a. Definirea termenului………………………………………..…………………….47

b. Despre inovatii in general……………………………………………....…….…..47

c. Limitele inovatiei……………………………………………………………..…..50

CAPITOLUL 3 - Inovatie si innoire in slujire liturgica…………………………………54

CAPITOLUL 4 - Cauzele si efectele inovatiilor………………………….........................59

CAPITOLUL 5 - Inovatiile aparute in jurul Sfintelor Taine…………………………...64

d. A Sfantului Botez……………………………………………………………..…..67

e. A Sfintei Spovedanii………………………………………...……………………77

f. A Sfintei Euharistii………………………………………………………………..81

g. A Sfintei Cununii…………………………………………………………………89

h. A Sfantului Maslu………………………………………………………...………92

CAPITOLUL 6 - Inovatii la ierurgii…………………………...…………………………96

CAPITOLUL 7 – Implicatiile liturgice, canonico- disciplinare si pastorale ce decurg

din aceste inovatii………………………………………………………………………...99

CAPITOLUL 8- Concluzii……………………………………………………………….107

Bibliografie……...……………………………………………………………………….109

2

CAPITOLUL 1

Relatia dintre credinta Bisericii si cultul divin

Sensul adevarat al credintei crestine

In Epistola catre evrei Sfantul Apostol Pavel spune :” Credinta este incredintarea

celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute. Prin ea cei din vechime au dat buna

lor marturie. Prin credinta intelegem ca s-au intemeiat veacurile, prin cuvantul lui

Dumnezeu, de s-au facut din nimic cele ce se vad. Prin credinta Abel a adus lui Dumnezeu

mai buna jertfa decat Cain “( Evrei 1,4).

Noutatea adusa de Evanghelie consta in fapul ca orice este cu putinta celui ce

crede, caci credinta dezleaga inima spre incredere in Dumnezeu. Parasind prescriptiile si

ritualurile care dadeau o asigurare exterioara, cel ce crede se incredinteaza liber lui

Dumnezeu, lund atitudinea celui ce primeste. Iisus indeca in zi de sabat tocmai pentru a

arata ca El si cel vindecat sunt eliberati de presriptii1.

1

Cultul divin “este o exteriorizare a credintei. Cuvantul cult este de origine Latina si

deriva din forma de supin (cultum) a verbului colo-ere, care inseamna : a cultiva, a ingrji, a

respecta, a adora. In antichitate, in domeniul religios, cultul (deos-colere) insemna cinstirea

care se dadea zeitatilor adorate, adica atat teama si respectul fata de zei cat si ceremoniile

religioase prin care acestia erau cinstiti sau adorati si prin care adoratorii credeau ca se pun

in contact cu divinitatile respective”2.

In crestinism, cultul inseamna in general orice forma sau act religios, menit sa puna

pe om in legatura cu Dumnezeu, exprimand pe de o parte cinstirea sau respectul fata de

Dumnezeu iar pe de alta, mijlocind sfintirea omului sau impartasirea harului dumnezeiesc.

Intr-un cuvant comuniunea cu Dumnezeu, scopul suprem al religiei este insasi ratiunea de

a fi a cultului. Dar pe langa acest scop principal, cultul urmareste instruirea si educarea

credinciosilor in invatatura crestin - ortodoxa si promovarea vietii lor religios – morale si a

virtutilor crestine. Aceasta functie didactico - pedagogica sau edificatoare este si ea

esentiala, deoarece decurge din slujirea profetica a Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

“Caevreu dupa trup, Mantuitorul a practicat formele cultului iudaic din vremea Sa. Singur

1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Iisus Hristos, Ed. Enciclopedica Bucuresti, 1992, p. 70 2. Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica generala, p. 51

3

sau cu ucenicii El ia parte la mai toate actele cultului mozaic: tine sarbatorile si datinile

religoase ale parintilor”3.

Cultul este expresia liturgica a invataturii de credinta. El este o ”scoala vie” in care

credinciosii insusesc adevarurile fundamentale ale invataturii de credinta ale Bisericii.“ A

face cultul inteles din interior, a descoperi si a simti aceasta ( epifanie) descoperie a lui

Dumnezeu, a lumii si a vietii pe care le cuprinde si le comunica cultul, corelarea acestei

viziuni si a acestei forte cu propria noastra experienta si cu problemele noastre – acesta

este adevaratul obiect al Teologiei liturgice “4.

Privit dupa latura lui subiectiva (omeneasca), cultul este o insusire naturala sau o

consecinta fireasca si necesara a sentimentului religios. El este dat sau cuprins in insasi

notiunea sau conceptia de religie. Exista, adica in insasi fiinta omeneasca tendinta sau

pornirea fireasca de a cinsti pe cei ce ne sunt superiori in varsta , cultura , putere, etc de a

2multumi celor care ne-au facut bine si carora le datoram recunostinta , deci cu atat mai

mult indemnul launtric natural al nostru ne indeamna sa cinstim pe Dumnezeu, de a-I arata

respectul pe care il nutrim fata de El, de a-L adora intr-un fel oarecare si de a ne pune in

legatura cu El, de a-I cauta si solicita prezenta, ajutorul si harul sau la nevoie.

Sentimentul religios il explicam sub forma constiintei despre atotputernicia si

infinita superioritate si perfectiune a lui Dumnezeu in contrast cu micimea, imperfectiunea

si slabiciunea noastra. Cultul este prin esenta lui ritual, din cult intern adica din forma

incipienta de simpla idee sau simtire religioasa el devine extern adica vizibil. Sub aceasta

forma el capata intotdeauna un caracter social, colectiv, pentru ca formele lui de

exteriorizare sunt sau pot fi aceleasi pentru toti oamenii.

Amintind de faptul ca orice forma de cult izvoraste din credinta putem spune ca

Biserica este laboratorul in care se infaptuieste opera de mantuire si sfintire a vietii

credinciosilor prin lucrarea Duhului Sfant “ Unde este Biserica acolo este Duhul Sfant ;

unde este Duhul Sfant, acolo este Biserica si plinatatea harului. “ spune Sf. Irineu (Adv

haereses, III 24). “Prin Duhul Sfant tot sufletul viaza si prin curatie se inalta…” glasuieste

Biserica in cantarile ei, iar psalmistul David spune:” Duhul tau cel bun ma va povatui la

pamantul dreptatii “ (Ps 142, 10).

Pentru Iisus omul pacatos nu e pierdut. Dar vindecarea depinde de libertatea,

acestuia, caci el e liber sa ramana in starea de dependenta fata de pacat sau sa iasa din ea.

3. Idem, Originea, instituirea si dezvoltarea cultului crestin in Studii Teologice, seria a II-a, anul XV, martie-aprilie

1963, p.131 4. Alexandru Schmemann, Din apa si din Duh, trad in Rom, de Pr. Prof. Ion Buga, Ed. Simbol, Bucuresti, 1992, p. 10

4

De aceea, iertarea pacatelor este o actiune teandrica. E vorba de un transfer de energie si

viata intre doua persoane, fara ca acestea sa-si schimbe firea: “Am simtit o putere care a

iesit din Mine” (Luca 8, 46). Astfel, Iisus insisi, dupa vindecarea unei paralitic la izvorul

Vitezda, au inteles ca Iisus se proclama Fiul lui Dumnezeu si Il acuza de bkasfemie,

organizand condamnarea Sa (Ioan 5, 16). Precaut, Iisus interzice divulgarea minunilor Sale

pentru a nu instiga la miscari populare cu carecter politic5.

3

Lucrarea Duhului Sfant se manifesta in primul rand in cultul Bisericii care

defineste esenta vietii si a invataturii ei divine, pentru ca toate slujbele bisericesti sunt cai

de patrundere a Divinului in sfera vietii umane6. Ele sunt respiratia vie a Bisericii, adica

expresia fidela a evlaviei si a credintei si mediul haric de comuniune cu Hristos prin

impartasirea din “izvorul nestricaciunii” care este viata Lui cea nemuritoare si

dumnezeiasca. In acest sens spatiul liturgic reprezinta viata Bisericii iar aceasta este

conceputa ca viata in Hristos si cu Hristos “Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara

de moarte gustati”. Aceasta este frumusetea ortodoxiei revelata in cultul ei, este functia

principala a cultului divin in viata Bisericii, aceea de a actualize si prelungi peste veacuri

opera mantuitoare a lui Hristos. Misterul cultic devine misterul lui Hristos pe care Biserica

il reprezinta si il reproduce in slujbele ei pentru a mijloci in cult tainic si real mantuirea

omenilor realizata de Mantuitorul nostru Iisus Hristos pentru noi.

Cultul divin in general si mai cu seama textele liturgice explica si fac accesibila

invatatura de credinta pentru toate categoriile de participanti la oficierea serviciilor divine.

Ele sunt alcatuite, de imnografii inspirati, la nivelul savantului, dar sip e intelesul

necarturarului, in felul acesta ele corespund tuturor timpurilor si tuturor generatiilor. Pe de

alta parte cultul divin este acela care apara adevarul de credinta.6

Bogatia si varietatea formelor de cult dezvaluie insasi adevarurile si frumusetea

Ortodoxiei care este unitatea de viata, de credinta si de iubire cu Hristos si cu intreaga

comunitate crestina.Omul credincios intelege ca prin cult Dumnezeu isi reinoieste in lume

opera de sfintire si restaurare a omului implinita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos Fiul

lui Dumnezeu Intrupat. Credinciosii intra in comuniune cu El isi insusesc voia Lui cea

sfanta, comemoreaza si permanentizeaza in mod real viata si activitatea Sa

rascumparatoare si se impartasesc din belsugul darurilor Sale dumnezeiesti si mantuitoare

revarsate in Biserica prin lucrarea Duhului Sfant. Toate Slujbele divine sunt torente ale

5. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 71 6. Arhim. Lect. Univ. Dr., Vasile Miron, Scrieri de teologie liturgica si pastoral - misionara, Ed. I.B.M. al B.O.R.,

Bucuresti 2002, p. 10

5

harului. Ele fac cat mai vie si mai roditoare prezenta lui Hristos si a lucrarii Sfantului Duh

in circuitul vietii noastre umane pentru a o sfinti si transfigura7.

Prin ciclurile slujbelor liturgice zilnice, saptamanale si anuale, Biserica sfinteste

spatiul si umple timpul cu amintirea lui Hristos, innoind si rezidind duhovniceste intreaga

faptura umana, caci acesta este in esenta scopul cultului divin public: sa-l integreze pe om

in viata harica a Bisericii care este viata de comuniune cu Dumnezeu, de iubire de unitate

si progres duhovnicesc spre dobandirea mantuirii si a vietii vesnice.

In Biserica Ortodoxa orice credincios care se lasa petruns si calauzit de darul

Duhului Sfant si vietuieste in lumina poruncilor lui Dumnezeu este virtuos, iar cel ce se

desparte de duhul si practica faradelegea si pacatul este un pacatos8.4Pacatosii nu sunt

exclusi din sanul Bisericii, asa cum sustin unii de alta credinta ci ei reprezinta madularele

bolnave ale acestui organism spiritual si tocmai pentru ei este intemeiata aceasta institutie

divino-umana, caci spune Mantuitorul: “N-au trebuinta cei sanatosi de doctor ci cei

bolnavi.Nu am venit sa-i chem pe cei drepti ci pe cei pacatosi la pocainta.” (Luca V 32,

33).

Scopul instituirii acestui asezamant dumnezeiesc (Biserica) este mantuirea

pacatosilor asa cum ni-l releva insasi cuvintele Sfintei Scripturi (Timotei II 4) si a

rugaciunilor ce se rostesc in cadrul slujbelor noastre bisericesti: “Cel ce pentru mantuirea

pacatosilor te-ai intrupat Dumnezeu fiind.Tu esti cel ce ai zis :de cate ori vei cadea

scoalate si te vei mantui “9, caci “ intru faradelegi suntem zamisliti si intinati suntem toti

inaintea Ta” (Randuiala curatiei femeii lehuze) fiindca “ nimeni nu este fara de pacat

macar de a fi viata lui numai o zi” (Randuiala la a doua nunta). Dumnezeu stie ca “gandul

omului este plecat spre cele rele din tineretele lui”, “iar de va intra la judecata cu robii sai

, nimic nu se va afla curat de intinaciune…caci toata dreptatea noastra este inintea Lui ca

o carpa lepadata”10

.

Toate rugaciunile si cantarile noastre liturgice trezesc in om constiinta pacatoseniei

si imboldul launtric de a depasi aceasta stare apasatoare prin nevointa neintrerupta, insotita

de rugaciune. “Rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnul il v-a ridica si de

va fi facut pacate se vor ierta lui. Rugati-va unul pentru altul ca sa va vindecati caci mult

poate rugaciunea , caci in Biserica care este trupul lui Hristos “(Efeseni V 23) , ”fiecare

7. Ibidem, p. 10 8. Arhim. Lect. Univ. Dr., Vasile Miron, op. cit., p. 11

9. Molitfelnic ed. a V-a, Rugaciunea a II-a de la Sfantul Maslu, Bucuresti, 1992, p. 10. Ibidem, Molitfelnic ed. a V-a, Rugaciunea a saptea din randuiala Sfantului Maslu, Bucuresti, 1992, p. 165

6

suntem unii altora madulare si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura

impreuna ” (1 Corinteni XII 26) ,”Rugaciunea unora pentru altii este sangele Bisericii ”11

spunea marele teolog Homiacov. Fara rugaciunea tuturor membrilor comunitatii bisericesti

unita in duhul evlaviei si al dragostei crestinesti insotite de o credinta staruitoare nu este cu

putinta tamaduirea celui slabanogit si impovarat de pacate. De aceea si rugaciunile noastre

liturgice imbraca forma pluralului:” Sa zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru sa

zicem …”, ”Sa ne iubim unii pe altii…”, “Pe noi insine si unii pe altii…”, ”Domnule sa ne

rugam…”, etc. Aceste rugaciuni cuprind o gama variata de cereri cum ar fi: izbavirea de

boli, suferinte, necazuri, etc, izvorul tuturor acestor napaste fiind in fond tot pacatul. Din

acest motiv Biserica se roaga mai intai pentru pacatosii din sanul Ei, vinovati de anumite

pacate (usoare, grele si impotriva Duhului sfant). Singura conditie ce li se cere acestora

este dorinta de indreptare si indeplinirea faptelor vrednice de pocainta, caci Dumnezeu nu

vrea moartea pacatosului ci intoarcerea lui “pe Dumnezeu Nu-l supara atat de mult faptul

ca noi pacatuim, cat il supara lipsa noastra de intoarcere la pocainta”12

spune Sfantul

Ioan Gura de Aur. Toata viata noastra este o lupta incordata cu pacatul, iar cel ce persista

in stare de pacatosenie se expune singur pieirii si osandei celei vesnice, caci nimic necurat

nu va fi admis in imparatia lui Dumnezeu si “pentru tot pacatul se chinuieste omul, chiar si

pentru cel mai mic, iar chinul cel vesnic este dupa asemanarea pacatului”135

spune Sfantul

Simeon al Tesalonicului. Cu toate acestea nu este nici un pacat care sa biruiasca iubirea de

oameni a lui Dumnezeu iar “pe cei ce fierbinte se pocaiesc cu mila indurarii ii curateste si

ii lumineaza si cu lumina ii uneste, partas Dumnezeirii Sale facandu-I fara pizmuire“14

. De

aceea Biserica staruie in rugaciunile ei sa dobandeasca de la Dumnezeu mai intai

mantuirea si iertarea pacatelor si dupa aceea celelalte necesitati zilnice.

Indeplinirea anumitor trebuinte si nevoi materiale si trupesti este adeseori trecuta pe

plan secundar in continutul rugaciunilor caci spune Mantuitorul “ Cautati mai intai

imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui si acestea toate se vor adauga voua” (Matei

VI,33).Iata un model tipic de rugaciune formulat in acest sens: ”Daruieste-le intoarcerea

vamesului, lacrimile pacatoasei si marturisirea talharului, ca prin pocainta din toata

11. Alexei Homiakov, Opere (in rus.), vol II, 1867, p. 20, apud Nicolae Arseniev, Biserica rasariteana, trad., de Mitr. Tit

Simedrea, Bucuresti, 1930, p. 14 12. Sf. Ion Gura de Aur, Cuvantul al 13-lea, pentru Pocainta in vol. “Putul si impoartirea de Grau”, Ed. Buna Vestire,

Bacau, 1995, p. 26 13. Sfantul Simeon al Tesalonicului, Despre pocainta, cap. 263-264, trad. in rom. de Toma Teodorescu, Bucuresti, 1865,

p. 172 14. Ceaslov, Rugaciunea a saptea din randuiala Sfintei Impartasanei, p. 296

7

inima lor intr-un gând si in pace facand poruncile Tale sa se invredniceasca si cerestii

Tale imparatii”.156

De mare folos sufletesc in dobandirea ajutorului dumnezeiesc pentru noi si pentru

aproapele nostru sunt solirile sfintilor, pe care ii rugam sa mijloceasca inaintea lui

Dumnezeu pentru implinirea cererilor noastre de iertarea pacatelor si de mostenire a vietii

vesnice“. Aceasta si cerem in rugaciunea noastra: desavarsirea voastra” (2 Cor. XIII, 19)

spune Sfantul Apostol Pavel. Iata principalul motiv pentru care solicitam interventia

sfintilor, invocandu-i in rugaciuni ca sa implore asupra noastra milostivirea si indurarea lui

Dumnezeu. Datorita acestui fapt Biserica Ortodoxa ii cinsteste in mod deosebit pe sfinti ca

pe niste “prieteni ai lui Dumnezeu” (Efeseni II 19).Ei s-au impus in cultul si traditia

Bisericii prin recunostinta si evlavia pe care le-o datoreaza cei de pe pamant.

Intre Biserica luptatoare de pe pamant si Biserica biruitoare cea a dreptilor din cer

exista o neintrerupta legatura de iubire si daruire reciproca. Legatura iubirii se manifesta

printr-un neincetat schimb de bunuri duhovnicesti, de rugaciuni de la cei vii pentru cei

raposati, de mijlocire de la cei drepti pentru cei ce se nevoiesc aici in aceasta viata

pamanteasca.Aceasta conlucrare si legatura duhovniceasca este numita in Ortodoxie

“comuniunea sfintilor”, iar totalitatea actelor si formelor liturgice prin care Biserica ii

cinsteste pe sfinti este numita cultul sfintilor. Este firesc sa avem mai multa indrazneala

catre Dumnezeu,atunci cand rugaciunile noastre catre El sunt sustinute si ajutate de solirile

sfintilor care au fost oameni ca si noi, insa pentru viata lor curata si neprihanita si pentru

inalta lor traire duhovniceasca au fost rasplatiti de Dumnezeu cu darul facerii de minuni si

cu mostenirea imparatiei ceresti. Astfel avem convingerea ca ei pot mijloci inaintea lui

Dumnezeu pentru noi, ajutandu-ne cu rugaciunile lor fiindca sunt ”preaslaviti de

Dumnezeu in ceruri”(Luca XX, 36), ca pe niste “casnici ai lui Dumnezeu”(Efesen II, 19).

Cinstirea sfintilor nu umbreste nicidecum preaslavirea lui Dumnezeu, precum

afirma unii crestini din alte confesiuni,caci insusi Mantuitorul a spus ca “le-a dat slava,

primita de El de la Tatal din veci “(Ioan XVII, 22). In aceasta privinta cuvintele marelui

teolog Homiacov sunt convingatoare. El spune: ”Noi stim ca daca cineva dintre noi cade,

cade singur dar nimeni nu se mantuieste singur. Cel ce se mantuieste in Biserica se

mantuieste in unire cu toate celelalte membre ale sale. Daca crezi esti in comuniunea

credintei; daca iubesti esti in impartasirea iubirii; daca te rogi esti in comuniunea

rugaciunii. De aceea nimeni nu se poate sprijini pe propria-i rugaciune; ci fiecare

15.

Molitfelnic, op.cit, p11

8

rugandu-se cere mijlocirea intregii Biserici, nu doar ca se indoieste de mijlocirea unicului

Mijlocitor,Iisus Hristos ci cu convingerea ca toata Biserica e in nesfarsita rugaciune

pentru membrele sale. Se roaga pentru noi toti ingerii si apostolii si martirii si patriarhii si

mai presus de toti Maica Domnului nostru si aceasta unire este cu adevarat a Bisericiii”.

16

7Deci in Biserica, noi credinciosii in calitate de membrii spirituali ai ei nu ne simtim

parasiti sau izolati ci infratiti cu dreptmaritorii crestini de aici de pretutindeni: cu mosii si

stramosii nostrii, cu ingerii si sfintii, cu Maica Domnului, cu tot sufletul crestinesc cel

necajit si intristat si in primul rand cu Domnul nostru Iisus Hristos datatorul bunatatilor si

izvorul mantuirii noastre.

Credinta noastra crestin ortodoxa ne invata ca adevarata inchinare se face in Duh si

Adevar. Amintim aici de convorbirea cu femeia smarineanca pe care a avut-o Mantuitorul

in care traseaza doua conditii fundamentale ale rugaciunii si anume: curatenia inimii si

adevarata credinta. Ambele virtuti sunt iseparabile, se intregesc, se sustin una pe alta si se

completeaza reciproc. Prima care infatiseaza nevinovatia si sinceritatea reprezinta

pamantul cel bun in care a fost aruncata samanta cuvantului lui Dumnezeu, iar a doua

fructul semintei, adica faptele bune, caci “credinta fara fapte moarta este”(Iacov II,26).

Faptele bune alcatuiesc podoaba cea mai de pret a sufletului omenesc .Ele sunt rolul trairii

launtrice si oglinda inimii curate sincere si neprihanite despre care graieste psalmistul “

inima curata zideste intru mine Dumnezeule si Duh drept innoieste intru cel dintru ale

mele”(Psalmul L,11).

Iata cele doua aspecte ale aceleasi realitati: curateni inimii si sfintenia vietii;

unitatea perfecta intre gand si cuvant; intre ceea ce simti si ceea ce faci; intre credinta si

fapte bune; intre cult intern si cult extern. Cand aceste doua elemente se vor sincroniza in

fiinţa umană se va produce acel echilibru sufletesc intre ratiune, vointa si simtire care

imprima seninatate , liniste si pace launtrica a omului cu sine insusi, cu Dumnezeu si cu

semenii. Numai atunci simti ca te rogi in voie si in liniste caci cum te vei ruga daca viata ta

este in contrazicere cu rugaciunea ta sau “Ce folos ai tu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur -

daca lumea intreaga se bucura de o pace profunda iar tu te lupti cu tine insuti?”.17

Cand

rugaciunea izvoraste dintr-o inima curata, neprefacuta si iertatoare, plina de evlavie, de

cainta si de iubire fata de Dumnezeu si de semeni, ea devine o jertfa bine primita oferita lui

Dumnezeu si se inalta ca o tamae mirositoare inaintea tronului ceresc. Numai atunci putem

16. Alexei Homiakov, op. cit., p. 124 17. Sf. Ion Gura de Aur, Omilia a VII-a in comentariile sau explicarea epistolelor pastorale: I si II Timotei, Epistola catre

Tit si cea catre Filimon, trad. in rom. de Arh. Theodosie Ploiesteanul, Bucresti, 1911, p. 6

9

spune ca aducem lui Dumnezeu o inchinare “in Duh si Adevar” (Ioan IV,24). Deci credinta

presupune inchinare.

Prin adevar intelegem viata cladita pe temelia dreptei invataturi a Sfintei

Biserici,caci multi au ratacit astazi de la acest adevar si pretend ca se inchina lui Dumnezeu

cu credinta. In realitate ei nu sunt altceva decat niste dezertori de la turma cea

cuvantatoare a Bisericii lui Hristos , niste hulitori ai adevarului si batjocoritori de cele

sfinte iar rugaciunea lor o forma trufasa de exprimare a dispretului si arogantei asemeni

fariseilor fatarnici ,osanditi de Mantuitorul in Sfanta Evanghelie “dupa roadele lor ii ve-ti

cunoaste”(Matei VII ,20). Spune Domnul nostru Iisus Hristos “oile Mele asculta glasul

Meu” (Ioan X, 27), precizeaza Dumnezeiescul Invatator iar glasul Lui rasuna neincetat in

Biserica Sa “stalpul si temelia adevarului” (I Tim.,III 15).

Relatia stransa dintre invatatura de credinta si cultul divin este temeiul dar si

condita in Biserica Ortodoxa.188

Credinta ortodoxa ne indeamna sa ascultam de acest glas dumnezeiesc al sfintei

noastre Biserici, caci in afara ei nu exista mantuire. ”Cine nu are Biserica de mama, nu

poate avea pe Dumnezeu de Tata”19

, spune Sfantul Ciprian al Cartaginei.

Cultul divin ortodox, mijloc de zidire sufleteasca

Dupa cum stim cu totii menirea noastra de crestini adica de fii spirituali ai Bisericii,

renascuti prin Botez la viata cea noua prin Hristos este aceea de a ne zidi sufleteste. A

realiza aceasta dimensiune ontologica inseamna a inlatura din noi stricaciunea cea veche a

rautatii si necuratiei, pentru a deveini “framantatura noua” (I Corinteni V 7), eliberata de

patimi si capabila de “a ravni si a face pururea lucrul cel mai bun” , dupa cum lamurit ne

invata marele povatuitor al neamlui, Sfantul Apostol Pavel (Gal.IV ,18).

Aceasta lucrare duhovniceasca de reinnoire contua a finite noastre launtrice si de

crestere a ei spre “starea barbatului desavarsit” (Efeseni IV,13) implica un process

complex si totodata indelungat de infranare si nevointa, o lupta necurmata impotriva raului

18 Pr.Conf..Dr. Viorel Sava, op. cit, p 78 19

. Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, trad. in rom. de Prof. Nicolae Chitescu, in col. “PSB”, vol III-

Apologeti de limba Latina, Bucuresti, 1981, p. 438

10

si un efort statornic de practicare si de prindere a virtutii pentru a inalta firea umana

deasupra patimilor si a placerilor de tot felul care intuneca sufletul20

.9

Pentru desavarsirea propriei noastre finite Sfanta noastra Biserica, intocmai ca o

mama care se ingrijeste de cresterea si educarea fiilor ei sufletesti ne pune la indemana o

gama variata de remedii si practici spirituale prin care se incearca insanatosirea firii

omenesti slabanogita de patimi si de neputintele sufletesi si trupesti. Dintre toate caile si

mijloacele de reabilitare si imbunatatire spirituala, adica de luminare, de formare si de

zidire sufleteasca cel mai important ramane desigur cultul divin. Prin cult intelegem

“totalitatea formelor instituite de Hristos si de Biserica Lui prin care, prin mijlocirea

organelor indreptatite ale Bisericii se realizeaza in om mantuirea adusa de Hristos si

roadele ei, sfintirea omului si unirea lui cu Dumnezeu si se manifesta in exterior pietate

interioara adica cinstirea si adorarea interna a lui Dumnezeu din partea comunitatilor, a

membrilor lor , precum si a Bisericii intregi”21

.

Asadar pe langa faptul ca mijloceste revarsarea harului sfintitor asupra

credinciosilor ,cultul divin ofera totodata acestor credinciosi un climat prielnic de inaltare

sufleteasca pe treptele virtutilor prin bogatia, frumusetea, armonia si varietatea imnurilor ,

rugaciunilor si randuielilor liturgice care intra in componenta unitatilor de baza ale

serviciilor divine. Fiecare imn religios exprima in continutul lui o bogatie intreaga de

sentimente, idei si invataturi dogmatico-morale redate pe intelesul credinciosilor, pentru ca

acestia cunoscand adevarul de credinta sa sporeasca in aprofundarea si trairea lor. Ceea ce

ne uimeste cel mai mult este adancimea cugetarii si simtirii religioase pe care si-a intiparit-

o autorul sfant in alcatuirea acestor compozitii celebre incat auzindu-le ne apare deodata in

minte imaginea unui suflet marinimos, a unei trairi cucernice si a unei jertfelnicii fara

preget pusa in slujba indeplinirii cuvantului evanghelic.

Un alt factor determinant prin care cultul divin isi exercita functia sa educativ –

pedagogica de modelare a sufletului este nota de mister (fastul, stralucirea si solemnitatea

formelor sale externe) si multiplicitatea sensurilor simbolico-mitice prin care ni se

dezvaluie inaintea ochilor (in mod intuitiv si figurat) evenimente , fapte si persoane

din10

istoria sfanta a mantuirii “ pentru a destepta astfel in suflet emotiile, sentimentele si

gandurile corespunzatoare diferitelor episoade ale iconomiei divine”22

si a le face mereu

20. Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, op. cit., p. 19

21. Pr. Dr. Vasile Mitrofanovici, Prelegeri academice despre Liturghia Bisericii dreptcredincioase- rasaritene, prelucrate

de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi,Cernauti,1909, p.2-3 22. Diac. Dr. Ene Braniste, Explicarea Sfintei Liturghii dupa Nicolae Cabasila, Bucuresti, 1943, p. 185

11

prezente in mijlocul nostrum. La aceste trasaturi esentiale am mai putea adauga

expresivitatea ideilor, eleganta stilului, abundant expresiilor si versetelor scripturistice

presarate in textile liturgice si mai presus de toate gandirea si invatatura inalta Sfintilor

Parinti dublata de o pilduitoare traire duhovniceasca. Aceste comori nestemate ale culturii

si spiritualitatii crestine zugravite atat de plastic si minunat sub pana inspirata a melozilor

si imnografilor nostri au darul de a edifica, de a instrui, de a inalta sufleteste pe credinciosi

pe calea mantuirii incat putem defini cultul ortodox“ ca fiind o drama a virtutii crestine pe

drumul ei de izbanda si in momentele si episoadele centrale ale lucrarii ei morale si

spirituale “2311

.

Cultul crestin ortodox este unic in intreaga crestinatate prin sublimitatea si

varietatea lui: teologi, viata in Hristos, poezie, muzica, respiratie a sufletului si mijloc de

educatie religios morala inspirator si generator de viata crestina. Spunem aceasta pentru ca

in cadrul cultului divin, credinciosii nostri ortodocsi intretin o legatura mai vadita, mai vie

si mai simtita cu Marele nostru Ziditor si Mantuitor , Domnul nostru Iisus Hristos ; in

cadrul cultului iau cunostinta mai directa si mai lamurita de rostul nostru pe acest pamant,

de starea sufleteasca si trupeasca in care ne aflam si de indatoririle pe care le avem fata de

fiinta noastra intreaga. Cultul divin este acela care in primul rand mentine treaza constiinta

noastra de crestin. El este izvorul de apa vie din care se adapa sufletele credinciosilor cu

curgeri tainice; este sufletul si inima vietii crestine. Ortodoxia traieste prin cultul ei, de

aceea a vorbi despre cultul divin inseamna a vorbi despre despre insasi istoria Bisericii

noastre , despre credinta bimilenara a poporului roman. S-a spus adeseori despre cultul

divin ca este “dogma in actiune” si pe buna dreptate, caci in care tratat sau manual de carte

Catehetica au invatat crestinii sa creada si sa preamareasca dumnezeirea cea in trei ipostaze

, decat in imnele si rugaciunile Bisericii, pline de miez dogmatic. Ele contin“ intreaga

teologie turnata in forme speciale pentru viata sufleteasca a tuturor crestinilor”23

. Nicaieri

nu intalnim mai lapidar si mai concis expusa dogma despre egalitatea si deofiintimea

persoanelor Sfintei Treimi ca in formula doxologica “ Marire Tatalui si Fiului si Sfantului

Duh” sau ca in rugaciunea cunoscuta a Sfantului Ioanichie: “Nadejdea mea este Tatal,

scaparea mea este Fiul ,acoperamantul meu este Duhul Sfant;Treime Sfanta slava

Tie”(Ceaslov ed.1990, pag 187), ca sa nu mai vorbim de Troparele treimice (triadicalele)

de la slujba miezonopticii din Duminici, Decanonul Sfintei Treimi (troiesnicul) pe cele opt

23 Dr, Grigore Cristescu, Cultul Crestin ca mijloc de solidaritate sociala, Craiova, 1924, p. 12 24 Arhim. Lect Univ. Dr. Vasile Miron, Scrieri de teologie Liturgica si pastoral misonara, E. I. B. M. O. B. O. R.,

Bucuresti, 2002, p. 21

12

glasuri de la aceasi sujba, de rugaciunea patrunzatoare a Sfantului Marcu Monahul “Intru

tot puternica si de viata facatoare si incepatoare de lumina Preasfanta Treime” si de

stihirile antifoanelor care marturisesc deopotriva ca “Tatal este fara de inceput, din Care 12

s-a nascut Fiul fara de ani si Duhul de un chip si de un scaun din Tatal impreuna a

stralucit”25

. 13

Toate aceste invataturi dogmatice formulate in mod sistematic si maiestrit in

cuprinsul randuielilor noastre de slujba ne intaresc in Sfanta Treime si sporesc in noi duhul

evlaviei si al fricii de Dumnezeu care este “inceputul intelepciunii” (Pilde I, 7). Inaltandu-

ne mintea pe calea rugaciunii catre lumina cea dumnezeiasca si vesnica a “Treimii celei

mai presus de fire”, incepem sa intelegem pe cat ne sta in putinta tainele cele nepatrunse

ale intelepciunii dumnezeiesti: mila, bunatatea, indelunga rabdare si nemsurata sa iubire de

oameni revarsata cu prisosinta peste noi pentru ca astfel cunoscand atata izvor de

binefacere si vazand imperfectiunea si nevrelnicia noastra sa ne aprindem de dorinta de a

lucra cu cuget curat poruncile Sale cele mantuitoare asa cum ne invata textul

rugaciunii.(“Intru tot puternica”…): “Ca din rautatea cea din noapte si intunecata, cu

vederea luminii, prin pocainta sa ne schimbam si in lumina cu bunacuviinta sa umblam si

curati fara de iubirea Ta de oameni aratandu-ne noi, nevrednicii sa Te laudam si sa Te

slavim in veci”26

.

Aproape in fiecare rugaciune ,daca stam sa-I analizam in parte continutul

14observamo impletire armonioasa intre ideile doctrinare si sentimentele de ardoare si de

pietate , ambele expuse intr-un mod cat mai concret ,mai plastic si mai simtual posibil incat

principiul “lex credendi”si “lex orandi” devenit tot mai frecvent in cultul si viata Bisericii.

Asa se explica faptul de ce credinciosii nostrii nu au simtit niciodata nevoia

insusirii adevarurilor de credinta si a preceptelor morale din diferite catehisme sau manuale

de Dogmatica si Morala. Ei au avut permanent la indemana acest tezaur de invataturi

reflectat in formele, riturile si ceremoniile cultului. Aceste acte si forme de cult le-a oferit

nu numai posibilitatea de a intui si patrunde cu ochii mintii adevarurile religioase, ci si de a

trai, adica de a le simti cu toata caldura sentimentului si afectivitatii religioase printr-o

participare cat mai activa la slujbele Bisericii.

In felul acesta, cultul crestin a devenit un mijloc de intarire a convingerilor

religioase, un mediu de formare a deprinderilor virtuoase si o cateheza vie pusa la

25 Octoihul mic, Stihia a III –a din grupa a treia a Antifoanelor, gl.VIII, p. 186 26

Ceaslov, ed. a V-a, 1992, pag. 48.

13

dispozitia credinciosilor. Din lecturile biblice, din sinaxarele si troparele sfintilor si din

picture si iconografia bisericeasca, credinciosii nostri au invatat in cine si in ce sa creada,

cum trebuie sa traiasca si pe cine sa urmeze. Cat de sugestiv si de convingator ne graiesc in

acest sens, troparele sfintilor pe care le ascultam in repetate ori la slujbele Vecerniilor si ale

Utreniilor: “Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat parintele

nostru ( x ) cu postul, cu privegherea si cu rugaciunea, cerestile daruri luand, vindeci pe

cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta…” sau “Indreptator credintei si

chip blandetilor, invatator infranarii te-aratat pe tine, turmei tale adevarul lucrurilor.

Pentru aceasta ai castigat cu smerenie cele inalte, cu saracia cele bogate. Parinte Ierarhe

( x ) roaga pe Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.”

Exista in aceste doua portrete morale cele mai elocvente marturii de curata vietuire

crestineasca, exemple desavarsite de virtute, de nevointa si de biruinta asupra pacatului ,

adevarate pilde de altruism moral crestin, demne de urmat pentru oricine ravneste sa urce

pe culmile scarii paradisului.

La fel de miscatoare si de indemnatoare la fapte bune sunt imnele si stihirile de

umilinta care se canta si se rostesc in Sfantul si Marele Post al Pastilor: rugaciunea

”Doamne si Stapanul vietii mele”, a Sfantului Efrem Sirul, codacul “Suflete al meu”,

Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul, troparul “Iata Mirele vine in miezul

noptii”, svetilna “Camara Ta Mantuitorule” si slujba inaltatoare a Prohodului din Sfanta si

Marea Vineri a Saptamanii Sfintelor Patimi. Privind cu emotie drama Rastignirii Fiului lui

Dumnezeu zugravita de slujbele Deniilor, credinciosii simt in sufletul lor o adevarata

zguduire, care ii ridica din preocuparile marunte, cucerindu-i pentru dragostea lui Hristos,

Cel ce si-a dat viata Sa pret de rascumparare pentru noi27

.15

16

Toate aceste cantari si rugaciuni ale Triodului strabatute de fior sfant, de cainta si

de duhul evlaviei, fac sa vibreze cele mai adanci coarde ale sufletului, desteptandu-l din

somnul cel greu al pacatului si inviorandu-l prin trezirea simtirilor de pocainta, fapt pentru

care de altfel si canta Biserica in aceasta perioada: “Usile pocaintei deschide-mi mie,

Datatorule de viata..”, “caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire viata

mea toata o ama cheltuit”29

.

“Niciodata nu va izbuti o meditatie sau o cateheza sa sensibilizeze si sa angajeze

sufletul credinciosului ca aceste duioase si mangaietoare cantari”29

. Prin intermediul lor,

27

Arhim. Lect Univ. Dr. Vasile Miron, op. cit., p. 23 28 Catavasier, ed. a X-a , p. 43 29 Arhim. Lect Univ. Dr. Vasile Miron, op. cit., p. 23

14

ideile dogmatice si indemnurile morale dobandesc o mai mare putere de inraurire si de

patrundere in suflet, decat atunci cand sunt expuse in chip discursiv sau teoretic ca intr-o

17predica sau cateheza. Invesmantate in forma poetica a imnelor si invaluite in focul

evlaviei rugaciunilor, aceste adevaruri dogmatice si principii morale devin credinta noastra

marturisita, cantata si transpusa in viata cea noua, adica duhovniceasca, luminata de har si

intarita pe legatura dragostei fratesti.

Numai lasandu-ne transformati de farmecul si frumusetea acestor pioase rugaciuni

ne vom incununa ipotriva patimilor “curatindu-ne mai intai pe noi fratilor” (din Slava de

la Utrenia Duminicii lasatului sec de branza) ca savarsind fara de prihana calatoria postului

sa ne invrednicim a intampina cu cuviinta crestineasca negraita bucurie pe care ne-o

binevesteste Praznicul Praznicilor prin cantarea: “Ziua Invierii si sa ne luminam cu

praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam, sa zicem fratilor si celor ce ne urasc pe noi,

sa iertam toate pentru Inviere”.

Cat de miscatoare pentru noi, cat de generoasa, de umana, de ziditoare de om si de

crestin este aceasta chemare pe care ne-o lanseaza minunata a Praznicului.

Iata pentru ce Sfintii Parinti au accentuat deosebit de mult insemnatatea cantarii

religioase in innobilarea sufletelor crestine si a constiintei crestine.”Nimic nu reuseste sa

inalte intr-atat sufletul si oarecum sa-l ridice de la pamant, sa-l desfaca de legaturile

trupului … ca o melodie vocala su ca o cantare inspirata, perfect alcatuita

ritmic”30

,18

spune Sfantul Ioan Gura de Aur. “Cantarea potoleste pasiunile ce se nasc din

carne, ea alunga gandurile rele ce ne-au fost sugerate de vrajmasii nevazuti, ea revarsa in

suflet ca sa rodeasca si sa dea fructe bune”31

.19

Cantarea bisericeasca este premergatoare sau, mai bine-zis, inainte-mergatoarea

harului divin, tocmai prin faptul ca dezrobeste fiinta credinciosului din catusele patimilor si

a faptelor rele. Ea ii procura credinciosului “haina de nunta”, cu care sa stea fata, in mod

vrednic, la primirea harului sfintilor. Ea face sa incolteasca smerenia si aprinde dorul dupa

Dumnezeu de care era insetat Psalmistul David cand graia: “Dintru adancuri am strigat

catre Tine Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Ps.CXXIX, 1).

