Credit imagine [1]

Francesco Redi - Credit imagine [2]

V-ati intrebat vreodata cum de apar viermi în

organismele moarte ce putrezesc? Dar omizi pe

frunze? Dar broaşte într-un lac format de ploaie?

Apar spontan acolo unde sunt îndeplinite condiţiile

naturale specifice fiecărui tip de animal, spune cea

mai veche ipoteză

existentă despre

apariţia indivizilor

anumitor specii de

animale.

Purtând numele de

teoria generaţiei

spontană, ea a

originat în Grecia

Antică acum două

milenii şi jumătate.

Astăzi noi ştim că ea este greşită: fiecare animal,

chiar dacă este vierme, omidă sau broască, apare

dintr-un ou al aceleiaşi specii care a ajuns cumva în

acel loc. Dar nu apare spontan. Dar cine a demontat

teoria generaţiei spontane, unde şi când? Ce

experimente a realizat acea persoana pentru a

demonta teoria?

Teoria generatiei spontane nu se refera la aparitia

primei celule de viata in mod spontan, asa cum

banuiesc ca oricine crede, ci la teoria ca apar

anumiti indivizi spontan (nu specii, ci indivizi) in

conditiile in care natura le permite. Aceasta teorie

zice de exemplu ca daca se formeaza un lac dupa

ploaie in lac apar automat, spontan, indivizi de

broaste si de pesti. Teoria mai zice ca daca lasi

carnea sa se strice apar automat in ea viermi. Tot ea

spune ca daca pui porumb intr-un hambar apar

automat acolo soareci. Indivizi ce sunt creati direct

adulti, din senin, fara mama si fara tata. Ori cred ca

este evident pentru orice om din secolul al XXI-lea

ca teoria aceasta este falsa.

Soarecii nu apar direct adulti acolo, ci sunt fatati de

mama lor care intai s-a ascuns in hambar. Pestii si

broastele nu apar automat in lacul nou format, ci

sunt adusi de icrele ce sunt elimitate de extrementele

pasarilor care au mancat pesti din celelalte lacuri si

acum vin la noul lac. Iar viermii din carne nu apar

direct, ci muste vin la carne si lasa oua care se

transforma in viermi. Teoria aceasta a fost

combatuta inca inainte de

Pasteur de Francesco

Redi in 1668. Asadar e

o teorie de mult apusa.

Acum noi stim ca

apar indivizi doar din

doua sau daca sunt

fatati de mama lor.

Despre Francesco

Redi puteti citi mai

multe pe Wikipedia.

Experimentul sau a fost

primul experiment din

biologie.

Asa a inceput biologia ca stiinta moderna, dupa cum

vedeti dupa fizica, dar inainte de chimie.

Detronarea teoriei generației spontane a animalelor

Adrian Buzatu

Credit imagine [3]

Mercurul este un element chimic pe care îl întânim destul

de des în viaţa de zi cu zi - în termometre, în lămpile

fluorescente, chiar şi în unele cosmetice, deşi acest lucru

nu este recomandat, din cauza nocivităţii sale. Dar cum a

început totul?

Ei bine, povestea mercurului începe cu ceva timp

înaintea erei noastre. Cea mai veche mostră din acest

element a fost descoperită

într-un mormânt egiptean

din Kurna, ce datează din

anul 1500 î.Hr. Aceasta

este încă o dovadă că

mercurul avea un rol

important în viaţa

anticilor, ei atribuindu-i

chiar proprietăţi magice.

Dar de ce era

mercurul un metal

atât de deosebit pentru antici? În primul rând,

datorită proprietăţii speciale pe care o are acesta-

starea lichidă la temperatura camerei. În plus,

mercurul are culoarea argintului, un metal preţios,

această ascociere fiind dovedită chiar de

simbolul său (Hg) care vine de la grecescul

"hydrargyrum", însemnând “argint lichid”.

Romanii erau şi ei unul dintre popoarele care

acordau o mare importanţă acestui element. Ei îl

asociau cu zeul Mercur, cunoscut pentru rapiditatea

şi mobilitatea sa. Deasemenea, ei îl mai foloseau şi

în cosmetice care, uneori, deformau faţa.

Tot în cosmetice îl foloseau şi egiptenii, iar grecii îl

foloseau în producerea unguentelor.

Chiar şi alchimiştii erau interesaţi de proprietăţile

mercurului. De exemplu, alchimistul chinez Ko

Hung (283-343 î. Hr.) explică felul în care mercurul

poate fi extras din cinabru prin încălzirea celui din

urmă la temperaturi foarte mari.

Totuşi, motivul pentru care alchimiştii dădeau atât

de multă importanţă acestui metal este faptul că ei îl

considerau un fel de materie primă din care toate

metalele luau naştere prin varierea cantităţii de sulf

din acesta. Scopul suprem al alchimiştilor era

obţinerea aurului, aşa că au încercat de nenumărate

ori transmutarea mercurului în acest metal preţios.

Fără succes, evident.

Contrar convingerilor din prezent, mercurul era

considerat în trecut ca fiind secretul longevităţii,

diferite substanţe fiind preparate pe baza acestuia.

Împăratul chinez Qín Shǐ Huáng Dì este doar una

dintre victimele acestei concepţii greşite. El a băut

un amestec de mercur şi jad în speranţa unei vieţi

mai lungi, poate chiar eterne. Din păcate, nu a

obţinut rezultatul dorit, el murind pe data de zece

septembrie 210 î.Hr., în urma otrăvirii cu această

substanţă.

Cu timpul, însă, faptul că mercurul are un efect

nociv a devenit din ce în ce mai evident. De

exemplu, sclavii romani care lucrau în minele de

Călătoria mercurului din antichitate până în prezent

Romina Neagu

Credit imagine [4]

Credit imagine [5]

mercur mureau după o anumită perioadă,

dovedindu-se în cele din urmă că era din cauza

expunerii îndelungate la această substanţă. Aceste

mine au devenit apoi pedeapsa criminalilor şi a

sclavilor, ele servind ca înlocuitori pentru execuţiile

tradiţionale.

Totuşi, nocivitatea mercurului nu a fost luată prea

mult în serios, iar cu cât omenirea evolua, cu atât

acesta era întâlnit mai frecvent în viaţa omului.

În secolul al XVIII-lea, fizicianul german Daniel

Gabriel Fahrenheit a inventat

termometrul cu mercur.

Putem întâlni acest tip de

termometru chiar şi astăzi,

deşi mai puţin frecvent,

unele state interzicând

complet folosirea acestuia

din motive lesne de

înţeles.

Mercurul avea un rol

important chiar şi în

medicină. Una dintre

cele mai mari probleme ale secolului al XVI-lea era

sifilisul. În disperata căutare a unui tratament, a fost

luat în considerare şi mercurul. Rezultatele au fost

ambigue, însă acest "tratament” a fost folosit în

continuare pentru mult timp-până la începutul

secolului XX.

Tot în cadrul acestui domeniu, mercurul era folosit

în plombele dentare, în unele antiseptice sau în

substanţele conservante din vaccine. Astăzi, însă,

acest element chimic este înţeles mult mai bine, fapt

ce a dus la restricţionarea folosirii lui în medicină.

Unele cosmetice (rimelurile, în special) conţin şi ele

mercur, iar în 2008 statul Minnesota a fost primul

din S.U.A. care a interzis folosirea lui în acest scop.

În prezent, mercurul este folosit mai mult în

industria chimică şi electrică, încearcându-se pe cât

posibil îndepărtarea acestuia din uzul casnic.

În industria chimică, mercurul este folosit pentru

obţinerea sodei caustice sau a hidroxidului de sodiu.

În industria electrică el are rol în fabricarea lămpilor

fluorescente şi a contoarelor electrice. Un alt rol pe

care îş re mercurul este în fabricarea oglinzilor cu

lichid folosite la telescoape.

Această scurtă călătorie în timp ne ajută să

înţelegem felul în care mercurul era văzut atât în

antichitate, cât şi în ziua de azi. Am văzut cum

oamenii au reuşit să-i dezlege tainele, îndepărtându-

i, astfel, aura de mister şi magie ce îl bântuia în

trecut.

John Napier - Credit imagine [6]

Tabel de logaritmi - Credit imagine [7]

Este greu de crezut astăzi, dar era o vreme când

oamenii educaţi nu ştiau să calculeze singuri o

înmulţire cu numere mari, cu atât mai puţin o

împărţire. Ori calculele erau necesare nu doar în

negustorie şi afaceri, dar şi în astronomie, inginerie

şi ştiinţă. Existau "centre de calcul" unde oamenii

duceau înmulţirea sau împărţirea de realizat, plăteau,

şi reveneau peste câteva zile pentru rezultat! O

revoluţie în calcul s-a produs în 1614, când John

Napier a anunţat lumii cum de acum încolo, în loc

de înmulţiri pot fi realizate ... adunări, iar în loc de

împărţiri ... scăderi, operaţii care puteau fi realizate

uşor de oricine. Haideţi să explorăm povestea

logaritmilor!

John Napier s-a născut în 1550 în Edinburgh, Scoţia

şi a lucrat timp de două decenii înainte să publice

cartea care a revoluţionat modul în care se realizau

calculele complexe. Cartea avea numele de "Mirifici

Logarithmorum Canonis Descriptio" şi a apărut în

1614, adică la cinci ani de când Galileo Galilei

inventase luneta astronomică şi observase cu

ajutorul ei petele de pe Soare, relieful de pe Lună,

sateliţii lui Jupiter şi fazele lui Venus, similare cu

ale Lunii. Tot 1609 era şi anul în care Kepler

descoperise că planetele se miscă în jurul Soarelui

pe elipse, iar nu pe cercuri. Calcule complexe erau

foarte necesare în astronomie, iar apariţia

logaritmilor a revoluţionat aceste calcule, căci, la

urma urmei, ce este mai uşor decât a realiza adunări

şi scăderi în loc de înmulţiri şi împărţiri? Totodată,

ridicarea la o putere putea fi înlocuită cu o înmulţire,

care la rândul ei era înlocuită cu o adunare.

John Napier, scoțianul care a inventat logaritmii în 1614

Adrian Buzatu

Cum de a fost posibilă această minune? Logaritmii

au o proprietate foarte interesantă, anume că log

(a*b) = log a + log b. Cu alte cuvinte, dacă există

tabele precise de logaritmi, care indică logaritmului

unui număr şi invers, ce număr are un logaritm dat,

atunci când cineva doreşte să realizeze înmulţirea a

două numere mari a şi b, omul caută pe a în tabelul

de logaritmi, îi vede care îi este logaritmul, face

acelaşi lucru şi pentru numărul b, apoi adună cele

doua numere (iar o adunare este mult mai uşor de

realizat decât o înmulţire), apoi caută iarăşi în

tabelele de logaritmi şi vede ce număr are drept

logaritm numărul ce l-a obţinut prin anunare. Acel

număr este tocmai numărul a * b pe care îl căuta.

Căutând şi mai în adâncime, această proprietate

magică decurge din minunatele proprieţăţi ale

funcţiei exponenţiale, unde xa * x

b = x

a+b. Iar dacă x

este acel număr special, denumit e, atunci situaţia

devine şi mai uşoară. Tocmai acest număr e a fost

folosit de John Napier, sau John Naper, ca şi bază

pentru algoritmii săi.

Imediat ce cartea a apărut, a făcut vâlvă în Europa,

luând o piatră de pe inimă oamenilor de ştiinţă, care

acum puteau realiza calcule mult mai rapid. Alţi

oameni de ştiinţă s-au apucat să perfecţioneze aceste

tabele de logaritmi la care Napier lucrase timp de 20

de ani. Johannes Kepler, de exemplu, avea nevoie de

logaritmi în baza 10 pentru calculele sale

astronomice, aşa că a realizat primele tabele de

logaritmi cu baza 10 în loc de baza e.

Matematicianul englez Briggs s-a apucat şi el de

calculat tabele de logaritmi. Ele au fost apoi

publicate şi răspândite în întreaga Europă, ducând la

revoluţionarea modului în care se realizau calculele,

ceea ce a dus la noi progrese în ştiinţă, dar şi o viaţă

mai uşoară pentru oamenii de afaceri sau pentru

negustori.

Iată aşadar moştenirea ce ne-a lăsat-o John Napier,

sau John Naper, inventatorul logaritmilor. El a murit

trei ani mai târziu după publicarea cărţii sale, dar

revoluţia sa a fost fulgerătoare şi pentru totdeauna.

Edward Jenner - Credit

imagine [8]

Fiecare dintre noi a făcut un vaccin. Ştim că previne

diferite boli, ştim că avem nevoie de el pentru a ne păstra

sănătatea, ştim că este dureros şi incomod. Totuşi, ne-am

întrebat noi cui îi datorăm protecţia pe care o avem astăzi

împotriva anumitor viruşi? El este Edward Jenner, un

savant englez care a pus bazele imunologiei, făcând

posibilă naşterea unei noi strategii de luptă impotriva

pericolelor biologice care mişună în jurul nostru.

Biografie

Edward Jenner este un

savant englez născut

la data de 17 mai

1749 în Berkeley,

Gloucestershire,

Marea Britanie.

A rămas orfan la

vârsta de 5 ani,

iar la 14 ani a

devenit ucenicul

lui Daniel

Ludlow, un

chirurg respectat.

Se spune că în

această perioadă

Jenner a auzit o lăptăreasă

spunând că nu se va

îmbolnăvi niciodată de periculoasa variolă, deoarece deja

a avut variolă taurină, acest lucru făcând-o imună, lucru

ce l-a pus serios pe gânduri.

În 1770, la vârsta de 21 de ani, Jenner a mers în Londra,

la spitalul St. George, unde a învăţat anatomie şi

chirurgie de la John Hunter, un alt medic respectat, cu

care ulterior s-a împrietenit.

În 1773, Jenner s-a întors în Berkeley şi a devenit un

chirurg de succes, în timp ajungând cel mai bun din

Anglia, fiind cunoscut şi ca un respectat biolog şi un bun

aplicator al ştiinţei experimentale. Pasiunea sa de

nestăvilit pentru ştiinţele naturii l-a purtat şi pe tărâmul

geologiei, iar în 1785 a creat propriul său balon cu aer

cald şi hidrogen, care a zburat 12 mile.

La sugestia lui Hunter, Jenner a început să studieze cucii,

lucrarea sa pe această temă asigurându-i un loc în

Societatea Regală de Ştiinţe în 1788.

În timp ce făcea experimente cu baloanele cu aer cald, a

întâlnit-o pe Catherine Kingscote, cu care s-a căsătorit în

anul 1788. Chaterine a murit în 1815, suferind de

tuberculoză.

Şi-a obţinut doctoratul în medicină în anul 1792, la

Universtatea St. Andrews.

În anul 1805 a luat naştere Societatea Medicală şi

Chirurgicală (Medical and Chirurgical Society). În

acelaşi an, Jenner a devenit membru al acestei societăţi,

un an mai târziu fiind ales ca membru al Academiei

Regale Suedeze de Stiinţe (Royal Swedish Academy of

Sciences).

Pe 26 ianuarie 1823 a murit din cauza unui atac cerebral,

după ce, cu o zi în urmă a fost găsit în stare de apoplexie,

având partea dreaptă paralizată.

Variola si primul vaccin impotriva ei

În timpul vieţii, Jenner a fost măcinat de o problemă a

cărei rezolvare i-a adus titlul de părinte al imunologiei.

Această problemă era variola, o boală foarte comună în

secolul al XVIII-lea, dar şi foarte periculoasă, 400.000 de

oameni murind anual în Europa. În medie, murea unul

din trei oameni, supravieţuitorii rămânând cu cicatrice

grave pentru tot restul vieţii.

Edward Jenner (1749-1823), părintele imunologiei prin realizarea primului vaccin

Romina Neagu

Bratul laptaresei Sarah Nelmes, afectat

de variola taurina - Credit imagine [9]

Credit imagine [10]

Diferiţi oameni de ştiinţă au bănuit că variola taurină, o

formă mai uşoară a acestei boli, ar putea fi, în mod

surprinzător, o măsură de prevenire a variolei. Unul

dintre aceşti savanţi este Benjamin Jestym, un fermier

din Dorset (Sud-Vestul Angliei), care a reuşit să îi

imunizeze pe

soţia şi copii săi

folosind această

metodă.

Deşi deja se

bănuia că variola

taurină ar fi

soluţia perfectă

pentru boala care

omora mii de

oameni, numai în

anul 1796, Jenner

a dovedit asta,

procedura fiind

înţeleasă atunci

cu adevărat. Pe

data de 14 mai a

acelui an, a primit

vizita lăptăresei Sarah Nelmes, care prezenta simptomele

variolei taurine. A fost ocazia perfectă de a preleva lichid

din rănile ei. Teoria lui Jenner era că germenii de variolă

taurină ar acţiona ca un sistem de apărare, astfel făcând

organismul respectiv imun la variolă.

Jenner a inoculat virusul prelevat de la Sarah unui băieţel

de 8 ani, James Phipps, după care a aşteptat ca acesta să-

şi facă efectul. Băiatul a avut de suferit, făcând febră şi

având dureri, dar cu siguranţă nu era ceva letal. Apoi i-a

inoculat lui James virusul variolei, însă nu s-a întâmplat

nimic. El devenise imun, iar Jenner a considerat

experimentul un succes, dovedind o dată pentru

totdeauna eficacitatea acestei metode.

Jenner suspecta că infecţia provine de la cai, aceasta

transmiţându-se la bovine prin intermediul

fermierilor şi transformându-se până când ajunge la

o formă finală cunoscută ca variolă taurină.

Denumirea de “vaccin” pe care a atribuit-o Jenner

tratamentului său provine de la cuvântul latinesc

“vacca” , ce înseamnă “vacă”. Termenul de

“vaccinare” definea la început procesul de inoculare

a virusului, însă Louis Pasteur, un chimist francez, a

propus ca acest termen să fie folosit pentru

inocularea oricărei substanţe în scopul prevenirii

unei boli.

După succesul avut

cu vaccinarea,

Jenner a primit din

partea regelui 10.000

de lire, iar mai târziu

a primit încă 20.000

de lire pentru munca

sa, în general.

Instituţia Jenneriană

(Jennerian

Institution) este o

societate ce se ocupa

cu promovarea

vaccinului împotriva

variolei, scopul ei

fiind eradicarea acestei boli. Jenner s-a implicat în

acest proiect în anul 1803. Mai târziu, cu ajutorul

guvernului, Instituţia Jenneriană a devenit

Organizaţia Naţională de Vaccinare (National

Vaccine Establishment).

La mai bine de un secol şi jumătate de la moartea lui

Jenner, în anul 1980, Organizaţia Internaţională a

Sănătăţii a declarat variola o boală eradicată. Totuşi,

monstre din acest virus încă mai există în

laboratoarele Centrelor de Control şi Prevenire a

Bolilor din Atlanta, Georgia şi Statele Unite, dar şi

în Rusia.

Concluzie

Deşi ideea lui Jenner de a vaccina oamenii pentru a

preveni apariţia variolei nu era una originală, aceasta

fiind cunoscută de mai mult timp, el îşi merită titlul de

părinte al imunologiei deoarece a creat o bază ştiinţifică

pentru acea teorie. Mai mult, el a fost primul care a

încercat să controleze o epidemie folosind o abordare

ştiinţifică, rămânând pentru totedeauna în istorie ca un

adevărat erou care a salvat milioane de vieţi.

Credit imagine [11]

Razi – Credit

imagine [12]

Am scris acest articol pentru a deschide o mică fereastră

în trecutul omenirii. Astfel, ne este permis să aruncăm o

privire fugară către genialii savanţi ai Epocii Medievale.

Uneori, putem rămane miraţi de inventivitatea de care

aceştia au dat dovadă, mijloacele prin care au făcut

diferite studii fiind cât se poate de simple, dar eficiente.

Probabil acestă uimire apare deoarece de multe ori uităm

cât de ingenioasă mintea umană este de fapt.

Deoarece o minte sănătoasă se găseşte într-un corp

sănătos, vom vorbi despre Medicina Medievală, mai

exact, cum era ea practicată de europeni şi arabi.

În Europa, medicina era un amestec între misticism,

spiritualitate şi practicile medicale ale Anticilor. De

cele mai multe ori,

bolile erau puse pe

seama destinului sau a

dorinţei lui

Dumnezeu, astfel

luând naştere

pelerinajele în scopuri

curative. Alţi oameni

recurgeau la metode

precum medicina

folclorică, ce

cuprindea folosirea

ierburilor în

combinaţie cu diferite incantaţii.

Medicina Medievală europeană a înflorit cu adevărat

abia în secolul al XII-lea, când multe dintre textele

arabe despre medicina islamică au fost traduse în

latină.

Razi, medic persan (865 - 925)

Razi s-a născut la data de 28 august 865 şi a murit la 6

octombrie 925. La vârsta de treizeci de

ani, şi-a îndreptat atenţia spre

medicină, deoarece experimentele

alchimice efectuate de el i-au

cauzat o boală la ochi.

A învăţat medicina de la Ali ibn

Sahl Rabban al-Tabari, un

vindecător şi filozof născut în

Merv. Razi a devenit faimos în

oraşul său natal, Rayy, la vârsta de

40 de ani mutându-se în

Bagdad. În anul 907 se

întoarce în Rayy.

Dealungul vieţii a scris numeroase cărţi şi a avut mulţi

studenţi, însă boala care a început ca o cataractă, a dus la

orbire completă. Unul din studenţii săi a încercat să-l

trateze, însă el nu a fost de acord, spunând că nu mai are

rost, din moment ce moartea se apropie. Într-adevăr, la

câteva zile după rostirea acestor cuvinte, Razi a încetat

din viaţă.

Totuşi, descoperirile şi tratamentele lăsate în urmă de el

au adus o contribuţie majoră în multe domenii, precum

alchimia, filozofia, dar mai ales în medicină. De

exemplu, el a făcut prima descriere a variolei şi a făcut

distincţia dintre aceasta şi pojar în cartea sa, “al-Judari

wa al-Hasbah” (“Variola şi pojarul”), tradusă în latină de

două ori, în secolul al XVIII-lea. De asemenea, a fost

primul care a considerat febra ca un mecanism automat

de apărare, tot el descoperind şi astmul alergic, fiind

chiar şi inventatorul unor instrumente precum piua,

spatula, fiola, utilizate în farmacii până la începutul

secolului al XX-lea.

