Universitatea “Babeş-Bolyai”Facultatea de Istorie şi filosofie

Departamentul pentru Învăţământul la Distanţă

Lect.univ.dr. Alexander Baumgarten(Catedra de Istoria Filosofiei Antice şi Medievale)

Curs de Istoria Filosofiei Moderne şi contemporane

Partea a II-a: Aspecte ale modernităţii şi geneza gândirii contemporane

Cluj Napoca2006

1

Cuprins

1. Conceptul de modernitate şi trăsăturile sale distinctive

2. Tradiţia raţionalistă: Descartes, Leibniz, Spinoza

3. Tradiţia empiristă: Locke, Hume, Berkeley

4. Filosofia transcendentală a lui Immanuel Kant şi iluminismul

5. Filosofia speculativă a lui Hegel şi romantismul german

6. Conceptul filosofiei contemporane. Diversitatea tradiţiilor

7. Existenţialismul şi problema angoasei

8. Filosofia vieţii şi posteritatea ei în secolul XX

9. Proiectul pozitivismului şi mitul progresului

10. Marxismul şi societatea planificată

11. Fenomenologia şi subiectivitatea intenţională

12. Turnura lingvistică în tradiţia anglosaxonă

Bibliografia şi cerinţele examenului

Examenul constă dintr-o probă scrisă care propune reluarea a două din subiectele prezente în

rezumatul cursului. Bibliografia care urmează are un caracter orientativ:

1. Viorel Colţescu, Istoria filosofiei, ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2003;

2. Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, ed. Polirom, 2002;

3. ***, Istoria filosofiei moderne, editura Tess Express, 1996;

4. Anthony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, editura Humanitas, Bucureşti1996;

5. La aceste titluri de bibliografie sistematică se adaugă opţional fragmente ale operelor

filosofilor cu lucrările deja citate în cadrul cursului.

2

1. Conceptul de modernitate şi trăsăturile sale distinctive

Definim modernitatea ca fiind procesul istoric prin care a trecut cea mai mare parte a culturii

europene între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, ca urmare a eforturilor teologiei creştine

medievale de a se desprinde de tradiţiile premoderne. Acest proces a fost rezultatul direct şi

indirect al etapelor de dezvoltare ale problemelor teologiei creştine catolice: unele concepte ale

modernităţii au rezultat direct din eforturile de clarificare ale propriei poziţii ale teologiei, altele

au fost rezultat accidental al lor, favorizat de contextul istoric şi ştiinţific al epocii amintite.

Astfel, cultura medievală a fost puternic marcată de un eveniment central al ei care poate servi

drept punct de reper teoretic pentru înţelegerea celor mai caracteristice evenimente ale sale. În

anul 1277 au fost cenzurate un număr de 219 propoziţii profesate în mediul scolasticii pariziene

care reprezentau sinteza gândirii neoplatoniciene şi aristotelice de provenienţă greco-arabă.

Aceste propoziţii propuneau imaginea unui univers ordonat ierarhic, în care diverşi mediatori

realizau trecerea de la conceptul acţiunii divine la cel al efectului ei în lumea creaturii. Teologia

creştină, mai cu seamă cea de tradiţie augustiniană, a reacţionat la o asemenea viziune asupra

lumii, devenind autoarea cenzurii de la 1277 şi propunând implicit existenţa unui univers infinit

şi omogen, fără nivele privilegiate calitativ, pentru a putea apăra principiile omnipotenţei divine

şi cel al raportului nemediat între Creator şi creatură. Putem argumenta poziţia conform căreia

majoritatea evenimentelor care definesc modernitatea conţin cel puţin o legătură de coerenţă

logică cu acest eveniment.

În primul rând, revoluţia cosmologică, lansată de Nicolaus Copernic şi continuată de

Galileo Galilei şi Isaac Newton, a reprezentat afirmarea existenţei unui univers infinit şi

omogen, în care existenţa unor legi comune garantează omogenitatea calitativă a elementelor.

Infinitatea universului material a repus în dicuţie astfel raporturile dintre om şi Dumnezeu, locul

subiectivităţii în univers şi raporturile omului cu istoria. Prin urmare, se poate spune că între

revoluţia ontologică din 1277 şi revoluţia cosmologică ulterioară există o succesiune cel puţin

temporală.

3

În al doilea rând, emergenţa subiectivităţii a reprezentat pentru modernitate reevaluarea

valorii subiectivităţii active, prezente într-o lume în care sensurile depind în mare parte de

intenţiile de cunoaştere ale subiectului. Ideea că spaţiul de maximă certitudine al lumii este

subiectivitatea are o origine carteziană, dar ea este un bun comun al modernităţii şi este

rezultatul indirect al eforturilor teoriilor subiectivităţii axate pe conceptul voinţei (Sfântul

Augustin) şi conceptul intenţiei (Avicenna).

În al treilea rând, fenomenul Reformei a afirmat eliberarea subiectivităţii de condiţionările

ierarhiei ecleziastice, afirmând dreptul individului de a de a stabili un raport nemediat cu

Creatorul, într-o lume în care obiectele sunt egal distanţate de Creatorul lor în cadrul statutului

lor de creaturi. Această egală distanţare a produs şi conceptul unui operator valoric universal al

tuturor obiectelor născut în mediul reformei, şi anume conceptul de marfă, care a sprijinit

ascensiunea burgheziei ca arhetip social al modernităţii.

În al patrulea rând, tradiţia ştiinţei experimentale se naşte ca ideal ştiinţific în filosofia lui

Francis Bacon (în lucrarea Noul Organon), dar are legături certe cu asumarea unui model al

lumii infinit şi omogen, în care absenţa unor repere eterne şi universale ale cunoaşterii permite

reinventarea lor periodică în funcţie de datele unei ştiinţe experimentale, marcate de o metodă

inductivă, care are drept corespondent metafizic existenţa unui infinit compus din obiecte

individuale a căror cunoaştere nu necesită prezenţa unor intermediari universali.

În al cincilea rând, dezvoltarea în secolul al XIV-lea a nominalismului filosofic la William

Ockham (prin negarea valorii reale a realităţilor universale şi reducerea lor la statutul de simple

semnificaţii ale limbajului), şi al intenţionalismului filosofic la Duns Scotus (prin negarea

aceleiaşi valori reale a realităţilor universale şi reducerea lor la statutul de simple intenţii ale

subiectivităţii cunoscătoare) a reprezentat un alt efect al documentului de la 1277 care a marcat

profund conştiinţa intelectuală europeană.