Ca si cantarea liturgica, psalmii reprezinta si ei la randul lor un mijloc important de

formare launtrica a omului. Ei contin o comoara de simtire si cugetare biblica, fiind ca si

rugaciunea cantata un auxiliar pretios in asimilarea si transmiterea invataturii crestine.

30 Sf. Gura de Aur, Comentariu la Psalmul XLI in P.G. 55, col.155 31Diodor din Tars, Fragmente din Psalmi, in P.G. XXXIII, col.1588-1589

15

La inceput ei au intrat in serviciul cultului divin, ca imnuri si rugaciuni, cantate de

corul si orchestra templului din Ierusalim, ca mai tarziu sa se generalizeze treptat in cultul

crestin.

In cultul Bisericii Ortodoxe, psalmii se bucura de un rol educativ-moral deosebit de

insemnat, atat prin bogatia inspiratiei si a entimentelor care inalta inima spre ardoarea lui

Dumnezeu, cat si prin clasicismul cugetarii care lumineaza ca niste faclii aprinse drumul ce

duce la mantuire si fericire. Iata de pilda, un exemplu in acest sens: “Pasii mei

indrepteaza-i dupa cuvantul Tau si sa nu ma stapaneasca nici o faradelege” (Psalmul

118,105).

Unii psalmi cum ar fi cei de pocainta (6,31, 37,50,129) prezinta starea dramatica a

omului nelegiuit, reveland contrastul izbitor dintre conditia omului indreptat si a celui

pacatos, tocmai pentru a determina sufletul spre convertire.

Sfarsitul psalmului este o izbucnire de bucurie izvorata din convingerea ca Domnul

i-a ascultat rugaciunea si i-a implinit cererea, vindecandu-I sufletul de rana

pacatului.”Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugaciunea mea a primit.Sa se rusineze

si sa se tulbure toti vrajmasii mei” (Psalmul VI, 9-10). Alaturi de rugaciune si cantare ca

forme de cult un rol important in formarea noastra sufleteasca il au mijloacele de

exprimare a sentimentelor religioase: cuvantul, gesturile, miscarile si actele simbolice. Ele

reprezinta o adevata podoaba cu care se invesmanteaza ideea religioasa si prin care se da

glas simtirii launtrice.

Dintre acestea cel mai vechi mijloc de exprimare a atitudinii si sentimentelor

religioase este cuvantul. Intrebuintarea lui in dumnezeiasca slujba dateaza inca de la

inceputurile intemeierii Bisericii crestine dupa cum adevereste Scriptura: “Cuvantul lui

Hristos sa locuiasca intru voi cu bogatie. Invatati-va si povatuiti-va intre voi, cu toata

intelepciunea. Cantati in inimile voastre lui Dumnezeu, multumindu-I in psalmi, in laude si

in cantari duhovnicesti” (Coloseni III, 16). Deci, cuvantul zamislit din pietate adanca

imbracat in forma rugaciunii sau a cantarii reprezinta forta spirituala care mladia sufletul,

cucerea inimile si lumina simturile. De aceea, toate actele cultului divin sunt insotite de

citirea unor texte din Sfanta Scriptura (catisme,paremii, Apostol, Evanghelie) urmate de

cantari si rugaciuni care imbinate la un loc alcatuiesc un material instructiv-religios

deosebit de bogat, un izvor inepuizabil de cunoastere a invataturii dumnezeiesti, edificator

pentru viata religios - morala a credinciosilor.

Daca cuvantul este straiul de sarbatoare in care se imbraca gandurile si

simtamintele noastre religioase spre a canta, a multumi si a lauda pe Dumnezeu in timpul

16

sfintelor slujbe, miscarile care insotesc cuvintele, fie rostite sau cantata reprezinta vointa

nostra indreptata spre implinirea acestor invataturi si indemnuri exprimate prin cuvant.

Iata de pilda, cand preotul sau diaconul rosteste cuvintele: “Domnului sa ne

rugam”, toata obstea credinciosilor din biserica se inchina facand semnul Sfintei Crucu, iar

cand la strana se canta: ”Veniti sa ne inchinam…” binecredinciosii crestini isi pleaca

genunchii facand metanii si inchinaciuni, iar cand preotulsau diaconul indeamna poporul

zicand: “Cu intelepciune drepti, sa ascultam Sf.Evanghelie”, toti credinciosii se

prosterneaza –n genunchi si asculta cu evlavie si luare aminte cuvintele Domnului ca sa

patrunda duhovniceste tainele iconomiei divine.20

Acelasi efect il au si actele simbolice prin care ni se inchipuie si se insemneaza o

idée religioasa, un dar dumnezeiesc sau un eveniment din itoria sfanta, pentru ca misterul

patimii, al mortii si al Invierii Mantuitorului sa fie zugravit intr-un mod cat mai intuitiv

posibil, pentru ca astfel “cutremurati de maretia mantuirii noastre si patrunsi de marea

indurare a lui Dumnezeu fata de noi, sa-I incredintam sufletele, sa-I daruim viata si sa ne

inflacaram inimile cu focul iubirii Lui; si asa pregatiti sa ne apropiem cu credinta si cu

dragoste de focul Sfintelor Taine”, pe care le primim la Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie.

De fapt toate serviciile bisericesti si sfintele rugaciuni sunt niste trepte de inaltare

spirituala catre piscul cel mai inalt al cultului divin: Sfanta Liturghie – inima vietii crestine.

Prin structura randuielii ei (de acte, ceremonii, imne si rugaciuni liturgice), Sfanta

Liturghie reprezinta forma cea mai desavarsita de actualizare si prelungire peste vremi si

spatii a prezentei reale a Domnului nostru Iisus Hristos si a lucrarii Sale in lume.

In “Sfanta Liturghie, Hristos este prezent lucrand si vorbind printre oameni ca

adorator perfect al Tatalui Sau si ca sfintitor al neamului omenesc”32

, iar cei ce participa

21la ea traiesc din plin prezenta si unirea cu Hristos euharistic. Ei traiesc intreg misterul

intruparii, incepand de la nasterea din Betleem si pana la Inaltarea Sa la ceruri.Toate

momentele semnificative din viata Mantuitorului se perinda prin acte simbolice, prin

lecture si rugaciuni inaintea ochilor sufletesti ai credinciosilor, incat acestia raman profund

impresionati de tot ce a invata si a infaptuit Domnul nostrum Iisus Hristos pentru noi si

pentru a noastra mantuire. Ei vad si aud pe Mantuitorul umbland si vorbind in prezenta lor,

ori de cate ori se rostesc Fericirile ,Sfanta Evanghelie ,cuvintele de instituire a Sfinte

Euharistii sau se canta Tatal nostru. Ascultand Sfanta Liturghie crediciosii nostri se

cutremura de minunile pe care le-a savarsit pe care El le-a savarsit pentru vindecarea firii

32

Nicolae Cabasila, Talcuirea dumnezeiestii Liturghii, Tradusa in romana de Diac.Dr.Ene Braniste, Bucuresti, 1999, p. 30

17

omenesti,sunt zguduiti de cumplita tragedie a patimilor, a rastignirii pe cruce si a mortii

celei datatoare de viata a Mantuitorului, pentru ca in finalul slujbei sa guste din

nemarginita bucurie a biruintei binelui asupra raului, a Luminii asupra intunericului si a

vietii asupra mortii , bucuria Invierii lui Hristos ,chezasia propriei noastre invieri, caci daca

prin Sfantul Botez “am fost altoiti de El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi

si ai Invierii Lui” (Romani VI,5). Pentru acest lucru se si roaga de altfel preotul

liturghisitor intr-una din rugaciunile finale ale slujbei, aratand scopul special al liturghiei:

unirea cu Hristos prin imparatasirea cu Sfintele si Precuratele Sale Taine si petrecerea in

comuniune cu El in viata viitoare:” O Pastele cele mari si Presfintite Hristoase.O

intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu si puterea .Da-ne noua mai cu adevarat sa ne

impartasim cu Tine in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale”.22

De aceea Sfanta Liturghie este socotita cea mai importanta slujba din intregul cult

divin al Bisericii Ortodoxe, caci oferindu-ne spre hrana duhovniceasca Trupul si Sangele

euharistic jertfit pentru viata si mantuirea lumii, ea “ aduce si poarta pe Hristos in inimile

credinciosilor”33

,23

chiar daca nu se invrednicesc toti sa se impartaseasca cu Sfanta

Euharistie. Ceilalti credinciosi, care nu se impartasesc cu Sfintele Taine participa totusi in

Duh la impartasirea euharistica, caci ascultand cu credinta si cu evlavie sfanta slujba si

luand aminte la tot ce se canta si se rosteste intransa ei “ afla hrana si desteptare tuturor

simtamintelor religioase: multumirea, iubirea, cunostinta vinovatiei pentru

pacat,umlinta,cererea, iubirea aproapelui caci nu exista altceva mai de folos noua si mai

iubit de Dumnezeu decat slujba aceasta pentru ca este lucrarea Mantuitorului,innoirea

oamenilor si partasie a Lui cu noi”.

In fiecare duminica, sarbatoare sau zi de rand in care se savarseste Sfanta Liturghie,

Domnul nostru Iisus Hristos este prezent alaturi de noi in Biserica. “El vine aici spre a

cauta oaia cea ratacita, pe fiul cel pierdut , pe femeia cea desfranata ,pe paraliticul cel

neputiincios, pe orbul nenorocit, spre a descoperi toate sufletele chinuite, pe toti

nenorocitii vietii ,pe toti aceia a caror fiinta e bantuita de necazuri, de dureri de suferinte,

sau sunt coplesiti de poveri, de indoieli , de incertitudini, pentru ca apoi sa-i ajute ,sa-i

tamaduiasca , sa-i povatuiasca ,sa-i mantuie. Credinciosii ortodocsi stiu toate aceste

lucruri si de aceea vin cu placere la Biserica, vin cu incredere la acest lac al Vitezdei

Testmentului Nou , despre care stiu ca este in stare sa tamaduiasca orice boala si orice

33 Episcop Vasile Coman, Scrieri de teologie liturgica si pastorala, Oradea, 1983, p. 135

18

neputinta sufleteasca si trupeasca , a tuturor celor care cred si doresc acest lucru.

Crestinii ortodocsi vin la slujba Sfintei Liturghii spre a se intalni cu Domnul si Stapanul

vietii lor, cu Iisus Hristos, Mantutorul sufletelor noastre”34

Ei simt acest contact cu

Domnul si Stapanul tuturor inca din clipa in care au pasit pragul Bisericii si au lepadat

toata grija cea lumeasca, apoi participand la acest oficiu divin cu adanca smerenie si cu

buna cucernicie se aprind si mai mult de dorinta de a se uni si de a petrece impreuna cu El,

fiind incredintati ca Domnul este de fata si asculta rugaciunea lor rostita cu osardie din

prisosul inimii. Oricine poate constata faptic cata schimbare si innoire sufleteasca produce

Sfanta Liturghie asupra celor care participa activ la ea cu intreaga simtire si ratiune

luminata de credinta, cata pace si bucurie negraita se revarsa in suflet, cata liniste, usurare

si seninatate launtrica se intrezareste pe chipul celor ce s-au adapat din “Ospatul

Stapanului”. Ei se intorc la casele lor oarecum usurati, mangaiati si despovarati asemenea

omului slobod descatusat din lanturile robiei.

Dar nu numai Sfanta Liturghie ,ci si celelalte parti constitutive ale cultului divin

ortodox (respectiv cele sapte Sfinte Laude) sunt tot atat de bogate in continut in sensuri, in

frumuseti inegalabile si in puteri de revarsari ale darurilor lui Dumnezeu asupra fiilor

bisericii.In special Sfintele Taine sunt vasele communicate prin care “din inaltimea

cerurilor se coboara in viata credinciosilor darurile sfintitoare, care sunt pridvoare ce

conduc in Imparatia lui Dumnezeu pe toti aceia care cu sete, cu credinta si cu deplina

cucenicie si nadejde traiesc o viata nedespartita de aceste mijloace harice crestinesti”3524

O alta trasatura dominanta a slujbelor ortodoxe este realismul si universalismul lor.

In cadrul acestor servicii religioase noi nu facem doar o simpla comemorare in forma

artistica a principalelor evenimente din viata si activitatea Mantuitorului sau din istoria

Bisericii pentru ( a destepta in sufletele credinciosilor sentimental pietatii) ci actualizarea

intocmai a acestor fapte , reinnoirea lor pe pamant si implicarea noastra ca participanti la

evenimentele sarbatorite. De aceea in cantarile liturgice se foloseste prezentul continuu

“Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste…”, “Astazi Hristos in Betleem se naste

din Fecioara”, “Astazi s-a rastignit pe lemn Cel ce-a spanzurat pamantul pe ape…”.E

timpul nou al transfigurarii si al nestricaciunii scaldat in lumina cea neinserata “zilei a

opta”, ziua Invierii.25

34Pr. Prof. Spiridon Candea, Cultul divin si pastoratia crestina, factor de promovare a vietii religioase in ortodoxie, in

“BOR” (LXXX V), nr. 11-12, 1967, p. 1199 35

Pr. Prof. Spiridon Candea, Hristos si mantuirea sufleteasca a orasenilor, Sibiu, 1939, p. 154

19

In acest sens sarbatoarea crestina nu mai este o simpla amintire a unor fapte

evanghelice sau aghiografice (din viata sfintilor) petrecute odata pentru totdeauna ci

afirmarea realitatii acesto fapte. Cand adresam salutul crestinesc “Hristos a Inviat”, primim

dintr-odata raspunsul “Adevarat a Inviat”. Nu este vorba despre amintirea unui eveniment

intamplat acum doua mii de ani, ci mai mult, este vestirea unei interventii reale, actuale a

lui Dumnezeu in lume in care El se manifesta prin Biserica Sa.

Intotdeauna cand se sevarseste Slujba Pastelui, Invierea se produce in mod real . “E

ziua Invierii, canta Biserica,caci din moartea la viata si de pe pamant la cer, Hristos

Dumnezeu ne-a trecut pe noi, ce-I ce cantam cantare de biruinta”36

. Biruinta lui Hristos

aduce dupa sine biruinta acelora care credd in “El”. ”Praznuim omorarea mortii,

sfaramarea iadului si incepatura altei vieti vesnice‟‟37

. Deci Pastele nu este numai o

aniversare ci ocazia de a lua parte la buruinta vesnica a lui Dumnezeu asupra puterilor

intunericului.

Tot asa se intampla si cu celelalte sarbatori. Ele nu devin simple prilejuri de bucurie

sau de comerorare a unor evenimente biblice ci reproducerea in chip tainic a acestor

evenimente care se pretrec aievea sb ochii nostri, asa cum ni le improspateaza Biserica prin

slujbele ei. Mantuitorul nostrum Iisus Hristos, Cel ce “pentru noi oamenii si pentru a

noastra mantuire” S-a intrupat, a fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la ceruri de-a dreapta

Tatalui, “retraieste impreuna cu noi sau actualizeaza pentru noi continu sirul acestor acte si

stari, mereu la alt nivel spre tot mai adanca unire cu El”38

.26

Prin cultul divin noi participam sacramental la viata lui Hristos, impartasindu-ne de

Sfintenia lui, caci rugaciunea nu este a unui singur om sau a unui grup de oameni ci este

rugaciunea lui Hristos Insusi catre Tatal lasata noua ca dar. Noi ne rugam lui Hristos, prin

Duhul Sfant , iar El se roaga in noi caci suntem adunati in numele Lui (Romanii VIII, Gal.

IV, 6).

Pentru acest motiv si rugaciunea liturgica este conceputa in spirit comunitar, “caci

toti impreuna formam un singur trup” (I Cor.X, 17) si toti ne impartasim din aceeasi paine

euharistica si daca toti ne-am facut partasi mortii si invierii lui Hristos trebuie sa ne si

rugam pentru toti , predandu-ne lui Hristos “pe noi insine si unii pe altii si toata viata

noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”. De aceea, toate ecteniile si rugaciunile din cadrul

36 Slijba Invierii ed. A III-a, Irmosul cantarii intai a Canonului Pastelui 37 Ibidem, Stihia a treia a Cantarii a saptea a Canonului Pastelui

38 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Drumul cu Hristos Mantuitorul prin Tainele si sarbatorile Bisericii Ortodoxe, in

“Ortodoxia” (XXVIII), nr. 2, anul 1976, p. 413

20

randuielilor si slujbelor liturgice se rostesc la plural, pentru ca sunt adresate in numele

tuturor si cuprind cereri pentru ajutorul si mantuirea intregii comunitati crestine, asa cum

se roaga preotul la slujba Litiei: “Inca ne rugam pentru tot sufletul crestinesc necajit si

intristat care are trebuinta de mila si ajutorul lui Dumnezeu…” sau “sa zicem toti din tot

sufletul nostrum si din tot cugetul nostru sa zicem”39

.

Deci prin universul rugaciunii lui cat si prin bogatia si complexitatea sensurilor si

ideilor lui dogmatice cultul divin dezvolta sentimental solidaritatii si comuniunii fratesti

intre oameni, intarind convingerea ca membrii unei parohii, ai unei Biserici, formeaza o

familie, un tot unitar ca membrele unui trup, la care daca un madular se imbolnaveste, tot

trupul sufera si invers, daca madularele sunt sanatoase tot trupul este bucuros.27

Cand de pilda preotul se roaga pentru un bolnav sau pentru un alt credincios din

cadrul parohiei aflat intr-o grea incercare, toti enoriasii parohiei prezenti in acel moment in

biserica se roaga impreuna cu el. Deasemenea la o inmormantare sau la slujba parastasului

toti ne rugam ca Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca pe cel ce a plecat dintre noi intru

nadejdea Invierii si a mostenirii vietii celei vesnice. Si cat de crestineste ne compotam

atunci cand inaltam o ruga fierbinte pentru un frate al nostru aflat in suferinta si zicem

”Doamne ajuta-l” sau “Dumnezeu sa-l ierte”pe cel adormit.

Aceasta este prin urmare esenta cultului ortodox izvorat din credinta.El nu se

savarseste cu exclusivitate pentru unul sau pentru altul, ci pentru mantuirea tuturor si

pentru “buna intocmire a vazduhului si imbelsugarea roadelor pamantului”, adica pentru

transfigurarea intregii fapturi asupra caruia s-a rasfrant greul blestem al pacatului.

In concluzie putem spune ca intregul cult divin al Bisericii Ortodoxe cu structura

lui deosebita, cu picture si cu icoane care alcatuiesc “biblia celor nestiutori de carte” cu

stralucitele lui podoabe artistice de diferite nuante,cu preoti slujitori imbracati in vesminte

stralucitoare , cu duioasele cantari si imne sfinte , cu miscari si gesture cu tainice intelesuri,

cu rugaciuni inaltatoare, cu palpairi sfioase de lumina si glas mangaietor de clopot trezeste

in sufletul nostru simtiri adanci de pocainta , de tihna si de incredere, de impacare si de

bunatate ,incat oricine se adapa din acest izvor nu face altceva decat sa raspunda invitatiei

Mantuitorului: ”Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe

voi”(Matei XI,28).

39 Liturghier, p. 59

21

Dar pentru ca toata aceasta gama de elemente pe care cultul Bisericii Ortodoxe ne-o

pune la indemana pentru a-si atinge scopul de zidire sufleteasca a credinciosilor sunt

necesare trei conditii si anume:

1. O constiinta treaza, lucratoare se cere din partea preotului slujitor, fiindca el este prima

persoana chemata sa indeplineasca cu convingere si simtire launtrica toate randuielile

cultului divin.

2. Nu mai putina grija pricepere, constiinta si credinta se cere si din partea cantaretului

bisericesc ,care trebuie sa fie concentrat la rostirea clara a textelor si la intonarea corecta a

cantarilor , pentru a nu “schimonosi sfintele cantari,fara sa inteleaga nici el insusi ce zice

,nici cei ce aud” dupa cum observa pe buna dreptate Anton Pann in vremea sa , caci dupa

cum tot el spune , cataretii isericesti nepriceputi “de multe ori hulesc, in loc sa laude pe

Dumnezeu, din nebagare de seama sau din nestiinta”

3. Atentie sporita, concentrare adanca, lepadarea de gandurile rele si de grijile lumesti si

altele asemenea se cer nu numai clericilor: episcopilor, preotilor si diaconilor ci si

cantaretilor si tuturor credinciosilor participanti la cultul divin.

Cand toate aceste elemente se intrepatrund, harul dumnezeiesc pe care-l mijloceste

cultul se revarsa mai cu prisosinta asupra noastra si astfel dupa fiecare slujba ne simtim

parca mai inaltati sufleteste, mai usurati si mai odihniti din punct de vedere moral si fizic,

mai blanzi , mai buni, mai increzatori in rosturile noastre bune , mai iertatori, mai pasnici

si mai inflacati de ravna de a munci si infaptui cat mai multe fapte bune spre slava lui

Dumnezeu si zidirea vietii noastre sufletesti.

Transmiterea invataturii de credinta prin intermediul predicilor , catehezelor si

lecturilor biblice rostite in cadrul cultului

Predica este mijlocul prin care se face cunoscut continuu credinciosilor

descoperirile dumnezeiesti si Traditia Bisericii in tot decursul timpurilor si a

generatiilor40

.28

Prima invatatura de credinta exprimata in actele liturgice crestine este

dogma despre prezenta reala a Domnului Iisus Hristos, sub forma painii si a vinului

prefacute in Trupul si Sangele Sau prin savarsirea Tainei Sfintei Euharistii.Insasi cuvintele

40 Drd. Gherorghe V. Burca, Predicxa Liturgica in “M. M. S.”, XLIX (1973), nr.1-2, p. 183

22

Mantuitorului care stau la baza instituirii acestei Sfinte Taine, ce reprezinta nucleul cultului

divin public pentru intreaga crestinatate, constituie cea mai veche invatatura despre trupul

teandric al Mantuitorului in Sfanta Euharistie.

Intre cultul Bisericii Ortodoxe si propovaduirea invataturii crestine exista o legatura

ontologica, o stransa interdependenta fiindca predica este integrata fiintial in organismul

cultului si ea insasi devine element indispensabil al cultului divin. Cultul are menirea de a

sustine si cultiva, credinta si viata religioasa iar aceasta se realizeaza si prin predica,

predica avand ca scop si pregatirea pentru cult, pentru savarsirea si participarea la el cu

demnitate, adica cu toata evlavia , convingerea si trairea launtrica.

In primele veacuri crestine, invatamantul religios facea parte intrinseca din viata

cultica a Bisericii. In zilele noastre atat predica cat si cultul isi au locul lor bine determinat

in viata noastra religioasa ortodoxa. Propovaduirea nu inlocuieste cultul, nu-l poate anula

ci ea este o parte organica a lui si rodul ei deplin se implineste mai ales in atmosfera

cultului. Elementele latreutice si harismatice ale cultului il fac mijloc educativ propriu

pentru catehizare, pentru ca spatiul liturgic stimuleaza afectivitatea religioasa,

experimenteaza si insufleteste dogma. Toata rugaciunea este o inaltare a inimii catre

Dumnezeu iar Sfanta Scriptura este talmacita si exprimata credinciosilor in cadrul cultului,

prin intermediul imnelor si textelor liturgice care o fac cat mai inteleasa si accesibila.

Chemarea la credinta constituie cel dintai aspect fundamental al predicii crestine41

.

Aici intra in actiune misterul persoanei, care urmeaza sa ia aminte la cuvantul rostit sau

scris al celui care i se descopera, autodaruindu-se. Samanta cuvantului lui Dumnezeu

rodeste prin puterea credintei si a rugaciunii. Rugaciunea exprima cat se poate de fidel si

convingator, adevarul de credinta marturisit si trait de fiecare credincios in parte, “conditia

esentiala a rugaciunii colective (a Bisericii) este aceea de a incorpora pe cat este posibil

plenitudinea invataturii dumnezeiesti”42

. Credinta are insa nevoie si de actul propovaduirii

Sfintei Evanghelii pentru ca oamenii sa o asculte, sa se deschida spre primirea cuvantului

lui Dumnezeu si sa recunoasca chemarea divina.

De aceea predica nu poate fi izolata de Liturghie, pentru ca aceasta ii ofera mediul

potrivit pentru realizarea sinaxei, cand toti cei adunati se impartasesc dintr-un singur potir

29si din acelasi cuvant de invatatura.

41 Pr. Asist. Nicolae Dura, Cultul Bisericii Ortodoxe si propovaduirea invataturii crestine in “Mitropolia Ardealului”,

XXX (1985), nr. 9-10, p. 593 42 Pr. Prof. Mihail Bulacu, Studiu introductiv in Catehetica ortodoxa, Oradea, 1928, p. 158

43. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Curs de liturgica generala, Bucuresti, 1930, p. 216 44 Lector Dr. Arhim. Vasile Miron, op. cit, p. 153

23

Pentru crestinul ortodox Sfanta Liturghie nu este o slujba ca oricare alta. Vesnica

prezenta a lui Hristos cel rastignit si inviat se perpetueaza in timp si spatiu, odata cu alte

evenimente si episoade din istoria mantuirii, incat intreaga slujba a Sfintei Liturghii

constituie “ o adevarata scoala si izvor al vietii religios morale prin sugestiile si prin

inspiratiile ce le proiecteaza in viata credinciosilor”43

insa aspectul latreutico sacramental

nu exclude instruirea si educarea credinciosilor, deoarece rugaciunile vehiculeaza tocmai

elementele de doctrina crestina si morala. ”Actiunea liturgica si rugaciunea liturgica au

fara indoiala un substrat etic si promoveaza sentimentele morale, ca dorinta de dreptate,

cainta si spiritul de sacrificiu”44

.

De aceea pe masura desfasurarii randuielilor de cult nota de mister si religiozitate

se accentueaza si ea, pentru a ne infatisa intuitive cele mai insemnate momente din viata si

activitatea Mantuitorului si a trezi in sufletele credinciosilor ravna si dorinta de a-I imita

modul de viata. Cultul divin ne prezinta intreaga istorie a Mantuirii iar prin actele,

simbolurile si formele sale externe, ideile religioase abstracte devin usor accesibile pana si

celor mai simpli credinciosi. Toate aceste elemente de cult au un pronuntat character

instructiv pedagogic si educativ religios. ”Sfanta Liturghie este cel mai desavarsit

compendiu al tuturor adevarurilor religioase, al Sfintei Scripturi, al Scrierilor Sfintilor

Parinti, al dogmelor,al moralei, al ascezei, al religiei in trup si sange ,in spirit si in

viata”45

, iar cele 60 de canoane de la Utreniile praznicelor imparatesti compuse de Sfantul

Mihai Damaschin ,constituie dupa afirmatia unui teolog grec, ”o antologie ritmata a

cuvantarilor panegirice ale Sfantului Grigorie Teologul si ale altora”.

Evanghelia, Liturghia si predica formeaza un tot in traditia milenara a spritualitatii

ortodoxe. Legatura lor indestructibila este sporita prin apostolul cuvantului care formeaza

pe prima sau explica pe cea de a doua. De la simtirea si trairea intensive a elementului

sacru, credinciosul trece pe un plan superior la intelegerea si constientizarea lui prin

ascultarea cuvantului scripturistic si a predicii. Chiar cultul divin public prin intocmirea lui

superba si armonioasa si executia lui artistica ”este o predica clasica si generala , insa

predica propriu-zisa trebuie sa reprezinte o sinteza adaptata la actualitate, pentru a se

transpune spre lamurire si in domeniul intelectual, ceea ce s-a infatisat prin formele

cultului propriu-zis. Din acest punct de vedere am putea asemana predica cu ceea ce se

cheama in pedagogie sistematizare si aplicare practica”46

.30

45 Ibidem, p. 154

46 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 338-339 47 Drd Burca V Gherorghe, op. cit., p. 84

24

Deci invatatura crestina, expusa in cele doua tezaure ale Revelatiei divine (Sfanta

Scriptura si Sfanta Traditie) a patruns in slujbele si actele liturgice ale cultului divin prin

intermediul carora se mentine nealterata si se transmite mereu propovaduindu-se odata cu

savarsirea formelor cultului de catre slujitorii Bisericii.

Astfel diferite practici liturgice ale Bisericii, cum ar fi : afundarea de trei ori in apa

a celor ce se boteaza, ungerea diferitelor parti ale trupului la Taina Mirungerii, punerea

cununiilor pe capul celor se cununa, semnul crucii facut la frunte, umeri si piept, toate

aceste acte liturgice dovedesc ca au fost pastrate in Biserica prin predania Apostolilor47

.

Prin urmare, in practicile cultului ortodox se pastreaza originala aproape intreaga

invatatura a Revelatiei Divine.

Cuvantul lui Dumnezeu rostit prin formele liturgice lumineaza si intareste credinta

asa cum a spus Sfantul Apostol Pavel: “Credinta vine din ceea ce se aude iar ceea ce se

aude vine prin cuvantul lui Hristos“ (Romani X, 17). Deci rostirea formulelor liturgice cu

baza scripturistica este si o forma aperceptiva de predicare a cuvantului lui Dumnezeu in

vederea pregatiri credinciosului pentru primirea prin Sfintele Taine, a unei comuniuni de

viata harica, de unire cu Hristos. Prin actele cultului se face cunoscut mesajul divin al

Mantuirii , dar nu ca ceva teoretic si abstract, ci ca ceva viu si plin de viata , data de Duhul

Sfant. Datorita influentei Duhului Sfant, invatatura crestina este mentinuta mereu vie in

actele cultului ortodox si facuta cunoscuta prin rostirea formulelor si textelor liturgice. In

felul acesta sunt impartasite credinciosilor invataturi crestine despre tainele lui Hristos in

deplinatatea lor. La fiecare taina tipicul prevede sa se citeasca macar doua fragmente din

Evanghelie si din scrierile Apostolilor. De aceea valoarea pastorala a Sfintelor Taine in

Biserica Ortodoxa consta in lucrarea de indrumare evanghelica pe care o prilejuiesc. O

catehizare sumara la inceput sau o scurta cuvantare religioasa a preotului dupa oficierea

slujbei divine pot intari si inviora credinta ascultatorilor. Atmosfera comunitara a

Liturghiei si bolta de har a bisericii cu podoaba picturii si frumusetea duhovniceasca a

imnelor si rugaciunilor inlesneste perceptia directa a celor propovaduite in legatura cu

originea, scopul si importanta tainei sau obligatia morala care revine primitorilor in

calitatea lor de beneficiari ai cultului.

Momentul oficierii fiecarei Sfinte Taine ofera un minunat prilej pentru desfasurarea

unei activitati intense de instruire si educatie credincioasa a credinciosilor, in special

pentru apostolul Cuvantului. Astfel, in ritualul Sfantului Maslu sunt prevazute nu mai putin

de sapte lecture din Evanghelie si tot atatea din Apostol si fiecare din aceste periscope

cotin exemple ziditoare, pilde, sfaturi si indemnuri morale de blandete, milostenie, rabdare,

25

iertare, etc. In multe cazuri, chiar bolnavul citeste si mediteaza indelung asupra cartii lui

Iov, sau a Psaltirei. Pe langa aceasta, credinciosii care au participat la slujba pot retine in

pareneza (alocutiune) ocazionala a oficiantilor, anumite idei si invataturi dogmatice despre

bunatatea si indurarea lui Dumnezeu si despre consolarea samariteana a celui aflat in

suferinta sau despre necesitatea pocaintei. Prin textul Decalogului si acela al Fericilor,

Taina Spovedaniei aminteste credinciosilor sinteza invataturii morale a revelatiei divine.

Acelasi effect il au in cazul spovedaniri copiilor, istorioarele biblice. De aceea, cu ocazia

acestui moment pastoral prilejuit de Sfanta Taina a Marturisirii, activitatea cateherica a

preotului viaza si se implineste armonios cu cea dea la amvon. Credinciosul izolat

beneficiaza de pilde evanghelice, de reveniri, de metode si sfaturi duhovnicesti care il

echilibreaza si-l determina sa practice virtutea, cu atat mai direct cu cat aceste povete se

impletesc cu predica si indrumarile generale date mai inainte.

Dar, cultul ortodox ofera posibilitatea intalnirii preotului cu credinciosii nu numai

in biserica, ci si pe la casele acestora, atunci cand se binecuvanteaza sau se sfintesc unele

momente din viata noastra48

. Formele cultului si randuielile specifice fiecaruia in parte sunt

tot atatea mijloace de catehizare fiecare izvorasc viata crestina autentica. Inca din Biserica

primara cultul a fost o adevarata scoala in care credinciosii simpli au invatat Sfanta

Scriptura, adevarurile de credinta si normele unei vieti crestinesti. Desi in timp aceasta

functie s-a concretizart in rostirea predicii sau a catehezii, ea nefiind un scop principal al

cultului ci unul indirect. Liturghia nu poate fi privita in primul rand ca un rezumat al

teologiei; ea reflecteaza intr-adevar credinta crestina si se refera la evenimente din istoria

mantuirii si din viata spirituala a Bisercii, dar ea nu are ca scop direct exprimarea lor.

Misiunea direscta a Liturgiei este sa inlesneasca exprimarea omagiului de adoratie, de

laude si de multumire datorat de comunitatea crestina lui Dumneazeu.4931

Cu prilejul

vizitelor pastorale facute la casele credinciosilor (ajunuri, molifte) si mai cu seama cu

ocazia ierurgiilor officiate in familiile si gospodariile acestora, rugaciunea sfinteste si

invata totodata; viata credinciosului realizeaza acum un contact direct si viu cu invataturile

Evangheliei sau cu talcurile ei redate de catre preot. Sfaturile marunte desprinse din

intelepciunea de fiecare zi, pe care crestinul le primeste cu blandete si incredere,

echivaleaza cu acea evanghelizare “fara timp“ la care indemna Apostolul odinioara (II

Timotei, IV 2). De aceea mai ales pentru oamenii de buna credinta preotul este un

48 Lect. Univ. Dr. Arhim. Vasile Miron, Cultul divin public ortodox, mijloc de propovaduire a dreptei credinte in

Theologos, p. 157 49 Pr. Prof. P. Vintilescu, Functiunea catehetica a Liturghie in ST, 1949, nr. 1-2, p. 17

26

propovaduitor al cuvantului si un obisnuit interpret al Sfintei Scripturi,slujirea liturgica,

activitatea pastorala si misiunea didactico-predicatoriala se impletesc una cu alta, incat

rugaciunea si cuvantul invataturii pe care preotul le rosteste stau in permanenta la

dispozitia credinciosilor, fiind accesibile tuturor membrilor parohiei daca bineinteles sunt

implinite cu spiritul de daruire si de jertfa al Mantuitorului. Cultul are in centrul sau jertfa

lui Hristos a carui moarte a adus rascumpararea tuturor s de aceea el este o marturie a

biruintei Domnului asupra mortii. Actualizand lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu, cultul

marturiseste continuu si solemn ceea ce Domnul a facut pentru noi. Biserica crede si arata

ca Domnul este prezent in mod efectiv cand preotii si credinciosii se aduna sa slujeasca

tainele si sa propovaduiasca cuvantul Evangheliei. Ea este in El si El este in Ea in mod

tainic. Cultul marturiseste in acelasi timp divinitatea si umanitatea Domnului, conditia Sa

de slujitor ca si conditia Sa de Dumnezeu. Dar cultul canta si marirea lui Dumnezeu,

exprimand intreitul oficiu al Domnului Hristos Mantuitorul. El este marturisit ca Imparat

care ne conduce catre desavarsire, ca Profet care vorbeste si invata prin gura Bisericii si ca

Arhiereu prin care ne sfintim. Vocea Sa este auzita nu ca ponind din amvonul destinat

predicii, ci din inima Bisericii de langa Masa Sfanta care este semnul prezentei divine si

suverane. Domnul este marturisit de asemenea in calitatea Sa de Preot sau de Sacrificator

(Evrei VII, 2) care se ofera neincetat jertfa Tatalui pentru mantuirea noastra. Cultul

propovaduieste prin formele sale liturgice, slava imparateasca a lui Hristos, triumful si

prezenta Sa in Biserica. Prin imnele sale, Biserica face cunoscut ca Domnul imparateste si

transforma continuu pe credinciosi prin invatatura si vesnicul Sau sacrificiu.

Slujba bisericeasca este expresia credintei celei mai profunde, marturisirea

colectiva si publica de credinta si de traire a dogmelor . Preot si credincios sunt impreuna

angajati in trairea si pastrarea credintei. Preotul marturiseste un punct de credinta, iar

credinciosii raspund favorabil cand credinta marturisita de preot este credinta autentica a

Bisericii. Traita de toata Biserica, Liturghia uneste intr-o unitate de constiinta si de gandire

pe toti credinciosii si astfel Ea devine nu numai un mediu sau climat al unitatii Bisericii

prin unitatea Duhului, ci si un criteriu al realizarii, pastrarii si marturisirii ei.

Comuniunea cultica si comunicarea cunantului lui Dumnezeu in Liturghie si in

Tainele Bisericii este suprema marturisire in lume a lui Dumnezeu si a faptelor Sale

mantuitoare. In ortodoxie cultul este credinta marturisita, simtita, cantata, transformata in

rugaciune si intarita prin legatura de credinta cu Biserica intreaga.Aceasta traire se

realizeaza mai ales in Liturghie ca un constitutive al vietii Bisericii. De aceea cultul

ortodox este o scoala in care rugaciunile si inimile servesc in acelasi timp ca vehicule ale

27

harului si ale doctrinei crestine. Lecturile biblice marturisesc si credinta despre

Mantuitorul, dar si actualizeaza istoria Mantuirii. Evanghelia si Apostolul dezvaluie

revelatia pe care ne-a facut-o Insusi Dumnezeu, iar predica preotului slujitor o face si

maiclara.Adeseori predica foloseste in continutul ei imne si pasaje din rugaciunile liturgice

pentru marturisirea credintei si pentru inspiratia ei de moment,ea devine un imn liturgic.

Insa, prin cultul Bisericii Ortodoxe se transmit nu numai invataturile de credinta ci

si principiile moralei crestine.Crestinul invata din formele si randuielile cultului nu numai

cum sa creada despre Dumnezeu si sa cunoasca invatatura crestina, ci si cum sa traiasca

dupa voia Lui cea sfanta. Adevarurile de credinta si de morala invatate aici nu raman

simple cunostinte teoretice, destinate doar a ne imbogati mintea, ci ele se transforma in

fapte si in atitudini de viata. In acest sens, cea mai mare porunca evanghelica si virtute

crestina, cea a dragostei si a bunei intelegeri intre oameni a fost si este propovaduita si prin

formele cultului divin. Textele biblice, in care este formulata aceasta porunca , au fost

incadrate in serviciul cultului sub forma lecturilor din randuiala slujbelor. De pilda, prima

Evanghelie din cele douasprezece, care se citesc la Denia din joia Patimilor cuprinde si

porunca iubirii, pe care Mantuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o in cuvantarea testament

adresata Sfintilor Sai Apostoli: ”Porunca noua va dau voua , sa va iubiti unul pe altul

.Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti Ucenicii Mei, daca aveti dragoste unii fata de

altii “(Ioan,XIII 34-35).

Cultul divin ortodox este o propovaduire, o cateheza si de aceea, menirea preotului

slujitor de a invata consta nu numai in predicarea doctrinei crestine ci si in explicarea

simbolismului actelor de cult si a sensului adevarat al textelor liturgice50

.32

Prin

intermediul cultului, popoarele ortodoxe (ex. poporul rus) au cunoscut Sfanta Scriptura si

dogma sau invatatura de credinta si scrierile Sfintilor Parinti, asa cum le-a prezentat

Biserica .Putem spune ca este nevoie de o insistenta exhaustive in cuvant pentru a intari

sufletele credinciosilor pe piatra credintei. Aici, rolul cel mai important il are cateheza.