Medicina în Evul Mediu

Romina Neagu

Razi vindecand un copil – Credit

imagine [13]

Avicenna – Credit

imagine [14]

Acest sclipitor savant nu făcea doar să-şi trateze

pacienţii, ignorând acţiunile celorlalţi medici. El lua

atitudine, atacând şarlatanii şi medicii falşi care vindeau

“leacuri” pe străzi. De asemenea, Razi nu avea nicio

problemă să admită că oricât de bun un medic este, nici

el nu poate avea toate răspunsurile sau toate leacurile

necesare tratării unei boli.

O faimoasă scriere

a sa este “Man la

Yahduruhu Al-

Tabib” (“Un manual

medical pentru

publicul general”),

care, după cum

spune şi titlul, era

dedicată publicului

şi scrisă pe înţelesul

oricui. Astfel, oricine

putea învăţa din acest

manual cum să prepare leacuri pentru diferite afecţiuni,

ingredientele necesare găsindu-se foarte uşor.

Ibn Sina sau Avicenna (980 - 1037)

Ibn Sina sau Avicenna (980-1037) este un alt mare

medic persan, cunoscut ca părintele medicinei moderne.

El s-a născut în Afshana, Persia. Pe mama sa o chema

Setareh , iar tatăl său era Abdullah, un învăţat respectat

care şi-a educat fiul cu multă grijă.

Abu Ali Sina, cunoscut mai

ales după numele de Ibn Sina,

sau numele său latinizat,

Avicenna, s-a născut în 980

în Iranul de astăzi. La vârsta

de 14 ani, Avicenna deja îşi

depăşea profesorii în materie

de cunoştinţe. Avea o

inteligenţă şi o memorie

uimitoare, potenţialul său

dovedindu-se a fi foarte mare,

încă de la vârste fragede. La

vârsta de 18 ani a primit statutul

de medic, această meserie părându-i-se uşoară în

comparaţie cu învăţarea fizicii sau a matematicii. Vestea

despre tânărul medic s-a împrăştiat repede, mulţi oameni

venind la el pentru a primi tratament gratuit.

În anul 997 l-a tratat pe emir de o boală gravă, acesta

recompensându-l cu acces total la Biblioteca Regală, iar

după moartea tatălui său, Ibn Sina a ajuns în cele din

urmă în Gorgan, aproape de Marea Caspică, unde a

început să scrie cea mai importantă lucrare a sa, „Al-

Qanun fi al-Tibb”, în traducere “Canonul Medicinei”, în

care era inclusă medicina greacă, musulmană şi indiană.

Ea este considerată una dintre cele mai faimoase scrieri

din istoria medicinei.

După un timp, a mers în Urgench, Uzbekistanul modern,

unde a început să lucreze ca medic, vizirul de acolo

oferindu-i o anumită sumă de bani. Mai târziu, dorind să-

şi lărgească orizonturile, a plecat în diverse călătorii,

ajungând în cele din urmă în Rai, aflat în vecinătatea

Teheranului modern, unde a scris aproximativ treizeci

dintre cele patru sute cincizeci de tratate ale sale, dar din

care, din păcate, au supravieţuit doar două sute cincizeci.

Apoi a mers înspre sud, ajungând la Hamadan, unde a

lucrat pentru o doamnă de viţă nobilă. În ultimii zece-

doisprezece ani din viaţa sa, Avicenna l-a însoţit cu rolul

de medic pe Abu Ja'far 'Ala Addaula, în numeroasele sale

campanii.

Deşi avea impus un regim, Avicenna a refuzat să îl

urmeze, considerând că e mai bine să trăiască o viaţă

scurtă, dar fericită. A murit în iunie1037, la vârsta de 58

de ani şi a fost îngropat la Hamadan, Iran.

Am pomenit mai devreme de lucrarea sa faimoasă,

“Canonul medicinei”, o enciclopedie medicală ce

cuprinde paisprezece volume. Această carte este

cunoscută pentru introducerea cuantificării în medicină,

ea incluzând şi noţiuni precum bolile cu transmitere

sexuală, bolile contagioase, neuropsihiatria, analiza

factorului de risc, măsuri de evitare a împrăştierii bolii,

precum carantina, şi multe altele. Ea a fost finalizată în

anul 1025 şi a fost folosită ca text medical standard, atât

în Imperiul Islamic, cât şi în Europa.

Observăm că în special prin această lucrare a sa,

“Canonul Medicinei”, Ibn Sina a adus o contribuţie

majoră la inţelegerea şi tratarea bolilor, deschizând fără

teamă noi porţi spre universul medicinei moderne.

Rogerius Salernitanus (1140 - 1195)

Rogerius Salernitanus, numit şi Roger Frugard (1140-

1195), născut în Salerno, un oraş din nord-vestul Italiei,

este un medic care, în jurul anului 1180 a scris şi el o

lucrare despre chirurgie, numită “Practica Chirurgiae”

(“Practica chirurgiei”), o lucrare scurtă, dar concisă.

Rogerius era foarte cunoscut pentru felul lui simplu de a

trata diferite afecţiuni. De exemplu, el recomanda un

pansament cu albuş de ou pentru durerile în gât. Era un

observator independent, fiind convins că nervii nu se pot

regenera.

“Practica Chirurgiae” a fost primul text medieval despre

chirurgie care s-a folosit în universităţile din Europa,

precum în cele din Bologna şi Montpellier. Acest text a

avut o contribuţie majoră la ridicarea statututului

chirurgiei, care era considerată mult inferioară medicinei

pure.

Cei mai buni oameni de ştiinţă din acele vremuri, printre

care şi medici, se găseau totuşi in Imperiul Islamic.

Acolo au fost înfiinţate primele spitale moderne şi

primele şcoli de medicină, în care absolvenţii primeau

diplome. De asemenea, primele spitale psihiatrice au fost

înfiinţate tot acolo.

Islamicii pot fi consideraţi adevăraţi deschizători de

drumuri, ţinând cont de numeroasele noutăţi aduse în

lumea medicinei şi nu numai, aşa că nu trebuie să ne mire

nici faptul că cel mai vechi experiment medical cunoscut

a fost făcut de un om de ştiinţă persan, Zakariā-ye Rāzi

(Razi). El dorea să ştie care este cel mai igienic loc

pentru a construi un spital, aşa că a folosit bucăţi de carne

crudă pe care le-a împrăştiat prin tot Bagdadul. Locul în

care carnea s-a descompus cel mai lent a fost ales drept

locul în care şi-a construit noua clinică.

Theodoric Borgognoni (1205 - 1296)

Un medic care a adus o contribuţie majoră în medicină

este Theodoric Borgognoni (1205-1296), născut la

Lucca, Italia. A fost studentul lui Ugo Borgognoni, un

medic faimos şi nu este exclus să-i fi fost şi fiu.

În anul 1240, a devenit medicul personal al Papei

Innocent al IV-lea, devenind episcop în 1262. Din 1266

şi pâna la moartea sa, în 1296, a lucrat în serviciul

Episcopului de Cerva, aproape de Ravenna, un oraş din

regiunea Emilia-Romagna.

Theodoric este considerat a fi cel mai însemnat chirurg al

Epocii Medievale. El este responsabil pentru

introducerea în chirurgie a antisepticelor şi a

anestezicelor, folosind o soluţie îmbibată într-un burete

pe care îl punea sub nasul pacientului, lăsându-l pe acesta

inconştient. Această soluţie era un amestec de opiu, suc

de dude, cucută, mătrăgună şi alte substanţe. Un amestec

ciudat, într-adevăr. O lucrare majoră a lui Borgognoni

este tratatul numit “Cyrurgia” („Chirurgia”) , scrisă în

secolul al XIII-lea, ce cuprinde patru volume în care se

vorbeşte, evident, despre chirurgie, incluzând toate

aspectele sale. Această scriere este, însă, destul de

criticată din cauză că autorul a contrazis unele din teoriile

lui Galen, un medic prestigios din perioada romană. În

această carte au fost incluse şi metode de a trata răni

intestinale şi stomacale, spunându-se că este foarte

importantă evitarea intrări în contact a conţinutului

acestora cu celelalte organe. Se mai scrie în această

lucrare şi despre modalităţi de tratare a rănilor la cap, iar

testul lui Borgognoni de diagnosticare a unui umăr

dislocat se mai practică şi astăzi. Acesta constă în

verificarea posibilităţii sau imposibilităţii pacientului de

a-şi atinge urechea opusă cu palma braţului afectat.

Concluzii

Am putut vedea, deci, prin această scurtă călătorie în

timp şi spaţiu, felul în care medicii medievali tratau

bolnavii, încercau noi tehnici de vindecare, ori aduceau

contribuţii proprii celor deja existente.

Avem tendinţa să spunem ca practicile folosite de

medievali sunt vechi şi nesigure, ceea ce este, de fapt

adevărat, însă aici e vorba despre perspectivă, deoarece

pentru ei erau noi, moderne, de înaltă tehnologie chiar.

Este clar, deci, că nicodată nu va fi sigur să spunem că tot

ceea ce se poate inventa, s-a inventat deja.

Cartea intitulată "De humani corporis fabrica" (în

traducere "Despre structura corpului omenesc") publicată

în 1543 de Andreas Vesalius. – Credit imagine [15]

Hipocrate, în Grecia Antică, a fondat ştiinţa medicinii

pentru că a fost primul care a început să propună leacuri

în funcţie de boală. Pare evident şi banal, dar până atunci,

omenirea vedea toate bolile la fel, ca expresii ale

pedepsei zeilor şi toate bolile erau tratate la fel: cu

rugăciuni sau sacrificii. Hipocrate şi-a dat seama că

fiecare boală are propriile ei cauze şi atunci a fost primul

care încerca să identifice întâi boala (adică să ofere un

diagnostic), iar apoi să caute un leac pentru acea boală

anume. Pentru acestea, Hipocrate este numit "părintele

medicinei".

Galen, în Imperiul Roman, în jurul anului 150 d. Hr. El

la fost primul care a aflat foarte multe despre anatomia

corpului uman. Cum? Disecând animale şi presupunând

că structura organelor oamenilor este identică. Cărţile şi

diagramele lui au devenit dogmă în medicină, au fost

adopate apoi de Biserica Catolică şi manualul după care

se preda în universităţile europene.

Andreas Vesalius, în Europa, în 1543, a fost primul

care a făcut disecţii pe oameni, deşi era contra

convingerilor morale ale vremii. A făcut foarte, foarte

multe disecţii. Aceasta i-a permis să observe greşeli în

afirmaţiile lui Galen. El a realizat o enciclopedie

anatomică a corpului uman, descrisă detaliat în text şi

desenată foarte detaliat de pictori ai perioadei

renascentiste. Cartea a fost intitulată "De humani

corporis fabrica" (în traducere "Despre structura corpului

omenesc") publicată în 1543 a marcat aşadar începutul

medicinei moderne. Cartea a reprezentat manual de

căpătâi pentru studenţii la medicină pentru încă vreo trei

secole. De notat anul publicării: 1543, acelaşi când a fost

publicată cartea lui Nicolaus Copernicus, care propunea

sistemul heliocentric al sistemului solar, o detronare a

învătăţurilor anticului Ptolemeu, tot astfel precum

Andreas Vesalius oferea o detronare a învăţăturilor

anticului Galen.

După Vesalius, disecţiile pe cadavre de oameni au

devenit normă, iar aceasta a dus la noi descoperiri,

dintre care cea mai importantă este faptul că sângele

circulă în organism, iar aceasta este datorită inimii.

Ne pare evident astăzi, dar până la lucrările lui

William Harvey, în 1616, aceasta nu se ştia.

Şi iată aşa a început medicina modernă.

Cum a luat naștere medicina modernă?

Adrian Buzatu

Galileo Galilei – Credit

imagine [16]

Naşterea ştiinţei moderne a avut loc în Italia acum

aproximativ 400 de ani. Galileo Galilei a realizat atunci

mai multe invenţii şi descoperiri, fiecare dintre ele fiind

suficiente să îi ofere numurirea în panteonul oamenilor

care au schimbat modul în care privim lumea din jurul

nostru. Galileo Galilei este cel

care a confirmat

experimental ipoteza

teoretică a lui Nicolaus

Copernic cum că nu

Pământul, ci Soarele, s-ar

afla în centrul

Universului. Tot Galileo

Galiei a dezvoltat corect

legile mişcării, fiind un

precursor gigantic al lui

Newton, care s-a născut

chiar în anul în care

Galilei a murit. Totodată, Galileo Galilei a descoperit

legile pendului, pe baza lui dezvoltând primul ceas

modern din istoria umanităţii. În paranteză fie spus, tot el

a inventat şi termometrul şi luneta astronomică ... În

continuare, echipa Stiinta Azi vă oferă un articol amplu

despre moştenirea pe care Galileo Galieo a lăsat-o

umanităţii ...

Cum s-a format personalitatea lui Galileo Galilei

şi educaţia pe care a primit-o

Galileo Galilei s-a născut la 1564 la Pisa, în Italia, în

familia unui muzician relativ cunoscut şi foarte

deschis la minte faţă de ideile timpului. Tatăl său a

făcut tot posibilul ca Galileo să primească o educaţie

aleasă, dar să nu fie îndocrinat totuşi de religie. Pe

vremea aceea, şcolile erau mai ales pe lângă

mănăstiri. Astfel că nu este de mirare că la vârsta de

10 ani Galileo a ajuns elev la mănăstirea

Vallombrosa. A fost un elev aşa de conştiincios şi

devotat mănăstirii, încât la vârsta de 14 ani tatăl său

l-a luat de la mănăstire, de teamă ca fiul său să nu îşi

dorească apoi să devină călugăr. Pentru următorii

câţiva ani, Galilei a studiat cu profesori privaţi la

Florenţa, oraşul mai mare de lângă Pisa. Apoi,

Galilei s-a întors înapoi în oraşul său natal pentru a

studia medicina la Universitatea din Pisa. Toţi aceşti

paşi au fost nu doar ghidaţi, dar şi finanţati, de tatăl

său. Este important de înţeles că mediul familial în

care te naşti, are un rol aproape decisiv în formarea

ulterioară a unui om.

Aici, la universitate, a început să cunoască cu

adevărat ceea ce se ştia atunci despre lumea din jurul

nostru. Studenţilor le erau predate mai ales

învăţăturile lui Aristotel despre cum funcţionează

natura, învăţături vechi de aproximativ 1700 de ani,

dar care erau încă literă de lege, care erau predate

din generaţie în generaţie, fără ca nimeni să le

testeze validitatea în mod experimental. Galilei deja

le punea sub semnul întrebării şi punea întrebări

dificile profesorilor lui. Atât de întărâtat devenise

tânărul Galileo, încât înţeleptul său tată şi-a dat

seama că nu este potrivit pentru a fi medic.

Atunci tatăl său i-a aranjat iarăşi profesor privat, de

data aceasta la matematică. Profesorul era nimeni

altul decât cel mai mare profesor de matematică de

la curtea regelui din Florenţa, Ostilio Ricci. Datorită

lui, Galileo Galilei a aflat de realizările

monumentale ale mematimicii în Grecia Antică. În

Galileo Galilei, părintele fizicii, astronomiei și științei moderne

Adrian Buzatu

Candelabrul care pendula atârnat

de domul Catedralei din Pisa, ale cărui oscilaţii Galileo Galilei a

observat, student fiind, că au toate

aceeaşi perioadă. Pentru a măsura timpul, a folosit propriul puls.

Ulterior, pe acest principiu, a folosit un pendul ca şi cronometru

foarte precis.. – Credit imagine [17]

special l-au influenţat geometria lui Euclid, ale cărui

demonstraţii riguroase bazate pe axiome şi

raţionament l-au determinat ca apoi niciodată în

viaţă să nu prezinte ceva fără dovezi clare

matematice. Totodată, a descoperit lucrările lui

Arhimede, care a fost cel mai mare "fizician" al

Antichităţii, adică primul care a încercat în mod

sistematic să aplice matematica la înţelegerea

naturii. Prin Arhimede, Galileo Galilei a început să

studieze natura în mod experimental, ceea ce de la

Arhimede încoace, nimeni nu mai realizase.

Când a terminat cu toate acestea, Galileo Galilei

avea 21 de ani şi anul era 1585. A început apoi să

predea matematică, mai întâi ca profesor privat, iar

din 1589 (la 25 de ani) ca profesor la Universitatea

din Pisa. Din predatul matematicii şi-a câştigat

existenţa întreaga viaţă, iar în timpul liber realiza

cercetările sale ştiinţifice. Începem aşadar să ne

înţelegem uşor uşor cum s-a format Galileo de a

reuşit să schimbe modul în care omenirea investiga

natura şi în modul în care realiza actul ştiinţific.

Prima descoperire ştiinţifică: legile pendulului

Încă de când era student la medicină, Galileo Galilei

a observat, cât asista la o slujbă la catedrala din Pisa,

cum un candelabru

se bălăngănea uşor,

fiind atârnat de un

cablu lung, care era

legat de tavan.

Intuitiv, a simţit că

oscilaţiile aveau

toate aceeaşi

perioadă. Dar nu s-

a limitat doar la

atât, ci a şi testat

experimental ideea

sa, în spiritul ce îl

învăţase de la

Aristotel. Cum nu

avea însă un

cronometru, şi-a

folosit propriul puls.

Astfel a constat că

da, perioadele oscilaţiei erau aceleaşi. Ideea i-a

rămas în minte şi în 1585 a dezvoltat-o pentru prima

dată într-o scrisoare către un prieten.

Abia în 1602 însă, a început experimente serioase pe

tema pendulelor, observând însă un lucru important.

Anume că pentru un pendul de o lungime dată,

perioada de oscilaţie nu depinde de ce masă este

atârnată. Aceasta este o lege foarte importantă

despre fizica teoretică, dar spiritul lui Galileo Galiei

a mers încă şi mai departe, găsindu-i o realizare

practică. Păi dacă nu contează ce masă legăm de

pendul şi perioada de oscilaţie este dată doar de

lungimea pendului, cu atât mai bine. Alegem o

anumită lungime a pendulului şi apoi nu ne facem

griji să măsurăm precis masa adaugată şi avem

astfel pentru prima dată un ... ceas precis.

Ceasul a fost aplicat imediat pentru a măsura cu

ajutorul lui pulsul pacienţilor. De aceea pendulul

ceasornic a fost denumit "pulsilogium". Nu e

fascinant cum pulsul a fost folosit drept

cronomentru pentru a măsura perioada oscilaţiilor

pendulului, iar apoi când legile acestora au fost

determinate precis, perioada pendulului să fie

folosită ca un cronometru precis pentru puls?

A doua descoperire ştiinţifică: legile căderii

corpurilor

Tot din vremea când era student la medicină, Galileo

Galilei nu era de acord cu ideea lui Artistotel

conform căreia copurile mai grele cad cu o viteză

mai mare decât corpurile mai uşoare. Experienaţa sa

de viaţă îi spunea că grindina cade toată în acelaşi

timp, chiar dacă era formată din bucăţi mai mari sau

mai mici de gheaţă. Puşi în faţa acestor observaţii,

profesorii săi au sugerat că poate bulgării mai mari

de grindină sunt formaţi la o înălţime mai mare,

astfel încât deşi cad mai repede, ajung în acelaşi

timp pe sol cu bulgării mai mici. Galileo Galilei nu

era mulţumit de răspuns şi a ţinut minte.

Mai târziu a dorit să verifice el să genereze el însuşi

un experiment, pe care să îl poată controla şi pe care

să îl poată repeta. Aşa cum am văzut mai sus, în

Galileo Galilei studiind mişcarea pe plan înclinat. El a fost primul

care a studiat-o în mod sistematic. Astfel a reuşit să descopere

legile căderii corpurilor.– Credit imagine [18]

Construcţie de la universitatea Arizona din SUA despre cum ar fi putut arăta experimetul lui Galileo Galilei.

Practic, înainte de el se ştia că un obiect în cădere

liberă, cum este şi cel pe un plan înclinat, se va deplasa tot mai repede şi astfel în fiecare unitate nouă de timp

va realiza o distanţă tot mai mare. Până atunci se

credea că în secunda a doua se va parcurge o distanţă de două ori mai mare decât în a doua secundă, că în

secunda a treia o distanţă de trei ori mai mare decât în

prima secundă şi aşa mai departe. Cu acest dispozitiv ingenios şi cu un cronometru format din pendul,

Galileo Galilei a testat această ipoteză. Practic, la

diferite poziţii de-a lungul planului înclinat era un clopot care bătea când bila trecea pe acolo. Galilei

ajusta al doilea pendul până când el bătea exact când

bâtea pendulul pentru al doilea interval de timp egal cu primul, apoi găsea poziţia celui de-al treilea clopot tot

aşa. Mare i-a fost surprinderea când a măsurat apoi

distanţele şi a văzut că ele erau proporţionale nu cu numere naturale, ci cu numere impare: 1, 3, 5, 7, etc.

Astfel, el a descoperit legea corectă a căderii

corpurilor..– Credit imagine [19]

cazul grindinii condiţiile iniţiale nu erau cunoscute.

Astfel, Galilei a realizat celebru experiment din

turnul înclinat din Pisa, de unde a lăsat să cadă două

obiecte metalice, de mase cu mult diferite. În ciuda

prezicerilor lui Artistotel cum că cel mai greu corp

va ajunge pe sol primul, ambele corpuri au căzut

simultan.

Există voci care sugerează că acest experiment este

o legendă, în sensul că Galilei ar fi descoperit legile

căderii corpurilor şi prin argumente logice. De pildă,

dacă un corp greu şi un corp mai uşor sunt legate cu

o sfoară, nu ar trebui să cadă atunci mai repede şi

decât corpul greu şi decât corpul uşor? Sau corpul

greu să cadă mai repede decât cel uşor şi atunci să se

rupă sfoara? Pe de altă parte, mai multe experimente

de cădere ale corpurilor fuseseră realizate şi înainte

de Galileo de oameni de ştiinţă italieni, astfel încât

ideea plutea în aer.

Dar atunci, care a fost contribuţia decisivă a lui

Galileo Galilei? Ei bine, Galileo Galilei a fost

primul om care a răspuns corect la întrebarea: care

este starea naturală de mişcare a unui corp: cea de

mişcare sau de repaus?

