ISTORIA

EVULUI

MEDIU

I.Introducere în istoria evului mediu

Devenirea cosmosului medievalIstoricii sunt de acord asupra faptului că trei forţe creatoare au determinat epoca medievală: cultura antică, religia creştină şi noua ordine politică instaurată ca urmare a migraţiei popoarelor.Termenul de ev mediu apare pentru prima dată utilizat de către umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea cu denumirile de media aetas, media tempora, medium aevum. Christoph Keller (Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, a publicat o serie de manuale care au impus denumirea pe termen lung: Historia antiqua (1685), Historia medii aevi (1688), Historia nova (1696). Conceptulde ev mediu s-a aplicat iniţial la Europa occidentală pentru a defini din punct de vedere cultural perioada dintre sfârşitul Imperiului roman de Apus şi Renaştere. Ev mediu desemnează o epocă istorică, iar conceptul de feudalism (secolele X-XIII) vizează structura social-economică.

Periodizarea istoriei evului mediuCa dată de început a evului mediu intră în discuţia specialiştilor anul 395 (Partitio Imperii Roman) şi anul 476 (căderea Imperiului roman de Apus), respectiv secolul al V-lea. Ca dată a încheierii evului mediu unii istorici optează argumentat pentru anul 1453 (căderea Constantinopolului), alţii pentru 1492 (descoperirea Americii, cu toate urmările acesteia), mai ales istoricii germani pentru anul 1517(Reforma lutherană), ori 1648 (Revoluţia burgheză din Anglia).Problema periodizării evului mediu se pune diferit de la o zonă geografică la alta, în funcţie şi de condiţiile dezvoltării istorice, de structurile politice, social-economice, culturale sau religioase care au existat în spaţiile respective.În acest context etapizarea evului mediu este de asemeni o chestiune delicată.Fie că sunt luate în considerare două etape: evul mediu timpuriu şi evul mediu târziu, fie, cel mai frecvent, trei etape:• evul mediu timpuriu - haut moyen âge (fr.), Frühes Mittelalter (germ.), Early Middle Ages (engl.) - între secolele V-X/XI;• evul mediu dezvoltat sau clasic - moyen âge classique (fr.),Hochmittelalter (germ.), High Middle Ages (engl.) - între secolele XI/XII-XIII/XIV;• evul mediu târziu - bas moyen âge (fr.), Spätmittelalter (germ.), Late Middle Ages (engl.) - între secolele XIV/XV-sfârşitul secolului al XV-lea/secolul al XVI-lea /mijlocul secolului al XVII-lea.

De la Roma la Bizanţ

2

Un fenomen care a marcat profund noua epocă istorică a fost retragerea imperiului din vest în est şi transformarea treptată a Imperiului roman în Imperiul Bizantin. În 330 oraşul Constantinopol este închinat de către Constantin cel Mare (306-337) lui Iisus Hristos. Iulian Apostatul (361-363) a fost antipodul lui Constantin şi ultimul împărat al dinastiei constantiniene. După Constantin nu s-a mai ajuns la autocraţie decât în scurte perioade. Constanţiu (337-361) a rămas singurul dintre cei cinci moştenitori ai lui Constantin, el ridicându-şi îndată rudele la rangul de coregenţi. Valentinian I (364-371) şi fratele său (co-împărat) Valens (364-378), precum şi Gratian (367-383) şi fratele acestuia Valentinian II (375-392) sunt exemple de conducere a imperiului din două centre (vest şi est). Teodosius (379-395) împarteimperiul în 395 între Arcadius (395-408), împărat la Constantinopol, şi Honorius (395-423), fratele mai tânăr, împărat în vest, nu la Roma, ci la Milano şi mai apoi, din 404, la Ravenna.

Căderea Imperiului roman de ApusFenomenul esenţial care a dus la sfârşitul Imperiului roman de Apus a fost faptul că magister militum (comandantul armatei) devenise mai puternic decât împăratul însuşi care de acum se afla în umbră. Astfel, francul Arbogast sub Valentinian II, semivandalul Stilichon alături de Honorius, ucis în 408 din ordinal împăratului după ce apărase Italia în faţa invaziei germanicilor, din cauza faptului că fusese bănuit că ar fi vrut să-l pună pe tronul imperial pe fiul său, Aetius, general subValentinian III (+455), urmaş şi nepot al lui Honorius, îi învinge pe huni lângă Troyes (451), pentru ca trei ani mai târziu să fie ucis din ordinul lui Valentinian. Un an mai târziu este asasinat Valentinian însuşi, stingându-se o dată cu el dinastia theodosiană. Acum jefuiesc vandalii Roma lipsită de apărare.Ultimele două decenii ale Imperiului Roman de Apus sunt o tristă stingere, calificată de majoritatea istoricilor ca fiind lipsită de demnitate. Faptul că nobilimea senatorială din Galia a dorit să refacă ordinea aruncă lumină asupra mândriei şi conştiinţei imperiale a galo-romanilor.În 455 Avitus, nobil gal, este proclamat împărat la Arles, în anul următor este silit însă de către suebul Ricimer, magister militum, să renunţe la tron, acesta fiind până la moartea sa (472) patricius şi în consecinţă adevăratul stăpânitor al Romei. Gundobald, nepotul burgund al lui Ricimer, îi urmează în calitate de magister militum. În cele din urmă, generalul roman şi patriciul Orestes l-a proclamat pe fiul său Romulus împărat, numit dispreţuitor Augustulus. În 476 Orestes este înlăturat în urma unei revolte a germanilor care serveau în armata romană, aflaţi sub conducerea lui Odoacru, iar împăratul care n-a apucat să stea nici un an pe tron a fost exilat la Neapole. Senatul roman a trebuit să legalizeze actul lui Odoacru şi a transmis official la Bizanţ că vestul nu mai avea în consecinţă nevoie de împărat, fiind

3

suficient unul singur, un autocrator la Constantinopol. În realitate, Romulus Augustulus nu a fost totuşi ultimul împărat din apus. Abia în 480 moare în Dalmaţia împăratul numit de către Bizanţ în 474 pentru vest, Iulius Nepos. Până în 486 a mai existat în Gallia unultim teritoriu condus de romani, „imperiul lui Syagrius“, pe care surse mai târzii îl numesc „rex Romanorum“. Teritoriul stăpânit de el era într-adevăr un imperiu, deoarece deja tatăl lui Syagrius, galul Aegidius (+464), s-a contrapus conştient lui Ricimer şi curţii imperiale a acestuia de la Ravenna. Reşedinţa lui Syagrius, Soissons, cade abia în anul 486 în mâinile regelui francilor, Clovis. În 490 Odoacru l-a numit pe fiul său, Thela, împărat roman (caesar) în contextul războiului purtat cu ostrogotul Theoderic, trimis de Bizanţ împotriva sa. În 493, după cucerirea Ravennei şi uciderea tatălui său, este exilat în Gallia şi în cele din urmă - după o nouă tentativă de a relua stăpânirile italiene - este executat ca uzurpator. Anul morţii sale nu este cunoscut,astfel că nici sfârşitul Imperiului roman de Apus nu poate fi datat cu precizie. Semnificaţiile sunt impotante pentru Imperiul roman de Răsărit, respectiv Imperiul bizantin aflat în formare.

Formarea Imperiului BizantinÎntre istoria romană şi istoria bizantină nu există o ruptură. Istoria Bizanţului apare ca o continuare firească a istoriei romane până la încercarea lui Iustinian de a reface unitatea imperiului. Istoria bizantină este continuatoarea celei romane , după cum statul bizantin a însemnat dezvoltarea imperiului roman. Cu cât ne îndepărtămcronologic de bazele iniţial romane, ne întâmpină două elemente fundamentale: grecizarea şi creştinarea imperiului. Retragerea imperiului din vest în răsăritul elenistic şi creştinarea Imperiului au fost factorii transformării treptate a Imperiului Roman în Imperiu Bizantin.Până în ultimele sale clipe, statul bizantin a fost conştient de legătura sa cu vechea Romă. Cetăţenii acestui imperiu se numesc romani, conducătorii săi se consideră împăraţi romani, ca urmaşi şi moştenitori ai cezarilor romani. Dreptul roman a rămas în toate timpurile baza jurisdicţiei sale. Prin ideea de stat romană s-a putut păstra imperiul care era atât de heterogen sub raport etnic.Ca moştenitor al Imperiului Roman, Bizanţul se doreşte a fi singurul imperiu, să stăpânească de acum peste toate ţările care au aparţinut vreodată Imperiului şi care intră de acum în ecumenia creştină.Concepţia superioară asupra statului rezida în împărat: el întruchipa imperiul; demnitatea sa era personală şi neîngrădită. Persoana sacră a împăratului constituie însuşi conceptul întregii puteri a statului. Ceea ce numim cezaro-papism a fost în realitate o perpetuare a concepţiei antice care excludea o autonomie a sferei religioase a vieţii. În Bizanţ ca şi în Occident, biserica s-a impus ca forţă autonomă faţă deconducătorul încoronat, dar precumpănirea împăratului bizantin faţă de biserică a fost o trăsătură permanentă a istoriei bizantine.

4

Destrămarea puterii imperiale în Apus a avut drept rezultat o descentralizare a autorităţii, ceea ce lăsa libertate evoluţiilor regionale, în vreme ce împăraţii bizantini au menţinut un strâns control autocraticasupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase. Persoana suveranului era absolută şi sacră, asemeni celei divine. De la Constantin la Iustinian, împăraţii împărţiseră puterea cu biserica, iar după înăbuşirea răscoalei „Nika“ de către Iustinian, împăraţii au devenit autocraţi absoluţi.Curtea de la Constantinopol avea o mulţime de greutăţi şi nevoi de trecut. Şi aici, împăraţii romani erau slabi, iar comandanţii barbari ai armatei romane erau puternici. Împăratul Theodosius II (408-450), care i-a urmat tatălui său Arcadie la tron, a fost de-a lungul întregii sale domnii controlat în mişcări de sora sa Pulcheria şi de soţiaEudoxia. Pulcheria a şi moştenit stăpânirea şi a transmis-o soţului Marcian (450-457). Theodosius a fost ultimul împărat din răsărit al dinastiei theodosiene. În 438 Codex Theodosianus, o importantă codificare a dreptului roman, care a avut valabilitate şi în vest, marchează din nou unitatea imperiului.Alanul Aspar ca magister militum dobândeşte deja sub Theodosius II influenţă asupra conducerii statului, reuşind chiar să întroneze împăraţi, iar mai apoi tinde să dea fiului său demnitatea imperială. În 471, Aspar este răsturnat de la putere şi ucis. Locul său în armată şi la curtea imperială este luat mai întâi de către gotul Theoderich Strabo, apoi de un principe isaurian, Zenon, chemat în ajutor de împăratul Leon I (457-474) în Bizanţ, căsătorit cu fiica lui Leon şi în cele din urmă el însuşi împărat. Abia sub următorul împărat, Anastasios I (491-518), ivit din rândul aristocraţiei funcţionăreşti bizantine, ia sfârşit - nu fără lupte la început - stăpânirea barbară în Bizanţ. Curând, politica imperială se interesează din nou pozitiv şi activ de soarta apusului, politică ce îşi va avea punctul culminant în epoca următoare a restauraţiei iustiniene. Bizanţul aproape că a salutat căderea Imperiului roman de Apus. Nu Romulus, cu Iulius Nepos din Dalmaţia fusese augustus recunoscut de către Bizanţ pentru apus. Zenon a ajutat domniei acestuia prin trimiterea goţilor sub conducereaamalului Theoderic în Italia. În acest fel a fost eliberată Peninsula balcanică de pericolul got, iar în al doilea rând Odoacru a fost înlăturat, Italia revenind sub Theoderic în stăpânirea Bizanţului, iar în al treilea rând estul s-a debarasat de pericolul militar germanic, fiind răsturnată astfel o instituţie primejdioasă. Zenon nu s-a putut ocupa mai îndeaproape şi mai intens de apus, în parte din cauza primei schisme între biserica romană şi cea bizantină, criză ce a luat sfârşit abia după 35 de ani, în 519, după domnia macedoneanului Iustin I în Bizanţ, a cărui politică a fost decisă de la bun început de nepotul şi ulterior urmaşul său genial Iustinian cel Mare (527-565).

Perceperea şi stăpânirea prezentului

5

La sfârşitul secolului al IV-lea exista la Roma un cerc de filosofi, retori şi literaţi, orientaţi spre vechea tradiţie romană, al cărui conducător era prefectul oraşului Symmachus, cel care în 484 va înainta senatului un protest provocat de îndepărtarea altarului zeiţei Victoria. Alături de el se aflau poetul Claudian, panegiristul lui Stilichon, provenit din Alexandria, Ammianus Macellinus, ofiţer şi istoric, venit din Siria, un înfocat admirator al împăratului Iulian Apostatul. Toţi făceau apel la religiozitatea şi bunele moravuri împământenite care făcuseră odinioară posibilă cucerirea lumii de către Roma.O altă orientare încerca să lupte cu toate mijloacele împotriva expansiunii creştinismului. Între reprezentanţii acesteia se afla Libanus, retor şi sofist antiochian.Paulus Orosius, de origine din Braga, scrie la 417, din colţul cel mai vestic al imperiului, „Historia adversus paganos“ pentru a apăra creştinii împotriva reproşurilor de a fi păgâni şi vinovaţi de căderea Imperiului roman. Episcopul de Milano, Ambrosius, prin a cărui influenţă la curtea imperială rugăminţile lui Symmachus au fost respinse, a căutat să identifice barbarii goţi cu trupele lui Gog,care conform tradiţiei biblice urmau să apară la sfârşitul vremurilor drept unelte ale judecăţii divine. Salvian din Marsilia (+480) a văzut în migraţia popoarelor o pedeapsă a lui Dumnezeu. Totuşi, în opera sa de căpătâi, „De gubernatione Dei“, a înfăţişat contemporanilor ca model moral pe vandali, iar înfruntarea popoarelor o înţelegea ca pe o piesă a planului divin care urma să mântuiască atât pe romani cât şi pe germanici. Apollinaris Sidonius (+479), stăpânit de puternice sentimente antigermanice şi aparţinător nobilimii senatoriale din Gallia, a fost ginerele împăratului Avitus, ceea ce nu l-a oprit să implore prin măguleli favoarea regelui vizigoţilor pentru a scăpa de exil şi a se întoarce în patrie.

Germanizarea imperiuluiFederaţii erau atraşi de Roma printr-un tratat juridic (foedus). Prin primirea goţilor creştini în imperiu de către împăratul Valens teritoriul imperial a fost pentru prima dată lăsat în răspunderea străinilor. Încheierea unor asemenea tratate de colonizare a adus ordine în relaţiile cu barbarii şi a dat o anumită legalitate punerii în posesie cu pământ a germanicilor. Aceasta a fost reglementată prin ius hospitalitatis, care a folosit şi anterior armatei romane ca bază juridică pentru încartiruiri. Astfel a luat naştere regatul burgund la graniţa Rinului.

Ficţiunea continuităţii Imperiului roman şi transformarea ideiiimperialeÎn contextul amintit s-au manifestat două orientări majore, renunţarea la idea imperială şi schimbarea polului stăpânirii (Roma - barbari), pe de o parte, şi conservarea unei lumi aparente şi a ideii imperiale.

6

Funcţionarii romani intră în slujba regilor germanici sau devin episcopi ai bisericii. Înainte de toate, biserica creştină a fost cea care a oferit romanilor cultivaţi posibilităţi multiple de a avea preocupări onorabile şi şi-a atras adesea episcopii din rândul celor care anterior ocupaseră funcţii înalte în administraţia statului. Funcţiile ecleziastice erau atractive nu numai dintr-o tendinţă de fugă din faţa lumii reale, ci de multe ori şi expresia realizării faptului că trecutul a dezamăgit şi aconvingerii că noul drum spre o lume mai bună a fost găsit. În spirit creştin, stăpânirea barbară - germanică - putea fi acceptată, putându-se păstra deopotrivă tradiţia romană. În noua formă creştină, ideea imperială câştigă posibilităţi mai largi de acţiune, iar Roma ca oraş sfânt al apostolilor devine din nou Urbs aeterna, înlocuind Imperiul roman căzut, urmând concepţiilor gânditorilor creştini să devinăun imperiu cu adevărat universal, mai durabil decât o simplă formă politică, fiind un imperium christianum.Edictul de toleranţă de la Milan (313), cunoscut dintr-un ordin al co-împăratului Licinius (307-324) pentru jumătatea răsăriteană a imperiului, a fost hotărârea executivă a toleranţei proclamate de înaintaşul lui Constantin, Galerius (293-311) care punea capăt persecuţiei creştinilor în Imperiul roman. Constantin a fost întreaga saviaţă deopotrivă pontifex maximus al religiei păgâne romane de stat. Împăraţii au renunţat la acest titlu abia în 379 şi 382. Treptat se ajunge la revers, la favorizarea bisericii creştine şi tolerarea religiei păgâne. Deciziile anticreştine ale lui Iulian Apostatul (361-363) rămân episodice. În 380, edictul de la Tessalonic al lui Theodosius cel Mare obligă pe toţi locuitorii imperiului să treacă la creştinism.

Organizarea ideii imperialeDupă plămădirea noii construcţii politice se produce şi organizarea ideiiimperiale.Descentralizarea bisericii este reflectată şi de un nou element, faptul că preoţii de ţară obţin atribuţii episcopale, cum este dreptul de a boteza. În secolul al IV-lea se dezvoltă organizarea bisericilor cu drept de botez, deci a filialelor parohiale care se constituie într-o reţea din ce în ce mai deasă de parohii. Preoţii celor mai vechi biserici cu drept de botez devin arhipresbiteri, numiţi apoi în apus şi decani. Episcopii capitalelor de provincie vor avea întâietatea, ei fiind cei care convocăadunările (concilii şi sinoade). Împăraţii s-au interesat îndeaproape de conducerea Bisericii. În 325 la Niceea are loc primul conciliu ecumenic care recunoaşte şi întâietatea oraşelor care erau însemnate şi din punct de vedere politic: Roma, Alexandria, Antiochia, Ierusalim (locul Patimilor şi sediul comunităţii creştine primare), Constantinopol - cu cinci episcopi supremi pentru care s-a aplicat în secolul al V-lea titlul împrumutat din Biblie de patriarh.

Rivalitatea romano-bizantină

7

În 381, prin al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol, noua Romă dobândeşte rangul doi în ierarhia bisericească, vechea Romă rangul prim. În 451, conciliul de la Chalcedon aşează cele două biserici la acelaşi rang. Ele vor evolua diferit, în secolul al VI-lea episcopul constantinopolitan devenind patriarh ecumenic (Ioan al IV-lea Postitorul), iar episcopul Romei papă (Grigore cel Mare - servusservorum Dei). Roma, nemaifiind reşedinţă imperială, are o evoluţie liberă. Deasemeni, Occidentul nu a fost atât de puternic atras în disputele dogmatice din secolele IV-V ca Orientul.

Întemeierea primatului papalTitlul de papă apare deja sub Siricius (384-398). Sub următorii papi, biserica romană devine caput omnium ecclesiarum, cu accent pe apostolicitatea Romei, recurgându-se şi la vechea idee romană a principatului. Actele falsificate ale conciliului de la Niceea, din timpul papei Leon cel Mare (441-461) „postulează“ primatul bisericii romane. Papa Symmachus (498-514) recurge la falsificate: „prima sedis“ nu poate fi judecată de nimeni în afară de Dumnezeu, principiu invocat într-un proces înaintea lui Theodoric cel Mare. Papa Gelasius (492-496) elaborează teoria celor două puteri: sacrata auctoritas pontificum suprapusă puterii lumeşti, regalis poestas. Patriarhul din Bizanţ era mai aproape de curtea imperială, era deopotrivă şi episcop al curţii şi implicit mai puternic expus exercitării puterii imperiale. Împăratuleste regentul suprem al bisericii. Constantin este episcop şi supraveghetor al chestiunilor externe, iar Constanţiu spune la 355 că voinţa imperială este similară unei hotărâri sinodale. Episcopatul şi conciliile devin instrumente ale stăpânirii imperiale, luând astfel naştere cezaro-papismul Imperiului bizantin.

Codificări imperialeDreptul în epoca analizată se sprijină pe autoritatea apostolilor. Canoanele, hotărâri ale sinoadelor, se structurează în dreptul canonic, în vreme ce decretele episcopilor romani dobândesc importanţă mai mare. Papa Siricius exprimă pretenţia ca statuta sedis apostolicae să aibă aceeaşi putere şi obligativitate în întreaga creştinătate precum canoanele. Cele două forme sunt reunite: în apus decrete papale şihotărâri ale conciliilor, în răsărit legea imperială şi canonul (nomocanon). Ioan Scolasticul - Johannes Skolastikos, la 565 patriarh de Constantinopol - crează o „sinagogă“ după modelul lui „Corpus uris Civilis“ al lui Iustinian, mai târziu expusă şi conturată într-un nomocanon. Dionysius Exiguus, în secolul al VI-lea alcătuieşteaşa-numita „Collectio Dionysiana“, Collectio canonum et decretalium.

Conflicte şi dispute dogmatice

8

În 311 apare schisma în biserica africană. Orientarea mai moderată a lui Caecilian, căreia i se opunea partidul radical-rigorist al donatiştilor, a fost recunoscută de Constantin.Arie, presbiter în Alexandria, şi-a făcut formaţia teologică în Antiohia(adopţionism - Hristos nu este adevărat Dumnezeu, ci adoptat de Dumnezeu). Conform arianismului, Hristos este logos, cuvântul, prima creaţie divină, zămislită înaintea vremurilor din nimic. La întrupare, Hristos ar fi primit trup omenesc şi a fost făcut Dumnezeu ca urmare a luptei sale pentru perfecţiune. Arie a fost excomunicat şi demis în 318. S-au format două tabere, pentru şi împotriva lui Arie.În 325 conciliul de la Niceea, convocat de Constantin, proclamă principiul homousiei, al unităţii întru fiinţă. În 358 la sinodul de la Ankara arienii impun înlocuirea conceptului cu cel de homoiusios, asemănător întru fiinţă, deci nu unul în fiinţă.După edictul de la Thessalonic (380) care interzicea arianismul în jumătatea orientală a imperiului, al doilea conciliu ecumenic de la Constantinopol (381) condamnă definitiv arianismul, iar dogma ortodoxă îşi află ultima formulare.Patriarhul Constantinopolului dobândeşte al doilea rang în biserică, după episcopul Romei, având preeminenţă faţă de episcopii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului.Zece ani mai târziu toate cultele păgâne şi sectele creştine heterodoxe din imperiu au fost interzise, iar creştinismul devine religie oficială unică în imperiu. Ortodoxia devine nu o simplă chestiune religioasă, ci şi una de natură politică, fiind puse astfel bazele doctrinei bizantine cu privire la raporturile dintre biserică şi stat (cezaro-papism). În aceeaşi vreme, cea mai mare autoritate a bisericii din Apus, Ambrozie, episcopul Milanului, militează pentru independenţa puterii spirituale faţă de cea temporală.După victoria asupra arianismului, biserica din răsărit s-a confruntat cuproblema cristologică cu privire la raportul naturii divine cu cea umană a lui Iisus Hristos. Disputa i-a avut ca protagonişti pe patriarhul Constantinopolului, Nestorie şi pe cel al Alexandriei, Chiril. Nestorie susţinea doctrina antiohiană, potrivit căreia cele două naturi ale lui Hristos sunt distincte, natura umană fiind precumpănitoare. Sinodulal treilea din Efes (431) a dat câştig de cauză lui Chiril care susţinea unitatea naturilor divină şi umană în persoana lui Hristos. În lupta contra lui Nestorie a apărut şi secta monofizită care propovăduia doar natura divină a lui Hristos.Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat clar dogma celor două naturi ale lui Hristos. Papa Leon cel Mare (440-461), cel care a accentuat primatul bisericii romane, a trimis delegaţi la acest sinod. Doctrina bisericii a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos a fost definită printr-o mărturisire de credinţă: Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup, de

9

o fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de o fiinţă cu oamenii după umanitate, în afară de păcat. Cele două naturi sunt complete şi nedespărţite, deosebirea dintre ele nefiind distrusă prin unire, păstrându-se însuşirea fiecăreia într-o singură persoană. Nouaformulă (dyophisitism) combătea astfel atât nestorianismul, cât şi monofizismul.Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două naturi are însemnătate şi pentru chestiunea mântuirii, ea fiind posibilă prin aceea că Iisus este Dumnezeu adevărat şi deopotrivă om adevărat.Constantinopolul a câştigat nu doar o victorie dogmatică, ci şi o importantă victorie politică. Prin canonul 28 al conciliului de la Calcedon se proclama egalitatea între scaunele episcopale din Roma şi Constantinopol, papa păstrând doar primul rang onorific în biserica creştină datorită vechimii scaunului său. Faptul anunţa viitoarealuptă pentru supremaţie dintre cele două biserici. Urmarea a fost că Egiptul şi Siria, chiar zone din Asia Mică au rămas credincioase monifizismului, distanţându-se astfel de Constantinopol.