Geneza modernităţii este un fenomen mai complex decât aceste câteva evenimente: la ele se

pot adăuga alte câteva experienţe ale omului european: descoperirea alterităţii radicale în epoca

marilor descoperiri geografice, discursurile despre societăţile utopice, naşterea laicatului,

ascensiunea capitalului, etc., fenomene care compun în mod esenţial modernitatea. Astfel,

trecerea de la premodernitate la modernitate este un fenomen tipic al societăţii europene realizat

istoric fără ca el să fi fost încheiat în marginile geografice ale culturii europene.

4

2. Tradiţia raţionalistă:Descartes, Leibniz, Spinoza

Emergenţa conceptului de subiectivitate în filosofia modernă a generat o idee proprie întregii

modernităţi: sinele este locul privilegiat al constituirii sensului lumii, iar valoarea acestui sine

poate fi decisă în funcţie de stabilirea surselor corecte ale cunoaşterii. Totuşi, tradiţiile au diferit

în interpretarea valorii unei asemenea presupoziţii filosofice, în sensul în care, pe de o parte,

tradiţia filosofiei anglosaxone a susţinut stabilirea empirică, pe baza experienţei sensibile, a

acestor surse (constituind astfel empirismul clasic), în vreme ce tradiţia filosofică continentală,

mai ales cea franceză şi germană, a indicat facultatea raţională drept sursă a certitudinilor şi a

constituirii adevăratei experienţe subiective (constituind astfel raţionalismul clasic).

Filosofia raţionalistă a asumat ideea centrală conform căreia este cu putinţă cunoaşterea

tuturor realităţilor graţie existenţei unei inteligibilităţi generale a lumii, care se oferă

subiectivităţii capabile să o descopere prin facultatea sa raţională. Această idee implică o alta, la

fel de comună raţionalismului, conform căreia există o metodă specială de cunoaştere, unică

tuturor domeniilor, prin acceptarea căreia se pot obţine adevărurile ultime ale întregii

cunoaşteri, care pot fi organizate conform unui model matematic într-o cunoaştere universală

(mathesis universalis).

Pentru Rene Descartes (1596-1690) proiectul întemeierii cunoaşterii trebuie să înceapă prin

admiterea unor reguli (Reguli pentru îndrumarea minţii) cu valoare universală care să clarifice

sensul tuturor activităţilor subiective, iar prin folosirea acestor reguli să putem ajunge la un

concept propriu zis corect al existenţei subiectivităţii şi al dovedirii existenţei realităţilor

înconjurătoare şi a lui Dumnezeu (Meditaţii metafizice), iar prin noul concept al subiectivităţii

împreună cu implicaţiile sale să putem realiza o cunoaştere ştiinţifică a lumii (Principiile

filosofiei, Lumea). Metoda propusă de Descartes conţine în primul rând criteriile clarităţii şi

distincţiei conceptelor văzute ca surse ale adevărului lor, iar în al doilea rând abordarea unei

îndoieli metodice extinse asupra tuturor conceptelor, prin care să poată fi verificate claritatea şi

distincţia lor. O asemenea propunere înseamnă suspendarea metodică a adevărului oricăror

cunoştinţe, iar acest fapt este egal pentru Descartes cu prima certitudine a raţiunii, care are ca

obiect însăşi existenţa îndoielii şi a unei fiinţe cugetătoare care depune această activitate.

5

„Cuget, deci exist” devine din acest moment sintagma cu care se identifică consştiinţa

subiectivităţii moderne: Descartes divide conţinutul lumii astfel în substanţe cugetătoare şi

substanţe întinse, arătând faptul că prezenţa unei substanţe cugetătoare aduce cu sine în mod

necesar existenţa unui creator al ei: prezenţa în raţiune a ideii unei fiinţe perfecte conţine

implicit şi atributul existenţei ei, iar de aici raţiunea poate fi convinsă de existenţa necesară a lui

Dumnezeu. Aceste certitudini propuse în filosofia lui Descartes conduc la o taxonomie a

disciplinelor cunoaşterii, conform căreia ele sunt asemănate structurii unui arbore, ale cărui

rădăcini sunt metafizica, al cărui trunchi este fizica, iar ale cărui ramuri sunt restul ştiinţelor.

Pentru G.W. Leibniz (1646-1714), raţionalismul deţine un aspect particular prin proiectul

descripţiei unităţii dintre realitate şi cunoaştere întemeiat pe o structură comună a celor două:

monada. În lucrarea Monadologia, Leibniz prezintă structura universului şi a cunoaşterii ca şi

cum ele ar fi realizate din unităţi structurale infinite, unitare şi închise, care nu comunică între

ele, dar care reiau în fiecare realitatea întregului, numite monade. Asemenea arhitecturii

barocului european în care centrele urbane erau reluate de periferii prin apariţia piaţetelor, şi

universul este structurat în maniera unui multiplu ce reia la infinit unitatea. Numai infinitatea

monadelor poate explica devenirea realităţii, drept o trecere infinitezimală de la una la cealaltă,

astfel încât unitatea universului este guvernată de un principiu al unei armonii prestabilite,

conform căruia ordinea care guvernează în univers se datorează multiplicării infinite a

identităţii monadelor. În acest sens, raţionalitatea universului este evidenţiată în cadrul

conceptului de cauzalitate, graţie căruia fiecărei realităţi îi corespunde câte un principiu al

raţiunii suficiente. Acest principiu a devenit, după Leibniz, unul dintre principiile fundamentale

ale logicii. Unitatea universului este exprimabilă, drept consecinţă a tuturor acestor susţineri,

printr-un principiu al simpatiei universale, conform căruia percepţia realului angajează

întotdeauna întregul univers, astfel încât totul comunică cu tot, chiar dacă cel mai adesea

imperceptibil şi confuz. Unitatea lumii este glorificarea atotputerniciei divine şi reluarea

monadei divine pe cel mai mărunte trepte ale realului.

Pentru B. Spinoza (1632-1677), nota particulară a raţionalismului revine la o construcţie

ontologică conformă principiilor raţionalităţii matematice (more geometrico) în lucrarea Etica.