Filosofii greci şi în special Aristotel considerau că

starea de miscare naturală este cea de repaus. La

urma urmei, asta ne spune experienţa din viaţa

noastră de zi cu zi. O cărută merge pentru că este

trasă de cal. Dacă calul se opreşte, la fel şi căruţa.

Dacă aruncăm un corp în sus, el va ajunge iarăşi jos,

unde va rămâne în repaus până când cineva sau ceva

va depune iarăşi efort pentru a îi schimba starea din

repaus în mişcare. Atât de adâncă era aceasta

concepţie că starea naturală a lucrurilor este în

repaus, încât a fost nevoie de un om ca Galileo care

să înţeleagă că dimpotrivă, starea naturală este de

mişcare. Cu alte cuvinte, Galileo şi-a dat seama că

nu trebuie depusă o forţă pentru ca un corp să se

mişte, ci dimpotrivă, trebuie depusă o forţă pentru a

opri un corp de a se mişca. Această forţă există în

viaţa de zi cu zi peste tot şi poartă numele de ... forţa

de frecare.

Pentru a aceste la aceste idei, Galilei a realizat foarte

multe experimente unde studia căderea corpurilor pe

un plan înclinat. El reducea forţa de frecare cât mai

mult şi vedea că bilele aveau tendinţa de a merge

foarte mult până să se oprească. Cu alte cuvinte,

billele se miscă singure, fără nici un ajutor extern.

Astfel arăta mecanismul care făcea să bată clopotul

atunci când bila treceae prin dreptul lui, folosit în

experimentulu descris mai sus, care a permis descoperirea legii căderii corpurilor..– Credit imagine

[20]

Galileo Galilei a predat şi

cercetat la Universitatea din Padova între 1592 şi 1610,

aşa cum reiese şi din acest timbru al Poştei

Italiene.Credit imagine [21]

Dimpotrivă, interveţia externă încearcă să oprească

mişcarea.

În prezent, această lege poartă numele de legea

inerţiei şi a fost formulată în mod riguros de Isaac

Newton în 1687: un corp îşi continuă starea de

mişcare sau de repaus atât timp cât nici o forţă nu

acţionează asupra lui. Dar legea în sine a fost

descoperită de Galileo, în modul descris mai sus. Nu

e de mirare că însuşi Newton a recunoscut că "dacă

el s-a ridicat atât de sus este pentru că s-a înalţat pe

umerii unor giganţi".

Mai mult, Galilei a şi făcut experimente precise

despre distanţele parcurse de corpurile în cădere

lilberă. Pentru aceasta, avea nevoie de un

cronometru precis. Ce cronomentru a folosit? Aţi

ghicit! Cel format de un pendul, pe care el însuşi îl

inventase. Iată aşadar cum oamenii de ştiinţă îşi

inventează singuri instrumentele de măsură, cu

ajutorul cărora fac apoi descoperiri epocale. Astfel,

Galileo Galilei măsura poziţia corpurilor în funcţie

de timp, pentru prima dată în istoria umanităţii.

Manipulând apoi aceste date cu ajutorul matematicii,

folosind o rigurozitate pe care o învăţase de la

Euclid, Gallei a determinat că toate corpurile aflate

în cădere liberă, cad toate cu aceeaşi acceleraţie, pe

care a şi calculat-o astfel ca fiind 9,8 metri pe

secundă. Bine-nţeles, unităţile de măsură erau altele

în Italia pe vremea aceea.

Primele studii despre căderea corpurilor au fost

publicate în 1590 într-o colecţie de eseuri denumită

"De motu" (în traducere "Despre mişcare"), iar în

1600 în cartea "Le meccaniche" (în traducere

"Mecanica").

Aceasta este poate cea mai mare contribuţie la

ştiinţă a lui Galileo Galilei. A descoperit legea

inerţiei şi că mişcarea corpurilor în cădere liberă este

cea accelerată cu acceleraţie constantă. Au fost

contribuţiile de gigant care i-au permis apoi lui

Newton să creeze legile sale ale mecanicii.

Universitatea din Padova

În 1591, tatăl său a

murit. Am văzut

mai sus cât de mult

a beneficiat

Galileo Galiei de

deciziile înţelepte

pe care tatăl său l-a

luat pentru el, dar

mai ales ajutorul

lui financiar. Dar

acum Galilei

trebuie să aibă

grijă nu doar de

sine, ci şi de

familia sa. Ori

salariul la

Universitatea din

Pisa era foarte

mic. Nu est de

mirare că atunci

când în 1592

Galileo Galilei a primit o ofertă mult mai bănoasă de

profesor universitar la Universitatea din Padova, el a

acceptată-o fără reţineri. Avea 28 de ani. Spre

comparaţie şi raportare în timp, era în Ţara

Galileo Galiei privind

prin luneta sa

astronomică spre cer în 1609, aşa cum se vede

în acest timbru al

Poştei Italiene.- Credit

imagine [22]

Românească un an înainte ca Mihai Viteazul să vină

la tronul ţării.

Aici, în Padova, Gaileo Galilei a cunoscut-o pe

Marina Gamba, cu care a avut trei copii, dar cu care

nu s-a căsătorit niciodată. Copiii i s-au născut în

1600, 1601 şi 1606. Spre comparaţie istorică, în

1600 Giordano Bruno era ars pe rug pentru credinţa

să Pământul se învârte în jurul Soarelui, iar Mihai

Viteazul realiza prima unire a celor trei ţări române.

Aici, la Universitatea din Padova, Galileo Galilei a

perfecţionat legile pendulului şi legile căderii

corpului, pe care le-am detaliat mai sus. Galileo

Galiei a predat la Universiatea din Padova până în

1610, când a fost invitat să devină matematican

regal la curtea regelui din Florenţa. Dar în ultimul an

la Padova a realizat încă o mare descoperire în

ştiinţă, care a pus bazele astronomiei moderne ...

A treia descoperire ştiinţifică: luneta

astronomică şi dovada că sistemul copernican

este correct

În vara anului 1609, Galileo Galilei era în vizită la

Veneţia. Iar cum Veneţia era un oraş port foarte

activ, primea şi multe veşti înainte ca ele să ajungă

în alte locuri. Una dintre aceste veşti a ajuns şi la

urechile lui Galilei, şi anume faptul că un meşter

olandez într-ale lentilelor reuşise să realizeze un

dispozitiv cu care puteai privi lucruri de la distanţă

şi să le vezi ca şi cum erau aproape. Ocheanul, cu

alte cuvinte, fusese inventat abia un an înainte de

1609. Cu alte cuvinte, când Cristophor Columb a

descoperit America în 1492, navele lui nu aveau

ocheane. Poate de aceea, marinarii erau încurajaţi să

privească în larg, doar doar de or descoperi pământ,

iar primul care îl vedea, primea o pungă de galbeni.

De cum a aflat de descoperire, Galileo Galilei nu a

mai avut astâmpăr. S-a pus imediat pe studiat

problema, a făcut o noapte albă şi după 24 de ore de

muncă intensă, a construit un astfel de ochean, care

mărea de trei ori. L-a perfecţionat apoi mai departe,

astfel încât noul ochean mărea de 10 ori. Atunci

Galileo a făcut o demonstraţie pentru oficialităţile

din Veneţia pe 25 august 1609. Şocul a fost pozitiv

şi puternic. Galilei a devenit dintr-o dată recunoscut,

salariul de la

universitatea sa i s-a

mărit, iar

comercianţi de pe

nave maritime îi

cumpărau invenţia,

tocmai pentru că le

era utilă pe mare.

Dar Galilei nu s-a

oprit aici ... a

perfecţionat luneta

şi mai departe, care

acum putea mări de

30 de ori. Iar apoi,

Galilei a făcut un

pas incredibil pentru

umanitate. A

îndreptat această

nouă unealtă, pe care

singur şi-a construit-

o, spre cer. A privit spre Soare, a privit spre Lună, a

privit spre planetele cunoscute din antichitate

(Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn) şi a privit

spre stele. Iar ca întotdeauna când un explorator

ajunge pe un teritoriu încă neexplorat de nimeni,

surprizele apar de la sine, iar descoperirile realizate

au schimbat modul în care privim Universul pentru

totdeauna ...

Întâi, Galilei a privit spre Lună. Se credea până

atunci că ea prezintă o suprafaţă nedetă, fără

denivelări. Galileo a observat însă forme de relief pe

Lună, precum munţi şi văi. A fost o primă surpriză.

Apoi, Galilei a privit spre Soare şi a observat că nici

acesta nu era alb şi imaculat aşa cum se credea. Ci

chiar şi astrul nostru prezenta pete întunecate. Între 7

şi 10 ianuarie 1610, Galileo a observat pentru prima

oară ca planeta Jupiter are şi ea sateliţi. Patru sateliţi

fuseseră observaţi mai precis.

Aceste prime observaţii realizate de un om asupra

cerului, folosind o lunetă astronomică, au fost

documentate în martie 1610 în "Sidereus Nuncius"

Galileo Galilei dând explicaţii

Inchiziţiei Bisericii Catolice pentru

prima oară în 1616. Procesul a relativ uşor, Galileo fiind lăsat să

plece după ce a promis că nu va mai

susţine public sistemul copernican..-

Credit imagine [23]

Coperta cărţii celei

mai importante a lui Galileo Galilei,

cunoscută pe scurt

sub numele de Dialoguri. – Credit

imagine [24]

(în traducere "Mesagerul stelar). Cartea s-a vândul

rapid în 550 de exemplare, Galillei a ajuns şi mai

celebru. Dar cartea nu a ridicat nici o controversă.

Aceasta pentru că Galilei s-a mulţumit la a enumera

observaţiile, fără a le interpreta în mod public. Ori

interpretarea nu era decât una singură: sistemul

ptolemaic asupra lumii era greşit, iar cel copernican

corect. Sistemul ptolemaic spunea că Pământul este

în centrul Universului şi absolut toate corpurile

cereşti se învârt în jurul Pământului. Dar iată că cel

puţin patru alte corpuri cereşti se învârteau în jurul

planetei Jupiter, iar nu în jurul Pământului! Aceasta

a fost prima dovadă ştiinţifică că sistemul ptolemaic

era greşit. A fost faptul experimental care a contrazis

întreaga teorie. Au mai existat şi alte

contraargumente, care erau mai mult de natură

filosofică. Sistemul ptolemaic sugera că fiecare corp

care se învârte în jurul Pământului este "perfect", aşa

cum trebuie să fie "cerurile". Aceste informaţii erau

interpretate prin faptul că Soarele este perfect alb,

dar iată că Galilei a arătat că de fapt avea pete! De

asemenea, se credea că Luna trebuie să fie perfect

sferică, dar iată că avea munţi şi văi şi nu era o sferă

perfectă!

Matematician regal la curtea ducelui din

Florenţa

Cartea i-a adus

faimă imediată şi a

fost invitat să

devină

matematician şi

filosof la curtea

ducelui din

Florenţa. Galilei a

acceptat şi şi-a

continuat de acolo

cercetările. Astfel,

în septembrie 1610,

Galileo a observat

pentru prima oară că şi planeta Venus prezintă faze,

tot aşa cum Luna o face. Aceasta era încă un fapt

experimental care nu putea fi explicat de modelul

ptolemaic asupra Universului, dar care era explicat

perfect de cel copernician.

Astfel, cu aceste patru descoperiri, Galilei este cel

care a demonstrat experimental că ipoteza lui

Copernic fusese corectă.

A devenit de atunci un

susţinător fervent al

acesteia, ba chiar unul

foarte vocal. Spunea

deseori în public că

"legile lumeşti se aplică

şi în ceruri".

Faima crescută a lui

Galileo a supărat alţi

rivali academici, precum

şi voci ale Bisericii

Catolice, care interpretau

literal un pasaj din Biblie

care spunea că Iosef

ceruse Soarelui să stea în

loc timp de o zi, ca

însemnând că Soarele se

învârte în jurul Pământului. Galilei le explică că el

crede fervent că Biblia este adevărată, numai că nu

trebuie interpretată literal, ci metaforic. Explicaţiile

lui nu au făcut decât să îndârjească pe adeversarii

săi, căci pe vremea aceea se credea că doar preoţii

sunt capabiliă să interpreteze Biblia, dar nu şi

oamenii de rând.

Prin urmare, în 1616, Galileo Galilei este chemat la

Roma pentru a răspunde acuazaţiilor de erezie.

Procesul s-a încheiat cu o interdicţie de a mai

profesa ideea că Pământul se învârte în jurul

Soarelui, iar Galilei a fost lăsat să plece.

În 1624 însă, a venit un papă nou, anume Urban al

VIII-lea. Acesta era cunoscut ca un om mai deschis

la minte decât contemporanii săi. De aceea Galilei l-

a vizitat la Roma şi i-a cerut permisiunea să scrie o

carte în care să prezinte cele două sisteme ale lumii:

cel ptolemaic şi cel copernican. Papa Urban al VIII-

lea a fost de acord, dar numai cu condiţia ca cele

două sisteme să fie prezentate în mod neutru, adică

să nu se argumenteze că sistemul copernican ar fi cel

corect. Atât i-a trebuit lui Galilei, care s-a pus asiduu

pe treabă.

Galileo Galilei a trebuit să dea explicaţii Inchiziţiei încă o dată în

1632, imediat după publicarea cărţii Dialoguri. De data aceasta,

Galilei nu a mai scăpat aşa uşor ....- Credit imagine [25]

În 1632, cartea era gata şi a fost trimisă spre

publicare. Dacă până atunci el scrisese în latină, care

era limba oficială a ştiinţei (aşa cum este acum

limba engleză), această cartea a fost scrisă în

italiană. Galilei dorea ca şi oamenii educaţi, dar care

nu ştiau neapărat latina, să o poată citi şi să îi

perceapă implicaţiile. A fost primul caz din Europa

în care o lucreare ştiinţifică majoră se scria în limba

naţională, iar exemplul lui a fost urmat apoi de alţi

oameni de ştiinţă din Europa, permiţând astfel

ştiinţei să ajungă la şi mai mulţi oameni. Cartea

purta numele de "Dialogo sopra i due massimi

sistemi del mondo" (în traducere "Dialog despre cele

două mari sisteme ale lumii"). Într-adevăr, cartea era

organizată sub forma unei lungi discuţii între doi

oameni, unul care aducea argumente pentru sistemul

copernican, iar altul pentru sistemul ptolemaic. Mai

era şi un al treilea personaj neutru, care modera

discuţia, cum am spune noi în termeni moderni.

Cartea a fost un succes instantaneu nu doar în Italia,

ci în întreaga Europă Apuseană.

Biserica Catolică s-a interesat atunci să studieze

atent cartea şi şi-au dat seama că fuseseră păcăliţi de

Galilei. Deşi foarte subtil, acesta făcea pe avocatul

sistemului copernican. Mai mult, foarte multă lume

nouă începea să fie convins că noul sistem era

corect. Aceasta pentru că argumentaţia lui Galilei

era foarte riguroasă, în spiritul pe care îl învăţase de

la Euclid, şi aducea argumentele experimentale

solide pe care le descoperise cu luneta sa

astronomică. Prin urmare, Galilei a primit un

ultimatum ca într-o lună de zile să se prezinte la

Roma pentru a fi judecat pentru erezie, căci

încolcase interdicţia de a nu mai susţine în public

sistemul copernican.

De data aceasta, judecata a fost mult mai dură ca

prima dată. Biserica nu mai era de neînduplecat, iar

Galilei avea de ales între a nu renunţa la ideile sale

şi atunci a muri ca un martir (cum făcuse Giordano

Bruno în 1600, cu 32 de ani mai înainte), sau să

renunţe la ideile sale şi să fie eliberat şi să îşi

continue munca ştiinţifică. Galilei avea atunci deja

68 de ani. După câteva zile de intense dileme

existenţiale, Galilei a optat totuşi pentru viaţă. A

denunţat în public ca ideea copernicană este un fals,

iar cartea sa a fost interzisă de Biserică.

Legenda spune însă că apoi, plecând din sală, ar fi

murmurat totuşi, aproape în sinea lui, "Eppir si

muove" (în traducere "Şi totuşi se învârteşte"). Este

demn de remarcat că strategia sa a fost folosită apoi

de foarte mulţi oameni forţaţi de regimuri

dictatoriale să admită că sunt de acord cu regimul,

dar în sinea lor ei ştiai în ceea ce credeau cu

adevărat. Galilei se aştepta să fie lăsat complet liber,

dar sentinţa a fost mai grea decât se aştepta:

închisoare la domiciliu.

Ultimii ani de viaţă la închisoare la domiciliu

Deja bătrân şi foarte afectat psihic, Galilei a

continuat cercetările ştiinţifice de acasă, în Arcetri A

lucrat intens la măsurarea precisă a traiectoriilor

sateliţilor lui Jupiter, care să poată apoi fi folosită la

determinarea longitudinii pentru marinari. A făcut şi

alte observaţii astronomice. Apoi a devenit orb şi a

mai trăit apoi câţiva ani. S-a stins în 1642, la 78 de

ani. În acelaşi an urma să se nască în Anglia Isaac

Newton, omul care i-a dus opera mult mai departe,

ducând-o la un grad de precizie nemaiâlnită până

atunci.

Cartea sa era interzisă, dar revoluţia ştiinţifică

începuse deja să se propage în Europa. Deja în 1635,

cartea sa Dialogurile fusese tradusă în latină, iar de

Galileo Galilei, în ultimii ani de viaţă la Arceri.-Credit imagine

[27]

Ultimii ani de viaţă şi i-a petrecut

la Arcetri, aşa cum reiese din acest

timbru al Poştei Italiene. - Credit imagine [26]

Medalia comemorativă a Anului Internaţional al

Astronomiei, sărbătorit în

2009, în cinstea lui Galileo

Galilei.-Credit imagine [28]

acolo ajunsese la marii oameni de ştiinţă ai Europei.

Oamenii începeau să se convingă că Pământul se

învârte în jurul Soarelui, la fel ca şi celelalte planete.

Mai mult, metoda sa

de a pune sub semnul

întrebării ceea ce

ziceau marii filosofi

greci ai Antichităţii şi

să testeze fiecare din

afirmaţii experimental

a fost urmată apoi de

alţi oameni de ştiinţă.

Astfel s-a născut ştiinţa

modernă, o ştiinţă în

care experimentul este

judecătorul suprem al adevărului, iar nu ceea ce

spunea Biserica sau înţelepţii din trecut. Pentru toate

acestea, Galileo Galilei este considerat părintele

astronomiei moderne, părintele fizicii moderne şi în

general părintele ştiinţei moderne.

Atitudinea ulterioară Bisericii Catolice despre

Galilei şi opera sa

Abia în 1718, Biserica Catolică a permis ca lucrările

ştiinţifice ale lui Galilei să fie publicate, cu excepţia

Dialogului. Aşa

de mare a fost

supărarea bisericii

pe Galileo, încât

întreaga sa operă

ştiinţifică, nu doar

cea care vorbea

despre sistemul

copernic, fusese

înterzisă. Apoi, în

1741 este permisă

publicarea

Dialogului, dar

numai într-o

versiune

cenzurată. Abia

în 1835 cartea a

putut fi publicată în ediţii necenzurate. Abia în 1992,

Biserica Catolică, prin Papa Ioan Paul al II-lea a

admis că Galileo Galilei era nevinovat şi a

recunoscut formal că Pământul se învârte în jurul

Soarelui. În martie 2008, Biserica Catolică a propus

ca să îi fie construită o statuie lui Galileo Galilei

chiar în incinta Vaticanului.

Îar anul acesta, 2009, este sărbătorit în întreaga lume

ca şi Anul Astronomiei, tocmai aniversănd 400 de

ani de când Galileo Galilei a inventat luneta şi a

îndreptat-o spre cer, deschizând porţile cunoaşterii

despre Universul în care ne aflăm.

Andreas Vesalius - Credit imagine [29]

Dacă Hipocrate este denumit părintele medicinei pentru

că a fost primul care a înţeles că nu există boală, ci boli,

fiecare cu cauza şi tratamentul ei şi că rolul medicului

este să găsească diagnosticul corect şi să aplice

tratamentul corect pentru acel diagnostic, oare ce a făcut

Andreas

Vesalius pentru a

fi numit părintele

anatomiei

moderne? Ei

bine, el a fost

primul care a

realizat disecţii

pe cadavre

umane. Astfel, a

revelat corpul

omenesc aşa cum

este el, corectând

greşelile marelui

medic Galen al

Antichităţii şi a

format o

generaţie nouă

de medici care

au realizat şi ei

disecţii, ducând

astfel la noi

descoperiri în medicină.

Se naşte la Bruxelles, Belgia (1514)

Andreas Vesalius s-a născut în 1514 la Bruxelles, în

Belgia de astăzi, iar tatăl său şi bunicul fuseseră

medici la curtea regelului Împăratului Romano

German. De mic copil, visul lui a fost să fie şi el

medicul curţii acestui imperiu. De aceea, de mic a

arătat interes pentru biologie, în special pentru

anatomie, adică domeniul medicinei care studiază

structura organismelor în organe şi ţesuturi. Ori care

este metoda cea mai bună (de fapt singura metodă

reală) de a studia anatomia unei specii? Evident, prin

disecţii. Încă de mic copil, Andreas Vesalius realiza

disecţii de câini şi pisici fără stăpân, sau de şobolani

pe care îi prindea prin ogradă.

Student la Universitatea din Leuven, Belgia

(1530)

La vârsta de doar 16 ani, în 1530, a devenit student

la medicină la universitatea din Leuven, o

universitate la doar 30 de km de Bruxelles, oraşul

unde locuia familia sa. Interesul său pentru anatomie

a devenit tot mai mare şi în scurt timp a învăţat tot

ce se ştia. Dar ce se ştia pe vremea respectivă? Exact

ce ştia şi cu 1300 de ani înainte, în Antichitate.

Atunci, medicul Galen din Imperiul Roman a

realizat foarte multe disecţii pe animale (nu pe

oameni) şi pe baza acelor observaţii a realizat un

atlas anatomic al ... omului! Este drept că sunt foarte

multe asemănări între anatomia omului şi cea a mai

multor mamifere, dar există şi diferenţe. Atunci

aceasta nu se ştia, ci pur şi simplu se presupunea că

anatomia omului este aceeaşi cu cea a animalelor,

mai ales că exista acest tabuu contra disecţiilor de

cadavre umane. Dar cum să cunoşti corpul omenesc

fără disecţii?