Teologia patristicăPatristica sau patrologia îşi trage numele de la părinţii bisericii, titlul onorific al scriitorilor bisericeşti. Treptat filosofia se transformă în teologie creştină.Neoplatonismul care a influenţat mai ales mistica (Dionysius Areopagita) îl are, în secolul al V-lea, ca reprezentant pe Proclus (+485). În Apus, Boetius, patrician roman, devine mentorul unor generaţii ulterioare în mai toate disciplinele. Opera sa fundamentală, „De consolatione philosophiae“ a fost scrisă în închisoare. Filosofia sase sprijină pe Aristotel şi neoplatonism şi este tivită cu spiritualitate creştină. Se poate spune că epoca patristică se întinde până la Boetius şi într-o anumită măsură după Grigore cel Mare, iar în biserica răsăriteană până în secolul al VIII-lea. Secolele IV-V sunt însă cele mai rodnice din literatura paleocreştină şi stau sub semnul „bizantinilor“, distingându-se aici Athanasie din Alexandria, cunoscut drept „părinteleortodoxiei“, apoi Vasile din Caesareea (+379), Grigore de Nyssa (+395), fratele lui Vasile, Grigore de Nazianz (+391) - cunoscuţi ca cei trei capadocieni, şi Ioan Hrisostomul (+407), renumit ca predicator.În Apus, Ambrosie de Milano (+397), născut la Trier, orator, guvernator al Italiei, a fost ales în 374 episcop de Milano, trebuind să contracareze arianismul.Ieronim de Stridon (+420) din Dalmaţia este cel care a realizat „Vulgata“. Aurelius Augustinus (Sf. Augustin), născut în 354 în Thagaste în Numidia ca fiu al unui funcţionar roman şi al unei mame creştine, devine profesor de retorică la Milano şi intră în legătură cu Ambrosie, de ale cărui predici a fost influenţat. „Confessiones“constituie prima autobiografie creştină (căutarea adevărului în filosofie, astrologie, dualism, maniheism, convertirea la creştinism). Întors în

10

Africa, este numit – împotriva voinţei sale - preot (391) al oraşului Hippo Regius, devine în 395 episcop şi supravieţuieşte aici invaziei vandalilor. Moare în 430 în timpul asedierii reşedinţei sale episcopale. Opera sa fundamentală , „De civitate Dei“, în 22 de cărţi, constituie ocombatere a păgânismului politeist şi a filosofiei neoplatoniste, Augustin realizând o schemă antagonică: civitas Dei şi civitas terrena.Destrămarea puterii imperiale a avut ca rezultat în Apus o descentralizare a autorităţii, lăsând libertate de variaţie evoluţiei locale şi regionale, pe când împăraţii bizantini au menţinut un strâns control autocratic asupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase.Ravenna Felix, aşa cum apare pe monedele romane, a fost reşedinţa ultimilor împăraţi romani din Apus, capitala regatului ostrogot şi centrul occidental al Imperiului roman de Răsărit. Honorius părăseşte în 402 Roma, găsind în izolata Ravennă - în mijlocul unui ţinut mlăştinos - o fortăreaţă care se putea bine aproviziona prin portul apropiat, Classe. Ravenna a rezistat barbarilor doar până în 476, când Odoacru a reuşit să pătrundă în oraşul aparent inexpugnabil. În secolul al VI-lea, Ravenna era locul de desfăşurare a luptei în trei, dusă de un rege barbar, campion al culturii romane, un împărat bizantin - care îşi asuma prerogativele epocii de aur trecute - şi un pontif roman, cu o slabă forţă militară, dar cu o mare înrâurire bazată pe succesiunea apostolică. Conflictul se disputa între un liberalism laic luminat, un tradiţionalism teocratic şi o nouă instituţie spirituală, dispusă lacompromis.Principiul autorităţii nu era străin creştinismului. O dată instaurat ca religie oficială a imperiului, sub protecţia împăraţilor, organizarea creştină reflectă tot mai mult caracterul autoritar al cârmuirii imperiale. Filosofi romani creştini, ca Boetius ori Cassiodor, invocau autoritatea lui Platon şi Aristotel în toate chestiunile. Teologii acceptau autoritatea Sfintei Scripturi şi comentariile făcute de către părinţii Bisericii. Gândirea epocii se exprima printr-o necontenită citare, interpretare şi reinterpretare a vechilor autori evrei, greci, latini şi paleocreştini. Nimeni nu voia, sau nu putea să-şi asume răspunderea deplină; în toate chestiunile se citau precedente străvechi pentrupoziţia luată. Climatul intelectual generat de acest mod de gândire patristică a deschis calea unei ample lupte pentru autoritatea politică şi spirituală. Mai rămânea de văzut ce formă va lua această autoritate şi cine o va exercita.Iustinian, care pretindea autoritatea şi rangul semidivin al vechilor împăraţi romani, trăia într-o atmosferă atât de statică şi conservatoare, încât la curtea sa cuvintele originalitate şi înnoire se foloseau ca termeni de reproş. Principalele energii creatoare ale omului bizantin s-au canalizat în expresia estetică, mai ales pentru că nuexista o altă cale de urmat. Doar în artă se mai găsea o anumită libertate şi varietate, deşi arta, ca şi biserica se aflau sub patronajul

11

unic imperial. Conceptul bizantin de autoritate se întruchipa în schema arhitectonică şi ornamentală aplicată la Sf. Sofia şi San Vitale.Biserica de tip central, cu neta ei împărţire ierarhică stabilind locul bărbaţilor şi femeilor, al clerului şi mirenilor, aristocraţilor şi oamenilor de rând, era foarte potrivită pentru a reda principiul autorităţii imperiale. Axa verticală culmina într-o cupolă ce îl copleşea pe bizantin, amintindu-i, când se afla în prezenţa autorităţii supreme, de umilul său loc în orânduirea lucrurilor. Augustele portrete imperiale dinsanctuar îi arătau că, în afară de cler, doar împăratul, împărăteasa şi cei situaţi pe treptele de sus puteau să se apropie de altarul divinităţii. El nu putea nici măcar îndrăzni să-şi aducă ofranda la altar în timpul procesiunii. Cum toate bunurile materiale erau în puterea Caesarului, înalta sarcină de a aduce ofrande îi revenea exclusiv acestuia. Smerenia trebuia arătată nu numai lui Dumnezeu, ci şi reprezentanţilor săi pământeşti. Prin ritualul solemn din biserică şi de la curte bizantinului de rând i se impunea de sus autoritatea, atât spirituală, cât şi laică.

Apariţia monasticismuluiPărintele monasticismului este egipteanul Antonius (+356) care, sub impresia unei predici din istoria biblică despre tânărul risipitor, se retrage în pustiul de la răsărit de Nil pentru a atinge perfecţiunea creştină şi ia cursul vieţii de ascet. În jurul său s-a înfiripat o colonie de anahoreţi. Viaţa ascetică a fost iniţial lăsată propriei orânduiriindividuale. Fiecare călugăr avea o colibă (kalia, celulă), acestea fiind dispuse în formă de uliţă (lawra). Zidul din jurul coloniei (mandra) închidea un coenobium (claustrum). De la mandra derivă şi numele conducătorului călugărilor, arhimandrit.Coptul Pachom (+346), care a construit în 323 lângă Tabennisi pe Nil, în apropierea Tebei, o mânăstire pentru discipolii săi, a lăsat reguli simple. Sora sa Maria întemeiază în apropiere prima mânăstire de maici. În anul 451, conciliul de la Calcedon a subordonat mânăstirile fiecărei dioceze autorităţii episcopale, cu scopul de a contracara excesele - înstrăinarea prin idealul monastic şi asceza exagerată. Unele personalităţi ale bisericii au fost purtători ai spiritualităţii ascetice, cum este cazul lui Vasile din Caesareea, care întemeiase o comunitate monastică înaintea alegerii sale ca episcop.Martin din Tours, născut în Pannonia, este întemeietorul monasticismului apusean, prin înfiinţarea primei mânăstiri din Gallia, lângă Poitiers. Honoratus (+429) creează o „mânăstire insulă“ la Lerins (Gallia de sud). Johannes Cassian (+435) o mânăstire de călugări şi maici în Marsilia şi scrie „Institutio coenobiorum“. Lerins şi Marsilia devin rapid mari şcoli ale clerului apusean. Augustin îndeamnă clerul din Hippo Regius către „vita communia“, după exemplul călugărilor. Benedict de Nursia (+560), pater monachorum, care studiase la Roma, s-a aşezat ca anahoret la Subiaco, apoi, fiind alungat de aici,

12

întemeiază la Monte Cassino viitoarea mânăstire fundamentală a Apusului. „Regula Benedicti“ stipulează ora et labora. Cassiodor(+583), consilierul lui Teoderic, întemeiază la Vivarium (Calabria) o mânăstire.

MisticismulAccentul pus pe simbolism a deschis drumul stilurilor medievale care aveau să vină. Fizicul era înlocuit de psihic, calea raţională spre cunoaştere prin revelaţia intuitivă. Baia romană a devenit baptisteriul creştin, unde sufletul se curăţa de păcatul originar, iar bazilica publică era reproiectată pentru tainele bisericii. Viziunile mistice se puteau percepe doar prin simboluri. Dacă ştiinţele naturii stătuseră la temeliafilosofiei antice, teologia simbolică a devenit baza filosofiei creştine. Negarea trupului şi exaltarea sufletului condamnă corporalitatea clasică şi pune accent pe incorporabilitatea abstractă.Marea creaţie şi mijlocul din această epocă pentru a reda transcendentul a fost liturghia. Conţinutul de idei, acţiunea şi succesiunea riturilor a determinat în bună măsură planurile arhitectonice, simbolismul mozaicurilor, formele sculpturale şimuzicale. Conţinutul a secole de speculaţie teoretică s-a îmbinat în strădania practică a nenumărate generaţii de scriitori, arhitecţi, muzicieni, dând naştere liturghiei bizantine în Răsărit şi sintezei gregoriene în Apus.

Statul franc merovingian şi carolingian.

Restaurarea carolingiană a imperiuluiLa sfârşitul secolului al V-lea şi începutul celui următor, prin cucerirea aproape în întregime a Galiei romane de către franci, s-a constituit şi s-a consolidat regatul franc, condus de dinastia Merovingienilor, care a ajuns cel mai puternic stat din Europa apuseană a vremii.La moartea întemeietorului statului franc Chlodovech / Clovis (511), cei patru fii ai săi - Clodomir, Childebert, Clotar şi Thierry - potrivit conceptului patrimonial germanic despre stat, au dezmembrat statul franc (regnum francorum) în patru regate separate, cu reşedinţele la Orleans, Paris, Soissons şi Reims, devenite ulterior, cu anumite modificări teritoriale, regatele Neustriei, Austrasiei şi Burgundiei. După o perioadă de lupte interne purtate între urmaşii lui Chlodovech, fiul acestuia Clotar I a reuşit să reunifice la mijlocul secolului al VI-lea regatul franc.Deşi statul franc era confruntat cu lupte interne, acesta şi-a continuat politica de expansiune teritorială, cucerind Thuringia (531) şi Burgundia (532-534), a izbutit să obţină de la ostrogoţi Provence(536),

13

profitând de dificultăţile regatului ostrogot aflat în luptă cu Imperiul bizantin, iar la mijlocul secolului al VI-lea şi-a impus dominaţia asupra saxonilor, bavarezilor şi suebilor.Războiul pentru supremaţie între cele trei regate france a fost însoţit şi de lupta din interiorul fiecărui regat între regalitate, care tindea să-şi sporească autoritatea şi aristocraţie, care dorea limitarea întăririi acesteia. Politica regalităţii de întărire a propriei puteri a luat forme violente în timpul reginei Brunehilda, văduva regelui Sigibert al Austrasiei, regentă ulterior şi în Burgundia, în timpul minoratelorurmaşilor săi (573-613).Tendinţele separatiste din cele trei regate au fost accentuate de războiul intern, între acestea existând şi deosebiri etnice şi în privinţa componenţei sociale. Războiul intern a luat sfârşit abia în anul 613, în urma înţelegerii încheiate între regale Neustriei, Clotar al II-lea şi aristocraţia din Austrasia şi Burgundia, nemulţumită de politica de întărire a autorităţii regale din vremea regentei Brunehilda, aceasta fiind înlăturată de la putere şi executată. Clotar al II-lea a fost recunoscut ca rege al statului franc reunificat, recunoaştere condiţionată de satisfacerea revendicărilor aristocraţiei neustriene, austrasiene şi burgunde. Prin edictul din 614, Clotar al II-lea a confirmat stăpânirea domeniilor şi privilegiile judiciare şi administrative dobândite anterior de către aristocraţie. Reunificarea regatului în timpul domniei lui Clotar al II-lea (613-629) a marcat în fapt victoria marii aristocraţii din Galia. Fiul său Dagobert I (629-639), „ultimul suveran merovingian“ de facto, a încercat să stăvilească acest proces în interesul întăririi autorităţii regale. La moartea sa, statul s-a dezmembrat din nou în regatele care nu fuseseră reunite decât într-o formă personală.Din a doua jumătate a secolului al VII-lea, decăderea puterii regalemerovingiene s-a accelerat. Decăderea puterii regale s-a datorat slăbirii bazei sale materiale, prin reducerea necontenită a fondului funciar al regalităţii, din cauza practicii daniilor în proprietate deplină făcute „fidelilor“ regali (leudes) şi a scăderii vertiginoase a veniturilor regale în urma restrângerii circulaţiei băneşti şi a privilegiilor de imunitate fiscală acordate. Regii merovingieni, lipsiţi de mijloace deexercitare efectivă a puterii s-au transformat în „regi trândavi“, locul lor la conducerea statului fiind luat de marea aristocraţie funciară, îndeosebi de gruparea aristocraţiei de la palatul regal, condusă de majordom (administratorul palatului).

Instituţiile statului francDin contopirea organelor de conducere gentilice cu instituţiile publice romane, care au evoluat în noile condiţii ale prefacerii societăţii, au rezultat instituţiile regatului franc.Creşterea puterii regalităţii merovingiene la sfârşitul secolului al V-lea şi la începutul secolului al VI-lea s-a datorat cuceririi Galiei şi implicit a

14

însuşirii de bunuri şi privilegii. Imensa proprietate funciară, precum şi veniturile obţinute din impozite, vămi, amenzi judiciare au constituit baza materială a puterii politice şi militare a regalităţii. Abilul act politic al lui Chlodovech de a trece la catolicism (496) i-a asigurat sprijinul bisericii şi a pus bazele alianţei între puterea laică şi cea spirituală.Statul nu mai era considerat - ca în epoca romană - o instituţie publică, ci o posesiune patrimonială regală, de care regele putea dispune după regulile de succesiune germanice (france), împărţindu-l - după cum s-a observat - între urmaşii săi. Locuitorii nu mai erau socotiţi cetăţeni ai statului, ci supuşi personali ai regelui.Deşi regele merovingian purta titlul de rex francorum, în realitate devenise suveranul întregii Galii, puterea regală devenind aproape neîngrădită, ea exercitându-se în toate domeniile vieţii publice.Organul central de cârmuire îl constituia, după modelul roman, palatul (sacrum palatium), format din consilieri (înalţi prelaţi, aristocraţi franci şi nobili galo-romani), dregători personali, între aceştia un rol de seamă avându-l majordomul, comitele palatului şi şeful cancelariei (referendarul).Principala forţă a puterii regale o constituiau cetele armate alcătuite din aristocraţi şi ostaşi germanici legaţi de rege prin jurământ de credinţă (antrustiones şi leudes), răsplătiţi prin prăzi de război, daruri, danii funciare şi slujbe.Reprezentanţii locali ai puterii centrale erau comitele (comes, grafio),reprezentant al regelui într-un ţinut (civitas, pagus) care păstrase de obicei limitele vechii circumscripţii administrative romane. În Galia francă existau circa 120 de comitate. Comitele cumula atribuţii militare, judiciare, fiscale şi administrative, fiind ajutat de un locţiitor (vicarius) şi de agenţi executivi. Concomitent cu comitele existauşi duci (duces), cu atribuţii militare, aceştia comandând cetele de războinici din mai multe comitate.Adunările generale şi locale îşi aveau originea în vechea adunare a poporului a triburilor germanice. Adunarea generală anuală a tuturor francilor liberi, capabili de a purta armele, numită după data convocării „Câmpurile din Martie“, fusese redusă ca urmare a sporirii autorităţii regale şi a formării unor instituţii noi la rolul unei inspecţii militare. Ea s-a păstrat vreme mai îndelungată numai în Austrasia, regiune în care s-a menţinut mai mult decât în alte regiuni ţărănimea francă liberă. Locul ei a fost luat treptat, pe măsura avansului procesului de feudalizare a societăţii france, de adunarea marilor proprietari laici şi ecleziastici (placitum), pe care regele o consulta în problemele fundamentale ale ţării.Adunările locale (mallus) se ţineau în fiecare „sută“ (centena), denumire ce desemna iniţial un grup de 100 de familii, apoi o subdiviziune a unui ţinut. Ele aveau caracterul unui tribunal popular local la care participau atât franci, cât şi galo-romani.

15

Instaurarea dinastiei carolingieneÎn statul merovingian, în condiţiile completei decăderi a autorităţii regale, puterea efectivă era exercitată de majordomi, exponenţi ai intereselor marii aristocraţii, îndeosebi ale celor de la palat. Din ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol crescând a revenit majordomilor din regatul Austrasiei, aleşi din rândurile familiei Arnulfilor, mai ales lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). În luptapentru preponderenţă dintre regatele Neustriei, Austrasiei şi Burgundiei, purtată acum de majordomii regatelor respective, Pepin al II-lea a înfrânt pe neustrieni la Tertry (687). Victoria i-a permis să refacă unitatea statului franc, care s-a realizat sub forma conducerii efective a Galiei de către majordomul Pepin al II-lea al Austrasiei şi arecunoaşterii autorităţii pur nominale a regelui Neustriei, Thierry al III-lea. S-a păstrat, de asemeni, funcţia de majordom al celorlaltor două regate.După moartea lui Pepin al II-lea, funcţia de majordom al Austrasiei a fost preluată de fiul său natural, Carol Martel (715-741), de la al cărui nume provine denumirea dinastiei carolingiene. Carol Martel a restabilit unitatea statului franc, iar prin victoria repurtată împotriva arabilor la Poitiers (732) a oprit expansiunea acestora la nord de Pirinei, deşi arabii şi-au păstrat poziţiile în Septimania şi să mai facăincursiuni de pradă în sudul Galiei şi în anii următori. Prin luptele purtate în răsăritul şi nordul regatului, Carol Martel a restabilit dominaţia francă asupra bavarezilor, alamanilor şi frizonilor.După consolidarea puterii sale efective, Carol Martel nu a mai menţinut funcţia de majordom în Neustria şi Burgundia, cârmuind ca majordom unic. Iniţial Carol Martel a recunoscut autoritatea nominală a regelui Thierry al IV-lea (721-737), pe care de altfel tot el îl ridicase la domnie, dar după moartea acestuia nu a mai aşezat pe tron vreun alt suveran merovingian. Carol Martel a cârmuit îndeosebi în ultimii ani caun adevărat suveran, căruia nu-i mai lipsea decât titlul de rege, motiv pentru care papa Grigore al III-lea l-a calificat drept subregulus.Pentru a alcătui o oaste numeroasă şi puternică, Carol Martel a procedat la masive expropieri de pământuri bisericeşti şi la confiscări de domenii ale aristocraţiei răzvrătite, pe care le-a acordat fidelilor săi sub formă de beneficii sau danii condiţionate de îndeplinirea serviciului militar şi civil, măsuri ce vor fi continuate şi reglementate de urmaşii săi, Pepin cel Scund şi Carol cel Mare.Caracterul quasi-regal al puterii majordomale s-a manifestat şi prin împărţirea regatului între urmaşii lui Carol Martel. Fiul său Pepin cel Scund, rămas din anul 747 majordom unic şi cârmuitor efectiv al regatului, a pregătit înlocuirea la tron a dinastiei merovingiene cu cea carolingiană. Pepin cel Scund, aflat în bune raporturi cu papalitatea, a trimis în 750 o solie papei Zaharia al II-lea, pentru a-i afla opinia înlegătură cu urcarea sa pe tron. Papa ar fi răspuns, potrivit analelor france, că „mai bine este să fie întitulat rege acela care deţine puterea,

16

decât acela care este lipsit de putere regească“. Cu această încuviinţare a papei, Pepin a convocat în noiembrie 751 o adunare a aristocraţiei şi înalţilor prelaţi la Soissons, care a depus pe ultimul regemerovingian Childeric al III-lea şi l-a ales ca rege pe Pepin cel Scund. Apoi pentru a consacra spiritual actul, Pepin cel Scund a fost uns cu ulei sfinţit de către episcopi, procedeu inaugurat de carolingieni şi continuat de către capeţieni.Ameninţat de către regele longobard Aistolf, papa Ştefan al II-lea, care nu se putea aştepta la sprijin de la împăratul bizantin iconoclast, a căutat ajutor la proaspătul rege al Galiei, căruia papalitatea îi uşurase şi consacrase ascensiunea la tron. Cu prilejul plecării papei în Galia, cancelaria pontificală a recurs şi la celebrul falsificat „Donatio Constantini“, act prin care împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit papei Silvestru I Italia, cu Roma şi restul apusului Europei. Alianţa dintre Pepin cel Scund şi papă, consolidată prin interese reciproce, a fost urmată de două expediţii france împotriva longobarzilor în 754 şi 756, încheiate cu înfrângerea acestora din urmă, longobarzii fiind siliţi să cedeze papalităţii exarhatul Ravennei. Ducatul Romei şi exarhatul Ravennei au devenit astfel nucleul statului papal.După consolidarea puterii sale, Pepin cel Scund a recucerit Septimania de la arabi (752-759) şi a restabilit dominaţia francă din Aquitania (760-768) şi în Bavaria (757).

Restaurarea imperiului în timpul lui Carol cel MareLa moartea lui Pepin cel Scund regatul franc a fost împărţit potrivit vechiului concept patrimonial asupra statului între cei doi fii ai săi Carol cel Mare şi Carloman.Moartea timpurie a lui Carloman (771) i-a dat posibilitatea lui Carol să refacă fără dificultate unitatea regatului.În timpul domniei sale Carol cel Mare a purtat numeroase campanii de cucerire, desfăşurate în interesul aristocraţiei şi bisericii catolice din statul franc, care au primit în teritoriile cucerite domenii funciare întinse, demnităţi militare, civile şi posturi ecleziastice. Campaniile de cucerire ale lui Carol cel Mare s-au desfăşurat în Italia, Spania şi regiunile nord-vestice şi sud-estice ale Germaniei, având drept rezultat o extindere fără precedent a statului franc.În Italia, Carol cel Mare a continuat politica de intervenţie dusă de Pepin cel Scund, prilejuită şi de această dată de conflictul dintre longobarzi şi papalitate.Pătrunderea oştilor longobarde ale regelui Didier în statul papal şi atacarea Romei, la începutul anului 773, au determinat pe papa Adrian să solicite ajutorul regatului franc. În urma campaniei din 773-774, regele longobard a fost învins şi în urma asedierii Paviei a capitulat şi s-a predat. Astfel statul longobard a fost alipit statului franc, Carol cel Mare luându-şi titlul de „rege al francilor şi al longobarzilor şi patriciu al romanilor“. Regatul longobard şi-a păstrat autonomia în cadrul statului

17

franc, în 781 Carol cel Mare încoronând pe fiul său Pepin drept rege al Italiei longobarde.Dominaţia francă era asigurată prin comiţi franci substituiţi vechilor duci longobarzi, prin vasali regali şi detaşamente france. Ducatul longobard de Spoleto a fost şi el alipit în 789 regatului Italiei longobarde.Papalitatea, datorită ajutorul statului franc a eliminat primejdia longobardă şi şi-a lărgit şi consolidat statul pontifical. În acelaşi timp, „patriciul romanilor“ devine dintr-un aliat şi protector un stăpân care tinde să subordoneze din punct de vedere politic papalitatea intereselor sale.Profitând de luptele interne din Spania arabă, francii au făcut în anul 778 o expediţie la sud de Pirinei, dar eşecul din faţa Zaragozei i-a silit să se retragă. Cu prilejul retragerii, ariergarda francă condusă de Hruotland a fost surprinsă şi nimicită în defileul de la Roncevaux de către bascii din Gasconia, episod care a constituit subiectul poemului epic „Cântecul lui Roland“. În urma unor noi expediţii dintre 785-812, francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei, cu Barcellona, punând bazele mărcii hispanice.O rezistenţă crâncenă a întâmpinat expansiunea francă din partea saxonilor, care ocupau ţinuturile din nord-vestul Germaniei, expediţii care au durat mai mult de trei decenii (772-804). Campaniile militare france, însoţite de o intensă acţiune misionară a bisericii catolice urmărea un scop întreit: supunerea triburilor saxone, cotropireapământurilor şi aservirea ţărănimii libere saxone şi convertirea la creştinism. Apoi, francii au organizat împotriva avarilor, care îşi aveau centrul stăpânirii în Pannonia, mai multe expediţii între 791-808, în urma cărora aceştia au fost înfrânţi, o parte din ţinuturile lor fiind organizate în „marca avarică“, nucleul viitoarei Austrii.Astfel, la sfârşitul secolului al VIII-lea, în cuprinsul statului franc se aflau reunite Galia, Italia nordică şi centrală şi Spania de nord-est, care făcuseră odinioară parte din Imperiul roman de Apus, precum şi ţinuturile de la est de Rin care nu aparţinuseră imperiului. Statul franc reunea în cuprinsul său cea mai mare parte a Imperiului roman de Apus, inclusiv Italia, teritoriul nucleu al imperiului, şi era totodată cel mai mare şi mai puternic stat din Europa apuseană. În acelaşi timpImperiul bizantin, deţinătorul de drept al tradiţiei imperiale era micşorat teritorial şi frământat de criza iconoclastă. Papalitatea se afla sub protecţia şi supravegherea suveranului franc. Erau create în consecinţă condiţiile favorabile restaurării imperiului în Europa apuseană, în folosul monarhului aflat la conducerea statului franc.O dată cu formarea regatelor creştine, în secolele VI-VII, autoritatea politică a împăraţilor bizantini a devenit practic inexistentă în apusul Europei. Influenţa spirituală a aripii occidentale a Bisericii s-a extins simultan, mai ales în timpul pontificatului papei Grigore I (590-604). Prestigiul politic al Bizanţului intră în declin, iar papalitatea se opune

18

tot mai mult interferenţei autorităţii seculare şi ecleziastice de la Constantinopol în practicile bisericii apusene.În 649 papa Martin a ţinut un mare conciliu la Roma la care au participat 105 episcopi, majoritatea aparţinând bisericii apusene. Din perspectivă teologică, sinodul s-a aflat sub influenţa dogmelor răsăritene, papa însă nu s-a supus acestora. Constans II a plănuit ca Exarhul Ravennei să-l aresteze pe papă. Exarhul Olympios, văzândatmosfera de la Roma, a schimbat planul, dorind să obţină independenţa Italiei faţă de Bizanţ. A reuşit chiar să pornească o expediţie navală în direcţia Siciliei, Bizanţul neputând întreprinde nimic, fiind ocupat de luptele navale cu arabii. Episodul s-a încheiat cu moartea naturală a lui Olympios în 652. Un an mai târziu, papa Martin a fost capturat şi dus la Constantinopol unde i s-a intentat un proces politic, fiind acuzat de înaltă trădare, pentru că l-ar fi ajutat pe Olympios. Papa a fost exilat la Chersones, în Crimeea, unde a murit în 655. În mod asemănător au fost judecaţi şi alţi adeversari politici şi religioşi ai imperiului.În 691/692 a avut loc un conciliu (Quinisext, al V-VI-lea, sau al II-lea Trullan - in Trullo) care a stabilit canoane ce reglementau diferite aspecte ale organizării bisericii, ale ritului, punând accent deosebit pe morala creştină a mirenilor şi clerului.Diferite practici au fost condamnate din considerente morale sau pentru că aveau origine păgână (calendele, brumaliile, ghicitul, procesiunile mascaţilor), canoanele oferind o imagine destul de fidelă asupra vieţii cotidiene. Preoţilor de rang inferior li s-a permis să se căsătorească. Papa Sergius I a refuzat să sancţioneze hotărârile dinQuinisextum, întrevăzând încercarea de a impune bisericii apusene rânduielile celei răsăritene. Iustinian II, împăratul Bizanţului credea că poate reglementa rapid disensiunile, trimiţând un sol care să-l aresteze pe papă, dar autoritatea imperiului nu mai avea fundamentul scontat în Occident, în vreme ce poziţia papei se consolidase. Miliţiile din Roma şi Ravenna s-au împotrivit actului salvându-l pe papă.Discordia la care s-a ajuns între cele două aripi ale Bisericii a atins proporţii critice în timpul domniei împăratului Leon al III-lea care a fost adeptul iconoclasmului. Rezistenţa papală împotriva decretelor lui Leon a culminat cu o ruptură cu Constantinopolul (730-732). Papa Grigore II (715-731) a condamnat vehement deciziile lui Leon III, care a răspuns: „eu sunt basileu şi, totodată, preot!“Papa Grigore III (731-741) a condamnat necondiţionat iconoclasmul în sinodul de la Lateran din 731. Flota lui Leon III a acţionat de îndată în zona coastelor Italiei, privilegiile posesiunilor papale din peninsulă fiind retrase, iar impozitele au început să fie vărsate în visteria Bizanţului. Eparhiile Romei din Grecia, Dalmaţia, Calabria şi Sicilia au fost transferate sub jurisdicţia patriarhului constantinopolitan. Mişcarea a

19

slăbit imperiul prin încurajarea conflictelor interne şi exacerbarea diferenţelor faţă de papalitate care a început să abandoneze politica de relativă fidelitate faţă de Bizanţ şi să caute o alianţă cu francii.Papalitatea, desprinsă de Bizanţ, nutrea visul unui Imperiu roman de Apus renăscut.Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma, pentru a pune capăt conflictului dintre papa Leon al III-lea şi adversarii săi, papa l-a încoronat, iar poporul roman l-a aclamat potrivit tradiţiei romane pe suveranul franc ca împărat roman la 25 decembrie 800. „Renovatio Romani imperii“, după cum o caracterizează o bulă sigilară de pe odiplomă emisă de Carol cel Mare, reprezintă însă o restaurare a Imperiului roman numai cu numele, deoarece ea a avut loc în condiţii istorice care confereau noului imperiu un caracter cu totul deosebit faţă de vechiul Imperiu roman de Apus. Prin structura sa teritorială şi instituţiile sale politice noul imperiu era în fapt un imperiu franc carolingian, o continuare a regatului merovingian. Imperiul carolingian nu includea decât o parte din Imperiul roman de Apus, Galia, Italia nordică şi centrală, Spania nord-estică, stăpânind în timp teritoriile germanice de la Rin până la Elba. Centrul imperiului se deplasase, tocmai prin structura acestuia din zona mediteraneană înspre Galia şi zonele germanice. Încoronarea lui Carol cel Mare la Roma a afectat considerabil Imperiul Bizantin, deschizându-se în doctrina politicămedievală problema celor doi împăraţi. Carol cel Mare ar fi trebuit să obţină confirmarea de către Bizanţ. În 802 solia împăratului apusean sosea la Constantinopol, dar înlăturarea Irinei de la domnie (31 octombrie 802) a amânat chestiunea recunoaşterii imperiului apusean, fapt petrecut în 812.