Operând o reformă a filosofiei lui Descartes, Spinoza propune interpretarea naturii cugetătoare

şi celei extinse, care erau cele două forme principale ale realităţii la Descartes, drept atribute ale

substanţei în general. Pentru a realiza această propunere, Spinoza defineşte trei concepte

6

principale ale ontologiei sale: substanţa (ca fiind ceea ce există în sine şi se concep prin sine),

modul (schimbările unei substanţe) şi atributul (ca fiind ceea ce mintea consideră a fi esenţa

unei substanţe). Întreg acest sistem se bazează pe participaţia realităţilor finite la fiinţa divină şi

inifnită, care este cauza ei însăşi (causa sui) care face ca substanţa realităţii să fie infinită şi

eternă, guvernată de imperiul necesităţii, astfel încât numai fenomenul conştiinţei să se poată

sustrage minimal acestui regim al necesităţii, proclamând libertatea drept o condiţie a

„necesităţii înţelese”. Infinitatea substanţei determinării prezintă principiul individuaţiei

lucrurilor drept efortul (conatus) prin care un individual îşi câştigă atributele şi modurile

proprii.

Raţionalismul european, reprezentat prin mulţi alţi gânditori (Pierre Gassendi, Malebranche,

etc.) a reprezentat una dintre sursele iluminismului filosofic şi principalul concurent prekantian

al empirismului de tradiţie anglosaxonă.

3. Tradiţia empiristă: Locke, Hume, Berkeley

Filosofia modernă anglosaxonă a reţinut din proiectul modernităţii idealul ştiinţei

experimentale lansat în filosofia lui Francis Bacon şi a costruit diverse modele ale cunoaşterii

pornind de la acceptarea experienţei empirice ca sursă a cunoaşterii adevărate.

Pentru John Locke (1632-1704), sursele adevăratei cunoaşteri pot fi obţinute prin

înlăturarea „atitudinii naturale” prin care prejudecăţile dictează încrederea în spontaneitatea

nesigură a cunoaşterii. Înlăturarea acestei atitudini, spune Locke în Eseu asupra intelectului

omenesc, oferă ocazia unui studiu genetic al surselor cunoaşterii. El debutează cu înlăturarea

ideii existenţei unor cunoştinţe înnăscute (ineism) astfel încât intelectul este declarat asemenea

unei „table şterse” înaintea oricărei cunoaşteri. Experienţa empirică conferă cele mai sigure

elemente ale certitudinii, astfel încât îndepărtarea succesivă de aceasta să constituie o scădere

proporţională a gradului de certitudine. În aceeaşi situaţie se află şi judecăţile morale, care

provin din experienţă şi obişnuinţă. Totuşi procurarea cunoaşterii se realizează în trepte, astfel

încât ideile produse în intelect pot fi simple sau complexe. Primele se formează pe calea

senzaţiei şi a reflecţiei şi corespund unor calităţi sesizabile ale lucrurilor, numite calităţi

7

primare, deoarece sunt sesizabile nemediat şi sunt mărimea, forma, poziţia şi mişcarea. Cele

complexe sunt formate din ideile simple şi corespund calităţilor secundare ale lucrurilor,

deoarece ele sunt raportate la conştiinţă şi sunt relative, cum sunt gustul, mirosul, utilul, etc.

Realizarea ideilor presupune un proces complicat care începe cu percepţia, continuă cu retenţia,

discernământul, comparaţia, compoziţia şi se încheie cu abstractizarea ideilor. Întreg acest

proces are o componentă pasivă la începutul său şi se încheie prin actualizarea unei componente

active. Această teorie a cunoaşterii conţine şi o subtilă analogie cu filosofia politică a lui Locke:

dacă în câmpul experienţă contează doar evenimentul singular reprezentabil în intelect, la fel în

viaţa politică contează individul singural reprezentabil în viaţa parlamentară, nucleu al filosofiei

politice engleze din care a provenit filosofia politica libertariană şi întemeierea societăţii civile.

David Hume (1711-1776) a expus în lucrarea Cercetare asupra intelectului omenesc

proiectul radicalizării curentului empirist, afirmând în cadrul unui scepticism total absenţa

tuturor ideilor intelectului în cunoaştere înaintea vreunei experienţe empirice. Noutatea constă

în negarea caracterului universal al celor mai generale principii ale inteligenţei, dintre care cel

mai vizat principiu a fost cel al cauzalităţii. Cauzalitatea este substituită cu un principiu al

obişnuinţei maxime în numele caracterului infinit al oricărei inducţii: pentru că este

nedeterminabil numărul experienţelor singulare care trebuie să formeze conceptul universal de

cauzalitate, înseamnă că nici universalitatea acestui concept nu poate fi întemeiată niciodată.

Redusă la experienţa repetiţiei evenimentelor singulare, conştiinţa se reduce la impresii de

senzaţie şi la impresii de reflecţie, dintre care primele pot oferi singurul adevăr al cunoaşterii,

pe când ultimele conturează universul interior al omului. Ultimele sunt nişte copii imperfecte

ale impresiilor, de unde rezultă că toate produsele culturale ale impresiilor de reflecţie pot fi

puse sub semnul îndoielii. De aici provine o critică radicală a lui David Hume la adresa

metafizicii tradiţionale bazate pe absenţa experienţei singulare.

O îmbinare ingenioasă între filosofia speculativă şi tradiţia empiristă a oferit, în schimb,

George Berkeley (1685-1753). Asumând tradiţia empiristă conform căreia sursele cunoaşterii

pornesc de la nivelul percepţiei sensibile, Berkeley axează un amibiţios proiect de ontologie pe

teoria percepţiei în lucrarea Tratat asupra principiilor cunoaşterii omeneşti. Ideea

fundamentală a teoriei percepţiei este folosirea ei în construcţia esenţei lucrurilor. Practic, a

exista înseamnă a fi perceput (esse percipi est), astfel încât cauza existenţei lucrurilor nu poate

fi decât spiritul care le produce şi care are o natură divină. Acţiunea spiritului divin în

8

perceperea realităţilor are drept analogie în cadrul cunoaşterii faptul că realitatea cunoscută este

construcţia percepţiei, astfel încât absenţa obiectului independent de cunoaştere în cadrul

cunoaşterii este corespondent unei negări decise a existenţei materiei în câmpul realităţii

obiective.