În secolul precedent, totuşi, avuseseră loc nişte

disecţii de cadavre umane, odată cu Renaşterea şi

dorinţa omului de a cunoaşte mai bine pe om.

Andreas Vesalius, părintele anatomiei moderne

Adrian Buzatu

Totuşi, acţiunile erau sporadice şi nu aveau urmări

pe plan ştiinţific. De exemplu, şi marele artist

Leonardo Da Vinci realizase disecţii de cadavre şi

aceasta îi permisese să realizeze celebrele sale

diagrame ale corpului omenesc privit din exterior.

Dar el nu mersese mai departe de câteva disecţii. De

asemenea, la universităţile de medicină erau acum

permise disecţiile. Numai că studenţii nu realizau ei

înşişi disecţii. Ci ei citeau din cartea lui Galen veche

de 1300 de ani şi un bărbier tăia un cadavru şi le

povestea ceea ce vedea. Studenţii nici măcar nu

stăteau în jurul lui să privească!

Pare într-adevăr şocant, dar chiar aşa se făceau

studiile de medicină pe la 1530, când micul Andreas

Vesalius, la nici 16 ani, începe studiile de medicină

la Universitatea din Leuven. Începe să realiizeze

singur disecţii de cadavre, căci era legal în cadrul

universităţii. Dar repede îşi dă seama că avea acces

la prea puţine cadavre faţă de cât de puţin se ştia

despre corpul uman. Atunci, profitând de influenţa

pe care tatăl său o avea la curtea regelui ca şi medic

regal, Andreas Vesalius aranjează ca execuţiile

criminalilor să aibă loc exact atunci când avea el

nevoie de cadavre proaspete pentru noi analize. Cu

cât realiza mai multe disecţii, cu atât îşi dădea seama

cât de complex e organismul uman şi de cât de puţin

se ştie despre el. De asemenea, începea deja să

descopere primele contradicţii cu ceea ce Galen

afirma despre organismul uman.

Student la Universitatea din Paris (1533)

De aceea, la 19 ani, în 1533, pleacă la Paris, pentru a

îşi completa studiile în medicină la o universitate şi

mai mare. Aici nu şi-a continuat doar studiile

universitare, dar şi noua sa pasiune pentru disecţii.

Aşa că a fost nevoit să mai rupă un tabuu, unul care

este considerat tabuu şi astăzi: furtul morţilor din

morminte. Da, chiar aşa făcea. Urmărea

înmormântările şi apoi fura cadavrul proaspăt pentru

disecţii. Sau de alte ori mergea în cartierele sărace

unde oamenii sărmani mureau pe stradă şi le

recupera şi le lua acasă. Nu de puţine ori chiar

trebuia să se lupte cu câinii vagabonţi pentru aceste

cadavre. Cum disecţiile sale erau clandestine, nu

trebuia să fie văzut. Aşa că toate aceastea aveau loc

noaptea, iar cadavrele stăteau la el în cameră câteva

zile bune, până erau studiate în amănunţime.

Majoritatea miroseau puternic deja de câteva zile

atunci când el le arunca pentru a începe studiile la

un cadavru nou.

În paralel cu disecţiile ce le realiza singur, a excelat

şi la şcoala, unde a fost remarcat de doi dintre cei

mai mari anatomişti ai Europei, care chiar studiau la

Paris: Jacob Sylvius şi John Guinter. Vedem aşadar

ce important a fost să plece de la mai mica sa

Universitate la o universitate mai mare. Aceştia i-au

recomandat să meargă la Universitatea din Padova,

care era atunci cea mai bună universiate din lume pe

medicină. Imediat a terminat cu brio universitatea şi

a fost numit profesor la acea universitate, ba chiar

conducătorul catedrei de anatomie! Şi avea doar 29

de ani!

Profesor universitar de anatomie la Universitatea

din Padova (1534)

Acum era rândul său să predea anatoma la studenţi,

aşa cum i se predase lui. Anume ca un bărbier să

disece un cadavru, iar el să citească studenţilor din

cartea lui Galen, fără ca studenţii să privească

cadavrul disecat. Dar credeţi că după toate disecţiile

pe care le realizase el putea să facă aceasta? Nu!

Deja a schimbat metoda de predare. Realiza el însuşi

disecţia şi descria studenţilor cu lux de amănunte

ceea ce observa. De asemenea, îi încuraja şi pe ei să

realizeze propriile disecţii, amintind iar şi iar că este

unica metodă reală de a studia despre corpul

omenesc.

Tabulae Anatomicae Sex (1538), primele

diagrame detaliate ale corpului omenesc

Cu cât realiza mai multe disecţii, cu atât îşi dădea

seama de noi şi noi greşeli ale lui Galen despre

corpul omenesc, greşeli care erau transmise de 1300

de ani, fără schimbare. Atunci s-a decis să realizeze

nişte desene mari, cu multe detalii, despre structura

Exemplu de desen foarte precis din cadrul cărţii "De Humani Corporis Fabrica" (1543) - Credit imagine [30]

organismului uman. A cerut serviciile unui pictor

din atelierul celebrului pictor Titian, iar acesta

desena cu multe detalii ceea ce Andreas Vesalius

descria (deh, nu erau aparate de fotografiat pe

vremea aceea; de aceea era nevoie de pictori foarte

pricepuţi). Astfel a publicat în 1538, la doar 24 de

ani, "Tabulae anatomicae sex" (în traducere "Şase

desene anatomice") unde descria detaliat scheletul,

dar mai ales, în premieră, sistemul complet de vene

şi artere! Cartea a avut un succes instant cu lumea

academică europeană, iar Andreas Vesalius a

început să fie cunoscut. Pe de altă parte, fostul său

profesor care îl recomandase pentru cea mai bună

universitate din lume pe anatomie, unde acum era

şef de catedră, începe să îi poarte pică şi să îl acuze

că studenţii nu vor studia la fel de bine dacă vor

realiza ei înşişi disecţii sau vor studia după noua

carte, iar nu după cartea celebrului Galen al

Antichităţii.

De Humani Corporis Fabrica (1543), primul

atlas al corpului omenesc

Motivat de acest succes, Andreas Vesalius şi-a

propus atunci un proiect gigant. Să realizeze cel mai

precis atlas anatomic uman, unde să adune în foarte

multe diagrame de calitate şi cu text explicativ, tot

ceea ce descoperise el de-a lungul timpului. Zis şi

făcut. A angajat mai mulţi pictori celebri, s-a apucat

de scris şi împreună au realizat o carte de 400 de

pagini, cu 200 de desene foarte fidele. Cartea

corecta peste 200 de greşeli pe care Galen le făcea

cu privire la corpul uman, între care şi afirmaţia că

de fapt femeia ar avea mai puţine coaste decât

bărbatul, aşa cum zicea Biblia.

După ce se îngrijise ca imaginile să fie de cea mai

bună calitate, angajând pictori profesionişti, Andreas

Vesalius a dorit ca marea operă să fie împrimată pe

hârtie de cea mai bună calitate. De aceea s-a dus

personal cu manuscrisul tocmai în Elveţia, unde a

stat personal până când acesta a fost gata. Când

cartea sa, "De Humani Corporis Fabrica" (în

traducere "Despre structura corpului omenesc") a

fost publicată, era anul 1543 şi Andreas Vesalius

avea doar 29 de ani!

Visul implinit: medic la curtea Imperiului

Romano German

A trimis un exemplar frumos împachetat la

împăratul Imperiului Romano German. Impresionat,

acesta i-a trimis

imediat invitaţia

de a deveni medic

la curtea sa. Cum

aceasta era

tocmai visul său

din copilărie,

Andreas Vesalius

a acceptat imediat

şi în mai puţin de

un an era deja la

curte, renunţase

la cercetarea

ştiinţifică, se

căsătorise şi traia

viaţa liniştită de

medic regal. Era

foarte celebru şi

era şi foarte bun

şi ca medic. Două întâmplări celebre au fost

consemnate de istorie. În prima, a fost chemat la

Paris pentru a ajutat la salvarea regelui Henri al II-

lea al

Franţei,

care

fusese rănit la cap de o lance. Diagnosticul său a fost

corect şi a avut curajul să îl zică: regele nu mai putea

fi salvat. Într-adevăr, peste câteva zile el s-a stins. A

doua oară, a fost chemat la Madrid să ajute la

salvarea unui prinţ care căzuse pe scările castelului.

Diagnosticul a fost iarăşi sigur: va scăpa. Şi într-

adevăr, cu multe eforturi, viaţa prinţului a fost

salvată. Este demn de remarcat câtă superstiţie

exista pe vreme aceea. După toate stradiinile lui,

regele Spaniei a rămas totuşi convins că fiul său

fusese salvat de mumia unui sfânt care fusese adus

în odaia de lângă.

Diagramă a scheletului uman într-o anumită poziţie din cartea "De Humani Corporis Fabrica", de Andreas Vesalius, 1543.- Credit imagine [31]

Sfârşitul vieţii lui Andreas Vesalius

Spre sfârşitul vieţii, Inchiziţia Bisericii Catolice i-a

intentat un proces în care era acuzat că ar fi realizat

autopsia unei persoane care încă nu decedase. Nu

vom şti niciodată dacă a fost adevărat sau fals, cert

este că doar intervenţia regelui Spaniei l-a salvat de

la moarte. Condiţia era ca Andreas Vesalius să

realizeze o călătorie în Ţara Sfântă, unde să se

cureţe la suflet. Călătoria a realizat-o în 1564, la

vârsta de 50 de ani. Numai că a avut ghinion pe

drumul înapoi, iar corabia sa eşuat pe o insulă

grecească pustie, unde în cele din urmă Andreas

Vesalius s-a stins de foame ...

Moştenirea revoluţiei în medicină lansată de

Andreas Vesalius

Aceasta a fost viaţa fulgerătoare a celui care a

revoluţiat modul în care se realiza medicina. A rupt

tabuul vremii contra disecţiilor, iar prin realizarea

lor a descoperit atât de

multe lucruri noi despre

corpul omenesc, încât

practic învăţările antice au

fost abandonate odată

pentru totdeauna.

Totodată, noile generaţii

de medici i-au luat

exemplul şi de atunci toţi

realizau disecţii, ceea ce a

dus într-un scurt timp la o

explozie de descoperiri,

culminând cu

descoperirea faptului că

sângele chiar circulă prin

vene şi artere. Până la William Harvey în 1616, se

credea că sângele de fapt stagnează în vene şi

artere. Pentru

toate acestea,

Andreas Vesalius este numit părintele anatomiei

moderne, sau chiar părintele medicinei moderne,

lăsându-i lui Hipocrate meritul de a fi părintele

medicinei în general.

Structura detaliată a cărţii

Cartea "De Humani Corporis Fabrica" a fost scrisă

în 7 cărţi, tocmai în anul în care o altă carte a fost

publicată, carte care a revoluţionat astronomia.

Anume cartea lui Nicolaus Copernic, "De

revolutionibus orbium celestium", care introducea

ideea că de fapt planetele se învârt în jurul Soarelui,

iar nu în jurul Pământului. Era anul de graţie 1543.

Prima parte a cărţii "De Humani Corporis Fabrica"

descria în detaliu scheletul uman. Vesalius a fost

primul care şi-a dat seama că scheletul dă forma

corpului, că scheletul susţine corpul şi că scheletul

este esenţial în mişcarea corpului. Cartea conţine şi

diagrame precise ale scheletului uman, ba chiar

scheletul pus în variate poziţii, ca şi cum ar studia,

de exemplu. Ideea a fost reluată de artistul

contemoran nouă care realizează expoziţii cu

cadavre plastifiate şi expuse în variate poziţii.

A doua parte a cărţii "De Humani Corporis Fabrica"

decrie în detaliu sistemul msculator şi prezintă de

asemenea imagini foarte detaliate.

Partea a treia este despre sistemul circulator (vene şi

artere), partea a patra despre sistemul nervos, partea

a cincea despre organele interne, partea a şasea

despre inimă şi plămâni, iar partea a şaptea despre

creier.

Epitome, varianţa prescurtată a cărţii

Simultan cu "De Humani Corporis Fabrica",

Andreas Vesalius a publicat şi o variantă

prescurtată, dar păstrând toate diagramele, care urma

să fie folosită ca şi broşură de luat mereu cu sine în

timpul operaţiilor sau disecţiilor. Cartea a purtat

numele de "Epitome".

Cartea a fost primită şi cu opoziţie

De asemenea, trebuie precizat că după apariţia cărţii,

fostul profesor Sylvius de la Paris a fost şi mai

pornit contra lui Vesalius, atât de pornit încât a scris

regelui Imperiului Romano German urmatoarele:

"Implor pe Majestatea Sa să pedepsească drastic, aşa

cum merită, pe acest monstru pe care l-a crescut

chiar în casa sa şi care este un excelent exemplu de

ignoranţă, ingratitudine, aroganţă şi impietate. Rog

pe Majestatea Sa să îl aducă la tăcere ca să nu

otravăească întreaga Europă cu mirosul său".

Desigur, regele a ignorat rugămintea sa, dar Franţa a

rămas în urmă câteva decenii bune datorită

autorităţii de care se bucura Sylvianus.

Asemănări între Andreas Vesalius şi Galileo

Galilei

Aceasta este povestea începutului anatomiei

moderne. Aşa se fac revoluţiile, mergând acolo unde

nu a mai mers nimeni, privind universul cu

instrumente pe care nu le-a mai folosit nimeni şi

invariabil descoperind lucruri pe care nimeni nu le

mai ştie. În anul când s-a stins Vesalius, s-a născut

un alt om care la rândul lui a fost părintele

astronomiei, dar se poate spune şi că a fondat fizica

mondernă, Galileo Galilei.

Există multe asemănări între Andreas Vesalius şi

Galileo Galilei. Amandoi au demontat credinţele

vechi din Antichitate, credinţe ce erau transmise de

la generaţie la generaţie, fără ca nimeni să le verifice

experimental. Andreas Vesalius a demontat teoriile

celui mai mare cunoscător în ale medicinei din

antichitate, Galen, iar Galieo Galielei pe cele ale

celui mai mare filosof al Antichităţii, Aristotel.

Amândoi au avut aceste reuşite pentru că au testat

experimental validitatea afirmaţiilor anticilor.

Andreas Vesalius a introdus disecţiile pe cadavre

umane ca metodă directă de observare a corpului

uman, iar Galileo Galilei a introdus experimentele în

fizică şi obsevarea cerului cu telescopul, ca metodă

directă de a afla legile Universului. Totodată, ambii

s-au născut în familii înstările care le-au asigurat

educaţia cu cei mai buni profesori ai vremii şi la cele

mai bune universităţi ale vremii. Nu în ultimul rând,

ambii au avut o gândire atipică, liberă de

prejudecatele vremeii, ceea ce le-a permis să poată

privi lucrurile altfel şi să observe lumea prin metode

noi.

James Hutton – Tablou realizat de Sir Henry Raeburn

Astăzi pare evident că Pământul este vechi

de miliarde de ani, dar acum nici trei secole

oamenirea încă credea mitul biblic cum că Pământul

avea doar 7000 de ani, că iniţial era ocupat complet

de un ocean primordial, care când s-a retras a lăsat

în spate relieful

pe care îl

vedem şi astăzi.

Omul care şi-a

dat seama şi adus

dovezi

experimentale de

necontestat cum

că că Pământul

este mult mult

mai bătrân şi că

relieful său este

model de ciculuri

de eroziuni,

depuneri şi

ridicări de

şcoartă, care se repetă pe perioade foarte lungi de

timp, este acum considerat părintele geologiei

moderne. Este vorba de James Hutton, la Edinburgh,

Scoţia, în 1785.

Preambul

Pare evident astăzi că planeta noastră are o vârstă de

câteva miliarde de ani, dar pe la 1750 ştiinţa nu

spusese încă nimic despre vârsta Pământului, iar

lumea, inclusiv oamenii de ştiinţă, credeau varianta

oficială din Biblie, anume că Pământul avea cam

7000 de ani şi că relieful a fost dintotdeauna precum

este în ziua de azi, modelat doar de mari catastrofe,

precum potopul lui Noe. A fost nevoie de un om

precum James Hutton, cu o poveste aparte, pentru a

dărâma acest mit vechi de milenii. În acest articol vă

vom prezenta cum anume a gândit James Hutton

pentru a îşi da seama că Pământul este mult mai

bătrân decât se credea şi mai ales ce aspecte ale

vieţii lui i-au permis să gândească astfel. Vom vedea

de asemenea cum această descoperire a influenţat

profund şi pe Charles Darwin în elaboarea teorei

sale a evoluţiei speciilor prin selecţie naturală. De

altfel, aceasta şi încercăm să popularizăm în această

serie de articole de istoria ştiinţei de la Stiinta Azi:

Cum de ştim ceea ce ştim despre lumea în care

trăim. Dar să revenim la oile noastre ...

Adolescenţa la Edinburgh, capitala Scoţiei

James Hutton s-a născut la Edinburgh, Scoţia, în

1726, adică cu un an înainte să moară Isaac Newton,

într-o familie de negustori. A studiat liceul şi

facultatea chiar în oraşul natal, unde a avut norocul

să îl aibă ca şi profesor pe unul din oamenii de

ştiinţă care lucrase cu Newton. Astfel, James Hutton

a descoperit două aspecte care, aşa cum veţi vedea,

l-au ajutat să vadă ceea ce nimeni nu văzuse înaintea

lui: că vârsta Pământului este mare, foarte mare.

Primul aspect ţine de rotaţia planetelor în jurul

Soarelui, iar şi iar, an după an, ciclu după ciclu.

Cuvântul cheie aşadar este "ciclu".

Al doilea aspect ţine de curentul filosofic deism,

care susţine că Dumnezeu a creat Universul şi apoi

James Hutton, părintele geologiei, sau omul care a dărâmat mitul că Pământul are doar 7000 de ani Adrian Buzatu

l-a lăsat să evolueze fără ca El să mai intervină

vreodată. Trebuie remarcat că acest curent se opune

credinţei religioase, care zice că Dumnezeu a

intervenit cel puţin o dată atunci când l-a inviat pe

Iisus. Pe de altă parte, deismul nu se opunea ideii de

creaţie a Universului. Astfel, atunci când a

descoperit că Pământul este foarte foarte bătrân, fapt

ce contrazice în mod direct Biblia, James Hutton era

împăcat cu ideea că nu contrazice ideea de

Dumnezeu, conform filosofiei deiste.

Student la medicină la Paris şi Leyden

În 1745, la doar 19 ani, James Hutton a sfarşit

studiile sale universitare, chiar în anul când scoţienii

au dus ultima lor răscoală majorită împotriva

cuceritorilor englezi. Tot în acel an, James Hutton a

lăsat însărcinată pe o servitoare. Pe vremea aceea,

aceasta era ceva aşa de înjositor, încât James Hutton

a simţit obligaţia să părăsească oraşul. Astfel a mers

la Paris, unde a studiat medicina pentru trei ani. S-a

mutat apoi la prestigioasa Universitate din Leyda

din Olanda, unde a primit un doctorat în medicină cu

o teză pe tema circulaţiei sângelui. În 1750 era

aşadar mai mult decât calificat să practice medicina.

Dar credeţi că aceasta a făcut James Hutton?

Afaceri în chimie şi imobiliare la Edinburgh

Nu ... s-a întors în Edinburgh, unde şi-a amintit de

vechea sa pasiune din tinereţe, anume chimia. Cu un

bun prieten şi-a făcut o mică fabrică care producea o

substanţă chimică care era foarte necesară pentru

industria ce se dezvolta atunci în Marea Britanie.

Afacerea a mers foarte bine. În plus, se ocupa şi cu

afaceri imobiliare în Edinburgh, căci acesta fusese

distrus în mare parte în înăbuşirea răscoalei, dar apoi

Coroana înţelesese că pentru a opri astfel de răscoale

pe viitor, este necesar să facă un oraş modern din

capitala Scoţiei. Oraşul a câştigat atunci mijloace

moderne de salubritate, precum şi instituţii de

cultură şi ştiinţă pe care nu le avea înainte. Vedeţi

deja spiritul diversificat şi pragmatic al lui James

Hutton care făcea afaceri cu ce cerea industria şi

imobiliare după cum cerea piaţa oraşului în

dezvoltare. În tot acest timp, plătea pensie

alimentară fiului său nelegitim, dar în rest nu s-a

îngrijit de el. Acesta a ajuns până la urmă un

funcţionar la Poşta din Londra.

Fermier cu educaţie ştiinţifică, sau cheia

descoperirii revoluţionare

Apoi, încă un eveniment important a avut loc, care a

contribuit în mod decisiv la descoperirea lui James

Hutton cum că Pământul este foarte, foarte bătrân.

În anii 1750 a moştenit ferma familiei sale din

apropierea oraşului Edinburgh. Cu o pasiune

neîntinată pentru nou, James Hutton a lăsat baltă

afacerile imobiliare şi fabrica de substanţe chimice

şi s-a mutat la ţară, unde a trăit mai bine de douăzeci

de ani ca şi fermier.

Dar ce fermier a fost James Hutton! S-a documentat

întâi temeinic despre cele mai noi progrese în ştiinţa

agriculturii (despre soluri, despre soiuri de plante,

despre împerecherea de plante şi animale pentru a

crea soiuri mai bune), încât în doar câţiva ani pusese

pe picioare ferma ce devenise una din cele mai

productive din Scoţia (şi nu e exagerare). Ce

înseamnă să faci lucrurile cu cap! Ba chiar a şi scris

atunci un tratat pe care însă nu l-a publicat "The

Elements of Agriculture" (în traducere: "Elemente

de agricultură").

Dar cum l-a dus aceasta să descopere adevărata

vârstă a Pământului? Uşor uşor, an după an, lucrând

cu solul, lucrând cu animale şi plante, observând

vremea, observând roci, observa lucruri pe care

oamenii le vedeau toţi, dar le treceau cu vederea.

Uşor, uşor, le-a pus cap la cap.

La fermă şi-a format uşor uşor ideile

revoluţionare

De exemplu, vedea cum solul de pe pământurile sale

era uşor uşor erodat de vânt sau de ape. Unde se

duce, s-a întrebat el? Şi-a dat seama cum era

transportat de râuri şi apoi depozitat pe fundul

lacurilor, râurilor sau mărilor. Astfel se explicau

straturile sedimentare pe care le vedea în munţi.