Prin cateheza se impartasesc credinciosilor notiunile esentiale si fundamentale ale dogmei

si moralei crestine, pentru a sadi in sufletele lor convingeri religioase neindoielnice. Aceste

cunostinte trebuie explicate cu intelesul si termenii stabiliti de Biserica si expuse numai in

locasul Bisericii in cadrul programului liturgic de slujba. Aici cateheza biblica, dogmatica,

morala sau cultica este asociata cu cantarea psaltica, cu citirea psalmilor, a Apostolului si a

Evangheliei, a paremiilor, a Sinaxarului si a Cazaniei. Toate aceste elemente instruiesc si

50

Ibidem, op. cit., p. 159

28

edifice complet si temeinic pe credincios, adica ii lumineaza mintea prin sublimitate

adancimea si frumusetea ideilor religios morale, tratate, ii incalzesc si delecteaza inima

prin melodiile cantarilor psaltice frumos interpretate si ii intaresc vointa in lucrarea faptelor

bune.

Cateheza liturgica la randul ei isi propune sa trezeasca in sufletele credinciosilor

setae de rugaciune si dorinta de cunoastere profunda si temeinica a sensurilor tainice si

simbolice ale cultului pentru a-I face sa traiasca momentul sacru si ale intari convingerile

religioase. La aceasta lucrare de zidire sufleteasca contribuie atat instructiunile date in

cuprinsul catehezei, cat si cadrul liturgic in care este ea integrate: pictura bisericeasca,

icoanele, lumanarile si candelele aprinse si in primul rand rugaciunile si lecturile biblice

care o preced sau o urmeaza.Astfel mai inainte de toate este absolute ecesar sa cunoastem

frumusetea si bogatia de sens si continutul dogmatic si moral al primei rugaciuni cu care

incepem orice cult, fie el particular sau public. Aceasta rugaciune ne arata in primul rand

cui ne inchinam si pe cine adoram. Cand rostim cu buzele “Imparate ceresc

Mangaietorule, Duhul adevarului…” ne inaltam mintea catre o fiinta spirituala absoluta si

anume catre Duhul “intelepciunii si al intelegerii” si Il rugam sa se salasluiasca intre noi ca

sa ne lumineze mintea si sa ne invete a ne ruga, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie

ci “Insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite” (Romani 8, 62).

Un alt motiv pentru care cerem interventia Sfantului Duh este si izbavirea de sub

robia pacatului, asa cum cerem in finalul rugaciunii: ”…si ne curateste pe noi de toata

spurcaciunea”,pentru ca in fata lui Dumnezeu nu ne putem infatisa cu haina sufletului

intinata de necuratia pacatelor. Din aceasta cauza, intreaga noastra viata trebuie sa fie o

lupta necontenita pentru smulgerea raului din noi, lucru asupra caruia catehetul va trebui sa

insiste cu precadere, mai ales, in incheierea catehezei, pentru a pune temela unei vieti

spirituale superioare. Iar, pentru implinirea acestei dorinte ne rugam cu staruinta, ori de

cate ori rostim Rugaciunea Domneasca si zicem: ”Vie imparatia Ta , faca-se voia Ta ,

precum in cer si pe pamant “ (Matei 6,10). Cerem ca viata noastra duhovniceasca sa

sporeasca spre tot lucrul bun si folositor noua si semenilor nostri, insa pentru aceasta

trebuie sa veghem necontenit ca sa nu se stinga flacara vie a credintei din noi, asa cum

spunea Sfantul Apostol Pavel: “Duhul sa nu-l stingeti”. (I Tesaloniceni 5,19).

Toate acestea la un loc au menirea de a-l pune pe om in contact nemijlocit cu

Dumnezeu si de a pastra neintrerupta relatia de comuniune cu El. De altfel, toate slujbele

si sarbatorile bisericesti ne fac sensibila prezenta tainica a Mantuitorului. De exemplu,

Vecernia ne zugrvete epoca de dinainte de venirea Lui, adica perioada revelatiei nedepline

29

a Vechiului Testament, Utrenia evoca aparitia in lume a lui Hristos, lumina cea

dumnezeiasc si vesnica, iar Sfanta Liturghie ne infatiseaza in chip real intreaga lucrare a

intruparii, patimii, mortii, invierii si inaltarii Sale la ceruri.

Slujba Vecerniei este mai mult o rugaciune de cerere prin care ne exprimam

pocainta, rugand pe milostivul Dumnezeu sa ne ajute sa petrecem timpul vietii in pace si

fara de prihana , asa cum reiese din textul rugaciunilor: “Doamne strigat-am…”,

“Invredniceste-ne Doamne…”, “Acum slobozeste-ne…”,rugaciuni la care pot fi antrenati

toti credinciosii. La sfarsitul slujbei, preotul catehet are datoria de a le explica intelesul

acestor rugaciuni si cantari, pentru a face slujba cat mai atractiva si captivanta. Prin aceasta

practica pedagogica crestina, Biserica sensibilizeaza sufletele fiilor ei, activeaza constiinta,

inmoaie inimi, usureaza poveri launtrice, deschide sufletele spre dragoste, pace, armonie,

mila, bunatate si spre tot ceea ce innobileaza fiinta noastra51

.33

Cateheza se poate realize si in forma dialogica, cu conditia ca intrebarile adresate sa

fie concise, lapidare si logice, pentru a capta atentia ascultatorilor.

Intr-o societate secularizata ca cea de astazi, cateheza incearca sa schimbe radical

viata sufleteasca a credinciosilor, pentru a o redresa din punct de vedere religios-

moral,pregatindu-i in felul acesta spre realizarea idealului supreme, mantuirea.

Dar, pentru o intelegere si asimilare cat mi simpla a cunostintelor predate in cadrul

lectiei, in primul rand catehetul trebuie sa se ofere pe sine insusi pilda de adevarata

credinta, adica de credinta dreapta si nu fariseica si, in al doilea rand, poate face apel si la

mijloacele intuitive, indreptandu-le credinciosilor privirea catre scenele iconografice din

biserica.

Acest principiu psihologic se poate aplica in toate serviciile liturgice ale anului

bisericesc, in care preotul catehet gaseste de cuviinta sa catehizeze, insa, mai ales in

saptamana Sfintelor Patimi, la slujbele Deniilor, unde drama suferintelor si a mortii

Mantuitorului devin tot mai adanc traite inaintea ochilor credinciosilor, datorita frumusetii

si puterii de sugestie a rugaciunilor, imnelor si procesiunilor care alcatuiesc ritualul acestor

slujbe.

De asemenea, acest principiu psihologic religios se poate aplica si la explicarea

imnelor bisericesti specifice acestei perioade a Triodului, cantari ce au menirea de a

indemna pe crestini la pocainta, insa cel mai important subiect al catehezei liturgice

51 Prof. Vasile Miron, Cateheza liturgica si mistagogica in parohie astazi, in “Ortodoxia”, XLVIII (1997), nr. 1-2, p. 97

30

ramane Sfanta Liturghie. Prin lucrarea Sfantului Duh, Sfanta Liturghie pastreaza vie in

sufletele noastre pomenirea Domnului, dragostea si invatatura Lui cuprinse in Sfanta

Evanghelie, in Jertfa si cuvintele Lui, din care ne hranim si prin care ne mantuim.

In felul acesta, cateheza devine un camp vast si roditor de formare a deprinderilor

religios-morale, un mijloc de reincrestinare a omului pustiit si launtric.

Pentru refacerea starii sufletesti, preotul catehet va trebui sa-si indrepte haina

cuvantului sau mai ales in catehezele mistagogice, unde va trata pe rand fiecare Sfanta si

ierurgie, deoarece si acestea cuprind tot atatea invataturi edificatoare pentru viata crestina,

ca si Sfanta Liturghie si cele sapte Laude52

.

In concluzie, scopul invtamantului catehetic, liturgic si mistagogic nu este numai

acela de a aface cunoscuta credinciosilor semnificatia simbolico-mistica a randuielilor de

cult, ci acela de a-l indrepta si renaste sufleteste pe credincios, pentru viata cea noua in

Hristos, facandu-l totodata sa valorifice acest har prin credinta roditoare de fapte bune. De

aceea, ea nu trebuie sa lipseasca niciodata din atentie si preocuparile pastoral-misionare si

liturgice ale preotului ortodox.

In ordine cronologica, in cadrul serviciilor divine, cateheza premerge predicii si

este firesc sa fie asa din punct de vedere metodico-pedagogic, fiindca cateheza pregateste

terenul spiritual pentru desfasurarea in bune conditii a ctivitatii predicatoriale. Cateheza are

ca tinta principala luminarea mintii prin insusirea devarurilor religios-morale. Ea initiaza

pe credincios in cunosterea elementara a invataturilor dogmatice, morale si cultice si

desteapta in suflet credinta. “Credinta este ochiul care lumineaza intreaga constiinta si

naste intelegerea” si “sufletul luminat prin credinta si-L reprezinta pe Dumnezeu, vede pe

Dumnezeu atat cat omeneste este cu putinta”53

.34

Predica, fara a ignora actiunea didactica de luminare a mintii cu invatatura

credintei, are in vedere in vedere in primul rand miscarea inimii (delectarea spiritului) si

determinarea vointei spre practicarea virtutilor crestine.”Crestinul desavarsit trebuie sa

practice virtutea, ca de la aceasta sa se grabeasca spre prietenia cu Dumnezeu,implinind

din dragoste poruncile”54

.

Deci si predica si cateheza sunt la fel de importante pentru redresarea si

imbunatatirea vietii sufletesti a credinciosilor. Una indeamna spre cunostinta si intelegere,

52 Ibidem, p.102

53 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a, trad. in rom. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru in col. Cateheze, Ed. I. B. M.

B. O. R., Bucuresti 2003, p. 72 54 Sfantul Clement Alexandrinul, Stromata a IV-a, cap. 13, tad in ro. De Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, , Ed. I. B. M. B.

O. R., Bucuresti, 1982, p. 276

31

iar cealalta spre lucrarea poruncilor divine si indeplinirea faptelor bune. “Esenta

credinciosiei consta din doua lucruri: din invataturi drepte si din fapte bune. Nici

invataturile nu-s bine primite de Dumnezeu fara fapte bune si nici faptele savarsite fara

invataturi drepte nu-s primite de Dumnezeu”55

. Asadar, prin predica si cateheza, crestinii

sunt atrasi sa retraiasca Evanghelia ca o putere mantuitoare. Din acest motiv, cultul divin

trebuie valorificat atat omiletic cat si catehetic pentru tezaurul sau de doctrina si pietate

crestina. El reprezinta o adevarata scoala de invatatura crestin-ortodoxa, o bogata comoara

de invataminte, la indemana si pe intelesul tuturor.

Cultul divin public ortox, izvor al predicii si catehezei

Propovaduirea invataturii crestine in cadrul cultului inseamna aducerea la

cunostinta credinciosilor, care participa la serviciile divine, a intregii invataturi crestine

necesara dobandirii mantuirii, deoarece prin cult se face simtita o vestire si o proclamare

lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu, care este cuprinsa in fiecare act al cultului divin al

Bisericii, incepand cu Botezul si sfarsind cu Sfanta Impartasanie56

.

In cuprinsul randuielii slujbelor bisericesti, invatatura de credinta este expusa

sintetic, fie sub forma prescurtata a Crezului, fie sub forma cantarilor, a rugaciunilor si a

formulelor liturgice. Toate simbolurile, actele si formele de cult si tot ceea ce se savarseste,

se canta si se rosteste in timpul oficierii slujbelor ne indreapta gandul catre Domnul

nostrum Iisus Hristos si prin ele Il vedem aratat pe El si intreaga Lui lucrare mantuitoare.

Petrecerea impreuna cu Hristos, ascultarea de glasul Lui si unirea cu El se realizeaza atat

prin participarea activa la slujbele cultului divin, cat si prin receptarea adevarurilo

dogmatice si a regulilor de viata morala care se impartasesc tot in cadrul solemn al cultului

prin propovaduirea cuvantului evanghelic.35

A propovadui cuvantul lui Dumnezeu, inseamna a nu scapa din vedere nici un prilej

potrivit pentru a aduce pe credinciosi la cunoasterea invataturii dreptei credinte asa cum

indeamna Sfantul Apostol Pavel pe Timotei:”Propovaduieste cuvantul, staruie cu timp si

55 Sf.Chiril al Ierusalimului, in trad. rom. op. cit., p. 50 56 Pr. Prof. Vasile Miron, op. cit., p. 165

32

fara timp, mustra, cearta, indeamna cu toata indelunga rabdare si invatatura” (II Timotei

4,2).

Pe langa vestire, proclamare si propovaduire, cuvantul lui Dumnezeu este predicat

de catre slujitorii bisericii in cadrul atmosferei religioase a cultului, potrivit cu importanta

momentului liturgic respectiv. Deci, propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu reprezinta I

esenta un act de cult, de raspandire a invataturii crestine in randurile credinciosilor pentru

ca acestia, treptat sa ajunga la cunostinta slavei lui Dumnezeu, la unire si comuniune cu El,

la mantuirea sufletului57

.36

Cuvantul lui Dumnezeu, voia lui cea sfanta, viata intreaga a Mantuitorului, deci

intreaga invatatura crestina, ni se transmite pe diferite cai si, mai ales prin predica si prin

actele liturgice. Insa, idealul evanghelic pentru crestinism nu consta doar in asimilarea

intelectuala a cuvantului predicat, ci si in experienta trairii lui, in traducerea lui in viata de

zi cu zi a credinciosilor. Este vorba despre trairea noastra in Hristos si cu Hristos, adica

innoirea si modelarea continua a propriei noastre fiinte sufletesti, pana lastarea barbatului

desavarsit (Efeseni, IV,13), potrivit indemnului: “Fiti desavarsiti precum Tatal vostru Cel

ceresc desavarsit este” (Matei V,8).

Aceasta actiune sinergica, care inglobeaza transpunerea in fapte a invataturii

evanghelice si transformarea totala a vietii credinciosului dupa chipul lui Iisus Hristos este

rodul operei de catehizare.A catehiza inseamna a instrui si a educa din punct de vedere

religios.

Denumirea, notiunii provine de la verbul grecesc κατηχεϊν care inseamna a rasuna

de sus in jos, iar in cazul nostru, desemneaza ecoul de sus in jos la Logosului divin,

Dumnezeu Cuvantul, in sufletele noastre, in viata noastra morala, in gandirea noastra, in

trairea noastra religioasa spirituala, dupa exemplele divine58

.37

Prin urmare, scopul principal l catehezei este acel de a face personala, intima si

publica marturisirea de credinta solemna si obiectiva a Bisericii, pentru a realize principiul

unanimitatii doctrinaire, sacramental si disciplinare. Prin aceast lucrare, Biserica

intentioneaza sa formeze personalitati crestine, adica crestini mature, active si constienti,

care prin Biserica, prin doctrina, prin Sfintele Taine siprin disciplina sa devina ei insisi

“biserici ale Sfantului Duh” (I Corinteni,VI,19).

57 Drd. Burca V. Gheorghe, op. cit., p. 82 58 Pr. Prof. Mihai Bulacu, Principiile catehezei si personalitatea catehetului in Studii Teologice, I (1949), nr. 7-8, p. 536

33

In acest sens, se poate conchide ca atat predica cat si cateheza isi au izvorul in

cultul divin ortodox si au ca scop principal transmiterea si insusirea invataturii crestine,

urmata apoi de reflectarea adevarului religios in sfintenia vietii credinciosului si trairea

vietii crestine in stransa dependenta de o simtire purificata de patimi si de pacate.

In Ortodoxie, adevarul religios inainte de a fi exprimat in formule dogmatice si

expuneri metodice se marturiseste prin imne, prin antifoane si doxologie, devenind el

insusi imn, antifon, doxologie. Adevarul de credinta care a devenit astfel rugaciune

doxological, pregateste sufletul credinciosului pentru intalnirea cu Dumnezeu. In

Ortodoxie nu se poate intelege doctina in afara Liturghiei, caci doctrina si Liturghia se

implica si se confirma reciproc, fiindca slujba intreaga contine multiple elemente

dogmatico-morale si biblico-religioase edificatoare si indrumatoare pe calea virtutii. In

cultul Bisericii Ortodoxe “slujba este de la sine atat de instuctiva incat o predica speciala

nu este totdeauna indispensabila”59

. Predica intregeste frumusetea slujbei sau mai bine zis

este o incoronare a ei. Toate slujbele bisericesti reprezinta un nesecat izvor de inspiratie

pentru predica crestina alaturi de Sfanta Scriptura, operele patristice, catehisme, manuale si

tratete de teologie. Cartile de slujba sunt un deposit sacru de invatatura, bogat in idei

dogmatice, morale, ascetico-mistice si latreutice, strabatute de fiorul evlaviei si de un cald

unanism crestin. Ele sunt marturii vii ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii iar pietatea

si trairea liturgica a Bisericii, unul din izvoarele datatoare de viata a cunoasterii lui

Dumnezeu.38

Insa nu numai rugaciunile si cantarile bisericesti constituie un material didactic si

un izvor bogat al cunosterii cuvantului dumnezeiesc, ci si lecturile biblice: psalmi, paremii,

Apostol, Evanghelie. Asa se prezinta cazul mai ales cu Psaltirea, in cuprinsul careia

intalnim stihuri de lauda si preamarire adusa lui Dumnezeu, dar si invataturi pretioase

pentru mangaierea sufletelor, pentru potolirea grijilor vietii, pentru implinirea bucuriilor si

nadejdilor credinciosilor, ca si indemnuri la rabdare, bunatate si statornicie in credinta.

Fiecare cuvant al cartii sfinte da putere sufleteasca, este intaritor si edificator al vietii

religios-morale. ”Psalmul este cartea elementara de invatatura pentru cei ce intra in viata,

crestere pentru cei ce inainteaza in varsta, intarire pentru cei mature.Psalmul este glas al

Bisericii; psalmul inveseleste sarbatorile; psalmul creeaza tristetea cea dupa Dumnezeu;

psalmul scoate lacrima si din inima de piatra; psalmul este lucrul ingerilor, vietuire

cereasca, parfum duhovnicesc. In psalmi este cu putinta sa gasesti invatatura desavarsita

59 Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. in rom. de Nicolae Grosu, Bucuresti, 1994, p. 135

34

despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea in trup a lui Hristos, amenintarea cu

judecata, nadejdea invierii, frica de pedeapsa, fagaduintele slavei, descoperirile tainelor;

toate sunt stranse ca intr-o mare si obsteasca visterie in Cartea Psalmilor”60

.39

De aceea

Psaltirea este nelipsita din casele credinciosilor si atat de utilizata in cultul divin public al

Bisericii Ortodoxe. Din psalmi se face evident indemnul educativ – religios la “inima

curata” si la “duh drept” adica la innoirea interiorului omenesc, la sfintirea credinciosilor

pe toate planurile. Aceleasi invataturi dogmatice si indemnuri morale practice din care

predicatorul crestin se poate inspira in alcatuirea predicilor si in orientarea credinciosilor

pe calea implinirii voii lui Dumnezeu, le putem desprindebvsi din alte carti de ritual cum ar

fi de pilda: Octoihul Mare, Triodul, Penticostarul si cele 12 Mineie. Ele impletesc in chip

ideal invataturile religios morale care isi urmeaza cursul lor firesc in randuiala slujbei, ci,

cuprinde in ea un inteles adanc, un alegorism bogat in idei instructive-educative.

De-a dreptul cuceritor este expusa pedagogia mantuirii prin cuvintele: “Veniti sa ne

inchinam Celui mai inainte de veci din Tatal nascut, lui Dumnezeu-Cuvantul, Cel intrupat

din Fecioara Maria; ca, rastignire rabdand, ingroparii S-a dat, precum Insusi a voit; si

inviind din morti, m-a mantuit pe mine,omul cel ratacit”61

. Sau: “Trecut-am umbra Legii si

darul a venit; ca precum rugul n-a ars fiind aprins, asa Fecioara ai nascut si Fecioara ai

ramas.In locul stalpului celui de foc, a rasarit Soarele dreptatii, in locul lui Moise,

Hristos, mantuirea sufletelor noastre”62

. Iata adevaruri dogmatice exprimate pe intelesul

tuturor credinciosilor. De fapt Octoihul Mare poate fi socotit un adevarat compendiu al

creatiei poetico-dogmatice in care sunt expuse patetic apoape toate temele fundamentale

ale dogmatice ortodoxe, nu in mod abstract, speculative sau intelectualist, ci stilizate, adica

invesmantate in forma poetica si artistica, in care ideile adanci sunt transpuse direct prin

metafore, alegorie, simbol, epitete si redate in versuri sub forma de strofe, pentru a face cat

mai sugestiv continutul metaforic al acestor idei crestine, trezind sentimentului sublimului

si emotia prezentei divinitatii transcendente sensibilizate maximal prin arta conceptului

interpretat poetic si melodic. Iata cat de concis si expresiv este prezentat actul creatiei

lumii in imnografia Octoihului: ”Toate le-ai adus la fiinta cu Cuvantul Tau si cu Duhul,

pentru bunatatea Ta, Doamne; apoi m-ai facut pe mine, fiinta cuvantatoare, sa slavesc

sfant numele Tau, Atotputernic”63

.40

60 Sf.Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, trad. in rom. de Pr. D Fecioru in col. “P. S. B.”, vol. 17, Bucuresti, 1986, p. 184 61 Prima stihira de la Doamne strigat-am de la Vecernia Mare de sambata seara gl II, in Octoihul Mare, ed a VI-a,

Bucuresti, 1975, p. 105 62 Dogmatica Nascatoarei de Dumnezeu de la Vecernia de sambata seara gl II, in Octoihul Mare, ed. cit., p. 106 63 Stihira intai de la Doamne strigat-am de la Vecernia de Duminica seara, gl.I, in Octoihul Mare, ed. cit., p. 129

35

Tema creatiei este zugravita de imnograful crestin in concordanta cu conceptul de

gandire a Sfintilor Parinti, care intotdeauna au invatat ca Dumnezeu-Tatal a adus la

existenta intreaga faptura “prin Fiul si prin Duhul Sfant”. “Cel ce pe toate le-ai adus dintru

cele ce n-au fost cu Cuvantul zidindu-le, si savarsindu-le cu Duhul, Atottiitorule Stapane,

intru dragostea Ta ma intareste”64

. Aceasta invatatura dogmatica o gasim formulata si in

cuprinsul rugaciunilor din randuiala Sfintelor Taine si ierurgii si chiar in continutul

rugaciunii Anaforalei liturgice, exemplu: “Ca Tu de bunavoie toate aducandu-le dintru

nefiinta intru fiinta, cu puterea Ta tii faptura si cu purtarea Ta de grija chivernisesti

lumea…”65

, “caci cu dreptate si cu chibzuire adevarata , ne-ai adus toate;ca zidind pe om

, luand tarana din pamant, si, cu chipul Tau, Dumnezeule, cinstintu-l, l-ai pus in raiul

desfatarii, fagaduindu-L intru paza poruncilor Tale, viata fara de moarte si mostenirea

vesnicilor bunatati”66

. Teologia intruparii Fiului lui Dumnezeu, care S-a facut om pentru

ca sa-l ridice pe om la cinstea si demnitatea de fiu adevarat al lui Dumnezeu este dezbatuta

si analizata pe larg in cantarile Octoihului si in special in Dogmaticile celor opt glasuri,

exemplu:”Imparatul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pamant s-a aratat si cu

oamenii a petrecut; ca din Fecioara curata trup luand si dintr-insa iesind cu luarea firii

omenesti: unul este Fiul, indoit in fire, dar nu in fete. Pentru aceasta, pe Acesta

propovaduindu-l, desavarsit Dumnezeu si om desavarsit cu adevarat marturisim pe

Hristos, Dumnezeul nostru. Pe Care roaga-l Maica nenuntita, sa se miluiasca sufletele

noastre”67

.

Opera iconomiei divine si manifestarea prezentei vii s lucratoare a lui Dumnezeu in

Biserica Sa, descris in vibrantele si minunatele poeme ale Octoihului, are implicatii si ecuri

adanci in sufletul credinciosului, care, percepand mesajul cantarii imnografice si intuind cu

mntea tainele intelepciunii si iubirii lui Dumnezeu raspunde doxologic, coplesit de

sentimental sublimului si a maretiei divine, exemplu: “Ce vom da in schimb Domnului

pentru toate cate ne-a dat noua? Ca pentru noi, Dumnezeu este intre oameni; pentru firea

cea stricata , Cuvantul trup S-a facut si S-a salasluit intre noi;pentru cei nemultumitori

Facatorul de bine; pentru cei robiti,slobozitorul; pentru cei ce sedeau in intuneric,soarele

dreptatii; pe Cruce, Cel fara patima; in iad, Lumina; in noapte, Viata; invierea pentru cei

cazuti. Catre Care sa strigam: Dumnezeului nostru, slava Tie”68

.41

64 Stihira intai de la Cantarea a III-a a Canonului Utreniei de Miercuri, gl. III,in Octoihul Mare, ed. cit., p. 237 65 Rugaciunea e sfintire a apei din randuiala Tainei Sfantului Botez, in Molitfelnic, ed. a V-a, Bucuresti, 1992, p.32 66 Rugaciunea a doua a Anaforei liturgice din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, in Liturghier, Bucuresti, 2000, p. 227-

228 67 Dogmatica Nascatoarei de Dumnezeu, de la Vecernia de sambata seara, gl. 8, in Octoihul Mare, ed. cit., p. 644-645 68 Stihira a patra de la Laudele Utreniei de Duminica,gl. 7, in Octoihul Mare, ed. cit., p. 574

36

Aceasta stihira cupride toata itoria Revelatiei divine si concentreaza in esenta ei

intreaga hristologie si ecleziologie. Atributele divine sunt si ele un subiect important al

imnografiei ortodoxe.

In cantarile nostre bisericesti, Dumnezeu este numit Filantrop, adica iubitor de

oameni, iar iubirea Lui ne atrage spre ultima treapta a comuniunii oastre cu El: ”Ziditorule,

Care ai miluit toata faptura prin iubirea Ta de oameni si Cuvantule al lui Dumnezeu, Cel

ce cu smerenia cea negraita a iridicat pacatul lumii ,ridica acum, ca un milostiv, si sarcina

mea, si jugul meu cel prea greu il usureaza”69

.

Invierea Domnului, eveniment de dimensiune cosmica, este elogiata in toata

splendoarea si maretia ei unica in cantarile Penticostarului si in stihirile Vecerniilor si

Utreniilor duminicale a celor opt glasuri ale Octoihului.Hristos “a inviat din mormant ca

un Dumnezeu intru slava, si lumea impreuna a inviat”, glasuieste textul codacului invierii

(Octoihul Mare).Aceasta inseamna ca lumea cea cazuta prin pacat dobandeste o noua

valoare superioara. Hristos cel inviat sadeste in faptura umana germenele nemuririi, o

inalta la Sine, o patrunde de stralucirea slavei Sale, o face partasa mortii si invierii Sale si ii

deschide perspectiva mostenirii vietii vesnice.Aceasta idée dogmatica referitoarea la

cuprinderea noastra virtuala in actul soteriologic al jertfei si invierii lui Hristos este

dezvoltata astfel de imnograful crestin: “Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase;

astazi ma scol impreuna cu Tine, inviind Tu; rastignitu-m-am ieri impreuna cu Tine, Insuti

impreuna ma preamareste, Mantuitorule, intru imparatia Ta”70

.Vestirea cutezatoare a

invierii este inseparabil legata de mesajul Crucii si a mortii Mantuitorului,Care prin

“moartea Sa cea de viata datatoare”, a surpat puterea mortii si a intrat biruitor in starea de

slava.Realismul primar, optimist, mistic si in acelasi timp eshatologic apare aici in intreaga

sa forta si semnificatie. Stralucirea vietii lui Hristos transfigurate prin inviere, lumineaza

acum lumea si viata. Acest spirit, acest triumph, aceasta bucurie a biruintei binelui asupra

raului si a vietii asupra mortii strabate ca un fir rosu intregul continut al imnelor religioase

ale Octoihului si Penticostarului. “Celui ce a inviat din morti si a luminat toate, veniti sa ne

inchinam; ca din tirania iadului ne-a slobozit pe noi, prin scularea Sa cea de a treia zi,

viata daruindu-ne noua si mare mila”71.

Aceasta bucurie triumfatoare exprimata elocvent

in cantarile pascale ne dezvaluie si o experienta mistica si anume faptul ca in Persoana lui

Hristos cel inviat, intreaga faptura umana simbolizata in protoparintele ei Adam este inca

69 Stihira a treia de la Doamne strigat-am, de la Vecernia de luni seara, gl. 1, in Octoihul Mare, ed. cit., p. 42 70 Stihira a treia a Cantarii a-III-a, de la Canonul Pastelui, in Penticostar,Bucuresti, 1999, p. 16 71 Stihira a doua de la Stihoavna Vecerniei de sambata seara, gl. 7, in Octoihul Mare, ed. cit., p. 559

37

de acum, potential inviata din morti si indumnezeita iar in veacul viitor se va impartasi

deplin din plenitudinea vietii si fericirii vesnice care ne-a fost noua pregatita si oferita de

Hristos prin invierea Sa.”Hristos, “Pastile cele noua si sfinte”, care “ne-a trecut din

moarte la viata si de pe pamant la cer”, ne va da putinta “sa ne impartasim cu El, mai

adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Sale”72

. Acesta este mesajul pe care ni-l

transmit cantarile invierii din noptea Sfintelor Pasti.

Insa cel cedoreste sa devina partas vietii preamarite a lui Hristos trebuie sa se

rastigneasca impreuna cu El, ”ca sa se nimiceasca trupul pacatului” (Romani VI, 6) sis a

se realizeze pe sine in “omul cel nou”, in “faptura noua” dupa chipul si statura lui Hristos

(Galateni VI, 15). Primul pas pe calea indreptarii morale si temelia cea mai profunda a

renasterii sufletesti este sentimentul adanc al caintei.

Perioada liturgica anterioara Sfintelor Pasti, numita a Triodului, care se intinde pe o

durata de zece saptamani, are tocmai aceasta sfanta menire, de a crea climatul, conditiile si

mijloacele spirituale pentru a predispune si a ajuta sufletul crestinesc sa indeplineasca o

sincera si adevarata pocainta: “Usile pocaintei deschide-mi mie Datatorule de viata…”,

“caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata

mea”, iar acum, “cugetand la multimea faptelor mele cele rele, eu ticalosul, ma cutremur

de infricosata zi a judecatii; ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie:

Miluieste-ma, Dumnezeule dupa mare mila Ta”73

.42

Aceste imne impreuna cu multe alte

cantari si rugaciuni penitentiale pline de duiosie si de umilinta care rasuna in biserici mai

ales in perioada Postului Mare infatiseaza starea dramatica a omului cazut, rascolesc

sufletul si trezesc constiinta din amortirea pacatului, desteptand sentimentele de pocainta,

dar si de mangaiere , incredere si nadejde in harul izbavirii si al iertarii pacatelor. Toate

cantarile bisericesti din aceasta perioada dau expresie acestor trairi launtrice si puternice

vibratii sufletesti. ”Suflete al meu, suflete al meu, scoala , pentru ce dormi? Sfarsitul se

apropie si vrei sa te tulburi. Desteapta-te dar, ca sa se milostiveasca spre Tine Hristos

Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea si toate le plineste”74

. Insa cel mai expresiv, mai

sublime si mai inaltator imn de pocainta care se citeste in acesta perioada a postului este

Canonul Sfantului Andrei Criteanul. Cainta ca exercitiu spiritual, isi gaseste in acest canon

cea mai inalta expresie. “Insumi idol m-am facut, spurcandu-mi cu poftele sufletul meu. Ci

intru pocainta ma primeste si intru cunostinta ma cheama; ca sa nu ma fac castig, nici

72 Stihira intai din Cantarea I a Canonului Pastelui si stihira a treia a Cantarii a IX-a,a aceluiasi canon, in

Penticostar,ed. cit., p.16 si 22 73 Triodul, Bucuresti, 2000, p.7 74 Codacul Suflete al meu al Canonului de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul,in Triod, ed. cit., p. 133

38

mancare celui strain. Mantuitorule, Tu insuti Ma miluieste”75

. Acest canon este o

adevarata lectie educativ-pedagogica a umilintei, a smereniei si a pocaintei desavarsite, si

este capabil sa lumineze si sa sensibilizeze orice suflet molesit de valtoarea patimilor.

“Mintea s-a ranit, trupul s-a molesit, duhul boleste, cuvantul a slabit, viata s-a omorat,

sfarsitul este langa usa. Pentru aceasta ticalosul meu suflet ce vei face, cand va veni

Judecatorul sa cerceteze cele ale tale?”76

. Toata cartea Tiodului este plina de indemnuri

staruitoare la cercetarea constiintei, la tanguirea greselilor, la cainta sincera, la rugaciune

fiebinte si la indreptarea vietii crestinesti. Si ordinea in care se succed pericopele

evanghelice din duminicile Triodului inseamna o indrumare pedagogic-religioasa spre

refacere spirituala prin cainta sincera si prin intoarcere la Dumnezeu.

In prima Duminica care inaugureaza ciclul Triodului, numita a Vamesului si a

Fariseului, Biserica ne invata prin textul pericopei evanghelice (Luca XVIII, 10-14) si prin

glasuri de cantari duhovnicesti, ca daca vrem sa ajungem la Hristos, la bucuria invierii Lui

si la slava cerului trebuie sa ne dezbracam de haina mandriei fariseice sis a ne imbracam in

smerenia vamesului. ”Sa nu ne rugam ca fariseul fratilor, ca cel ce se inalta pe sine, se va

smeri, ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu ca vamesul, prin postire,strigand:

Dumnezeule milostiveste-Tespre noi, pacatosii”77

.43

In a doua Duminica, numita a Fiului Risipitor, Biserica ne pune in fata chipul ideal

de pocainta concretizat in persoana fiului ratacit (Luca XV, 11-32) care in aceleasi conditii

sufletesti, s-a smerit pe sine ca si vamesul, si caindu-se din adancul sufletului, a fost primit

in bratele duiosului sau tata, care l-a integrat in sanul familiei, asa cum si Tatal cel ceresc

va salaslui pe cei drepti in odihna Sa cea vesnica. Asemenea lui, si noi pacatosii strgam cu

umilinta, implorand indurarea si negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu: “Ca fiul cel

desfranat am venit si eu, Indurate, care toata viata am cheltuit-o intru instrainare, risipit-

am bogatia, pe care mi-ai dat-o Parinte, primeste-ma pe mine cel ce ma pocaiesc,

Dumnezeule si ma miluieste”78

.

In a treia Duminica a Infricosatei Judecati, Sfanta noastra Biserica ne incredintreaza

ca faptele indreptarii noastre se vor descoperi inaintea intregului univers crestin in ziua cea

75 Stihira a saptea a Cantarii a IV-a a Canonului Sfantului Andrei Criteanu,de la Pavecernita cea Mare de joi seara din

saptamana intai a Postului Mare, in Triod, ed. cit., p. 149 76 Stihira a doua a Cantarii a IX-a a Canonului Sfantului Andrei Criteanu,de la Pavecernita cea Mare de luni seara din

saptamana intai a Postului Mare, in Triod, ed. cit., p. 135 77 Stihira intai de la Doamne strigat-am de la Vicernia de sambata seara dinaintea Duminicii Vamesului si Fariseului, in

Triod, ed. cit., p. 5 78 Slava de la Litia Vecerniei de sambata seara, dinaintea Duminicii Fiului Risipitor, in Triod, ed. cit., p. 17

39

mare a Judecatii, cand vom primi pentru ele dreapta rasplatire: ”Atunci cartile se vor

deschide si faptele se vor vadi, si cele ascunse ale intunericului se vor arata”79

.

In duminica a patra numita a Lasatului sec de branza, Biserica ne pregateste

duhovniceste pentru inceputul Postului Sfintelor Pasti, explicandu-ne sensul si importanta

postuluipentru viata crestina. ”Calatoria virtutilor s-a deschis. Cei ce voiti sa va nevoiti,

intrati, incingandu-va cu nevointa cea buna a postului Ca cei ce se lupta dupa lege, dupa

dreptate, se si incununeaza. Si luand toata intrarmarea Crucii, sa ne luptam impotriva

vrajmasului, ca un zid nestricat tinand credinta, si ca o platosa rugaciunea, si ca un coif

milostenia”80

. Postul cel adevarat nu se rezuma numai la “parasirea mancarilor”, ci si la

“instrainarea de toata patima cea pamanteasca, ca robind trupul, care tiraneste sta

impotriva noastra, vrednici sa ne facem impartasirii Mielului, Fiului lui Dumnezeu, Celui

ce S-a junghiat de buna voie pentru lume; si duhovniceste sa praznuim Invierea

Mantuitorului cea din morti…”81

.

Postul, infranarea,curatia si podoaba virtutilor sunr marturia adevaratei credinte

iar pentru triumful si biruinta ei in lupta impotriva prigonitorilor, a ereziilor si a

inselaciunilor, Biserica a instituit o sarbatoare speciala in cinstea ei in prima Duminica a

Postului numita a Ortodoxiei. In celelalte Duminici din perioada Postului Mare, Biserica

cinsteste pe marturisitorii dreptei credinte care au ilustrat-o in pilda vietii lor curate si

sfinte; pe cei ce au luat crucea lui Hristos si au urmat invataturii Lui (Marcu VIII, 34-38);

care s-au aratat cinstite locasuri ale Duhului si stalpi ai Bisericii (Sf.Grigorie Palama)

savarsind roade vrednice de pocainta (Sfantul Ioan Scararul si Sfanta Maria Egipteanca),

lasandu-ne peste veacuri modele stralucite de nevointa ascetica. Acesti atleti ai credintei

crestine “locuitori ai pustiului si ingeri in trup” si-au curatit simtirile de patimi ca sa Il

putem vedea pe Hristos si astazi, identificat in persoana fratilor nostri suferinzi si oropsiti,

pe care suntem datori sa-i slujim din iubire, ca “nu este imparatia lui Dumnezeu

mancarea si bautura, ci dreptatea si ni nevointa cu sfintenie” iar “intr-insa nu vor intra

bogatii, ci numai cei ce-si pun averile lor in mainile saracilor…, cei ce miluiesc in toate

zilele, care se desfateaza in Domnul si in lumina Lui umbla”82

.44

In ultima saptamana a Postului numita Saptamana Mare sau a Sfintelor Patimi,

Biserica serbeaza si comemoreaza in acelasi timp, in serviciul divin al Deniilor, drama

79 Stihara a doua de la Laudele Utreniei Duminicii Infricosatoarei Judecati, in Triod, ed. cit., p. 50 80 Stihira a doua de lalaudele Utreniei Duminicii Lasatului sec de branza, in Triod, ed. cit., p. 108 81 Stihira intaia de la Stihoavna Vecerniei de Marti seara din saptamana intai a Postului Mare, in Triod, ed. cit., p. 144

82 Slava de la Laudele Utreniei Duminicii Mariei Egipteanca, in Triod, ed. cit., p. 472

40

cumplita a patimilor si a mortii Mantuitorului, pentru ca mai apoi, sinistrele accente ale

chinurilor sfasietoare de pe Golgota sa se sfarseasca in sublima apoteoza a invierii.

Evocarea si actualizarea acestui episode tragic din viata Mantuitorului are un sens revelator

pentru noi, dezvaluindu-ne taina suferintei, ca mijloc de mantuire, de echilibru si stabilitate

morala si de apropiere de Dumnezeu. ”Cel care a suferit pentru noi nu era un om ca toti

oamenii, ci Dumnezeu intrupat, Care S-a nevoit in lupta rabdarii.Prin urmare, El care era

Dumnezeu, a ingaduit s sufere mai intai aceasta de la oameni, pentru ca apoi noi oamenii

sa nu ne rusinam cand suferim de la oameni pentru El unele ca acestea”83

.