Preluată în filosofia kantiană, critica cauzalităţii operată de David Hume şi reconstrucţia

obiectului cunoaşterii după criteriul percepţiei de la George Berkeley au devenim presupoziţii

fundamentale ale filosofiei transcendentale.

4. Filosofia transcendentalăa lui Immanuel Kant şi iluminismul

Secolul al XVIII-lea a fost puternic marcat în cultura europeană de o experienţă a

încrederii optimiste în existenţa unor valori supreme ale umanităţii în a căror recuperare

constă fericirea individuală a fiecăruia şi în maxima eficienţă a educaţiei generalizate în

răspândirea acestor valori. În acest sens, Jean Jacques Rousseau a formulat ideea că

originea omului cuprinde un orizont de valori înnăscute şi pure pe care doar societatea le-a

pervertit (astfel încât această ideologie a alimentat mult timp mitul „bunului sălbatic”,

împotriva ideii lui Thomas Hobbes, pentru care originea presocială a omului reprezintă o

stare de conflict permanent). Această experienţă a încrederii în puterea educaţiei în numele

valorilor supreme a purtat numele de Iluminism şi a avut drept presupoziţie metafizică ideea

că există o subiectivitate generică receptivă la experienţa cunoaşterii a cărei facultate de

cunoaştere poate reconstrui din punctul propriu de vedere obiectul cunoaşterii.

Filosoful care a articulat această presupoziţie metafizică într-un sistem coerent a fost

Immanuel Kant (…). Pentru el, întreaga evaluare a istoriei gândirii trebuie să se orienteze

într-o direcţie critică, astfel încât să discearnă modul în care gândirea anterioară a reuşit să

enunţe vreo propoziţie necesară despre maniera în care subiectul generic poate obţine vreo

certitudine. Constatând faptul că discuţia anterioară lui asupra cunoaşterii s-a referit mai

ales la conţinutul cunoaşterii, Kant propune o evaluare a condiţiilor însele de posibilitate ale

cunoaşterii, numind critică acest ultim demers şi indicând în el adevărata sarcină a

9

filosofiei. Instaurarea unei adevărate metafizici (în Prolegomene) trebuie precedată cu un

asemenea demers critic. Kant realizează sub trei secvenţe proiectul său critic, examinând

facultăţile de cunoaştere în forma lor pură (Critica raţiunii pure), examinând întemeierea

moralei în facultăţile spiritului (Critica raţiunii practice) şi examinând întemeierea

percepţiei frumosului (Critica facultăţii de judecare).

În primul tratat, facultăţile cunoaşterii sunt studiate în măsura în care sunt condiţii de

posibilitate ale cunoaşterii şi din acest motiv ele sunt numite transcendentale, în opoziţie cu

caracterul transcendent al obiectelor de cunoscut. Acest caracter le face să fie nişte condiţii

a priori ale oricărei experienţe posibile, în măsura în care această expresie desemnează tot

ceea ce este anterior oricărei experienţe, este independent de orice experienţă şi face

posibilă orice experienţă. Kant avansează chiar ideea unor forme a priori determinate

pentru fiecare dintre facultăţile cunoaşterii, adică senzaţia, intelectul şi raţiunea. Considerate

împreună, toate aceste forme construiesc obiectul cunoaşterii, numit fenomen, astfel încât

dincolo de el, realul nedeterminat şi inaccesibil conştiinţei, simplu suport necunoscut pe

care se proiectează formele transcendentale, poartă numele de lucru în sine. Practic,

întreaga materie a cunoaşterii provine din experienţă, astfel încât facultăţile subiectului

generic ordonează această materie conform formelor sale. La nivelul sensibilităţii, materia

este ordonată conform celor două intuiţii apriori, spaţiul şi timpul. În colaborare cu

intelectul, sensibilitatea conduce la imaginaţia transcendentală, pentru ca intelectul să

opereze cu 12 categorii a priori, care sunt cele mai generale predicate prin care realul poate

fi enunţat. Ele sunt ordonate după cantitate (unitatea, multiplicitatea, totalitatea), după

calitate (realitate, negaţie, limitaţie), după relaţie (substanţă, cauză, comunitate) şi după

modalitate (posibilitate, existenţă, necesitate). Aceste facultăţi ale cunoaşterii ar fi fost

suficiente petnru a clarifica natura obiectului dat în cunoaştere şi pentru a rosti adevărul

despre el. Totuşi, subiectivitatea generică mai posedă o facultate ale cărei idei a priori

(sufletul, lumea şi Dumnezeu) nu se regăsesc în experienţă, deşi ea nu continuă să emită

raţionamente cu pretenţii de necesitate cu privire la ele, şi anume raţiunea. Raţiunea nu

poate conduce la adevăr, deoarece obiectele sale nu se regăsesc în experienţă, ci

raţionamentele privitoare la suflet conduc la paralogisme (fiind greşite fără intenţie), cele

privind lumea conduc la antinomii (fiindcă produc perechi de teze opuse care se pot susţine

la fel de bine), iar cele privitoare la Dumnezeu conduc la contradicţii (deoarece se poate

10

dovedi falsitatea lor formală). Din aceste motive, principiile raţiunii nu produc un spor în

cunoaştere, dar au o valoare regulativă, fiind puncte de plecare în stabilirea normelor eticii.

În Critica raţiunii practice, Kant este preocupat de a considera aceleaşi facultăţi ale

cunoaşterii din punctul de vedere al întemeierii valorilor morale. Evidenţierea necesităţii

acestor reguli cade în sarcina descoperirii unui imperativ care se opune celor ipotetice prin

caracterul lui necondiţionat de nici o împrejurare. Acest imperativ (numit de Kant

imperativul categoric) are în vedere obligaţia fiecăruia de a considera natura raţională drept

o valoare absolută şi de a nu îl folosi niciodată pe celălalt numai ca mijloc, ci întotdeauna ca

pe un scop în sine, graţie primatului raţiunii asupra voinţei şi a situării esenţei umane în

natura raţională.

Filosofia lui Kant a fost continuată de neokantianism în secolul al XIX-lea şi a dat

principalele direcţii ale gândirii subiectivităţii în filosofia contemporană, fie ca o continuare

la kantianism, fie ca o reacţie la acesta.