Acesta era un lucru ştiut deja atunci, dar James

Hutton a continuat să observe şi să înţeleagă. Căci,

ce s-ar întâmpla cu relieful, dacă este bătut foarte

mulţi ani de ploi şi vânturi? Îşi va schimba oare

forma?

Vedea de asemenea cum rocile se fărămiţau după

frig şi căldură în roci mai mici, care apoi se

fărâmiţau şi ele până se obţinea pământ şi nisip. Câţi

oameni nu au privit de-a lungul mileniilor aceste

acţiuni ale naturii asupra solului fără să se întrebe ce

se întâmplă când aceasta acţionează de-a lungul

timpului? Pur şi simplu lumea credea că relieful

exista dintotdeauna în forma de astăzi şi că lumea

era foarte tânără, de cam 7000 de ani. De aceea nici

măcar nu se întrebau ce se întâmplă dacă aceste

cicluri de eroziuni şi depuneri acţionează an după

an, pe perioade mari de timp ...

Dar James Hutton şi-a dat seama. Tocmai că ar

putea schimba relieful, dar numai dacă ar acţiona pe

periade lungi, foarte lungi de timp. Ideea de cicluri

prindea contur. Dar aceasta nu era totul ...

James Hutton prinsese şi o pasiune pentru studiul

rocilor. Nu stătea mereu doar la fermă. Străbătea şi

întreaga Marea Britanie şi aduna roci pe care le

aducea acasă, le studia, le categorisea. Aceasta era

ceva relativ nou atunci. Devenise chiar cunoscut

pentru rocile sale. Şi rocile puneau întrebarea

fascinantă: cum fuseseră ele create? Teoria

predominantă atunci sugera că toate aceste roci

fuseseră cristalizate pe fundul unui ocean care în

trecut ar fi acoperit întregul Pământ. Păi dacă este

aşa, aceasta înseamnă că iniţial materialul din care

era format rocile era solubil în apă, nu? Ori

majoritatea rocilor nu par să fi fost vreodată solubile

în apă. Dacă nu prin cristalizare pe fundul oceanelor,

atunci cum s-ar fi putut crea aceste roci? Ideea

aceasta l-a urmărit multă vreme, până când i-a dat de

cap.

La Edinburgh şi-a cristalizat argumentele despre

vârsta Pământului

În 1770, James Hutton s-a reîntors la Edinburgh cu

aceste idei în mintea sa. Între timp trecuse un sfert

de secol de la răscoală, iar oraşul renăscuse nu doar

economic, dar mai ales ştiinţific şi cultural, ca o

adevărată capitală ce era. James Hutton s-a

reintegrat în viaţa intelectuală a oraşului şi astfel a

luat contact cu mari minţi britanice ale acelei

perioade: James Watt, inventatorul motorului cu

abur; Adam Smith, filosoful care a pus bazele

capitalismului pe care este construită în prezent

societatea umană; David Hume, marele filosof care

studia natura umană; Joseph Black, care descoperise

dioxidul de carbon.

James Hutton şi Joseph Black au început să lucreze

atunci tocmai la problema originii rocilor terestre.

Uşor uşor, James Hutton a ajuns să creadă că există

o caldură mare în interiorul Pământului şi că această

căldură topeşte rocile şi le aduce lichide la suprafaţă,

unde se solifică, în contact cu apa rece. Tot această

căldură din interiorul Pământului ar explica şi

erupţiile vulcanilor. În schimb, teoria vremii

susţinea că în mod spontan ia foc un depozit de

cărbuni din subsol şi că explozia aceasta topeşte

rocile ce ajung apoi la suprafaţă sub formă de lavă.

Acum ştim că această teorie este greşită, iar cea

introdusă de James Hutton, cum că ar exista în sol

multe roci deja topite de la căldura din interiorul

Pământului, este corectă.

Existau roci vulcanice, iar susţinătorii teoriei vremii

nu negau astfel că unele roci pot fi vulcanice. Ei

susţineau însă că sunt relativ puţine şi că erupţiile

vulcanilor nu au schimbat profund relieful, iar restul

rocilor erau toate formate prin precipitare de cristale

în oceanul originar.

Pare amuzant astăzi, când ştim că de fapt există un

strat de roci lichide şi fierbinţi în interiorul

Pământului şi că această căldură crează rocile şi le

face să apară prin crusta terestră, ducând la apariţia

de munţi şi la formarea de roci. Dar James Hutton a

fost primul om care a înţeles cu adevărat faptul că

există căldură în interiorul Pământului şi că aceasta

este sursa schimbărilor de relief pe Pământ, prin

aceşti factori care acţionează încet, încept, pe durate

foarte foarte mari de timp. Adică în cicluri, pe

perioade mari de timp, pe principiul deist cum că

Dumnezeu a creat Pământul şi apoi l-a lăsat să

evolueze.

1785: teoria sa este anunţată oamenilor de ştiinţă

la Edinburgh

Odată cristalizată această idee, următorul pas era ca

James Hutton să o anunţe oficial colegilor săi

oameni de ştiinţă. Acest pas a avut loc în 1785, la 15

ani după ce revenise la Edinburgh şi începuse să

studieze atent problema originii rocilor. Prezentarea

a avut loc la Societatea Regală din Edinburgh

(observaţi că se crease una şi în capitala Scoţiei).

Prezentarea sa a adus un şoc pentru lumea ştiinţifică.

Pe când alte prezentări ale altor oameni de ştiinţă au

petrecut decenii până să fie luate de cineva în seamă

la adevărata lor valoare, problema pusă de James

Hutton a fost recunoscută imediat de o importanţă

capitală. Oamenii de ştiinţă s-au împărţit imediat în

două tabere: unii care susţineau teoria lui, iar alţii

care i se opuneau şi credeau în teoria cum că rocile

s-au creat într-un ocean primar, unde s-au depus ca

şi cristale. Lui Hutton i-a fost fost clar imediat că are

nevoie de noi dovezi experimentale noi, clare, de

necontestat, pentru a convinge pe toate lumea.

1788: dovada de necontestat este descoperită

Zis şi făcut. James Hutton a luat munţii Scoţiei la

picior, studiind atent rocile şi căutând dovada clară

şi de netăgăduit. Dar cum ar fi arătat această

dovadă? Ei bine, teoria oceanului primar sugera că

odată ce s-au creat acele roci în oceanul originar,

apoi s-au depus sedimente peste ele şi întotdeauna,

dar absolut întotdeauna, rocile de sedimentaţie o să

fie la suprafaţă. Mai precis, în nici un caz nu ar

exista roci primare, apoi roci de sedimentaţie, apoi

iarăşi roci primare, tocmai că după ce s-ar fi retras

oceanul originar, nu s-ar mai fi putut sedimenta noi

roci în cristale (acele roci primare).

Ei bine, tocmai un astfel de caz a descoperit James

Hutton în munţii Scoţiei. Imediat a chemat doi

dintre oponenţii săi cei mai înverşunaţi şi le-a arătat

rocile. Şoc! Instantaneu (fără exagerare) aceştia au

fost convinşi. Trecuseră deja ani buni de când toţi

analizaseră cazul pe toate feţele, încât ştiau

instananeu cum ar arăta dovada care ar contrazice

teoria oceanului primar. Şi James Hutton o

descoperise. Era anul 1788, anul trimfului minţii

umane asupra a mii de ani de dogmă.

Cartea care prezintă teoria este din păcate

neclară

După aceasta, James Hutton a început să scrie o

carte unde să explice detaliat teoria sa şi dovezile

sale experimentale. Cu atât mai mult cu cât teoria sa

fusese denumită blasfemie de către un cunoscut om

de ştiinţă irlandez. Dar ghinionul a făcut ca atunci să

se îmbolnăvească. A scris cartea, este drept, dar cu

multe greşeli, foarte neclar şi fără să prezinte

dovezile, ci doar teoria. Cartea a fost publicată totuşi

în anul 1794 sub titlul "An investigation on the

Principles of Knowledge and of the Progress of

Reason, from Sense to Science and Philosophy" (în

traducere "Principii ale cunoaşterii şi ale progresului

raţiunii, adică de la simţuri la ştiinţă şi filosofie").

Din pacate, dimensiunea uriaşă a cărţii şi

neclaritatea scrierii au făcut ca să nu fie apreciată la

adevărata sa valoare. La scurt timp după, în 1797,

James Hutton a murit. Revoluţionase cunoaşterea

umană, demontase un puternic mit al lumii

înconjurătoare, dar ideile sale au avut nevoie de mai

mult timp ca să fie uşor uşor acceptate. Cealaltă

teorie, a oceanului primar, era încă la fel de

puternică.

James Hutton, părintele geologiei

Dezbatarea ştiinţifică între ele a continuat pentru

încă 30 de ani, până când un alt geolog britanic,

Charles Leyll, a prezentat teoria lui James Hutton

într-o formă foarte clară, cu dovezi la fel de clare.

Noua teorie a luat numele de uniformitarism şi

însoţită de noile dovezi acumulate între timp, a fost

publicată între 1830 şi 1832 în cartea "Principles of

Geology" (în traducere "Principii ale geologiei").

De data aceasta cartea nu a trecut neobeservată, ba

chiar a tranşat odată pentru totdeauna dezbatarea

despre originea rocilor de pe Pământ. Comunitatea

ştiinţifică a fost convinsă că vârsta Pământului este

foarte foarte mare, chiar dacă nu se ştia încă vârsta

exactă, şi că rocile s-au format datorită căldurii din

interiorul Pământului, de-a lungul unor perioade

foarte largi de timp. Totodată, lumea s-a convins că

nu existau motive să credem că întregul Pământ

fusese în trecut acoperit cu un ocean global. Şi că

James Hutton fusese părintele geologiei.

Revoluţia merge mai departe, influenţând şi pe

Charles Darwin

Dar ideea de schimbări mici, mici, care se repetă iar

şi iar, pe durate mari de timp, cu puterea de a

schimba fundamental lucrurilor pătrundea uşor şi în

alte domenii ale cunoaşterii. Dacă relieful Pământuli

evoluează prin paşi mici care se repetă iar şi iar, ce

altceva ar mai putea evolua tot astfel pe durate mari

de timp?

Pe 27 decembrie 1831, pleca în expediţie în jurul

lumii nava britanică Beagle, care ducea cu ea şi un

tânăr naturalist, Charles Darwin. Acesta doar ce îşi

cumpărase cartea lui Leyll, iar ideea unui Pământ

care evolua, ideea unui Pământ bătrân, bătrân, care

se transformă prodund prin schimbări mici ce se

repetă iar şi iar l-a impresionat aşa de mult, încât l-a

ajutat să dezvolte ipoteza să că şi speciile s-au

transformat prin schimbări foarte mici de-a lungul

timpului. De altfel, ideea aceasta plutea în aer deja şi

chiar şi James Hutton o enunţase. Dar Hutton credea

că aceste schimbări duc doar la ameliorarea

calităţilor speciilor pentru a se adapta mai bine

(precum încrucişările de specii de animale), dar

refuza ideea că astfel ar putea apărea specii noi. Ori

tocmai în aceasta a constat noutatea adusă de

Charles Darwin, idee care a şocat şi ea la vremea ei

şi care a mai demontat un mit, anume că omul ar fi

existat dintodeauna în forma din prezent.

Pentru a îşi susţine teoria sa, Charles Darwin a

urmat modelul lui Charles Leyll. A scris o carte

amplă unde a prezentat clar teoria sa si a enumerat

toate dovezile experimentale solide. Astfel, teoria nu

avea cum sa fi combatuta stiintific. Desigur, teoria

evolutiei speciilor prin selecţie naturală este

combatută şi astăzi de religie, dar în ştiinţă nu există

o dezbatare: teoria evoluţiei este piatra de bază a

întregii biologii şi medicine de astăzi.

Iată cum parintele geologiei l-a influenţat pe

părintele teoriei evoluţiei speciilor prin selecţie

naturală.

Epilog

Iată aşadar povestea demolării unui mit enorm: acela

că Pământul ar avea o vârstă de doar 7000 de ani.

Am văzut şi ce detalii din viaţa lui James Hutton i-

au permis să realizeze această descoperire majoră

care îl califică drept părintele geologiei. Am văzut şi

ce importantă este explicarea clară a unei teorii, cu

tot cu dovezile experimentale, pentru ca ea să fie

acceptată de comunitatea ştiinţifică. Şi am mai văzut

cum o revoluţie într-un domeniu al ştiinţei poate să

ducă la alta în alt domeniu al ştiinţei. Mai precis,

cum ideea de evoluţie a Pământului a sugerat şi

ideea de evoluţie a speciilor, idee ce s-a dovedit

corectă şi ce a fost susţinută în mod clar de dovezi

experimentale. Aceasta este mintea omenească, care

iată, reuşeşte, pas cu pas, să dărmâne barierele

cunoaşterii şi să înţeleagă lumea în care trăim.

Edwin Powell Hubble - Credit imagine [32]

A fost odată un

univers micuţ, abia

cuprinzând în braţele

lui o singură galaxie,

devenind una cu ea.

El era static şi finit,

aşa credeau toţi, până

când un om a

demonstrat

contrariul. A folosit

un instrument magic

ce vedea dincolo de

“univers”,

dezvăluindu-i un frate

geamăn, poate mai

mulţi. A realizat, apoi, că toţi fac parte dintr-un

întreg, adevăratul univers, mult mai vast şi mai

complex decât îşi putea imagina cineva, vreodată.

Acel om a fost Edwin Powell Hubble, iar

“instrumentul magic” a fost Telescopul Hooker.

Acesta este primul telescop cu care s-a demonstrat

faptul că universul nu este constituit doar dintr-o

singură galaxie.

Biografie Edwin Powell Hubble

Edwin Powell Hubble (20 Noiembrie 1889 - 28

Septembrie 1953) s-a născut în Marshfield,

Missouri. În copilărie, el a fost admirat mai mult

pentru calităţile sale fizice, decât pentru cele

intelectuale, deşi avea note bune la majoritatea

materiilor. Era pasionat de cărţile lui Jules Verne, în

tinereţe, atenţia fiindu-i atrasă de ştiinţă şi de

orizonturile pe care aceasta le deschide.

A studiat astronomia, matematica şi filozofia la

Universitatea din Chicago, după care a obţinut un

master în limba spaniolă la Universitatea Oxford,

unde a studiat şi dreptul.Şi-a dat seama imediat că

meseria de avocat nu i se potriveşte, asa că s-a întors

la vechea lui pasiune-astronomia. Hubble avea,

deasemenea, şi un spirit eroic, el luptând atât în

Primul Război Mondial, unde primeşte gradul de

maior, cât şi în Al Doilea Război Mondial.

În 1917 se întoarce la Univesitatea din Chicago şi îşi

ia doctoratul, lucrarea sa de disertaţie fiind

“Investigarea fotografică a nebuloaselor obscure”.

După aceea, primeşte un post la Observatorul Mount

Wilson din California. Dealungul carierei sale, face

numeroase descoperiri, cea mai importantă dintre ele

fiind faptul ca Universul se întinde şi dincolo de

galaxia noastră. Cu puţin timp înainte de moartea sa,

Hubble reuşeşte să-şi împlinească o ultimă dorinţă,

am putea spune, şi anume, aceea de a fi primul care

foloseşte Telescopul Hale, cel mai puternic telescop

construit până atunci.

Încetează din viaţă pe data de 28 Septembrie 1953,

an în care primeşte şi Premiul Nobel în Fizică,el

suferind de o boală foarte gravă-tromboză cerebrală(

un cheag de sânge în creier). Nu s-a ţinut nicio

ceremonie de înmormântare şi niciodată nu s-a aflat

unde a fost îngropat.

Realizări

Universul este mare. Am amitit mai devreme despre

Telescopul Hooker.A fost construit în anul 1917,

Edwin Powell Hubble - omul care a descoperit celelalte galaxii și că Universul este în expansiune

Romina Neagu

Telescopul Hooker - Credit imagine [33]

Credit imagine [34]

fiind cel mai performant la vremea aceea. Cu ajuorul

său, Hubble a observat anumite nebuloase ce păreau

mult prea

distante pentru

a face parte din

galaxia noastră.

Singura

explicaţie era că

aceste

nebuloase sunt,

de fapt, galaxii.

Acestea au fost primele dovezi aduse de către el care

să infirme teoria cum că universul este format doar

din Calea Lactee. Hubble a înfruntat, totuşi destule

dificultăţi, mulţi astronomi opunându-se ideii sale

nebuneşti. În cele din urmă, însă, meritele sale au

fost recunoscute. Descoperirea sa, publicată, parcă

intenţionat, în prima zi a anului 1925, a revoluţionat

felul în care era văzut Universul.

Deplasarea spre roşu a galaxiilor

Deplasarea spre roşu are loc atunci când radiaţia

electromagnetică emisă sau reflectată de un obiect

este deplasată spre domeniul de energie mică al

spectrului electromagnetic, adică roşu. Acest lucru

se întâmplă din cauza efectului Doppler (efect ce

constă în variaţia frecvenţei unei unde emise de o

sursă de oscilaţii, dacă aceasta se află în mişcare faţă

de receptor) sau a altor efecte gravitaţionale.

Descoperirea deplasării spre roşu a galaxiilor a fost

atribuită lui Hubble, deşi ea a fost înţeleasă cu ceva

timp înainte de către James Edward Keeler, Vesto

Melvin Slipher şi William Wallace Campbell

(astronomi americani).

Hubble a lucrat o perioadă cu Milton L. Humason.

Ei au combinat calculele lor cu cele ale lui Melvin

Slipher şi au observat o proporţionalitate între

distanţele dintre obiecte şi deplasarea lor spre roşu.

În 1929, cei doi cercertători au formulat o lege care,

ulterior, a fost numită „Legea lui Hubble”. Aceasta

spune că, cu cât este mai mare distanţa dintre oricare

două galaxii, cu atât este mai mare viteza lor relativă

de separaţie. Această descoperire a dus la

consolidarea teoriei Big-Bang, ce fusese deja

propusă de Georges Lemaître (fizician şi astronom

belgian), în 1927. Deasemenea, venea în

concordanţă şi cu ecuaţiile relativităţii generale ale

lui Einstein.

Universul se extinde

Acest lucru fusese înţeles cu ceva timp în urmă, însă

observaţiile lui Hubble au consolidat această teorie,

ea fiind în concordanţă cu modelul Friedmann-

Lemaître al

relativităţii

generale.Acest

model descrie un

univers ce se

extinde sau se

contractă.

Lucrări

Hubble a scris două

lucrări importante:

“Observational Approach to Cosmology”(

“Abordare observaţională a cosmologiei”) şi “The

Realm of the Nebulae”( “Regatul Nebuloasei”).

Acestea au fost scrise în jurul anului 1939. Tot în

acest an, pe data de 30 august, mai exact, Hubble a

descoperit asteroidul “1373 Cincinnati”.

Deşi a trecut ceva timp de la moartea sa, Hubble şi-a

lăsat puternic amprenta în lumea ştiinţei, fapt pentru

care au fost denumite în onoarea sa Telescopul

Hubble, Craterul Hubble (de pe Lună) şi Asteroidul

2069 Hubble.

Un citat celebru de-al lui Hubble este: “Equipped

with his five senses, man explores the universe

around him and calls the adventure Science.”, în

traducere: “Echipat cu cele cinci simţuri ale sale,

omul explorează universul ce îl înconjoară şi

numeşte aventura Ştiinţă.”

Ernest Rutherford - Credit imagine [35]

Ernest Rutherford a fost un mare fizician şi chimist,

cel mai bine cunoscut pentru propunerea modelului

planetar al

atomului, dar

şi pentru

descoperirea

şi cercetarea

anumitor

tipuri de

radiaţii. Mai

multe despre

viaţa şi

cercetările

sale ştiinţifice

puteţi citi în

continuarea

acestui articol.

Biografie

Ernest Rutherford (30 August 1871-19 Octombrie

1937) s-a născut la Spring Grove (oraş numit acum

Brightwater), în Noua Zeelandă. Tatăl său, James

Rutherford era un fermier emigrat din Scoţia, iar

mama sa, Martha Thompson era o profesoară din

Anglia. Cu şapte fii şi cinci fiice de crescut, cei doi

se descurcau destul de greu.Astfel, familia din care

Ernest provenea era una destul de săracă.

La vârsta de 16 ani a intrat la Colegiul Nelson, o

şcoală doar pentru băieţi. Mai târziu, în 1889, a

obţinut o bursă la Universitatea Wellington, intrând

la Colegiul Canterbury . Acolo se remarcă prin

inteligenţa de care dă dovadă şi devine preşedintele

societăţii de dezbateri. Absolveşte în anul 1893 şi

îşi continuă cercetările acolo pentru o perioadă

scurtă de timp, după care merge la Colegiul Trinity,

Cambridge, pentru a urma studii postuniversitare în

Laboratorul Cavendish. Petrece aici trei ani şi obţine

recordul mondial pentru distanţa de la care undele

electromagnetice pot fi detectate.

În anul 1898, Rutherford nu ratează ocazia de a

deveni profesor de fizică la Universitatea McGill din

Montreal, Canada, în urma eliberării acestui post.

În 1900 se căsătoreşte cu Mary Georgina Newton,

având împreună o fiică-Eileen Mary. Şapte ani mai

târziu,se întoarce în Anglia şi ocupă postul de

profesor de fizică la Universitatea Manchester, iar în

anul 1908 primeşte Premiul Nobel în Chimie. Acest

lucru s-a întâmplat în urma studiilor efectuate la

Universitatea McGill, cercetarea sa fiind în

domeniul radiaţiilor şi a substanţelor radioactive.

Mai târziu, în 1919, acceptă postul de profesor de

fizică oferit de Universitatea Cambridge. Pe

parcursul carierei sale didactice a avut ca studenţi

nu mai puţin de nouă laureaţi ai Premiului Nobel.

Printre aceştia se numără Chadwick, premiat pentru

descoperirea neutronului, Appeton-pentru

demonstrarea existenţei ionosferei, Cockcroft şi

Walton-pentru un experiment în care atomul a fost

divizat cu ajutorul unui accelerator de particule etc.

Cariera sa ştiinţifică a fost una înfloritoare, el

publicând numeroase lucrări bazate pe cercetările

sale, printre acestea numărându-se :

„Radioactivitatea” (1904), „Transformările

Radioactive”(1906), „Structura electrică a materiei”

(1926), ultima fiind „Noua alchimie” (1937).

Ernest Rutherford – Părintele fizicii nucleare

Romina Neagu

Modelul stafidelor din cozonac propus de J. J.