De aceea, Sfanta noastra Biserica, prin randuielile si institutiile ei de cult, dar mai

ales prin intocmirea minunata a anului bisericesc sau liturgic cu ciclul sarbatorilor, al

posturilor si al asezamintelor ei crestinesti nu urmareste altceva decat sa faca simtita

prezenta spirituala, nevazuta, dar reala siperpetua a Mantuitorului in mijlocul credinciosilor

ei, pentru ca viata Sa, reinoita prin har in decursul anului bisericesc, sa devina pilda

crestinului. In felul acesta, Biserica“ cauta sa incadreze in curentul inepuizabil al harului

divin si sa sfiteasca, prin rugaciune continua, toate aceste subdiviziuni ale timpului; ziua

cu diferitele ei impartiri (seara, dimineata, ceasurile etc), saptamana, luna, anul si viata

noastra intreaga”84

.45

Deci, un izvor pretios pentru predica si cateheza este insusi anul liturgic, cu

duminicile si sarbatorile lui religioase in care se infatiseaza credinciosilor faptele mantuirii

si adevarurile de seama ale descoperirii dumnezeiesti. “Cel mai plastic catehism este

calendarul bisericesc, dupa cum Biblia merge cu firul istorisilor si invataturilor sale de la

Geneza la Apocalipsa, de la cel dintai cuvant al Creatorului: “Sa fie lumina!”, pana la

aparitia Noului Ierusalim ceresc, tot asemenea anul liturgic incepe prin asteptarea si

pregatirea venirii lui Mesia, trece prin Gloria cereasca a Taborului si a Golgotei si se

incheie cu implinirea definitive a operei de mantuire, o adevarata epopee eroica si

didactica, fiindca desfasoara sub ochii nostri, odata cu intregul plan divin, toata gama si

panorama adevarurilor inalte ale crestinismului nostru”85

. Intr-adevar, “anul nostru

religios, miscarea boltei ceresti, este determinat de Intrupare si este confirmat de o serie

de sarbatori, sau zile memorabile, care amintesc evenimentele vietii Mantuitorului. Aceste

sarbatori nu sunt numai amintiri (ceea ce ar fi o degenerare a vietii religioase), ci intr-o

83 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XIII-a, in trad. rom. cit., p. 192, 199 84 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Anul bisericesc (liturgic) si subdiviziunile lui, in “Glasul bisericii”, XXI (1962), nr. 11-12, p.

1087-1088 85 Marin C. Ionescu, op. cit., p. 165

41

oarecare masura ele sunt insesi evenimentele. Credinciosii asista la faptul implinit

odinioara si-l retraiesc”86

. Imnele care vestesc Nasterea Mantuitorului, cele de la Botezul

Domnului, lecturile biblice din Saptamana Patimilor si slujbele inaltatoare din luminata zi

a Invierii Domnului, se adreseaza credinciosului in intregul lui structural, ca sa-l ridice la

idealul desavarsirii crestinesti (Matei V, 48). Toate aceste texte liturgice ofera

predicatorului si catehetului crestin un veritabil si valoros material omiletico-catehetic, caci

fiecare imn (antiphon, tropar, slava sau condac) reda in continutul lui o multitudine si

vrietate de idei si invataturi dogmatico-morale, interesante si utile pentru instruirea

religioasa si intarirea sufleteasca a credinciosilor.

Unele dintre ele sunt adevarate ode panegirice, in care imnograful crestin exprima

sentimentul de adorare fata de Dumnezeu, sentiment manifestat sub forma de rugaciune, de

lauda, de multumire si de cerere. Altele contin adevarate definitii dogmatice in care este

expusa sintetic invatatura despre dumnezeirea Fiului si unitatea fiintiala a Persoanelor

Sfintei Treimi cum ar fi imnele: Unule Nascut, Lumina lina, Doxologia, Raspunsurile mari

de la Sfanta Liturghie etc. Slujbele sfintilor din cele 12 Minee sunt de asemenea, un izvor

inepuizabil pentru trezirea, dezvoltarea si intarirea credintei si a convingerii religioase a

credinciosilor, fiindca viata sfintilor ne prezinta un inalt model de traire cu Hristos si in

Hristos. Acatistele sfintilor si ale Maicii Domnului sunt creatii panegirice cu un adanc fond

dogmatic, moral si cultural, cu o forma stilistica si artistica impunatoare87

.

Deci, materialul liturgic mijloceste intelegerea invataturii Bisericii pe seama tuturor

credinciosilor. De un lirism coplesitor sunt si cantarile praznicale ale marilor sarbatori ale

anului, cum ar fi de exemplu: catavasiile Craciunului (“Hristos se naste slaviti-L, Hristos

din ceruri, intampinati-L…”, Canonul Pastilor (“Ziua Invierii sa ne luminam popoare,

Pastile Domului, Pastile…”, sau Slava de la Laudele acestui praznic (“Ziua Invierii, si sa

ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam…”. In aceste ode sfinte,

frumusetea si sublimitatea praznicului este ilustrata in cea mai poetica limba si in cel mai

maret ton. “Modelarea noastra dupa chipul lui Hristos prin credinta adevarata in El sau prin

credinta in Hristos cel adevarat si prin viata conforma cu acest chip adevarat al Lui, isi are

baza pe de o parte in relatia propozitiilor de credinta cu persoana lui Hristos, pe de alta

parte in puterea de modificare ce o exercita asemenea propozitii, cand sunt crezute ca

repezentand persona lui Hristos, asuprea finite celui ce crede”88

.46

86 Serghei Bulgakov, op. cit., p. 130 87 Lect. Univ. Dr. Arhim. Vasile Miron, op. cit., p.180

88 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Scrieri teologice 1971, litografiat, din Ort. XXIII, nr 4, Bucuresti, p. 575

42

Predica tuturor veacurilor se hraneste si din continutul cultului, din cuprinsul

rugaciunilor, imnelor si cantarilor liturgice, din toate formele si expresiile prin care se

manifesta cultul. Ea isi trage seva atat din fondul cat si din forma artistica a elementelor de

cult.

Astazi, ca si intotdeauna de altfel, predica treuie sa se caracterizeze printr-u stil

adecvat, spiritului liturgic din actele cultului, deoarece Dumnezeu este prezent in realitatea

actelor liturgice. El este prezent in Sfanta Liturghie si in rugaciunea liturgica, iar noi

comunicam cu El numai daca participam la ele si la predica liturgica, unde preotul slujitor

ni-L face cunoscut mereu.

Asadar, stilul predicii se refera la imbinarea intre duhul Scripturii si duhul credintei

care inspira frumusetea predicii.

In ceea ce priveste rostire predicii, important este ca predicatorul sa poata stabili o

legatura stransa in ceea ce savarseste el la Sfanta Liturghie si ceea ce invata prin cuvant.

In consecinta, scopul predicii liturgice este de a face cunoscit credinciosilor toate

cele ce se petrec in fata lor si de a-I ajuta sa inteleaga mai bine sensul adanc al prezentei

reale a lui Hristos in actele cultului divin. Ea are menirea de a-idetermina pe credinciosi nu

numai sa inteleaga sfintenia locului unde se afla, ci si sa simta si sa traiasca profund

frumusetea momentelor liturgice care se desfasoara in fata lor prin sfintele slujbe. Iar

pentru implinirea scopului soteriologic, predica are darul de a dezvalui credinciosilor rostul

si simbolismul randuielilor liturgice, pentru a-i convinge ca actele cultului sunt niste lucrari

sfinte in care lucreaza Mantuitorul Hristos prin Duhul Sfant.

Prin lucrarea Sfantului Duh, Sfanta Liturghie pastreaza vie in sufletele noastre

pomenirea Domnului, dragostea si invatatura Lui cuprinse in Sfanta Evanghelie, in jertfa si

cuvintele Lui, din care ne hranim si prin care ne mantuim.Toate rugaciunile si imnele care

o compun, alcatuiesc adevarate catehisme care ne vorbesc despre Dumnezeu, despre viata

si invatatura Domnului nostrum Iisus Hristos si despre principalele adevaruri de credinta

crestina. Ele sunt redate cu ajutorul mijloacelor intuitive: acte si forme de cult, simboluri

etc.Prin aceste elemente de cult ni se inchipuie si ni se dezvaluie inaintea ochilor anumite

fapte mantuitoare, ni se comemoreaza si ne se actualizeaza evenimente din istoria sfanta a

vietii si activitatii Mantuitorului, ni se sugereaza idei inalte si invataturi religios-morale

desprinse din continutul Sfintelor Evanghelii. Astfel:

1.Binecuvantarea de inceput a Sfintei Liturghii: “Binecuvantata este imparatia

Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh…” pe langa marturisirea concise si clara a credintei

in Sfanta Treime, exprima faptul ca imparatia lui Dumnezeu este nu numai o realitate

43

viitoare, ci si realitate prezenta obiectiv aici in cadrul Sfintei Liturghii si in sufletele si

viata noastra de crestini ca o stare de “dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant” (Romani

XVI,17).

2.Deschiderea usilor imparatesti inchipuie deschiderea imparatiei lui Dumnezeu

pentru neamul omenesc.

3.Ectenia mare este inceputul rugaciunii colective a Bisericii in care ne rugam sa se

salasluiasca in sufletele si in viata noastra crestineasca darul sfant al pacii pe care l-a

realizat Hristos pentru noi, pentru ca El este pacea noastra (Efeseni II,14) si numai in

raporturi de pace cu noi cu noi insine, cu Dumnezeu si cu aproapele ne putem ruga pentru

indeplinirea scopului primordial al vietii noastre: dobandirea mantuirii vesnice.

4.Iesirea preotului cu Sfanta Evanghelie semnifica inceputul activitatii publice a

Mantuitorului in lume marcat de rostirea predicii de pe munte, eveniment ce inaugureaza

misiune Sa profetica de propovaduire a cuvantului Evangheliei. De aceea, in acest moment

se canta Fericirile, care, prin continutul lor, sintetizeaza intreaga invatatura evanghelica.

5.Formula liturgica “Intelepciune drepti” ne atrage atentia ca si-a facut aparitia in

lume Mesia Hristos “Intelepciunea si Cuvantul Tatalui”, in care “locuieste trupeste toata

plinatatea Dumnezeirii” (Coloseni II, 9) iar cantarea “Veniti sa ne inchinam si sa cadem la

Hristos…” este expresia negraitei bucurii cu care sufletele dormice de mantuire L-au

primit pe Mantuitorul la inceputul predicarii Sfintei Evanghelii.

6.Imnul Trisaghion (“Sfinte Dumnezeule…”) are o semnificatie trinitara. Cuvintele

“Sfinte Dumnezeule” se refera la Dumnezeu- Tatal atottiitorul. “Sfinte tare” ne infatiseaza

pe Hristos, “Care este puterea si intelepciunealui Dumnezeu” (I Cor. I, 24), caci El a

zdobit capul sarpelui si a surpat puterea mortii. “Sfinte fara de moarte” se indreapta catre

Duhul Sfant, Care da viata (Ioan VI,63), iar cuvintele “miluieste-ne pe noi” ne

incredinteaza unitatea Sfintei Treimi , caci, desi “trei sunt care marturisesc in cer: Tatal,

Fiul si Sfantul Duh, totusi acestia trei Una sunt” (I Ioan VI,7).

7.Citirea Apostolului ne evoca predica Sfintilor Apostoli insarcinati de Mantuitorul

cu misiunea de a propovadui Evanghelia la toata faptura (Matei XXXVIII,19) iar citirea

Sfintei Evanghelii de catre preot reprezinta chiar pe Mantuitorul predicand Evanghelia

multimilor.

8.Iesirea in procesiune cu Cinstitele Daruri sau vohodul mare, simbolizeaza partea

finala a lucrarii mantuitoare a Domnului si anume drumul strabatut de El din Betania la

Ierusalim, unde avea sa fie osandit de moarte si rastignit.

44

9.Oprirea preotului, prtand in maini sfintele vase, in mijlocul bisericii, inchipuie pe

Mantuitorul rastignit pe cruce, formulele de pomenire ne amintesc de rugaciunea

talharului, iar painea si vinul nesfintite, aflate pe sfantul disc si in sfantul potir

simbolizeaza pe Imparatul slavei Hristos, Care vine sa se aduca “jertfa fara de prihana”

(Evrei IX,14), pentru mantuirea lumii.

10.Asezarea Cinstitelor Daruri pe Sfanta Masa (dupa intrarea preotului in altar)

inseamna coborarea Domnului de pe Cruce si punerea Lui in mormant, Sfanta Masa

inchipuind mormantul, acoperamintele sfintelor vase, mahrama si giulgiurile, iar tamaia,

aromatele cu care a fost imbalsamat trupul Domnului.

11.Unirea particelelor Is, Ni si Ka cu Sfantul Sange prin introducerea lor in Sfantul

Potir (in momentul chinonicului) simbolizeaza unirea trupului cu sufletul Mantuitorului la

inviere , iar caldura inchipuie puterea ,datatoare de viata a Sfantului Duh care a insufletit

trupul Domnului.

12.Aratarea Sfantului potir la rostirea cuvintelor: ”Cu frica lui Dumnezeu…”,

pentru a-I invita pe credinciosi la impartasire, inchipuie aratarea Domnului pe Muntele

Maslinilor dupa inviere iar binecuvantarea poporului cu cuvintele “Mantuieste Dumnezeule

poporul Tau…” ne aminteste de binecuvantarea pe care a rostit-o Mantuitorul catre Sfintii

Apostoli inainte de inaltarea Sa la cer.

13.Depunerea Sfintelor Daruri la proscomidiar inchipuie inaltarea Mantuitorului la

cer iar ultima binecuvantare: ”Binecuvantarea Domnului sa fie cu voi cu toti…”cu care se

incheie randuiala Sfintei Liturghii inchipuie pogorarea Sfantului Duh peste Apostoli, care

acum, prin mijlocirea si binecuvantarea preotului se revarsa si asupra credinciosilor care au

luat parte la sfanta slujba.

Prin urmare, scopul final la Liturghie si al intregului cult divin public ortodox este

acela de a constitui Biserica si de a o ajuta sa-si indeplineasca vocatia si menirea ei sacra

de a-L propovadui pe Hristos si de a-L face prezent in lume.”Cultul crestin, prin natura,

structura si continutul sau, este revelarea si realizarea de catre Biserica a propriei ei

nature reale. Si aceasta natura este viata noua in Hristos – unirea cu Hristos, cu

Dumnezeu Duhul Sfant, cunoasterea Adevarului, unitatii, iubirii, harului, pacii,mantuirii

intr-un cuvant infaptuirea deplina a comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii”89

. 47

Deci, ca o concluzie generala, trebuie sa spunem ca viata crestinului authentic se

hraneste din dogoarea si mireasma cultului divin al Bisericii.Ea imprumuta putere din

89 Alexander Schmemann, Introducere in teologia liturgica, trad. in rom. de Ierom. Vasile Barzu, Bucuresti, 2002, p. 71

45

lumina harului ceresc si isi trage seva din substanta rugaciunii si din Sfanta Liturghie, insa

pentru ca aceasta functie catehetica sa se poata implini in adevaratul ei sens, este necesar

ca preotul sa fie patruns pana in adancurile fiintei sale de spiritul liturgic al trairii Tainei

infricosatoare a Sfintei Euharistii alaturi de Marele Arhiereu, Iisus Hristos. Desigur, ca in

sensul acesta, se impune in mod imperios, ca preotul liturghisitor prin mijloacele pe care le

are la dispozitie, sa insufle credinciosilor acest spirit liturgic: prin felul cum oficiaza Sfanta

Liturghie, prin predica si cateheza, dar mai ales prin viata si trairea lui de zi cu zi, ca sa

poata spune impreuna cu Apostolul: ”Fiti mie urmatori, precum si eu lui Hristos”(I

Corinteni 4,16), sau “Ceea ce ati invatat si ati primit si ati auzit si vazut la mine, acestea

sa le faceti”(Filipeni 4,9). “Nu este suficient sa ai rugaciunea, ci trebuie sa devii, sa fii

rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, ci

trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana la surasul chipului omenesc sa devina

cantec de lauda, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti”90

. 48

Cat privesc adevarurile dogmatice si morale transpuse in formele cultului, acestea

trebuie explicate si aprofundate pe intelesul credinciosilor in cadrul lectiilor de catehea,

deoarece aici, credinciosul angajat in starea de rugaciune si sensibilizat de emotia mistica

si armonia placuta a cantarilor le asimileaza mai usor si mai adanc decat in catehisme.

De aceea Sfintii Parinti au inclus in practica catehizarii doua elemente

fundamentale in procesul educarii si formarii religios morale a caracterelor crestine, si

anume rugaciunea si cantarea liturgica. Ca drept dovada, ne stau marturie in acest sens

Catehezele Sfantului Chiril al Ierusalimului. Cantarea da textului o mare eficacitate si prin

puterea ei de sugestie si impresionare contribuie foarte mult la edificarea si instruirea

credinciosilor.

In primele veacuri crestine, activitatea instructiv educative nu se oprea odata cu

botezul, ci isi propunea sa-I conduca progresiv pe credinciosi catre primirea Sfintelor

Taine si totodata urmarea si evolutia lor sufleteasca concretizata in implinirea virtutilor.

Prin cateheza, Biserica ii indeamna pe credinciosi la despatimire, pentru a nu neutraliza

efectele harului dumnezeiesc, determinandu-i “sa pastreze in inimile lor cuvintele si

poruncile dumnezeiesti impreuna cu savarsirea lor”91

. 49

90 Paul Evdochimov, Taina iubirii, trad. in rom. de Lector Univ. Dr. Vasile Raduca, Bucuresti, 1994, p. 81

91 Sf Clement Alexandrinul, Stromata a II-a,, in trad. rom. cit., p. 128

46

Cateheza mistagogica isi propune sa faca din crestinii zilelor noastre madulare ale

Bisericii lui Hristos, deci urmareste o regenerare sufleteasca, astfel incat credinciosul sa fie

apt pentru primirea Sfantului Duh.

In concluzie, putem spune ca prin cultul divin, Biserica invata pe crestin nu numai

cum sa creada despre Dumnezeu si sa cunoasca invatatura de credinta, cisicum sa traiasca

dupa voia Lui cea sfanta.”Ortodocsii sunt buni crestini, cunosc dogmele si le aplica

fiindca ii indrumeaza catre aceasta cultul lor, avand ca punct central si esentiallecturi

biblice , cantari si acte liturgice care, in totalitate, cuprind intreaga invatatura a Bisericii

Ortodoxe, expusa intr-o forma care castiga sufletele si le indrumeaza catre sfintire,

pietate, dragoste si fapte bune”92

. In felul acesta, cultul este un mijloc eficient de

promovare a moralitatii si de propovaduire vie a invataturii crestine. “Dupa cum invatatura

ortodoxa este singura si adevarata invatatura adevarata, tot astfel cultul ortodox este

singurul cult care exprima in toata curatenia, invatatura Domnului si Mantuitorului nostru

Iisus Hristos”93

.

Un cleric apusean impresionat de frumusetea si bogatia doctrinara a slujbelor

ortodoxe, precum si de valoarea lor didactica, a reliefat faptul ca la noi catehizarea

poporului se produce la serviciul liturgic si ca e mai eficace decat lectiile lor tinute pe

bancile scolii.”Biserica Ortodoxa, spune el, a pastrat spiritul liturgic al Bisericii primare

si continua sa traiasca prin aceasta si sa primeasca viata din acest izvor”94

.50

92 Pr. Constantin Dron, Originea si formele cultului crestin, Bucuresti, 1937, p. 80 93 Ibidem, p. 81 94 Lect. Univ. Dr. Arhim. Vasile Miron, op. cit., p. 187

47

CAPITOLUL 2

INOVATIA

A) Definirea termenului inovatie

Termenul de inovatie a fost denumit clasic in doua moduri: ca un act de introducere

a ceva nou, o noua idee, metoda sau mijloc, exploatarea cu success a noilor idei,

schimbarea care creeaza o noua dimensiune de performanta, procesul de imbunatatire prin

introducerea unui element nou. Acest termen este un important topic in economie, afaceri,

tehnologie, sociologie si inginerie.

Dictionarul explicativ al limbii romane prezinta termenul ca prin rezolvarea unei

probleme de tehnica sau de organizare a muncii cu scopul imbunatatirii (productivitatii)

muncii , perfectionarii tehnice sau rationalizarii solutiilor aplicate. Cuvantul innovator ne

spune aceeasi sursa ca este o persoana care realizeaza o inovatie, care inoveaza ceva iar

verbul a inova inseamna a face o schimbare, a introduce o noutate intr-un domeniu, intr-un

sistem, a introduce, a adopta, a propaga o inovatie.95

51

52

B) Despre inovatie in general

Intotdeauna in istorie inovatiile au aparut in mod neasteptat. Daca ar fi sa amintim

un singur exemplu, cel al sumerienilor, locuitorii Mesopotamiei antice observam faptul ca

au fost remarcati prin multele inventii pe care ei le-au descoperit.Multi istorici ii

acrediteaza cu inventarea rotii si rotii olarului. Sistemul de scriere cuneiforma a fost primul

care ne-a transmis dovezi ale unor evenimente istorice. Ei au fost printre primii astronomi

cunoscuti. Au venit cu conceptul de impartire a orei in saizeci de minute si a minutului in

saizeci se secunde. Organizarea formatiunilor militare a fost inventata tot de ei, dar cea mai

importanta contributie au avut-o sumerienii cand au initiat agricultura intensive in

Mesopotamia Antica. Graul, orzul au fost cultivate pentru prima data la o scara mare,

deasemenea si cresterea animalelor, ca ovinele si bovinele. Aceste inventii si inovatii pun

95

Dictionarul explicativ al limbii romane , ed. a II-a, Academia Romana , Institutul de lingvistica “Iorgu Iordan”,

Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998 , p 493

48

civilizatia din Mesopotamia printre cele mai creative culture umane din preistorie si

istorie.9653

Inovatia a fost studiata intr-o varietate de contexte fiind insa de cele mai multe ori

inteleasa ca o introducere cu success a ceva nou si folositor, util. Trebuie facuta insa

distinctia intre descoperire, inventie si inovatie. In decursul existentei sale, fiecare societate

a produs sau a asimilat de la alte societati numeroase elemente noi: descoperiri, inventii,

inovatii. Acceptiile date acestor termini sunt foarte diferite, neexistand un consens asupra

semnificatiilor lor.

Descoperirea este perceperea umana a unui nou aspect al realitatii care a existat

deja, dar nu era cunoscut. Metaforic vorbind descoperirea este dezvaluirea, relevarea a

ceva ce era ascuns, ignorat, acoperit. Au fost descoperite: circulatia sangelui, legea

gravitatiei, alcatuirea sistemului solar, structura atomului, ADN-ul uman, etc. Descoperirile

adauga elemente noi culturii, ele devin factori ai schimbarii sociale in momentul in care

sunt utilizate in actiunea umana.

Inventia este realizarea a ceva nou, adaugarea unor elemente noi la obiectele si

cunostiintele preexistente. Numitorul comun al inventiei tehnice si al celei artistice este

chiar faptul ca ele sunt inventii, deci creatii ale unor obiecte (concrete sau abstracte) care n-

au preexistat autorului lor.54

Inventia porneste de la descoperiri pe care le combina si le

recombina in vederea atingerii unui scop, a implinirii unei intentii. Ceea ce apare nou in

cazul inventiei este ideea de combinare si utilizare care nu exista inainte. In inventie se

combina aspectele cognitive si cele pragmatice, noutatea constand in realizarea sub forma

operationala (procedee, metode, paradigme) sau substantiala (obiecte, dispositive) a unei

posibilitati instrumentale si functionale inedite. Inovatia este producerea a ceva nou care

este acceptat, implementat si obiectivat in activitate, produse, relatii, organizare. Inovatia

porneste de la descoperiri si inventii, dar presupune aplicarea acestora, valorificarea lor

sociala in vederea rezolvarii unor nevoi si interese sociale.

Inovatiile pot fi clasificate in inovatii materiale (televizorul, avionul, computerul) si

inovatii sociale (alfabetul, constitutiile, partidele si diferite organizatii, etc). Unele inovatii

au la baza descoperiri si inventii facute de indivizi remarcabili (becul electric, fonograful,

telegraful, vaccinul, etc) sau de grupuri de indivizi special constituite (navele cosmice,

computerul, bomba atomica, etc…), altele sunt rezultatul unor descoperiri si inventii difuze

96 Dictionar cronologic al stiintei si tehnicii universale, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1979, pg 126

49

la care au contribui societati intregi (agricultura, cresterea animalelor, mestesugurile, arta,

habitatul).

Unele inovatii au ca fundament descoperiri si inventii facute intr-o anumita zona

geografica si difuzate in alte societati, unde sufera procese de asimilare, perfectionare,

transformare.9755

Altele apar datorita unor inventii si descoperiri facute independent unele

de altele (roata, orasele, scrierea). Unele inovatii genereaza tipuri de produse, modele de

actiune si forme de organizare sociala cu o durata foarte lunga sau permanentizate

(agricultura, scrierea, tiparul, cresterea animalelor, habitatul); alteori durata de existenta a

acestora este scurta, ele fiind abandonate sau substituite de alte inovatii, pe masura

evolutiei schimbarilor tehnice si sociale (cetatile si fortificatiile au fost abandonate pe

masura ce s-au dezvoltat artileria si aviatia; vasalitatea ca forma de organizarea a societatii

feudale a fost eliminata de capitalism). In fiecare caz, inovatia este un process continuu

care se bazeaza pe un lung sir de inventii si descoperiri precedente.

Noutatea adusa de o inventie se poate referi la forma, la modul de utilizare sau la

principiul de organizare. Inovatiile care sunt noi sub toate aceste aspecte sunt foarte rare. In

functie de gradul de intentionalitate a schimbarii, inovatia spontana se distinge de cea

planificata. Multe inovatii raspund provocarilor cu care se confrunta societatile umane, dar

nu toate sunt raspunsuri la o necesitate urgenta. Unele dintre ele pot chiar sa existe in afara

necesitatilor imediate si sa nu fie folosite mult timp, multe apar in mod neasteptat.

Sociologia se intereseaza de identificarea si analiza factorilor sociali care faciliteaza sau

blocheaza producerea sau difuzarea inovatiei.

Ca o revansa in fata vartejurilor istoriei lumii, Romania este o tara cu un potential

urias de inteligenta si creativitate. In dinamica vietii de zi cu zi, tot mai putini avem timpul

si dipozitia necesara de a reflecta, la toti cei care prin contributia lor au adus un plus de

confort si civilizatie vietii noastre. Prima inventie romaneasca, recunoscuta oficial in

istorie (adica mai bine de un secol) a fost o sapa pentru agricultura brevetata in baza

“primei legi romanesti asupra brevetelor de inventiune” promulgate de Regele Carol I, in

anul 1906. De atunci spiritul inventiv al romanilor a inflorit, iar in prezent Oficiul de Stat

pentru Inventii si Marci (OSIM) emite cateva sute de brevete pe an. Zeci de inventii

romanesti sunt premiate cu diploma si medalii la Saloanele de inventica de la Bruxelles,

Geneva, Paris sau Moscova. Cati din magnatii lumii stiu ca stiloul cu care isi semneaza

contractele, ori avionul care zboara, ce a devenit un fel de a doua casa sunt rodul ideilor

97 Solomon Marcus, Inventie si descoperire, Ed.Cartea Romaneasca , Bucuresti 1989, p 7

50

unor creatori romani. Iata acum o scurta lista a inventatorilor care trebuie sa ne faca sa ne

simtim mandri ca suntem romani:

1.Nicolae Constantin Paulescu, om de stiinta roman care a descoperit hormonal

antidiabetic eliberat de pancreas numit mai tarziu insulina9856

2.Petrache Poenaru pedagog, inginer si matematician roman care a inventat topul

rezervor pentru stilou in 1827.

3.Victor Babes bacteriolog si morfopatolog roman ,fondator al scolii romanesti de

microbiologie.9957

4.Alexandru N.Ciurcu inventator roman care a experimentat prima ambarcatiune

propulsata de un motor cu reactie.

5.Dragomir M.Hurmuzescu fizician si inventator roman a inventat dielectrina si

electroscopul care-I poarta numele.

6.Aurel Vlaicu inginer roman ,inventator roman si pionier al aviatiei mondiale.

7. Dumitru Vasescu construieste automobilul cu motor cu aburi.

8.Emil Racovita a fost fondatorul biospeologiei.10058

9.Traian Vuia inventator roman, pionier si el al aviatiei mondiale

10.Ana Aslan ,medic roman specialist in gerontologie a evidentiat importanta

procainei in ameliorarea tulburarilor distrofice legate de varsta aplicand-o pe scara larga in

clinica sa de geriatrie sub numele de gerovital.

11. Anghel Saligny, (1854-1925) - A folosit in 1884, pentru prima data in lume,

betonul armat in constructia silozurilor. A proiectat in 1888 si a condus constructia celui

mai lung pod metalic peste Dunare din Europa de atunci, la Cernavoda (1890-1895). La

lucrarile de amenajare a Portului Constanta a folosit multe solutii tehnice originale.

Si in fine, George Constantinescu unul dintre cei mai importanti oameni de stiinta

pe care Romania i-a dat de-a lungul vremii.10159

A fost primul care a folosit betonul armat

in constructia cladirilor din Romania. Dintre acestea amintim: Palatul Patriarhiei, Hotelul

Athenee Palace, Marea Moschee din Constanta, etc

C) Limitele inovatiei

98 Colectiv, Mic dictionar-personalitati ale stiintei, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1977, p 230 99 Ibidem p 18 100 Ibidem p 248 101 Ibidem p 72

51

Daca in capitolul precedent vorbind despre inovatii in general, spuneam ca ele

produc ceva nou care este acceptat, implementat in activitate, ei bine, cultul divin nu este

un camp de experienta al fiecarui liturghisitor in parte caci acest fapt ar genera destramarea

cultului, denaturarea doctrinei si sfaramarea unitatii religioase, fenomen observat cat se

poate de evident in protestantism. De aceea, indeplinirea corecta a obligatiilor rituale

prescrise de regulile tipiconale este o datorie fundamentala a oricarui slujitor bisericesc.

Tipicul oficial al bisericii noastre, care este o forma adaptata a “Tipicului Sfantului

Sava”(devenit indreptar pentru intreaga Ortodoxie), a stabilit reguli in general valabile

pentru savarsirea tuturor slujbelor bisericesti, constituind ghidul normativ pentru toti

slujitorii Bisericii noastre. Cu toate acestea, datorita crizei de timp in care traim, precum si

datorita cerintelor si nevoilor locale ale credinciosilor sau specificului vietii religioase din

anumite zone ale tarii, au aparut anumite particularitati cultice sau mai bine zis adaptari

marunte sau diferente rituale specifice diferitelor regiuni sau eparhii din Patriarhia

Romana. Problema “Inoirii” in Biserica este o preocupare mult mai veche decat ni se pare.

Ea a aparut odata cu Biserica si cu viata crestina care au cerut ce a presupus de la inceput

un proces de schimbare, de imbunatatire si de desavarsire a vietii. “Fiti deci desavarsiti

precum si Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este”(Matei 5,48), a fost porunca divina

care a stat mereu la baza progresului spiritual. Ea a cerut mereu crestinilor “sa lepede pe

omul cel vechi stricat de poftele inselaciunii si sa se imbrace in cel nou care este zidit dupa

chipul ziditorului sau “ asa cum frumos glasuieste o rugaciune din Randuiala Tainii

Sfantului Botez, parafrazand cele spuse de Sfantul Apostol Pavel care invata si sfatuia pe

efeseni: “sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care va

striga prin poftele amagitoare si sa va innoiti in duhul mintii voastre sis a va imbracati in

omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit intru dreptate si sfintenia adevarului”(Efeseni

4,22-24). Fara aceasta innoire interioara a omului launtric, nu poate fi vorba de progress

duhovnicesc si de desavarsire. De aceea, aceasta a fost preocuparea permanenta a Bisericii,

pentru innoirea sufleteasca a fiilor sai duhovnicesti prin ferirea de pacat sau prin iertarea

care se da in Taina Spovedaniei. Caci daca “haina luminoasa a Botezului se intuneca si

logodirea neintinata si fara de prihana a Duhului, pentru care ne rugam in Ectenia de la

inceputul Botezului, nu se pastreaza si nu se pazeste datorita ispitirii celui rau si pacatelor,

atunci intervine cel de-al doilea Botez, cum numesc Sfintii Parinti Taina Pocaintei si ne

aduce din nou la starea de curatenie sufleteasca, “iertandu-ne toata greseala cea de voie si

52

cea fara de voie si impacandu-ne si unindu-ne cu Sfanta Biserica in Iisus Hristos, Domnul

nostru”.

Libertatea pe care au adus-o evenimentele din decembrie 1989, a fost inteleasa

gresit de unii slujitori sau membrii ai Bisericii si-au incercat sa o aplice, cu efecte

daunatoare vietii bisericesti in mai multe domenii si negresit, si in cel al vietii

liturgice102

.60

De aceea, bunul dobandit cu atatea eforturi si staruinte al uniformizarii

liturgice, inceputa de vrednicul de pomenire, Patriarh Justinian Marina, a inceput sa fie tot

mai de neluat in seama, ba chiar dispretuit de unii slujitori, fara sa mai vorbim de

intelectualii nepracticanti ai vietii de cult care isi gasesc mereu un subiect de critica din

slujba bisericeasca, fara a o cunoaste in randuiala, dar mai ales in istoria si simbolismul ei.

Devine tot mai evidenta si ingrijoratoare usurinta cu care se face loc inovatiei liturgice si

abaterilor de la slujirea corecta, in acord cu randuiala tipiconala stabilita de secole in

Biserica Ortodoxa. Ignoranta in materie de pregatire liturgica si Tipic si mai mult lipsa de

interes a tinerii generatii de slujitori pentru cunoasterea acestor “obligatii si competente

profesionale” , daca le putem numi asa, lipsa de supraveghere atenta, sistematica si

permanenta a factorilor de raspundere, faptul ca unii preoti se socotesc liberi sa savarseasca

cultul cum cred ei sau sa-l adapteze la diverse cerinte si necesitati, pretinzandu-le noi si

moderne, incercand prin aceasta adaptabilitate sau coborare la nevoile si cerintele

credinciosilor, uneori interese meschine, pecuniare sau de afirmare desarta si fara merite ,

toate acestea la un loc au dus la aparitia practicilor numite improprii inovatii, pe care

Biserica nu le recomanda.

Biserica Ortodoxa nu a fost lipsita nici ea de acest gand al innoirii si al reformei, nu

atat pentru problemele care ar fi existat in viata ei si care ar fi necesitat o rezolvare urgenta,

si mai degraba pentru a nu fi mai prejos de celelalte confesiuni crestine in care fenomenul

reformei, al innoirii si al adaptarii se produsese.10361

Asa s-a nascut ideea intrunirii unui

sinod panortodox care sa rezolve problemele stringente din aceasta Biserica. Si in

propunerile conferintelor presinodale care au dezbatut temele liturgice s-a ajuns la

concluzia ca nu se poate intervene cu schimbari esentiale in cultul divin public ortodox

Ceea ce este mai dureros in aceasta lipsa de uniformizare a cultului este faptul ca pe

langa raul cel mare pe care il aduce unitatea de credinta, care este exprimata in unitatea

cultului ea produce semne de intrebare si de sminteala in sufletele credinciosilor care nu

102 Pr. Prof. Nicolae D. Necula, Traditii si innoire in slujirea liturgica, vol II, Ed. Episcopiei Dunarii de Jos, Galati, 2001,

p. 16 103 Pr. Prof. Dr. D.Necula, Traditie si inoire in slujirea liturgica, vol IV , Ed. Cuvantul vietii, Bucuresti 2010 , 27

53

stiu ce sa creada despre preotii ce creeaza asemenea situatii si atidutine sa adopte fata de

Biserica, mergand uneori din aceasta cauza pana la a parasi Ortodoxia, trecand la o secta

neo-protestanta care, cu tot haosul si improvizatia in savarsirea cultului, da senzatia unei

oarecare ordini prin simplitatea si uniformizarea lui104

.62

A exista deosibiri fie prin omitere,

fie prin adaugire, intr-o biserica si alta din acelasi oras in special in ceea ce priveste slujba

Tainelor si ierurgiilor este de neadmis. Credinciosii participa si la o biserica si la alta,

sesizand aceste diferente. Cand unul din preoti inclina spre inovatii si adaosuri neadecvate

in cult, e posibil sa aiba mai multa popularitate decat ceilalti care merg pe linia stricta a

randurilor bisericesti. De aceea este necesara uniformizarea cultului divin public ortodox si

pastrarea acestei uniformitati liturgice, ca expresie a unitatii de credinta.

De multe ori in activitatea noastra pastorala suntem intrebati de credinciosii nostri

de ce la o biserica sau la alta aceeasi slujba se face altfel, de ce pomenirile de la ectenii sau

de la iesirea cu Sfintele Daruri se fac altele in multe biserici, de ce uniipreoti stau in

genunchi in timpul citirii acatistelor iar altii nu, de ce cununia la unele biserici este mai

scurta decat la altele, de ce la unele Sfanta Liturghie dureaza pana la o ora mult mai tarzie

iar la altele se termina mult mai devreme, de ce unii preoti citesc “Moliftele Sfantului

Vasile cel Mare” iar altii nu, de ce unii le insotesc si de stropirea cu apa sfintita iar altii nu,

de ce la unele biserici se face impartasirea tuturor credinciosilor fara spovedanie si sa

primesca dezlegare personala mai inainte, mai ales la hramuri, de ce unii preoti cufunda

copiii total in cristelnita iar altii ii stropesc sau le toarna apa pe cap, de ce la unele biserici

sunt credinciosi care se impartasec la toate liturghiile, cand stim ca impartasania trebuie

precedata de post si multe altele. Toate aceste intrebari cauta raspunsuri.

104 Idem, op.cit, vol II p. 17

54

CAPITOLUL 3

Inovatie si innoire in slujirea liturgica

Intre problemele de mare actualitate care au framantat si mai preocupa inca pe

teologii ortodocsi este si aceea a innoirii cultului sau a adaptarii lui la cerintele lumii

contemporane. Problema nu este noua dar ea este abordata adeseori de catre neteologi si

anume de catre cei dornici sa vada o innoire evidenta a Bisericii Ortodoxe si in acest

domeniu, ca si in alte sectoare ale vietii ei105

.63

S-a afirmat si se mai spune si astazi de catre unii teologi si mai ales de catre unii

credinciosi care frecventeaza locasurile de cult si participa la slujbele divine, ca in general

cultul ortodox este prea lung si obositor si ca el trebuie scurtat sau adaptat la conditiile de

viata ale credinciosilor, pentru care timpul este foarte pretios. Aceasta obiectie este ridicata

si prin comparatie cu cultul celorlalte confesiuni crestine, catolica si protestanta, in care

slujbele divine sunt mult mai scurte si mai dese. Comparatia se face mai ales cu misa sau

liturghia romano-catolica, scurta si savarsita de mai multe ori pe zi la ea putand participa

prin rotatie diferite categorii de credinciosi grupati pe varste (ex: liturghia pentru copii,

liturghia pentru varstnici, liturghia pentru adulti).

In parohia in care pastoresc credinciosii de aproape douazeci de ani, le-am explicat

mereu acestora ca este de ajuns si folositor daca participa macar la Sfanta Liturghie

saptamanal. Deci nu si-ar petrece timpul in Biserica mai mult e o ora si jumatate.

Mentionez ca in sona limitrofa Romanului sunt foarte multe parohii de confesiune romano-

catolica (ex: Tamaseni, Adjudeni, Saboani si chiar Pildesti care face parte din comuna

Cordun). Satul Cordun in care pastoresc este atractiv pentru romano-catolici fiind aproape

de orasul Roman (in ultimii zece ani peste treizeci de familii de confesiune romano-

catolica si-au cumparat teren sau casa in satul Cordun). Unii dintre ei chiar frecventeaza

Biserica noastra si ne deschid portile atunci cand mergem in parohie cu sfintirea caselor de

Boboteaza.

In privinta adaptarii sau innoirii cultului divin in Biserica Ortodoxa au existat

preocupari chiar de la prima Conferinta panortodoxa de la Rhodos , din 1961 cand pe

listele de teme ce aveau sa constituie ordine de zi a unui Sinod al intregii Ortodoxii figurau

105 Pr. Prof. Dr D. Necula., op. cit., vol I, p. 15

55

si problemele legate de cultul divin si anume: uniformizarea randuielilor tipiconale sau de

cult, participarea mai larga a elementului laic sau a credinciosilor mireni la viata cultica a

Bisericii, studeierea mijloacelor pentru sprijinirea si innoirea vietii liturgice in Ortodoxie si

a artei traditionale ortodoxe si altele. Cand insa, la Conferinta presinodala de la Chambesi

(Elvetia 1976) s-a stabilit lista definitiva pentru agenda de lucru a viitorului Sfant si Mare

Sinod al Ortodoxiei intre cele zece teme definitive ce aveau sa fie discutate si aprobate de

acest mare for al Ortodoxiei, problemele legate de cult nu mai figurau106

. Cu toate acestea

ele au continuat sa preocupe bisericile ortodoxe care au luat in discutie acomodarea sau

revizuirea cultului divin, ori reformarea lui, pentru a corespunde cerintelor lumii

contemporane. Aceasta se referea mai ales la scurtarea unora dintre slujbele cultului divin

public ortodox. In aceasta privinta au existat si continua sa existe doua directii sau

tendinte: una conservatoare care considera ca intregul cult divin trebuie sa ramana asa cum

s-a format si definitivat el in decursul secolelor, consfintita in randuielile tipiconale si una

reformatoare care sustine o radicala revizuire, readaptare sau scurtare a cultului divin.