5. Filosofia speculativă a lui Hegelşi romantismul german

Filosofia germană de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX- lea a

dezvoltat câteva teme constitutive ale modernităţii construite pe linia meditaţiei asupra

relaţiei dintre subiectivitate şi conceptul nedeterminării absolute. Aceste teme au fost strâns

legate de idealurile romantismului german care a cultivat gustul pentru titanic, pentru

grandios, sentimentul autorealizării prin riscul aruncării în lume a subiectivităţii, a dezvoltat

conştiinţa istorică, etc. Autori precum F. Schelling sau G. Fichte au dezvoltat în operele lor

aceste teme.

Cel mai important autor al romantismului german, cel care a exprimat într-o filosofie

extrem de sistematică şi de cuprinzătoare spiritul filosofiei germane a fost G.W.F.Hegel.

Filosofia sa propune o rediscutare a tuturor conceptelor şi evenimentelor filosofiei

tradiţionale, integrându-le într-un sistem în calitate de momente parţiale şi aflate în continuă

devenire ale acestuia. Asumând o asemenea idee, Hegel vede în toate momentele gândirii

anterioare lui pregătiri treptate şi coerente ale propriei sale filosofii. Presupoziţia metafizică

a unei asemenea idei este aceea că există un spirit absolut şi nedeterminat a cărui activitate

11

de autocunoaştere produce diferitele forme de manifestare ale lumii, astfel încât toate tind

spre autodeterminarea, caracterul de maxim concret şi autocunoaşterea (revenirea la sine) a

acestui spirit. Din acest principiu rezultă două consecinţe: pe de o parte, faptul că orice

devenire are drept lege trecerea de la abstract la concret, de la nedeterminat la determinat.

Pe de altă parte, acest principiu este suficient de general pentru a fi aplicabil tuturor

disciplinelor cunoaşterii, de unde decurge analogia acestor domenii. Din aceste motive,

studiul oricărei ştiinţe poate constitui o urmă a cercetării adevărului absolut, iar legile

generale ale realului sunt şi legile raţionalităţii. Astfel, tratatul Ştiinţa logicii este principalul

text de ontologie a lui Hegel, iar Fenomenologia spiritului acoperă istoria devenirii

conştiinţei de sine.

Metoda pe care o foloseşte Hegel pe parcursul întregii sale opere, numită dialectică, are

în vedere trei paşi, care încep cu afirmarea realităţii unui gând, cu evidenţierea modului în

care gândul afirmat îşi produce propriul contrar cu care intră în tensiune şi, în fine, cu

reluarea pe un plan superior a tensiunii celor două gânduri într-o sinteză care poate fi

începutul unui nou episod al aceleiaşi dialectici. Cea mai limpede ilustrare a metodei

hegeliene se află la începutul Ştiinţei logicii şi are în vedere o discuţie asupra naturii

faptului de a gândi începutul în cel mai abstract sens. Începutul absolut al gândirii trebuie să

fie fiinţa abstractă, pură şi nedeterminată. Numai ea poate mobiliza exerciţiul determinării

gândirii, de vreme ce ea este pură de orice determinaţii. Fiinţa pură, în schimb, în afara

afirmării ei simple, nu mai poate spune nimic, fiind vidă de orice conţinut determinat. Din

acest motiv, ea este identică nefiinţei, la fel de săracă conceptual ca şi acest gând al fiinţei.

Identitatea şi opoziţia logică simultană dintre cele două gânduri produc primul concept al

filosofiei, ca rezultat al celor două: devenirea.

Devenirea spiritului care îşi produce autocunoaşterea are loc în acelaşi sens, realizând

trecerea de la nivelul minim al percepţiei sensibile la nivelul maxim al conştiinţei de sine şi

de autorealizare a spiritului universal în subiectivitate. Şi devenirea istoriei are loc în acelaşi

sens, în măsura în care cultura întregii umanităţi încearcă să ajungă al autocunoaştere

experimentând, într-o evoluţie de la est la vest, sisteme sociale ordonate dialectic.

12

6. Conceptul filosofiei contemporane.Diversitatea tradiţiilor

Una dintre principalele teze apărate de istoricii filosofiei contemporane propune

identificarea genezei acestei filosofii cu reacţia diversă la totalitarismul speculativ al

filosofiei lui Hegel, astfel încât diversitatea acestor reacţii a conferit şi principiul deosebirii

între cele mai importante direcţii ale gândirii contemporane. Astfel, unele filosofii reactive

la hegelianism au acceptat ideea hegeliană a existenţei unui principiu nedeterminat a cărui

dezvoltare şi „sete” de concret este motorul istoriei gândirii şi chiar a tuturor domeniilor de

manifestare ale realului, dar ele au refuzat identificarea acestui principiu cu noţiunea

abstractă a spiritului universului, conferindu-i diverse ipostaze particulare: pentru Karl

Marx, principiul hegelian a devenit conceptul de marfă, pentru Fr. Nietzsche, mutatis

mutandis, el a fost identificat cu voinţa de putere, pentru H. Bergson, el a devenit intuiţia,

pentru Soren Kierkegaard a fost recunoscut în câmpul afectivităţii. Alte filosofii, mai puţin

raportate direct la hegelianism, au propus sarcini diferite gândirii, reorientând întreaga

activitate filosofică spre domenii diferite de idealul speculativ al romantismului german. De

exemplu, Franz Brentano şi Edmund Husserl au considerat că obiectivul filosofiei este

punerea în lumină a lumii constituite intenţional de subiectivitate împreună cu structurile

însele ale subiectivităţii, Bertrand Russel şi Ludwig Wittgenstein au propus o „turnură

lingvistică” a filosofiei, fiind de părere că sarcina reală a filosofiei este clarificarea

problemelor limbajului. La rândul său, structuralismul a propus, prin Claude Levi-Strauss

şi Roland Barthes, faptul că gândirea funcţionează după nişte cadre predeterminate şi

constitutive ale unor reţele de reguli, a căror descoperire semnifică activitatea filosofică.