Slăbirea şi dezmembrarea statului carolingianCompoziţia etnică eterogenă a noii structuri politice, la fel ca şi sistemul patrimonial au determinat şi dezmembrarea la scurtă vreme a imperiului. Spre sfârşitul domniei, Carol cel Mare, prin division regnorum din 806, hotărâse să împartă statul în trei regate distincte, de sine stătătoare care urmau să revină fiilor săi: Carol, Pepin şi Ludovic. Moartea lui Pepin (810) şi a lui Carol (811) a anulat însă acestproiect, statul carolingian revenind în întregime, cu titlul de împărat unicului moştenitor în viaţă, lui Ludovic în anul 814.Slăbirea şi dezmembrarea imperiului carolingian a avut loc în timpul domniei fiului lui Carol cel Mare, Ludovic cel Pios şi al fiilor săi. Ludovic cel Pios (814-849), un suveran şovăielnic, supus înrâuririi Bisericii şi anturajului de la palat, a reglementat problema succesiunii la tron la scurtă vreme după ce a ajuns la tron prin Ordinatio imperii din anul 817, care reprezenta un compromis între ideea unităţii imperiului şi practica succesiunii patrimoniale. Prin Ordinatio imperii, statul şi titlulde împărat reveneau fiului cel mare, Lothar, iar celorlalţi doi fii, Pepin şi Ludovic, Aquitania şi respectiv Bavaria, cu titlul de regi.

20

Recăsătorirea lui Ludovic cel Pios şi naşterea unui nou fiu, Carol (823) a complicat chestiunea succesiunii şi a împărţirii imperiului, ajungându-se la discordii dinastice, agravate şi de interesele grupărilor de la curte. O revoltă a fiilor săi mai mari, Lothar, Pepin şi Ludovic, l-a silit în 830 pe Ludovic cel Pios să confirme Ordinatio imperii din 817, şi să cedeze puterea efectivă fiului său Lothar. Reluarea puterii efective de către Ludovic cel Pios şi o nouă împărţire succesorală (831) auprovocat din nou revolta fraţilor mai mari împotriva tatălui. Părăsit de armata sa la „Câmpul minciunii“ în Alsacia (833), Ludovic cel Pios a fost detronat şi închis în mânăstire. Reluarea puterii de către Ludovic cel Pios (834) a fost urmată în anii care au succedat de noi reglementări succesorale, în 835, 837 şi 839, ca şi de noi conflicteşi împăcări între împărat şi fiii săi, în timpul cărora au murit Pepin (838) şi Ludovic cel Pios (840).După moartea lui Ludovic cel Pios, lupta a continuat între cei trei fii ai săi rămaşi în viaţă, Lothar, Ludovic şi Carol. Lothar, ca fiu mai mare, şi – potrivit reglementărilor din Ordinatio imperii - devenit împărat, dar tendinţele sale de a-şi subordona fraţii au dus la coalizarea acestora din urmă împotriva sa. Lothar a fost înfrânt în bătălia de la Fontenoy (841). Alianţa dintre Ludovic şi Carol a fost confirmată în 842 prin jurământul de la Strasbourg, prin care cei doi fraţi se angajau solemn, Ludovic în limba „romană“, adică în vechea franceză, pentru a fi înţeles de ostaşii romanici din Francia Occidentis, iar Carol în limba „tudescă“, adică germana veche, înţeleasă de cei din Francia Orientis. Actul, reprodus în cronica contemporană a lui Nithard, reprezintă şi un important monument lingvistic.Prin tratatul de la Verdun (843), statul franc carolingian (Francia) a fost împărţit în trei state separate. Lui Lothar i-au fost atribuite Italia şi ţinuturile cuprinse între Rhône şi Rin, devenite ulterior Lotharingia sau Lorena, lui Ludovic Germanicul - regiunile de la est de Rin, Francia Orientis, (viitoarea Germanie), iar lui Carol cel Pleşuv - ţinuturile de la vest de Rhône şi Meusa, adică Francia Occidentis (viitoareaFranţă).

Restaurarea ottoniană. Imperiul şi papalitatea - lupta pentru investitură

PremiseLa originea statului german medieval stă desprinderea teritoriilor cuprinse în Francia Orientis din statul carolingian, în urma tratatului de la Verdun (843).Procesul de feudalizare se afla într-o fază incipientă aici, spre deosebire de Francia Occidentis. Nici instituţia vasalităţii nu cunoştea aceeaşi amploare. La est de Rin au fost menţinute „ducatele etnice“

21

(Stammesgerzogtümer), fiind de pe acum puse bazele principatelor teritoriale Franconia, Saxonia, Suabia şi Bavaria, care corespundeauvechilor uniuni tribale existente în faza anterioară cuceririi france. La sfârşitul secolului al XI-lea, ducii, stăpâni peste o etnie şi reprezentanţi ai aristocraţiei de sânge, deţin controlul unor regiuni întinse. Conducător militar şi şef al aristocraţiei regionale, ducele reuşeşte să supună clerul autorităţii sale şi aspiră la ereditatea funcţiei.La scurt timp după stingerea dinastiei carolingiene în Germania (în anul 911, la moartea lui Ludovic Copilul), din cauza slăbirii puterii centrale, precum şi a atacurilor maghiare şi normande, care constituiau o mare primejdie, a fost ales de către aristocraţia franconă şi saxonă ducele Franconiei, Conrad I (911-918), ca rege, el izbutind să impună şi ducilor Bavariei şi Suabiei recunoaşterea sa. Incursiunile ungare în regiunile estice şi sudice ale regatului nu au putut fi însă oprite.Regatul francilor de est (Germania), condus competent de către Henric I şi fiul său Otto I, a avansat treptat înspre cea mai mare putere a Europei vremii. Henric I Păsărarul al Germaniei (919-936) a fost primul din linia saxonă a regilor germani. În 912, Henric i-a succedat tatălui său ca duce de Saxonia. În urma decesului lui Conrad I, Henric a fost ales rege de către nobilii franconi şi saxoni. Bavaria, Suabia şi Lotharingia au refuzat la început să-l recunoască în această calitate, Henric obţinând recunoaşterea sa de către toate ducatele germane abia în anul 925. În anul următor, Henric a încheiat un armistiţiu cu maghiarii pe nouă ani, perioadă în care a transformat multe din orăşelele germane în oraşe fortificate, dotate cu armate antrenate de cavaleri. Pregătirile sale militare au fost probate cu succes în războiulcontra venzilor din 929. Atunci când maghiarii au atacat Thuringia în 933, Henric I Păsărarul i-a respins definitiv. Regele german i-a înfrânt pe danezi în anul următor, încorporând statului teritorii care aparţinuseră acestora. Astfel, Henric I şi-a consolidat poziţia în regat şi a obţinut de la ducii germani promisiunea alegerii fiului său Otto ca rege. Henric I Păsărarul a fost primul care a creat o Germanie unificată şi - cu toate că nu a primit niciodată coroana imperială - este considerat drept unul din „sfinţii împăraţi romano-germani”.

Restaurarea ottonianăLui Henric i-a urmat la tron fiul său, Otto I, numit Otto cel Mare (936-973).După ce a supus nobilii răsculaţi, incitaţi de fratele său, Otto consolidează regatul acordând ducate rudelor şi curtenilor credincioşi. În anul 951 a înaintat în marş spre Italia, pentru a o ajuta pe Adelaide, regina văduvă a Lombardiei, împotriva lui Berengar al II-lea care uzurpase regatul. Otto I l-a înfrânt pe Berengar şi s-a căsătoritcu Adelaide, devenind astfel conducătorul Italiei de nord. Întors în Germania, a trebuit să zdrobească din nou o rebeliune a nobililor

22

conduşi de fiul său Liudolf şi să stopeze o invazie maghiară în 955 la Lechfeld lângă Augsburg.Otto cel Mare a căutat să subordoneze biserica autorităţii statului, dar a ajutat răspândirea creştinismului în regat. Pe lângă faptul că a fost un suveran capabil şi ambiţios, Otto I cel Mare era şi un ardent susţinător al bisericii romane, ceea ce reiese din numirea clericilor în funcţii înalte, din activităţile sale misionare la răsărit de Elba, dar şi din campaniile sale militare între 951-952 în favoarea papei Ioan al XII-lea, împotriva lui Berengar al II-lea de Ivreea. În spiritul tradiţiei carolingiene de dominaţie politică în Italia şi de exercitare a controlului asupra autorităţii pontificale, Otto a mai intervenit în Italia în anul 962, înlăturându-l pe Berengar. Drept recunoaştere a meritelor şi serviciilor sale, papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Otto, oferindu-i titlul imperial (2 februarie 962). Otto a păstrat capitala la Aachen, conformtradiţiei carolingiene, şi interpretarea imperiului ca superregalitate. Otto cel Mare a respins titlul de imperator Romanorum în favoarea celui de imperator augustus, iar bula sa poartă inscripţia renovatio regni Francorum.După încoronarea lui Otto ca împărat, Ioan al XII-lea a conspirat însă împotriva lui, acuzându-l că şi-ar fi asumat prerogative papale. Otto a convocat un conciliu care l-a depus pe papa Ioan în anul 963 şi la ales pe Leon al VIII-lea drept nou papă. Ioan al XII-lea a reuşit să fugă, dar după plecarea lui Otto în Germania s-a întors şi s-arăzbunat pe aderenţii lui Leon. Înainte ca Otto cel Mare să poată interveni în sensul reinstalării lui Leon, Ioan al XII-lea a murit subit de paralizie şi a fost succedat de Benedict al V-lea.Acest curs a antrenat regalitatea germană pentru trei secole într-o politică italiană, străină, şi de cele mai multe ori păgubitoare intereselor societăţii şi însăşi regalităţii germane.Urmând modelul bizantin, Otto I a impus asocierea fiului său minor la domnie şi apoi proclamarea acestuia ca rege în anul 967. Astfel, făcând apel la două principii aparent contradictorii, cel electiv şi cel ereditar, primii doi regi saxoni au izbutit să pună bazele unei dinastii proprii care avea să dăinuiască pentru mai bine de un secol (919-1024).Otto I cel Mare a negociat fără succes însă cu împăratul bizantin Nikephoros al II-lea Phokas o alianţă între Bizanţ şi Imperiul german. În 968, o solie, condusă de episcopul Liutprand din Cremona, a luat drumul Constantinopolului. Otto nu a cerut doar recunoaşterea imperiului apusean, ci a expus şi dorinţa ca fiul său să se căsătorească cu o Porphyrogenetă, o soră de-a împăratului, care să aducă astfelImperiului german Italia de sud drept dotă. Curtea bizantină l-a tratat pe Liutprand ca pe un captiv, transmiţându-i-se că împăratul său nu este împărat roman, ci un simplu barbar, şi că nu putea fi vorba de o căsătorie cu o fiică din familia imperială, „născută în purpură“. În 972,

23

Otto cel Mare poate însă mijloci căsătoria între fiul Său şi prinţesa bizantină Theophano.Otto al II-lea (967-983) a continuat politica realistă a tatălui său, reuşind ca deja în 967 să suprime o rebeliune condusă de vărul său Henric al II-lea, ducele Bavariei.Doi ani mai târziu, fiind atacat de Lothar, regele Franţei, Otto a reuşit să obţină controlul asupra Lorenei (Lotharingiei). Otto al II-lea a atacat apoi sudul Italiei, dobândind posesiunea asupra Neapolelui, Salerno şi Tarent, dar a fost înfrânt zdrobitor de bizantini şi sarazini la Cotrona în anul 982. În acelaşi timp, răscoala slavilor a zădărnicit misiunea de creştinare întreprinsă între Elba şi Oder. Soţia sa, Theophano (+991), care a adus rafinamentul şi cultura bizantine la curtea germană, precum şi bunica sa Adelheid (+999) au meritul de a fi stabilizat situaţia în timpul minoratului lui Otto al III-lea.Otto al III-lea (983-1002), sub influenţa arhiepiscopului de Reims Gerbert de Aurillac a dezvoltat un concept imperial şi de conducere politică ce a fost cel mai adesea calificat drept nerealist, dar care a constituit şi o culme a politicii imperiale. El s-a îndepărtat de linia politică a înaintaşilor săi, îmbrăţişând interpretarea romană a ideii imperiale, prin renovatio imperii Romanorum, având Roma drept capitală, iar el ca împărat să reunească puterea laică şi ecleziastică, revendicând astfel puterea universală. Mutarea reşedinţei sale pe Aventin, introducerea de funcţii şi demnităţi precum şi a ceremonialului de curte de inspiraţie romano-bizantin, apoi crearea destructuri bisericeşti în Polonia (1000) şi Ungaria (1001) legate nemijlocit de Roma şi nu de biserica imperială germană dovedesc seriozitatea cu care Otto al III-lea îşi urmărea planul. Ideea creării unei monarhii universale nu-şi avea însă un temei concret în realităţile politice ale vremii, împăratul eşuând în cele din urmă mai alesdin cauza opoziţiei populaţiei Romei care în 1001 s-a răsculat împotriva sa.Ajungerea pe tron a lui Henric al II-lea cel Sfânt (1002-1024), a ultimului împărat din dinastia saxonă, este din punct de vedere istoric-constituţional de o importanţă deosebită. Când vărul său, Otto al III-lea a murit fără a avea urmaşi, Henric a fost ales de ducii germani ca succesor. La alegere au participat pentru prima dată şi mai marii bisericii, ceea ce va avea importanţă şi pentru viitor.Din 1004 până în anul 1018, Henric al II-lea a purtat războaie intermitente cu Boleslav I, regele Poloniei, recâştingând astfel Boemia. În 1004 Henric a invadat Italia şi a fost încoronat ca rege al Lombardiei. Reîntors în Germania, l-a convins pe Rudolf al III-lea regele Burgundiei, să fie de acord cu unirea Burgundiei cu Germaniadupă moartea acestuia. După o a doua campanie în Italia (1013/1014), Henric a fost încoronat ca împărat de către papa Benedict al VIII-lea. În 1021, la cererea papei, Henric a întreprins o a treia expediţie în Italia, purtând lupte împotriva bizantinilor din

24

sudul peninsulei, dobândind Capua şi Salerno. Henric al II-lea nu a abandonat aşadar ideea imperială, dar a pus accent pe expresia carolingiană a acesteia, abandonând universalismul la care se încumetase înaintaşul său.Renumit prin evlavie, Henric al II-lea cel Sfânt a activat în sensul reformării Bisericii şi a întemeiat mai multe mânăstiri, episcopia Bamberg şi şcoli, pentru meritele sale fiind canonizat în 1146.La tron i-a succedat Conrad al II-lea (1024-1039), întemeietorul dinastiei salice sau francone. Conrad al II-lea, înainte de a fi ales împărat fusese duce de Franconia.Conrad a suprimat revoltele din nordul Italiei, devenind în 1026 rege al Lombardiei, a moştenit regatul Burgundiei de la Rudolf al III-lea, iar papa l-a încoronat ca împărat în 1027. Conrad a transmis puterea fiului său, viitorului împărat Henric al III-lea, urmaşii săi conducând imperiul până în 1125.Henric al III-lea, numit cel Negru, rege (1028-1056) şi împărat (1039-1056), a impus ducelui Bretislav al Boemiei suzeranitatea sa în 1041, profitând de conflictele pe care acesta le avea cu Polonia. Între 1043 şi 1045 Henric a dus o campanie încununată cu succes pentru a reîntrona pe regele Ungariei, această ţară devenind implicit vasală Germaniei. Henric s-a preocupat îndeaproape de reformarea Bisericii. În 1046 a întreprins o campanie în Italia, îndreptându-se spre Roma, pentru a pune capăt conflictului iscat între trei pretendenţi rivali la scaunul pontifical. Îndepărtând pe cei trei antipapi, a numit un episcop german, cunoscut cu numele de papă Clement al II-lea. Acesta l-a încoronat în 1046 pe Henric ca împărat. În anii următori a mai numit alţi trei papi, toţi germani. În spaţiul german s-a confruntat însă cu numeroase răzmeriţe şi rebeliuni. Henric al III-lea a sprijinit demersurile Bisericii de a pune capăt abuzurilor clerului, sporind şi prerogativele papale, ceea ce a adus dezavantaje fiului său Henric al IV-lea.Henric al IV-lea (1056-1106), născut la Goslar, a succedat tatălui său la vârsta de şase ani, în decursului minoratului mama sa fiind regentă. La vârsta de 15 ani, în 1065, a zdrobit o răzmeriţă în Saxonia, vreme în care izbucnise şi conflictul între împărat şi papă pentru putere temporală în imperiu.

Lupta pentru investiturăDisputa majoră între Biserică şi imperiu din secolele XI-XII cu privire la rolul jucat de principii laici în cadrul ceremoniilor prin care episcopii şi abaţii erau instalaţi în funcţie a dus la fenomenul luptei pentru investitură. Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu nu a fost doar o luptă politică, ci şi o înfruntare de principii.Practica investirii laicilor s-a dezvoltat în evul mediu timpuriu, atunci când regii şi împăraţii au încercat să-şi atragă bogăţia şi autoritatea prelaţilor, oferindu-le în schimb protecţie. Practica a constituit de aceea o excrescenţă organică a sistemului feudal, în care prelaţii erau

25

adesea deopotrivă conducători seculari şi în consecinţă, în această calitate, vasali ai regelui. Principii laici erau adesea mai preocupaţi deloialitatea episcopilor şi abaţilor decât de moralitatea acestora.Spre mijlocul secolului al XI-lea, mişcarea de reformare a Bisericii s-a afirmat mai ales în regiunile Franţei şi Germaniei. Recunoscând că investitura laicilor nu era concordantă cu vechile legi ale Bisericii, reformatorii au atribuit acestei practice morala scăzută a clerului din vremea lor, mai ales simonia - goana după slujbe şi vânzarea slujbelor ecleziastice - şi concubinajul. Într-adevăr clerul se laicizase, în funcţiile bisericeşti şi mânăstireşti aflându-se oameni fără vocaţie religioasă, ceea ce ameninţa prestigiul clerului. Pe de altă parte, feudalizarea din interiorul Bisericii a scos la iveală tendinţele centrifuge ale clerului înalt faţă de scaunul papal.Mişcarea de reformare a Bisericii a fost promovată la Roma în timpulpontificatului papei Leon al IX-lea, un adept al reformei de la Cluny, sprijinit în a fi ales papă chiar de către Henric al III-lea (1039-1056). Împăratul îmbrăţişase idea reformării Bisericii fără a-i bănui consecinţele. Papii au devenit în curând forţa locomotorie a reformei. Investirea laicilor a fost condamnată de papa Nicolae al II-lea, în 1059, care în acelaşi timp l-a exclus pe împărat de la participarea efectivă laalegerile papale. Când în 1075 papa Grigore al VII-lea a interzis expres orice investire laică, a provocat furia împăratului Henric al IV-lea. Astfel s-a dezlănţuit cel mai violent episod din întreaga controversă, deoarece papa şi împăratul s-au angajat într-o serie de depoziţii reciproce şi excomunicări. Această ciocnire frontală a luat sfârşit odată cu moartea papei Grigore în exil în 1085 şi cu aparenta înfrângere a campaniei acestuia împotriva investirii laicilor.Cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085) se deschidea o nouă etapă în afirmarea puterii spirituale. Papa şi-a expus programul său în Dictatus papae (1074), cu 22 de teze în care se sublinia întâietatea pontifului în raport cu puterea laică şi se definea caracterul autorităţii de la Roma: „episcopul roman înscăunat canonic prin meritele Sf. Petru - al cărui urmaş se considera - dobândeşte negreşit sfinţenia“; „el singur înlume este numit papă“; „el nu poate fi judecat de nimeni“; „sentinţa dată de el nu poate fi respinsă de nimeni, el singur poate respinge sentinţa tuturor“. Acestea erau postulate care adânceau doctrina infailibilităţii papale. Papa putea, prin tezele dictatului, să dispună de însemnele demnităţii imperiale, putea întrona şi detrona împăraţi şi dezlega pe supuşi de jurământul de fidelitate faţă de suveran. Papa alesese bine momentul expunerii principiilor sale: minoratul lui Henric al IV-lea dusese la slăbirea puterii centrale, iar slavii de pe Elba se răsculaseră (1057).În ciuda unui decret papal care interzicea numirea funcţionarilor ecleziastici de către împărat, Henric a numit în 1075 prelaţi în mai multe părţi ale Italiei. Fiind admonestat de papa Grigore al VII-lea, Henric a convocat în 1076 un conciliu la Worms pentru a-l depune pe

26

papă. Actul a avut drept rezultat excomunicarea împăratului, papa dezlegând pe supuşii acestuia de jurământul de credinţă. Nobilii auformat o coaliţie, ameninţând că nu-l vor recunoaşte pe Henric, dacă nu va obţine iertarea papei în termen de un an (februarie 1077). Părăsit de supuşi, în iarna anului 1077, îmbrăcat ca penitent, desculţ, împăratul a stat trei zile în zăpadă în faţa castelului de la Canossa (nordul Italiei) unde se afla papa Grigore. Abia astfel, obţinând iertarea papei, Henric a fost readmis în comuniunea Bisericii.Nobilii germani îl aleseseră totuşi pe Rudolf, ducele Suabiei, pentru a-l înlocui pe excomunicatul Henric, alegere care a cauzat un război civil. În 1080, papa a recunoscut regalitatea lui Rudolf şi l-a excomunicat din nou pe Henric, care la rândul său l-a declarat pe papa Grigore depus, şi a făcut ca arhiepiscopul italian Giubert de Ravenna să fie ales în locul acestuia ca papa Clement al III-lea. Rudolf a fost asasinatîn acelaşi ani, iar Henric a recâştigat controlul asupra Germaniei. Împăratul a înaintat cu trupe în Italia şi a capturat Roma (1084), unde a fost încoronat ca împărat de către Clement al III-lea. O armată normandă, condusă de Robert Guiscard, a venit în ajutorul papei Grigore, alungându-l pe Henric din Roma. Henric al IV-lea a revenit înGermania unde a fost nevoit să înfrunte mai multe războaie civile, luptând chiar împotriva propriilor fii. În 1105 a fost luat prizonier de către fiul său Henric, mai apoi împăratul Henric al V-lea, şi forţat să abdice. Evadând în anul următor, Henric al IV-lea a solicitat ajutor din mai multe părţi, inclusiv Anglia, Danemarca şi Franţa. A murit în 1106 la Liege (Belgia), încercând să-şi strângă o oaste.Henric al V-lea, rege (1098-1125), împărat (1106-1125), a fost ultimul suveran salic, cel care a extins imperiul şi a pus capăt războiului civil. Temându-se că succesiunea la tron îi este periclitată, el s-a răzvrătit împotriva tatălui său, dar după moartea acestuia, în 1106, succesiunea sa nu mai era disputată. În 1110, Henric a fost de acord să respecte decretul Papei Paschal al II-lea împotriva investirii laicilor, cu condiţia respectării dublei investituri. Deoarece pretenţia lui Henric al V-lea adeclanşat furie în rândul clerului, aceasta fiindu-le anunţată în ziua încoronării, Paschal a refuzat să-l încoroneze. Regele a părăsit Roma, luându-l pe papă ca prizonier. Pentru a-şi câştiga libertatea, papa a concedat lui Henric puterea de a investi şi l-a încoronat ca împărat, dar în 1112 a retractat concesiile făcute. Din 114 în 1121, mulţi principi germani s-au răzvrătit împotriva lui Henric al V-lea. Deşi nordulGermaniei era cuprins de revolte, în 1116, Henric a invadat Italia pentru a lua în stăpânire teritoriile ce fuseseră lăsate papalităţii de către Matilda, contesă de Toscana.După ce l-a alungat din Roma pe papa Paschal, Henric a fost reîncoronat în 1117 de către Maurice Bourdin, arhiepiscop de Braga, pe care l-a instalat drept antipapă cu numele de Grigore al VIII-lea (+1137), după moartea lui Paschal în 1118. Henric a fost însă din nou excomunicat de succesorul lui Paschal, de către papa Gelasius al

27

II-lea (1118-1119). Întorcându-se în Germania, Henric a încheiat pace în 1121 cu foştii duşmani din interiorul imperiului în Dieta de la Würzburg.Succesorii lui Grigore, având multe idealuri asemănătoare, au fost mai flexibili în încercarea de a găsi soluţii. Interesul esenţial al Bisericii era de a exclude pe viitor posibilitatea ca conducătorii laici să oficieze serviciul divin. Interesul esenţial al regilor era ca episcopii care urmau să devină deopotrivă conducători laici să recunoască autoritatea suveranului laic.Concordatul de la Worms din 1122 între papa Callistus al II-lea şi împăratul Henric al V-lea a reflectat o soluţie aflată la 1107 de Sf. Anselm, arhiepiscop de Canterbury, care prin concordatul de la Westminster reuşise să încheie lupta pentru investitură şi conflictul între Biserică şi Henric I al Angliei. Concordatul a constituit un compromis bazat pe diferenţierea între temporalia (acordarea de bunuri lumeşti) şi spiritualia (demnităţi spirituale) la care s-a ajuns cu ajutorul teologilor şi juriştilor francezi, între care un rol de seamă l-a avut Ivo de Chartres. Prin concordat, care avea să devină un model cu privire la relaţiile viitoare între Biserică şi conducătorii temporali, Biserica urma să aibă dreptul de a alege episcopi, iar investitura cu inel şi cârjă episcopală să fie efectuată de către cler. Alegerile urmau să fie făcute în prezenţa împăratului, care putea conferi feude şi venituri, investindu-l pe episcop, în calitate de vasal, cu sceptru, simbol fără conotaţii spirituale. Se ajungea astfel la o dublăinvestitură.În ciuda concordatului, Biserica nu a ajuns să aibă în evul mediu control deplin asupra numirii episcopilor, iar problema a revenit în diverse forme. Astfel, investiture a fost o problemă fundamentală în controversele galicane din Franţa secolului al XVII-lea, şi o controversă până de curând în Spania.Prin dezamorsarea dependenţei faţă de împărat sistemul ecleziastic imperial ottonian a fost eliminat, episcopii devenind din funcţionari ai imperiului, vasali ai imperiului. O altă urmare a fost sporirea puterii principilor în Germania şi a oraşelor din Italia nordică şi centrală.O dată cu concordatul de la Worms s-a pus capăt primei etape a conflictului pentru supremaţie dintre papalitate şi imperiu. Toţi împăraţii erau regi germani, însă îndatoririle şi ambiţiile imperiale, care îi solicitau, interesele germane locale au fost în mare măsură neglijate. Drept rezultat, Germania, care ar fi putut deveni un stat puternic, centralizat, a degenerat într-o multitudine de state minore, aflate subcontrolul aristocraţilor. În secolele XII-XIII conflictul dintre papalitate şi imperiu va cunoaşte o nouă etapă, cea a luptei între sacerdoţiu şi imperiu.