Pana astazi insa Biserica Ortodoxa nu s-a pronuntat asupra acestei probleme si nu a

luat nici o hotarare referitoare la ea. Cu toate acestea problema innoirii cultului preocupa

pe teologi si forurile bisericesti internationale. Asa de exemplu sunt demne de luat in

seama dezbaterile si temele studiate de catre Subunitatea pentru Reinnoire si Viata

Comunitara din cadrul Consiliului Egumenic al Bisericilor. Aceasta subunitatea a organizat

chiar in Bucuresti intre 21-27 octombrie 1991 un seminar pentru innoirea cultului. Tinand

cont de faptul ca , in Biserica Ortodoxa, cultul divin este inima vietii religioase si mijlocul

de exprimare a spiritualitatii si reinnoirii vietii pastorale in parohie, ca dintotdeauna cultul

divin a constituit cadrul cel mai propriu pentru desfasurarea operei filantropice si de

asistenta sociala, ca si de faptul ca astazi Bisericile Ortodoxe se confrunta cu probleme si

necesitati spiritual noi, acest seminar si-a propus sa cerceteze situatiile concrete din viata

Bisericii Ortodoxe, pentru a gasi cai de rezolvare a lor. Principalele aspecte discutate la

acest seminar s-au referit la: cultul si sensul misiunii si unitatii, cultul si nevoile sau crizele

spirituale specifice vremii noastre, reinnoirea in diferite ocazii neprevazute de cartile de

cult etc. temele si propunerile avansate constituie preocupari permanente ale teologilor

ortodocsi pentru a face din cultul divin, calea cea mai potrivita de traire si transmitere a

spiritualitatii ortodoxe, aceasta pentru faptul ca in viata pastorala si misionar ortodoxa,

cultul divin joaca un rol tot mai important. 64

106 Ibidem, p. 16

56

O parohie adevarata si spiritualitatea ortodoxa nu se pot concepe fara viata cultica.

Cultul este izvorul din care se hraneste viata parohiei si mediul cel mai nimerit pentru o

adevarata activitate pastorala. In ultima vreme se vorbeste tot mai des de caracterul

misionar-pastoral al cultului si mai ales al Sfintei Liturghii, care nu trebuie sa se termine

odata cu slujba in sine ci sa iradieze dincolo de spatiul sacru al locasului de cult, in viata

extraliturgica sau extrabisericeasca. De aceea se poate stabili si vorbi astazi de o legatura

tot mai stransa dintre nevoile si crizele spirituale ale vremii noastre, ca probleme ale

parohiei si cultul divin public.

Cat priveste problema acomodarii cultului la cerintele lumii contemporane, trebuie

sa spunem ca in Biserica Ortodoxa Romana nu au aparut stari de criza107

.65

Este un lucru

binecunoscut ca atat credinciosii cat si slujitorii Bisericii noastresunt foarte atasati e cultul

divin si de formele lui. Orice inovatie sau innoire nepotrivita nu poate decat sa umbreasca

frumusetea cultului. Exista la poporul roman datorita religiozitatii sale innascute, o

dragoste de biserica si de slujbe. Pe langa scopul religios de satisfacere a unei nevoi

sufletesti, cultul divin, slujba din biserica, a avut rolul de a pastra unitatea sufleteasca a

romanilor si credinta cea adevarata. Cultul divin a fost pavaza impotriva uneltirilor si

incercarilor de dezbinare a credintei si a neamului. Asa se explica de ce marea majoritate a

celor care cad prada prozelitismului sectar sunt cei care au rupt sau nu au pastrat niciodata

legatura cu viata cultica a bisericii noastre. Daca ne referim la deceniile de communism

totalitar putem spune despre cultul divin ca a avut de suferit dar in acelasi timp tot cultul

divin a constituit unul din mijloacele principale, daca nu cel mai important pentru pastrarea

credintei stramosesti si pentru a-i tine pe credinciosi legati de Biserica. De aceea clericii si

mai ales credinciosii adevarati, traitori si pastratori ai cestui tezaur al Ortodoxiei nu s-au

plans si nu se plang niciodata de lungimea slujbelor, ci ei participa la ele cu toata dragostea

si caldura sufleteasca. Intr-o discutie pe care am avut-o anii trecuti ,cu preotul paroh Farcas

de la Biserica Sf.Tereza din Roman, de confesiune romano-catolica, acesta imi relata faptul

ca are in parohie credinciosi care regreta faptul ca la Biserica lor slujba este prea scurta.

De altfel, in toata istoria lor, credinciosii romani au gasit in locasul de cult si in

slujbele divine savarsite aici adapost si mangaiere, pastrand o data cu credinta si unitatea

nationala. La aceasta au contribuit forte mult si savarsirea cultului in limba vorbita a

poporului si circulatia cartilor bisericesti, incepand din secolele XVII-XVIII, in graiul viu

al neamului nostru.

107

Ibidem, p. 17

57

Cu toate acestea, se poate vorbi si in Biserica noastra de necesitatea unei innoiri

liturgice, nu in sensul de reforma sau structurare si scurtare a cultului, ci de o incercare de

a raspunde unor nevoi sau chiar crize spirituale, provocate de influentele secularizante ale

timpului nostru, de educatia ateista si de prozelitismul sectar desfasurat cu persistenta in

ultimul timp. Intre problemele carora ar trebui sa le raspunda cultul nostru ortodox am

putea mentiona:

1.Reinviorarea vietii liturgice, care sa satisfaca nevoia de apropiere de Dumnezeu.

Cultul divin trebuie sa fie mediul in care credinciosii sa-L gaseasca si sa-L simta pe

Dumnezeu. De aceea, slujbele divine trebuie savarsite cu toata responsabilitatea si trairea

interioara, pentru a crea punti de legatura intre oameni si Dumnezeu. O slujba savarsita

dupa rnduiala, cu participare interioara, de catre slujitori de calitate, nu va fi niciodata

lunga si plictisitoare, pe cand una savarsita fara adeziune sufleteasca si de forma, devine

practic imposibil de urmarit108

.66

2.Intensificarea catehezei mistagogice, adica de explicare si interpretare a cultului

divin, scotandu-se in evidenta sensurile si simbolismulteologic si doctrinar al cultului. O

slujba pe care nu o intelegi ramane ceva inchis si cu neputinta de gustat si de trait. In

aceasta privinta trebuie sa marturisim ca, din lipsa de catehizare, credinciosii – mi ales

tinerii – nu sunt initiate in cunoasterea tezaurului doctrinar pe care il cuprinde cultul. Nu

introducerea in biserica a instrumentelor muzicale, a filmului religios sau unor cantari de

influenta protestanta sau sectara, straine de duhul autentic ortodox, sunt cailepentru a

atrage tineretul la biserica, ci o intense si sustinuta lucrare de educatie si instruire

religioasa. Biserica Ortodoxa nu are nevoie de asemene mijloace, cand ea are o muzica atat

de calda si de apropiata sufletului omenesc, creand cea mai propice atmosfera de

rugaciune. Biserica trebuie sa ramana mediu de inaltare sufleteasca, de meditatie si

rugaciune si sa nu fie transformata in discoteca sau loc de distractie. In viata unui tanar,

aceste doua realitati trebuie sa ramana mereu distincte. Sacrul si profanul nu se confunda.

3.Reactivarea practicii impartasirii dese, cu pregatirea necesara si cu spovedania si

dezlegarea de pacate.Sfanta Liturghie, care trebuie sa ramana centrul cultului divin, are

drept scop principal impartasirea credinciosilor; fara ea, Liturghia nu-si atinge acest scop.

4.Nevoia de a face din cult cadrul de manifestare a operei de caritate si de asistenta

sociala.

108

Pr. Prof. Dr. D Necula, op. cit., p. 19

58

La aceste cateva probleme sesizate ca necesitati ale Bisericii noastre, in care ar

trebui sa opereze innoirea liturgica, se adauga si credinta , care trebuie intarita. Cei ce se

plang de lungimea slujbelor nu sunt bunii nostri credinciosi, ci cei lipsiti de acest suport

interior, oameni goliti sufleteste, care vad in cult numai forme pe care nu le inteleg. Cand

cineva s-a plans de lungimea slujbelor, i s-a raspuns: “Nu slujba este lunga, ci credinta ta

este scurta!”

Iata de ce Biserica Ortodoxa nu s-a gandit niciodata sa mutileze acest tezaur de

credinta care este cultul divin si care este una din caracteristicile esentiale ale vietii si

spiritualitatii ortodoxe. Fara el, Ortodoxia nu poate sa se defineasca si sa vieze.

59

CAPITOLUL 4

Cauzele si efectele inovatiilor

Printre cauzele care au determinat aparitia diferentelor in savarsirea cultului, putem

aminti: influentele straine confesionale, lipsa de uniformitate si de diortosire a cartilor de

cult, nerespectarea sau ignorarea voita a randuielilor tipiconale, interpretarea gresita a

principiului liturgic “cum va vrea cel mai mare” urmate de rolul nefast al inovatiilor si al

implicatiilor liturgice ce decurg din aplicarea acestora .

In articolul “Inovatiile in cult-singularizarea liturgica” scris de Pf.Conf.Dr. Viorel

Sava, tiparut in Analele stiintifice ale Universitatii “Al.I.Cuza din Iasi”, autorul descrie

cateva din cauzele aparitiei inovatiilor in cult:

-slabirea simtului liturgic si a constiintei liturgice a preotului din cauza obisnuintei cu

cele sfinte si a imputinarii preocuparilor duhovnicesti, ceea ce conduce la rutina si

plafonare duhovniceasca;

-interpretarea abuziva a principiului “cum va vrea cel mai mare”;

-avantajele materiale ;

-teama de a nu intra in conflict cu enoriasii, teama care uneori mascheaza comoditatea

si lipsa vointei de a indrepta ceea ce nu este corect;

-placerea de a fi mai popular decat celalalt sau de a fi considerat mai mult decat ceilalti;

-formarea duhovniceasca si teologica superficiala, insuficienta, dublata de imputinarea

fricii de Dumnezeu si a responsabilitatii fata de poporul incredintat spre pastorire ;

-lipsa catehezei si explicatiei liturgice si a predicii argumentate liturgic;

-necunoasterea sensurilor profunde ale actelor sfinte pe care le savarsim;

-evlavia indoielnica a unor credinciosi ;

-bigotismul si superstitiile ;

-tendinta de rationalizare si modernizarea rugaciunii oficiale a Bisericii;10967

109

Pr.Conf.,Dr.Viorel Sava, op.cit , p81-82

60

In ce priveste influientele straine confesionale putem vorbi de o aparitie a

inovatiilor in special in Bisericile Ortodoxe invecinate cu parohii de alte confesiuni dar si

in parohiile in care convietuiesc mai multe confesiuni.

Problema respectarii postului si a tinerii lui nelinisteste pe multi crestini care se

inrudesc cu crestini de alte confesiuni. Stim ca in Biserica romano-catolica dupa Conciliul

II Vatican, Postul ca si alte randuieli si slujbe bisericesti a fost relativizat foarte mult. Unii

dintre crestinii nostri intrand in contact direct cu membrii acestor confesiuni incearca sa-i

imita pe acestia. Pe de alta parte am intalnit si varstnici de confesiune romano-catolica care

imi marturiseau ca inainte de 1965 in bisericile lor se postea ca la ortodocsi, deci iata ca si

la ei apar unele neintelegeri in privinta respectarii postului mai ales la cei mai rigoresti. Un

alt exemplu il constituie tinerea cu strictete a zilelor de joi de dupa Inviere pana la Inaltare.

Toate eforturile noastre de convingere a credinciosilor nostri de a nu da insemnatate

acestor zile in afara de Inaltarea Domnului care cade in zi de joi nu au dat mare rod. Cei

mai multi dintre ei ajung sa respecte mai mult aceste zile de joi neinsemnate decat

duminica, care este Ziua Domnului. Putem aminti in treacat si faptul ca unii amestecati

prin legaturi de rudenie cu cei de alte confesiuni prefera sa tina Pastele de doua ori,

nerespectand traditia si randuiala Bisericii noastre si pretinzand ca nu gresesc cu nimic

daca tin de doua ori aceeasi sarbatoare. Nu poti minimaliza importanta unei asemenea

sarbatori, pe care noi crestinii ortodocsi o numim a fi cea mai mare din timpul anului. In

ceea ce priveste casatoriile mixte, nu putem fi de acord cu savarsirea tainei casatoriei intre

un crestin ortodox si unul de alta confesiune dupa ce aceasta mai intai s-a facut intr-o

Biserica neortodoxa. Cel putin, in parohia Cordun, unde avem multe probleme de acest gen

mergem pe sfatuirea tinerilor cu regula nescrisa “sotia sa-si urmeze sotul”. Pe de alta parte,

am avut si cazuri izolate e drept in care cu toata hotararea sotia nu a vrut sa-si paraseasca

credinta ortodoxa convingandu-l pe sot sa o urmeze. Tactica noastra pastorala a trebuit sa

lucreze si sa ajute spiritual pe cel care a trecut la Biserica noastra.

In ultima vreme s-a pus mare accent pe diortosirea cartilor de cult in Biserica

Ortodoxa, insa nu numai acestea au fost diortosite ci si intreaga Sfanta Scriptura (versiunea

revizuita, redactata si comentata de Bartolomei Valeriu Anania sprijinit pe numeroase alte

osteneli) – Editura Inst. Biblic si de Misiune al Bisericii Ortoxe Romane, Bucuresti, 1993

precum si diortosirea Cartilor Sfintilor Parinti in mai multe editii. Aceste editii au fost

imbunatatite si adaptate la un nivel academic deosebit. In ceea ce priveste cartile de cult

diortosite, in acestea se subliniaza interzicerea expresa a inovatiilor liturgice, despre care s-

a scris mult si cu multa competenta de catre dascalii de teologie liturgica. Dorim sa aratam

61

in continuare faptul ca uniformizarea liturgica este de mare actualitate in Biserica noastra

si trebuie tratata cu multa seriozitate de catre slujitorii ei. Uniformitatea liturgica este deja

un bun dobandit astfel incat nu este nevoie de o noua uniformizare ci doar de pastrarea si

respectarea ei. Ar fi o mare greseala sa distrugem ceea ce generatii intregi s-au straduit sa

zideasca. In ultima instanta uniformizarea liturgica este o problema de constiinta

preoteasca si de responsabilitate fata de biserica din care facem parte si pe care o slujim.

Uniformizarea si uniformitatea liturgica sunt expresia unitatii de credinta si nu

gresim daca spunem ca ele reprezinta sau cultiva si unitatea de limba si de neam. Cultul

divin public nu este altceva decat invatatura de credinta expusa sub forma de rugaciune,

cantare si gesture liturgice. Cultul fiecarei religii sau confesiuni poarta pecetea sau este

expresia proprie a invataturii de credinta care l-a inspirit iar uniformitatea liturgica se

refera tocmai la riturile, formulele si caracterele specifice confesionale ale cultului.

Improvitatiile personale ale liturghisitorilor, inovatiile, omiterile sau adaosurile sunt de

neingaduit, ele slabesc si distrug acest tot omogen si unitar care este cultul si in acelasi

timp sunt insasi fiinta religiilor sau a confesiunii respective.

In ceea ce priveste principiul “cum va vrea cel mai mare” amintim ca una din

marile probleme care preocupa Biserica Ortodoxa in vremea noastra este si aceea a

adaptarii cultului la nevoile pastoratiei contemporane. Incepand cu prima Conferinta

Panortodoxa de la Rhodos (1961) si pana la Seminarul Ortodox privind innoirea in cult,

desfasurat in luna octombrie 1991 la Bucuresti problemele ledate de cult au fost prezentate

in preocuparile Bisericilor Ortodoxe care au luat in discutie mai ales acomodarea sau

revizirea cultului ori reforma lui pentru a corespunde cerintelor lumii contemporane. S-a

discutat si se are in vedere mai ales scurtarea unora dintre slujbele serviciului divin public

ortodox. In aceasta privinta sunt cunoscute cele doua tendinte: una conservatoare si alta

reformatoare, care insa nu au dus pana astazi la o hotarare a Bisericii Ortodoxe privitoare

la reforma cultului110

.68

Referitor la lungimea slujbelor cultului ortodox trebuie precizat inca de la inceput

ca in structura serviciilor divine exista forme esentiale care nu pot fi schimbate, sub nici un

motiv si forme neesentiale sau secundare ale cultului care pot fi supuse unor adaptari.

Intalnim uneori in cartile de cult formule si expresii greoaie ce nu par sa aiba aplicabilitate

la cerintele intelectuale a lumii de astazi. Tot in legatura cu aceasta mai adaugam si faptul

ca intre randuiala serviciilor noastre bisinopolericesti savarsite in manastire si cea de la

110 Pr. Prof. Dr. D.Necula, op. cit., p. 20

62

parohii exista o evidenta deosebire. Stim ca in manastiri, sfintele slujbe se desfasoara dupa

Tipicul cel mare sau al Sfantului Sava, savarsindu-se dupa toata intinderea lor, fara nici un

fel de modificare sau reducere, pe cand in bisericile de parohie serviciile divine se

desfasoara dupa tipicul constantinopolitan, alcatuit pe la jumatatea secolului al XIX-lea de

catre protopsaltul Constantin de la Catedrala patriarhala din Constantinopol tradus in limba

romana la Bucuresti in anul 1852 de catre Anton Pann si Pr. I.Calarasanu. Acest tipic

prezinta randuiala slujbelor cu prescurtarile care pot fi operate in raport cu cele din

manastire111

. El a devenit tipicul oficial al Bisericii noastre inlocuind Tipicul cel mare

ramas numai in practica manastirilor. Una din caracteristicile noului tipic

constantinopolitan a fost si aceea ca a formulat si consfintit o regula respectata partial si

inainte de aceasta data la bisericile de manastiri sau catedrale si anume ca, in unele situatii

deosebite, slujba poate fi savarsita sau adaptata “dupa cum va vrea cel mai mare”. Prin

aceasta se ingaduiau official unele abateri de la regulile de tipic, care presupuneau scurtari

sau lungiri ale serviciilor divine dupa situatiile date, de timp sau de loc.

Toti cei care au raspunderea savarsirii cultului sau conduc un sobor de slujitori:

protosul la o biserica de parohie cu mai multi slujitori, staretul sau egumenul in manastiri,

episcopul eparhiot la catedrala sau in lipsa lui marele eclesiarh fac parte din categoria “cei

mai mari”, care pot interveni in scurtarea sau prelungirea slujbelor.

In cazul slujbelor cu doua sarbatori care se suprapun, una cu data fixa si cealalta cu

data mobila, acestea nu pot fi puse in intregime, urmand ca adaptarea si hotararea

numarului de lecture, imne si rugaciuni sa le hotarasca cel mai mare. In baza acestui

principiu se fac asadar unele prescurtari si omisiuni in serviciul liturgic al bisericilor din

parohii si uneori chiar si la unele manastiri, unde datorita numarului mic de vietuitori si

necesitatilor vietii de toate zilele, calugarii nu mai dispun de timpul necesar savarsirii dupa

toata regula a sfintelor slujbe.69

La abaterile privind nerespectarea sau ignorarea voita a randuielilor tipiconale,

intalnim slujitori care cu o oarecare delasare sau indiferenta nu respecta regulile tipiconale

amintite mai sus. Exemplu: la imbracarea vesmintelor liturgice nu toti procedeaza dupa

recomandarile din liturghier, la taina spovedaniei intalnim preoti slujitori care spovedesc

numai cu epitrahirul. Personal, am intalnit un caz, in care un preot, la iesirea cu Sfintele

Taine la momentul “cu frica de Dumnezeu , cu credinta si cu dragoste va apropiati” a iesit

in fata credinciosilor, binecuvantand cu potirul gol, motivand ca a consumat Sfintele Taine,

111 Ibidem, p. 21

63

imediat dupa momentul impartasirii pentru ca oricum in acea zi nu avea crestini de

impartasit. A nu respecta randuielile de cult pe care si canoanele le prevad si cer

respectarea lor, inseamna a lucra impotriva Bisericii tale.

Efectele ce decurg din aceste inovatii slabesc si distrug cultul crestin. Ce ar mai

ramane din Ortodoxie daca i-am denatura acest tezaur atat de important care este cultul si

l-am lasa la imaginatia sau improvizatia fiecaruia si ce ar mai pastra identitatea noastra

ortodoxa. De aceea, uniformitatea cultului despre care am amintit este o datorie esentiala

astazi, cand Biserica este atacata din atatea parti: confesiuni, secte, atei, indiferenti religiosi

care dupa Nae Ionescu sunt mai periculosi decat ateii, pentru a apara specificul sau

identitatea ortodoxa. Astfel bine se zice ca nu trebuie sa iesim ca slujitori ai bisericii din

tipic. Stim ca numai ereticii si schismaticii se impotrivesc randuielilor liturgice stabilite si

consimtite de traditie si autoritatea bisericeasca.

Un alt efect al inovatiilor este faptul ca uneori apar cu intentia sau fapta de a rupe

unitatea cultului si implicit pe cea de credinta. Un ultim efect al inovatiilor este faptul ca

insisi credinciosii le recunosc, discuta despre ele, uneori le aproba, alteori nu, in functie de

dispozitia si de nevoia spirituala a fiecaruia. Uneori chiar bigotismul si misticismul

bolnavicios al unor crestini i-a ajutat pe preoti sa recurga la crearea unor inovatii in cult.

Faptul ca cei din alte confesiuni le observa si discuta pe seama folosirii lor (exemplu:

deschiderea cartii la unele slujbe) ne obliga sa fim foarte prudenti, seriosi si atenti in

misiunea ce ne-a fost incredintata.

64

CAPITOLUL 5

Inovatiile aparute in jurul Sfintelor Taine

Biserica Ortodoxa socoteste ca Mantuirea nu se finalizeaza in moartea lui Hristos

pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii ce a adus omenirea lui Dumnezeu, ci in unirea lui

Hristos cel rastignit si inviat cu oamenii ce cred in El, pentru ca si ei sa poata muri

pacatului si invia.

Cuvantul “Taina” are corespondent in grecescul mistirion sau in latinescul

sacramentum care inseamna lucru nevazut, ascuns, misterios sau tainic. In limba romana

acest cuvant provine prin filiera slavona de la tainstvo si inseamna lucrare tainica, slujba

bisericeasca savarsita de episcop sau preot prin care ni se transmite in chip nevazut, dar

prin forme, acte sau semne vazute sau exterioare, harul dumnezeiesc necesar mantuirii

noastre. Tainele se savarsesc la momentele cele mai importante ale vietii noastre, cand

prezenta si lucrarea harului Duhului Sfant este absolut necesara112

. 70

In Biserica Ortodoxa si in cea Romano Catolica ca si in Bisericile vechi, orientale,

tainele sunt in numar de sapte, dupa cele sapte daruri ale Duhului Sfant. In ordinea

savarsirii lor in viata credinciosilor, aceste lucrari sfinte si sfintitoare sunt: Botezul,

Ungerea cu Sfantul Mir sau Mirungerea (cunoscuta in Bisericile Catolica si Protestanta cu

denumirea de Confirmare), Pocainta, Spovedania sau Marturisirea , Impartasania sau

Sfanta Euharistie, Nunta sau Casatoria, Preotia sau Hirotonirea si Maslul sau Ungerea cu

ulei sfintit113

. Spre deosebire de alte slujbe ale cultului divin ortodox, care au caracter

public Sfintele Taine au caracter particular, adica ele se oficiaza sau se administreaza

persoanelor in mod individual, desi la savarsirea lor poate asista sau lua parte orisicine.

Asadar, ele se savarsesc in Biserica de regula in prezenta credinciosilor, pastrand in felul

acesta un caracter ecleziastic sau comunitar. Efectul lor se rasfrange nu numai asupra

primitorului, ci si asupra obstii crestine rugatoare sau participante la ceremonia sfanta. Cu

toate ca Sfintele Taine se savarsesc de regula in biserica, pentru a participa la ele intreaga

112 Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula, Biserica si cult pe intelesul tuturor, Ed. Europartner, Bucuresti, p. 123 113 Ibidem, p. 124

65

sau o buna parte a obstii crestine , exista si cazuri de exceptie cand acestea se savarsesc si

in casele credinciosilor.

Astfel amintim, ca in casele particulare putem savarsi in caz de necesitate Taina

Sfantului Botez, Taina Spovedaniei pentru bolnavii aflati pe patul de suferinta, urmata de

impartasirea lor, Taina Cununiei si cel mai des Taina Sfantului Maslu. Amintesc aici ca

Taina Cununiei cel putin in parohia Cordun am savarsit-o in casele particulare persoanelor

varstnice ,casatorite civil, cu familie, nepoti etc. care din pricina incapatanarii unuia dintre

soti sau pentru motivul ca au lucrat in structurile serviciului comunist inainte de 1989 au

ramas necununate religios, pe multi dintre acestia i-am depistat ca fiind necununati in urma

Tainei Spovedaniei. Uneori demersul nostru a intampinat greutati din pricina impietririi

inimii unuia dintre soti, in special al barbatilor. Se stie ca femeile sunt mai predispuse spre

Taina Pocaintei, dar in activitatea noastra am cules si roade. Personal am administrat

aceasta taina la cel putin cinci, sase familii in primii zece ani de preotie. Deasemeni si prin

spovedanie, unora dintre copiii care provin din familii cu parinti necununati, chiar din alte

parohii, am reusit sa-i castigam pe acestia, pentru Biserica si sa-i aducem in randuiala

crestineasca. Consider ca nu am gresit ca le-am administrat Taina Cununiei pentru ca ani

de-a randul explicandu-le, au refuzat sa mearga la preotul din parohie sa ceara acest lucru.

Astfel copiii invitandu-si parintii la casele lor si gasindu-le nasi potriviti i-au pus in fata

faptului implinit. O singura intrebare le-am pus acestor persoane, care zeci de ani au trait

fara binecuvantarea unirii si a legaturii lor: Ce au simtit dupa primirea Tainei? O mare

eliberare, mi-au raspuns. Iata cat de mare este harul Duhului Sfant!

Deasemeni, Taina Sfantului Maslu am administrat-o persoanelor aflate pe patul de

suferinta care prin intermediul familiei mi-au facut acesta invitatie. Sfintele Taine nu sunt

legate de termene, date sau soroace fixe din timpul anului bisericesc, ci se administreaza la

solicitarile credinciosilor. Unele dintre acestea nu se pot savarsi in anumite perioade ale

anului bisericesc, cum ar fi de exemplu in timpul postului, Taina Casatoriei deoarece sunt

lucrari sfintitoare fundamentale pentru viata credinciosilor.

Spre deosebire de oficiul divin zilnic (Laudele bisericesti) care satisface in primul

rand functia latreutica a cultului Bisericii, in slujba Sfintelor Taine sta pe primul plan si se

implineste mai ales functiunea harismatica sau sfintitoare a cultului ortodox; ele sunt

mijloace de transmitere sau de comunicare individuala a harului divin si de sfintire prin

excelenta a vietii credinciosilor in Biserica, fiind deci mijloace de mantuire114

.71

114 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1980, p. 354

66

Preotul este organul vazut prin care Hristos cel din Biserica lucreaza in chip

nevazut in taine, sau acorda harul celor carora li se administreaza acestea, Hristos devenind

nevazut prin Inaltare se foloseste pentru lucrarea Sa asupra celor ce vor sa se uneasca cu El

si sa creasca in El intrand si dezvoltandu-se spiritual in Biserica si de un organ personal

vazut. Nevoia unor mijloace materiale sau a unor gesture vazute, implica si nevoia unei

persoane vazute prin care Hristos sa lucreze in mod nevazut asupra celor ce doresc sa se

uneasca cu El si sa creasca in El. Lucrarea cea mai eficienta este de la persoana la

persoana, Hristos ca persoana lucreaza in modul cel mai eficient asupra persoanelor

umane, tot prin persoane umane. Numai o persoana umana poate savarsi acte expressive,

adica intentionate, deosebite de miscarile neintentionate ale naturii si poate rosti cuvinte

care lamuresc intelesul celor ce se savarsesc si intentia urmarita de Hristos prin taine.

Gesturile preotului care ating pe cel ce primeste taina sau carora le raspunde acesta prin

gesturile lui primitoare, fac ca taina sa aiba o eficacitate mai adanca in fiinta primitorului

tainei. Eficacitatea aceasta e proprie si cuvintelor spuse de savarsitorul tainelor si auzite de

primitor sunt rostite ca raspuns si ca angajare de catre acesta. Dar gesturile ating toata

fiinta primitorului, nu patrund numai prin auzul lui, in afara de aceia, cuvintele sunt multe

si se pot repeta de multe ori fara sa poata crea o situatie speciala de o deosebita solemnitate

si prin aceasta e greu ca unul din ele sa castige pentru primitor insemnatatea decisiva si

unica pe care o are un gest sau un complex de gesturi care nu se repeta si care ating mai

direct, insusi sufletul primitorului.

Ca atare Taina e un eveniment decisiv si unic in viata omului care vine la credinta

si care continua sa creada. Gesturile sacramentale ale preotilor si episcopilor savarsite in

numele Bisericii, cu autoritatea ei, deci cu autoritatea lui Hristos lucrator in ea, implinesc

in mod real lucrarea intentionata, pentru ca Hristos insusi o implineste nevazut si Biserica

insasi o implineste vazut prin aceste gesturi.

Preotul infatiseaza in fata credinciosilor imputernicirea lui Hristos si a Bisericii, in

calitatea lui de reprezentant al lor, intr-un mod corespunzator raportului intre Hristos si

Biserica: a lui Hristos Care l-a desemnat ca organ vazut prin ale carui gesture si declaratii,

El insusi savarseste Taina in chip nevazut, al Bisericii, intrucat El face in numele Bisericii

invocarea Duhului Sfant, in urma careia duhul lui Hristos coboara cu lucrarea Lui prin

materiile, gesturile, rugaciunile si declaratiile preotului in cel ce primeste Taina. Aceasta

dubla si totusi indisolubila calitate reprezentativa a preotului sau a episcopului, o vadeste

chiar hirotonia lor. Caci ea e savarsita in mod vazut de un episcop, sau in cazul episcopului

de mai multi episcopi, dar in mod nevazut Hristos insusi hirotoneste, adica transmite unei

67

persoane calitatea de arhiereu sau de preot savarsitor vazut al Tainelor, sau o

imputerniceste cu harul sau pentru slujba de organ vazut al Sau in savarsirea Tainelor. Dar

episcopul sau episcopii hirotonisitori invoca totdeauna in Taina Hirotoniei, Duhul Sfant in

numele Bisericii, chiar insasi comunitatea Bisericii insoteste pe episcop sau pe episcopi in

rugaciunile ce le inalta la savarsirea hirotoniei si pe episcop si preot la savarsirea celorlalte

taine.

Invatatura Bisericii, validitatea Tainelor savarsite de un preot sau episcop nu

depinde de vrednicia lor, se bazeaza pe faptul ca rugaciunea si invocarea Duhului facute de

ei este rugaciunea si invocarea Bisericii, iar gesturile lor sacramentale si declaratia lor

despre harul care se coboara sunt insotite de credinta Bisericii ca Hristos insusi lucreaza

prin ele in mod nevazut si ca Hristos insusi Isi implineste de fiecare data fagaduinta data la

instituirea tainelor, ca la savarsirea lor va cobora in cei ce le primesc. Desigur e de dorit ca

preotul sau episcopul sa manifeste si o vrednicie personala in slujirea lor preoteasca sau

arhiereasca. Dar daca aceasta invrednicire lipseste, absenta ei este suplinita de credinta si

vrednicia Bisericii.

In rezumat, elementele constitutive ale Tainelor sunt: mijlocele materiale prin care

Hristos insusi isi comunica harul mantuitor prin mana preotului, prin rugaciunea si

declaratia constatatoare a lui si prin marturisirea credintei si angajarea credinciosului (la

Botez o face nasul pentru primitor). Taina se produce prin actul preotului insotit de

declaratia constatatoare a lucrarii lui Hristos; ea se savarseste si prin atingerea mainii

preotului in mod direct sau printr-o materie de trupul primitorului, pe baza marturisirii

credintei lui si insotita de declaratia constatatoare a preotului, care ea insasi e o marturisire

a credintei in ceea ce se savarseste. Taina e un tot care uneste pe primitor – prin mana

preotului sau prin material folosita de el si prin declratia constatatoare a lui cu Hristos si

prin aceasta cu Biserica, dupa prealabila marturisire de credinta a primitorului si

rugaciunea preotului. Uneori primitorul tainei e pus in contact cu mana preotului printr-o

materie, alteori fara materie, dar contactul personal in credinta a primitorului tainei cu

preotul ca savarsitor al ei e necesar pentru savarsirea tainei.

a) Inovatiile aparute in jurul Tainei Sfantului Botez

Botezul este taina initierii crestine, poarta de intrare in crestinism sau taina

fundamentala si indispensabila pentru mantuire,prin care omul renaste pentru viata

68

spirituala, adica devine membru al Bisericii lui Hristos, dobandind iertarea de pacatul

stramosesc (la prunci), precum si de toate celelalte pacate personale, facute pana la Botez

(la adulti)115

.72

Taina Sfantului Botez este prima din cele sapte Sfinte Taine, respectate si practicate

in Biserica Ortodoxa. Ea se administreaza de regula unita cu Taina Mirungerii si cu cea a

Sfintei Impartasanii, alcatuind impreuna ceea ce numim in teologie Tainele incorporarii in

Biserica Crestina. Adunate la un loc sunt numite de Biserica, Tainele de initiere, nu in

sensul de a introduce pe cineva in mistere sau secrete ale unei religii, adica practice mai

putin accesibile marii mase a credinciosilor, ci in acela de intrare, inceput si practicare a

vietii crestine. Prin ruperea de contextual pascal, Taina Botezului isi pierde intelesul

fundamental pentru viata credinciosului.116

Prin Taina Sfantului Botez, cel care o primeste

devine membru al Bisericii lui Hristos. Primitorii Botezului sunt toti cei care nu au fost

botezati, indifferent daca se nasc in familii crestine sau de alte religii. Taina Botezului

confera celui care o primeste calitatea de crestin, acesta fiind intarit spre cresterea

duhovniceasca prin Taina Mirungerii sau a Confirmarii, cum este cunoscuta aceasta taina

in Bisericile Catolice si Protestante. La acestea doua se adauga, cea de a treia taina cea a

Sfintei Impartasanii, care pecetluieste unirea desavarsita cu Hristos, prin primirea Sfantului

Sau Trup si a Sfantului Sau Sange. De aceea, crestinii mai sunt numiti si hristovori adica

purtatori de Hristos.

In practica Bisericii Ortodoxe aceste Sfinte Taine s-au administrat dintotdeauna si

se administreaza toate in acelasi timp, fara a se amana Mirungerea sau Confirmarea si

Impafrtasirea sau Cumenecarea la o varsta mai mare, intre 7 - 14 cum se intampla in

Biserica Catolica.

Efectul cel mai important al Tainei Sfantului Botez este stergerea pacatului

stramosesc, cat si a pacatelor personale savarsile pana la Botez, astfel incat putem spune ca

el nu se mai poate repeta, deci este unic caci nu mai are ce sterge. Pacatul stramosesc iertat

nu se mai repeta, iar cele personale savarsite dupa Botez se iarta sau se sterg nu printr-un

nou Botez ci prin Taina Sfintei Spovedanii sau a Marturisirii. De aceea, pocainta sau

marturisirea sau mai numit si “al doilea botez”.

Prin efectul sau asa cum se spune mai ales in teologia apuseana, Botezul are sau

confera un caracter indelebil, adica de nesters, de aceea el nu se mai repeta decat in

anumite situatii si mai ales daca el nu a fost savarsit corect, nerespectandu-se una din

115 Ibidem, p. 355 116 Pr. Alexandru Schmemann, Din apa si din duh, trad. de Pr. Prof. Ioan Buga, Ed. Simbol, Bucuresti, 1992, p. 5

69

conditiile cele mai importante si anume, savarsirea lui in numele Sfintei Treimi.

Divergenta care se manifesta astaza intre duhul traditiei autentice a Bisericii si constiinta

noastra dogmatica si canonica este rodul unei “pseudomorfoze scolastice”, a teologiei

ortodoxe in care s-a injectat otrava unui spirit legalist strain Sfintilor Parinti.117

Orice

Botez savarsit in numele Sfintei Treimi este socotit ca un Botez valabil. In aceasta situatie,

daca un credincios apartinand Bisericii Romano-Catolice, Luterane sau Calvine ori altor

culte neoprotestante in care se savarseste Botezul in numele Sfintei Treimi, vrea sa treaca

la Biserica Ortodoxa, acestuia nu i se mai repeta Botezul el fiind considerat crestin, ci i se

administreaza doar Mirungerea, in urma catehizarii si a marturisirii de credinta facuta in

scris si declarata public de catre cel care vine la credinta ortodoxa. Daca un credincios din

Biserica Unitariana, care nu crede in Sfanta Treime, un musulman sau un evreu ,budist sau

hindus doreste sa treaca la crestinism, acestuia I se administreaza mai intai Botezul, apoi

Mirungerea si Impartasania118

.73

In cazul administrarii Botezului, celor din ultima categorie

acesta ar trebui sa se faca tot prin afundare, asa cum se administreaza correct Botezul in

Biserica Ortodoxa. In aceste situatii, se pot intrebuinta vase mai mari, (ex :butoaie, cazi) in

care cel care se boteaza este cuundat pana la gat, afundandui-se capul de trei ori in apa, in

momentul Botezului. La multe Botezuri se foloseste turnarea sau stropirea, ceea ce nu este

corect si nu este specific Ortodoxiei, deci iata o prima inovatie pe care preotii ar trebui sa o

evite. Botezul ortodox se face prin intreita afundare in numele Sfintei Treimi si

simbolizeaza moartea si ingroparea cu Hristos, ca de altfel si Invierea impreuna cu El.

In legatura cu Botezul si repetarea lui mai exista o inovatie sau mai bine zis o

practica si o credinta gresita, destul de frecventa intr-o situatie speciala. Este vorba de

copiii epileptici despre care se crede ca nu au fost botezati corect si mai ales, ca nu li s-au

citit toate rugaciunile de exorcizare, prin care se inlatura puterea si lucrarea diavolului.

Nefiind indepartata corect, printr-o slujba superficiala sau incompleta a exorcismelor

puterea diavolului ar ramane in cel botezat si ar produce epilepsia, de aceea exista unii

parinti sau nasi care cer preotului sa repete Botezul copilului bolnav de epilepsie, ori noi

stim ca din punct de vedere medical aceasta boala apare la copii din alte cauze. O

asemenea practica de re-botezare este incorecta si nu o putem accepta119

. Citirea

exorcismelor la Botez isi are rolul ei si cunosc cazuri in care unii preoti ar renunta oricand

la ele deoarece par depasite, invechite, anacronice, textul lor nefiind placut auzului. Din

117 Ibidem. P. 8

118 Pr. Prof.Dr. D. Necula, Traditie si innire in slujirea liturgica, vol I, Ed. Episcopiei Dunarii de Jos, Galati, 1996, p. 152

70

punctul meu de vedere ar fi o greseala, pentru ca in istorie, in decursul timpului

intelepciunea si inspiratia Sfintilor Parinti ce au alcatuit textele de exorcizare nu poate fi

pusa la indoiala. Cerinta si pretentia de a re-boteza un copil cu orice forma de boala grava

nu se justifica in nici un fel.