Thomson, un fizician englez - Credit imagine [36]

Ernest Rutherford moare pe data de 19 Octombrie

1937, ca urmare a amânării operaţiei sale de hernie.

Este înmormântat, apoi, la Londra, în Catedrala

Westminster.

Cercetare

Fascinat de fenomenul de radioactivitate,

Rutherford face numeroase cercetări în această

privinţă, iar în anul 1899 descoperă două tipuri de

radiaţie emise de atomii de toriu şi uraniu. Le

denumeşte radiaţii alfa şi beta şi descoperă că

diferenţa dintre acestea este puterea de

penetrare.Dacă radiaţia alfa poate fi oprită de o

simplă foiţă de hârtie, pentru radiaţia beta este

nevoie de ceva mai puternic, cum ar fi o folie de

aluminiu sau un perete de sticlă.

Între anii 1900 şi 1903 colaborează cu alţi oameni de

ştiinţă şi studiază fenomenul de transmutare a

elementelor. Află astfel că radioactivitatea

reprezintă dezintegrarea spontană a atomilor. Mai

află şi despre timpul de înjumătăţire al unei particule

radioactive şi foloseşte această noţiune pentru a

calcula vârsta Pământului. Nu mică i-a fost mirarea

când a aflat că Pământul este mult mai „batrân”

decât se credea pe atunci.

Deasemenea, în 1903, Rutherford studiază un

anumit tip de radiaţie emisă de atomii de radiu şi

descoperă că aceasta este deferită de radiaţiile alfa şi

beta, deoarece are o putere de penetrare mult mai

mare. Spre deosebire de celelalte două tipuri de

radiaţii care puteau fi blocate destul de uşor, pentru

blocarea acesteia era nevoie de blocuri de plump sau

ciment. A denumit-o radiaţie gamma şi a continuat

studiul acesteia , descoperind că motivul pentru care

puterea sa de penetrare este atât de mare este faptul

că aceasta reprezintă o emisie puternică de radiaţie

electromagnetică.

Cum spuneam şi ceva mai devreme, în urma

studiului acestor radiaţii, Rutherford primeşte

Premiul Nobel în Chimie.

Poate cea mai mare realizare a lui Rutherford a fost

descoperirea Modelului Planetar al atomului. El a

condus un experiment în urma căruia vroia să afle

precis cum este organizat atomul. Acest experiment

a avut loc la

Universitatea

Cambridge, în

1909.

Experimentul

consta în

bombardarea unei

foiţe subţiri de aur

cu particule alfa.

S-a observat că

majoritatea

radiaţiilor treceau

nedeviate, iar

restul păreau că lovesc ceva rigid. Rutherford şi-a

dat seama atunci că modelul atomic al stafidelor din

cozonac era invalid. Acest model sugera că

electronii sunt răspândiţi uniform prin masa

atomului.

De fapt, atomul avea particulele pozitive concentrate

într-un nucleu foarte mic. A masurat raza acestui

nucleu şi a aflat că e de o sută de mii de ori mai

mică decât raza atomului.

În 1911, Ernest a creat un nou model al atomului şi

l-a numit ”model planetar” datorită asemănării sale

cu sistemul nostru solar. La fel cum majoritatea

masei sistemului solar este concentrată în Soare, la

fel şi cea mai mare parte din masa atomului este

concentrată în nucleu. Să nu mai vorbim şi de felul

în care electronii orbitează centrul atomului precum

şi planetele orbitează Soarele. Deasemenea, la fel

cum în sistemul solar este foarte mult spaţiu gol, la

fel este şi în atom.

Acestea fiind spuse, vedem cum modelul planetar al

atomului îşi merită numele.

O altă realizare importantă a lui Rutherford este

aceea de a face prima transmutare a unui element în

Modelul planetar al atomului, propus de Ernest Rutherford -

Credit imagine [37]

altul. Acest lucru s-a întâmplat în 1919. El a

convertit nitrogenul în oxigen prin intermediul unei

reacţii chimice.

Un alt lucru important s-a întâmplat în 1921, în timp

ce lucra cu

Niels Bohr, un

fizician danez.

Rutherford a

formulat o

teorie despre

existenţa

neutronilor.

Aceasta a fost

confirmată în

1932 de către

asociatul său,

James

Chadwick, un

fizician englez.

Moştenire

Chiar şi astăzi, la mai bine de 70 de ani de la

moartea sa, amintirea lui Ernest Rutherford este încă

vie în conştiinţa noastră, dovadă fiind numerosele

instituţii, străzi şi clădiri ce îi poartă numele. Printre

ele se numără „ Rutherford Street”, în Nelson, Noua

Zeelandă şi „Colegiul Rutherford” din aceeaşi ţară.

Deasemenea, amintirea sa a călătorit şi dincolo de

planeta noastră, un crater de pe lună fiind denumit

„Craterul Rutherford”.

Meritele sale în ştiinţă sunt de o valoare nepreţuită,

Rutherford rămanând pentru totdeauna în amintirea

noastră drept părintele fizicii nucleare.

Johannes Kepler - Credit imagine [38]

Johannes Kepler este cel mai bine cunoscut pentru

cele trei legi ale mişcării planetare. El a adus

numeroase contribuţii ştiinţei şi s-a dovedit a fi un

astronom uimitor.

În continuare, vom arunca o privire în viaţa acestui

om şi vom vedea ce anume a făcut el pentru

astronomie, pe parcursul carierei sale.

Biografie

Johannes Kepler

(27 Decembrie

1571-15

Noiembrie 1630) a

fost un

matematician şi

astronom german.

El s-a născut în

Weil der Stadt,

Germania, într-o

familie nu foarte

bogată. Pentru a

evita un trai mizer,

tatăl său, Heinrich

Kepler, se

angajează ca

mercenar şi îşi

părăseşte familia

când Johannes Kepler avea cinci ani. Deşi nu se ştie

exact ce s-a întâmplat cu el după aceea, zvonurile

spun că Heinrich a murit în Războiul de Optzeci de

Ani , în Olanda.

Mama lui Kepler, Katharina Guldenmann era o

botanistă şi o vindecătoare, lucru ce trezeşte

suspiciuni, fiind mai târziu acuzată de vrăjitorie.

Copilăria lui Kepler nu a fost deloc una uşoară, din

punct de vedere al sănătăţii. Pe lângă faptul că s-a

născut prematur, el suferă şi de variolă la o vârstă

foarte fragedă, boală ce îi provoacă numerosase

probleme, precum vedere slabă sau mâini deformate.

Încă de mic copil, Kepler dezvoltă o pasiune foarte

mare pentru astronomie, pasiune ce nu îl părăseşte

toată viaţa. Mai târziu, descoperă matematica şi este

atras de aceasta în aceeaşi măsură.

Studiile şi le face prin diferite şcoli din Germania,

dar nu fără probleme. Din cauza diverselor boli de

care suferă, el învaţă latina de două ori mai greu

decât un copil normal. Totuşi, cu trecerea timpului,

situaţia sa se îmbunătăţeşte, în 1589 el intrând la

Universitatea Tübingen, o instituţie Protestantă.

Principalele materii pe care le studiază acolo sunt

filosofia şi teologia, dar şi matematica şi astronomia.

Învaţă atât despre sistemul ptolemeic, care spune că

Pământul este în centrul Universului, cât şi despre

sistemul copernician, care îl contrazice pe primul şi

spune că Pământul se învârte în jurul Soarelui.

Totuşi, este de acord cu ultimul, spunând că această

teorie este susţinută chiar şi din punct de vedere

teologic.

Pe parcurs, Kepler se dovedeşte a fi un extraordinar

astronom şi matematician, iar în 1594, la vârsta de

23 de ani, el devine profesor de astronomie şi

matematică la Universitatea Graz, din Austria.

În 1596, publică prima lucrare a sa, ”Mysterium

Cosmographicum”(„Misterul cosmografic”), în care

Johannes Kepler - Biografie

Romina Neagu

Barbara Müller (stânga) şi Johannes Kepler (dreapta) - Credit imagine [39]

apără sistemul copernican. Această lucrare nu are o

popularitate foarte mare, însă îi asigură imaginea de

astronom foarte bun.

Un an mai târziu, pe data de 27 aprilie, se

căsătoreşte cu Barbara Müller, o văduvă de 23 de

ani, care avea şi o fiică, Gemma van Dvijneveldt.

Deşi cei doi se cunoscuseră cu doi ani în urmă, tatăl

Barbarei nu permite, la început, căsătoria, deoarece

Kepler era prea sărac. Numai după ce acesta publică

”Mysterium Cosmographicum”, tatăl fetei se lasă

convins îi lase pe cei doi să se căsătorească.

Primii lor copii, Heinrich şi Susanna, mor de la o

vârstă foarte fragedă, dar, pe parcurs, Barbara dă

naştere la o fată, Susanna (1602) şi la doi băieţi,

Friedrich (1604) şi Ludwig (1607).

Kepler avea destule împliniri şi pe plan profesional.

După publicarea primei sale lucrări, el planuieşte să

mai scrie câteva cărţi adiţionale acesteia. Printre

subiectele acestor cărţi se numără Soarele şi celelalte

stele, planetele şi mişcările lor, dar şi modul de

formare al reliefului de pe planeta noastră.

Pe parcursul carierei sale, Johannes Kepler

colaborează cu diferiţi oameni de ştiinţă, printre ei

numărându-se şi Tycho Brahe, astronom şi

matematician danez. Ce doi poartă diferite discuţii

despre astrologie şi astronomie, mai întâi prin

corespondenţă, apoi prin întâlniri directe. Este de

menţionat că pe acele vremuri, astronomia şi

astrologia se completau una pe cealaltă şi nu exista o

linie distinctă între ele.

Pe 4 februarie 1600, Brahe şi Kepler se întâlnesc la

Benátky nad Jizerou (aproape de Praga), unde se

construia noul observator al lui Tycho. În ciuda

diferitelor altercaţii pe care le au pe seama salariului,

cei doi continuă să colaboreze. Kepler se întoarce la

Graz, pentru a-şi lua familia mai aproape de el, dar

acolo întâmpină diferite probleme din cauza

refuzului său de a se converti la catolicism, el fiind

un luteran convins. Pe 2 august, 1600, Kepler şi

familia sa sunt exilaţi, ei urmând să se mute definitiv

la Praga.

Cel mai important lucru pe care îl fac cei doi în

următorul an este propunerea făcută împăratului

Rudolf al II-lea. Aceştia sugerează introducerea

Tabelelor Rudolphine. Brahe şi Kepler încercau să

culeagă cât mai multe date despre poziţia stelelor şi

planetelor, informaţii ce stau la baza acestor tabele.

În urma morţii subite a lui Tycho, pe 24 octombrie

1601, rolul acestuia de matematician imperial îi

revine lui Kepler, condiţia fiind ca acesta să

continue munca pe care o începuse.

Încă din adolescenţă, Kepler făcea horoscopul

diferitor prieteni sau membrii ai familiei sale, aşa că

cel puţin unul din rolurile sale ca matematician

imperial (acela de a prezice viitorul cu ajutorul

stelelor) nu era unul foarte dificil.

Chiar şi în Praga, problemele religioase încă îl

urmăresc pe Kepler, asta pentru că religia dominantă

în acest oraş era, din nou, cea catolică. Totuşi, el

este lăsat în pace datorită poziţiei sale sociale înalte.

Tot această poziţie socială îi dă oportunitatea de a

întâlni prestigioşi oameni de ştiinţă, astfel cei

unsprezece ani ca matematician imperial se

dovedesc a fi cei mai productivi din punct de vedere

profesional. El publică diferite lucrări, precum „

Astronomiae Pars Optica” („Partea optică a

astronomiei”), „Astronomia Nova” („Noua

Model al Sistemului Solar, construit de Kepler

şi explicat în cartea sa, „Mysterium

Cosmographicum”- Credit imagine [40]

astronomie”), „Somnium”(„Visul” ) şi multe altele.

Deasemenea, el a şi pus la punct cele trei legi ale

mişcărilor planetare.

În 1611, soţia lui Kepler se îmbolnăveşte şi începe

să aibă crize. Tot în acelaşi an, toţi copiii săi se

îmbolnăvesc de variolă, iar Friedrich, băieţelul său

de şase ani, moare. Starea soţiei sale se înrăutăţeşte

,în cele din urmă murind şi ea.

În 1612, după moartea împăratului Rudolph al II-

lea, Kepler se mută în Linz, dar, din cauza

întâmplărilor nefericite din ultimul timp, nu mai

poate face cercetări.

Un an mai târziu, îşi reia munca la Tabelele

Rudolphine şi scrie şi un tratat despre anul naşterii

lui Iisus, „De vero Anno”. Tot în acest an, pe 30

octombrie, mai exact, Kepler se căsătoreşte cu

Susanna Reuttinger.Are cu aceasta şase copii, dintre

care trei mor şi trei supravieţuiesc : Cordula ( 1621),

Fridmar (1623) şi Hildebert (1625).

În 1615, mama lui Kepler, Katharina, este acuzată

de vrăjitorie de către Ursula Reingold, o femeie care

era în conflict cu fratele lui Kepler. Katharina

reuşeşte să scape de pedeapsa cu moartea prin

intervenţia fiului său, care angajează cei mai buni

avocaţi pentru a o apăra.

În 1617, Kepler publică primul volum din manualul

său de astronomie, „Epitome astronomia

Copernicanae”(„Rezumat al astronomiei

copernicane”). Acesta se doreşte a fi o completare a

lucrării „Astronomia Nova”. Următoarele volume

apar în 1620 şi 1621.

În cele din urmă, Kepler reuşeşte să-şi termine

Tabelele Rudophine, acest lucru întâmplându-se în

1623. Totuşi ele nu sunt publicate până în 1627, din

cauza cerinţelor speciale pe care le avea împăratul.

Kepler şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind.

Ajuns în Regensburg, un oraş din Germania,starea

lui de sănătate se înrăutăţeşte foarte mult. Moare pe

data de 15 noiembrie 1630 şi este îngropat acolo.

Lucrări

Kepler publică prima sa lucrare în anul 1596.

Aceasta este ”Mysterium Cosmographicum”

(„Misterul

cosmografic”).

În timp ce făcea

cercetări pentru

scrierea acestei

cărţi şi-a dat seama

că nu poate ajunge

la rezultatele

dorite, gândind în

două dimensiuni.

Astfel, Kepler are

geniala idee de a

lucra în 3D. Abia

atunci şi-a dat

seama că solidele

Platonice (poliedre

convexe regulate) se înscriu şi circumscriu perfect în

sfere. El închide aceste solide în sfere, pe care, la

rândul lor, le plasează una în alta, producând, astfel,

6 straturi corespunzătoare celor 6 planete cunoscute

la vremea aceea (Mercur, Venus, Pământ, Marte,

Jupiter şi Saturn).

Observând modelul său, Kepler a realizat că sferele

pot fi plasate la intervale corespunzătoare cu

mărimile relative ale traiectoriei fiecărei planete,

presupunându-se că acestea se învârt în jurul

Soarelui.

O altă lucrare importantă a lui Kepler este ”

Astronomiae Pars Optica”(„Partea optică a

astronomiei”), publicată în anul 1604.

Această lucrare este inspirată de fenomenele optice

pe care Kepler le observă în timpul eclipselor lunare

şi solare. Pe lângă noţiunile despre optica aplicată în

astronomie, cartea cuprinde şi studii efectuate

Prima pagină a lucrării “Astronomiae Pars Optica” - Credit imagine [41]

Pagini din primul volum al cărţii „Epitome astronomiae Copernicanae”. În diagrama din dreapta este ilustrată

rotaţia Pământului în jurul Soarelui. - Credit imagine [42]

asupra ochiului. Se consideră că în această carte este

introdusă pentru

oprima dată

teoria că pe

retină se

formează o

imagine

răsturnată a

obiectului

vizualizat.

„Astronomia

Nova” („Noua

astronomie”)

este o lucrare

scrisă în anul

1609.În ea sunt

menţionate

pentru prima

dată două dintre

legile mişcării planetare. Acestea sunt enunţate

astfel:

1. „Planeta se mişcă în jurul stelei pe o orbită

eliptică, în care steaua este unul dintre focare.”

2. „Linia dreaptă care uneşte planeta cu steaua

("raza vectoare a planetei") mătură arii egale în

perioade de timp egale.”

„Epitome astronomiae Copernicanae”(„Rezumat al

astronomiei copernicane”) este, probabil, cea mai

bună lucrare a sa, deoarece ea cuprinde toate cele

trei legi ale mişcării planetare. A treia lege se enunţă

astfel : „Pătratul perioadei de revoluţie a planetei

este proporţional cu cubul semiaxei mari a orbitei.”

Dacă în „Astronomia Nova”, cele două legi erau

aplicate doar pentru planeta Marte, în această carte ,

legile lui Kepler sunt extinse pentru toate planetele,

inclusiv pentru Lună.

„Somnium”(„Visul” ) este o carte scrisă de Kepler

în jurul anului 1611 şi publicată postmortem (în

1634). Aceasta poate fi considerată prima carte

ştiinţifico-fantastică scrisă vreodată. În ea Kepler

încearcă să descrie cum ar părea astronomia din

punctul de vedere al altei planete. Deasemenea, este

descrisă şi o călătorie spre Lună.

Bineînţeles că acestea nu sunt singurele lucrări

publicate de Kepler. El a scris mult mai multe, dar

aici sunt menţionate doar câteva din cele care au

reprezentant o importanţă mai mare în cariera sa.

Concluzie

Johannes Kepler s-a dovedit a fi un om de ştiinţă

extraordinar, el revoluţionând astronomia prin

descoperirea celor trei legi ale mişcării planetare.

Noile sale idei au adus contribuţii uimitoare în

lumea ştiinţifică, acestea fiind valabile chiar şi în

ziua de azi.

Portret făcut de pictorul francez Philippe de Champaigne – Credit imagine [43]

Blaise Pascal s-a remarcat încă din copilărie prin

inteligenţa sa

uimitoare şi prin

pasiunea sa pentru

matematică, el

lăsându-şi amprenta

în acest domeniu de

la o vârstă foarte

fragedă.

În continuare, vom

face cunoştinţă cu

acest om extraordinar

şi vom vedea ce

contribuţii a adus el

matematicii şi felul în

care a revoluţionat

ştiinţa, în general.

Biografie

Blaise Pascal-matematician, fizician si filosof

francez- s-a nascut la data de 19 iunie 1623, in

Clermont şi a murit pe 19 august 1662, la Paris.

Fiu al colectorului de taxe, Étienne Pascal, Blaise

Pascal a dovedit încă de la o vârstă fragedă faptul că

deţine o inteligenţă extraordinară. Nici surorile sale,

Jacqueline şi Gilberte nu erau cu mult mai prejos,

însă tânărul Pascal ieşea, pur şi simplu, din tipare.

Astfel, la cinci ani după moartea soţiei sale, în

1631 Étienne se mută la Paris şi decide să-şi educe

singur copiii, fiind perfect conştient de inteligenţa

lor.

Deşi tatăl său îl îndeamnă spre studiul limbilor

străine, precum latina şi greaca, Blaise dovedeşte că

are o înclinaţie deosebită spre ştiinte şi matematică.

La vârsta de doar unsprezece ani el scrie un scurt

tratat despre sunetele scoase de corpurile care

vibrează. Acest lucru atrage, însă, nemulţumirea

tatălui său, care îi interzice să mai studieze ştiinţele

şi matematica până la vârsta de cinsprezece ani,

susţinând că acest lucru i-ar distrage atenţia de la

studiul limbilor străine.

Chiar şi fără acordul tatălui său, Blaise face cercetări

în matematică, iar la vârsta de doisprezece ani

demonstrează că suma unghiurilor unui triunghi este

de 180 de grade. Din acel punct, Étienne realizează

care este adevărata chemare a fiului său şi decide să

îl încurajeze.

Neavând niciun fel de restricţie în a-şi susţine

punctul de vedere , Blaise Pascal afirmă, mai târziu,

că a găsit o eroare în geometria lui Rene Descartes.

Acest copil nu încetează să uimească pe toată lumea,

ţinând cont că face afirmaţia respectivă la o vârstă la

care majoritatea copiilor nici măcar nu au idee cine

este Rene Descartes-nici nu împlinise treisprezece

ani...

Începând cu vârsta de paisprezece ani, participă la

întâlnirile săptămânale organizate de oameni de

ştiinţă francezi, precum Roberval, Mersenne,

Mydorge şi mulţi alţii. Mai târziu, Blaise scrie o

lucrare despre conice, numită „Essai pour les

coniques” („Eseu despre conice”). În acestă lucrare

este enunţată Teorema lui Pascal, care spune: Daca

un hexagon poate fi inscris intr-o conică, atunci

punctele de intersectie ale laturilor opuse vor fi

coliniare.

Blaise Pascal – Biografie și realizări științifice

Romina Neagu

Triunghiul lui Pascal - Credit imagine [44]

În 1641, la vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu

o primă soluţie la problema calculelor numerice

extenuante pe care tatăl său le efectua-o maşină de

calculat. Aceasta este perfecţionată continuu,

dovedindu-se utilă mai ales celui căruia i-a fost

dedicată.

Tot la această vârstă, starea sa de sănătate se

înrăutăţeşte considerabil. Din cauza unei boli

nervoase, el suferă de dureri aproape continue. Mai

mult, în 1647, la vârsta de 24 de ani, el paralizează

parţial, putându-se mişca doar cu ajutorul cârjelor.

Dizabilităţile sale nu-l împiedică, totuşi, să-şi

continue cariera sa ştiinţifică, Blaise facând tot felul

de descoperiri în matematică, precum Triunghiul lui

Pascal, ori Teoria Probabilităţilor, la care

colaborează cu Pierre de Fermat, avocat francez şi

matematician amator.

Scrie mai multe lucrări, printre care ” De l'Esprit

géométrique” („Despre spiritul geometric”),

publicată la un secol după moartea sa şi „De l'Art

de persuader” („Despre arta persuasiunii”).

În 1650 începe să studieze religia, sau, folosind

cuvintele sale, să „contempleze mereţia şi misterul

omului”. Această schimbare bruscă de la dezinteres

faţă de religie, la devotament total pot fi rezultatul

diferitor cauze. În primul rând, faptul că suferea de

o boală nervoasă şi de ipohondrie, afecţiuni care,

conform celor din preajma sa, contribuiau mult la

modificarea comportamentului său. O altă cauză

poate fi chiar neputinţa sa de a înfrânge boala de

care suferă, el recurgând într-un mod disperat la

unica soluţie rămasă-religia.