Cruciadele

28

Cruciadele au fost expediţii militare întreprinse de creştinii din vestul Europei începând cu anul 1095, de obicei la cererea papei, pentru a recuceri Ierusalimul şi alte locuri de pelerinaj din Palestina – prima provincie cucerită de arabi – Pământurile Sfinte. Istoricii nu au căzut de acord cu privire la data încheierii cruciadelor şi au propus date între 1270 şi 1789, când Napoleon I a cucerit Malta de la cavalerii ospitalieri ai Sf. Ioan (ioaniţi), ordin militar creat în timpul cruciadelor. Numele de cruciadă (din crux, emblema cruciaţilor) s-a aplicat mai cu seamă în secolul al XIII-lea războaielor purtate împotriva păgânilor, ereticilor creştini si duşmanilor politici ai papalităţii. Prin extensie, termenul este folosit pentru a desemna orice război religios sau mişcare politică şi morală.Originea cruciadelor se află în ridicarea politică rezultată din expansiunea turcilor selgiucizi în Orientul mijlociu la mijlocul secolului al XI-lea. Cucerirea Siriei şi Palestinei de către musulmanii selgiucizi a alarmat creştinătatea apuseană. Turcii au pătruns adânc în Imperiul bizantin şi au supus stăpânirii lor mulţi creştini greci, sirieni şi armeni. Cruciadele au fost în parte o reacţie la aceste evenimente. Au fost însă şi rezultatul ambiţiilor papale de extindere a puterii politice şi religioase, iar armatele cruciate au fost într-un sens braţul militar al politicii papale.În efortul de a înţelege participarea largă la cruciade şi originea lor, istoricii au scos în evidenţă creşterea puternică a populaţiei europene şi a activităţii comerciale între secolele XII-XIV. În acest sens, cruciadele sunt explicate drept creatoare de zone de expansiune pentru a primi o parte a acestei populaţii aflate în creştere şi dreptposibilitate de a oferi o descărcare a ambiţiilor cavalerilor şi nobililor însetaţi de pământ, chestiune explicată şi prin dreptul de primogenitură care prima în unele regiuni ale Europei. Expediţiile au creat deopotrivă oportunităţi comerciale pentru negustorii din oraşele aflate în creştere ale Apusului, mai ales oraşele italiene Genova,Pisa şi Veneţia.Deşi aceste explicaţii sunt parţial valide, avansul în cercetarea problematicii indică faptul că cruciaţii nu căutau anume cruciadele cu toată gama lor de ameninţări – boli, marşuri lungi peste zone întinse, moartea în luptă, departe de casă. Familiile rămase în Europa aveau des de luptat pentru a face faţă activităţilor de pe domenii şi proprietăţi pentru lungi durate de timp. Ideea că cruciaţii au câştigat mari bogăţii este greu de justificat, cruciadele fiind o chestiune extrem de scumpă pentru un cavaler care intenţiona să servească în Răsărit: dacă se finanţa singur, trebuia să cheltuiască echivalentul venitului său pe cel puţin patru ani.În ciuda acestor argumente, cruciadele au fost populare, fapt care poate fi perceput doar prin înţelegerea societăţii care le-a produs. Era o societate de credincioşi, mulţi cruciaţi crezând că vor obţine mântuirea personală în luptele contra păgânilor. Răspândirea

29

legendelor despre bogăţiile Orientului a jucat şi ea un anumit rol, la fel ca şi concepţia că teritoriile sunt uşor de cucerit.

Cruciada I (1095-1099)Cruciadele au început formal marţi 27 noiembrie 1095, pe un câmp în afara zidurilor oraşului Clermont-Ferrand. În această zi, papa Urban al II-lea a ţinut o predică mulţimii de laici şi clerici aflaţi la conciliul de la Clermont. Conciliul fusese convocat şi pentru că Filip I, regele Franţei, vroia să divorţeze, ceea ce se putea obţine doar cu acordul papei. Va divorţa, iar soţia sa se va căsători cu regele Angliei, ceea ce va avea urmări serioase asupra destinului celor două ţări. În predica sa, papa a schiţat un plan de cruciadă şi a făcut apel la credincioşi să se alăture rândurilor sale – ideea o avusese chiar Grigore al VII-lea. Promite tuturor bogăţie, suspendarea urmăririi pentru datorii, iertarea dobânzilor faţă de cămătari, eliberarea din şerbie, protejarea familiilor rămase acasă, şi nu în ultimul rând iertarea păcatelor. Răspunsul a fost pozitiv şi copleşitor. Papa Urban a însărcinat apoi pe episcopii prezenţi la conciliu să se întoarcă în zonele în care păstoresc şi să înregimenteze alţi oameni în cruciadă. A schiţat de asemenea o strategie de bază: grupurile individuale de cruciaţi să-şi înceapăexpediţia în august 1096. Fiecare grup se va autofinanţa şi va avea un conducător propriu. Grupurile îşi vor parcurge drumul separat şi se vor întâlni la Constantinopol. De aici vor ataca alături de trupele împăratului bizantin pe turcii selgiucizi care cuceriseră Anatolia, apoi vor lupta împotriva musulmanilor din Siria şi Palestina, având drept ţintă finală recucerirea Ierusalimului.Prima cruciadă s-a conformat în linii mari schemei închipuite de papă.Recrutarea a avut loc la sfârşitul anului 1095 şi primele luni ale anului următor. Cinci armate nobiliare de bază s-au adunat în vara târzie a anului 1096 spre a porni la cruciadă. Majoritatea erau din Franţa (Vermadois, comandată de fratele mezin al regelui Franţei, Hugo Capet); din Normadia porneşte şi o armată condusă de Robert, (unul din cei trei fii ai lui Wilhelm Cuceritorul), sudul Italiei (a normanzilordin sudul Italiei şi Sicilia, condusă de Bohemund de Tarent şi Tancred de Sicilia), Lorena (Godfroy de Bouillon), Burgundia şi Flandra-Frizia (condusă de o rudă a contelui Flandrei, Robert de Flandra).În 1096 cruciaţii au pornit din Apus spre Palestina, în dorinţa de a elibera această ţară şi Sfântul Mormânt, ducând războaie de cucerire împotriva turcilor selgiucizi. Deja în 1095, solii lui Alexios I Comnenul au cerut ajutor contra turcilor, în conciliul de la Piacenza, ţinut în prezenţa papei Urban al II-lea.Papa nu prevăzuse entuziasmul popular stârnit de cruciada sa în rândul orăşenilor simpli şi ai ţărănimii. Paralel cu cruciada nobililor s-a format o cruciadă a „săracilor”. Cel mai mare şi mai important grup al cruciaţilor săraci era recrutat şi condus de un predicator cunoscut drept Petru Eremitul, originar din Amiens. Deşi au fost numeroşi, doar

30

o mică parte a reuşit să ajungă în Orientul mijlociu, puţini au supravieţuit ca să vadă capturarea creştină a Ierusalimului în 1099. Au plecat în cete neorganizate, pe Rin, prădând pe drum pe evreii care erau cei mai bogaţi, Dunăre, Peninsula balcanică. În Peninsula balcanică au atacat oraşele Philipopoli şi Adrianopole. În octombrie 1096 au ajuns la Constantinopol. Împăratul Alexios nu le-adeschis porţile, le-a oferit însă corăbii pentru a ajunge în Asia Mică. Deşi au fost preveniţi de bizantini să nu se angajeze în lupte directe cu turcii, pentru că nu aveau şanse, ajung la Niceea unde peste 3000 de creştini au fost masacraţi. Cei puţini rămaşi în viaţă s-au reîmbarcat.Armatele nobililor cruciaţi au sosit la Constantinopol între noiembrie 1096 şi mai 1097. Împăratul bizantin Alexios I Comnenul a făcut presiuni asupra cruciaţilor de a-i ceda toate fostele teritorii bizantine care urmau să fie recucerite. Conducătorii nu au fost de acord cu aceste cereri, şi, deşi majoritatea s-au supus în cele din urmă – primeau de la bizantini corăbii şi provizii în schimbul jurământului de fidelitate -, Bizanţul nu le-a acordat încredere.În mai 1097, au atacat primul obiectiv major, capitala turcilor anatolieni, Niceea. În iunie, oraşul s-a predat în primul rând bizantinilor, prin tratative separate, şi abia apoi cruciaţilor, ceea ce a confirmat suspiciunile acestora că Alexios intenţiona să-i folosească pe cruciaţi pentru a-şi atinge propriile scopuri.Curând după căderea Niceei, cruciaţii au întâlnit principala armată selgiucidă a Anatoliei la Dorylaeum. La 1 iulie 1097, cruciaţii au obţinut o importantă victorie aici şi aproape au anihilat forţa turcească. Ca rezultat cruciaţii au întâmpinat doar o rezistenţă scăzută de-a lungul restului campaniei în Asia Mică.Următorul obiectiv a fost Antiohia, în nordul Siriei. Oraşul a fost asediat în 21 octombrie 1097, dar nu a fost capturat decât la 3 iunie 1098. Cruciaţii au fost curând după aceea atacaţi de o armată de întărire din Al Mawsil (acum în Irak), armată care sosise prea târziu în ajutorul apărătorilor turci ai Antiohiei, pe care au respins-o totuşila 28 iunie. Dar, de acum înainte, Bohemund nu mai era dispus, departe de Constantinopol, să mai cedeze ceva imperiului. El a creat aici un principat independent de Bizanţ. Acest fapt a creat disensiuni în chiar tabăra cruciaţilor şi a dus la izbucnirea unui război bizantino-normand (1099-1100).

Capturarea IerusalimuluiOdihnindu-se în Antiohia pe timpul verii şi toamnei timpurii, cruciaţii au pornit spre obiectivul final în ultima parte a lunii noiembrie 1098. Au evitat să atace oraşele şi poziţiile fortificate pentru a-şi păstra forţele. În mai 1099 au ajuns la hotarele nordice ale Palestinei, iar în seara de 7 iunie şi-au aşezat tabăra în faţa zidurilor Ierusalimului.Oraşul se afla sub control egiptean, având apărători numeroşi şi bine pregătiţi de asediu. Cruciaţii au atacat , cu ajutorul întăririlor de trupe

31

din Genova şi noilor maşini de asediu, cucerind în 15 iunie Ierusalimul. Aproape întreaga populaţie a fost masacrată, în viziunea cruciaţilor oraşul fiind purificat în sângele păgânilor învinşi.O săptămână mai târziu armata a ales pe unul din conducători, Godfroy de Bouillon, duce al Lorenei inferioare, drept comandant al oraşului. Sub conducerea sa, armata a purtat ultima sa campanie, înfrângând armata egipteană la Ascalon în 12 august. Curând după aceea, majoritatea cruciaţilor s-au întors în Europa, lăsându-l aicipe Godfroy şi o mică armată pentru a organiza teritoriul sub control latin (vest-european).

Apogeul puterii latine în răsăritDupă ce cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi au întemeiat regatul Ierusalimului şi sistemul de state cruciate, profitând de luptele acestora cu selgiucizi, grecii au ocupat, pe coastele Siriei, Laordicea şi Tripoli. În mare, prima cruciadă nu a distrus imperiul grec, ci l-a consolidat, deşi în Anatolia interioară selgiucizii au rămas pe poziţie.Revigorarea acestora în secolul al XII-lea, la care se adaugă presiunea mongolă din secolul următor, va duce la pierderea definitivă a Asiei Mici de către Bizanţ. În 1107, Bohemund a mai încercat o dată să ocupe Dyrrachion şi zona din jur. Fiind însă înfrânt, pericolul normand a scăzut, Bohemund recunoscând suzeranitatea greacă asupra principatului Antiohiei.Confruntarea grecilor cu cavalerii occidentali a lăsat la primii o teamă faţă de occidentali, fapt determinant pentru politica bizantină faţă de Apus. Alexios a ştiut deocamdată să folosească prima cruciadă în interesul imperiului, să găsească o formulă de coexistenţă cu cruciaţii şi formaţiunile lor din Orient îi recunoşteau în general suzeranitatea. Ca urmare a primei cruciade, coloniştii latini din Levant au format patru state. Cel mai mare şi mai puternic a fost Regatul latin al Ierusalimului, urmat de comitatul Tripoli pe coasta siriană, de principatul Antiohiei, în valea Orontes, aflat dincolo de Tripoli, iar mai spre est de comitatul Edessei, populat mai ales cu creştini armeni.Victoriile primei cruciade s-au datorat în bună măsură izolării şi relativei slăbiciuni a puterilor musulmane. Generaţia următoare primei cruciade a trăit însă reunificarea musulmană în Orientul mijlociu sub Imad ad-Din Zangi, conducătorul oraşelor Al Mawsil şi Halab, aflate acum în Siria de nord. Sub Zangi, forţele musulmane au obţinut prima victorie importantă împotriva cruciaţilor, capturând oraşul Edessa în 1144, demantelând astfel sistematic statul cruciat din această regiune.

Cruciada a II-aRăspunsul papalităţii la aceste evenimente – papa Eugen al II-lea, prinintermediul abatelui Bernard de Clairvaux – a fost de a proclama în 1145 a doua cruciadă (1147-1148). Noua cruciadă atrage numeroşi recruţi, între care pe regale Franţei, Ludovic al VII-lea la adunarea de la

32

Vezelay – Burgundia, şi pe împăratul german Conrad al III-lea la adunarea de la Speyr. Armata lui Conrad a pornit spre Ierusalim din Nürnberg în mai 1147, iar Manuel Comnenul debarcă trupele în AsiaMică. Forţele franceze au urmat acestora după mai bine de o lună. Lângă Dorylaeum, în Anatolia, germanii au fost împrăştiaţi în dezordine de o ambuscadă turcească.Demoralizaţi şi înfricoşaţi, majoritatea soldaţilor şi pelerinilor s-au întors în Europa.Armata franceză, care întârziase mult pe drum, a ajuns la Ierusalim în 1148. Consultându-se cu regele Ierusalimului, Balduin al III-lea, cruciaţii în frunte cu Ludovic al VII-lea şi Conrad al III-lea decid să atace Damascul în luna iulie. Oraşul nu a putut fi capturat, regele Franţei întorcându-se cu armata rămasă acasă.

Cruciada a III-a (1190-1092)Eşecul cruciadei a II-a a permis forţelor musulmane să se regrupeze. Zangi murise în 1146, dar succesorul său, Nur ad-Din, şi-a extins regatul, acesta devenind o putere importantă în Orientul mijlociu. În 1169, forţele sale, sub comanda lui Saladin/Salah ad-Din Yusuf (1138-1193), au preluat controlul asupra Egiptului. Saladin era de origine curd. La vârsta de 14 ani se alătură altor membri ai familiei sale(Ayyubizii) în serviciul conducătorului sirian Nur ad-Din. Între 1164-1169 se distinge în trei expediţii organizate de Nur ad-Din pentru a ajuta califatul fatimid, aflat în decădere, împotriva atacurilor cruciate.În septembrie 1171 suprimă regimul dizident fatimid, reunind Egiptul cu califatul abbasid, dar respingerea colaborării cu Nur ad-Din împotriva cruciaţilor îl aduce aproape pe picior de război cu fostul său stăpân. După moartea lui Nur ad-Din în 1174, Saladin îşi extinde stăpânirea în Siria şi Mesopotamia de nord, mai ales pe seama rivalilor săi musulmani. Saladin este instalat ca vizir al Egiptului, fiindconducătorul unui stat care se întindea de la deşertul Libanului la valea Tigrului şi încercuieşte statele cruciate pe trei fronturi. Ca urmare a predării Damascului (1174), Aleppo-ului (1183) şi Al Mawsil (1186), numeroase armate musulmane, aliate sub comanda lui Saladin, erau pregătite să acţioneze împotriva cruciaţilor.După unele crize din anii 1180, Saladin invadează regatul Ierusalimului cu forţe masive în mai 1187. În 4 iulie înfrânge decisiv armata latină la Hittin în Galileea. Deşi regele Guy al Ierusalimului împreună cu o parte a nobililor săi s-au predat şi au supravieţuit, toţi cavalerii templieri şi ospitalieri din Ierusalim au fost decapitaţi. Ca urmare, Saladin cucereşte aproape toate fortificaţiile cruciaţilor din regatul Ierusalimului, inclusiv Ierusalimul care se predă în 2 octombrie. Singurul oraş important rămas în stăpânirea cruciaţilor era acum Tyr în Liban.În 29 octombrie 1187, papa Grigore al VIII-lea proclamă ce-a de-a treia cruciadă. Trei monarhi ai vremii au luat parte la ea: împăratul german

33

Frederic I Barbarossa, regele Franţei Filip al II-lea August şi regele Angliei Richard I Inimă de Leu. Era cea mai mare forţă cruciată cunoscută vreodată, dar rezultatele au fost slabe.Frederic, după ce renunţase la imperiu în favoarea fiului său Henric al VI-lea, a obţinut două victorii asupra musulmanilor la Philomelion (Aksehir) şi Iconium (Konya), dar, înecându-se în râul Calycadnus în Cilicia la 10 iunie 1190, majoritatea armatei sale s-a întors în Germania imediat după moartea sa. Deşi Filip şi Richard au ajuns în Palestina cu armate intacte, nu au reuşit să redobândească Ierusalimul sau părţi mai importante din Regatul latin. Au izbutit totuşi să preia din mâinile lui Saladin o salbă de oraşe, inclusiv Acra, de-a lungul coastei Mediteranei, după o blocadă pe uscat şi pe mare. În 1192 Saladin încheie un armistiţiu cu Richard I, fapt care a îngăduit cruciaţilor să-şi reconstituie regatul de-a lungul coastei palestiniano-siriene, în schimb, Ierusalimul a rămas în mâinile musulmanilor. În 4 martie 1193Saladin moare după o scurtă boală. În octombrie 1192, când Richard părăseşte în cele din urmă Palestina, Regatul latin se reface. Mai mic decât cel iniţial şi considerabil mai slab din punct de vedere militar şi economic, al doilea regat a fiinţat precar pentru încă un secol. În drum spre Anglia, Richard este acuzat de trădare, pentru că dusesetratative cu păgânii, şi a fost luat prizonier de către Leopold, fiind predat lui Henric al VI-lea, împăratul Germaniei, fiind închis pentru un an şi patru luni.

Cruciadele târziiCruciadele următoare nu au mai atins victoriile repurtate în cruciada a treia.

Cruciada a IV-a (1202-1204) a stat sub semnul unor mari dificultăţi financiare. În efortul de a le uşura, conducătorii au căzut de acord asupra unui plan de atac asupraConstantinopolului. Ultimatumului dat lui Alexios al III-lea de către Henric al VI-lea, prin care cerea trimiterea unei armate greceşti în Palestina şi plata unui enorm tribute anual, nu i s-a dat curs doar prin faptul că împăratul german a murit pe neaşteptate în ajunul îmbarcării sale în cruciadă.Adevărata putere în Balcani o reprezentau acum bulgarii, care, deşi ortodocşi, îşi încoronau regii la papa de la Roma. Pe scaunul papal păstorea Inocenţiu al III-lea, în timpul său reînviind ideea de cruciadă în Orient, după ce califul Saladin ocupase provinciile cucerite de latini în răsărit. Dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, a profitat de ocazie pentru a cuceri cu armele pieţele orientale. Deoarece drumurile terestre eraupericuloase, costisitoare şi îndelungi, Veneţia s-a oferit în cruciada a IV-a să-I transporte pe occidentali cu propria flotă. Cruciaţii au ocupat mai

34

întâi oraşul Zara (1202) pe coasta Dalmaţiei, deşi Inocenţiu al III-lea avertizase cu privire la adevăratul scop care trebuia să-i călăuzească pe cruciaţi.Rugămintea tânărului Alexios Angelos, fiul împăratului detronat Isaac, adresată cruciaţilor reuniţi la Veneţia, de a-l elibera pe tatăl său, rugăminte transmisă şi cruciaţilor aflaţi la Zara, a fost un pretext binevenit pentru occidentali de a nu mai merge în ţara sfântă, ci de a ocupa Constantinopolul schismatic. Acordul de restabilire la tron a lui Isaac al II-lea prevedea plata de către Alexios a 200000 de mărci deargint, unirea bisericii ortodoxe cu Roma şi recunoaşterea supremaţiei papale, precum şi participarea la cruciadă cu un număr de 10000 de oameni şi obligaţia de a întreţine permanent în Palestina 500 de cavaleri.În vara anului 1203, cruciaţii au ajuns în faţa capitalei imperiale, au cucerit suburbia Galata, iar la 17 iulie Constantinopolul. Alexios al III-lea, care era în funcţie, s-a salvat evadând din oraş, Isaac al II-lea fiind reinstalat ca împărat, fiul său devenind coregent cu numele de Alexios al IV-lea. Basileii Bizanţului guvernau acum din mila latinilor. Alexios al IV-lea nu a putut însă respecta obligaţiile asumate în tratatulîncheiat cu cruciaţii, iar bizantinii s-au răsculat din cauza impozitelor înrobitoare la care au fost supuşi, în condiţiile în care tensiunile dintre cruciaţi şi populaţie creşteau.Alexios şi-a pierdut şi tronul şi viaţa, iar tatăl său, din nou arestat, a murit la puţină vreme.Partida antilatină l-a ridicat pe tron pe Alexios al V-lea, ginerele lui Alexios al III-lea. În aceste împrejurări, în ajunul asedierii Constantinopolului, cruciaţii şi veneţienii au decis să împartă imperiul, hotărând modul concret de creare a unui imperiu latin pe malurile Bosforului. După un asediu de trei zile, Constantinopolul a fost cucerit de cruciaţi (13 aprilie 1204), oraşul fiind supus unui jaf cutremurător.Măcelul şi distrugerea celor mai somptuoase monumente de către „soldaţii lui Hristos“ au fost descrise ce către cronicarul contemporan Niketas Choniates.Cruciada a patra şi evenimentele anului 1204 au provocat o cezură în istoria Bizanţului, statul pierzându-şi suveranitatea. Pe teritoriul vechiului imperiu s-au creat o serie de state latine, ca Imperiul latin de Constantinopol cu cele două state vasale, Regatul Thessalonicului şi Principatul Moreei (Pelopones), precum şi mai multe formaţiuni politice greceşti, dintre care trei vor reuşi să joace un rol politic de seamă:Imperiul de Niceea, Imperiul de Trapezunt şi Principatul Epirului. Alături de toate acestea, un rol politic în zonă îl aveau ţaratul vlaho-bulgar, apoi sultanatul selgiucid cu sediul la Ikonion şi nu în ultimul rând Veneţia, care şi din punct de vedere economic cunoştea o creştere a influenţei sale.După 1204, Veneţia şi cruciaţii şi-au împărţit cuceririle pe baza unui act solemn, Partitio Romaniae. Pe mare veneţienii dominau complet Marea

35

Egee, în posesia lor aflându-se o serie de insule, şi controlau inclusiv accesul spre Marea Neagră.Împăratul Balduin de Flandra stăpânea un sfert din fostele posesiuni bizantine, din restul de trei sferturi jumătate o posedau veneţienii, cealaltă cavalerii cruciaţi, vasali ai împăratului latin. În această calitate, Bonifaciu de Montferrat va întemeia regatul latin de la Thessalonic. După cum a fost împărţit teritoriul imperiului, tot aşa a fost împărţit şi Constantinopolul. Oricât ar fi fost de catastrofală situaţia pentru bizantini, întâlnirea celor două culturi a fost fructuoasă. Creaţiile arhitecturii şi picturii bizantine au influenţat considerabil arta apuseană, ca şi dreptul bizantin mai evoluat, care a influenţat codificările din Occident. Imperiul latin al Constantinopolului a supravieţuit până în 1261, când Constantinopolul a fost recucerit de Mihail al VIII-lea Paleologul, dar nu a ajutat cu nimic la păstrarea Pământurilor Sfinte.

În 1208, papa Inocenţiu al III-lea proclamă o cruciadă împotriva albigenzilor, sectă religioasă din sudul Franţei. Era prima cruciadă pe teritoriul Europei apusene (1209-1229), cauzând multă vărsare de sânge şi nereuşind să aducă albigenzii sub controlul bisericii catolice. Cruciada le-a folosit capeţienilor, iar lupta împotriva ereziei, nicidecum înfrântă, va continua o dată cu Inchiziţia.În 1212 este organizată aşa-numita „cruciadă a copiilor”. La cruciadă sunt chemaţi cei care nu depăşiseră vârsta de 15 ani. Papa a protestat printr-o circulară către toate episcopiile europene. Cruciaţii urmau să fie îmbarcaţi în Marsilia. După anumite surse, mii de tineri au fost îmbarcaţi înspre Alexandria de către oratori falşi şi au fost vânduţi ca sclavi negustorilor arabi sau au fost capturaţi de piraţi.

Cruciada a V-a (1217-1221) a fost iniţiată de către regele Ungariei, Andrei al II-lea. Prima ofensivă a celei de-a V-a cruciade a avut drept rezultat capturarea portului egiptean Damietta în 1219. Strategia următoare presupunea un atac asupra Egiptului, capturarea oraşului Cairo şi apoi o campanie pentru asigurarea controlului asupra Peninsulei Sinai. Realizarea în practică a acestei strategii s-a soldat cu un eşec, tocmai când era pe punctul de a izbuti. Atacul asupra oraşului Cairo a fost abandonat atunci când întăririle promise de Frederic al II-lea nu s-au materializat. În august 1221, cruciaţii au fost siliţi să predea Damietta egiptenilor, iar în septembrie armata creştină s-a dispersat.