Am auzit de un caz socant, petrecut la o biserica ortodoxa din Iasi, unde in

momentul inceperii Tainei Sfantului Botez, imediat dupa binecuvantarea data de preot a

aparut o persoana “evlavioasa” care la rugat pe preot sa opreasca botezul , sustinand ca

dumneaei ar fi botezat copilul acasa , fara stirea parintilor si fara ca pruncul ce urma sa fie

botezat sa prezinte vreun semn de boala, sustinand ca oricine are dreptul sa boteze .

Biserica Ortodoxa sustine lucrul acesta dar numai in cazuri grave in care copilul este in

pericol de moarte, Botezul nesuferind amanare.

Persoana respectiva amesteca lucrurile si voia sa iasa in evidenta , amesteca

extrema cu obisnuitul . Preotul a fost supus unei mari incercari, cerand imediat sprijinul

unor colegi din imprejurimi. Intrebarea era: “Il mai botez sau nu?” Copilul nu se incadra la

categoria “botez de necesitate”, fapt pentru care s-a decis savarsirea normala a Tainei

Sfantului Botez. S-a ajuns la un consens prin faptul ca ea a fost indemnata sa devina nas al

copilului, ceea ce-si dorea de fapt. A vrut sa atraga atentia parintilor ca ea poate chiar sa

devina savarsitoare a tainei. Biserica nu accepta astfel de lucruri facute pe furis fara

incuviintarea parintilor copilului. Femeia suferise o trauma in tinerete, neputand sa aiba

copii, ea botezase primul copil al familiei respective si nu accepta sub nici o forma ca al

doilea copil sa aiba alti nasi. 74

Daca citirea exorcismelor pentru copiii epileptici mai poate fi ingaduita ca forma a

rugaciunii celui rau, recunoscandu-se de specialisti ca nu este numai o boala neurologica, o

boala orgnica, deci si o boala sufleteasca, in nici un caz botezul nu trebuie repetat.

Repetarea Botezului savarsit valabil nu este altceva decat un sacrilegiu. Tot sacrilegiu este

repetarea Botezului celor care trec de la Biserica Ortodoxa la stilisti , adica la cei care tin

calendarul vechi iulian neindreptat sau cei care trec eventual la Biserica Romano-Catolica,

Greco-Catolica sau la diverse secte. A repeta Botezul Crestin inseamna ignoranta

teologica totala, rea vointa si dispret pentru lucrarile Harului Duhului Sfant. Mometul

savarsirii Tainei Sfantului Botez este marcant in viata oricarui om. Dupa nasterea trupeasca

din parinti, nasterea duhovniceasca sau renasterea la viata cea noua in Hristos, lepadarea

omului cel vechi al pacatului, este plina de incarcatura emotionala si harica si de

119 Ibidem, p. 153

71

semnificatie soteriologica. Cunoscand aceasta semnificatie majora a momentului

Botezului, credinciosii ii acorda importanta care i se cuvine, cautand sa faca din el o zi de

sarbatoare, careia I se mai poate asemana doar casatoria, care este si ea tot un fel de

renastere pentru viata de familie si de societate. De aceea, ziua botezului unui prunc si cu

atat mai mult a unui om matur este una dintre cele mai frumoase din viata, ramanand adanc

inscrisa in cronica unei familii.

Din dorinta de a marca importanta unei asemenea zile a aparut o practica straina de

duhul comunitar al Bisericii si anume aceea de a boteza copiii separat. Practic aceasta se

intalneste mai ales in cazul in care la o Biserica sunt programati mai multi copii. E vorba

aici, bineinteles de parohiile urbane cu o densitate mai mare de credinciosi. In aceasta

situatie sunt unii parinti sau nasi care anuntand pe preot de programarea datei pentru

savarsirea unui Botez precizeaza in mod expres ca pruncul sa fie botezat singur, in cazul in

care la aceeasi ora au mai fost programati si alti copii la Botez120

.75

In aceasta situatie,

preotul este nevoit sa savarseasca taina Botezului, fiecaruia in parte, citind de fiecare data

slujba Botezului in intregime si sfintind pentru fiecare in parte, apa pentru Botez.

Asemenea practica nu isi gaseste nici o justificare in prectica Bisericii Ortodoxe. Unii cred

ca daca in aceeasi apa a Botezului sunt cufundati mai multi copii deodata, doar primul ar fi

cel care primeste Botezul deplin iar pentru ceilalti, apa sfintita pentru Botez nu ar mai avea

aceleasi efecte, de aici credinta si expresia populara care circula pe seama unor persoane ce

sunt mai agitate si comit anumite fapte rele, uneori maui putin cugetatte ca nu sunt botezate

in toata apa. Conceptia aceasta este total lipsita de temei, pentru ca puterea sfintitoare a

apei ramane aceeasi pentru toate persoanele care s-ar cufunda in ea. Apa ramane sfintita si

dupa savarsirea Botezului, intrucat dup ace s-au cufundat copiii in ea, pentru destinatia ei

speciala de a fi folosita numet la Botez ,ea se varsa dupa intrebuintare intr-un loc special

ferit de intinare numit umivalnita care de cele mai multe ori la parohiile de tara consta

dintr-un fel de fantana ingusta cu tuburi de cimemt care nu e sapata pana la apa. In acest

loc se varsa apa folosita la Botez. Singura regula care se respecta in cazul botezarii mai

multor prunci in aceeasi apa sfintita, daca sunt de botezat baieti si fete mai intai se boteaza

baietii. Toti insa primesc aceeasi putere sfintitoare a apei si pentru toti Taina Botezului

este la fel de valabila. In al doilea rand cei care doresc ca Botezul sa fie savarsit separat

invoca drept motiv grija pentru evitarea unei eventuale contaminari cu o boala de piele sau

cu o alte boala pe care ar aveao unul din copiii ce urmeaza sa fie cufundati in aceeasin apa.

120 Ibidem, p. 154

72

In acest scop unii cer sa se faca o dezinfectare a cristelnitei, inainte de a se turna in ea apa

pentru sfintit. Este de datoria paraclisierului sa intretina cat mai curata critelnita in intreg

ansamblul ei atat la interior cat si la exterior. Grija exagerata a parintilor si nasilor pentru

copii de a nu contacta o boala, fie ea si de piele este oarecum justificata dar in cazul

Botezului ea devine exagerata si simptomatica, ca si in cazul impartasirii credinciosilor cu

aceeasi lingurita fara ca aceasta sa ne contamineze cu diferite boli, la fel la savarsirea

Botezului nu se poate pune problema unei infectari sau imbolnaviri. Daca noi credem ca pa

sfintita nu mai este o apa obisnuitaci una care opereaza renasterea spirituala si stergerea

pacatului atunci nu ne mai temem de contaminare. Daca o privim si o socotim ca o simpla

apa, fara nici o putere atuncu ne indoim si de efectul ei asupra celui ce se boteaza si ne

temem si de contaminare, in concluzie reiese ca practica botezarii separate a copiilor nu

este justificata.

Dar cea mai grava inovatie pe care am intalnit-o la Taina Sfantului Botez este

practica botezarii copiilor avortati. Este o problema foarte delicate de practica liturgica, dar

mai ales de natura teologica. Stim ca Sfintele Taine sunt lucrari sinte si sfintitoare savarsite

de episcopi si preoti pentru mijlocirea harului Duhului Sfant necesara mantuirii, se

administreaza numai persoanelor vii pentru ca acestea sa-si poata exprima adeziunea sau

consimtamantul la lucrarea respective. La savarsirea unor asemenea slujbe, efectul lor

depinde si de vointa prrimitorului. Ele nu sunt lucrari mecanice care sa opereze

tranformarea sau schimbarea primitorului, numai prin ele insele ci presupun sau angareaza

si vointa Lui. Chiar daca in cazul Botezului, savarsit mai ales pruncilor, aceasta dorinta

estew exprimata dec nasi care marturisesc credinta in numele celor care se boteaza, Taina

Sfantului Botez nu se poate administra copiilor nascuti morti si cu atat mai mult celor care

aub fost avortati fara voie pe cale naturala si mai grav celor avortati cu voie prin mijloacele

medicale specifice. A admite sau a incuraja o asemenea practica ar insemna o incalcare

grava a unui principiu dogmatic si o inovatie liturgica dintre cele mai condamnabile (dupa

mine cea mai grava), care nu-si poate gasi in nici un fel justificarea. Biserica este foarte

categorica si nu permite nici macar oficierea slujbei inmormantarii copiilor morti

nebotezati, cu atat mai mult ea nu permite oficierea Tainei Botezului copiilor avortati sau

lepadati.

Botezul copiilor avortati, savarsit de unii preoti in ziua Sfantului Ioan este una

dintre cele mai oribile si mai condamnabile inovatii liturgice egala in gravitate cu

sacrilegiul sau batjocorirea celor sfinte: Pentru ca Sfintele Taine se administreaza numai

persoanelor care sunt in viata, fiindca numai acestea au nevoie de harul pe care-l mijlocesc

73

aceste lucrari sfinte121

.76

Din pacate, si in parohia in care imi desfasor activitatea, au slujit

inaintea mea preoti care foloseau asemenea practici. Colegul meu care este si parohul

Bisericii din Cordun, din 1984 nu a acceptat sub nici o forma aceasta practica. Botezul era

savarsit la Cimitir in ziua de Sfantul Ioan, pe 7 ianuarie si in ratacirea lor, enoriasii care

cereau acest lucru, puneau celor “botezati” numele de Ioan si Ioana. Si acum mai gasesc in

pomelnice siruri intregi de aceste nume care dupa unii merita sa fie pomeniti deoarece sunt

botezati. A administra Botezul unor asemenea persoane inseamna o desconsiderarea sau o

bataie de joc fata de Taina Sfantului Botez, atat de importanta in viata credinciosilor122

.77

O

asemenea lucrare ar insemna o taina savarsita fara prezenta obiectului sau primitorului. Ar

insemna o formula magica rostita de la distanta si fara efect. De asemenea, persoana

respective nu s-ar putea impartasi direct si deplin de efectul tainic, deoarece aceasta se

savarseste intotdeauna, dupa traditia ortodoxa, impreuna cu Mirungerea si cu Sfanta

Impartasanie care alcatuiesc, asa numitele, Taine de initiere crestina, adica Tainele de

intrare in Crestinism sau Tainele incorporarii in Hristos . In situatiile in care credinciosii

solicita o asemenea slujba, necunoscand gravitatea savarsirii ei, slujitorii trebuie sa refuse

categoric si sa si explice de ce nu se poate sarvarsi, iar daca obiceiul este indatinat prin

traditie in parohia sau zona respective el trebuie inlaturat cu desavarsire iar daca scopul lui

este material, de castig, este cu atat mai mult de condamnat. Un slujitor care savarseste o

asemenea ceremonie este fur de cele sfinte. Obiceiul este cu atat mai demn de condamnat

daca botezul respective se face si copiilor avortati cu buna stiinta sau voie. In aceste cazuri

s-ar asemana cu sfintirea unei crime. Cat priveste randuiala dupa care se face o asemnea

slujba, este de inteles ca el nu poate fi decat o simpla improvizatie si care in nici un caz nu

poate fi socotit ca un botez. Aceata “randuiala” nu este mentionata sub nici o forma in nici

o carte de cult sau de teologie si constituie o grava abatere si o inovatie nedorita. Daca ar fi

fost necesar, iar Biserica ar fi considerat o asemenea practica indreptatita si corecta, ar fi

prevazut-o ca pe un ritual sau ca pe o exceptie de la regula Botezului ori asa ceva nu

intalnim nicaieri. Se intelege ca pe langa pregatirea celor necesare pentru o slujba de

Botez, ritualul principal nu poate consta decat in stropirea unui mormant acoperit cu o

panza alba cu Aghiazma Mare de la Boboteaza si cu rostirea formulei Botezului, dandu-se

in general celor care au fost “botezati” in acest fel, asa cum amintim mai sus numele de Ion

121

Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Unitatea liturgica in Ortodoxie si specifitati cultice locale in “Ortodoxia”, anul LVI,

nr. 3-4, iulie- decembrei, 2005, p. 123

122 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., p. 158

74

si Ioana. Pana si in punerea numelui este o greseala liturgica deoarece un nou-nascut

primeste numele la opt zile, cu o molifta speciala care se numele “La insemnarea numelui

pruncului” deci, inainte de Botez, cand preotul il insemneaza pe prunc la gura si la funte,

la gura si la piept, binecuvantand-ul. Ori atunci cand botezi un mormant, nu mai poate fi

vorba de asa ceva. Ceea ce prevede Molitfelnicul sau Aghiazmatarul in legatura cu copiii

nebotezati, este doar pedeapsa grea pentru parintii din a caror neglijenta se intampla sa

moara cu trupul nebotezat, fie ca s-a nascut, fie ca a fost lepadat sau avortat. Cat priveste

un ritual al botezarii lor sau al inmormantarii acestora, cartile de cult nu pomenesc nimic.

Ne intrebam de unde provine aceasta practica a botezului copiilor avortati ca si cea a

inmormantarii si pomenirii la soroacele indatinate de Biserica pentru pomenirea mortilor, a

copiilor morti nebotezati.123

78

Credem ca din grija fireasca pentru mantuirea sufletelor lor sau pentru intrarea

in imparatia lui Dumnezeu. Gandul si grija pentru cei morti sunt, fara indoiala, lucruri de

luat in seama si vrednice de lauda. Sunt datorii crestinesti care tebuie cultivate si

respectate. Dar pentru indeplinirea acestui scop, nu este ingaduit sa dispretuim invataturile

si practicile bisericesti corecte si traditionale inventand tot felul de randuieli neconforme cu

doctrina si practica Bisericii. Pe langa aceasta, se scapa din vedere sau se neglijeazaun

lucru foarte important si anume: grija pentru indreptare, pocainta si iertare a celor care au

savarsit pacatul avortului. Nu starea a celor copii avortati trebuie sa ne preocupe in chip

special sau a celor ingropati fara slujba , ci starea celor care au facut ca din neglijenta sau

cu buna stiinta sa se intample asa ceva. Care va fi starea sufletelor copiilor avortati cu voie

sau fara de voie, sau ale celor nascuti mortis au morti nebotezati o stie numai Dumnezeu

caci oricum intra planul Iconomiei divine si a dragostei nemarginite a dragostei lui

Dumnezeu fata de oameni. Nu se poate ca acesti prunci nevinovati sa fie randuiti de

Dumnezeu la locuri de osanda, El fiind cel care iubeste copiii si mai ales pe copiii

nevinovati. Mai gasim inca in pomelnice o cerere pe care o socotesc nepotrivita sugerata

uneori chiar de catre clerici, aceia pentru “scoaterea la lumina a pruncilor avortati”. Nu

credem ca sufletele acelor copii avortati ajung in intuneric, si mai degraba ale mamelor

care i-au ucis si avortat daca nu dau dovada de cainta si indreptare asa cum recomanda

Biserica. De aceia ar trebui sa se roage pentru ele si nu pentru acei copilasi nevinovati.

Sufletele unor asemenea mame trebuie aduse la lumina si aceasta prin pocainta multa si

continua si mai ales prin fapte ale milei trupesti si sufletesti. Sunt femei care privesc cu

123 Ibidem, p. 159

75

multa usurinta avortul, uneori ca pe un lucru obisnuit si considera ca simpla citire e

Moliftei la lepadarea pruncului este suficienta pentru a fi iertata de toata gravitatea

savarsirii unei astfel de fapte. Fara indoiala, ca Molifta este necesara iar cea care o solicita

doreste un lucru bun, insa ea este numai o simpla rugaciune prin care se ingaduie mamei sa

intre in Biserica. Ceea ce urmeaza este neaparat pocainta sau Spovedania, cu canonisirea

sau parerea de rau care trebuie sa-l insoteasca pe cel care a gresit toata viata. Desigur ca un

pacat marturisit cu parere de rau si cu angajamentul de a nu-l mai face se iarta pin

spovedanie, dar parerea de rau pentru savarsirea unei crime (avortul este o crima) sau mai

multora trebuie sa ne insoteasca toata viata. In aceasta privinta treubuie mentionat faptul ca

si avortul savarsit fara de voie este socotit sau pedepsit tot ca pe o crima , ca pacat al

uciderii. Nu este potrivita practica de a prezenta pe un timp indelungat noua lumanari si

noua prescuri la Sfantul Altar pentru pomenirea la Proscomidie cu scopul de a se ierta

pacatul avortului124

.79

La Proscomidie este suficienta sa prezentam o prescura si o lumanare

impreuna cu pomelnicul , iar daca vrem ca dragostea noastra si dorinta de indreptare sa

prisoseasca , sa ne concretizam in fapte bune : botezarea pruncilor parasiti , imbracarea si

hranirea copiilor sarmani si fara ajutor , ingrijirea pentru buan lor educatie , infierea unor

asemenea copii ai nimanui pe nu-i iubeste nimeni , vizitarea si ajutorarea copiilor din

orfelinate , legane de copii , scoli incluzine ca si orice fapte de milostenie savarsite fata de

cei in nevoi cu intentia de a fi o usurare de pacatele savarsite . Acestea si altele asemenea

trebuie sa fie faptele pe care sa le savarsim pentru copiii avortati sau lepadati cu voie sau

fara voie, iar nu botezarea unui mormant cu cheltuieli care ar putea sa acopere nevoile

materiale si spirituale ale atator copii care asteapta ajutorul nostrum. In concluzie, practica

botezarii copiilor avortati cu voie sau fara de voie si morti nebotezati este o inovatie

liturgica neingaduita de Biserica si care nu trebuie practicata sau incurajata in nici un fel.

Daca prin botez devenim membri ai bisericii lui Hristos , repetand in noi moartea si

invierea Sa, ne facem purtatori de Hristos sau hristofori, imbracandu-ne in El, ne intarim

spre cresterea duhovniceasca prin ungerea cu Sfantul Mir . Mirungerea este Taina prin care

se impartasesc noilor botezati puterea si darurile Sfantului Duh, necesare pentru cresterea,

sporirea si intarirea credinciosilor in viata cea noua, intru Hristos125

. Spre deosebire de

romano-catolici la care de prin secolul al XIII-lea ungerea cu Sfantul Mir se administreaza

separat fata de Botez, dupa varsta de 7-12 ani, in Biserica Ortodoxa, aceasta Sfanta Taina

se administreaza imediat dupa Botez. Randuiala ortodoxa a Mirungerii nu constrituie o

124 Ibidem, p. 160

76

slujba aparte, de sine statatoare, ci e impreunata cu cea a Botezului. Avand in vedere

marturiile scripturistice si patristice, putem spune ca este corecta si indreptatita practica

Bisericii Ortodoxe si a Bisericilor Vechi Orientale de a administra Taina Mirungerii

imediar dupa Botez. Taina Mirungerii sau Ungerii cu Sfantul si Marele Mir, este inteleasa

sau conceputa de invatatura Bisericii, ca taina prin care se impartasesc noilor botezati

puterea si darurile Sfantului Duh, necesare pentru cresterea, sporirea si intarirea

credinciosilor in viata cea noua in Hristos. Ea nu inseamna o completare sau o desavarsire

a Botezului, care are rolul sau precis de a ierta pacatul stramosesc cu care ne nastem, si pe

cele personale savarsite pana la acea data.80

Constitutiile apostolice vorbesc de evocarea

Duhului Sfant pentru Mir la fiecare nou botezat pentru ca sa fie lucrator in cel botezat si sa

invieze si sa traiasca impreuna cu el : “daca nu se indeplineste asupra fiecaruia dintre cei

botezati o astfel de evocare, atunci cel ce se boteaza se cufunda numai in apa ca iudeii si

leapada numai necuratia trupului”. In canonul 48 al Sinodului local de la Laodiceea, se

vorbeste despre savarsirea imediata a mirungerii dupa baia Botezului: “se cuvine ca cei ce

se lumineaza dupa Botez sa se unga cu hrisma cereasca si sa fie partasi imparatiei lui

Hristos”. Aceeasi practica o intalnim si in Apus, in primele veacuri crestine. Sfantul

Ambrozie al Milanului spune clar ca Ungerea cu Sfantul Mir pe crestetul capului se facea

imediat dupa iesirea din apa botezului. Savarsirea imediata a Mirungerii dupa Botez o

mentioneaza acelasi sfant parinte apusean si in alta lucrare unde se spune ca dupa ridicarea

din apa Botezului si ascultarea pericopei spalarii picioarelor, “urmeaza pecetea

duhovniceasca, care ati ascultat ca se citeste si astazi, pentru ca ceea ce se face dupa

Botez se face cu desavarsire, atunci cand la invocarea preotului se revarsa Duhul Sfant,

Duhul intelepciunii si al intelegerii, Duhul sfatului si al puterii, Duhul cunoasterii si al

evlaviei, Duhul temerii de Cel sfant, cu cele sapte virtuti ale Duhului”. Fericitul Augustin

vorbeste de aceeasi practica care arata: “el insusi (Duhul Sfant) este invocat peste cei

botezati ca sa le dea Dumnezeu potrivit cuvintelor proorocului, duhul intelepciunii si al

intelegerii.

Din marturiile prezentate pana aici, reiese clar ca Mirungerea desi este o Taine

deosebita de cea a Botezului, in vechime nu s-a savarsit niciodata separat fata de Botez, ci

totdeauna indata dupa el, in stransa legatura cu el, adica in cadrul aceleiasi ceremonii

religioase. Din punct de vedere liturgic, Mirungerea nu constituia nici o slujba bisericeasca

sa un serviciu religios independent de cel al Botezului, ci a facut parte din insusi randuiala

125 Pr. Prof. Ene Braniste, op. cit., p. 355

77

Botezului. In concluzie credem ca practica respectata in Biserica Ortodoxa si bisericile

vechi orientale de a savarsi Mirungerea imediat dupa Botez este corecta si adevarata si in

acelasi timp comforma cu traditia. Prin savarsirea ei imediat dupa Botez, urmata de Taina

Impartasaniei, se mentine Unitatea Tainelor de initiere. Personal, nu am gasit nici o

inovatie liturgica in ce priveste savarsirea acestei Sfinte Taine.

b) Inovatiile aparute in jurul Tainei Sfintei Spovedanii

Spovedania sau marturisirea pacatelor in fata preotului constituie partea principala a

Tainei pocaintei, Taina prin care credinciosul dobandeste iertare pacatelor savarsite dupa

Botez si impacare cu Dumnezeu si cu Biserica126

.81

Spovedania a mai fost numita si “al

doilea Botez” si este taina curatirii de pacatele personale si a refacerii legaturii spirituale cu

Biserica, intrerupta sau slabita temporar prin pacat. Locul apei curatitoare a Botezului il tin

aici lacrimile pocaintei pentru pacatele savarsite. Taina Sintei Spovedanii joaca un rol

central in spiritualitatea ortodoxa. Este Taina prin care se restabileste legatura crestinului

cu Dumnezeu, intrerupta prin pacat. Viata crestinului nu se poate concepe fata spovedanie,

daca avem in vedereca toti pacatuim, comform celor spuse de Sfantul Apostol si

evanghelist Ioan: “Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu

este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios ca sa ne ierte pacatele

si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea”(I Ioan, 9-10). In activitatea pastoral

misionara a preotului, Taina Spovedaniei este una dintre lucrarile cele mai importante, cele

mai practicate si solicitate de catre credinciosi si cu efectele cele mai benefice pentru

progresul spiritual al pastoritilor. De aceea putem spune ca Sfanta Spovedanie nu este

numai o lucrare liturgica sau una din cele Sapte Sfinte Taine ale Bisericii, ci mai ales este

un mijloc si o cale de pastoratie individuala prin care preotul duhovnic poate sa modeleze

si sa transfome sufletul penitentului.

Aceasta Taina a fost instituita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos dupa invierea Sa

din morti. Textul pe care se intemeiaza acest adevar il gasim in Evanghelia dupa Ioan: “Si

zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora le veti ierta

pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan XX,22-23). Acest fapt nu

s-a intamplat fara un precedent si el a fost anuntat mai intai de Maintuitorul(Matei 18-18),

anunt care avea menirea de a pregati pe apostoli pentru primirea acestui mare dar127

. 82

In

126

Ibidem, p. 382 127

Pr. Viorel Sava, Taina marturisirii in riturile liturgice actuale, Ed. Trinitas, Iasi, 1999, p. 23

78

limbajul teologic, cat si in cel curent al credinciosilor, taina aceasta apare sub mai multe

denumiri, fiecare dintre ele punand in lumina unul sau altul din aspectele specifice ei. O

prima denumire este „Taina pocaintei‟ sau „Pocainta‟, denumire care accentuiaza parerea

de rau declansata de constientizarea starii de pacatosenie128

. In cadrul liturghiei Sfantului

Vasile cel Mare, inainte de sfintirea Darurilor, preotul se roaga zicand: “Pentru aceasta

Stapane preasfinte si noi pacatosii si nevrednicii robii Tai, care ne-am invrednicit a sluji

sfantului Tau jertfelnic, nu pentru dreptatile noastre, ca n-am facut ceva vrednic pe

pamant, ci pentru mila Ta si induratile Tale pe care le-ai varsat cu prisosinta peste noi,

indraznind ne apropiem de Sfantul Tau jetfelnic…”.

Perioada Triodului are un pronuntat caracter penitential, de pocainta, scos in

evidenta de Canonul Sfantului Andrei Criteanul, dar nu numai aceasta perioada este

potrivita pentru pocainta ci si celelalte posturi de peste an si oricand crestinul simte nevoia.

Acelasi inteles il comporta si denumirea de Spovedanie sau Taina Spovedaniei, denumire

de origine slava, care are la baza verbul „ispovediti‟129

.

O alta denumire este aceea de „Marturisire‟ sau „Taina Marturisirii‟, denumire ce

are un continut mai larg datorita faptului ca ea vizeaza expunerea pacatelor in fata

duhovnicului, tradarea ascunzisurilor constiintei, ca urmare a constientizarii starii de

pacatosenie, a dorintei de indreptare si de reinoire a comuniunii de iubire cu Dumnezeu.

Actiunea duhovnicului de influientare personala asupra penitentului nu face parte integral

din aceasta Taina, dar constituie pentru preot o obligatie pastorala. De aceeatrebuie sa

disociem intre Taina Spovedaniei propriu zisa, care consta in marturisirea pacatelor si

iertarea lor de catre Dumnezeu, prin duhovnic, pe de o parte, si lucrarea de indrumare sau

sfatuire de lucrare duhovniceasca pe de alta parte. Validitatea Tainei, nu este absolut

conditionata de aceasta sfatuire duhovniceasca dar, “rolul preotului nu va fi complet daca

se va margini numai la primirea marturisirii si la dezlegarea penitentelor de pacate”. In

acest sens, Sf.Scriptura prezinta preotul sub doua aspecte: 1.) de administrator al Tainelor

dumnezeiesti (I.Cor. 4,1; Tit 1,7) si 2.) de impreuna lucrator al Lui Dumnezeu (I.Cor. 3,9;

II.Cor.6,1).

Ca administrator al Tainelor, “preotul este un organ prin care Dumnezeu

impartaseste credinciosilor sai harul Sau specific fiecarei Taine. In Rolul sau de om de

ajutor sau de colaborator al Lui Dumnezeu, preotul aduce contributia sa personala de

128 Ibidem, p. 24 129 Ibidem, p. 25

79

inraurire a oamenilor, pe temeiul invataturii Evangheliei”130

. Oricum rolul sau de

admnistrator al Tainelor Lui Dumnezeu este fundamental, deci mult mai important decat

cel de colaborator al Lui Dumnezeu, contributia omului fiind cu totul neinsemnata fata de

lucrarea Lui Dumnezeu.

In Taina Marturisirii insa, “rolul preotului de pastor sau de conducator spiritual

iese la iveala intr-o masura covarsitoare. In nicio alta Taina, exercitarea unei actiuni de

inraurire personala din partea lui nu este atat de necesara. Explicatia de gaseste, de altfel,

in insasi natura momentelor si conditiilor privitoare la aceasta Taina. Deoarece cu ocazia

Sfintei Marturisiri, sufletul celui ce se pocaieste este adanc rascolit si framantat nu numai

de o datorie religioasa ci si de o profunda trebuinta psihologica d regenerare, el este mai

dispus si mai primitor pentru imdrumari decat in orice alta imprejurare; pe de alta parte,

analiza sufleteasca, atat prin examenul de constiinta al penitentului si prin propria-i

marturisire, cat si scrutarea constiintei lui de catre duhovnic, dau un prilej unic pentru cea

mai adanca patrundere in psihologia penitentului”131

.83

De altfel, si rolul credinciosului

este si trebuie sa fie mai insemnat decat in celelalte lucrari sfintitoare.

Deoarece Botezul nu se repeta, cea “care continua apa Botezului este Taina

Pocaintei”, a Spovedaniei sau Marturisirii. Taina Pocaintei reprezinta “mare noutate adusa

de crestinism” pe care Biserica a practicat-o din timpurile apostolice pana in zilele noastre.

Insasi Spovedania nu trebuie conditionata de perioada unuia din cele patru posture ale

anului bisericesc ci poate fi savarsita ori de cate ori constiinta se simte incarcata de fapte

rele, de care trebuie sa ne debarasam. Niciodata nu trebuie sa ne socotim ca suntem fara de

pacat, caci asa cum spuneau cei vechi, a gresi este omeneste, dar a persista sau a ramane in

pacat este diabolic. Orice fapta rea, cat de mica ar fi repetata inseamna o acumulare de

pacate care devin daunatoare.

S-a mai creat obiceiul ca la Spovedanie sa mearga mai ales cei in varsta, care se si

impartasesc, ceea ce este complet gresit. Nu trebuie sa asteptam sa imbatranim ca sa ne

spovedim, ci trebuie sa ne obisnuim din tinerete cu spovedania. Crestinul inca din tinerete

trebuie sa-si gaseasca un duhovnic care dupa parerea mea este la fel de important ca si

medicul de familie, si poate si mai mult. Duhovnicul este dator la orice ora sa raspunda

cerintelor ucenicilor. In continuare, voi prezenta cateva inovatii legate de Taina

Spovedaniei:

130 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Spovedania si duhovnicia, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1995, p. 26 131 Ibidem, p. 28

80

1. Aparitia unor ghiduri pentru marturisirea pacatelor, care circula sub forma de

brosuri (fara editura) in care apar si intrebari mai putin decente, exagerate, absurde si mai

degraba incitatoare la savarsirea pacatului, trezind curiozitati in special pentru cei tineri.

Ele sunt izvorate dintr-o conceptie mai putin corecta despreviata si modul de a trai al

credinciosilor obisnuiti, care se deosebesc de vietuitorii din manastiri. De aceea se si

recomanda ca spovedania credinciosilor din parohii sa se faca mai ales la duhovnicii din

parohii. Cat priveste spovedania dupa pravila, socotim ca ea nu mai poate fi aplicata decat

in cazuri rare si nici atunci, nu mai putem pune toate intrebarile din molitfelnic.

2. Spovedania adevarata nu este aceea in care ascultam liste intregi de pacate pe

care unii credinciosi cred ca le-au savarsit sau in care punem tot felul de intrebari la modul

savarsirii pacatului, ci cea facuta cu cainta si cu parere de rau.

O alta inovatie ar fi cea legata de marturisirea publica, care e drept s-a savarsit in

Biserica primara in care oamenii erau cu adevarat curati sufleteste, sfinti, dar care in

timpurile noastre nu mai este potrivita. Am auzit de un caz, undeva in Dobrogea unde la

Biserica la care a ajuns intamplator un credincios din parohia Cordun, ce se afla la munca

in acea zona, vrand sa se spovedeasca, s-a intamplat ca preotul i-a asezat pe toti in

genunchi (vreo cincizeci de persoane), indemnandu-I sa spuna in cor Tatal nostru, iar apoi

tot in cor, fiecare sa-si marturiseasca pacatele. Respectivul credincios a mers si s-a

impartasit impreuna cu ceilalti si totusi a ramas cu o grea povara. El traia necununat de

vreo douazeci de ani si ar fi dorit sa discute personal cu preotul, dar nu i s-a permis acest

lucru din lipsa de timp. La fel si la Cordun, acum treizeci de ani preotul care slujea atunci

si care mai este in viata marturisea pe crestini in grup, invocandu-le marea iubire a lui

Dumnezeu fata de oameni. Cel mai grav este faptul ca spovedea foarte multi credinciosi in

Vinerea Mare, zi aliturgica ori in aceeasi zi, in fiecare an cateva sute de credinciosi se

spovedeau si primeau Sfanta Impartasanie. Cand am venit in parohie, acum optsprezece

ani, o batranica luand in deradere acest lucru, cumva ironic mi-a zis : sa-i vedeti Parinte pe

cei din familiile (a enumerat cateva nume) cum vin la spovedit si impartasit in Vinerea

Mare , in sir indian. Am incercat sa o linistesc, spunandu-i ca fiecare credincios si cu atat

mai mult o familie are dreptul sa se spovedeasca. Pe respective persoana o deranja faptul

ca aceste siruri, cu aceste familii intrau doar o singura data pe an in biserica, in Vinerea

Mare (dupa post negru) in care se spovedeau si se impartaseau. Femeia avea dreptate

pentru ca i-am urmarit si intr-adevar doar in acea zi intrau in Biserica pentru se spovedi si

impartasi. Ei priveau Spovedania si Impartasania ca pe o viza pusa pe un act, ca pe o

factura platita anual si nu ca pe o eliberare de pacate dupa care sa primeasca dezlegarea de

81

la duhovnic. Colegul meu care a slujit la randul sau ,timp de 7 ani cu preotul care facea

asemenea greseli, nu a putut face mare lucru de unul singur, pentru ca ori de cate ori

incerca sa-si impuna corect punctul de vedere al Bisericii nu era ascultat. Credinciosilor li

se parea ca respectivul preot este mult mai ingaduitor in privinta pacatului, fara sa mai dea

vreun fel de sfatuire duhovniceasca iar de canon nici nu mai amintea. Cunosc aceste lucruri

pentru ca inainte cu sapte ani de a veni in aceasta parohie am slujit Biserica aceasta in

functia de cantaret bisericesc, timp de un an. Separase Biserica in doua tabere, doua turme

care isi schimbau preferintele pentru preot dupa bunul lor plac. Nu era deloc recomandata

si prezentata ascultarea de Biserica. Cand din 1994 am fost numit preot la parohia Cordun,

eu cred si sunt convins ca am facut o echipa buna cu preotul paroh Constantin Tiron,

rezultatele neintarziind sa apara. In privinta spovedaniei de care vorbeam, cel putin in

postul mare i-am obisnuit impreuna pe credinciosi sa se spovedeasca de la inceputul

postului pana la Dumnica Floriilor explicandu-le prin cateheze si predici despre marea

insemnatate bisericeasca a saptamanii ce urmeaza, numita Mare in care crestinii sa

retraiasca alaturi de Hristos, momentele cele mai importante din istoria mantuirii. Asta nu

inseamna ca am refuzat cazuri extreme care au aparut in Saptamana Mare, spovedirea

studentilor, elevilor, militarilor, bolnavilor, etc. Am renuntat la castigul material care era

dobandit in Vinerea Mare in detrimental castigului spiritual, acela al aplicarii corecte a

invataturii de credinta.

O alta greseala pe care am intalnit-o si care mi-a fost descrisa de rude apropiate o

voi reda aici: undeva intr-o comuna din judetul Iasi, preotul spovedeste in timpul postului

pe unde apuca cu epitrahirul in Biserica, dupa Biserica daca acolo l-a gasit, dupa copaci la

umbra, unde era gasit, acolo spovedea. Eu cred ca persoanele sanatoase, care se pot deplasa

la Biserica trebuie spovedite dupa toata randuiala; preotul imbracat cu epitrahil si felon, da

binecuvantarea, rosteste rugaciunile incepatoare , Psalmul 50 , rugaciunile de dezlegare ii

citeste marturisirea “Iata fiule, Hristos sta nevazut…”, spovedeste pe credincios, ii prezinta

modul de indreptare daca acesta arata credinta sincera, dupa care rugaciunea “Stapane

Doamne, Dumnezeule…”, urmeaza ectenia intreita dupa care se incheie cu rugaciunea

“Cuvine-se cu adevarat…”.

Incheind Taina Marturisirii credem ca rostirea rugaciunii de dezlegare nu inseamna

un sfarsit ci tocmai ea anunta pentru credinciosul care s-a marturisit, inceputul unei noi

vieti.

c)Inovatiile aparute in jurul Tainei Sfintei Euharistii

82

Sfanta Liturghie este o adevarata scoala a invataturii crestine, un bogat si nepretuit

tezaur de doctrina si o cateheza vie la indemanasi pe intelesul tuturor132

.

Participarea credinciosilor la viata harica transmisa prin Sfintele taine incepe cu

Botezul si culmineaza cu Sfanta Euharistie sau Impartasirea prin care se realizeaza unirea

noastra deplina cu Hristos cel intrupat133

.84

Impartasirea reprezinta deci culmea cea mai

inalta sau termenul final al urcusului nostru bisericesc. Aceasta taina este savarsita sau

oficiata numai de slujitorii sfintiti adica arhereii si preotii. Diaconii nu impartasesc pe

credinciosi si cu atat mai putin laicii sau mirenii. Diaconii pot impartasi numai in cazul in

care cineva este pe moarte si nu este de fata un preot.

In privinta persoanelor indreptatite sa primeasca Sfanta Impartasanie, acestea

trebuie sa fie numai cei pregatiti, care nu au impedimente ce sa-I opreasca de la aceasta,

cum ar fi: cei ce au blestem de la episcop, cei ce traiesc in desfranare, cei ce sunt

necununati, cei ce practica perversiuni sexuale, fermecatorii, vrajitorii, ghicitorii, hoti de

lucruri sfinte, ucigasii, femeile care avorteaza si altele. Toate aceste categorii de pacatosi

presupun o perioada lunga de pocainta si indreptare, dupa care duhovnicul da permisiunea

de a primi Sfanta Impartasanie.

In cadrul Sfintei Liturghii se pot constata urmatoarele inovatii (adaptari) sau

dezvoltari locale si anume:

1.Obiceiul sporadic al unor preoti slujitori de a da binecuvantarea mare nu numai cu Sfanta

Evanghelie ci si cu Sfanta Cruce, gest care nu impieteaza cu nimic actul liturgic in sine,

deoarece Sfanta Liturghie reproduce in mod sacramental roadele Crucii si ale Invierii, insa,

intrucat acest fapt este sugerat in chip symbolic prin insemnarea crucisa cu Sfanta

Evanghelie deasupra Sfantului Antimis, consideram ca intrebuintarea Sfintei Cruci in acest

moment nu este necesara.

2.Exista la unele manastiri (Cernica, Horaita, Sihastria) obiceiul de a se canta in intregime,

dupa notatia psaltica, psalmii antifonici (102,145), asa cum se proceda odinioara in

Biserica veche134

.85

Nici aceasta practica nu lezeaza unitatea ritului liturgic, ci dimpotriva

infrumuseteaza patrimonial sacru al cultului, insa in nici un caz nu o putem impune

bisericilor de parohie.

132 Asist. Diac. Ene Braniste, Particparea la Liturghie si metode pentru realizare ei in ST, nr, 7-8, seria a II-a,

Sseptembrie- octombrie, 1949, Bucuresti, p. 591 133 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 392 134 Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, op. cit., p. 112 135 Ibidem, p. 113

83

3.La majoritatea bisericilor de mir la antifonul al III-lea se canta Fericirile asa cum prevede

randuiala tipiconala, iar la unele, in loc de Fericiri, se canta Aparatoare Doamna.Aceasta

practica este o inovatie, deoarece, in mod correct trebuie sa se cante Stihurile Fericirilor

care ne amintesc de continutul Predicii de pe munte a Mantuitorului (Matei V, VI,VII),

fiindca in prima ei parte, Sfanta Liturghie innoieste in fata ochilor nostril sufletesti

activitatea didactica sau invatatoreasca a Domnului nostrum Iisus Hristos. Exceptie de la

aceasta regula fac zilele praznicelor imparatesti in cinstea Mantuitorului cand avem

antifoane speciale iar in loc de Fericiri se canta troparul praznicului de trei ori.

4.Omiterea ecteniei catehumenilor ingaduita la unele catedrale cu acordul chiriarhului

locului este o practica ce nu desfiinteaza structura randuielii Sfintei Liturghii, tinand cont

de faptul ca aceasta ectenie a fost introdusa cu precadere pentru catehumenii din primele

veacuri crestine care erau initiati si instruiti pentru primirea Tainei Sfantului Botez135

.