Mai târziu, devine interesat de o femeie din

Auvergne şi scrie „Discours sur les passions de

l'amour” („Conversaţii despre pasiunile dragostei”).

Deşi lua în considerare o căsătorie, mai târziu îsi

schimba radical opinia, afirmând despre aceasta că

este „cea mai joasă condiţie de viaţă permisă unui

creştin”.

Cu timpul, îşi pierde interesul faţă de religie şi

Dumnezeu, dar şi-l recapătă în urma unui accident,

când are şi o viziune divină.

Odată interesul recăpătat, el publică diverse lucrări

cu teme religioase şi susţine existenţa miracolelor.

Înainte de moartea sa, începe o lucrare teologică

importantă, al cărui titlu original este „Apologie de

la religion Chrétienne” („Apărarea cedinţei

creştine”), dar pe care nu reuşeşte să o termine.

În 1662, boala sa se agravează, iar în seara de 18

august, intră în convulsii puternice. Moare a doua zi,

ultimele sale cuvinte fiind „Fie ca Dumnezeu să nu

mă abandoneze niciodată!”. Este îngropat,apoi, la

cimitirul Saint-Étienne-du-Mont.

Contribuţii aduse ştiinţei

Pasionat de matematică, Blaise publică în 1653

lucrarea „Traité du triangle arithmétique” („Tratat

despre triunghiul aritmetic”), în care face cunoscut

Triunghiul lui Pascal. Acest triunghi, prezentat în

imaginea de mai jos are un rol important în

prezentare coeficienţilor binominali. Fiecare cifră

reprezintă suma dintre cele două de mai sus.

O altă contribuţie importantă este stabilirea

principiului probabilităţilor, la care colaborează cu

Masina de calculat inventata de Pascal la varsta de 18 ani - Credit imagine [45]

Fermat. Totul începe cu un joc, la propriu. Un

jucător îi propune lui Pascal o problemă în care se

cerea aflarea proporţiei în care trebuia împărţită

miza, la sfârşitul unui joc. Pascal trimite această

problema şi prietenului său, Fermat, iar cei doi ajung

la acelaşi rezultat, dar prin metode diferite.

Continuând să rezolve probleme asemănătoare, se

ajunge la formularea teoriei probabilităţilor, în 1657.

Pe lângă pasiunea pentru matematică, Blaise era

interesat şi de fizică. În 1646, el repetă

experimentele cu barometre ale lui

Torricelli,fizician şi matematician italian, ajungând

la aceleaşi rezultate.

Studiile sale în drecţia hidrodinamicii şi hidrostaticii

duc la invenţia unor aparate precum presa

hidraulică. Aceasta a fost inventată de Joseph

Bramah în 1795, el folosindu-se de Principiul lui

Pascal, care spune că presiunea exercitată din

exterior pe o porţiune din suprafaţa unui lichid aflată

în repaus, într-un vas închis ermetic, se transmite

prin lichid în toate direcţiile şi cu aceeaşi intensitate

asupra pereţilor vasului în care se află lichidul.

Totuşi, Pascal nu se rezumă doar la teorie, ci îşi

dezvăluie şi latura

practică. Mai devreme

am pomenit de faptul

că el a inventat o

maşina de calculat, în

încercarea de a-l ajuta

pe tatăl său. Cu toate

că ar fi de aşteptat ca

această maşină să aiba

un succes extraordinar,

lucrurile nu stau chiar

aşa. În primul rând, acest calculator era destul de

scump, neputând ajunge în mâinile oricui. O a doua

problemă este cea întâlnită şi în ziua de astăzi când

vine vorba de tehnologii noi, care au potenţialul de a

înlocui munca depusă de om: maşina de calculat

făcea, controlată de o singură persoană, munca a

cinci angajaţi. Asta ar fi însemnat ca o mulţime de

oameni să rămână fără locuri de muncă.

Este normal, în aceste condiţii, ca maşinăria lui

Pascal să nu fie văzută tocmai cu ochi buni.

Lucrări

Blaise Pascal aduce o contribuţie importantă în

filosofia matematicii prin lucrarea sa ” De l'Esprit

géométrique” („Despre spiritul geometric”).

Filosofia matematicii este o ramură ce studiază

implicaţiile matematicii şi rolul acesteia în vieţile

oamenilor. În lucrarea respectivă, Blaise vorbeşte

despre descoperirea adevărurilor şi că ideal ar fi ca

propoziţiile să fie fondate pe adevăruri deja stabilite,

lucru ce se dovedeşte, în final, a fi imposibil.

O altă lucrare a lui Pascal este „De l'Art de

persuader” („Despre arta persuasiunii”). În aceasta,

el discută despre felul în care oamenii sunt perfect

convinşi de anumite axiome, pe baza cărora, mai

târziu, se vor trage concluzii. Totuşi, nu este cert că

aceste axiome sunt , la rândul lor, corecte.

În 1647, Pascal scrie „Experiences nouvelles

touchant le vide” („Noi experimente cu vidul”), în

care descrie motivele pentru care există vid deasupra

coloanei de lichid dintr-un barometru.

Concluzie

Deşi viaţa lui Pascal a fost scurtă, ea a fost plină. El

a arătat lumii că poate gândi atât matematic, cât şi

filosofic şi a revoluţionat ştiinţa. Chiar şi

schimbările bruşte prin care trece- de la savant

genial, la fanatic religios şi invers, aduc o

contribuţie majoră la această plinătate a existenţei

sale.

Acum, că am aruncat o privire fugară în viaţa lui

Blaise Pascal, putem recunoaşte cu uşurinţă faptul

că a fost un „copil-minune”, ale cărui calităţi, dar şi

defecte l-au ghidat pe drumul său spre maturitate şi

au făcut din el un excepţional om de ştiinţă.

Carl Linnaeus - Credit imagine [46]

Taxonomia este ştiinţa ce se ocupă cu descoperirea,

descrierea şi catalogarea organismelor. Cel care a

pus bazele ei a fost Carl Linnaeus, botanist şi medic

suedez, considerat şi părinte al ecologiei moderne.

Metoda lui de a fi denumite plantele şi animalele se

foloseşte şi astăzi.

Biografie

Carl Linnaeus s-a

născut pe 23 mai,

1707, la

Stenbrohult, în

Suedia. Tatăl său,

Nils Ingemarsson

Linnaeus,

grădinar şi pastor

Lutheran, dorea

ca şi fiul său să

urmeze aceeaşi

meserie, însă

Carl, pasionat de

botanică, şi-a

dezamăgit

părinţii, intrând l-

a Universitatea

Lund, în 1727,

pentru a studia medicina care la vremea aceea era

bazată foarte mult pe plante.

Cele două universităţi din Suedia, Lund şi Uppsala,

erau, totuşi, prea sărace pentru a ţine cursuri de

anatomie, chimie sau botanică. Astfel, cei care

doreau sa le urmeze, trebuiau să plateasca destul de

mult pentru a acoperi costurile necesare. Poate chiar

mult prea mult pentu Carl Linnaeus, un student

sărac.

Cu toate acestea, manat de entuziasmul său

nemărginit şi de pasiunea pentru plante, viitorul

botanist reuşeşte să primească ajutorul necesar din

partea unor persoane, printre ele numărându-se şi

Dr. Kilian Stobaeus (1690-1742), care îi oferi cazare

şi cursuri gratuite.

Mai târziu, în vara anului 1728, Carl Linnaeus se

hotărăşte să se transfere la Uppsala, care, deşi era

cândva o universitate prestigioasă, declinul său a

fost inevitabil în momentul în care nu a mai fost

posibilă obţinerea fondurilor necesare întreţinerii ei.

Grădina botanică fiind, astfel, foarte săracă.

Viaţa era chiar mai grea la Uppsala, însă tânărul

student, al cărui noroc îi surâde la fiecare pas, este

remarcat de Olof Celsius (1670-1756),teolog şi

naturalist , unchiul lui Anders Celsius, creatorul

scarii termice, care îi ofera cazare şi mâncare

gratuită, fiind plăcut surprins de faptul că tânărul îşi

petrece timpul liber studiind.

Celsius îi încredinţează protejatului său

responsabilitatea de a da sudenţilor instrucţiuni

despre plantele din grădina botanică, deşi el însuşi

era un student. Ce îi dădea atâta încredere lui Olof

Celsius? Faptul că de anul nou primi în dar de la

Linnaeus manuscrisul ”Praeludia sponsaliorum

plantarum”, care trata împerecherea plantelor şi

analogia acestora cu animalele.

Astfel, acesta constituie primul pas în lunga carieră a

lui Carl Linnaeus.

Carl Linnaeus – părintele taxonomiei și ecologiei moderne

Romina Neagu

Gradina Linnaeus - Credit imagine [47]

Aflând de la un vechi prieten despre minunăţiile

Laponiei, Carl Linnaeus organizează în 1732 prima

sa expediţie botanică şi etnografică în aceasta ţară.

Cum era de aşteptat, se ridică din nou problema

banilor, primind din partea universităţii la care

preda o sumă care nu acoperă pe deplin cheltuielile

necesare acestei expediţii care durează de pe 12 mai,

până pe 10 septembrie.

Această expediţie a dus în cele din urmă la

publicarea în 1737 a lucrării „Flora Lapponica”(„

Flora Laponă”), aceasta având un rol important în

nomenclatura speciilor Arctic-Alpine.

În 1735, Carl Linnaeus îşi obţine gradul în medicină

la Universitatea Harderwijk din Olanda. Lucrarea sa

consta în traducerea notiţelor sale despre botanică în

latină. In acelaşi an, publica prima ediţie a „Systema

Naturae” („Sistemul Naturii”). În 1736 face o vizită

Universităţii Oxford din Londra, după care se

întoarce la Amsterdam, unde începe să scrie

„Genera Plantarum”, o lucrare ce reprezintă punctul

de start al taxonomiei sale.

În 1738, Carl Linnaeus publică „Hortus

Cliffortianus”, o lucrare ce descrie magnifica

grădină a unui bancher din Amsterdam, George

Clifford. Relaţiile pe care le avea cu negustorii

olandezi l-au ajutat foarte mult în colectarea

plantelor din toată lumea.

Anul 1739 reprezintă o perioadă importantă din

viaţa lui, el

căsătorindu-se

cu Sara

Elisabeth

Morea, pe care

o întâlnise în

1734, în

Dalarna.

Întors în

Suedia, Carl

Linnaeus

primeşte postul de profesor de medicină practică şi

botanică la Universitatea Uppsala (1741). În timpul

petrecut aici, aduce îmbunătăţiri remarcabile

grădinii universităţii, care primeşte numele său:

“Grădina Linnaeus”.

Reputaţia sa creşte din ce în ce mai mult, lucru de

care era perfect conştient, nefiind un om foarte

modest. Deseori spunea “Deus creavit, Linnaeus

disposuit”, în traducere: ” Dumnezeu a creat,

Linnaeus a organizat”.

Un lucru interesant pe care îl face Linnaeus în 1744

este inversarea scării termice pe care o inventase

Anders Celsius. Original, 100 fiind punctul de

îngheţare a apei, 0 fiind punctul de fierbere a

acesteia.

În următorii ani, Carl Linnaeus face numeroase

expediţii în diferite locaţii din lume, studiind fauna

şi vegetaţia de acolo. În perioadele în care nu

călătorea, el clasifica plantele şi animalele pe baza

notiţelor pe care şi le lua în timpul explorărilor pe

care le efectua.

Câştigând o profundă admiraţie din partea regelui

suedez Adolf Fredrik, Carl Linnaeus este înnobilat

în anul 1757, primind numele de Carl von Linné.

Totuşi, înnobilarea lui este oficial recunoscută abia

în 1761, după lungi perioade de discuţii.

Carl Linnaeus nu s-a rezumat la a clasifica

necuvântătoarele, el a încercat să clasifice chiar şi

oamenii. Astfel el a “creat” mai multe rase:

Africanus, Americanus, Asiaticus, Europeanus şi

Monstrosus, cea din urmă referindu-se la pitici din

Alpi şi la uriaşii patagonieni, a căror inexistenţă a

fost cu adevărat stabilită abia la sfârşitul secolului al

XVIII-lea.

Carl Linnaeus a fost tatăl a şapte copii, dintre care

doar unul a reuşit să-i calce pe urme, fiind singurul

care a fost şcolarizat. Carl Linnaeus cel Tânăr, cum

era numit, pentru a evita confuziile, nu a reuşit,

totuşi , să câştige o reputaţie mare, la fel ca şi tatăl

său, el preluându-i postul de profesor de la

Universitatea Uppsala, după moartea acestuia.

Carl Linnaeus suferă, în 1774, un atac cerebral,

urmat de un al doilea, în 1746, în urma căruia

paralizează parţial. Moare în 1778, în Catedrala

Uppsala, unde este şi înmormântat. Alături de el este

înmormântat şi fiul său, 5 ani mai târziu.

Sistemul binomial

Am tot vorbit despre faptul că acest faimos botanist

şi-a petrecut aproape toată viaţa clasificând plantele,

animalele, chiar şi oamenii, după cum am spus mai

sus. Evident, acest lucru ridică întrebarea “Cum

oare facea el acest lucru?”. Ei bine, el este

inventatorul unui sistem de clasificare numit sistem

binomial. Desigur, organismele aveau denumiri

latine şi înainte de acest sistem, însă ele erau lungi şi

greoaie, un exemplu fiind denumirea tomatei:

Solanum caule inermi herbaceo, foliis pinnatis

incisis, racemis simplicibus.

Ce a făcut Linnaeus pentru a simplifica lucrurile?

Mai întâi, el a împărţit organismele în grupuri, pe

baza asemănărilor dintre ele. A creat regnurile,pe

care le-a divizat în clase, ordine, genuri, apoi în

specii.

Sistemul binomial constă în denumirea unui

organism folosind doar genul şi specia. Astfel,

lungul nume al tomatei se rezumă la Solanum

lycopersicum.

Pe parcursul vieţii sale, Linnaeus publică multe

lucrări, precum “Systema Naturae”(1735)”

Bibliotheca botanica” şi “Fundamenta

botanica”(1736); “Genera plantarum”, “Flora

Lapponica” şi “Critica botanica” (1737); Hortus

Cliffortianus (1738); Flora Suecica (1745); Fauna

Suecica (1746); Species plantarum (1753), ultima sa

publicaţie fiind “Mantissa altera plantarum” (1771).

Să vorbim despre câteva dintre ele, mai importante.

“Systema Naturae” (“Sistemul Naturii”) reprezintă,

cum am spus mai devreme, prima publicaţie a lui

Carl Linnaeus. Până la a zecea ediţie a acesteia, Carl

Linnaeus reuşeşte să clasifice 4.400 de specii de

animale şi 7.700 de specii de plante. Deasemenea,

această a zecea ediţie constituie primul pas în

nomenclatura zoologică.

Pe parcursul timpului apar şi anumite schimbări. De

exemplu, în prima ediţie, Carl Linnaeus clasifică

balenele ca fiind peşti, însă în cea de-a zecea,

acestea sunt clasificate drept mamifere. Ultima

ediţie a acestei cărţi este publicată în anul 1767.

“Hortus Cliffortianus” este o lucrare a lui Carl

Linnaeus, la care a colaborat şi botanistul german

Georg Dionysius Ehret. Aceasta a constituit prima

clasificare a plantelor dintr-o grădină englezească

(grădina bancherului George Clifford) , fiind

considerată o capodoperă a botanicii. Ea a fost

publicată în anul 1738.

„Species Plantarum” („Speciile plantelor”),

publicată în 1753, cuprinde două volume, în ea fiind

enumerate şi clasificate toate plantele cunoscute lui

Carl Linnaeus. Cu ajutorul acestei cărţi, oricine

putea clasifica o plantă doar prin numărarea

staminelor sale, acest lucru dându-i o importanţă

majoră.

Acestea fiind spuse, nu putem nega faptul că ceea ce

a făcut Linnaeus este o mare realizare. În primul

rând, a reuşit să ajungă de la un simplu fiu de

pastor, la rangul de nobil, ceea ce am putea spune că

reprezintă o reflecţie a carierei sale ştiinţifice.

Putem simţi spiritul lui Carl Linnaeus chiar şi în

ziua de azi, de fiecare dată când privim o floare, de

fiecare dată când, elevi fiind, încercăm să reţinem

denumirile latine ale unor plante sau animale, sau

pur şi simplu, de fiecare dată când privim pe

fereastră şi suntem copleşiţi de ceea ce numim

Natură.

Arhimede, picture realizata de Fetti - Credit imagine [48]

Mormantul lui Arhimede - Credit

imagine [49]

Cred că am auzit cu toţii de Arhimede şi de faimosul

său principiu care ne-a dat bătăi de cap în gimnaziu,

atunci când tot ceea ce vroiam să auzim era soneria

care anunţa pauza. Ei bine, acele vremuri au trecut,

iar acum am ajuns să realizăm ce rol important a

jucat acest om de ştiinţă în domenii precum fizica,

matematica, filozofia şi multe altele. Să aflăm acum

mai multe despre el.

Viaţa lui Arhimede, pe scurt

Arhimede (în greacă:

Αρτιμήδης ) este un mare

savant grec, principalele

lui interese fiind

matematica, fizica,

astronomia şi ingineria.

Fiu al astronomului Fidas,

el s-a născut în Siracuza,

Sicilia, în anul 287 î. Hr.

Totuşi, data naşterii este

aproximaivă, find bazată

pe raţionamentul unui

savant bizantin, John

Tzetzes. A existat şi o

biografie a lui

Arhimede scrisă de un prieten de al său, însă aceasta

s-a pierdut, astfel neştiindu-se unele lucruri despre

el, cum ar fi dacă a fost vreodată căsătorit sau dacă

a avut copii.

Arhimede a studiat în Alexandria, Egipt, unde i-a

cunoscut pe marii matematicieni Conon din Samos,

Dositheos din Pelusion şi Eratostene. A murit în

anul 212 î.Hr, n timpul celui de-al Doilea Război

Punic, când oraşul Siracuza a fost capturat de

romanii conduşi de Generalul Marcus Claudius

Marcellus. Se spune că Arhimede studia o diagramă

matematică atunci când un soldat a venit la el să îl

ducă în faţa Generalului, însă acesta a refuzat,

spunând că trebuie mai întâi să îşi termine treaba.

Soldatul s-a înfuriat şi l-a ucis pe Arhimede, ale

cărui ultime cuvinte ar fi fost “Nu-mi deranja

cercurile.”, făcând referire la diagrama sa.

Conform dorinţei

sale, mormântul îi

este împodobit cu o

pictură ce reprezintă

un cilindru

circumscris unei

sfere. Acest

mormânt a fost

descoperit de

Cicero, chestor

roman, în anul 76

î.Hr.

Contribuţia lui Arhimede la matematică

Arhimede a adus multe contribuţii în matematica

teoretică. Este considerat de unii chiar cel mai bun

matematician din toată perioada antichităţii. De

exemplu, el a folosit calculul infinitezimal într-un

mod similar folosirii integralelor - deşi acestea nu

erau cunoscute pe atunci - pentru a aproxima

valoarea lui π, rezultatul fiind un număr cuprins

între 3,1408 şi 3.1429. A avut dreptate, valoarea lui

π fiind 3,1415. Să vedem acum câteva dintre

lucrările sale axate pe matematică şi în ce constau

ele.

Arhimede – un mare învățat al lumii antice

Romina Neagu

Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Măsurarea

cercului” (în greacă: Κύκλοσ μέτρησις, Kuklou

metrēsis), ea conţinând trei teoreme, însă fiind doar

începutul unei munci lungi şi anevoioase.

Un alt tratat important este “Cuadratura parabolei”

(„Tetragonismos paraboles”), scris de Arhimede în

secolul III î.Hr. sub forma unei scrisori adresate

prietenului său, Dositheus, cuprinzând douăzeci şi

patru de teoreme despre parabole.

O altă carte interesantă şi chiar îndrăzneaţă este

“Calculul firelor de nisip” (în greacă: Αρτιμήδης

Ψαµµίτης, Archimedes Psammites). Arhimede

doreşte să calculeze câte fire de nisip încap în

Universul cunoscut până atunci. Pentru a face asta,

Arhimede a fost nevoit să estimeze dimensiunea

Universului, bazându-se pe modelele existente în

acea perioadă, aceasta nefiind însă singura

problemă. El trebuia deasemenea să găsească o

metodă de a lucra cu numere extrem de mari.

Reuşeşte în cele din urmă să enunţe un număr

egal cu 1 urmat de 800 de milioane de zerouri, un

număr mult mai mare decât firele de nisip ce ar

încăpea în univers, pe care le-a estimat la 1051

.

O altă lucrare de care Arhimede era foarte mândru

este „Despre sferă şi cilindru”, motiv pentru care a

cerut ca în mormântul lui să fie desenate cele două

figuri geometrice. Arhimede demonstrează că

raportul dintre aria unei sfere şi cea a cilindrului

circumscris este egală cu raportul dintre volumele

celor două corpuri (şi anume exact 2/3).

Contribuţia lui Arhimede la fizică

Arhimede a scris lucrări importante şi în domeniul

fizicii, cum ar fi „Despre echilibrul planelor”, o

lucrare compusă din două părţi în care se explică

legile pârghiei, care nu erau formulate concret până

atunci. De asemenea, este calculat şi centrul de

greutate al unor figuri geometrice precum

paralelogramul, triunghiul sau pârghia.

În prefaţa cărţii „Despre spirale”, Arhimede spune

că „s-au scurs mulţi ani de la moartea lui Conon”.

Conon din Samos, un astronom grec,a murit în anul

220 î.Hr., ceea ce sugerează că unele lucrări au fost

scrise când Arhimede avea o vârstă înaintată.

Cea mai importantă lucrare este totuşi „Despre

corpurile plutitoare”, formată din două volume. Aici

este formulat Principiul Hidrostaticii care spune că

un corp scufundat într-un fluid este împins de către

fluid, de jos în sus, cu o forţă egală cu greutatea

volumului de fluid dezlocuit de către corp.