Cruciada a VI-a a lui Frederic al II-lea (1228-1229), numită şi „cruciada tratativelor”, a diferit ca abordare de cele precedente. Născut la Lesi, în Italia, la 26 decembrie 194, Frederic era fiul lui Henric al VI-lea şi nepotul lui Frederic I Barbarossa. A fost proclamat rege al Germaniei în 1196 şi la moartea tatălui său, doi ani mai târziu, devine

36

rege al Siciliei. Când mama sa Constanţa de Sicilia, care preluase regenţa, moare câteva luni mai târziu, prinţul de patru ani este dat în grija papei Inocenţiu al III-lea, noul regent al Siciliei. Împăratul Otto al IV-lea a fost demis în 1211, iar principii germani l-au ales pe Frederic drept succesor. Otto nu dorea să renunţe la coroană, ceea ce a dus la lupte pentru tronul imperial. Frederic era sprijinit de papalitate, căreia i-a promis multe concesiuni, şi ajutat de francezi. A fost încoronat ca rege al Germaniei la Aachen în 1215 şi ca împărat la Roma în 1220. În 1215, la încoronare, Frederic a făcut legământul de aconduce o cruciadă, jurământul fiind reînnoit în 1220, dar motive de politică internă l-au împiedicat să dea curs acestuia. În 1225 se căsătoreşte cu Isabela, fiica principesei Maria şi a lui Jean de Brienne, şi devine rege al Ierusalimului, în virtutea dreptului feudal aplicat în mod strict, dar contrar promisiunilor făcute anterior. Sub ameninţarea excomunicării de către papa Grigore al IX-lea, Frederic navighează încele din urmă cu trupele din Italia, în august 1227, dar se întoarce după trei zile în port, deoarece împăratul căzuse bolnav de o epidemie. Papa, exasperat de o nouă amânare, îl excomunică prompt pe împărat. Redobândindu-şi sănătatea, Frederic al II-lea se îmbarcă spre Ţările Sfinte în iunie 1228, nefiind recunoscut drept cruciat şi fiind lipsit de protecţia bisericii. El intrase deja în negocieri pentru Ierusalim cusultanul al-Kamil care se vedea ameninţat de ayyubizii din Siria, coalizaţi şi sprijiniţi de horezmieni. Frederic soseşte la Acra, unde situaţia se schimbase total, aflând de răzleţirea unei bune părţi a trupelor sale. Negocierile îndelungi au dus la încheierea unui tratat de pace (Jaffa, 11 februarie 1229) cu al-Kamil, prin care egiptenii returnau Ierusalimul cruciaţilor, cu condiţia ca acesta să rămână oraş deschis inclusiv pentru musulmani care îşi păstrau drepturile religioase şi economice dobândite, şi garantau un armistiţiu de zece ani. În ciuda faptului că a fost încoronat ca rege al Ierusalimului, Frederic al II-lea a fost privit drept excomunicat, atât de către cler, cât şi de către conducătorii laici ai statelor latine. În acelaşi timp, papa chemase la cruciadă împotriva lui Frederic, a ridicat o armată, şi a procedat la atacarea posesiunilor italiene ale împăratului. Trecerea regatului Ierusalimului sub autoritatea lui Frederic al II-lea, conflictul care-l opunea papalităţii şi baronilor cruciaţi inaugurează o perioadăa războaielor civile. Frederic s-a întors în Europa pentru a face faţă ameninţărilor de aici în mai 1229. O bună parte a anilor care i-au rămas Frederic şi i-a petrecut în încercarea de a readuce Lombardia sub stăpânirea sa. De-a lungul unor lupte intermitente cu papalitatea a mai fost excomunicat de două ori, de către Grigore al IX-lea în 1239 si de papa Inocenţiu al IV-lea în 1245. Participarea sa la războaiecostisitoare în Italia l-a îndepărtat de politica germană, neglijând treburile din regatul german faţă de care nici nu se simţea ataşat. În schimb, Frederic a reuşit să stabilească pace, prosperitate şi ordine în Sicilia, promulgând aici în 1231 un comprehensiv cod de legi,

37

considerat a fi fost cel mai bun de la Carol cel Mare până la el. Frederic a fost în primul rând un om de cultură care s-a înconjurat de învăţaţi şi scriitori la curtea sa din Sicilia, curte pe care Dante a numit-o loc de naştere a poeziei italiene.Universitatea din Neapole a fost întemeiată de Frederic al II-lea în 1224. Timp de peste un secol de la moartea sa s-a crezut că încă mai este în viaţă. O legendă răspândită în spaţiul de limbă germană spune că Frederic stă într-o peşteră în munţii Kyffhäuser, în regiunea Turingiei, aşteptând chemarea de a restaura pacea în imperiu.Mai târziu legenda a fost interpretată cu referire la Frederic I Barbarossa.

Cruciada a VII-a (1248-1250) a fost organizată şi finanţată de regele Ludovic al IX-lea al Franţei, ca urmare a recapturării Ierusalimului de către musulmani în 1244. În Europa, Italia şi Germania erau absorbite de lupta între sacerdoţiu şi Imperiu,iar Anglia era zguduită de conflictul dintre Henric al III-lea şi baroni. Chemarea papei Inocenţiu al IV-lea la conciliul de la Lyon (1245) nu ar fi avut un efect prea mare fără condiţiile din Franţa unde domnea pacea şi o relativă prosperitate. Ludovic, care încă din 1244 făcuse legământ crucii, a petrecut patru ani plănuind şi pregătind expediţiace urma să recruteze aproape trei mii de cavaleri împreună cu contingentele din Moreea, Cipru şi Acra. La sfârşitul lui august 1248, Ludovic navighează cu armata spre insula Cipru unde petrece iarna cu noi pregătiri. Urmând strategia de bază a cruciadei a V-a, Ludovic debarcă în Egipt în 5 iunie 1249, capturând Damietta.Sultanul propusese retrocedarea Ierusalimului, Ascalonului şi Galileii orientale în schimbul plecării cruciaţilor, oferta a fost însă refuzată de Ludovic. Următoarea fază a campaniei, un atac asupra capitalei Cairo în primăvara anului 1250, s-a dovedit a fi fost o catastrofă. Cruciaţii nu şi-au păzit flancurile şi, ca rezultat, egiptenii au luat controlul asupra rezervelor de apă de-a lungul Nilului. Deschizând barajele de apă, auprodus inundaţii care au prins în cursă armata cruciată, iar Ludovic a fost silit să se predea în aprilie 1250. După ce a plătit un gaj enorm şi a predat Damietta, Ludovic a navigat spre Palestina, unde a stat timp de patru ani construind fortificaţii în scopul apărării Regatului latin. În primăvara anului 1254 s-a întors cu armata în Franţa.

Regele Ludovic al IX-lea cel Sfânt a organizat şi ultima cruciadă majoră, cruciada a VIII-a (1270). De această dată, angajarea nobilimii franceze nu a fost caracterizată prin entuziasm, iar expediţia a fost direcţionată mai degrabă împotriva Tunisului decât a Egiptului. A luat sfârşit abrupt, o dată cu moartea lui Ludovic în vara anului 1270. Fratele său, Carol de Anjou, rege al Siciliei din 1268, retrage expediţia după ce semnează un tratat favorabil intereselor siciliene.

38

Între timp, avanposturile latine din Siria şi Palestina au ajuns sub o presiune crescândă din partea forţelor egiptene. Rând pe rând, oraşele şi castelele cruciaţilor au căzut în mâna armatelor mameluce. Ultima fortificaţie importantă, Acra, a fost capturată în mai 1291, iar cruciaţii, împreună cu ordinele cavalerilor templieri şi ospitalieri s-au refugiat în Cipru. La 1306, ospitalierii s-au stabilit în Rodos, insulă pe care au administrat-o ca pe un stat virtual independent şi ca pe un ultim avanpost cruciat în Mediterană până în 1522, când s-a predat turcilor. Aceeaşi soartă a avut-o în 1570 Cipru, pe atunci sub controlul Veneţiei. Alte state latine întemeiate în Peninsula balcanică au supravieţuit până la mijlocul secolului al XV-lea.

Urmările cruciadelorMişcarea de cruciadă a fost o moştenire acordată secolelor XIII-XIV afanatismului şi zelului epocii reformei gregoriene. A trebuit să treacă prin multe vicisitudini şi să ajunga în cele din urmă la declin, pe măsură ce şi civilizaţia europeană însăşi trecea prin schimbări profunde.Totuşi, idealul cruciadei, distinct de cruciadă ca acţiune militară şi politică, a avut un impact profund şi nu tocmai fericit asupra vieţii medievale. Cruciadele au dat o sancţiune morală şi religioasă absolută uniunii forţei militare cu devoţiunea religioasă. O moştenire importantă a cruciadelor a fost mesajul transmis europenilor, ideea războiului sfânt, în scopul atingerii idealurilor creştine. Cei care au avut desuferit imediat, cum s-a observat în cazul cruciadei I, dar şi în secolele următoare, au fost evreii şi ereticii.Expulzarea latinilor din Ţara Sfântă nu numai că a pus capăt eforturilor cruciate, dar a făcut ca răspunsul regilor şi nobililor europeni la chemările repetate de a porni în cruciadă să fie slab, iar expediţiile următoare nu au mai adus vreun folos.Două secole de cruciade au lăsat puţine urme în Siria şi Palestina, exceptând numeroasele biserici şi fortificaţii cruciate şi un lanţ de impresionante castele ca Marqab pe coasta siriană, Montreal în Transiordania, Crac des Chevaliers lângă Tripoli şi Montfort lângă Haifa. Efectele cruciadelor s-au făcut simţit mai ales în Europa, nu în Orientul mijlociu. Cruciadele au dat avânt comerţului oraşelor italiene,au generat interes pentru explorarea Orientului şi au dus la formarea de pieţe comerciale de mare importanţă.O consecinţă importantă a cruciadelor implică situaţia strategică din Marea Mediterană. În anul 1000 musulmanii se aflau pe punctul de a prelua controlul complet al ţărmurilor Mediteranei. După cruciada I această posibilitate nu s-a mai manifestat, hegemonia arabă fiind astfel disipată pentru totdeauna în acest spaţiu.

39

Experienţele papalităţii şi ale monarhilor europeni în găsirea de fonduri pentru finanţarea cruciadelor au condus la dezvoltarea de sisteme de impozitare generală, ceea ce a avut consecinţe de durată pentru structura fiscalităţii din Europa. Deşi statele latine din Răsărit nu au fost durabile, experienţa cruciaţilor a dus la formarea unor mecanisme folosite şi perfectate de generaţiile următoare, atunci când au colonizatteritoriile aflate în urma marilor descoperi geografice.

Unificarea şi centralizarea statului în FranţaÎn urma tratatului de la Verdun (843), aşa după cum teritoriul stăpânit de mLudovic Germanicul, Francia Orientis, va constitui temelia Germaniei, zonele care i-au revenit lui Carol cel Pleşuv la vest de Rhône, Saône şi Meuse (Francia Occidentis) au constituit spaţiul aproximativ al viitoarei Franţe.Lipsa de unitate a francilor a facilitat incursiunile vikingilor. Porturile, oraşele riverane şi mănăstirile situate lângă cursuri de apă au fost principalele victime. Rouen şi Paris pe Sena, Nantes, Blois şi Orleans pe Loara, Bordeaux pe Garonne şi multe alte oraşe au fost jefuite de vikingi. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu abaţiile St. Denis, St. Philibert, St. Martin, St. Benoit, ş.a.În 911 o parte a vikingilor (normanzii francezi), sub conducerea lui Rollo, au fost acceptaţi de regele Franciei de Vest, Carol al III-lea cel Simplu în teritoriul Senei inferioare, spaţiu care va deveni Normandia.

Primii Capeţieni (987-1180)În 888 coroana francilor de vest a fost oferită contelui Odo (Eudes), fiul lui Robert cel Viteaz. După moartea lui, a revenit iarăşi carolingienilor, care aveau însă doar o slabă influenţă. În vremea lui Ludovic al V-lea (967-987), puterea efectivă o aveau nobilii locali, până la nivelul castelanului.La moartea ultimului suveran carolingian, Ludovic al V-lea, baronii s-au îndreptat spre Hugo Capet, duce al Franţei şi descendent al lui Robert cel Viteaz, precum şi al lui Odo. Hugo era duce în Ile-de-France, domeniul său, între Sena şi Loara, având o suprafaţă restrânsă, ceea ce nu oferea sprijin material suficient regelui pentru a se întări. Hugo (987-996) a fost ales rege nu pentru că era puternic, ci pentru că se credea că nu este destul de puternic pentru a controla pe ceilalţi înalţi nobili; în fapt, şi-a asigurat alegerea doar prin aceea că a donat mult pământ electorilor. La adunarea marilor feudali (prelaţi şi baroni) de la Senlis (987), Adalberon, episcopul de Reims a solicitat ca tronul să nu se moştenească, ci ca regele să fie ales pentru

40

înţelepciune.Nobilii francezi se poate să nu fi avut intenţia de a-i fi instalat pe capeţieni drept dinastie, dar Hugo a acţionat rapid, asociindu-l la domnie pe fiul său mai mare, Robert, ceea ce a asigurat ereditatea şi supunerea vasalilor. Fenomenul a putut fi detectat şi în cazul ottonienilor. Când în 996 Robert a devenit rege - ca Robert al II-leacel Pios (996-1031) – l-a numit pe fiul său Hugo drept succesor, dar, ca urmare a morţii acestuia, un alt fiu, Henric I (1031-1060) a urmat la tron. Capeţienii au transmis coroana pe linie masculină pentru mai bine de trei secole (987-1328).Primii capeţieni au rămas sub dominaţia baronilor, dar reconstruirea unei administraţii regale, indicată de noua importanţă a abaţilor regali, era evidentă deja pe la 1040. De asemenea, se remarcă tendinţa capeţienilor de a-şi extinde domeniul particular. La 1002 Robert al II-lea, prin căsătorie, include domeniului regal Burgundia (estul regatului) pe care o oferă fiului său mezin. În acest fel, se impune odinastie paralelă capeţiană în Burgundia, care va tinde să se constituie drept stat aparte. Între coroană şi scaunul episcopal, între rege şi abaţia de la Saint-Denis se stabilesc relaţii care dau caracterul specific dinastiei capeţiene. Totuşi, la sfârşitul secolului al IX-lea, Wilhelm Cuceritorul, ducele Normandiei, şi Hugo cel Mare, abatele mănăstirii Cluny, deşi erau nominal vasali ai regelui, erau mai puternici decâtregele capeţian Filip I (1060-1108). Succesorul lui Filip, Ludovic al VI-lea (1108-1137), a consolidat definitiv puterea regală in Île-de-France, regiune cu centrul la Paris cu o suprafaţă de aproximativ 160 km de la nord la sud şi 80 km de la est la vest. Aici a suprimat sistematic opoziţia feudală, înfrângând seniorii rebeli. Fiul său, viitorul Ludovic al VII-lea, a fost crescut la abaţia Saint-Denis, la nord de Paris , şi în1137 regele a perfectat căsătoria acestuia cu Alienor, moştenitoarea ducatului Aquitaniei.Posesiunile Alienorei erau mai mari şi, pe atunci, mai însemnate decât Île-de-France, iar ca urmare a căsătoriei Ludovic al VII-lea a dobândit controlul asupra unor teritorii extinse între Loara şi Pirinei. În 1147, Ludovic a pornit în cruciadă în Ţara Sfântă, luând-o pe Alienor cu sine. În timp ce se aflau în Orient, s-a zvonit că ea ar fi vinovată de adulter. Ambii soţi au solicitat papei anularea căsătoriei, divorţul fiind acordat abia în 1152. Două luni mai târziu, Alienor s-a căsătorit cu Henric, duce de Anjou şi al Normandiei care în 1154 a devenit rege al Angliei ca Henric al II-lea Plantagenet (1154-1189). Astfel, Aquitania a trecut din posesia coroanei franceze în cea a coroanei engleze, iar pământurile controlate de Henric în Franţa (imperiul angevin) a sporit considerabil faţă de cele ale suzeranului său, Ludovic al VII-lea.

Capeţienii ulterioriMonarhia capeţiană a făcut progrese importante în direcţia unificării şi

41

centralizării în timpul urmaşului lui Ludovic al VII-lea, Filip al II-lea August (1180-1223). Prin prima sa căsătorie, Filip a dobândit noi teritorii în nordul Franţei – Artois, Valois şi Vermandois. Deopotrivă a asigurat controlul regal în Vexin, o regiune mică, dar critică, aflându-se pe Sena, între Normandia şi Île-de-France. Filip a participat pentru scurtă vreme şi la cea de-a treia cruciadă (1190-1191).Şansa de a acţiona împotriva „imperiului angevin” s-a ivit atunci când regale Ioan al Angliei s-a căsătorit cu o prinţesă logodită deja cu un alt vasal al său. Filip l-a convocat pe Ioan la curtea sa în trei rânduri, Ioan însă nu s-a prezentat. Ca urmare, în 1202, Filip îl acuză pe Ioan de felonie şi îl deposedează de pământuri (Ioan fără Ţară).În 1204, Filip a întreprins cucerirea militară a Normandiei şi Anjou-ului. Zece ani mai târziu, şi-a asigurat cuceririle prin înfrângerea armatelor aliate ale Angliei, Flandrei şi Imperiului german în bătălia de la Bouvines.Posibilitatea Franţei nordice de a interveni în sud a fost furnizată de cathari/albigenzi, sectă religioasă dizidentă, puternică mai ales în Provence şi Languedoc. Sf. Bernard, între alţii, predicase împotriva catarilor (de aici Ketter, Ketzer) în secolul al XII-lea, dar fără prea mult succes. Papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) a încurajat noi misiuni predicatoare, până când unul din reprezentanţii săi în regiune, Petru din Castelnau, a fost asasinat în 1208. Inocenţiu a adoptat în cele din urmă arma cruciadei împotriva ereticilor. Cruciaţilor li se promitea pământul pe care urmau să-l cucerească de la eretici, şi astfel cavalerii din nordul Franţei, sub conducerea contelui Simon deMontfort, s-au grăbit să participe. Filip al II-lea August era prea ocupat cu englezii pentru a se alătura în prima fază cruciadei albigenze, dar fiul său, Ludovic al VIII-lea (1223-1226), a dus o campanie victorioasă care a rezultat în extinderea domeniului regal până la coasta Mediteranei. Preţul acestei integrări politice a sudului în regatul Franţei a fost distrugerea culturii proprii din Provence şi Languedoc. Un alt preţ plătit a fost chiar viaţa lui Ludovic al VIII-lea, el murind în cruciadă.

Creşterea autorităţii regale în timpul lui Ludovic al IX-lea cel SfântLudovic al IX-lea (126-1270) a urcat pe tron la vârsta de 12 ani, având-o regentă pe mama sa, Blanche de Castillia până în 1234. Unii dintre baronii Franţei, considerând că era momentul favorabil pentru o rebeliune împotriva stăpânirii regale, s-au alăturat forţelor englezilor, care erau dornici de a recâştiga teritoriile pierdute, dar Blanche a reuşit să înăbuşe toate comploturile şi rebeliunile iscate.Marea realizare a lui Ludovic în Ţară a fost recâştigarea loialităţii provinciilor cucerite printr-o administrare justă şi umană. În 1258, a interzis toate „războaiele, punerile de foc şi tulburarea lucrării pământului”. S-a îngrijit să lupte împotriva corupţiei sau abuzurilor de autoritate trimiţând anchetatori, funcţionari ai curţii care să audieze

42

plângerile supuşilor în legătură cu funcţionarii regali. În timpul domniei sale, aparatul regal a devenit mai amplu, mai profesionist şi mai specializat. O serie de ordonanţe au reorganizat justiţia regală şi i-au lărgit sfera de acţiune – interzicerea duelului justiţiar şi a probei cu ordalii, obligativitatea procedurii scrise, fiind acceptată şi proba cu martori, stabilirea crimelor majore (omor, răpire, incendiere), toatejudecate doar de tribunalele regale.Ludovic a emis monede regale de aur (titlul) şi a reglementat circulaţia lor în întregul regat; seniorii păstrează dreptul de a bate monedă, dar aceasta nu poate circula decât pe domeniile care beneficiau de acest drept. Măsura a dus pe termen lung la instaurarea monopolului monetar regal şi implicit la unificarea economică a Franţei.Ludovic al IX-lea a reglementat şi raporturile cu Anglia. Prin Tratatul de la Paris din 1259, Henric al III-lea, regele Angliei renunţă la Normandia, Bretagne, Maine, Anjou, Touraine, Poitou, rezervându-şi însă ducatul Guyenne din Aquitania. Pentru acesta, aflat în sudul Franţei, regele Angliei depune omagium ligium faţă de suzeran, ceea ce constituia o încălcare a autorităţii papale, deoarece mai era şi vasal al papei. Omagiul ligiu, principal, necondiţionat, elimina impasul vasalităţii multiple. Omagiul plan, secundar, era condiţionat. În cazul unui conflict între seniorii săi, vasalul era dator să ofere auxilium seniorului ligiu împotriva seniorului plan, fără a putea fi acuzat de încălcarea jurământului de fidelitate.Fiind un om profund religios, Ludovic a dorit să-şi încununeze domnia cu o cruciadă. Punând ordine în chestiunile interne, în 1247 pleacă în Orientul mijlociu.Deşi cruciadele la care au participat s-au dovedit a fi expediţii în care soarta i-a fost potrivnică, Ludovic a fost iubit şi respectat. După moarte i-au fost atribuite miracole, iar în 1297 a fost canonizat.Filip al III-lea (1270-1285) a plecat şi el în cruciadă pentru a lupta contra maurilor din Spania, pierzându-şi viaţa. Anterior aranjase mariajul fiului său cu moştenitoarea comitatului Champagne, adăugându-l la posesiunile casei regale.

Franţa în timpul domniei lui Filip al IV-lea cel FrumosFilip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a fost ultimul mare rege capeţian, remarcându-se prin faptul că a întărit semnificativ puterea centrală. Şi-a ales consilieri capabili şi ambiţioşi (legiştii / noblesse de rôbe) pentru a servi în administraţie, cei mai cunoscuţi fiind Guillaume de Nogaret şi Pierre Dubois. Împreună au căutat să elimine barierele ce stăteau în calea autorităţii regale, o acţiune care a implicatpersistent îngrădirea practicilor locale, a privilegiilor speciale sau a prerogativelor provinciale. Episcopii, înalta nobilime şi oraşele au fost forţaţi să coopereze cu regele, fie în legătură cu necesităţile justiţiei regale, fie cu cele ale tezaurului regal. Filip a anexat cu succes Franche-Comté, Lyon şi părţi din Lorena (Lotaringia), dar a pierdut

43

în încercarea de a dobândi controlul asupra Flandrei. Franţa ocupase Flandra în 1300, dar dominaţia franceză, instaurată în oraşe care până atunci avuseseră autonomie municipală şi sprijinul acordat de francezi menţinerii regimurilor patriciene au cauzat o răscoală a orăşenilor din Bruges (Brügge) în 1302. Alte oraşe s-au alăturat răscoalei, armatele franceze fiind silite să se retragă din Flandra. Înfrângerea decisivă a armatei franceze s-a petrecut la Courtrai în iulie 1302.Deja în 1295 Filip al IV-lea impune darea pentru răscumpărarea neprestării serviciului militar, dare după avere (nobilii care nu luptă, clerul, ţăranii liberi şi chiar ţărănimea aservită). Ulterior darea va fi cunoscută cu numele „darea pe fumuri” (fouage). În acelaşi an regele introduce o taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor, considerată de contribuabili drept ilegală şi numită ca atare: maltote, mai apoi se introduce şi gabela, taxa pe sare.Taxa de cămătărie a afectat masiv pe evrei, pe care Filip i-a expulzat din ţară pentru a le confisca averile. Pentru acelaşi motiv, a persecutat şi suprimat pe templieri, un ordin bogat al cruciaţilor. Ordinul format în Ierusalim poseda pământuri şi pe teritoriul Franţei. Templierii erau subordonaţi direct papalităţii şi, în bună măsură, îşi datorau bogăţia cămătăriei. Deoarece cavalerii templieri transmiteau regulat bani şi provizii din Europa în Palestina, au dezvoltat un sistem bancar eficientpe care suveranii şi nobilii europeni se puteau baza. Cavalerii au ajuns treptat în postura de a fi bancheri, acumulând bogăţii imense. După ce ultimele cruciade au eşuat şi nu mai aveau motivaţia de a apăra şi păzi Palestina, imensele bogăţii şi puterea templierilor au stârnit invidia puterilor laice şi ecleziastice. În anul 1307, templierii au fost acuzaţi de erezie şi vrăjitorie (sacrilegiu şi satanism), fiind arestaţi în frunte cu marele maestru al ordinului Jacques de Molay. În 1309 li s-a înscenat un proces în urma căruia mulţi au fost arşi pe rug. La cererea regelui, papa a desfiinţat ordinul în 1312. Datoriile regelui faţă de templieri au fost anulate iar averile ordinului au intrat în posesia regalităţii. Desfiinţarea ordinului în Anglia s-a produs în timpul domniei lui Eduard al II-lea.Intervenţia lui Filip în Flandra a costat mult politica regală, ceea ce l-adeterminat să impună taxe clerului, fapt care l-a adus în conflict cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Prin bula Clericis Laicos (1296) Bonifaciu interzicea clerului să plătească taxe vreunei puteri seculare; Filip replică prin interzicerea exportului de monede, privându-l pe papă de veniturile din Franţa. La o reconciliere temporară s-a ajuns în 1297 când papa Bonifaciu a admis că pentru scopuri excepţionale, care ţin de apărarea regatului, regii pot impune taxe clerului fără consultarea papei. Deoarece şi regele Eduard a adoptat aceeaşi conduită, Bonifaciu a trebuit să cedeze. Cearta s-a reaprins când Filip l-a arestat pe legatul papal Bernard Saisset în 1301, acuzându-l de trădare. Filip a convocat primele Stări Generale – reprezentanţii stărilor sociale privilegiate ale ţării (nobilime, cler, orăşenime). Deşi nu era pentru prima oară când

44

stările erau consultate, Filip le-a dat o formă organizată, transformându-le într-o instituţie nouă.Papalitatea a continuat, totuşi, să nege dreptul regelui de a aresta un cleric folosindu-se de acuzaţii seculare. S-au schimbat argumente legale care au degenerat în atacuri propagandistice. Bonifaciu a replicat prin lansarea bulei Ausculta Fili (1301), în care îl acuza pe Filip de depăşirea prerogativelor jurisdicţiei regale. Aceasta a fost urmată de faimoasa bulă Unam Sanctam (1302), în care afirma supremaţia papei asupra conducătorilor temporali, precum şi în chestiuni spirituale. Declarându-l pe Bonifaciu vinovat de erezie, Filip a ignorat bulele şi a făcut publică intenţia de a-l depune pe papă. Bonifaciu era pe punctul de a-l excomunica pe Filip al IV-lea cel Frumos atunci când Nogaret a pornit o expediţie în Italia cu scopul de a-l aresta pe Bonifaciu şi de a-l aduce în Franţa pentru a fi judecat. O confruntare violentă a avut loc la Anagni, în septembrie 1303, papa fiind arestat, dar, după trei săptămâni, vârstnicul papă a murit. Această dispută era legată în esenţă de chestiunea suveranităţii, deşi termenul nu era încă în uz în acea vreme. În 1305 influenţa lui Filip a impus conclavului de cardinali alegerea unui papă francez, în persoana fostului arhiepiscop de Bordeaux, Clement al V-lea, care a mutat reşedinţa papală la Avignon în 1309 şi în final l-a degrevat pe Filip şi pe consilierii săi de acuzaţia că ar fi acţionat incorect şi impropriu faţă de Bonifaciu. Papalitatea a rămas la Avignon, în dependenţă faţă de regalitatea franceză, până în 1378 („captivitatea babilonică”).Filip a reuşit să întărească puterea centrală, însă prin metodele dure de guvernare a lezat imaginea monarhiei. Declinul prestigiului a fost însoţit de spargerea liniei de succesiune. Între 1314 şi 1328, trei fii ai lui Filip al IV-lea – Ludovic al X-lea, Filip al V-lea şi Carol al IV-lea – au deţinut succesiv tronul, fără să aibă urmaşi pe linie bărbătească (un copil postum al lui Ludovic al X-lea a domnit pentru câteva zile ca Ioan I în 1316).