Acesta ectenie trebuie mentinuta in randuiala Liturghiei, in primul rand, pentru faptul ca ea

reprezinta un document care certifica si atesta existenta institutiei catehumenatului ce a

avut un rol prioritar in viata Bisericii si in al doilea rand, pentru faptul ca in contextul lumii

de astazi exista o cifra numerica impresionanta de oameni neincrestinati pentru care

suntem datori sa ne rugam ca Bunul Dumnezeu “sa-i uneasca prin Botez cu Sfanta Sa

soborniceasca si apostoleasca Biserica”. De asemenea, mai exista inca si astazi la noi in

tara oameni tributari ideologiei materialist-dialectice inoculate in mintile multora de

politica retrodrada si anticrestina a vechiului regim de intunecare sprirituala in care am trait

cu totii timp de 45 de ani, oameni atei convinsi, liberi cugetatori sau total indiferenti fata de

problemele religioase. Invatatura Sfintei nostre Biserici ne indeamna si pentru aceasta ca

Dumnezeu sa-I lumineze. ”sa-i invete cuvantul adevarului, sa le descopere Evanghelia

dreptatii” si sa-I aduca la unitatea credintei. Insusi cuvantul Sfintei Scripturi ne porunceste

zicand: ”Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati” (Iacob V, 16). Sfantul Apostul

Pavel le spune in mod deschis si categoric corintenilor: “Aceasta si cerem in rugaciunea

noastra: desavarsirea noastra” (II Cor.XIII, 9), de unde reiese ca faptul de a ne ruga unii

pentru altii este un imperativ categoric si o datorie morala de capetenie a fiecarui crestin.

5.La bisericile de manastire, dupa vohodul mic cu Sfanta Evanghelie se canta troparul si

condacul hramului si al zilei. La bisericile de enorie s-a renuntat de mult la aceasta regula

din economie de timp.

6.La unele biserici de enorie persista practica gresita a unor preoti de a citi cu voce tare

pomelnicele celor adormiti la Sfanta Liturghie in cadrul ecteniei mortilor ce se rosteste

indata dupa ectenia intreita. Aceasta practica este inadmisibila, asa cum fara rost este si

84

obiceiul unor preoti de a citi nominal pomelnicele de vii in cadrul pomelnicelor ce se

rostesc la Vohodul Mare, in momentul iesirii cu Cinstitele Daruri. Pomenirea generala a

celor vii si a celor morti se face in cadrul savarsirii Sfintei Proscomidii, dupa citirea in

parte a rugaciunilor colective pentru vii si pentru morti, cand se scot miride pentru ambele

categorii de credinciosi inscrisi de pomelice: vii sau adormiti. Prezenta pe sfantul disc a

miridelor de vii simorti, alaturi de particelele celor noua cete ceresti, simbolizeaza

solidaritatea Bisericii din cer cu a celei de pe pamant. Aceasta solidaritate si unire se

infaptuieste, in primul rand, cu Hristos simbolizat prin Agnet, iar pentru fiecare persoana

pomenita in sirul de pomelnice, fie de vii, fie de morti, preotul care proscomideste scoate

cu sfanta copie cate o particica din prescura a patra (pentru vii) sau a cincea (pentru morti),

pentru a-I invrednici de darurile si binefacerile jertfei euharistice pe toti cei pomeniti si

reprezentati in particelele scoase pe sfantul disc. Cand preotul toarna aceste miride in

sfantul potir dupa momentul sfintirii Darurilor (la chinonic) zice: “Spala Doamne pacatele

robilor Tai ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sangele Tau”. ”Scotand o particica din paine

pentru o persoana pomenita pe nume, o reprezentam in mod special pe aceasta si o

apropiem de Hristos”13686

pentru a o invrednici sa dobandeasca binefacerile si darurile Sale

mantuitoare. Obiectul si scopul acestor rugaciuni de pomenire este in primul rand “iertarea

pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor” care reprezinta roadele mortii si invierii

Domnului, ce ni se impartasesc prin Botez si prin celelalte Sfinte Taine137

. Un scop

secundar al acestor rugaciuni ca si al jertfei euharistice de altfel, este si implorarea

bunurilor vremelnice (liniste, ajutor in viata si izbavire de necazuri si de primejdii), caci

aceste beneficii sunt in stransa conexiune cu bunurile si scopurile spirituale sau

duhovnicesti.

Daca prin citirea numelor vii si de morti a celor consemnati in pomelnice si scoaterea

nominala a miridelor pentru pomenirea si ajutorul lor se dobandeste tot folosul sufletesc de

trebuinta, ce rost ar mai avea citirea din nou a acestor pomelnice in randuiala Sfintei

Liturghii, in auzul credinciosilor? Credinciosii trebuie catehizati si initiati in tainele

cultului pentru a cunoaste insemnatatea si efectul rugaciunii liturgice si in acelasi timp,

obisnuiti sa prezinte pomelnicele la sfantul altar inainte de inceperea Sfintei Liturghii

pentru a oferi preotului slujitor posibilitatea de a le citi pe fiecare in parte si a scoate

miridele cuvenite.

136 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 127 137 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1998, p. 131

85

7. Deoarece la unele biserici unii credinciosi vin mai tarziu la slujba si inmaneaza

pomelnice dupa inceperea Sfintei Liturghii, preotul este nevoit in asemenea situatii sa

amane acoperirea Cinstitelor Daruri la momentul Heruvicului, pentru a avea ragaz sa

citeasca toate pomelnicele de vii si de morti si sa scoata particele pentru fiecare nume

pomenit, iar dupa acoperire sa continue cadirea mica. Pomelnicele primite dupa Vohodul

Mare vor fi citite la rugaciunea dipticelor din timpul cantarii Axionului sau eventual

pastrate pentru viitoarea Liturghie.

8. Tot in momentul intonarii imnului Heruvimic s-a incetatenit obiceiul inaltarii mainilor

de catre preoti liturghisitori atunci cand rostesc intreit, textul liturgic al acestui imn. Acest

uz generalizat aproape integral in cuprinsul Patriarhiei Romane nu este mentionat in nici

un manual de Tipic si nici in cartile de slujba. Ultima editie a Liturghierului romanesc

chiar specifica faptul ca se rosteste de trei ori in taina continutul cantarii Heruvimice insotit

de cate o inchinare, insa “fara sa ridice mainile”138

.87

Ridicarea mainilor nu si-ar avea rostul

in acest caz, caci este un gest de invocare corespunzator momentului epiclezei, insa, daca

totusi se practica dintr-un sentiment de evlavie, acest act liturgic nu constituie o abatere

grava de la regula tipizata in asa fel incat sa fie condamnat cu vehementa si inlaturat.

Ridicarea mainilor este un gest de rugaciune, care completeaza taina. “Acest gest este ca o

desavarsire a tainei nedespartita de ea si care inalta ofranda sus, la Dumnezeu… Aceasta

ridicare a mainilor nu este prescrisa nicaieri, dar ea este inradacinata in practica slujbei

bisericesti, ca fiind indisolubil legata de aducerea jertfei si se poate zice, ca ea

intruchipeaza in sine rugaciunea”.

O alta divergenta liturgica ce tine atat de forma cultica exterioara, cat si de continut sau

fond este cea legata de formula de binecuvantare a anafurei, adica a particelelor de paine

rezultate din taierea celor cinci prescuri care au fost intrebuintate la Proscomidie, precum si

a altor prescuri oferite de credinciosi la sfantul altar odata cu aducerea pomelnicelor de vii

si de morti.

Dupa cum se stie, in ultimele editii ale Liturghierului a fost introdusa o formula

noua de binecuvantare a anafurei, deosebita de cea adecvata, care nu exprima concret

simbolismul si semnificatia anafurei. Preotii din generatia tanara care folosesc noile

Liturghiere romanesti incepand cu editia anului 1987, s-au obisnuit cu aceasta formula

(“Binecuvantata este anafura sfintilor Tai, Doamne, totdeauna si pururea...”), iar cei mai

varstnici rostesc in continuare vechea formula intrata de mult in uzul liturgic, care este

138

Liturghier, Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2012, p. 160

86

mult mai corecta, mai completa si mai sugestiva, intrucat cuprinde termenul consacrat de

invocare a lucrarii dumnezesti si exprima clar sensul si rolul anafurei, adica acela de a fi

“antidoron”, adica in loc de dar.

9.In noua editie a Liturghierului romanesc tiparit in anul 2012, imbunatatit si diortosit cu

acrivie de specialisti, apare in formularul liturgic vechea formula: “Pentru rugaciunile

Nascatoarei de Dumezeu, binecuvanteaza doamne painea aceasta, anafura sfintilor Tai”139

.

Speram ca de acum incolo, aceasta formula liturgica sa devina oficiala si sa se insuseasca

de catre toti ierarhi si preotii liturghisitori. Anafura inchipuie si Maica Domnului, care

dupa inaltarea Fiului ei la cer a ramas in continuare pe pamant in mijlocul comunitatii din

Ierusalim. De aceea, anafura se sfinteste in timpul cantarii Axionului, imn inchinat in

cinstea ei.88

Bineinteles, ca nimeni nu-si imagineaza vreodata ca anafura este un inlocuitor sau

echivalent al Sfintei Impartasanii, ci pur si simplu, painea binecuvantata care se das pre

consumare credinciosilor dupa oficierea Sfintei Liturghii, in semn de mangaiere si de

incredintare ca Dumnezeu nu si-a indepartat mila si indurarea de la ei, chiar daca nu s-au

straduit sa primeasca cu vrednicie Sfintele Taine, ce reprezinta “foc care arde pe cei

nevrednici”140

. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne atrage atentia in mod riguros,

zicand: “Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar, caci

cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea nesocotind trupul

Domnului” (I Cor. XI, 28-29). Sfintii Parinti fac deosebiri referitoare in operele lor la

necesitatea pregatirii sufletesti in vederea primirii Sfintei Impartasanii cu vrednicie, cu

cuget curat si cuviinta crestineasca. “Indrazneala nu este de a te apropia cu Sfintele Taine

de multe ori in cursul anului, ci de a te apropia cu nevrednicie, macar odata in timpul

anului”, spune un mare parinte al Bisericii. “Cand te apropii de hrana aceasta simtitoare iti

speli gura, iar cand voiesti sa te apropii de hrana cea duhovnioceasca nu-ti speli sufletul, ci

te apropii plin de necuratie?”.

Interzicerea celor nevrednici de a se cumineca cu Sfintele Taine si acordarea in loc

anafurei s-a generalizat in practica liturgica incepand din veacul de aur al erei crestine (sec.

IV), cand Biserica era implicate in formularea doctrinei si in statornicirea ordinei moralei

si a disciplinei.

139 Ibidem, p. 178 140 Ibidem, p. 365

87

10. O alta practica liturgica ce nu se respecta in unanimitate de catre sfintii slujitori este

cea legata de ritulul impartasirii credinciosilor. Potrivit instructiunilor liturgice prevazute

in liturghier si consemnate de Tipic, credinciosii se impartasesc din particelele NI si KA,

caci dupa ruperea Sfantului Agnet in cele patru parti si dispunerea lor crucisa pe sfantul

disc, particica IS din latura de sus se introduce in sfantul potir pentru a semnifica unitatea

nedespartita a Trupului si a Sangelui euharistic (fiindca purtand pe ea initiala IS, adica

numele pe care L-a primit Mantuitorul, aceasta particica reprezinta firea Sa umana) iar

particica din latura de jos sfantului disc,care poarta initiala HR este destinata pentru

impartasirea preotului liturghisitor (sau a sfintilor slujitori daca coliturghisesc mai multi),

pentru ca numele Hristos inseamna Unsul lui Dumnezeu Tatal, Mesia, pe Care

liturghisitorul Il reprezinta si Il inchipuie in anumite momente ale Sfintei Liturghii, prin

actiunile liturgice savarsite, ce simbolizeaza si comemoreaza anumite evenimente si

aspecte din viata si activitatea Sa.

De la particica de sus IS la cea de jos HR se descrie linia verticala a crucii care

inchipuie triumful si biruinta castigate de Mantuitorul pentru noi prin jertfa Sa mare, iar de

la particica NI la KA se inscriei linia orizontala a crucii care inchipuie luptele, nevointele si

ispitele pe care le incearca oamenii in viata aceasta pamanteasca pentru a dobandi cununa

mantuirii si rasplata cereasca pentru izbanda impotriva pacatelor si a patimilor. De aceea,

este si firesc ca aceste doua particele sa fie rezervate pentru impartasirea credinciosilor.

Aceste doua particele mai inchipuie si bratele crucii si mainile intinse ale Domnului

rastignit cu care cheama sau atrage la El lumea, unind astfel in El insusi pe unii cu altii,

cele de sus cu cele de jos (Efes. II, 16).

Sfantul Atanasie cel Mare ne prezinta foarte sugestiv si graitor aceasta analogie:

“Daca moartea Domului era o rascumparare pentru toti si daca prin moartea Lui disparea

zidul cel din mijloc al despartirii si avea loc chemarea neamurilor, cum ne-ar fi putut

chema El decat fiind cucificat? Iar chemarea se face cu mainile intinse. Cineva nu moare

cu mainile intrinse decat pe cruce. Cu mainile intinse in semn de chemare. Se cuvenea deci

ca Domnul sa moara pe Cruce intinzandu-si mainile, pentru ca printr-una sa atraga pe

vechiul popor al lui Israel, iar prin cealalta pe pagani, reunindu-i pe unii cu alti in El

insusi”141

.89

Intemeiata pe motivatia acestei semnificatii dogmatico-simbolice, Biserica a

randuit ca din particelele NI si KA sa se impartaseasca numai credinciosii laici. Cand

141 Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Unitatea liturgica in ortodoxie si specifitati cultice locale in Ort., anul LVI, nr. 3-4,

iulie- decembreie, 2005, p. 117

88

preotul are de impartasit credinciosi, el este dator sa sfarame pe sfantul disc cu sfanta

copie, aceste particele, in farame mici, astfel incat, acestea sa corespunda cu numarul

credinciosilor pe care ii are de impartasit. Dupa aceasta retoarna in sfantul potir zicand:

“Invierea lui Hristos…”, si luand sfantul potir impreuna cu lingurita si procovatul, iese pe

selee in fata usii imparatesti si invita pe credinciosi la impartasire, zicand: “Cu frica de

Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”. Povatuirile din Liturghier

mentioneaza clar ca “particica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si celelalte, care mai

sunt pe sfantul disc pentru cele noua cete, precum si pentru vii si morti, se lasa pe sfantul

disc, pana ce se vor cumineca toti credinciosii, ca nu cumva, amestecandu-se cu partile din

Sfantul Trup, sa se intample a impartasi dintr-insele pe cineva, din nebagare de seama”.

In practica, foarte multi preoti obisnuesc sa toarne in sfantul potir absolut toate particelele

de pe sfantul disc, in situatia cand au credinciosii de impartasit, ceea ce inseamna o

greseala enorma, fiindca este imposibil si aproape inevitabil ca in clipa cand se ia cu

lingurita o mica particica din NI si KA sa nu se ia si cateva miride de vii sau de morti sau o

particica din cele consecrate in cinstea celor noua cete ceresti, fapt care este inadmisibil din

punct de vedere canonic si liturgic. Tipicele si manualele noastre de Liturgica precizeaza

clar ca particica Maicii Domnului, particelele celor noua cete ceresti si miridele de vii si de

morti “se toarna in sfantul potir numai dupa impartasirea credinciosilor”142

.90

Dupa ce preotul a impartasit ultimul credincios si a rostit ecvonisul: “Mantuieste

Dumnezeule poporul Tau…”, insemnand crucis cu sfantul potir spre credinciosi, la strana

se canta imnul “Am vazut lumina cea adevarata…”, timp in care preotul intra in sfantul

altar, aseaza sfantul potir pe Sfanta Masa si toarna intr-insul particelele si miridele de pe

sfantul disc si pentru a avea ragaz sa indeplineasca aceasta lucrare, este bine, ca in

continuare, la strana sa se citeasca Rugaciunile de multumire pentru primirea Sfintei

Impartasanii si apoi sa se continue mai departe randuiala Sfintei Liturghii cu aratarea

sfintelor vase si ducerea lor la proscomidiar, care semnifica ultima aratare a Domnului,

dupa Invierea si Inaltarea Sa la cer. Intreaga sa randuiala a Sfintei Liturghii “celebreaza in

toata splendoarea, misterul operei mantuirii savarsita de Domnul nostru Iisus Hristos”. Ea

este o comoara de invataminte si o adevarata scoala a virtutilor si desavarsirii crestine iar

din punct de vedere latreutic si harismatic aceasta slujba le covarseste in important ape

toate celelalte, pentru ca in cadrul ei, mijlocitorul nostru la Dumnezeu Tatal este Insusi Fiul

Sau, Domnul nostrum Iisus Hristos, Care mijloceste rugaciunile, cererile si dorintele

142 Ibidem, p. 118

89

noastre. Rugandu-Se pentru implinirea lor, iar ofranda noastra de jertfa este Insusi Trupul

si Sangele Sau, “care a curatit, fara nici o plata, faradelegile lumii”.

Asa cum afirma si un mare talcuitor al cultului “nu este alceva mai de folos noua si

mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru ca este lucrarea Mantuitorului si innoirea

oamenilor si partasie a Lui cu noi… Deci, mai presus decat toata rugaciunea si lauda, se

cade a ne ingriji de lucrarea aceasta a Liturghiei caci pentru ea este toata rugaciunea si de

cele mai multe ori in zilele vietii noastre pe ea s-o savarsim”.

Pentru insemnatatea si folosul ei duhovnicesc, orice crestin este indatorat, potrivit

poruncilor si invataturilor Sfintei noastre Biserici, sa participle cat mai des la Sfanta

Liturghie, iar preotii sa o oficieze nu numai in duminici sau la praznice, ci si in cursul

zilelor de rand, cand cade cate un sfant cu polieleu, un sfant cu Doxologie Mare sau in

sambetele mortilor. Un ierarh din trecutul Bisericii noastre Stramosesti indemna pe “preoti

sa nu slujeasca rar, ci sa vietuiasca intru nevinovatie ca in fiecare zi fie vrednic a se apropia

de altar, pentru ca prin savarsirea Sfintei Liturghii se revarsa binefacerile duhovnicesti ale

Hristos asupra Bisericii, iar preotul se lecuieste pe sine de neputinte si de pacate zilnice”143

.

c)Inovatiile aparute in jurul Tainei Sfintei Cununii

Cununia, sau slujba nuntii este serviciul divin prin care Biserica binecuvanteaza si

constfinteste casatoria, adica legatura dintre barbat si femeie, radicand-o la rangul de

Taina, in scopul desavarsirii personale si a cresterii copiilor144

. In Biserica primara se facea

o distinctie clara intre logodna sau angajamentul care se facea de catre cei doi tinerisi

casatoria propriu-zisa145

.91

Tinerii primesc prin rugaciunea preotului harul divin care

sfinteste legatura lor. Familia este cea mai veche institutie sociala fiind intemeiata de

Dumnezeu in rai prin cuvintele: “Nu este bine sa fie omul singur pe pamant, sa-i facem

ajutor potrivit pentru el” (Facere 2-1). Aceasta legatura dinter barbat si femeie este mai

intai oficializata prin ceea ce numim in general casatorie civila in fata autoritatilor legale,

care creeaza efecte juridice. In Noul Testament, participand la nunta din Cana Galileii,

Mantuitorul a sfintit aceasta legatura naturala, radicand-o din ordinea naturala in ordinea

143 Mitropolit Athanasie Mironescu, Sfaturi catre preoti, Bucuresti, 1909, p. 36-37 144 Pr. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 403 145 Pr. Asist. Drd. Viorel Sava, Taina nuntii - aspecte liturgice duhovnicesti si pastoral misionare, in “Teologie si viata”,

anul IV (LXX), nr 11-12, p. 44

90

harica. Harul Sfintei Cununii este necesar pentru a transforma dragostea fireasca dintre

soti, intr-o dragoste spirituala, superioara. Savarsitorul Tainei este episcopul sau preotul,

prin care Hristos sfinteste in mod real legatura liber consimtita a sotilor. Biserica romano-

catolica se deosebeste aici esential de cea ortodoxa, prin faptul ca ea considera ca

savarsitori ai Tainei pe sotii insisi, preotul fiind numai un martor. Aceasta conceptie este

sustinuta de toate cultele protestante. Ea este condamnabila pentru ca ataca in mod esential

izvorul divin al harului Cununiei. Nu trebuie sa uitam ca toate Tainele de savarsesc de

catre Preotia sacramentala, pentru ca numai preotii sunt „iconomi ai Tainelor lui

Dumnezeu‟. Primitorii sunt o femeie si un barbat, necasatoriti si neaflati in rudenie

apropiata. Randuielile vechi bisericesti interzic ieromonarhilor, adica preotilor calugari, sa

oficieze aceasta slujba fiindca acestia depunand votul castitatii, nu pot sa participle la

dansul ritual cand se inconjoara masa si se canta „Isaiia dantuieste‟ si nici la petrecerea

legata intotdeauna de nunta. Nici arhiereul nu participa la acest dans ritual, ci se retrage in

scaunul arhieresc in timp ce are loc acesta. Astazi, rigurozitatea acestor randuieli nu se mai

respecta cu strictete, existand cazuri cand si ieromonarhii savarsesc cununii. Daca la Botez

preotul nu isi poate boteza propriul copil, decat in cazuri de exceptie, in ce priveste nunta

preotul poate sa savarseasca cununia propriilor copii daca nu este alt preot. De regula se

cauta al doilea preot si chiar mai multi. Cununia se oficiaza dupa incheierea casatoriei

civile. La intrarea in Biserica, tinerii miri prezinta preotului actul de casatorie civila, iar

dupa savarsirea Tainei, primesc certificatul de casatorie, care este un act doveditor al lipsei

de impedimente la casatorie. Cei care se cununa trebuie sa fie de aceeasi credinta sau

confesiune. Casatoriile mixte incheiate intre crestini de confesiune ortodoxa cu cei de alte

confesiuni, cum ar fi catolica sau protestanta, nu sunt ingaduite dupa canoane. Biserica

Ortodoxa totusi tolereaza aceste casatorii, pentru a nu lasa fara binecuvantarea sa pe cei doi

soti. De aceea le administeza slujba Cununiei, cu conditia ca sotul ortodox sa isi pastreze

credinta, sa isi boteze sis a isi creasc copii in aceasta credinta. Conform randuielili

canonice sunt si astazi oprite, savarsindu-se numai cu dezlegarea sau dispensa epicopului.

Daca cei de alte religii necrestine doresc sa se casatoreasca cu ortodoxi pentru oficierea

tainii cununiei e nevoie ca ei sa treaca mai intai la Ortodoxie. Dupa randuiala crestin

ortodoxa cununia nu se oficiaza niciodata intre persoane de acelasi sex, dupa cum nu se

admite nici casatoria acestora, deoarece prin asemenea legaturi nu s-ar indeplini scopul

principal al casatoriei, adica nasterea de prunci si perpetuarea neamului romanesc, iar daca

aceste casatorii s-ar oficializa s-ar incuraza pacate foarte grave care sunt impotriva firii.

Casatoria sau cununia sunt evenimente unice in famile. Familia este primasi ce a mai mica

91

celula a organismului socialsi o biserica in mic in marea comunitate a Bisericii. De aici

interesul de o potriva, pentru familie din partea Statuluisi din partea Bisericii146

.92

Slujba

cununiei trebuie savarsita in zi de sarbatoare, in zi de duminica. Sunt insa perioade si zile

in timpul anului bisericesc cand aceasta slujba nu se poate savarsi. Calendarul crestin

ortodox prezinta intunchenat pe scurt aceste perioade in care nu se fac nunti, si anume

posturile de peste an, marile praznice imparatesti si alte sarbatori importante cum ar fi

taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul (29 august), Inaltarea Sf Cruci (14 septembrie) si

altele. Cu aprobarea epicopului se pot face derogari de la aceasta regula cand se da o

dispensa tinerilor pentru savarsirea cununiei. La oficierea Sfintei Taine Cununii nu s-au

semnalat abateri grave de la regula tipiconala si de la pactica liturgica traditionala a

Bisericii Ortodoxe. Izolat am intalnit cazuri in care preotii cu buna stiinta au modificat

continutul unor texte (de exemplu in loc de cedrii Libanului, rostesc dupa schimbarea

rugaciunii brazii carpatilor), iar unii renunta la a doua rugaciune de la inceputul Tainei

Cununiei. Exista, mai ales in Moldova frumosul obicei crestinesc ca mirii sa isi aleaga un

sfant ca patron si ocotitor al caminului familial si cu prilejul cununiei religioase, preotul

slujitor ii intreba pe miri pe care sfant din randul sfintilor mari, cu polieleu, sarbatoriti in

cursul anului, ar prefera sa-l aiba ca patron si calauzitor al vietilor si dupa incheierea

slujbei cununii, cand mirii impreuna cu nasii trec in ordine si saruta Sfanta Evanghelie,

Sfanta Cruce si icoanele de la baza catapeteasmei, in loc de “Cuvine-se cu adevarat “ se

canta truparul acelui sfant.

Tot in legatura cu slujba Cununiei exista obiceiul destul de raspandit, dar nu

generalizat, ca sotii sa-si serbeze intr-un cadru festiv si religios, asa zisa nunta de argint,

nunta de aur sau nunta de diamant, adica aniversarea a 25 de ani, 50 de ani, respectiv 75 de

ani de la incheierea casatoriei147

.93

Cu acest prilej, preotul invitat la casa respectivilor soti,

savarseste “Randuiala slujbei de multumire pentru toata facerea de bine primita de la

Dumnezeu”, care este tiparita in Molitfelnicele noi imediat dupa randuiala slujbei de la a

doua nunta sau slujba intitulata “Multumire pentru castigarea cererii si pentru facerea de

bine a lui Dumnezeu” ce se gaseste in Liturghier.

Fie ca alege primul gen de slujba, fie ca recurge la al doilea, din Liturghier, care

este mai scurta, preotul trebuie sa adapteze continutul slujbei la acest moment festiv,

pentru a marca evenimentul sarbatorit. Cu aceasta ocazie se binecuvanteaza inelele (de

argint, de aur sau platina) si se pun in degetele inelare ale sotilor, rostindu-se formula “Se

146 Pr. Dr. Constantin Naclad, Educatia religioasa in cadrul slujirii preotesti, Ed. Trinitas, Iasi, 2007, p. 148 147 Arhim. Lect. Drd. Vasile Miron, op. cit., p. 128

92

binecuvanteaza robul lui Dumnezeu (X), cu roaba lui Dumnezeu (Y)…”, se poate citi

rugaciunea de la logodna, se face otpustul de la randuiala Cununiei si se adauga eventual

Polihroniu.

Familia credtina este un sanctuar, caminul sfant al tuturor virtutilor crestine. Sfantul

Ioan Gura de Aur o numeste, spre deosebire de Biserica Mare, “biserica mica”. Daca

Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, intrucat face parte din Biserica, poate fi

socotita si ea mireasa a lui Hristos, care, ca Mire Ceresc al ei, o uneste cu Sine, o umple de

viata divina, o incadreaza in organismul cel mare al Bisericii, o lumineaza, o intareste si o

sfinteste. Prezenta lui Hristos face din familie un organism in care pulseaza vesnicia.148

d) Inovatii aparute in jurul Tainei Sfantului Maslu

Este Taina in care, prin rugaciunea preotilor si ungerea cu untdelemn sfintit, se

impartaseste credinciosilor harul vindecarii trupesti sau sufletesti si al iertarii de pacate. In

Sfintele Evanghelii nu avem un text care sa explice in mod clar instituirea Tainei de catre

Mantuitorul. Se poate lua in calcul textul de la Marcu 6,12, in care se spune: “Si iesind au

propovaduit tuturor sa se pocaiasca. Si scotea afara demoni multi si ungeau cu untdelemn

pe multi bolnavi si ii faceau sanatosi”. Ungerea cu untdelemn se practica si in Vechiul

Testament ca mijloc sfintitor, la sfintirea jertfelor, a obiectelor de cult si a persoanelor. De

altfel, ungerea cu untdelemn ca ritual haric este comuna marilor religii si probabil tuturor

religiilor de masa.94

Nu exista nici o indoiala asupra faptului ca atunci cand randuiala sfantului maslu

era alcatuita la inceput (in perioada primara) dintr-una sau doua rugaciuni, se savarsea de

un singur preot sau dupa imprejurari de mai multi ca si toate celelalte Taine. De-a lungul

timpului s-a impus obiceiul sa se savarseasca de mai multi preoti149

.

Insa textul clasic hotarator, care atesta irevocabil caracterul si practicarea ca Taina

a Sf. Maslu, de la inceput in Biserica apostolica se afla in epistola Sfantului Iacob, in care

se spune: “Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii sis a se roage pentru

dansul, ungandul cu untdelemn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantuii pe

148 Pr.Prof. Dr. Nicolae Mladin, Familia crestina, in Biserica si problemele vremii. Ed. Dacia Traiana, Sibiu, 1947, p. 113 149 Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, trad. de Pr. Victor Manolache, vol. III, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2009, p. 32

93

cel bolnav si-l va ridica pe el Domnul si de va fi facut pacate, se vor ierta lui”150

.95

Materia

este untdelemnul, sfintit de preoti la inceputul slujbei printr-o rugaciune rostita de sapte

ori. Formula este rugaciunea: Parinte Sfinte, doctoral sufletelor si al trupurilor…

tamaduieste pe robul tau acesta…” rostita in timpul celor sapte ungeri. Savarsitorii sunt

preotii Bisericii, minim doi si aceasta nu numai pe baza textului de la Iacob 5, 15, ci si

pentru ca Sfantul Maslu este prin excelenta Taina comunicarii prin comuniubea iubitoare a

credinciosilor. Primitorii sunt orice crestini, suferinzi trupeste sau sufleteste, atat in

particular cat si de obste, pentru care se savarseste Maslul se obste. Efectele sunt:

vindecarea de boala sufleteasca, insotita sau nu de vindecarea trupeasca si iertarea de

pacate, care insa nu o suplineste pe cea din Taina Sfintei Spovedanii. Si la Taina Sfantului

Maslu intalnim practice si inovatii individuale, unele neconforme cu traditia liturgica si

regula tipiconala, iar altele izvorate dintr-un exces de evlavie sau pietism exagerat. Cele

mai multe dintre ele le intalnim frecvent la Taina Sfantului Maslu. In timpul oficierii

acestei Tainii, unii credinciosi intind in fata preotilor haine, prosoape si lenjerie de corp

(ale membrilor absenti ai familiilor lor), pentru a fi unse cu untdelemn sfintit si preotii

slujitori admit si chiar incurajeaza asemenea obicei susceptibil de pericolul alunecarii panta

unui empirism magic sau a minimalizarii Tainei prin coborarea acesteia la nivelul

ierurgiilor sau a confundarii ei cu cele mai obisnuite slujbe: molifte, dezlegari,

binecuvantari, sfestanii etc.

Sfintele Taine se administreaza numai persoanelor prezente la oficierea lor si care

beneficiaza de roadele si efectele Tainelor si nu prin substituiri cu alte persoane umane sau

obiecte neinsufletite, pentru a nu se ajunge la parodierea lucrurilor de cult. “Taina se

savarseste la intalnirea a doua subiecte umane deschise prin credinta Duhului Sfant lucrator

in ambianta Bisericii”151

.96

Savarsirea Maslului pe haine, pe motiv ca persoana (omul, in

unitatea sa psiho-somatica) nu poate sau nu doreste sa vina la biserica, nu este compatibila

cu demnitatea si functionalitatea Tainei, care trebuie sa-si pastreze importanta si caracterul

ei sacramental, ca Taina de exceptie in viata credinciosilor. Biserica a dispus ca in conditii

normale aceasta Sfanta Taina sa se oficieze intr-un cadru solemn cu prezenta a sapte preoti

si numai in mod cu totul exceptional, cand nu poate fi gasit un al doilea preot se admite, ca

un pogoramant, sa se savarseasca de catre un singur preot.

149 Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, trad. de Pr. Victor Manolache, vol. III, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2009, p. 32 150 Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxa, Ed. Reintregirea Alba Iulia, 2000, p. 333 151 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Teologia dogmatica ortodoxa, Vol III, Bucuresti, 1997, p. 8

94

Tot legat de Taina Sfantului Maslu este si practica deschiderii si citirii Sfintei

Evanghelii, inainte de otpustul slujbei, dupa cea de-a saptea rugaciune si ungere a

bolnavului cu untdelemn sfintit.

Potrivit randuielii prescrise in Molitfelnic sau Aghiazmatar, dupa citirea celor

sapte grupuri de texte liturgice (Apostol, Evanghelie, Ectenie intreita prescurtata,

rugaciune pentru bolnav si ungerea acestuia insotita de citirea rugaciunii de tamaduire:

“Parintele Sfinte, doctorul sufletelor si al trupurilor, care cuprinde formula Tainei) preotul-

protos “ia Sfanta Evanghelie, o da bolnavului sa o sarute si sa o deschida”, dupa care o

aseaza cu fata in jos peste capul bolnavului, si punand deasupra ei Molitfelnicul, citeste din

el a opta rugaciune: “Imparate Sfinte, indurate si mult-Milostive…”152

.

Deschiderea Sfintei Evanghelii se poate face si de catre preot, aici parerile fiind

impartite, existand preoti care deschid doar ei insisi Sfanta Evanghelie, nepermitand

bolnavilor sa o deschida. Insa ceea ce este si mai grav si condamnabil in acelasi timp este

faptul ca foarte multi preoti citesc pericopa evanghelica de pe pagina in care s-a deschis

Evanghelia, acest lucru generand cultivarea si raspandirea a tot de superstitii, caci unii

interpreteaza cum vor in functie de continutul pericopei evanghelice si de culoarea

vignetelor si chenarelor observate. Astfel se nasc in randurile credinciosilor tot felul de

interpretari si preziceri eronate referitoare la soarta lor care poate fi favorabila sau

nefavorabila in raport cu explicatia puerila si nefundamentata care si-o insusesc.

Pentru a nu compromite doctrina si slujirea liturgica ortodoxa, banalizand Taina

in asa masura, incat cei mai putini intiati sa identifice, din ignoranta, ritul liturgic cu magia

sau ghicitoria, este bine si de folos sa se dezradacineze asemenea obiceiuri paganesti,

neconforme cu spiritul traditiei si invataturii Sfintei noastre Biserici.97

Aceasta inovatie extraliturgica extinsa si practicata in afara programului de

slujba (din propria initiative sau la solicitarile credinciosilor) de catre preotii lipsiti de

convingeri religioase temeinice, care incearca sa transforme slujirea sfanta a preotiei intr-

un mijloc de castig urat, trebuie combatuta cu vehementa pentru a nu denature fiinta si

caracterul cultului divin public ortodox, care nu are nimic comun cu practicile oculte si

superstitioase.

Preotul este savarsitor si interpret al cultului in calitatea sa de slujitor al Bisericii

lui Hristos si “Iconom al Tainelor Lui” (I Cor. IV 1), trebuie sa se fereasca de innoiri,

schimbari si inventii personale, sa le stapaneasca la vreme, sa le evite pe cat ii sta in putinta

152 Molitfelnic, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2006, p. 166

95

si sa ramana fidel dreptarului sfant al Ortodoxiei. Nu trebuie speculate credulitatea si

naivitatea credinciosilor in scopuri lucrative si meschine, ci trebuie intensificata activitatea

catehetica, explicand acestora tainele si misterele cultului, indepartandu-i de practicile

anormale si lamurindu-le adevarurile fundamentale ale credintei noastre crestine, pentru a

face din ei “madulare cinstite ale Bisericii lui Hristos” si participanti active si constienti la

riturile si serviciile noastre liturgice.

96

CAPITOLUL 6

Inovatii la ierurgii

Ierurgiile bisericesti au drept scop “sfintirea creatiei si reorientria ei catre Cel ce

a zidit-o” 153

sunt prilejuri deosebit de frecvente pentru o catehizare sustinuta a

credinciosilor. In ansamblul general al realitatii create, prin ierurgii Biserica are inca un

mijloc prin care poate instui pe credincios oferindu-I momentele mai inseminate din viata

sa suportul haric si dogmatic pentru integrarea lui in Imparatia lui Dumnezeu154

.

Si in ritul sfintelor ierurgii exista cateva practici locale si regionale dezvoltate

sub impulsul cerintelor si nevoilor religioase ale credinciosilor din anumite zone ale tarii

cu un specific de viata spirituala deosebit. Dintre aceste practici amintim: savarsirea slujbei

Agheasmei Mari la malul apei, potrivit obiceiului traditional al locului si aruncarea crucii

de gheata in apa, stropirea crucis cu vin sau cu ageasma a trupului mortului si a sicriului

asa cum se practica in unele locuri in nordul Moldovei si in Ardeal, pentru a aminti

imbalsamarea mortilor de odinioara155

,98

si intrebuintarea pomului impodobit cu fructe si a

colacului in loc de coliva la slujba inmormantarii, obicei raspandit in Ardeal si Bucovina,

pentru ca painea si coliva sunt simboluri ale trupui si sufletului celui raposat, iar pomul

infrumusetat cu roade ne aminteste de pomul cunostintei binelui si a raului, din care,

gustand protoparintii nostri, au facut posibila patrunderea mortii in imperiul vietii umane.

Acest pom mai inchipuie si indestularea celui adormit de fericirea vietii vesnice, dupa cum

dulciurile si incredientele care intra in compozitia colivei reprezinta in mod simbolic

dulceata vietii de veci pe care nadajduim ca a dobandit-o mortul.

Tot legat de ritul inmormantarii, mai exista si practica de a se citi mai multe

Evanghelii la slujba stalpilor si obiceiul sporadic, incetatenit astazi in multe parti ale

Bisericii noastre, de a se dezgropa osemintele mortilor la sapte ani dupa trecerea la cele

vesnice, cand I se oficiaza slujba panahidei sau a parastasului. Gustarea membrilor familiei

si a rudelor din paharul cu vin si din coliva de grau, obicei indatinat in multe zone ale tarii,

inchipuie comunitatea noastra vesnica cu cel raposat.

Tot legat de contextul ierurgiilor mai sunt si situatii si imprejurari cand

credinciosii solicita binecuvantarea unor obiecte de uz obstesc, cum ar fi de pilda sfintirea

153 Pr. Drd. Vasile Gordon, Rolul catehetic –misionar al ierurgiilor in ST, seria a II-a, anul, XXXVIII, nr. 5, Bucuresti,

1986, p. 116 154 Pr. Dr. Constantin Naclad, op. cit., p. 159 155 Arhim. Lect. Vasile Miron, op. cit., p. 129

97

autoturismelor pentru a fi ferite de primejdii pe parcursul calatoriilor156

. In Molitfelnic nu

se gasesc rugaciuni si randuieli consacrate pentru asemenea situatii si, in astfel de cazuri,

preotii oficianti sunt nevoiti sa improvizeze sau sa adapteze ad-hoc pe cele existente care

se potrivesc starii de fapt in care sunt nevoiti sa-i deserveasca pe credinciosi. In astfel de

momente, este bine ca preotul sa citeasca din Molitfelnic rugaciunea binecuvantarii

corabiei si rugaciunea speciala pentru cei ce calatoresc precedate de inceputul obisnuit

(binecuvantarea mica, rugaciunile incepatoare si troparul sfantului din ziua respectiva), iar

dupa citirea acestor doua rugaciuni sa rosteasca din Liturghier ectenia intreita pentru cei ce

calatoresc. Tot la acest capitol in Liturghier, se mai afla si ectenia mare pentru cei ce

calatoresc, pe care o poate rosti indata dupa inceputul obisnuit, urmand ca ectenia intreita

sa o rosteasca dupa a doua rugaciune randuita sa se citeasca pentru ocrotirea si apararea

calatorilor. Acest serviciu religios se incheie in mod normal cu otpustul mic, care, in partea

lui introductiva, ar putea incepe cu formula: “Cel ce cu Luca si cu Cleopa impreuna a

calatorit si intoarcerea lor pasnica o a facut, Hristos, Adevaratul Dumnezeul nostru…”.

Dupa otpust urmeaza actul propriu zis al sfintirii care se savarseste prin stropirea

autoturismului de trei ori cu aghiasma si rostirea formulei sacramentale tipica: “Se sfinteste

masina aceasta cu harul Prea Sfantului Duh, prin stropirea cu aceasta apa sfintita, in

numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh”.