Toate aceste ultime filosofii au încercat să submineze şi să critice ideea forţei determinante

a universalului, mizând pe forţa ontologică a particularului şi pe caracterul accidental sau

chiar nesemnificativ al universalului: astfel, a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a situat,

atât din punct de vedere politic, cât şi mental în faţa unei probleme cu adevărat importante

al cărei ecou constituie unul dintre cele mai importante nuclee problematice ale gândirii

actuale: relativismul cultural, manifest în gândirea postmodernă, care pune problema

întemeierii necesare a valorilor şi realităţilor universale şi posibilitatea alternativei lor,

13

punând faţă în faţă experienţa alterităţii cu conceptul identităţii culturale. Desigur, nu putem

expune sensul tuturor acestor doctrine şi nici surprinde în întregime caracterul compozit al

gândirii contemporane în cele câteva pagini pe care pe putem dedica aici acestei gândiri, dar

putem trasa cele mai generale aspecte ale lor.

7. Existenţialismul şi problema angoasei

Una dintre cele mai cunoscute reacţii la filosofia lui Hegel şi mai cu seamă la

antropologia şi la absolutismul său politic a fost gândirea lui Soren Kierkegaard (1813-

1855). Pentru filosoful danez, accentul gândirii trebuie să se orienteze către „individul

existent”, cărora trebuie să li se alăture analize ale unor importante fenomene ale

conştiinţei interioare, care pot realiza trecerea individului de la inautenticitate la existenţa

asumată autentic. Dintre stările afective, Kierkegaard privilegiază sentimentele de

angoasă, disperare, întrucât ele realizează o separaţie reală între om şi lume punând în

evidenţă valoarea unui „adevăr subiectiv”, astfel încât, de exemplu, sentimentul

cutremurării poate determina survenirea bruscă a comprehensiunii sensului în viaţa unui

om. Punând un accent esenţial pe valorificarea creştinismului ca realizare a sentimentului

prezenţei concrete a divinului prin înlăturarea impersonalului cotidian în cadrul angoasei

şi a suferinţei, filosofia dezvoltată de Soren Kierkegaard a fost dezvoltată în cadrul

existenţialismului sub mai multe direcţii principale. Una dintre ele a fost asumarea

religioasă a acestor doctrine la teologi creştini celebri ai secolului al XX-lea, de pildă Karl

Barth, Karl Rahner, sau la teologi evrei în cazul lui Martin Buber. O altă linie a fost

dezvoltată de existenţialismul şi de personalismul francez, în cazul unor autori precum

Gabriel Marcel, Jacques Maritain, care au prelungit meditaţia religioasă a autorului danez

centrând-o pe conceptul creştin al persoanei. O altă linie a fost dezvoltată în cadrul

existenţialismului de autori care au cultivat o meditaţie asupra naturii absurde a existenţei

ca loc propriu al constituirii sensului vieţii, precum Albert Camus sau Jean Paul Sartre.

Ultimul dintre ei a încercat, în ultima parte a vieţii sale, să îmbine doctrina socială a

14

marxismului cu doctrina asumării absurdului cotidian şi încercarea de realizare a

autenticităţii umane propuse de existenţialism.

Cel mai important gânditor al tradiţiei existenţialiste, care s-a înscris deopotrivă în

tradiţia fenomenologică cât şi în cea a filosofiei vieţii a fost Martin Heidegger (1889-

1976). În cea mai importantă lucrare a sa, Fiinţă şi timp, autorul oferă reperele cele mai

semnificative ale situării omului în lumea contemporană, oferind o meditaţie responsabilă

asupra umanismului actual. Ideea centrală a filosofiei heideggeriene are în vedere

asumarea crizei în care se situează cultura occidentală, rezultat al asumării unui proiect

metafizic tradiţional al cărui eşec a condus la situarea incertă şi inautentică a omului în

cultura occidentală. Vina majoră a acestei tradiţii este aceea de a fi produs un discurs

filosofic care a lăsat deoparte conceptul central al experienţei gândirii, intuit în originile ei

greceşti, şi anume fiinţa. Aproximarea acestui concept şi redescoperirea lui trebuie

asumată conform unei presupoziţii filosofice: modul de a interoga natura acestui concept

al fiinţei (Sein) este decisă de natura întrebătorului, a cărei situare originară decide

întreaga receptare a fiinţei, şi anume omul, înţeles ca o prezenţă în cadrul fiinţei (Dasein).

Numai omul poate ocupa acest rol, de vreme ce numai el are „o lume”, în sensul în care

nici mineralul, nici vegetalul, nici animalul lipsit de raţiune nu o deţin. Examinând

această situare originară a fiinţei umane, Heidegger constată faptul că prima determinaţie

este asumarea modului în care această fiinţă este dată în această lume, astfel încât cel mai

general şi totodată cel mai important concept cu care se determină fiinţa umană este

„faptul de a fi în lume”. Această situare este profund inauntetică, graţie impersonalului

care o domină şi a stărilor afective care o definesc la nivelul simplei curiozităţi neangajate

existenţial. Posibilitatea ieşirii din această stare spre cea de autenticitate presupune

existenţa unei experienţe decisive, iar pentru filosoful german mobilul acestei experienţe

este realizarea grijii (Sorge) care depăşeşte în conţinut simpla raportare îngrijorată la

obiecte determinate şi realizează o raportare a omului la concretul întregii fiinţe. Grija

conduce în această experienţă la înţelegerea „orientării către moarte” a omului, formulă

ultimă de integrală autenticitate a omului. Expresia acestei orientări este o radicală

asumare a experienţei temporalităţii, în cadrul căreia finitudinea omului autentic este

deschisă şi devine un orizont de semnificare a infinitudinii fiinţei.

15

8. Filosofia vieţii şi posteritatea ei în secolul XX

Friedrich Nietzsche (1844-1900) a iniţiat în cultura europeană un stil radical nou de

filosofare care a contribuit în bună parte la formarea mentalităţii occidentale contemporane.