Franţa în timpul primilor ValoisLa moartea lui Carol al IV-lea, coroana a revenit nepotului lui Filip al IV-lea, Filip de Valois, care a domnit ca Filip al VI-lea (1328-1350). Regele Angliei, Eduard al II-lea, se căsătorise cu fiica lui Filip al IV-lea cel Frumos, căsătorie care iniţial nu ridica probleme cu privire la succesiunea la tronul Franţei. Mai târziu, Eduard al III-lea (1327-1377) a devenit rivalul lui Filip al VI-lea în chestiunea controlului asupraFlandrei, iar Filip a sprijinit Scoţia împotriva lui Eduard. În 1337, Eduard a ridicat pretenţii la tronul Franţei în calitate de nepot al lui Filip cel Frumos. Filip al VI-lea a replicat prin a declara invalidă pretenţia Angliei asupra Gasconiei şi cei doi regi au început un război care va fi cunoscut drept Războiul de 100 de ani (1337-1453).

45

Centralizarea statului englez

Urmările cuceririi Angliei de către normanziAnul 1066 a reprezentat un punct de turnură în istoria Angliei. Wilhelm I Cuceritorul şi fiii săi au dat Angliei o nouă conducere viguroasă. Feudalismul normand a devenit baza redistribuirii pământului între cuceritori, dând Angliei o nouă aristocraţie, franceză, şi o nouă structură social-politică. Anglia şi-a întors privirile dinspre Scandinavia spre Franţa, orientare ce avea să dureze vreme de patru veacuri.Wilhelm a fost un conducător aspru, pedepsind mai ales nordul Angliei atunci când acesta a încercat să-i dispute autoritatea. Puterea şi eficienţa sa pot fi văzute în Domesday Book (Cartea Judecăţii de Apoi), un recensământ realizat în scopuri fiscale şi în Jurământul de omagiu de la Salisbury cerut tuturor vasalilor săi. O consecinţă importantă a fost afirmarea autorităţii regale asupra celei ecleziastice. Wilhelm asprijinit şi reformarea bisericii, mai ales prin crearea unor centre bisericeşti separate.În 1087 tronul a revenit fiului său Wilhelm al II-lea (Rufus), iar Normandia fiului mai mare, Robert. Henric, al treilea fiu, a reunit sub autoritatea sa ambele teritorii – Anglia în 1100, după moartea lui Wilhelm al II-lea, iar Normandia în 1106 prin cucerire. Henric I (1100-1135) şi-a folosit curtea feudală în scopul organizării guvernării, punând şi bazele tezaurului Coroanei.La moartea lui Henric I instituţia regalităţii şi-a arătat şi punctele slabe, vasalitatea care lega regii din dinastia normandă de regele Franţei, relaţii care au dus la multiple conflicte, şi, în al doilea rând, posibilitatea contestării autorităţii regale în virtutea dreptului feudal. Cel de-al doilea fapt a dus la conflicte între regalitate şi feudali, la anarhia provocată de luptele pentru tron, mai ales în timpul domniei regelui Ştefan (1135-1154).

Politica de centralizare a regatului englez în secolul al XII-leaHenric al II-lea Plantagenet, conte de Anjou, a succedat la tron în 1154. El aducea coroanei engleze noi posesiuni pe continent, fiind unul dintre cei mai mari seniori francezi ai vremii, stăpânind, în afară de Anjou, Normandia, Maine, Touraine, Poitou, Aquitania, cu drept de suzeranitate şi asupra comitatelor Auvergne şi Toulouse, la care a adăugat Bretagne. În plus, regele englez avea suzeranitate şi asupra Scoţiei şi Irlandei (din 1170).Angevinii, Henric al II-lea şi fiii săi, Richard şi Ioan, au extins autoritatea regală. Henric a pus capăt anarhiei din timpul domniei regelui Ştefan prin reforme militare (scutagium) şi judiciare. A extins sfera jurisdicţiei regale prin elaborarea dreptului comun (Common Law), administrat de tribunale regale care aveau competenţă în întreaga Anglie. Henric al II-lea a limitat puterea tribunalelor

46

ecleziastice prin promulgarea „Statutelor de la Clarendon” (1164), ceea ce supunea reprezentanţii bisericii faţă de Common Law. Statutele au fost condamnate de către papa Alexandru al III-lea şi de primatul Angliei, Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbury. Controversa a generat un conflict doctrinal între puterea spirituală şi cea temporală, ceea ce a avut ca rezultat asasinarea lui Thomas Becket (1170). Doi ani mai târziu, ca urmare a excomunicării de către papă, Henric II-lea a jurat supunere scaunului pontifical, făgăduind să anuleze Statutele de la Clarendon.Richard I (1189-1199), supranumit Inimă de Leu, a petrecut mai puţin de un an pe teritoriul englez în timpul domniei sale, preluând de la tatăl său obligaţia de a merge în cruciadă. Absenţa sa îndelungată a permis ridicarea baronilor şi declanşarea unei crize politice.Ioan fără Ţară (1199-1216), care a moştenit resentimentul baronilor faţă de guvernarea angevină, a adăugat crizei pierderea Normandiei în 1204 şi un lung conflict cu papalitatea. În 1213 a capitulat în faţa papei Inocenţiu al III-lea, fiind silit să recunoască suzeranitatea scaunului apostolic. Această închinare avea consecinţe deosebit de grave, deoarece devenind vasalul papei, regatele Angliei şi Irlandei intrau în patrimoniul roman, Ioan şi succesorii săi urmând să le deţină ca simple concesiuni feudale. Profitând de situaţia critică a Angliei, Filip al II-lea August al Franţei a confiscat vasalului său Normandia, Bretania, Maine, Touraine, Anjou şi Poitou, iar după lupta de la Bouvines (1214) regele Angliei a rămas doar cu stăpânireaAquitaniei. Baronii, conduşi de Langton, l-au forţat pe Ioan să accepte un an mai târziu Magna Charta Libertatum prin care erau fixate privilegiile bisericii, ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi.

Prosperitatea economică şi revolta baronilorLa moartea lui Ioan (1216), baronii l-au acceptat pe fiul său în vârstă de nouă ani ca rege. Henric al III-lea (1216-1262) s-a supus controlului consiliului celor 12 baroni, consiliu în care cu statut egal intra şi primarul Londrei, şi a confirmat în 1225 Magna Carta. Astfel a început tradiţia confirmării regale a Magnei Carta şi afirmarea ideii că ea este fundamentul legislaţiei engleze şi al guvernării limitate.Henric al III-lea nu a fost totuşi un rege deosebit de capabil. Baronii, într-un memoriu din 1258 – Prevederile de la Oxford – cereau regelui ca autoritatea regală să fie în întregime pusă sub controlul unui comitet al baronilor. Un drept asemănător au cerut şi cavalerii alături de orăşeni prin Prevederile de la Westminster. Războiul civil a izbucnit în 1264, conducătorul baronilor, Simon de Montfort, conte de Leicester, acesta ajungând pentru scurtă vreme la putere. De Montfort a fost ucis în lupta de la Evesham în 1265 iar puterea a fost din nou preluată de Henric şi capabilul său fiu Eduard.Anglia a prosperat în secolele XII-XIII. Pământurile cultivate au crescut, iar creşterea oilor şi vânzarea lânii au devenit extrem de importante.

47

Londra şi alte oraşe au devenit centre vitale de comerţ şi prosperitate şi au primit dreptul de comună prin carte regale.

Reformele şi Parlamentul englezEduard I (1272-1307) a restaurat controlul regal şi a iniţiat mai multe reforme: a limitat dreptul baronilor de a ţine curţi proprii de judecată; a redus dreptul vasalilor de a dispune de pământ în detrimentul seniorilor lor feudali; şi a dat legii commune engleze direcţia pe care urma să o ia pentru secolele următoare. Cea mai importantărealizare, a folosit şi dezvoltat parlamentul, care în esenţă era iniţial consiliul feudal al regelui, dar cu alt nume, şi a lărgit numărul membrilor săi. „Model Parliament” din 1295, urmând modelul lui de Montfort din 1265, era constituit din mari baroni, episcopi, abaţi şi reprezentanţi ai comitatelor şi oraşelor. În 1297, în scopul de aobţine bani necesari purtării războiului, Eduard a acceptat „Confirmation of Charters”, fiind de acord cu faptul că impozitele trebuiau să aibă asentimentul întregului regat, ceea ce în curând va însemna acordul parlamentului. În secolul următor, parlamentuls-a despărţit în două camere, a lorzilor şi a comunelor.Eduard a cucerit nord-vestul Ţării Galilor, punând capăt conducerii prinţilor de acolo. A construit castele din piatră, a adoptat arcul lung al galilor ca armă engleză şi l-a numit pe fiul său mai mare prinţ al Ţării Galilor. A intervenit în chestiunile din Scoţia, pretinzând chiar tronul Scoţiei. După ce a luptat împotriva scoţienilor în multe rânduri, dar cu efect redus, Eduard a murit în 1307 fără să fi supus regatul din nord.Fiul său, Eduard al II-lea, a renunţat la campanie. În 1314, în bătălia de la Bannockburn, regele Robert Bruce a impus dorinţa de independenţă a Scoţiei, independenţă păstrată pentru alte trei veacuri. Unul dintre preţurile mari ale războiului a fost atragerea duşmăniei de durată a Scoţiei, sprijinită şi de alianţa cu Franţa.

Secolul al XIV-leaEduard al II-lea a fost un rege slab, în parte influenţat de favoriţii săi şi dominat în bună măsură de ordonanţele din 1311 care dădeau puterea conducătoare baronilor.Deşi s-a eliberat de dominaţia baronilor în 1322, a fost forţat să abdice în 1327. Fiul său, Eduard al III-lea, a soluţionat problema baronială ţinându-i ocupaţi în Franţa, unde Anglia avea încă teritorii întinse. În 1337, Eduard al III-lea a iniţiat Războiul de 100 de ani pentru a-şi pune în aplicare pretenţiile la tronul Franţei. După succese iniţiale (Crecy, Calais, Poitiers), care au contribuit la creşterea prestigiului monarhiei engleze, acţiunile militare şi-au pierdut din popularitate.Moartea neagră (marea ciumă) a lovit Anglia în 1349, reducând populaţia la o treime. „Statutele celor care muncesc” (1351) au încercat să îngheţe salariile la nivelul celor dinainte de ciumă, şi în consecinţă să îi oprească pe ţărani şi lucrători din a obţine avantaje de

48

pe urma scăderii forţei de muncă. Răscoala ţăranilor din 1381, condusă de John Bull şi Wat Tyler, a reflectat nemulţumirile crescânde ale cultivatorilor de pământ. O amploare deosebită în agricultură luaseră renta în bani şi arendăşia. Şerbia a început să fie treptat desfiinţată, o bună parte din terenuri fiind îngrădite în scopul creşterii oilor, activitate care nu necesita forţă de muncă mare.Mutarea papilor la Avignon, în Franţa, (1309-1376) şi Marea Schismă aBisericii apusene (1378-1417), în care papi rivali se opuneau unul altuia, au cauzat pierderea respectului englez faţă de papalitate. Statutele din 1351 şi 1390 limitau competenţele papalităţii în Anglia. John Wycliffe, profesor la Oxford, şi curentul lollard au criticat corupţia bisericii, atacând supremaţia acesteia şi ordinea socială.Richard al II-lea (1377-1399), nepotul lui Eduard al III-lea, şi-a început domnia la zece ani, având de înfruntat facţiuni rivale care luptau pentru putere. El a domnit moderat până în 1397 când s-a angajat în lupte directe cu înalta nobilime. În 1399, vărul său, Henric Bolingbroke, duce de Lancaster, l-a forţat să abdice, devenind el însuşi rege, cu numele de Henric al IV-lea (1399-1413).

Criza societăţii engleze în secolul al XV-leaDin 1216 chestiunea succesiunii la tron era reglementată prin revenirea acestuia fiului celui mai mare al regelui. În aceste condiţii, Henric al IV-lea, nu putea avea pretenţii la tron. Moştenitorul de drept era Edmund, conte de March, care descindea din cel de-al treilea fiu al lui Eduard. Datorită acestei situaţii, Henric şi succesorii săi din Casa Lancaster nu erau siguri în pretenţia lor la tron, slăbiciune manifestată în concesiile făcute parlamentului şi Bisericii.Henric al V-lea (1413-1422), care a succedat tatălui său, avea o singură mare ambiţie, de a ajunge la aceleaşi succese militare în Franţa ca şi Eduard al III-lea. A câştigat o strălucită victorie în bătălia de la Azincourt din 1415, confirmându-şi succesul prin Tratatul de la Troyes (1420). După moartea sa, în acelaşi an cu regale Franţei Carol al VI-lea (1422), şi ca urmare a intensificării rezistenţei franceze,politica engleză pe continent s-a dovedit a fi greşită. Nemulţumirile faţă de regalitate şi anarhia feudală au crescut în timpul minoratului lui Henric al VI-lea.

Războiul celor două rozeHenric al VI-lea (1422-1461, 1470-1471) nu a fost apt de guvernare; de-a lungul domniei sale controlul regatului a trecut de la o facţiune nobiliară la alta. Războiul purtat în Franţa a accentuat şi mai mult lipsa de abilitate a lui Henric în Anglia.Pierderea Normandiei în 1450 şi corupţia conducerii a incitat o nouă răscoală, condusă de Jack Cade, la care, pe lângă un număr mare de ţărani, au participat nobilii sărăciţi şi orăşenimea din Londra. Răscoala,

49

ca şi pierderea posesiunilor engleze în Franţa, cu excepţia zonei Calais, în 1453, au constituit preludiul conflictului dynastic numit Războiul celor două roze (1455-1485). Războiul a fost purtat între două ramuriale familiei regale, Casa Lancaster care, în persoana lui Henric al VI-lea, poseda tronul, dar căreia îi lipsea capacitatea de guvernare efectivă, şi Casa de York, condusă de Richard, duce de York, care avea pretenţii valide la tron şi o mai mare abilitate. Conflictul a fost agravat în 1453, când soţia regelui, Margareta de Anjou, a dat naştereunui fiu, ceea ce punea în pericol statutul lui Richard, aparent moştenitor la tron. Punctul de cotitură al războiului l-a constituit anul 1460, atunci când Richard a căzut în luptă, cauza sa fiind preluată de fiul acestuia, Eduard, ajutat de Richard Neville, conte de Warwick. Astfel în 1461 i-a înfrânt pe Lancastrieni, l-a luat captiv pe Henric,iar parlamentul intimidat l-a aclamat ca rege, drept Eduard al IV-lea (1461-1483). Fuga lui Henric şi căsătoria lui Eduard (1464) cu Elisabeth Woodville, precum şi alianţa sa cu Burgundia l-au înstrăinat pe Warwick, care s-a alăturat forţelor Margaretei de Anjou, depunându-l pe Eduard şi restaurându-l pe Henric în domnie (1470). Eduard a revenit în anul următor, sprijinit de cumnatul său, Carol deBurgundia, şi i-a înfrânt decisiv pe Lancastrieni. La moartea lui Eduard tronul a revenit fiului său, Eduard al V-lea (1483), tronul fiind curând uzurpat de ducele de Gloucester, viitorul rege Richard al III-lea. Doi ani mai târziu, Henric Tudor l-a înfrânt pe Richard în bătălia de la Bosworth Field, devenind regele Henric al VII-lea.Războiul celor două roze a fost una din cele mai sângeroase perioade din istoria Angliei, dar a jucat implicit un rol important în procesul de centralizare a statului şi monarhiei, constituind preludiul monarhiei absolutiste.

Unificarea şi centralizarea statului în Peninsula iberică

Peninsula iberică sub stăpânirea arabăLa 711 o armată musulmană berberă, condusă de Tariq ibn-Ziyad, a trecut strâmtoarea Gibraltar din nordul Africii. Roderick, ultimul rege vizigot, a fost înfrânt în bătălia de la Rio Barbate, astfel că înaintarea forţelor invadatoare nu a mai putut fi stăvilită, până în 719 arabii

50

ocupând aproape întreaga peninsulă, până la Pirinei. Înaintarea lor spre nord a fost oprită doar în urma luptei de la Poitiers (732) de cătrefrancul Carol Martel.În primii ani, maurii, cum au devenit cunoscuţi cuceritorii berberi, au stăpânit peninsula (cu excepţia Asturiei şi a Ţării Bascilor) ca pe o zonă dependentă de provinciile din nordul Africii, o diviziune a Califatului de la Damasc. După 717, ţara a fost condusă de emiri, numiţi şi califi, care adesea îşi neglijau îndatoririle, ceea ce a făcut ca într-o perioadă de 40 de ani să fi numiţi 20 de emiri. Acestei stări de lucruri I s-a pus capăt prin lupta între dinastiile Umayyadă şi Abbasidă care îşi disputaucontrolul asupra califatului. Ultimul emir iberic, Yusuf, era de partea abbasizilor, în schimb oficialii locali îi sprijineau pe Umayyazi. Facţiunea umayyadă l-a solicitat pe Abd-ar-Rahman I, membru al acestei familii, să devină conducător independent al Spaniei maure. În 756 Abd-ar-Rahman întemeiază astfel un puternic emirat independent care mai târziu a devenit Califatul de Cordoba.În timpul întemeierii stăpânirii maure, în nordul peninsulei s-au menţinut formaţiuni creştine. Cel mai important stat creştin, micul regat al Asturiilor, a fost întemeiat în jurul anului 718 de către Pelayo, o căpetenie vizigotă. Ginerele lui Pelayo, Alfonso, a cucerit aproape întreaga regiune cunoscută sub numele de Galicia, a recucerit majoritatea teritoriului Leon şi a fost încoronat ca rege (Alfonso I) alLeonului şi Asturiilor. Alfonso al III-lea a extins mult aceste teritorii până la sfârşitul domniei sale (910). În secolul al X-lea, regiunea Navarrei a devenit regat independent sub conducerea lui Sancho I. În aceeaşi perioadă, regii Leonului şi-au extins stăpânirea spre est până la Burgos. Datorită castelelor construite în scopul apărării graniţelor, această regiune a ajuns să fie cunoscută sub numele de Castilia. Subconducerea comitelui Fernan Gonzales regiunea a devenit independentă de Leon, iar în 932 comitele s-a declarat rege al Castiliei.În secolul al XI-lea o parte considerabilă a Aragonului a fost recucerită de la musulmani de către Sancho al III-lea, regele Navarrei, care recucerise şi Leonul şi Castilia, iar în 1033 l-a încoronat pe fiul său Ferdinand I ca rege al Castiliei. Această unitate vremelnică a luat sfârşit o dată cu moartea lui Sancho, când regatul a fost împărţit între fiii săi. Cel mai proeminent dintre fiii lui Sancho a fost Ferdinand, care a dobândit Leonul în 1037, a luat în stăpânire secţiunea maură a Galiciei şi a întemeiat un comitat vasal în nordul Portugaliei de astăzi. Consolidându-şi puterea în nordul peninsulei, Ferdinand s-a proclamat în 1056 împărat al Spaniei (de la Hispania), şi a iniţiat epoca Reconquistei de sub stăpânirea maură.

Reconquista creştinăLa începutul marii Reconquiste, dinastia Umayyadă stăpânise Peninsula iberică pentru trei veacuri. Cel mai important conducători fusese Abd-ar-Rahman al III-lea, care în 929 s-a proclamat calif.

51

Capitala sa, Cordoba, a devenit cel mai strălucitor oraş din Europa, exceptând Constantinopolul, în timp ce civilizaţia spaniolă în vremea supremaţiei maure era mult mai avansată decât cea din restul continentului. Au fost întemeiate numeroase şcoli, multe din ele fără taxe. La marile universităţi musulmane erau cultivate medicina, matematicile, filosofia şi literatura. Aristotel era studiat înainte de a fi cunoscut în Europa creştină. S-a dezvoltat o amplă literatură, înşişi califii fiind poeţi şi autori de marcă, iar artele şi arhitectura au înflorit. Umayyazii auîncurajat comerţul şi agricultura, construind sisteme de irigaţie complexe în regiunea sudică a peninsulei.Dinastia s-a stins la moartea lui Hisham al III-lea în 1036, califatuldezmembrându-se în mai multe regate independente şi reciproc ostile, Cordoba, Granada, Sevilla, Toledo, Lisabona, Saragossa, Murcia şi Valencia. Disoluţia puterii centrale maure a făcut posibil ca regii creştini din nordul Spaniei să poată supune unele state maure, pe altele aducându-le în poziţia de state tributare. O revenire temporară a puterii centrale a fost instituită de către Abbadizii din Sevilla între 1023-1091. Alfonso I al Castiliei şi-a condus oştile înspre sud, stăpânind până în 1086 Toledo. Abbad-al-Mutamid, cunoscut drept Abbad al III-lea al Sevilliei, a cerut atunci ajutorul Almoravizilor, o sectă musulmană din nordul Africii. Aceştia au trecut în Spania, dar după înfrângerea lui Alfonso în 1086 s-au întors împotriva maurilorspanioli, devenind la începutul secolului al XII-lea conducători ai Spaniei musulmane.Dinastia almoravidă nu a dăinuit însă, puterea trecând în mâinile unei alte secte africane, a Almohazilor, care au invadat Spania în 1145, în timp de cinci ani ajungând stăpâni ai zonei musulmane. Între timp, regii creştini şi-au continuat înaintarea. Într-o mare bătălie dată în Câmpiile de la Toledo – Las Navas de Tolosa – în iulie 1212, almohazii au fost înfrânţi de către forţele creştine reunite şi au fost alungaţi la scurtă vreme din Spania. Creştinii au eliberat zone mari ale Spaniei sudice, inclusiv oraşele Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248) şi insulele Baleare (1228-1235).Puterea maură a fost limitată la unele porturi din jurul Cadizului şi la regatul Granada, care a rezistat până în 1492, fiind unul dintre cele mai strălucitoare regate musulmane.Spania a constat în următoarele două secole din două mari regate: în vest Castilia şi Leon, inclusiv Asturiile, Cordoba, Estremadura, Galicia şi Sevilla, iar în est Argon, cu Barcelona, Valencia şi Insulele Baleare. Ambele regate aveau o populaţie compozită (creştini, musulmani şi evrei), cu o mare diversitate de dialecte şi forme politice divergente.

Încheierea procesului de recucerire, de unificare teritorială şi de centralizare politică a Spaniei

52

În 1469, căsătoria Isabellei I de Castilia cu Ferdinand V de Aragon a însemnat unirea celor două regate, fapt care a făcut din Spania o mare putere. Ambii au devenit conducători asociaţi ai Castiliei în 1474 şi Aragonului în 1479, deşi nu s-a produs o unire reală – de jure – a celor două regate, ci doar una dinastică, fiecare monarh exercitându-şi puterea suverană doar asupra propriului regat. Aragon, regatul mai mic şi mai sărac, a fost într-o anumită măsură neglijat. Atenţia a fost focalizată în schimb asupra întăririi autorităţii regale în Castilia care era mai bogată şi mai populată. De mare importanţă pentru „monarhii pioşi” – care iau luat titlul de regi catolici – a fost instituirea în 1478, prin autorizare papală, a Tribunalului Inchiziţiei, transformat în1482 în „Consiliul Suprem al Inchiziţiei”, cu menirea de a întări puritatea credinţei.Inchiziţia a fost deopotrivă un instrument puternic în creşterea şi consolidarea puterii regale. Inchizitorii, serviţi de o mulţime de informatori, erau numiţi de către regalitate, investiţi atât cu putere civilă, cât şi cu putere ecleziastică, ei nefiind supuşi jurisdicţieiobişnuite. Procedurile erau secrete, iar proprietatea condamnaţilor era confiscată si distribuită între Coroană, Inchiziţie şi acuzatori.În 1480, Isabella a convocat un mare cortes (adunare reprezentativă pe stări) la Toledo, care a pus bazele legislative ale absolutismului regal în Castilia. Legile au fost recodificate, sistemul judiciar a fost reformat, iar puterea nobiliară diminuată.Mai mult decât atât, structurile administrative şi metodele de recrutare a oficialilor de stat au fost sistematizate, toate acestea făcând din Castilia unul dintre cele mai moderne state ale vremii.Puterea regală a fost consolidată şi în timpul războiului de zece ani împotriva Granadei, ultimul bastion maur din Peninsula iberică. Eforturile au culminat în 1492, cucerirea Granadei însemnând desăvârşirea unificării politice a întregii Spanii, unitatea religioasă fiind impusă prin convertirea forţată şi expulzarea evreilor, din care aproximativ 150000 au emigrat, şi a maurilor.Totuşi, un fapt aparent minor, finanţarea lui Christophor Columb în a afla o cale spre Indii dinspre vest, a avut consecinţe istorice majore. Ca urmare a descoperirii Americii, la 1492, Spania dobândeşte un puternic avans. Intrarea în posesia unui imperiu colonial bogat în metale preţioase (1521 – cucerirea Mexicului) ridică Spania la rangul de primă putere europeană. Din 1496, dinastia spaniolă este legatămatrimonial de Casa de Habsburg. Uniunea dinastică a dus la preponderenţa politică a Spaniei asupra Europei. Pe de altă parte, Casa de Habsburg devine în scurtă vreme, prin sistemul matrimonial promovat – încheierea unor căsătorii între 1477-1496 – cea mai importantă familie princiară din Europa, factor definitoriu pentru

balanţa de putere din secolul al XVI-lea.

53

Ungaria (secolele X-XVI)

Aşezarea ungurilor în EuropaUngurii sunt o populaţie fino-ugrică, din ramura ugriană, originară din spaţiul cuprins între Munţii Altai şi nordul Iranului. În secolul I d. Hr. ei s-au aşezat în ţinuturile dintre Urali, fluviul Volga şi râul Kama. Sursele prime referitoare la unguri sunt orientale, apoi bizantine – Taktika împăratului Leon Filosoful (886-912) şi De administrando imperio, lucrarea lui Constantin Porfirogenetul (913-959) – şi în final, latine occidentale şi slave. În teritoriul dintre Urali şi Volga, ungurii ajung, alături de unele triburi turcice şi slave, sub dominaţiaKhaganatului Khazar. Acest stat întemeiat pe la sfârşitul secolului al VII-lea a durat peste trei veacuri şi a vegheat ca prin poarta dintre Munţii Urali şi Marea Caspică să nu mai treacă mari valuri nomade spre Europa. De efectele acestei pax khazarica au beneficiat şi regiunile româneşti, deoarece acestea, de la trecerea protobulgarilor la sudul Dunării până la invazia ungurilor (895-896), s-au bucurat de o anumită perioadă de linişte dinspre est.Profitând de decăderea Khanatului Khazar, incapabil să mai oprească, după 800, deplasările nomazilor, ungurii şi pecenegii se desprind treptat de sub controlul khazarilor şi înaintează înspre vest, în regiunile dintre Don şi Nipru. Pe Don, contra ungurilor şi altor migratori, khazarii, cu ajutor bizantin, au ridicat la 837 cetatea Sarkel. În lungul periplu de la Urali şi Volga spre Nipru, ungurii au intrat în contact cu populaţii iraniene, cu alanii, slavii şi cu triburi turce, precum cel al onogurilor, nume de la care, se pare, derivă şi cel al ungurilor.În vecinătatea Khazariei, Constantin Porfirogenetul aminteşte regiunea uniunii tribale a ungurilor numită Lebedia, probabil în zona Don-Nipru. În primele decenii ale secolului al IX-lea, ungurii, ca urmare a invaziei pecenegilor, s-au divizat. O parte s-au refugiat spre Persia, alta, pornind, după tradiţie, spre vest, a ajuns în regiunea Atelkuzu sau Etelkuzu. Sensuldenumirii este de mesopotamia sau „între râuri”. Ipotezele sunt multiple: Nipru şi Prut sau Bug şi Siret, ori chiar Nistru şi Prut. În cronicile latino-maghiare, Etul (Etel) este identic cu Donul, limita estică a ţinutului în discuţie, poate chiar între Donuri (Don şi Doneţ).Ungurii s-au apropiat treptat de zona de la nord de gurile Dunării. Astfel, la 837, chemate de bulgari, cetele ungurilor au venit spre a-i opri pe adrianopolitanii deportaţi în vremea hanului Krum (802-814) al nordul Dunării să se repatrieze. Dar grecii au respins atacul unguresc, iar exilaţii s-au putut îmbarca pe navele bizantine. Ungurii vor mai fi menţionaţi la Dunărea de Jos prin 895-896, când se angajează în luptă contra bulgarilor,ţinând partea bizantinilor.Ungurii vor mai participa, chemaţi de moravieni, aflaţi de partea lui Karloman în lupta contra tatălui său, Ludovic Germanicul (862). Ungurii trec şi la măcelărirea populaţiei din dreapta Dunării în Panonia. O altă expediţie similară are loc în aceeaşi zonă în 863. În 881, o nouă invazie ungurească s-a produs, când au înaintat până la Viena, probabil cu asentimentullui Svatopluk, suveranul Moraviei Mari. La 892, ungurii se alătură armatelor germanice ale lui Arnulf şi se îndreaptă contra moravienilor, a foştilor aliaţi. În 894, când moravienii lui Svatopluk erau în conflict cu germanii, ungurii revin în Panonia, de partea moravienilor.