Conform lui Vitruvius, un scriitor roman, povestea

spune că regelui Hieron II din Siracuza i s-a făcut o

nouă coroană, iar acesta vroia să ştie dacă este

făcută din aur pur sau dacă era amestecată cu

argint. Unicul mod de a măsura densitatea coroanei,

pe atunci, era topirea şi modelarea sa într-un obiect

cu formă regulată, însă regele nu era de acord cu

distrugerea ei. Măcinat de această dilemă, Arhimede

găseşte o soluţie atunci când vrea să facă o baie, iar

o parte din apa se varsă din cadă atunci cînd se

scufundă în ea. Fericit că are un răspuns, Arhimede

iese dezbrăcat pe străzile Siracuzei strigînd

„Evrika!”, ceea ce înseamnă „Am găsit!”. Reuşind

să calculeze densitatea coroanei, el îşi dă seama că

aceasta nu este făcută din aur pur, iar hoţul primeşte

o pedeapsă pe măsură.

Poveste adevărată sau nu, important este că

Principiul lui Arhimede este de un real folos şi în

ziua de azi, având aplicabilitate în numeroase

domenii.

Contribuţiile lui Arhimede la tehnică

Nu numai că Arhimede a fost un foarte bun fizician

şi matematician, dar a fost şi un mare inventator.

Multe dispozitive au fost inventate de el în scopul

apărării oraşului Siracuza, cum ar fi catapultele care

puteau fi ajustate în aşa fel încât proiectilele erau

aruncate la o distanţă variabilă.

Gheara lui Arhimede - Credit imagine [50]

Surubul lui Arhimede - Credit imagine [51]

Gheara lui Arhimede este o altă armă folosită

împotriva navelor romane, în timpul asediului

Siracuzei

(214-212

î.Hr). Aceasta

era formată

dintr-un braţ

asemănător cu

cel al

macaralei, de

care erau

suspendate

cârlige cu care

puteau fi

înfăşcate

vasele din

apropiere şi zdruncinate puternic, sau chiar

scufundate.

Şurubul lui Arhimede este un mecanism spiralat al

cărui scop este transferarea apei la un nivel mai

înalt. Un scriitor grec ne spune că Arhimede a

inventat acest dispozitiv când regele care domnea

atunci, Hieron II, i-a cerut construiască o navă

uriaşă. Este vorba despre cea mai mare navă

construită până atunci, Siracuzia. Această navă era

capabilă să transporte 600 de oameni, plus un

templu dedicat zeiţei Afrodita.

Unele scrieri sugerează că această invenţie nu era

tocmai originală, un mecanism asemănător

folosindu-se cu 300 de ani înaintea lui Arhimede

pentru irigarea Grădinilor Suspendate din Babilon.

Concluzii despre Arhimede

Acestea sunt numai câteva dintre cele mai

importante invenţii ale lui Arhimede, imaginaţia

bogată şi mintea sa genială ajutându-l să creeze

numeroase alte dispozitve necesare în acele vremuri.

Am putut vedea o parte din contribuţiile aduse de

Arhimede în dezvoltarea ştiinţei, el rămânând pentru

totdeauna un savant formidabil, a cărui ingeniozitate

nu poate fi trecută cu vederea, şi un exemplu demn

de urmat.

Citatul faimos al lui Arhimede este: „Daţi-mi un

punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc” (δος

μοι ποσ στω και κινω την γην, dos moi pu sto kai

kino ten gen).

Sir Fred Hoyle - Credit imagine [52]

Când Agenţia Spaţială Indiană a descoperit trei noi

specii de bacterii ce trăiesc la altitudini de peste 20

de km, în condiţii de radiaţii extreme, cercetătorii

indieni au oferit uneia din specii numele

cunoscutului astrofizician britanic Sir Fred Hoyle.

Este o ocazie minunată sa aflăm mai multe despre

omul care a creat denumirea de "Big Bang", care

avea şi el o teorie a evoluţiei Universului, care a

format intersul pentru ştiinţă la o generaţie întreagă

de britanici, fiindu-i oferit şi tilul de Sir.

Două teorii despre evoluţia Universului: Steady

State şi Big Bang

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial,

existau două modele matematice care explicau la fel

de bine datele experimentale de până atunci despre

Univers. O ipoteză era aceea că Universul a început

prin a fi foarte foarte mic, apoi s-a tot mărit,

devenind tot mai mare. O a doua teorie era aceea că

Universul a existat dintotdeauna în această formă de

astăzi, fără a avea un început. Dar dacă prima teorie

prezicea că mereu se creează spaţiu nou, teoria cea

dea doua (creată tocmai de Fred Hoyle) spunea că

spaţiul este deja creat şi etern, doar că într-adevăr,

galaxiile se îndepărtează de noi, iar în spaţiul rămas

liber se creează imediat materie nouă. Hoyle găsise

o denumire pentru teoria lui. Îi zicea "Steady State"

(Stare Stabilă) a Universului. Dar nu exista nici un

nume pentru teoria concurentă, dar despre care se

vorbea tot mai des şi în care Fred Hoyle nu credea

deloc. Şi cum Hoyle era un entuziast popularizator

de ştiinţă, tot el a găsit un nume şi celeilalte teorii:

Big Bang.

Experimentele confirmă că doar teoria Big Bang

este corectă

Este oarecum ironic că o întreagă generaţie de tineri

a fost formată în Marea Britanie de emisiunile sale

de la BBC de la sfarşitul anilor 1940 care explicau

cosmologia într-un mod foarte atractiv, că el însuşi a

găsit denumirea de "Big Bang", dar până la urmă

tocmai teoria sa s-a dovedit a fi incorectă. Atunci

când în 1964 Penzias şi Wilson au descoperit

Fred Hoyle, omul care a creat denumirea de “Big Bang”

Adrian Buzatu

radiaţia cosmică de fond, rămăşită a Big Bang-ului,

prezisă de teoria Big Bang-ului, dar nu şi de teoria

"steady state" a sa, Fred Hoyle a capitulat şi a

recunoscut corectitudinea teoriei Big Bang-ului. Iar

de atunci, teoria Big Bang-ului a fost verificată iar şi

iar, mai ales de satelul COBE în 1990 şi de satelitul

WMAP lansat în 2001 şi ce încă funcţionează.

Fred Hoyle, o viaţă exemplară în serviciul ştiinţei

Viaţa lui Fred Hoyle este una exemplară de un foarte

bun cercetător (nu înseamnă că eşti un cercetător

mai puţin bun dacă Natura se dovedeşte ulterior a nu

fi cum estimase modelul tău), un om adevărat (a

recunoscut că teoria Big Bang-ului era cea corectă,

atunci când au fost dovezi experimentale clare în

acest sens) şi un foarte bun popularizator de ştiinţă

(formând o întreagă generaţie de britanici prin

emisiunile sale la BBC de la sfarşitul anilor 1940,

unde populariza nu doar teoria sa, dar şi teoria Big

Bang-ului, atunci când încă experimente ulterioare

nu aleseseră între ele).

Fred Hoyle - Citate

"Nu văd logica de a respinge date experimentale,

doar pentru că ne-ar părea nouă incredibile". (Fred

Hoyle)

"Spaţiul cosmic nu este aşa departe cum pare. Este

doar la distanţă de o oră cu maşina, dacă maşina ar

putea să meargă pe verticală". (Fred Hoyle)

"Există un plan coerent pentru acest Univers, numai

că nu ştiu deloc ce anumeste este plănuit". (Fred

Hoyle)

"Lucrurile sunt aşa cum sunt, pentru că au fost în

trecut aşa cum au fost". (Fred Hoyle)

"Omul care călătoreşte pe mări necunoscute trebuie

să fie un pic nesigur de sine. Trebuie să ne ferim de

omul care are impresia că ştie totul". (Fred Hoyle)

Concluzii despre Fred Hoyle

Felicitări aşadar cercetătorilor indieni pentru oferirea

numelui lui Fred Hoyle unei specii de bacterii ce

trăiesc atât de înalt şi în condiţii atât de extreme, cu

multe radiaţii!

Richard Feynman - Credit imagine [53]

Richard Feynman este unul din marii fizicieni ai

secolului al XX-lea. A dezvoltat teoria cuantică a

electromagnetismului,

care este cea mai precisă

teorie dezvoltată vreodată

de

umanitate (experimentele

o confirmă până

la zecimalele 12-15!). A

primit Premiul Nobel

pentru fizică în 1965. În

1986 a fost cel care a

descoperit cauza explozie

navetei spaţiale

Challenger, la decolare.

În anii 1960 a

revoluţionat predarea

fizicii în universităţi prin celebrul său curs de fizică

după care se predă şi astăzi. Este foarte apt în

rezolvarea de variate probleme fizice la care nimeni

nu se gândise, dar totodată şi să promoveze ştiinţa în

mod anecdotic şi distractiv. Mai jos vă oferim câteva

din cele mai importante citate ale lui Richard

Feynman, precum şi un documentar BBC despre

Richard Feynman.

Citate din fizicianul Richard Feynman

Există 10 la puterea 11 stele într-o galaxie. Acesta

părea în trecut un număr foarte mare. Dar de fapt

este doar o sută de miliarde. Este numit de obicei

"număr astrănomic", dar este mai mic decât deficitul

naţional al SUA. Ar trebui să se numească deci

"număr economic"!

Suntem doar la începutul evoluţiei rasei umane. Este

perfect normal aşadar să încercăm să rezolvăm cât

mai multe probleme. Avem totuşi mii de ani înainte.

Răspunderea noastră este să face ceea ce putem, să

învăţăm ceea ce putem, apoi să transmitem

cunoştinţele mai departe generaţiei următoare.

Pentru ca o tehnologie să aibă succes, trebuie ca

realizatea să preceadă relaţiile publice. Aceasta

pentru că Natura nu poate fi păcălită.

Întâi şi întâi, trebuie să nu te păcăleşti pe tine însuţi.

Iar pe tine însuţi te poţi păcăli cel mai uşor.

M-am născut fără să ştiu nimic şi am avut prea puţin

timp pentru a schimba aceasta, am reuşit doar pe ici

pe colo.

Nu este rău să fi sceptic, pentru că astfel se ajunge la

descoperiri de lucruri noi.

Nici o problemă nu este prea mică sau neimportantă,

dacă o putem rezolva.

Cele mai importante probleme de rezolvate sunt cele

pe care le poţi rezolva cu adevărat, sau la rezolvarea

cărora poţi contribui cu adevărat cu ceva.

Fizicienilor le place să afirme care sunt condiţiile

situaţiei, apoi să se întrebe ce se întâmplă mai

departe.

Richard Feynman - Citate

Adrian Buzatu

Stephen Hawking - Credit imagine [54]

Stephen Hawking este unul dintre cei mai mari

oameni de ştiinţă contemporani. Deţine titlul de

"Profesor Lucasian

[după numele lui

Henry Lucas] de

Matematică" de la

Universitatea

Cambridge din Marea

Britanie, pe care l-a

deţinut şi Isaac

Newton. A adus

contribuţii esenţiale în

cosmologie şi

gravitaţie cuantică, în

special descoperind faptul că găurile negre emit

totuşi o radiaţie (care astăzi îi poartă numele). Este

un mare popularizator de ştiinţă, iar cărţile sale "O

scurtă istorie a timpului" sau "Universul într-o coajă

de nucă" sunt foarte celebre şi au fost tipărite şi în

limba română.

Citate ale fizicianului Stephen Hawking

Ecuaţiile sunt partea plictisitoare a matematicii. Eu

încerc să văd lucrurile geometric.

Cred că viruşii de calculator ar trebui considerate

forme de viaţă. Consider că faptul că singura formă

de viaţă ce am creato este doar distructivă spune

ceva despre natura uman. Am creat viaţă după

chipul şi asemănarea noastră.

Suntem doar o specie mai evoluată de maimuţă pe o

planetă minoră a unei stele ordinare. Dar noi putem

înţelege Universul. Asta ne face foarte speciali.

Cred că este foarte important ca oamenii de ştiinţă să

transmită şi publicului rezultatele lor, mai ales în

cosmologie. Această disciplină răspunde astăzi

întrebări pe care şi le punea odată religia.

Dacă oamenii ar supravieţui până vor descoperi

teoria fundamentală a Universului, nu vor mai avea

nimic de descoperit.

A fost o pierdere de timp cât am fost supărat pe

mine pentru handicapul meu. Dar omul trebuie să îşi

continue viaţa orice s-ar întâmpla şi nu cred că m-

am descurcat chiar rău. Ceilalţi oameni nu au timp

pentru tine dacă tu însuţi esti supărat şi nemulţumit

de tine însuţi mereu.

Nu doar că Dumnezeu dă cu zarul, dar câtedată

aruncă zarurile acolo unde noi nu le putem vedea.

Orice lucru contează, atât timp cât nu renunţi la el.

Scopul meu este simplu: să înţeleg complet

Universul - de ce este aşa cum este şi de ce există de

fapt.

Nu trebuie să fim surprinşi că Universul este

hospitalier pentru forme de viaţă. Dar aceasta nu

este o dovadă că Universul a fost creat cu scopul de

a putea susţine viaţa.

Am putea numi ordinea din natură drept Dumnezeu,

dar ar fi vorba de un Dumnezeu impersonal. Nu

există nimic personal la legile fizicii.

Cel mai mare duşman al cunoaşterii nu este

ignoranţa, ci iluzia cunoaşterii.

Timp de milioane de ani, omenirea a trăit precum

animalele. Apoi deodată s-a întâmplat ceva care a

dezlănţuit puterea imaginaţiei noastre şi atunci am

învăţat să vorbim.

Stephen Hawking - Citate

Adrian Buzatu

Albert Einstein - Credit imagine [55]

Albert Einstei

este omul care a

revoluţionat

modul în care

privim şi folosim

Universul. A

dezvoltat de unul

singur teoria

relativităţii, atât

cea restrânsă, cât

şi cea

generalizată, dar

a adus contribuţii

importante şi la

înţelegerea

structurii materiei

şi mecanicii

cuantice. Dar dincolo de a fi un om de ştiinţă,

Einstein a fost şi un mare gânditor. Stiinta Azi trece

în revistă câteva din cele mai frumoase citate ale

omului de ştiinţă.

Albert Einstein - Citate

Imaginaţia este mai importantă ca şi faptele deja

cunoscute.

Orice lucru ar trebui să fie făcut cât de simplu se

poate, dar nu mai simplu de atât.

Secretul creativităţii este acela de a-ţi ascunde cât

mai bine sursele.

Educaţia este singurul lucru care încurcă procesul

meu de învăţare.

Educaţia este ceea ce rămâne după ce nu mai eşti la

şcoală.

Esenţial este să nu încetăm niciodată să punem

întrebări. Curiozitatea este unicul motiv al

existenţei.

Nu mă gândesc niciodată la viitor. Acesta vine cu

singuranţă, cât de curând.

Ştiinţa fără religie este urâtă. Religia fără ştiinţă este

oarbă.

Cine nu a greşit niciodată înseamnă că nu a încercat

nimic nou.

Începem să trăim cu adevărat atunci când nu mai

trăim doar pentru noi.

Realitatea este doar o iluzie, deşi, e drept, una foarte

persistentă.

Vreau să cunosc doar gândurile lui Dumnezeu.

Restul sunt detalii.

Cel mai greu de înţeles pe lumea asta sunt

impozitele.

Câteodată, plătim atât de mult pentru lucrurile

gratuite.

Bunul simţ este colecţia de prejudecăţi pe care ni le-

am format până la vârsta de 18 ani.

Nu ştiu cum va fi luptat cel de-al treilea război

mondial, dar ştiu cu ce va fi luptat al patrulea: cu

bâte şi pietre.

Religia mea consistă într-o admiraţie umilă pentru

spiritul infinit superior care se revelează în detaliile

minore pe care noi suntem capabili să le percepem

cu mintea noastră cea slabă.

Albert Einstein - Citate

Adrian Buzatu

Credit imagine [1]:

Credit imagine [1]:

http://media.photobucket.com/image/broasca%20lac/Snake20cm/Moldavica/MoldSiteUp/551d1.jpg

Credit imagine [2]: http://www.merke.ch/biografien/biologen/redi.php

Credit imagine [3]: http://oecotextiles.files.wordpress.com/2010/08/mercury.jpg

Credit imagine [4]: http://www.ostdeutsche-biographie.de/images/fahrda86.jpg

Credit imagine [5]: http://themoderatevoice.com/wordpress-engine/files/2008-june/mercury_thermometer.jpg

Credit imagine [6]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/e3/John_Napier.jpg/300px-John_Napier.jpg

Credit imagine [7]:

http://lh5.google.com/amagard/R48fSWCoI1I/AAAAAAAAAes/Wa0_VZNY3lo/s400/Logarithm%20Book.jpg

Credit imagine [8]: http://www.myartprints.com/kunst/charles_meynier/portrait_edward_jenner_1749_1_hi.jpg

Credit imagine [9]: http://www.nlm.nih.gov/exhibition/smallpox/Images/Large/smallpoxvct.jpg

Credit imagine [10]: http://web.educastur.princast.es/proyectos/grupotecne/archivos/investiga/163hhhh.jpg

Credit imagine [11]: http://rlv.zcache.com/poster_print_anatomical_man-p228938184079674289qzz0_400.jpg

Credit imagine [12]: http://www.nndb.com/people/594/000114252/al-razi-1.jpg

Credit imagine [13]:

http://wpcontent.answers.com/wikipedia/commons/thumb/3/3c/Persian_Zakaria_Razi.jpg/250px-

Persian_Zakaria_Razi.jpg

Credit imagine [14]: http://www.cais-soas.com/CAIS/Images2/People/Avicenna_Persian_Physician.jpg

Credit imagine [15]: http://www.stiintasitehnica.ro/poze/articole/1127631221vesdi.jpg

Credite

Credit imagine [16]: http://blogs.nature.com/news/thegreatbeyond/galileo_sustermans.jpg

Credit imagine [17]: http://blog.onlineclock.net/wp-content/uploads/2009/03/pendulum-clock.jpg

Credit imagine [18]: http://einstein.stanford.edu/Library/images/Galileo-incline-expt.jpg

Credit imagine [19]: http://ircamera.as.arizona.edu/NatSci102/NatSci102/images/galiplane.gif

Credit imagine [20]: http://ircamera.as.arizona.edu/NatSci102/NatSci102/images/galibell.gif

Credit imagine [21]: http://www.mlahanas.de/Physics/Bios/images/GalileoSt1.jpg

Credit imagine [22]: http://www.mlahanas.de/Physics/Bios/images/GalileoSt2.jpg

Credit imagine [23]:

http://discovermagazine.com/2007/jul/20-things-you-didn2019t-know-about-galileo/galileo_inq.jpg

Credit imagine [24]:

http://www.inventionofthetelescope.eu/400y_telescope/images/user_images/geschiedenis/galilei/8dialoguetitle.g

if

Credit imagine [25]: http://library.thinkquest.org/C005358/images/galilei_image01.jpeg

Credit imagine [26]: http://www.mlahanas.de/Physics/Bios/images/GalileoSt3.jpg

Credit imagine [27]:

http://www.inventionofthetelescope.eu/400y_telescope/images/user_images/geschiedenis/galilei/10arcetribarabi

no.jpg

Credit imagine [28]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/f/fe/2009_Austria_25_Euro_Year_of_Astronomy_Front.jpg

Credit imagine [29]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/4e/Vesalius_Fabrica_portrait.jpg/250px-

Vesalius_Fabrica_portrait.jpg

Credit imagine [30]: http://www.1st-art-gallery.com/thumbnail/186170/1/Anatomical-Study,-Illustration-From-

De-Humani-Corporis-Fabrica-By-Andreas-Vesalius-1514-64-Basel,-1543.jpg

Credit imagine [31]: http://scienceblogs.com/laelaps/manpondershimself.jpg

Credit imagine [32]: http://www.astrofotograf.com/data/media/22/edwin_hubble.jpg

Credit imagine [33]: http://www.resonancepub.com/images/Hooker_Telescope.gif

Credit imagine [34]: http://snap.lbl.gov/images/redshift.jpg

Credit imagine [35]: http://reich-chemistry.wikispaces.com/file/view/ernest-rutherford.jpg/147291137/ernest-

rutherford.jpg

Credit imagine [36]:

http://www.neoam.cc.ok.us/~rjones/Pages/online1014/chemistry/chapter_8/images/thomson_model.jpg

Credit imagine [37]:

http://www.neoam.cc.ok.us/~rjones/Pages/online1014/chemistry/chapter_8/images/rutherford_model.jpg

Credit imagine [38]: http://ebooks.adelaide.edu.au/k/kepler/portrait.jpg

Credit imagine [39]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2a/Barbara_M%C3%BCller_and_Johannes_Kepler.jpg

Credit imagine [40]: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/25/Kepler-solar-system-2.png

Credit imagine [41]: http://www.jonathanahill.com/images/books/web_Kepler604.jpg

Credit imagine [42]: http://mathdl.maa.org/images/upload_library/46/Plimpton-Smith/080080136-2.jpg

Credit imagine [43]: http://ritratti.files.wordpress.com/2009/05/blaise-pascal-philippe-de-champaigne.jpg

Credit imagine [44]: http://mathforum.org/workshops/usi/pascal/images/base.gif

Credit imagine [45]: http://webpages.cs.luc.edu/~mt/CS150/ui/Pascaline-calculator.jpg

Credit imagine [46]: http://www.cycle-of-life.net/images/linnaeus.jpg

Credit imagine [47]:

http://www.gardenvisit.com/assets/madge/uppsala_botanic_garden_1877_jpg/600x/uppsala_botanic_garden_187

7_jpg_600x.jpg

Credit imagine [48]: http://www.stiintaazi.ro/images/stories/Articole/Arhimede.jpg

Credit imagine [49]: http://www.stiintaazi.ro/images/stories/Articole/Arhimede_Mormant.jpg

Credit imagine [50]: http://www.stiintaazi.ro/images/stories/Articole/Arhimede_Macara.jpg

Credit imagine [51]: http://www.stiintaazi.ro/images/stories/Articole/Arhimede_Surub.jpg

Credit imagine [52]:http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/thumb/f/ff/Fred_Hoyle.jpg/300px-Fred_Hoyle.jpg

Credit imagine [53]: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/8/87/HSrichaf.jpg

Credit imagine [54]: http://www.streettech.com/storypics/hawking.jpg

Credit imagine [55]:

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/78/Einstein1921_by_F_Schmutzer_4.jpg/225px-

Einstein1921_by_F_Schmutzer_4.jpg