Polemizând cu întreaga tradiţie metafizică occidentală, autorul german o cataloghează drept

o încercare de a ascunde natura adevărată a omului şi sensul adevărat al evenimentelor vieţii,

văzând în tradiţie mai degrabă o formă de constrângere la trăirea inautentică decât o

respectabilă conservare a unor valori perene. Presupoziţia fundamentală care străbate

întreaga operă a lui Nietzsche se poate rezuma la ideea conform căreia omul occidental

contemporan lui este alienat şi falsificat de civilizaţia în care trăieşte, că el trebuie recuperat

sau redus la adevărata sa natură şi, în cele din urmă, depăşit după criteriul unui darwinism

social, astfel încât omul occidental să poată da la iveală în final produsul său cel mai nobil,

supraomul, expus în Aşa grăit-a Zarathustra. Această situaţie a obligaţiei omului de a se

autodepăşi este ancorată în natura umană, dar în acelaşi timp este ancorată în istoria

culturală: există doi piloni ai culturii europene, grecii şi creştinismul, care au înscris în codul

genetic al culturii europene evoluţia acesteia din urmă şi au luat nişte decizii originare care

au produs efectele inautenticităţii omului occidental contemporan cu Nietzsche. Cultura

greacă a evoluat iniţial (aflăm în Naşterea tragediei) prin cultivarea a două domenii

spirituale, pe de o parte un cult al lucidităţii, al tensiunii asumate raţional, al armoniei şi al

serenităţii (apolinicul) şi unul al iraţionalului, al cultului orgiastic, al dezlănţuirii şi al

dansului (dyonisiacul). Cele două tendinţe ale spiritului grec au fost dizlocate de apariţia

figurii lui Socrate în istoria gândirii prin noutatea propunerii sale de o considera realitatea la

nivelul conceptului. „Inventator al conceptului”, Socrate substituie viaţa reală cu viaţa

teoretică, modul autentic al existenţei greceşti cu un stil palid al imitării valorilor în locul

asumării reale a lor. Socrate pare a fi vinovat, în ochii lui Nietzsche, de direcţionarea

experienţei gândirii spre contemplaţia pură şi neasumarea vieţii. Dimpotrivă, filosoful

german propune o „filosofie a vieţii” (Lebensphilosophie) care să pună în evidenţă structurile

concrete ale conştiinţei şi ale instinctului, care să elibereze omul de sub tutela teoreticului şi

a uniformizării. Pe de altă parte, creştinismul a adus cu sine etica umilinţei, doctrina

16

respectului faţă de alteritate, asumarea prin jertfă a conştiinţei celuilalt. Toate aceste valori

sunt în ochii lui Nietzsche discutabile, ele oferind în fond sloganul prin care casta preoţilor

şi-au exprimat propria voinţă de putere în raport cu masele credincioase al căror acces la o

existenţă autentică a fost în această formă blocat. Drept consecinţă a acestei idelogii,

creştinismul se prezintă pentru filosoful german drept o „morală de sclavi” (Genealogia

moralei). Concluzia acestei filosofii a istoriei este rezumată, în opinia lui Nietzsche, la un

proiect de rediscutare a tuturor valorilor care are ca punct de plecare ideea de bază a

postmodernismului actual, conform căruia legătura dintre valori şi modurile lor de asumare

culturală nu este una necesară.

9. Proiectul pozitivismului şi mitul progresului

Ritmul descoperirilor tehnice şi a progresului industrial al secolului al XIX-lea a produs o

filosofie din care emană o încredere necritică în viitor şi în puterea inventivităţii umane de a

produce o stare de bine generalizat şi accesibil tuturor. Un asemenea mit a prins un contur

teoretic în cadrul pozitivismului, în opera lui August Comte (1798-1857). În Cursul de filosofie

pozitivă, observaţiile în marginea evenimentelor istoriei gândirii se împletesc cu nuclee de

sociologie sistematică, astfel încât aceste instrumente au fost folosite în vederea argumentării

mitului progresului inepuizabil şi infinit al umanităţii, bazat în cea mai mare parte pe evoluţia

tehnicii şi a cunoaşterii ştiinţifice. Aceste idealuri, preluate fără îndoială din gândirea lui F.

Bacon, s-au structurat într-o filosofie a istoriei foarte asemănătoare celor mai diferite tipuri de

milenarism, amintind mai ales de Gioacchino da Fiore, a cărui tripartiţie a istoriei este

asemănătoare celei comtiene. Astfel, pentru Comte, există o epocă originară a istoriei cu un

puternic accent teologic, în care explicaţia realului se sprijinea pe o structură transcendentă,

apoi o epocă metafizică, în care principiile explicaţiei realităţii aveau un statut de sine stătător,

iar cunoaşterea era dedusă din ele, iar în cele din urmă urmează o epocă apoteotică, în care

stadiul pozitiv cunoaşterii va consta din culegerea şi corelarea sistematică de fapte observate, în

paralel cu abandonarea speculaţiei neverificabile privitoare la cauzele şi scopurile ultime. Locul

filozofiei în acest context este mai mărginit decât în alte modele de cunoaştere, în sensul în care

ea rămâne să furnizeze ştiinţei metode şi legitimări. În plus, problemele cunoaşterii care nu îşi

17

pot găsi răspunsul pe o cale ştiinţifică ar trebui, în opinia lui August Comte, abandonate. Un

asemenea optimism ştiinţific are ca presupoziţie şi ideea unui sfârşit al istoriei, temă curentă a

unor aspecte ale gândirii cotemporane, care ipostaziază o realizare a tuturor posibilităţilor

progresului în ideea unui bine universal static şi definitiv. Desconsiderarea afectivităţii, a

facultăţilor diverse ale spiritului uman, a simţului tragicului şi a ireductibilităţii persoanei la un

bine universal, pozitivismul a atras numeroase critici din partea altor atitudini filosofice

contemporane.

10. Marxismul şi societatea planificată

Una dintre reacţiile directe la filosofia lui Hegel a fost gândirea lui Karl Marx (1818-1883)

al cărui sistem filosofic a avut o notorietate uriaşă în tot cuprinsul secolului al XX-lea şi

consecinţe dezastruoase în planul evoluţiei sociale a comunităţilor politice care l-au adoptat.

Ideea fundamentală a marxismului este aceea de a lua drept definitorie în devenirea istorică şi în

interacţiunea dintre clasele sociale conceptul de marfă, care are roluri analogice cu ideea

spiritului uiversal hegelian, în măsura în care modurile diferite de manifestare ale ei sunt un

motor al istoriei sociale înţeleasă într-o dezvoltare dialectică care merge de la abstract al

concret. Evoluţia istorică este rezultatul luptei dintre diferitele clasele sociale, iar locul

privilegiat de manifestare a conceptului de marfă este lupta dintre burghezie şi proletariat.