54

În concluzie, înainte de stabilirea definitivă în Panonia (896), ungurii au urmat o evoluţie politică relativ complexă, rămânând însă la stadiul de populaţie nomadă, de stepă, şi au luat ca urmare a expediţiilor întreprinse din Atelkuzu în Panonia, cunoştinţă cu realităţile Europei central-sud-estice.Cronicile greceşti, izvoarele germane şi arabe oferă şi ele date despre evenimentele petrecute la sfârşitul secolului al IX-lea pe fondul conflictului între Bulgaria şi imperiul bizantin. Astfel Niketas Skleros, trimis cu flota la Dunăre, a luat legătura, în numele împăratului Leon al VI-lea Filosoful (886-912), cu principalii conducători unguri, pe care i-a cointeresat să colaboreze în războiul contra bulgarilor. Călăreţii unguri au trecut în sudul Dunării, şi, împreună cu bizantinii, l-au înfrânt pe ţarul bulgar Simeon cel Mare (893-927) şi au prădat capitala Preslav. Ulterior, beligeranţii au ajuns la pace. Analele de la Fulda plasează o invazie a ungurilor în Ţaratul bulgar în vara anului 895, şi o alta, cu un clar impuls bizantin, în 896. Este posibil ca de fapt să fie vorba de o singură expediţie. În ciuda păcii încheiate, ţarul Simeon a făcut apel la pecenegi care, determinaţi la rândul lor şi de presiunea altorturanici, îi asaltau pe unguri dinspre răsărit. Atacul conjugat al bulgarilor şi pecenegilor, care a condus la înfrângerea ungurilor, a avut loc, conform analelor de la mânăstirea Fulda şi cronicarului arab Tabari, în 896. În acelaşi an, împăratul german Arnulf, din cauza pericolului iminent, lua măsuri pentru apărarea oraşului (urbs) Mosaburg (Mosburg) din Panonia.Este posibil ca ideea mutării sălaşurilor ungureşti din stepele nord-pontice la Dunărea pontică să fi apărut înainte de 896, dar actul propriu-zis, în toată amploarea lui, s-a produs în 896. Astfel uniunea de triburi condusă de Arpad, fiul lui Almos, formată conform tradiţiei din şapte triburi la care se adăugase un trib aliat de khabari, pătrunde prin pasul Verecke din Carpaţii Nordici în Panonia, unde ocupă un teritoriu relativ întins, fără a întâmpina o rezistenţă deosebită.

Statul maghiar în secolele XI-XIIIBazele statului au fost puse în vremea lui Geza (972-997), sub stăpânirea căruia instituţiile gentilice au devenit instituţii de stat. Invaziile maghiare înspre centrul şi vestul Europei au fost oprite după 955 în urma înfrângerii ungurilor de către Otto cel Mare al Germaniei la Lechfeld. Crearea Imperiului german a impus ungurilor necesitatea de a acţiona în direcţia organizării şi consolidării statului pentru a face faţă unor vecini puternici. Opera deîntărire a autorităţii centrale a continuat în timpul regelui Ştefan cel Sfânt (997-1038) care cu ajutorul papei Silvestru II, în anul 1000 şi-a luat titlul de rege. Cu Ştefan, canonizat în 1083, a început o nouă perioadă în istoria Ungariei. Creştinismul a devenit religia oficială, păgânismul a fost suprimat, iar autoritatea regală centralizată. Rezultatul a fost înlocuirea organizării tribale cu comitatele (megye) care se adăugau episcopatelor menite să asigure prin mijloace religioase ordinea în stat. Naşterea organizării comitatense poate fi urmărită încă din perioada domniei regelui Ştefan cel Sfânt (997—1038). Comitele era iniţial conducătorul comitatului. În primul codice de legi al lui Ştefan cel Sfânt, de pe la 1001, sunt incluse trei

55

articole care oferă indicii valoroase cu privire la jurisdicţia comitelui. Într-un articol se spune că este o datorie, sarcină generală a comitelui să administreze justiţia „conform poruncilor legii divine“ şi în înţelegere cu juzii şi înalţii prelaţi. Alt articol însărcinează clericii şi comitele să interzică munca în zilele de Duminică. Un al treilea articol specifică: duminica fiecare trebuie să meargă la biserică, doar paza contra incendiilor poate rămâne acasă. Aceste articole demonstrează clar faptul că competenţele comitelui se extindeau asupra întregului teritoriu al comitatului. Este de remarcat impunerea conlucrării comitelui cu şeful bisericii şi prelaţii. Deoarece organizarea ecleziastică se extindea asupra întregului comitat, este de presupus că acelaşi lucru era valabil şi pentru comite. Se spune expres că comitele era părtaş la înfăptuirea jurisdicţiei. De la jumătatea secolului al XII-lea, la început curtenii (udvarnép), dar treptat tot mai mulţi oameni, între care membri ai micii nobilimi (servientes, slujbaşi regali) obţin imunitate faţă de jurisdicţia comitelui. Procesul se amplifică în timpul domniei lui Ladislau cel Sfânt şi este paralel cu evoluţia organizării administraţiei. În 1002când a avut loc sfinţirea abaţiei Pannonhalma (St. Martinsberg), Ştefan cel Sfânt scoate mânăstirea împreună cu locuitorii ei de sub patronatul organelor regale. O imunitate asemănătoare este oferită de Ştefan bisericilor arhiepiscopale şi episcopale, precum şi celorlaltor abaţii şi prepozituri regale. Nu este o întâmplare deci faptul că documentele mai târzii se sprijină pe imunitatea bisericilor din timpul lui Ştefan cel Sfânt. Şirul de imunităţi îlîncheie hospites, viitorii locuitori ai oraşelor. Comitele îşi menţine puterea largă doar asupra populaţiei cetăţii, instituţia originară a jurisdicţiei sale. Situaţia se schimbă şi datorită faptului că rolul militar al burgului pierde din importanţă deja în secolul al XI-lea. Aceasta face ca tot mai puţini oameni să-şi îndeplinească sarcinile de prestare a serviciului militar care vizaapărarea graniţelor.Statul maghiar, întemeiat în a doua parte a secolului al X-lea şi consolidat abia în urma creştinării de după anul 1000, nu a avut capacitatea să cucerească şi, mai ales, să domine Transilvania decât după secole.Luptele dinastice din anii 1038-1077 au dus la creşterea puterii nobililor. Pentru a stimula dezvoltarea economiei, îndeosebi a meşteşugurilor, regii Ungariei au înlesnit aşezarea în Transilvania şi Slovacia, cu drept de hospites, a unor colonişti veniţi din Apus.Pe la mijlocul secolului al XII-lea, cel mai târziu în timpul domniei lui Geza II (141-1162), s-a petrecut colonizarea saşilor, după ce aşezarea unor grupuri de germani în Ungaria propriu-zisă începuse deja în secolul al XI-lea. Legile regelui Coloman (1095-1116) îi desemnează pe noii colonişti drept liberi et hospites. Numeroasele privilegii acordate unor grupuri diferite de comunităţi săseşti arată că aşezarea saşilor nu a fost un fenomen petrecut într-un singur val, ci un proces, desfăşurat în etape succesive între 1100-secolul al XIV-lea.Între secolele XII-XIII, cele mai mari enclave au fost colonizate pe teritoriul regal, în timp ce altele mai mici se vor forma pe teritoriul comitatelor nobiliare, dreptul comunităţilor săseşti depinzând în mare măsură şi de obiceiul ce era legat de teritoriul respectiv.Documentele îi amintesc pe noii veniţi ca Theutonici, Flandrenses sau Saxones. Primul grup venit în Transilvania, se pare la chemarea regelui Geza II, a fost colonizat în zona Sibiului şi provenea în principal din Franconia. De importanţă deosebită pentru evoluţia ulterioară a comunităţilor săseşti a fost

56

Bula de Aur a regelui Andrei al II-lea, acordată coloniştilor provinciei Sibiului la 1224, incluse fiind privilegii şi drepturi de bază, între care desfiinţarea comitatelor, cu excepţia celui sibian, care va fi condus de acum încolo de greavi, cu competenţa de a institui juzi în teritoriul între Orăştie şi Baraolt, aceştia fiind aleşi exclusive din rândul coloniştilor saşi. Saşii puteau de asemenea să-şi aleagă liber preoţii. Autonomia şi autoconducerea saşilor pe pământul crăiesc sunt astfel asigurate. În Spiska Slovenska, primelecodificări ale privilegiilor coloniştilor germani de la 1271, din timpul lui Ştefan al V-lea, statuează drepturi asemănătoare, ele fiind reconfirmate în 1317 şi la 1328, şi, în cele din urmă, structurate în aşa-numitele 95 de articole „Zipser Willkür”.Expansiunea Ungariei pe coasta dalmată (1105) i-a adus pe unguri la conflicte numeroase cu Imperiul bizantin, mai cu seamă în a doua jumătate a secolului al XII-lea.Impunerea stăpânirii ungare de către Andrei al II-lea asupra Galiţiei şi Lodomeriei (1213) a provocat conflicte la graniţa de nord. Pentru ţinerea în frâu a nobililor, dar şi pentru întărirea statului prin instrumente confesionale au fost colonizaţi cavalerii teutoni în Ţara Bârsei (1211-1225). Regele Andrei al II-lea, care la 1218 se întorcea din cruciadă, a aflat ţara în plină anarhie. Bula de Aur emisă în 1222, comparabilă întrucâtva cu Magna Carta Libertatum, din Anglia, limita autoritatea regală în folosul nobilimii, confirmând în scris privilegiile acesteia, în special pe cele ale slujitorilor regali, inclusiv dreptul la răscoală în cazul în care regalitatea nu ar fi respectat drepturile nobilimii.Puternic sprijinită de cruciadă şi statele apostolice (Polonia şi Ungaria), papalitatea a conceput proiectul integrării continentului sub autoritatea sa, care se dorea a fi doar o etapă a împlinirii misiunii apostolice universale pe care o revendica. Acest program ambiţios a determinat ca în deceniul patru al secolului al XIII-lea, emisarii Sfântului Scaun, călugării dominicani, să ajungă până în regiunea cursului superior al fluviului Volga. Un ajutor preţiospentru promovarea noilor sale interese a reprezentat-o, pentru papă, Ungaria. Stat prin definiţie apostolic, regatul arpadian dorea să aducă sub influenţa sa încă de la sfârşitul secolului al XII-lea cnezatele ruseşti Halici şi Vladimir. După 1204, expansionismul maghiar, desfăşurat la concurenţă cu cel polonez, a primit o puternică nuanţă confesională. Timp de trei decenii (1204-1235), expediţiile ungare s-au desfăşurat în cooperare cu biserica apuseană, reuşind să determine cnezatul Halici să recunoască suzeranitatea maghiară.Totodată, la insistenţele Sfântului Scaun, coroana ungară a întreprins acţiuni pentru eliminarea toleranţei religioase în politica sa internă. Trebuie menţionat că, timp de două secole după creştinarea ungurilor de către Ştefan I, statul maghiar a tolerat în teritoriile sale coexistenţa unor confesiuni şi chiar religii diferite. Cele două părţi ale toleranţei (lingvistico-etnică şi confesională) au fost o componentă esenţială a politicii interne a regatului arpadian până la începutul secolului al XIII-lea. Ele au reprezentat şi acceptarea autonomiei politico-administrative ale diferitelor popoare aflate în puterea regelui.Orientarea spre Roma a descendenţilor lui Arpad a încheiat capitolul încercării

57

Imperiului bizantin de a câştiga poporul ungar pentru creştinarea răsăriteană. Dar, acest fapt nu a dus la prigonirea ortodoxiei, sau la dispariţia ei, ci, dimpotrivă, creştinătatea răsăriteană şi-a păstrat instituţiile ei, atestate documentar. La aceasta a contribuit şi vecinătatea Bizanţului, care a reprezentat un puternic factor de influenţare a regatului maghiar. Încetareaprezenţei bizantine la Dunăre, apoi prăbuşirea Imperiului bizantin au modificat datele poziţiei internaţionale a regatului ungar, ca şi pe cele ale politicii interne.În aprilie 1204, papa Inocenţiu al III-lea, luând act de sesizarea regelui maghiar care se referea la starea de decădere a bisericilor călugărilor greci, solicita unor ierarhi ai bisericii ungare să cerceteze situaţia şi să avizeze alcătuirea din aceste unităţi ale bisericii răsăritene a unei episcopii dependente direct de Roma, sau de a numi în fruntea lor abaţi latini. Politicaconfesională asimilatoare a regalităţii ungare, aplicată în deceniile 3-4 ale secolului al XIII-lea, sub impulsul direct al Romei, va deveni unul din factorii convulsiilor care au subminat regatul în a doua jumătate a aceluiaşi secol.Cu toate acestea, în cadrul statului maghiar prozelitismul catolic a fost mai puţin viguros decât spolierea de bunuri şi drepturi politice, faptul datorându-se interesului mai scăzut al coroanei ungare faţă de primul aspect. În 1234, papalitatea încearcă să constrângă coroana maghiară să se angajeze mai hotărât în politica de asimilare confesională a supuşilor săi. Dar măsurile împotriva „ereticilor” - conform Conciliului de la Lateran din 1215 - nu auvizat doar pe ortodocşi, ci şi pe evrei (mozaici) şi musulmani. În acest context se poate afirma că prozelitismul catolic în regatul maghiar a reprezentat mai puţin un scop în sine, cât mai ales un mijloc al statului de a-şi realiza propriile scopuri prin intermediul puterii Romei.Năvălirea tătarilor (1241) a accelerat procesul de slăbire a autorităţii statale în Ungaria. Încercarea lui Bela al IV-lea (1235-1270) de a stăvili înaintarea mongolă a eşuat ca urmare a înfrângerii oastei maghiare în bătălia de pe râul Sajo. Călugărul Rogerius, în Carmen Miserabile, analizând factorii care au slăbit capacitatea de luptă a regatului ungar, evocă şi politica de uniformizare confesională urmărită de Bela al IV-lea în contextul conflictului dintre regalitate şi nobilime.

Ungaria în secolele XIV-XVIDupă stingerea dinastiei arpadiene (1301), a fost instaurată dinastia de Anjou. Întemeietorul acesteia, Carol Robert (1308-1342) şi urmaşul său, Ludovic I cel Mare (1342-1382) au restabilit ordinea în ţară, punând capăt anarhiei feudale.Astfel a fost posibilă dezvoltarea economică a Ungariei în secolul al XIV-lea, ceea ce s-a reflectat în sporirea numărului oraşelor şi înflorirea comerţului. Societatea feudală şi-a schimbat structura ca urmare a dezvoltării economiei de schimb, în care şi nobilimea tindea să fie interesată. Nobilimea s-a stratificat într-o categorie superioară (ordo equestris), una mijlocie (nobiles taxati) şi nobili mici (iobagiones), aflaţi în slujba regelui.Transformările survenite în mediul rural, prin legarea de pământ a ţăranilor şicodificarea dreptului seniorului de a avea curţi proprii de judecată, a provocat răscoale ţărăneşti, unele cu urmări puternice în statul ungar - răscoala din 1437 şi războiul ţărănesc din 1514, ambele desfăşurate în mare parte pe teritoriul Transilvaniei.

58

Domnia lui Ludovic cel Mare a constituit apogeul puterii pentru Ungaria. Anexarea ţaratului de Vidin în 1365 şi intrarea Poloniei în uniune dinastică cu Ungaria au fost fenomenele care au marcat acest apogeu. Extinderea statului venea în conflict cu interesele a două mari puteri aflate în expansiune, Imperiul german şi statul otoman. Campaniile impotriva turcilor otomani, conduse la mijlocul secolului al XV-lea de Ioan de Hunedoara, nuau putut opri expansiunea otomană.Domnia lui Matia Corvin (1458-1490) s-a caracterizat printr-o politică de întărire a autorităţii centrale. Matia Corvin este cel care a impus ordine în ţară, a organizat o puternică oaste, şi, încheind alianţe cu domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, a reuşit să stăvilească înaintarea otomană. Redeschiderea luptelor pentru tron la moartea regelui (1490) a dus la ocriză cu prelungiri şi în vremea domniei lui Vladislav al II-lea (1490-1516), din dinastia Jagellonilor, ceea ce a permis Imperiului otoman, în condiţiile reluării ofensivei, să cucerească Belgradul (1521) şi apoi să înfrângă Ungaria în bătălia de la Mohacs (1562).Moartea regelui Ludovic al II-lea (1516-1526) pe câmpul de luptă a reaprins luptele pentru tron din Ungaria. Competitorii erau Ferdinand de Austria şi Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, acesta din urmă fiind susţinut de către Poartă. Războiul se purta implicit între cele două mari imperii, cel otoman şi cel habsburgic. Intervenţia sultanului Soliman Magnificul în 1541 a dus la împărţirea statului ungar în trei părţi: paşalâcul – respectiv beglerbeilâcul – de la Buda, împreună cu centrul Ungariei, apoi Ungaria de vest, o parte dinCroaţia şi Slovacia aflate sub stăpânire austriacă, şi Transilvania, inclusiv Crişana, Maramureş şi o parte a Banatului, ca principat de sine stătător sub suzeranitate otomană.Aceasta însemna dezmembrarea Ungariei ca urmare a crizei politice interne

şi a politicii expansioniste a celor două mari imperii.

Marile descoperiri geografice. Formarea primelor imperii coloniale.

Condiţii istorice.Marile descoperiri geografice din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi din secolul al XVI-lea au marcat nu numai o etapă hotărâtoare în domeniul cunoaşterii globului pământesc şi au avut deopotrivă multiple consecinţe pe plan ştiinţific, politic, economic şi social.Lărgirea contactelor dintre Occident şi Orient ca urmare a cruciadelor şi încercarea de a afla noi drumuri pentru comerţul european cu Asia Centrală şi Orientul îndepărtat, de a stabili relaţii cu mongolii în scopul luptei cu succes împotriva musulmanilor au stat la baza călătoriilor în Asia din secolele XIII-XV. Precursorii acestora au fost Giovanni de Pian di Carpini şi Willen van Ruysbroeck care la mijlocul veacului al XIII-lea întreprind călătorii la curtea hanului din Karakorum, apoi Marco Polo care a călătorit în China (1271-1291) şi Afanasi Nikitin care la jumătatea secolului al XV-lea călătoreşte în India. Descrierile primilor călători, îndeosebi Cartea minunilor lumii a lui Marco Polo, au lărgit orizontul europenilor cu privire la Asia şi Orientul îndepărtat.

59

Creşterea producţiei meşteşugăreşti, apariţia manufacturilor, intensificarea comerţului şi a activităţii bancare în Europa au asigurat expediţiilor o bază materială care a permis extinderea schimburilor comerciale şi căutarea de noi oportunităţi economice în afara Europei.În secolele XV-XVI expediţiile maritime şi cuceririle coloniale au fost sprijinite şi organizate de state unificare - Portugalia, Spania, Anglia, Franţa, Olanda şi Rusia. Inovaţiile şi îmbunătăţirile în construcţia şi manevrarea navelor precum şi progresele din domeniul geografiei şi cartografiei au impulsionat şi înlesnit expediţiile. Din secolul al XV-lea au început să fie folosite caravelele în călătoriile din Atlantic. Velele acestora permiteau manevrarea navelor, folosind nu numai vântul din spate ci şi din lateral. Cârma dirijată de pepunte a dus la uşurarea manevrării navelor. Folosirea busolei, începând cu secolul al XIII, şi îmbunătăţirea metodelor de calculare a latitudinii şi longitudinii îndeosebi cu ajutorul astrolabului şi al tabelelor de declinaţie solară au contribuit decisiv la orientarea pe mare.

Descoperiri portugheze. Formarea imperiului colonialportughez.În prima jumătate a secolului al XIV-lea navigatorii portughezi şi genovezi aflaţi în slujba Portugaliei au descoperit arhipelagurile Canare, Madeira şi Azore. Ele au fost luate în stăpânire şi colonizate de spanioli (Canare) şi portughezi (Madeira, Azore) şi au constituit baze de aprovizionare ale corăbiilor care navigau în Atlantic.Portughezii au deschis epoca marilor descoperiri geografice prin explorarea coastei de vest a Africii în primele decenii ale secolului al XV-lea. Infantul portughez Henric Navigatorul (1394-1460) a înfiinţat prima şcoală de navigaţie din lume şi a planificat circumnavigarea coastei de vest a Africii. El a adăugat expediţiilor de explorare şi exploatarea economică a ţinuturilor descoperite. Scopul era combaterea islamului, cucerirea Pământurilor Sfinte cu ajutorul presupusului imperiu creştin din Abisinia al „regelui-preot Ioan” şistabilirea unor legături comerciale directe cu pieţele de aur, fildeş şi sclavi din Africa răsăriteană. Astfel portughezii au ajuns pe coasta Africii până la capul Bojador (1434), capul Branco (1441), la gurile fluviului Senegal şi Capul Verde (1445), pe ţărmurile Guineii (1469-1474), apoi la gurile fluviului Congo (1483). Expediţia lui Bartolomeo Diaz, care în 1488 a atins extremitatea sudică a Africii – Capul Bunei Speranţe, a însemnat un progres în realizareacircumnavigaţiei continentului negru. Expediţia lui Pero da Covilha realizată la iniţiativa regelui Portugaliei pe ruta Mediterana – Marea Roşie – Africa răsăriteană – Etiopia (1487-1491) a dus la aflarea unor posibilităţi de a ajunge de pe ţărmurile sudice şi estice ale Africii pe cale maritimă în India.Expediţia lui Vasco da Gama începe în vara anului 1497. Corăbiile sale au navigat de-a lungul coastei vestice a Africii, ocolind Capul Bunei Speranţe, apoi de-a lungul coastei estice a continentului până la strâmtoarea Mozambic şi Oceanul Indian, atingând coasta de vest a Indiei în mai 1498. Reîntoarcerea în Portugalia a decurs pe acelaşi traseu până în vara anului următor. Astfel a fost găsită o cale maritimă directă din Occident spre India.Explorările portugheze au contribuit la impunerea supremaţiei navale, militare şi comerciale a Portugaliei pe coasta apuseană a Indiei şi la organizarea unor expediţii de explorare şi cucerire în Orientul îndepărtat, în

60

peninsula Malacca – principalul centru de tranzit şi antrepozit al comerţului cu mirodenii din Asia de sud-vest (1510) şi Indonezia.Portughezii au luat în stăpânire şi arhipelagul Moluce – „Insulele mirodeniilor”. Pentru a controla Marea Roşie şi Golful Persic, portughezii au ocupat insula Socotra (1506) şi porturile Aden (1513), Hormuz (1515) şi Maskat (1520).În acest fel imperiul colonial portughez s-a alcătuit ca un cumul de baze maritime şi de aprovizionare, de forturi şi factorii comerciale de-a lungul coastei Africii apusene (Azore, Madeira, insulele Capului Verde, coastele Guineii şi Angolei) şi răsăritene (Mozambic, Mombasa, Natal), apoi Aden şi Socotra la intrarea în Marea Roşie, respectiv Hormuz şi Maskat în Golful Persic. În India punctele principale erau Diu, Goa şi Calicut. Din 1500portughezii au iniţiat explorări şi cuceriri coloniale şi în America, pe coasta Braziliei. Cu excepţia Braziliei, unde coloniştii erau în număr mai mare, populaţia imperiului colonial portughez se reducea la negustori, slujbaşi, marinari şi militari. Din punct de vedere organizatoric imperiul depindea direct de coroană care exercita monopolul explorărilor maritime şi al cuceririlor coloniale, inclusiv asupra activităţilor comerciale. Organul supremera Casa da India, întreprindere maritimă, coloniala, comercială şi bancară cu sediul la Lisabona. Conducerea coloniilor era administrată de un vice-rege al Indiilor, apoi din anul 1504 şi de guvernatori pentru posesiunile coroanei din Africa, India, Malaezia, Indonezia şi Brazilia.