Aceste compilatii, adaptari si prelucrari trebuie sa respecte spiritul adevaratei

traditii liturgice a Bisericii Ortodoxe.99

Diferentele de cult mentionate in aceasta lucrare nu sunt atat de mari incat sa

desfigureze unitatea ritului liturgic comun. Ele nu denatureaza uniformitatea si fizionomia

cultului divin ortodox si nici manifestarile vietii religioase adevarate ale credinciosilor, cu

exceptia practicilor rituale superstitioase si magice care trebuie eliminate cu desavarsire

atat din cult cat si din viata de toate zilele, pentru ca ele reprezinta o primejdie reala atat

pentru caracterul si unitatea cultului cat si pentru fiinta insasi a Ortodoxiei.

In sanul Bisericii noastre Ortodoxe Romane, ca si in aria si spatiul larg al

Ortodoxiei rasaritene, unitatea liturgica este aproape perfecta. Minusculele forme externe si

amanuntele secundare, nesemnificative si neesentiale ale cultului, care variaza si

predomina in anumite locuri, nu afecteaza unitatea si autenticitatea credintei ortodoxe si

caracterul divin si unitar al cultului. Acestemici diferente nu au constituit inovatii

daunatoare, ci fenomene legate mai mult de evolutia fireasca si normala a cultului si

156 Ibidem, p. 130

98

impuse de nevoia de adaptare a acestui cult la conditiile de timp, de loc si de imprejurari.

Unele au aparut si din necesitatea stringenta de a raspunde la solicitarile credinciosilor,

care, in anumite situatii cer preotului sa li se citeasca acatiste, dezlegari si alte rugaciuni

folositoare cum ar fi: Moliftele cele Mari ale Sfantului Vasile cel Mare si ale Sfantului

Ioan Gura de Aur, rugaciunile de alungare ale duhurilor necurate si chiar exorcismele de la

Botez.

Pagubitoare si daunatoare pentru fiinta si omogenitatea formelor si randuielilor de

cult sunt inovatiile, devierile de la regula tipiconala. Acestea nu pot sa aduca ceva nou, mai

bun sau superior fata de acest inepuizabil tezaur de doctrina, pietate si simtire crestina,

experimentat, verificat si consfintit de intreaga Biserica, ci dimpotriva, contribuie la

dezmembrarea si desfigurarea lui. Identitatea perfecta a actelor si formelor de cult este

expresia fidela a unitatii de credinta, a vietii de comuniune si a simtirii religioase care leaga

de fiii duhovnicesti ai aceleiasi Biserici. Aceasta uniformitate liturgica nu se prezinta in

mod absolut aceeasi la nivelul tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, decat in linii

generale si esentiale. Speram ca viitor sinod panortodox sa reglementeze aceasta problema

capitala, adaptand reguli fixe si uniforme si alcatuind formule si randuieli de rugaciune

identice pentru toate Bisericile Ortodoxe surori, pentru a se pastra nestingherita unitatea si

comuniunea spirituala de cult si de credinta intre toate popoarele ortodoxe, ca toti “cu o

gura si cu o inima sa slavim preacinstitul si de mare cuviinta numele Sfinti Treimi, al

Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor”.

99

CAPITOLUL 7

Implicatiile liturgice, canonico- disciplinare si pastorale ce decurg din aceste

inovatii

Cultul ortodox, prin frumusetea, bogatia, varietatea si adevarul ce le cuprinde,

reprezinta “un mijloc vechi de pastoratie, dar cu putere si insemnatate si pentru zilele

noastre ca si pentru toate veacurile viitoare”157

.100

Vocatia pastoral-misionara a cultului

ortodox a fost un element de prima marime in convertirea popoarelor la crestinism si in

apropierea si mai intensa de Dumnezeu a crestinilor deja existenti, generatii nesfarsite fiind

atrase si conduse spre imparatia cerurilor tocmai datorita fascinatiei acestui cult. Amintim

doar faptul ca poporul rus s-a increstinat in 988, in urma participarii reprezentantilor sai la

slujbele din biserica Sfanta Sofia din Constantinopool cand acestia nu mai stiau daca se

afla pe pamant sau in ceruri. Si in zilele noastre valoarea cultului crestin este recunoscuta

chiar si de personalitati fara traire religioasa cum ar fi cazul imoralului dramaturg francez

contemporan Jean Genet care a afirmat ca slujbele religioase “de doua mii de ani… nu

inceteaza a ne emotiona profund”. In felul acesta, cultul divin este “este cel mai bun si cel

mai potrivit mijloc de pastoratie colectiva”, umpland intreg timpul vietii crestinului pe care

Biserica il insoteste de la leagan si pana la mormant si chiar dincolo, in vesnicie. In plan

teologico-liturgic, trunchierea randuielilor liturgice afecteaza integritatea invataturii de

credinta care se exprima prin intermediul cultului si in mod inevitabil se sjunge la

pierderea identitatii.158101102

Pentru ca Sf. Liturghie reprezinta temelia si totodata centrul si miezul intregului

cult ortodox este normal ca ea sa constituie si centrul vietii pastorale in sensul ca aici se

primeste hrana spirituala cea mai consistenta prin ascultarea cuvantului lui Dumnezeu si

talmacirea lui prin predica si cantare, prin rugaciune pentru intreaga Biserica si intrega

lume si, mai ales, prin impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. In felul acesta Sf.

Liturghie intensifica legatura credinciosilor cu Dumnezeu, legatura vie care a inceput prin

Botez, si a crestinilor intre ei, reliefandu-se faptul ca misiunea preotului pastor de suflete

este in primul rand aceea de a crea si cultiva relatia de comuniune oameni-Dumnezeu si

157 Pr. Dr. Sanica T. Palade, Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoratie individuala, Ed. Sf. Mina, 2000, p. 19 158Pr.Conf..Dr.Viorel Sava, op.cit p 83

100

oameni-oameni. Savarsirea Sf. Liturghii ca adunare a credinciosilor de toate varstele,

nivelurile culturale, starile sociale etc., constituie cel mai puternic mijloc de consolidare

pastorala a parohiei, fiind totodata termometrul vietii spirituale.

Evidentierea dimensiunii comunitare, eclesiologice, nu este lipsita de importanta.

Astfel, Trupul lui Hristos inseamna deodata comunitatea Bisericii si elementele euharistice.

In Liturghia Sf. Vasile ne rugam: “Pomeneste, Doamne, sfanta Ta soborniceasca si

apostoleasca Biserica de la o margine pana la cealalta a lumii” si dorim sa dispara orice

separatie: “Adu-Ti aminte, Dumnezeule… de cei ce ne iubesc si de cei ce ne urasc pe noi”.

Comuniunea liturgica se arata si din pluralul rugaciunilor si al ecteniilor in care subiectul

este “noi”. Cererile din cadrul slujbei exprima trebuinte valabile pentru toti si in acelasi

timp pentru fiecare.

Pentru faptul ca Sf. Liturghie este slujba la care credinciosii sunt prezenti cel mai

des si in numarul cel mai mare, iar raspunsurile liturgice sunt scurte, ei pot fi antrenati sa

participe activ si prin cantarea in comun. In felul acesta credinciosii, se simt mai legati de

altar, traiesc mai intens elementele cultului, sunt mai receptivi la primirea invataturii de

credinta, devenind imuni fata de ratacirile sectare.

Sf. Liturghie ne arata pe de o parte ca punctul culminant al spiritualitatii crestine,

iar pe de alta parte ca rasplata prin care se incununeaza persoanele ce se nevoiesc prin ea.

Astfel, cea mai de seama slujba ortodoxa este un mijloc pastoral in care se realizeaza cea

mai inalta forma de viata duhovniceasca prin impartasirea cu Sf. Trup si Sange al lui

Hristos, dar totodata si un scop al pastoratiei, caci toata lucrarea pastorala desfasurata de

preot cu ocazia celorlalte Sf. Taine si ierurgii, ca de altfel, in general, nu tinde spre altceva

decat spre acelasi inalt si sublim scop: aducerea credinciosilor sai la sf. Altar. Astfel, “din

punct de vedere pastoral, nu este lucru indiferent daca crestinii vin sau nu vin la slujba din

biserica, daca ei cunosc sau nu fondul si forma rugaciunilor liturgice, daca ei stiu sau nu

stiu sa cante si sa se roage in timpul Sf. Liturghii”. De aceea, un obiectiv pastoral

important il reprezinta intensificarea participarii la Sf. Liturghie. Fiecare credincios va

trebui sa simta ca este de neinlocuit la oficierea Sf. Liturghii si ca nu poate fi crestin deplin

daca nu participa la slujbele Bisericii. In acest sens, chiar din perioada imediat urmatoare

Sfintilor Apostoli, Sf. Ignatie Teoforul arata crestinilor din Efes: “Cel ce nu vine la adunare

(la slujbele de la biserica) […] este un ingamfat si singur s-a despartit (de Biserica)”.

“Pastoratia colectiva nu se face insa in Bisericile Ortodoxe numai la Liturghie, ci

si in cadrul celorlalte slujbe dumnezeiesti. Sf. Taine si ierurgiile ortodoxe cuprind tot atat

de bogate invataturi crestine, tot atat de frumoase, tot atat de impresionante, tot atat de

101

edificatoare ca si Liturghia si au aceeasi putere nebanuita de revarsare a Harului

dumnezeiesc asupra credinciosilor”. Datorita faptului ca Sf. Taine si ierurgii sunt legate de

momentele importante din viata familiala si sociala a omului, fie de bucurie (nastere,

casatorie, mutarea intr-o noua locuinta etc.), fie de tristete (boala, moarte), cand

sensibilitatea umana este mult sporita in raurirea pastorului de a atrage si indruma sufletele

spre imparatia lui Dumnezeu devine mai favorabila, dar si mai necesara.

Preotii, diaconii si cantaretii bisericesti au drepturile si indatoririle prevazute de

sfintele canoane, comform Statutului pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe

Romane. 159103

In cartea intitulata “Preotul in Biserica in lume, acasa” Inalt Preasfintitul Antonie

Plamadeala spunea: “Preotul e inima parohiei. Daca o parohie se imbolnaveste de inima, e

motiv de alarma. Daca in toate parohiile treburile ar merge bine, dar in cateva am avea

probleme, nu putem face media sa spunem ca in eparhie treburile merg binisor. Fiecare

parohie e o individualitate aparte. Activitatea preotilor trebuie sa fie in fiecare parohie

buna. Daca intr-o parohie activitatea preotului e foarte buna si in cea vecina foarte rea nu

media dintre ele conteaza, ci faptul ca intr-una situatie e foarte rea. Ba chiar comparatia cu

cea buna o face si mai rea”160

.104

De aceea respectand indrumarile canonice amintim faptul ca preotii au

indatorirea de a catehiza si a predica.161105

(Can.58 al Sfintilor Apostoli, Can.19 al

Sinodului Trulan). In comentariul facut de prof.Dr. Ioan N.Floca la aceste canoane, gasim

urmatoarele indemnuri “dupa porunca Mantuitorului, episcopii si preotii sunt datori ca in

vederea lucrarii de mantuire a credinciosilor, sa instruiasca pe acestia ca si pe clericii

inferiori in cele ale credintei; adica sa-i invete adevarurile de credinta si sa-i lamureasca in

nelamuririle pe care le-ar avea cu privire la ele. In acest scop ei trebuie sa predice si sa

catehizeze dupa nevoile si imprejurarile sau conditiile in care isi pot desfasura activitatea

lor preoteasca.162

In nici un caz nu se poate renunta la urmarea poruncii data de

Mantuitorul tuturor slujitorilor Bisericii: “Mergand invatati toate neamurile…”(Matei

28,19).

Astfel, prin savarsirea cu ravna si evlavie ca si prin unele lamuriri necesare, Sf.

Taine devin prilejuri de pastoratie. Printr-o catehizare sumara anterioara Tainei sau printr-o

159 Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane, Patriarhia Romana, Ed. IBM al BOR,

Bucuresti 2008, p 41 160 Antonie Plamadeala, Preotul in Biserica, in lumea, acasa, Sibiu, 1996, p. 6 162 Prof.Dr. Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe Romnane, note si comentarii, Sibiu 1981, p 36

102

cuvantare religioasa posterioara acesteia, preotul va explica originea, scopul, elemntele

vazute precum si lucrarea nevazuta, dar reala a Tainei respective din care deriva si

importanta ei.

La Botez, atentia preotului se va indrepta asupra nasului, staruind asupra

calitatii sale de parinte sufletesc al pruncului nascut in Hristos si asupra obligatiilor si

raspunderilor ce-I revin din aceasta calitate in legatura cu indrumarea crestineasca a fiului

sau. Aceste lucruri trebuie accentuate mai ales azi, cand institutia nasiei, atat la Taina

Botezului dar si la cea a Cununiei si-a pierdut mult din semnificatia originara. Cei mai

multi nasi nu mai sesizeaza substratul adanc religios al rolului pe care trebuie sa-l

indeplineasca, de garanti in fata lui Hristos pentru finii lor.

In Taina Cununiei lucrarea pastorala se va indrepta in primul rand catre miri, care

datorita importantei momentului pe care il traiesc, sunt susceptibili de a fi invatati si

indrumati163

. Foarte indicat ar fi ca, inainte de ziua cununiei mirii sa spovedeasca si sa se

impartaseasca. Daca aceste lucruri nu au loc, se impune cel putin sa avem cu ei o serioasa

discutie duhovniceasca despre frumusetea, importanta si raspunderea casatoriei – totul pe

un ton cald si parintesc – din care tinerii sa observe bucuria pentru unirea lor ca si grija ce

il preocupa pe pastor pentru fericirea lor vremelnica, dar si vesnica. In felul acesta, in

timpulo Tainei Cununiei, mirii nu vor mai vedea in preot un simplu oficiant al ritualului, ci

un rugator sincer pentru convetuirea lor crestineasca pentru tot timpul vietii. “In

alocutiunea ce o va adresa tinerilor casatoriti si in fata participantilor la cununie, le va

atrage atentia asupra sfinteniei actului incheiat, precum si asupra datoriilor familiale si

sociale ce urmeaza din alianta lor incheiata pe baza credintei si iubirii ce i-a condus pana la

altar. Ii va indemna apoi sa duca cu ei din sf. biserica pe Mantuitorul Hristos si sa-I faca

Acestuia loc stabil in inima si in casa lor”. La sfarsitul slujbei sau la rugaciunea de opt zile,

le poate fi inmanat tinirilor alaturi de certificatul de cununie religioasa o icoana (de

preferinta cu sfantul ce si l-au ales ocrotitor), Sf. Scriptura sau alta carte de zidire

sufleteasca ori, eventual, caseta audio cu slujba cununiei lor. Exista parohii unde, in cea de-

a opta zi dupa cununie, mirii sunt invitati sa ia masa impreuna cu familia preotului. Taina

Cununiei poate deveni astfel un fericit prilej in care preotul sa apropie si mai mult noua

familie de mireasa lui Hristos, Biserica.106

In ce priveste Sf. Maslu, in Biserica Ortodoxa se savarseste atat pentru

“vindecarea de boli trupesti cat si pentru iertarea pacatelor”. De aceea, aceasta Sf. Taina se

163 Pr. Dr. Sanica T. Palade, op. cit., p. 23

103

savarseste in biserica atat pentru cei bolnavi cat si pentru cei sanatosi – maslu de obste, sau

numai pentru cei bolnavi, la casele acestora. “Prezenta mai multor preoti in casa sau in

jurul bolnavului, ca atmosfera de religiozitate care se creeaza in timpul slujbei, predispune

sufletele la rugaciune si meditatie. Textul cantarilor religioase si caracterul melodiilor sunt

intru totul adecvate realitatii sufletesti si trupesti ale credinciosilor. Continutul celor sapte

lecturi din Epistolele Sf. Apostoli, continutul celor sapte Evanghelii si continutul fiecarei

rugaciuni pe care preotii o citesc dupa fiecare Evanghelie sunt de asa natura, incat ele

vadesc la tot pasul, pe de o parte, puterea si milostivirea lui Dumnezeu, iar pe de alta parte,

puterea credintei si efectul rugaciunilor si al slujbelor dumnezeiesti facute cu inima curata

[…]. Savarsirea slujbei Sf. Maslu este totodata un prilej sigur care intareste credinta,

sporeste nadejdea, mangaie si inalta sufleteste nu numai pe cei bolnavi dar si pe cei

sanatosi”. Bolnavul va fi lamurit ca boala reprezinta o manifestare a providentei divine si

nu lipsa ei, un prilej de progres duhovnicesc in care sunt puse la incercare rabdarea si

credinta, cum a fost cazul dreptului Iov. In felul acesta boala are “rostul unei pedagogii

divine superioare, de a feri pe om de nenorociri mai mari sau de a-l face sa mediteze asupra

vietii traite”. Valorificand si scotand in evidenta splendoarea formelor noastre de cult prin

felul de a sluji al preotilor, prin convingere, prin evlavia, credinta si patrunderea pe care

trebuie sa o punem in slujire ii invatam pe credintiosi sa ile inteleaga, sa le doreasca sis a le

iubeasca asa cum iubesc comoara cea mai de pret pe care o au164

.107

Canonul 102 al

Sinodului Trulan arata importanta maiestriei duhovnicului. 165

Cuprinsul canonului este de

cea mai mare importanta pentru indrumarea duhovnicilor care sunt povatuiti sa procedeze

cu intelepciune fata de pacatosi si cu o maiestrie asemanatoare aceleia pe care o folosesc

medicii in tratarea bolnavilor. Puterea de a lega si dezlega angajeaza la cea mai grea

raspundere pe carmuitorii sufletelor credinciosilor, folosindu-se in cazul carmuirii acestora

de lucruri mult mai delicate si mai importante in acelasi timp decat sunt cele ce cad sub

ingrijirea medicilor. Pentru a releva importanta pe care o are maiestria duhovnicilor putem

spune cu dreptate ca pretutindeni, credinciosii sunt asa precum sunt si duhovnicii lor. Si

Sfantul Vasile cel Mare s-a ocupat in canoanele sale (Can.84-85) de descrierea maiestriei

duhovnicului, recomandand indrumari folositoare pentru duhovnici cu privire la modul

cum sa procedeze cu pacatosii, cum sa se straduiasca in chipuri felurite pentru indreaptarea

si mantuirea acelora, stand ferm si categoric pe temeiul prevederilor sfintelor canoane.166108

164Pr. Dr. Constantin Naclad, op. cit., p. 160 165 Pr.Ioan N.Floca, op.cit, p152 166.Ibidem, , p 361-362

104

Ierurgiile pot fi si ele bune prilejuri de pastoratie. Mai mult chiar, pentru ca sunt

in majoritate repetabile si sunt mai numeroase decat Sf. Taine, ierurgiile ofera mai multe

prilejuri de pastoratie decat acestea. Fiecare ierurgie savarsita de preot reprezinta un

moment prielnic in care el poate sa faca pastoratie pentru enoriasii sai, oferind posibilitatea

ca preotul sa cunoasca viata de fiecare zi a credinciosilor, sa arate calea pe care trebuie sa

mearga un bun crestin, sa sustina moralul ridicat acolo unde oamenii sunt in necazuri sau

sa stavileasca faptele nepotrivite cu numele de crestin. Dintre ierurgii “cea mai cunoscuta

si mai des intrebuintata este sfintirea apei cu aghiazma mica”. Savarsirea deasa a

Agheazmei mici sau a Sfestaniei deriva din faptul ca ea se poate face fie singura, fie ca o

slujba care precede unele rugaciuni din viata casnica sau sociala a credinciosilor (la

inceputul si la terminarea casei si fantanii, la sfintirea bisericii si a cimitirului etc.).

Preotul, fiind chemat in casele credinciosilor pentru savarsirea Aghiazmei mici

sau a altor slujbe, trebuie sa se straduiasca a le face intr-o atmosfera de inalta sfintenie si

atunci va zidi prin fiecare cuvant rostit din rugaciunile sale. Linistea sufleteasca a

preotului, evlavia si trairea duhovniceasca se transmit si credinciosilor creandu-se o

atmosfera de rugaciune si meditare165

. Se va cauta sa fie prezenti toti membrii familiei care

sa se roage impreuna cu preotul caci implinirea cererilor care se fac depinde si de credinta

si de rugaciunile celor pentru care se slujeste. Pentru ca la unele Sf. Taine si ierurgii

participa uneori si crestinii care in mod obisnuit nu frecventeaza biserica, se impune a se

folosi aceste prilejuri pentru a arata frumusetea adevarurilor mantuitoare si pentru acestia si

a-i face madulare mai active ale Trupului lui Hristos.166

In plan pastoral misionar, inovatiile sunt cauze care duc la dezbinarea preotilor si

credinciosilor; tot ele creaza strari de deruta in randul credinciosilor si in randul preotilor

tineri, fara experienta pastoral-misionara; ceea ce este si mai grav, oferind surogate

credinciosilor incredintati spre pastorire, nu facem facem altceva decat sa-i pregatim pentru

a fi racolati de secte; in cele din urma toate acestea perpetueaza superficialitatea

duhovniceasca, necunoasterea si ignoranta, stari de lucru straine vietii in Hristos.167109

Realitatile care ne confrunta in slujirea noastra liturgica, noul context in care ne

desfasuram activitatea si in care se simte tot mai mult o tendinta de izolare a Bisericii, intr-

o societate in care generatia in varsta se ascunde in spatele lui “asa ne-am obisnuit” si in

165 Pr.Lect. Ion Mihaltan, Metode si mijloace pastorale pentru intarirea credinciosilor in dreapta credinta in

“Mitropolia Banatului”, XXXIII(1983), nr.9-10, p 598 166

Pr.Dr.Sanica T.Palade, op.cit, p 25 167

Pr.Conf.Dr.Viorel Sava, op.cit, p 83

105

are generatia tanara are altceva de facut si datorita faptului ca I se ofera acest altceva de

catre presa, televiziune, mediu inconjurator, cu o insistenta violenta, toate acestea si altele

asemenea ne determina sa gasim raspunsuri adecvate. Astfel, consideram ca slujitorul

sfintit trebuie sa-si improspateze permanent simtul liturgic. El slujeste intr-un spatiu asa de

sfant incat a fost asemanat cu imparatia cerului sau cu raiul cel de demult in care

Dumnezeu isi purta pasii in racoarea serii. Prin actul hirotoniei, preotul devine ucenicul

iubit. Pe pieptul lui Hristos el isi reazima neajunsurile, putintele si necazurile, dar si

implinirile, bucuriile si nadejdiile. Acest statut privilegiat este o sansa in plus pentru

mantuire, dar si o responsabilitate in plus fata de darul primit.168 110

Iata de ce socotim necesar sa spunem ca reformele structurale si radicale nu sunt

necesare in Biserica si orice forma de innoire nu se face sub presiunea presiunea oamenilor

si a timpului, ci numai atunci cand ele sunt cu adevarat necesare. Nu facem reforme de

dragul lor si nu ne innoim in Biserica numai pentru a fi in pas cu vremea. Innoirea,

schimbarea sau adaptarea Bisericii nu inseamna in nici un caz renuntarea la invatatura si

practica vietii religioase, sau schimbarea ori inlocuirea lor cu altele169

. Am auzit si ineptia

unei persoane care propunea, pe un post de televiziune, schimbarea sau renuntarea la

parabolele Mantuitorului pe motiv ca ar fi vechi si numai corespund timpului in care traim.

Nastrusnica propunere nu merita nici un fel de comentariu, ci doar intrebarea daca

persoana respectiva o fi citit vreodata aceste parabole sau Scriptura, sau daca stie ca numai

despre Iisus s-a putut spune: “Niciodata nu a vorbit un om ca Omul acesta”(Ioan 7,46) ,

adica nimeni n-a vorbit cu atata putere sufleteasca, caci vorbea “ca unul care avea putere”

(Luca 4,32; Matei 7,29), facand sa-I cuprinda pe toti frica (Matei 9,8; Marcu 10,24,32;

Luca 5,26). Nu era o frica oarecare, ci o frica sfanta, un “mystrrium tremendum” cum o

numeasc exegetii si filosofii, un tremur sfanta, tainic, misterios ca in prezenta unui fapt

extraordinar, nepamantesc170

. Si aceasta pentru ca era Fiul luii Dumnezeu.

Aggiornamento, innoira sau transformarea ori adaptarea nu inseamna in nici un

caz ca Biserica si slujitorii ei sa se lase impresionati si condusi de gandirea gresita si

stramba a lumii pacatoase, ci dimpotriva, incercarea de a indrepta aceasta ganduire, de a

face ca lumea sa se intorca la Dumnezeu si la gandirea sanatoasa a Evangheliei171

.

Adaptarea si innoirea nu inseamna cochetarua cu pacatul, cu faradelegea si in cele din

urma acceptarea lor. Adaptarea Bisericii la problemele societatii bolnave din punct de

168

Ibidem, p84 169 Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol4 , Ed.Cuvantul Vietii Bucuresti, 2010, p29 170Antonie Plamadeal, Cuvinte la zile mari, Sibiu 1989, p 22 171 Pr.Prof.Dr.Nicolae D.Necula, op.cit , p 30

106

vedere moral, nu inseamna sa accepti pacatul desfraului, indiferent de ce forma ar lua:

adulter, concubinaj, homosexualitate, prostitutie, lesbianism, perversiuni sexuale, atata

vreme cat acest pacat este ferm condamnat de Scriptura si de Biserica. Toate aceste forme

ale pacatului desfranarii nu pot fi acceptate de Biserica niciodata ca niste drepturi ale

omului, iar daca o Biserica sau un ierarh al ei ar accepta casatoria intre persoane de acelasi

sex, acea Biserica inceteaza de mai fi numit Biserica, infirmand revelatia dumnezeiasca, iar

clerul s-ar rupe de comuniunea cu Biserica, acceptand sau legalizand asemenea lucruri.

Adaptarea nu inseamna ca Biserica sa devine si ea pacatoasa, ci sa ridice pe pacatosi la

normalitate si sfintenie. Nu Biserica se adapteaza la lume, ci lumea trebuie adusa si

intoarsa catre Biserica, lucru care nu este usor.

Cat priveste predica si cateheza, aceastea ar trebui mult mai bine elaborate.

Astazi, mai mult ca oricand, este nevoie de o predica buna si eficienta. Explicarea

pericopelor evanghelice, explicarea cultului divin si prezentarea vietii sfintilor trebuie sa

figureze in planul de catehizare al fiecarui slujitor, iar calitatea cuvantarilor bisericesti

trebuie mereu imbunatatita. Sa nu fie vorbiri intamplatoare, ocazionale , improvizare, ci

bine gandite, pregatite, documentate si frumos prezentate.172111

172

Ibidem, p 31

107

CAPITOLUL 8

Concluzii

In aceasta lucrarea am analizat cateva din inovatiile ce au aparut de-a lungul

timpului in Biserica, insa cu predilectie lucrarea s-a axat pe observarea atenta a “inovatiilor

contemporane”, daca putem spune asa si nejunsurile duhovnicesti ce decurg din ele. De

obicei in practica liturgica obervam faptul ca preotul este chemat sa administreze Taina

Sfantului Maslu sau sa savarseasca Taina Spovedaniei celor care au un minim de sentiment

religios sau care au un sentiment religios redus, si care in ultima instanta este influentat de

alte persoane (impulsionarea din partea rudelor pentru cel bolnav sau obiceiul locului

pentru cei care se spovedesc rar). Nu pot fi lasati in indiferenta cei pentru care nu a existat

niciodata un prilej de intoarcere la Hristos. Este o parte importanta a strategiei pastorale

dar si a pedagogiei preotului. Intr-o lume atat de straina de mesajul Bisericii, preotul

trebuie sa arate crestinilor frumusetea credintei ortodoxe.

Personal consider ca in cultul nostru crestin ortodox nu trebuie sa facem altceva

decat sa-l pastram nealterat, sa-i aratam frumusetea, sa evitam inovatiile care de cele mai

multe ori nu sunt altceva decat incalcari ale canoanelor, abateri, greseli, devieri pe care

Biserica nu le aproba.

Preotul nu poate savarsi lucrarile sfinte pentru care a fost investit intr-o parohie

dupa bunul lui plac, caci in acest context au aparut cele mai multe inovatii, ci in

concordanta cu invatatura, cu randuielile si cu canoanele Bisericii pe care trebuie sa le

cunoasca, sa le inteleaga si sa le stapaneasca. De cele mai multe ori inovatiile depasesc

granita normalului pe care Biserica l-a exprimat, l-a experimentat si ni l-a predat noua fara

pata. Nu este greu sa slujesti “dupa carte”, caci asa i se cere unui preot sa o faca. Trebuie

doar sa vrei. Iar daca nu vrei instantele superioare sa intervina sa-si spuna cuvantul.

In concluzie cred ca uniformizarea liturgica ar fi solutia ce ar rezolva orice

deviere de la normalitate pentru ca de foarte multe ori abaterile preotilor (in privinta

inovatiilor in cult) sunt cunoscute de conducerea bisericeasca, insa nu se ia nici o masura,

ba chiar acesti preoti inzestrati cu “mai mult har”, cum se spune in popor sunt lasati in

pace, neglijandu-se faptul ca merg pe alaturi in ce priveste diciplina bisericeasca.

Cultul divin nu poate fi un camp de experienta al fiecarui liturghisitor in parte, caci

acest fapt ar genera destramarea cultului, denaturarea doctrinei si sfaramarea unitatii

108

religioase, fenomen observat cat se poate de evident in protestantism. De aceea

indeplinirea corecta a obligatiilor rituale prescrise de regulile tipiconale este o datorie

fundamentala a oricarui slujitor bisericesc.

Unitatea religioasa a crestinilor ortodocsi se mentine prin unitatea formelor de cult.

Aceasta unitate si uniformitate a cultului este impusa de caracterul colectiv al acestui cult,

care face necesara prin natura lucrurilor, folosirea acelorasi forme de inchinare si slavirea a

lui Dumnezeu de catre toti credinciosii Bisericii Ortodoxe.

109

BIBLIOGRAFIE

Scrieri biblice

1. Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1997

2. Noul Testament, versiune revizuita, redactata si comentata de Bartolomeu Valeriu

Anania, Bucuresti, 1993

Scrieri patristice

3. Ioan Gura de Aur Sfantul, Tratatul despre preotie, trad. de Pr. D. Fecioru, E. I. B.

M. O. B. O. R., Bucuresti, 1987

Carti de cult

4. Catavasier, Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxe Romane, ed. a X-a,

Bucuresti, 1970

5. Ceaslov, Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxe Romane, editia a V-a,

Bucuresti, 1992

6. Liturghier, Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2012

7. Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxe Romane, Bucuresti,

2006

8. Octoihul mic, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1998

9. Sfanta si Dumnezeiasca Evanghelie, Bucuresti, 1996

10. Slujba Invierii, Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxe Romane, Bucuresti,

2000

11. Triod, Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxe Romane, editia a VIII-a,

Bucuresti, 1986

110

Dictionare,Colectii

12. Dictionar de cunostiinte religioase, Editura Andeiana, Pr.Prof. Ene Braniste, Prof.

Ecaterina Braniste, Sibiu, 2010

13. Dictionarul explicativ al limbii romane , ed. a II-a, Academia Romana , Institutul

de lingvistica “Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998

14. Dictionar cronologic al stiintei si tehnicii universale, Ed. Stiintifica si

enciclopedica, Bucuresti, 1979

15. Colectiv, Mic dictionar-personalitati ale stiintei, Ed. Stiintifica si enciclopedica,

Bucuresti, 1977

16. Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane,

Patriarhia Romana, Ed. IBM al BOR, Bucuresti 2008

Lucrari si studii

17. Antonie, Mitropolit al Surojului, Viata, boala, moartea, trad. de monahia

Anastasia Igirosanu – Slatina – Nera, Ed. Sfantul Siluan, 2010

18. Bobrinskoy, Boris, Impartasirea Sfantului Duh, trad. de Mariuca si Adrian

Alexandrescu, Ed. I. B. M. O. al B. O. R. ,Bucuresti, 1999

19. Braniste, Pr. Prof. Dr., Ene, Liturgica speciala, Ed. I. B. M. O. al B. O. R.,

Bucuresti, 1980

20. Bulgakov, Serghei, in Ortodoxia, trad. in rom. de Nicolae Grosu, Bucuresti, 1994

21. Idem, Originea, instituirea si dezvoltarea cultului crestin in Studii Teologice, nr. 3-

4, martie- aprilie, 1963

22. Idem, Participarea la liturghie, Ed. Romania crestina, Bucuresti, 1999

23. Bria, Pr. Prof. Dr., Ioan, Dictionar de teologie ortodoxa, Ed. I. B. M. O. al B.O.

R, Bucuresti, 1981

24. Idem, Iisus Hristos, Colectia orizonturi spirituale, Ed. Enciclopedica, Bucuresti,

1992

25. Bulacu, Pr. Prof., Mihail, Studiu introductiv in Catehetica ortodoxa, teza de

doctorat, Oradea, 1928

26. Burca, Drd. Gheorghe, Predica liturgica in M. M. S., XL IX, 1973, nr. 1-2

27. Idem, Liturgica generala, Ed. I. B. M. al O. B. O. R., Bucuresti, 1985

111

28. Idem, Participarea la Liturghie, Ed. Clasici ai teologiei romaneasti, Bucuresti,

1999

29. Candea, Pr. Prof., Spiridon, Cultul divin si pastoratia crestina, factor de

promovare a vietii religioase in ortodoxie, in “BOR” (LXXX V), nr. 11-12, 1967

30. Idem, Hristos si mantuirea sufleteasca a orasenilor, Sibiu, 1939

31. Coman Vasile, Ep. Oradiei, Scrieri de teologie liturgica si pastorala, Ed.

Episcopiei Ortodoxe a Oradie, 1983

32. Cabasila Nicolae, Talcuirea dumnezeestii liturghii, Pr. Prof. Dr. Ene Braniste,

Explicarea Sfintei liturghii dupa Nicolae Cabasila, Ed. I. B. M. O. al B. O. R.,

Bucuresti, 1997

33. Dragulin, Pr. Gheorghe, Propovaduirea cuvantului si cultul in Biserica Ortodoxa

in Studii Teologice XX VII (1975), nr. 3-4

34. Dron, Pr., Constantin, Originea si formele cultului crestin, Bucuresti, 1937

35. Dura, Pr. Asist., Cultul Bisericii Ortodoxe si propovaduirea invataturii crestine in

Mitopolia Ardealului, XXX, 1985, nr. 9-10

36. Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. de Mariana Noica, Ed.

Humanitas, Bucuresri, 1992

37. Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note si comentarii,

1991

38. Foundoulis, Pr. Dr., Ioanis, Dialoguri Liturgice, Raspunsuri la probleme liturgice,

vol. III, trad. de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2009

39. Galeriu, Pr. Prof. Dr., Constantin, Jertfa si rascumparare, teza de doctorat, Ed.

Harisma, Bucuresti, 1991

40. Gordon, Pr. Drd., Vasile, Rolul catehetic- misionar al ierurgiilor, in St. seria a II-

a, an XXXVIII, nr. 5, Bucuresti, 1996

41. Homiakov, Alexei, Opere (in rus.), vol II, 1867, p. 20, apud Nicolae Arseniev,

Biserica rasariteana, trad., de Mitr. Tit Simedrea, Bucuresti, 1930

42. Marcus, Solomon, Inventie si descoperire, Ed. Cartea Romanesca, Bucuresti 1989

43. Metallinos, Pr. Prof. Dr., Gheoghios D., Parohia, Hristos in mijlocul nostru, trad.

de Pr. Prof. Ioan I. Ica, Ed. Deisis, Sibiu, 2004

44. Mladin, Prof. Dr., Nicolae, Familia crestina in biserica si problemele vremii, Ed.

Dacia traiana, Sibiu, 1947

112

45. Mihaltan, Pr.Lect. Ion, Metode si mijloace pastorale pentru intarirea

credinciosilor in dreapta credinta in “Mitropolia Banatului”, XXXIII(1983), nr.9-

10

46. Miron, Arhim. Conf. Univ. Dr., Vasile, Insemnatatea si explicare Sfintei si

Dumnezeiestii Liturghii, in Theologos, Ed. Ep. Romanului, iulie- decembrie, 2006

47. Idem, Cateheza liturgica si mistagogica in parohie astazi, in “Ortodoxia”, XLVIII

(1997), nr. 1-2

48. Idem, Scopul harismatic sau sfintitor al cultului divin public ortodox, in

Theologos, Ed. Ep. Romanului, ian-iunie, 2007

49. Idem, Unitatea liturgica in Ortodoxie si specifitati cultice locale in Ortodoxie, anul

LVI, nr 3-4, iulie- decembrie 2005

50. Idem, Cultul divin public ortodox in Theologos, Ed. Ep. Romanului, ian- iunie,

2006

51. Idem, Scrieri de teologie liturgica si pastoral misionara, Ed. I. B. M. O. al B. O.

R., Bucuresti 2002

52. Idem, Semnificatia si importanta religios morala, a cultului divin public ortodox,

teza de doctorat, Ed. I. B. M. O al B. O. R., Bucuresti, 2003

53. Mironescu, Mitropolit, Athanasie, Sfaturi catre preoti, Bucuresti, 1909

54. Naclad, Pr. Dr., Constantin, Educatia religioasa in cadrul slujirii preotesti, Ed.

Trinitas, Iasi, 2007

55. Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., Biserica si cult pe intelesul tuturor,Editura

Europartner, Bucuresti, 1996

56. Idem, Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. I, Editura Episcopiei Dunarii de

Jos, Galati, 1996

57. Idem. Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. II, Editura Episcopiei Dunarii de

Jos, Galati 2001

58. Idem. Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. III, Ed. IBM al BOR, Bucuresti

2004

59. Idem. Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol.IV, Ed. Cuvantul vietii, Bucuresti

2010

60. Palade, Pr. Dr., Sanica T., Taina Sfintei Spovedanii, mijloc de pastoratie

individuala, teza de doctorat, Ed. Sf. Mina Iasi, 2002

61. Papadaki, Arhim., Vasilios, Relatiile din afara casatoriei in teologia ortodoxa,

trad. Lazarescu Ovidiu, Ed. Carte ortodoxa, Galati, 2011

113

62. Plamadeala, Dr., Antonie, Mitopolitul Ardealului, Traditie si libertate in

spiritualitatea ordotoxa, Sibiu, 1983

63. Idem, Cuvinte la zile mari, Sibiu 1989

64. Idem, Preotul in Biserica in lume, acasa, Sibiu, 1996

65. Remete, Pr. Conf. Dr., George, Dogmatica ortodoxa, Ed. Reintregirea Alba Iulia,

2000

66. Popescu, Prof. ,Teodor M., Predica – o marturie a preotului, GB nr. 11-12,

Bucuresti, 1954

67. Sava, Pr.Viorel, Taina marturisirii in riturile liturgice actuale, teza de doctorat,

Editura Trinitas, Iasi, 1999

68. Idem, Taina nuntii- aspecte liturgice, duhovnicesti si pastoral misionare in

“Teologie si viata”, IV-LXX (1994), nr. 11-12

69. Idem, Inovatiile in cult-singularizare liturgica in Analele stiintifice ale Universitatii

“Al.I.Cuza” Iasi, Teologie 1999/2000, tom5, p75-84

70. Schmemann, Alexandru, Din apa si din Duh, trad in rom. de Pr. Prof. Ioan Buga,

Ed. Simbol, Bucuresti, 1992

71. Idem, Liturhie si viata, trad de Pr. Dr, Viorel Sava, Iasi, 2001

72. Staniloaie, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Ed. I. B. M. O.

al B. O. R., Bucuresti, 1997

73. Idem, Spiritualitare si comuniune in liturghia ortodoxa, Ed. Mitropoliei Oltenie,

Craiova, 1986

74. Idem, Drumul cu Hristos Mantuitorul prin Tainele si sarbatorile Bisericii

Ortodoxe, in “Ortodoxia” (XXVIII), nr. 2, 1976

75. Vintilescu, Pr. Prof. Dr., Petre, Curs de liturgica generala, Bucuresti, 1929- 1930

76. Idem, Spovedania si duhovnicia, Ed. Ortodoxa Romana, Alba Iulia, 1995

77. Idem, Mister liturgic, tipo. “curierul judiciar”, Bucuresti, 1929

114