Proletariatul este astfel forţa socială care poate conştientiza definitiv acest rol al mărfii în istoria

universală şi, odată instaurată o dictatură a proletariatului, raporturile de schimb pot suprima

efectiv existenţa mărfii şi pot instaura sfârşitul istoriei şi bunăstarea generală. Această situaţie,

proiectată sub titulatura de comunism, a fost titlul de glorie al proiectului marxist: el a predicat

revoluţia proletară în ţările cu o burghezie suficient de dezvoltată pentru a realiza condiţiile

acestei revoluţii, instaurarea unui partid comunist unic şi victoria acestuia din urmă în

încercarea sa de a realiza un principiu al echităţii între nevoile şi posibilităţile membrilor

comunităţii, astfel încât realizările unui stat, exploatarea resurselor şi ramurile economiei să

aibă un caracter strict planificat. Un asemenea aprogram, odată aplicat în ţările Europei Centrale

şi Estice, a condus la formarea unui limbaj de lemn al programului teoretic al marxismului, la

un aparat politic represiv al oricărei gândiri critice şi la un eşec lamentabil al oricărei legături

18

între economia planificată şi viaţa spontană a cetăţenilor. Suportul metafizic al marxismului a

fost reprezentat de materialismul dialectic, în care unica realitate dată era materia ale cărei

tensiuni a contrariilor, dezvoltarea realului din propriile contradicţii şi din rezolvarea lor au fost

considerate suportul tuturor fenomenelor realităţii.

11. Fenomenologia şi subiectivitatea intenţională

Una dintre cele mai influente filosofii a secolului al XX-lea este fenomenologia. Ea s-a

născut în gândirea lui Edmund Husserl (1859-1938), printr-o reinterpretare a dorinţei lui

Descartes de a instaura subiectivitatea ca reper ultim al constituirii sensului lumii. În

Meditaţii carteziene, Husserl propune supunerea conştiinţei la un examen critic în care să

fie puse în paranteză toate conţinuturile conştiinţei (epoche, termen care în limba greacă

înseamnă „suspendare”) pentru a putea fi puse în evidenţă în acest mod structurile

intenţionale ale conştiinţei însăşi. O asemenea idee permite trei remarci: în primul rând,

iniţiativa lui Husserl se află foarte aproape de psihologie, dar se eliberează de această

identitate atunci când declară faptul că intenţionalitatea căutată are un caracter

transcendental şi este comună întregii specii umane; apoi, ea se află în proximitatea

filosofiei lui Kant, dar nu mai caută reperele statice ale unor structuri de receptivitate ale

conştiinţei, ci vrea să identifice aspectul dinamic al vieţii conştiinţei, mizând pe ideea unei

subiectivităţi active şi constitutive a sensului cunoaşterii; în al treilea rând, programul

identificării subiectivităţii ca sursă a intenţiilor are surse medievale din secolul XIV-lea

(Duns Scotus), moştenite de Edmund Husserl prin opera lui Franz Brentano. Aceste trei

observaţii situează intreprinderea lui Edmund Husserl între filosofiile care suprimă distanţa

dintre subiect şi obiect: ţine de esenţa obiectelor faptul de a fi corelative cu activităţile

noastre mentale, astfel încât nici nu se poate face o distincţie între ceea ce este perceput şi

organul de percepţie (idee moştenită de la Aristotel), nici experienţa nu se limitează la

aprehendarea prin simţuri, ci include tot ceea ce poate fi obiect al gândirii. Din sensurile

cunoaşterii se constituie conceptul de lume, concept care nu este inteligibil în afara

proiecţiilor de sens şi intenţie ale conştiinţei. La rândul său, eul este şi el corelativ

conceptului de lume, în măsura în care el este un rezultat al intersubiectivităţii. Programul

19

sistematic de investigare a datelor conştiinţei a fost continuat în fenomenologia franceză

(Maurice Merleau-Ponty, Marc Richir) şi în ontologia fundamentală a lui Martin Heidegger.

Ideea că omul este sursa fundamentală a sensului lumii reprezintă una dintre cele mai

importante presupoziţii ale întregii filosofii a secolului al XX-lea.

12. Turnura lingvistică în tradiţia anglosaxonă

În tradiţia anglo-saxonă, filosofia a fost redefinită de Ludwig Wittgenstein (1889-1951),

Bertrand Russell (1872-1970) şi de Rudolf Carnap ca având drept sarcină clarificarea

principalelor obscurităţi ale limbajului cotidian, ştiinţific şi filosofic, asumând convingerea

conform căreia principalele dificultăţi ale filosofiei tradiţonale provin din neînţelegerea

sistematică a confuziilor născute în folosirea limbajului. Astfel, cerinţa principală a lui Russell a

fost identificarea semnificaţiei unui concept cu referinţa, pentru a exlude posibilitatea

proliferării inutile a realităţilor născute de limbaj. Rezultatul acestei idei este nevoia de a folosi

termenii numai în măsura în care au un corespondent real, indiferent de gradul lor de

abstractizare. Din aceste motive apare la Russell o subordonare a matematicii faţă de logică,

precum şi ideea că toate enunţurile, oricât de complexe ar fi, reprezintă nişte funcţii de adevăr

ale unor realităţi la fel de atomare ca şi enunţurile însele. De-a lungul întregii sale cariere

filosofice, Ludwig Wittgenstein a susţinut corespondenţa dintre realităţile atomare ale

limbajului şi ale lumii, arătând faptul că limitele limbajului conferă şi limitele lumii omului

(Tractatus logico-philosophicus) faptele pot fi mai mult sau mai puţin complexe, după cum

notează Anthony Flew, dar limita teoretică a analizei ar constitui-o faptele atomice, care nu pot

fi reduse la altele mai simple, dar care conţin bazele propriu zise ale experienţei noastre.

Corespondentele lingvistice ale acestor fapte sunt propoziţiile atomice, care se raportează la

faptele atomice ca nişte „imagini”, şi toate propoziţiile limbajului uman constau din asemenea

imagini. Gândirea filosofului vienez a avut o puternică influenţă asupra analizei logice a

limbajului, dar în acelaşi timp asupra relativismului constructelor valorice ale gândirii

postmoderne.

20