Explorări spaniole. Descoperirea Americii. Formareaimperiului colonial spaniol.America a fost descoperită mai întâi de către vikingi. În anul 984 islandezul Eric cel Roşu a ajuns în Groenlanda unde a întemeiat colonii. Fiul său, Leif Erikson, a acostat în jurul anului 1000 pe ţărmul Americii de Nord (Winland). Această descoperire a fost dată uitării din cauza întreruperii legăturilor cu Groenlanda, întrerupere pusă pe seama unor modificări de climă.Harta florentinului Toscanelli (1397-1482) l-a impulsionat pe genovezul Cristofor Columb (1451-1506) aflat în slujba Isabellei de Castilia să caute o cale maritimă, navigând în Atlantic în direcţie vestică pentru a ajunge din Europa în Asia. Spaniolii, din cauza monopolului portughez în estul Atlanticului şi asupra căii în direcţie estică spre India, au devenit interesaţi de aflarea unei căi în direcţie vestică spre Asia. Columb nu bănuia existenţa unuialt continent, America, situat între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. Regii Spaniei, Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia, au autorizat în 1492 expediţia. Pornită din Spania în august 1492 expediţia lui Cristofor Columb ajunge în 12 octombrie 1492, după 61 de zile de navigaţie, în insula numită de spanioli San Salvador (Guanahani) din arhipelagul Bahamas.Ulterior Columb a descoperit mai multe insule – Cuba şi Haiti (Española). Convins că debarcase pe continentul răsăritean al Asiei, Columb a revenit în Europa în martie 1493. Până în 1504 el, în calitate de vicerege, a mai realizat patru expediţii în Indiile de vest, explorând arhipelagurile Antilelor Mici şi Mari, insula Jamaica şi ţărmul estic al Americii Centrale (Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama). Descoperirea sa, de care nu a fost conştient, a avut

61

semnificaţie şi consecinţe majore atât pentru Europa, şi Spania în special, cât şi pentru America.Expediţiile lui Columb au dus la o încordare a raporturilor între Spania şi Portugalia, disputele fiind temporar reglementare prin tratatul de la Tordesillas (1494) prin care cele două puteri maritime au împărţit lumea în zone de explorare şi dominaţie comercială şi colonială.Papa Alexandru al VI-lea a stabilit ca graniţă o linie de demarcaţie (circa 370 de mile la vest de Azore). Conform principiului „sufletele lui Dumnezeu, pământurile regelui” statul impune o ordine colonială dependentă de Spania împotriva tendinţelor centrifugale ale conchistadorilor.Florentinul Amerigo Vespucci (1454-1512), care se pare că a întreprins mai multe expediţii pe coasta nordică a Americii de Sud, a făcut cunoscut noul continent prin rapoartele sale de călătorie şi, ca urmare, în anul 1507 geograful şi cartograful Martin Waldseemüller, care a tradus scrierile lui Vespucci, a sugerat numele continentului pe baza faptului că Amerigo Vespucci a fost primul european care a afirmat că America de Sud este un nou continent, şi nu Asia. Numele s-a aplicat apoi, prin extensie, şi continentului Nordic, aşa cum apare pe planisfera publicată de Waldseemüller în 1516.La începutul secolului al VI-lea spaniolii au iniţial noi explorări în arhipelagurile din Caraibe, pe coastele răsăritene ale Americii Centrale şi ale Golfului Mexic precum şi a ţărmurilor nordice ale Americii de Sud, acestea constituind premise ale cuceririlor regiunilor în care civilizaţiile aztecă, mayaşă şi incaşă se aflau în plină dezvoltare.Cucerirea statului aztec şi a capitalei sale Tenohtitlan a fost realizată între 1519 şi 1521 sub conducerea lui Hernan Cortez. Armele europene de luptă, dar şi rivalităţile dintre diferitele triburi supuse de azteci au uşurat cucerirea. Tratativele lui Montezuma, conducătorul aztecilor în vremea retragerii spaniolilor, nu au avut rezultate reale. Cucerirea de către spanioli a nord-vestului Americii de Sus a fost înlesnită de luptele dinastice între fiii Marelui Inka, încheiate abia în 1532 cu victoria lui Atahualpa. Spaniolii conduşi de Francisco Pizzaro, întemeietorul oraşului Lima, şi Diego Almagro au cucerit Peru în 1532-1533. În deceniile următoare şi-au extins stăpânirea în Chile şi Argentina.Până la mijlocul secolului al XVI-lea spaniolii au cucerit arhipelagurile din Marea Caraibelor, America Centrală, Mexicul, Florida şi regiunile din nordul, vestul şi sud-estul Americii de Sud, punând bazele imperiului spaniol din Lumea Nouă. La acestea s-au adăugat în 1521, ca urmare a expediţiei lui Magellan, şi insulele Filipine.Fenomenul caracteristic care a însoţit cuceririle spaniole a fost şi un intens proces de colonizare în cadrul căreia rolul conducător l-au avut mici nobili sărăciţi, în afara altor straturi sociale. Colonizarea a avut drept scop principal exploatarea bogăţiilor noilor colonii, îndeosebi a metalelor preţioase. Zonele din colonii erau proprietate a coroanei, pământurile fiind deţinute sub formă de concesiune funciară (encomienda) al cărei senior avea dreptul de a cere amerindienilor de pe domeniu redevenţe în produse şi prestaţii în muncă, exercitându-şi asupra lor autoritatea administrativă şi judiciară. Organele centrale ale administraţiei se aflau în metropolă, cele locale în colonii. În 1524, Sevilla devine port cu drept de monopol comercial şi sediu al Consiliului Indiilor, organ central suprem pentru administraţie, drept şi

62

chestiuni bisericeşti, în competenţa intrând probleme fundamentale ale organizării şi conducerii coloniilor. Casa de Contratacion, subordonată Consiliului Indiilor, avea competenţe ce ţineau de organizarea şi supravegherea legăturilor maritime şi comerciale dintre metropolă şi posesiunile de peste ocean. Coloniile erau împărţite în viceregate. Unulincludea coloniile din Mexic şi America Centrală, un altul cele din America de Sud. Viceregii erau numiţi direct de către suveran.Triburile amerindiene au cunoscut curând un cumplit regres demografic cauzat de exterminare, înrobire şi muncă forţată, nu în ultimul rând de epidemiile aduse de către europeni. Deja începând cu 1510/1511, au fost aduşi primii sclavi negri.

Expediţia lui Magellan.După conştientizarea faptului că zonele descoperite de Columb aparţineau unui nou continent, spaniolii au perseverat în căutarea unei căi spre vest înspre „Insulele Mirodeniilor”.Fernao da Magalhaes (1480-1521), cunoscut sub numele de Magellan, are meritul găsirii acestui drum. Escadra aflată sub comanda sa a pornit din Spania în septembrie 1519, străbătând Oceanul Atlantic şi explorând ţărmul estic al Americii de Sud, după care a descoperit strâmtoarea din sudul continentului – strâmtoarea Magellan – în noiembrie 1520.După străbaterea Oceanului Pacific, navele au ajuns în arhipelagul Filipine, unde în cursul unor ciocniri cu localnicii, Magellan a fost ucis. O singură caravelă sub comanda lui Sebastian El Cano, după ce a atins arhipelagurile Indoneziei şi a parcurs Oceanul Atlantic, a ajuns în Spania în septembrie 1522. Descoperirea lui Magellan a revoluţionat gândirea europeană despre globul pământesc – sfericitatea, dar nu avut consecinţe practice, deoarece calea aflată era considerabil mai lungă decât drumul portughez spre India.

Alte explorări şi descoperiri.Calea maritimă de nord-vest a fost căutată de exploratori englezi şi francezi. În 1497-1498, John Cabot a explorat ţărmurile nord-estice ale Americii de Nord (Noua Scoţie, Terra Nova, Labrador). Francezul Jacques Cartier a explorat între 1534-1542 ţărmurile Golfului Sf. Laurenţiu. Începând cu primele decenii ale secolului al XVII-lea au luat naştere primele colonii engleze şi franceze de pe ţărmurile estice ale Americii de Nord.Expediţiile olandeze conduse de Willem Barents întreprinse în anii 1594-1597 au atins doar zona maritimă cuprinsă între insulele Spitzbergen şi Novaia Zemlia. În condiţiile conflictului Provinciilor Unite (Olanda) cu Spania şi ca urmare a intrării Portugaliei în uniune dinastică cu Spania, olandezii au cucerit treptat şi sistematic teritorii ale imperiului colonial portughez. Olandezii au ocupat insulele Mauriciu la răsărit de Madagascar (1598) şi auîntemeiat o bază de aprovizionare ca capul Bunei Speranţe (1602), au cucerit coloniile portugheze din Indonezia şi au stabilit relaţii comerciale cu India, China şi chiar cu Japonia.Imperiul colonial olandez includea cu precădere zone de coastă (factorii, oraşe porturi). Ruşii au luat în stăpânire întinsele teritorii aflate la est de munţii Ural. Explorarea Siberiei a fost sprijinită de stat. Negustorii din Rusia de nord-est,

63

mai cu seamă familia Stroganov, au primit de la ţarul Ivan al IV-lea privilegiul de a explora şi de a coloniza teritoriile din apusul Siberiei. Luarea în stăpânire a Siberiei s-a realizat în mai multe etape, începând cu 1581, scop în care, în afara trupelor trimise de ţar, au fost angajaţi cazaci de peDon şi Volga. Până în primele decenii ale secolului al XVII-lea ruşii au atins ţărmurile Mării Ohotsk şi ale Oceanului Pacific. Corăbierii ruşi au explorat şi o bună parte a litoralului siberian al Oceanului Îngheţat, la mijlocul secolului al XVII-lea ajungând pe coastele peninsulei Kamceatka.

Urmările marilor descoperiri geografice.Descoperirea Americii şi a căii maritime spre India şi formarea imperiilor coloniale au avut drept consecinţe lărgirea considerabilă a comerţului internaţional. Centrul de greutate s-a mutat din Mediterana şi Marea Baltică, care şi-au pierdut implicit din importanţa de odinioară, în Oceanul Atlantic. Acesta a devenit axa comercială a lumii, ţările aflate pe ţărmurile sale – Portugalia, Spania, Franţa, Anglia, Olanda – au devenit principalele puterimaritime şi comerciale ale lumii.În plus, descoperirile şi colonizările au fost urmate de aclimatizarea unor plante şi animale. În Europa au fost introduse plante ca porumbul, cartoful, roşiile, ananasul şi tutunul. În America au fost aclimatizate grâul, secara, meiul, orzul, viţa de vie, măslinul, trestia de zahăr şi diferite animale.Exploatările miniere intense din colonii au dus la un aflux de metale preţioase din America în Europa ceea ce a avut consecinţe economice şi sociale semnificative. Scăderea valorii metalelor preţioase a dus implicit la o creştere a preţurilor („revoluţia preţurilor”), ceea ce a avantajat pe marii producători de mărfuri, proprietarii de domenii şi manufacturi, pe negustori şi cămătari.De asemeni descoperirile geografice au fost urmate de o luptă acerbă între statele europene pentru supremaţie maritimă şi comercială şi, implicit, pentru stăpânirea coloniilor.La început, Portugalia şi Spania au devenit mari puteri. Îndeosebi Anglia şi Olanda au început lupta pentru supremaţie cu statele iberice, luptă ce a culminat cu războiul maritim hispano-englez şi cu înfrângerea de către englezi a „Invincibilei Armada” (1558) şi cu războiul Olandei împotriva Spaniei şi Portugaliei care a avut drept urmare ocuparea de către olandeziîn prima jumătate a secolului al XVII-lea a celei mai mari părţi a imperiului colonial portughez din sud-estul Asiei. În plan cultural descoperirile geografice au impulsionat dezvoltarea unor ştiinţe majore (geografia, etnologia, astronomia, filologia). În paralel a început un proces de europenizare a globului pământesc care a însoţit mutaţiile etnice,amestecul rasial şi ca urmare a colonizărilor şi transportului de sclavi.

Umanismul, Renaşterea şi ReformaÎn condiţiile formării relaţiilor capitaliste şi a burgheziei, zorii Renaşterii s-au ivit la Florenţa, în cursul secolului al XIV-lea, sub forma Renaşterii timpurii. Ea a fost dominată de personalităţile lui Dante, Petrarca şi Boccaccio.Dante Alighieri (1265-1321) a scris opera sa fundamentală, Divina Comedie, în dialectul toscan al limbii italiene. Călătoria alegorică a lui Dante, înfăţişată în operă, în Infern, Purgatoriu şi Paradis, este de inspiraţie antică şi

64

medievală. Trebuie remarcat însă că mulţi savanţi îl consideră pe Dante ca aparţinând culturii medievale.Francesco Petrarca (1304-1374) a studiat sistematic cultura antică greco-romană, având largi preocupări pentru antichitate. Lucrarea Despre bărbaţi iluştri include biografiile unor personalităţi romane. Poemele sale, redactate în latină sau în dialectul toscan, îl plasează în rândul primilor poeţi lirici moderni.Giovanni Boccaccio (1313-1375) a rămas în literatura universală prin Decameronul, scris în italiană. Culegerea înfăţişează tipuri umane din toate straturile societăţii italiene, mai cu seamă din mediul urban.Umanismul, renaşterea tradiţiilor intelectuale clasice şi a cercetării speculative în secolul al XV-lea în Italia, în vremea Renaşterii timpurii, înlătură scolasticismul ca filosofie principală a Europei vestice şi deposedează conducătorii bisericii de monopolul deţinut până atunci asupra ştiinţei şi învăţăturii. Laicii studiază acum literatura antichităţii clasice, iar învăţaţii, cum este umanistul Lorenzo Valla, iau o atitudine critică faţă de traducerile Bibliei şi asupra unor documente care formau baza dogmei şi tradiţiei bisericii catolice (Despre fals presupusa şi desminţita donaţie a lui Constantin, 1440) . Prin cultivarea autorilor antici, Umanismul doreşte să se elibereze de scolastica teosofică şi creează totodată un nou sentiment de legitimitate sprijinit pe autoritatea antichităţii. Inventarea tiparului cu litere mobile (1445) a sporit determinant circulaţia cărţii şi răspândeşte noi idei în întreaga Europă.Umanişti din afara Italiei, ca Desiderius Erasmus în Ţările de Jos, John Colet şi Sir Thomas More în Anglia, Johann Reuchlin în Germania, sau cei din cercul de la curtea imperială de la Praga sau cea regală de la Buda, aplică noua ştiinţă la evaluarea practicilor bisericii şi dezvoltarea unei cunoaşteri acurate a scripturilor. Studiile lor ştiinţifice au pus bazele pe care Luther, Calvin şi alţi reformatori pretind pornirea în primul rând de la Biblie, şi în mai micămăsură de la instituţia bisericii, ca sursă a întregii autorităţi religioase.Umanismul german a fost de factură şi amprentă distinctă, având o poziţie mai favorabilă faţă de biserică în comparaţie cu umanismul italian. Umaniştii germani de la sfârşitul secolului al XV-lea, deşi puternic influenţaţi de Italia, sunt purtătorii unei mişcări de eliberare culturală care creează premisele vieţii intelectuale şi religioase ale secolului al XVI-lea în Europa centrală. Învăţaţii umanişti din şcoli şi universităţi, bunăoară Rudolf Agricola înHeidelberg; Jakob Wimpfeling din Schlettstadt, cei din patriciatul urban — mai cu seamă senatorul din Nürnberg Willibald Pirkheimer, prieten cu Albrecht Dürer, Albert Huet la Sibiu —, cei aflaţi în cler şi printre călugări gândeau ponderat în chestiunile bisericeşti, activând adesea în scopul, dacă nu al purificării, atunci al ameliorării stării bisericii.De la restaurarea ottoniană din 962, papii şi împăraţii au fost angajaţi într-o continuă luptă pentru supremaţie. Acest conflict a rezultat în general într-o victorie a papalităţii, dar a creat un antagonism major între Roma şi Imperiul german; acest antagonism se augmentează în secolele XIV şi XV prin dezvoltarea sentimentului naţional german. Resentimentul faţă de sistemul taxelor papale şi faţă de supunerea faţă de oficialităţile ecleziastice ale unei papalităţi străine şi aflate la depărtare s-a manifestat şi în alte ţări europene.Învăţăturile lui John Wycliffe s-au răspândit în Boemia unde au aflat un apărător înfocat în reformatorul Jan Hus. Executarea lui Hus ca eretic în 1415

65

a condus direct la războaiele husite, ca expresie violentă a naţionalismului boemian care nu a putut fi niciodată suprimat în întregime în pofida eforturilor şi forţelor conjugate ale împăratului german şi papei. Războaiele au fost precursoarele războaielor civile religioase din Germania epocii luiLuther. În Franţa la 1516 un concordat între rege şi papă plasează biserica franceză decisive sub autoritatea regală. Concordate mai timpurii cu alte monarhii naţionale au pregătit drumul apariţiei bisericilor naţionale autonome.Dincolo de vulnerabilitatea instituţiei papale — cauzată de imoralitate, lăcomie, system fiscal, ierarhie şi numire în funcţii — captivitatea babilonică a papilor la Avignon în secolul al XIV-lea şi Marea Schismă care i-a urmat a slăbit autoritatea bisericii şi i-a împărţit aderenţii în partizani ai unui papă sau ai altuia. Oficialităţile ecleziastice recunoşteau necesitatea reformării şi restructurării bisericii, programe ambiţioase de reorganizare a întregii ierarhii au fost dezbătute la Conciliul de la Constanţa între 1414 şi 1418, dar nici un program nu a atras suportul majorităţii, nefiind instituite în această vreme schimbări radicale. Criticarea Romei ca oraş şi a curiei şi practicilor sale este o constantă a întregului ev mediu dezvoltat, mai ales în forma liedurilor vaganţilor sau a prozei satirice, până când în evul mediu târziu suntcercetate mai îndeaproape bazele constituţiei bisericii catolice şi este verificată puterea probatorie a acestora. Toposul criticii este avariţia, cu referire mai ales la politica de beneficii a papalităţii şi oficialităţilor catolice în general. Scrierile care atrăgeau atenţia asupra necesităţii Reformei se înmulţesc. „Reformatio Sigismundi“, scrisă probabil la Basel în anul1439 de către un autor necunoscut, tratează în partea introductivă reforma spirituală, accentuând asupra sarcinii reformatoare a Conciliului de la Basel (1431-1449), aminteşte încercările de reformare de până atunci, vorbeşte în amănunţime despre simonie, despre statul papal, despre cele şapte sacramente, critică cu aciditate ordinele religioase, curia papală, practicile beneficiale, fiscalitatea şi ia atitudine împotriva celibatului. S-a afirmat că Roma a împiedicat reformarea bisericii şi a primit în schimb Reforma.Alături de Renaştere care o precede şi de revoluţia franceză care o urmează, Reforma a schimbat complet modul medieval de viaţă din Europa catolică (vestul, centrul şi nordul continentului) şi face trecerea spre epoca modernă. Deşi mişcarea datează de la începutul secolului al XVI-lea, când Martin Luther desfide autoritatea bisericii catolice — cele 95 de teze din 1517, condiţiile care au condus la o stare revoluţionară au existat de sute de ani şi au avut determinări doctrinale, politice, economice şi culturale. Discuţia pe care Luther a provocat-o prin tezele sale atingea în mod esenţial înţelegerea bisericii în problema puterii depline cu privire la absoluţiunea de păcat şi pedeapsă. Structura ierarhică a puterii ecleziastice în sistemul bisericii medievale a avut drept urmare discutarea chestiunii în termenii puterii nelimitate a papei, nu, cum ar fi vrut Luther, în legătură cu natura acesteiputeri.Începutul dezvoltării lutheranismului a fost puternic influenţat de evenimentele politice.Sfântul împărat roman Carol al V-lea nu a fost capabil să întreprindă măsuri de suprimare prin forţă a lutheranismului datorită faptului că imperiul era ameninţat de turci. În ciuda edictului de la Worms (1521) care a plasat lutheranii oficial sub persecuţia imperială, mişcarea a continuat să se

66

răspândească. Au urmat războaie religioase intermitente, încheiate cu pacea de la Augsburg (1555) care stipulează „cuius regio eius religio“, sancţionând astfel bisericile lutherane şi acceptând calitatea de primaţi a principilor teritoriali. Formula Concordiei (1577), pregătită de teologi pentru a rezolva disputele interne lutherane, este semnată de conducătorii politici, asigurându-se astfel unitatea într-un moment în care noi lupte confesionale ameninţă imperiul. Supravieţuirea lutheranismului după Războiul de 30 de ani a fost şi rezultatul intervenţiei regelui lutheran al Suediei Gustav al II-lea Adolph şi a Franţei catolice de partea protestanţilor. Abia pacea de la Westfalia (1648) pune capăt războaielor confesionale în Europa.Luther, după cum este cunoscut, a fost călugăr augustinian, ceea ce vorbeşte despre formaţia sa şi concepţia teologică viitoare. Luther nu a fost un teolog sistematic, dar opera sa este subtilă, complexă şi a avut o influenţă covârşitoare. Ea a fost inspirată de studiul atent al Noului Testament, dar a fost influenţată în multe aspecte de bază de teologia Sf. Augustin.După ce şi-a articulat teologia de bază în scrierile de început — Von der Freiheit eines Christenmenschen (Despre libertatea creştinului, 1519); An den christlichen Adel deutscher Nation (Către nobilimea creştină de naţiune germană, 1520); De Captivitate Babylonica Ecclesiae (Despre captivitatea babilonică a bisericii, 1520); De servo arbitrio (Despre încătuşarea voinţei, 1525) — Luther a publicat cea mai populară carte a sa, Kleiner Katechismus (Micul Catehism), in 1529. Comentând pe scurt prin întrebări şi răspunsuriasupra celor zece porunci, crezului apostolilor, Tatălui Nostru, botezului, Cinei Domnului (Euharistiei), Micul Catehism explică teologia reformei evanghelice într-un limbaj simplu şi colorat. Nefiindu-i permis să participe la dieta de la Augsburg, deoarece fusese excomunicat, Luther a lăsat sarcina prezentării poziţiei sale (formulate în Confesiunea de la Augsburg) lui Melanchthon. În 1532 este publicată traducerea lui Luther a Vechiului Testament din ebraică.Deşi lutheranii acceptă cărţile canonice ale bibliei drept “singura regulă şi normă conform căreia toate doctrinele şi învăţăturile trebuiesc judecate deopotrivă” (Formula Concordiae), au recomandat în acelaşi timp cărţile apocrife ale Vechiului Testament în vederea educaţiei creştine şi au fost incluse în versiunile vernaculare ale Bibliei.Lutheranismul acceptă autoritatea a trei doctrine ecumenice (al apostolilor, nicean, atanasian), primele două fiind folosite regulat în serviciul divin. Preceptele doctrinale speciale sunt Articolele Schmalkaldice (1537), Micul Catehism (1529) şi Marele Catehism (1529) ale lui Luther; Confesiunea de la Augsburg (1530), Apologia Confesiunii de la Augsburg (1531), Tratatul despre puterea şi primatul papei (1529) scrise de Melanchthon şi FormulaConcordiae (1577) scrisă de o comisie de teologi după moartea reformatorilor. Împreună cu doctrinele, aceste documente constituie Cartea Concordiei adoptată de principii lutherani şi de către oraşe în 1580. Totuşi doar cele trei doctrine, Confesiunea de la Augsburg şi cele două catehisme ale lui Luther au fost recunoscute de toate bisericile lutherane.În 1530 învăţatul şi reformatorul Melanchthon a schiţat o structură conciliatorie a dogmei lutherane, cunoscută drept Confesiunea de la Augsburg, supusă atenţiei împăratului Carol al V-lea şi facţiunii romano-catolice. Deşi a eşuat în a reconcilia diferenţele între catolici şi lutherani, a rămas baza noii biserici lutherane şi a crezului acesteia. Pacea de la

67

Augsburg conferă legitimitate şi recunoaştere oficială bisericii lutherane. Străvechiul concept al unităţii religioase a unei comunităţi creştine unice în vestul şi centrul Europei sub autoritatea supremă a papei este distrus.Loci Communes Rerum Theologicarum publicate de Melanchthon în 1521 au dat forţă logică şi argumentativă Reformei, iar după retragerea lui Luther în castelul din Wartburg în acelaşi an, Melanchton îl înlocuieşte pe Luther în calitatea sa de conducător al cauzei Reformei la Wittenberg. Devenit profesor de teologie în 1526, este trimis împreună cu 27 de alţi comisionari să întocmească constituţii unitare pentru bisericile reformate germane.Ca reprezentant de frunte al Reformei în dieta de la Augsburg în 1530, Melanchthon prezintă Confesiunea de la Augsburg, constând din 21 de articole de credinţă, schiţate conform indicaţiilor şi sfaturilor lui Luther. Tonul crezului a fost atât de conciliator, încât şi catolicii au fost surprinşi. Apologia sa, publicată un an mai târziu, apără Confesiunea, iar Variata (1540) aduce anumite modificări, generalizând afirmaţii specifice. Se poate spune căMelanchthon a slujit ca împăciuitor, datorită dorinţei sale de armonie între protestantism şi romano-catolicism, sau cel puţin datorită intenţiei de a realiza o unire a facţiunilor protestante, dar punctele sale de vedere au fost considerate drept eretice de către lutheranii riguroşi. Prăpastia s-a accentuat din cauza strădaniei sale de a realiza un compromis cu catolicii de dragul evitării războiului civil. A asigurat toleranţă doctrinei evanghelice, pentru ovreme menţinând majoritatea ceremoniilor catolice ca adiaphora (gr., “lucruri indiferente”), chestiuni fără consecinţe majore şi de aceea tolerabile. Melanchthon a murit rugându-se ca bisericile să fie de aceeaşi concepţie întru Hristos.

CUPRINS

I.INTRODUCERE IN ISTORIA EVULUI MEDIU – 2- Devenirea cosmosului medieval – 2- Periodizarea istoriei Evului Mediu – 2- De la Roma la Bizant – 3- Caderea Imperiului Roman de Apus – 3- Formarea Imperiului Bizantin – 4- Perceperea si stapanirea prezentului – 6- Germanizarea Imperiului – 6- Fictiunea continuitatii Imperiului Roman si transformarea ideii imperiale – 7- Organizarea ideii imperiale – 7- Rivalitatea romano-bizantina – 8- Intemeierea primatului papal – 8- Codificari imperiale – 8- Conflicte si dispute dogmatice – 9- Teologia patristica – 10- Aparitia monasticismului – 12- Misticismul – 13

68

II.STATUL FRANC MEROVINGIAN SI CAROLINGIAN – 14- Restaurarea carolingiana a imperiului – 14- Institutiile statului franc – 15- Instaurarea dinastiei carolingiene – 16- Restaurarea imperiului in timpul lui Carol cel Mare – 18- Slabirea si dezmembrarea statului carolingian – 21

III.RESTAURAREA OTTONIANA. IMPERIUL SI PAPALITATEA – LUPTA PENTRU INVESTITURA – 22-Premise – 22- Restaurarea ottoniana – 23- Lupta pentru investitura – 26

IV.CRUCIADELE – 30- Cruciada I – 31- Capturarea Ierusalimului – 33- Apogeul puterii latine in rasarit – 33- Cruciada a II-a – 34- Cruciada a III-a – 34- Cruciadele tarzii – 36- Cruciada a IV-a – 36- Cruciada a V-a – 38- Cruciada a VI-a – 38- Cruciada a VII-a – 39- Cruciada a VIII-a – 40- Urmarile cruciadelor – 41

V.UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATULUI IN FRANTA – 42- Primii capetieni – 42- Capetienii ulteriori – 43- Cresterea autoritatii regale in timpul lui Ludovic al IX-lea cel Sfant – 44- Franta in timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos – 45- Franta in timpul primilor Valois – 47

VI.CENTRALIZAREA STATULUI ENGLEZ – 48- Urmarile cuceririi Angliei de catre normanzi – 48- Politica de centralizare a regatului englez in secolul al XII-lea – 48- Prosperitatea economica si revolta baronilor – 49- Reformele si Parlamentul englez – 50- Secolul al XIV-lea – 50-Criza societatii engleze in secolul al XV-lea – 51-Razboiul celor doua roze – 52

VII.UNIFICAREA SI CENTRALIZAREA STATALA IN PENINSULA IBERICA – 53- Peninsula iberica sub stapanirea araba – 53- Reconquista crestina – 54- Incheierea procesului de recucerire, de unificare teritoriala si de centralizare politica a Spaniei – 55

69

VIII.UNGARIA (SECOLELE X – XVI) – 56- Asezarea ungurilor in Europa – 56- Statul maghiar in secolele XI-XIII – 58- Ungaria in secolele XIV-XVI – 61

IX.MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE. FORMAREA PRIMELOR IMPERII COLONIALE – 62- Conditii istorice – 62- Descoperiri portugheze. Formarea imperiului colonial portughez – 62- Explorari spaniole. Descoperirea Americii. Formarea imperiului colonial spaniol – 64- Expeditia lui Magellan – 65- Alte explorari si descoperiri – 66- Urmarile marilor descoperiri geografice – 66

X.UMANISMUL, RENASTEREA SI REFORMA - 67

70