Jocuri periculoase

Capitolul 1

Indiscreţii

Mai erau câteva zile până la Crăciun, deşi soarele

strălucea atât de tare pe cerul fără nori încât nu părea să

fie decembrie. Oraşul era plin de decoraţiuni, luminiţe

agăţate între stâlpii de pe trotuar, Moşi Crăciuni coloraţi

în ferestre, copaci împodobiţi cu globuri de plastic odată

la câţiva metri. Jake şi cu mine mergeam la serviciu şi în

timp ce traversam şoseaua lungă dintre Forks şi Port

Angeles, n-am putut să nu observ cum străluceau

picăturile de rouă pe frunze, cum dansau razele soarelui

printre frunzele copacilor veşnic verzi.

- E o zi splendidă, nu-i aşa? – am spus întorcându-mă

spre Jake cu un zâmbet mic pe chip.

Jake s-a uitat rapid prin parbriz înspre pădure, apoi s-a

încruntat.

- Nu şi pentru noi. Parcă suntem doi condamnaţi în drum

spre sentinţă.

L-am privit curioasă.

- Am crezut că-ţi place serviciul tău. Ai vreo problemă la

lucru sau te-ai trezit cu faţa la cearceaf în dimineaţa

asta?

- Serviciul e în regulă, dar m-am săturat să lucrez într-un

birou. Vreau să trăiesc bine fără efort. Dacă n-aş sta

închis într-un birou toată ziua, aş putea fi undeva la mare

făcând plajă sau într-un avion spre Roma sau, mă rog…

undeva unde să-mi doresc să fiu. De ce trebuie să aştept

să îmbătrânesc ca să mă bucur de viaţă? Dacă aş avea

mai mulţi bani…

Vocea i s-a pierdut la sfârşit şi îi era plină de amărăciune.

Jake avea doar douăzeci şi patru de ani şi deja fusese

prins în mirajul banilor şi al confortului şi beneficiilor

aduse de aceştia. Nu se mulţumea niciodată cu ce avea,

întotdeauna vroia mai mult. Considera că absenţa banilor

îl reţine de la ceea ce vroia cu adevărat să facă. Postul

său la firmă nu era atât de important pe cât şi-ar fi dorit

şi nu câştiga suficient cât să se întreţină şi să-i mai

rămână bani şi de fiţe. Însă eu îi tot reaminteam că era

un post bun, era încă tânăr şi avea tot viitorul înainte,

ceea ce nu se mai poate spune şi despre al meu.

Viitorul meu fusese planificat cu totul altfel. Eram în

primul an de facultate şi aveam în faţă o carieră

strălucitoare ca absolventă a istoriei artei: credeam că

voi avea un serviciu bun într-un muzeu, îngropată în

antichităţi şi lucruri nepreţuite. Eram foarte optimistă şi

nici chiar dezaprobarea lui Jacob nu m-a descurajat.

Întotdeauna l-am adorat pe fratele meu mai mare şi

cuvântul lui era lege pentru mine, mai ales după ce tatăl

nostru a murit. Dar acesta era singurul lucru asupra

căruia nu eram de acord.

Dar cum lucrurile nu ies niciodată aşa cum sunt plănuite,

lumea mea s-a prăbuşit aproape peste noapte. Tata s-a

îmbolnăvit brusc şi a murit la scurt timp după aceea. Eu şi

Jake încă eram sub influenţa şocului când am fost

anunţaţi că practic, eram ruinaţi. Casa era ipotecată,

salariul lui Jake era destul de puţin şi pentru el. A fost

necesar să renunţ la facultate şi să-mi găsesc o slujbă.

Eram foarte deznădăjduită, fără experienţă şi fără studii

terminate, n-aveam nicio şansă. Asta până când Jake

mi-a găsit un post la firma la care lucra el. Chiar dacă

nu-mi plăcea şeful, era totuşi un serviciu bun, nici nu

puteam să sper la mai mult. Îmi plăcea să stau pur şi

simplu şi să bat la maşină, să fac rapoarte şi să stau de

vorbă cu fetele. Îmi plăcea serviciul meu, în ciuda

aparenţelor şi în ciuda faptului că nu mă încânta cel care

mi-l oferise. M-am acomodat destul de repede, fetele de

acolo nu erau cu mult mai în vârstă decât mine şi au fost

foarte drăguţe să mă ajute oricând am avut nevoie. Şi de

asemenea, mă puseseră la curent cu toate bârfele de la

birou şi-mi spuseseră de asemenea şi de care persoane

să mă feresc.

- Cel de care trebuie să te fereşti în primul şi în primul

rând este Mike Newton, e şeful secţiei noastre. Stă

mereu cu ochii pe noi – m-a avertizat Angela. Dacă te

cheamă cumva la el în birou, să laşi uşa deschisă.

Eu am râs.

– Cred că exagerezi. Sunt sigură că n-ar încerca nimic la

serviciu.

– Poate că nu, dar mai bine să fii precaută. Dacă îţi cere o

întâlnire, refuză-l!

Îl văzusem pe Mike Newton deseori când mergeam la

birou, însă niciodată n-a încercat nici măcar să-mi

vorbească, deşi eu îl salutam politicos de fiecare dată. Era

un tip îmbrăcat bine şi presupun că era atrăgător, dar nu

era genul meu.

Am tresărit când Jake a pus frână la semafor. Am

scuturat capul să-mi alung gândurile acelea şi am revenit

la discuţia noastră.

- Eşti încă tânăr, Jake – am spus eu ca să-l consolez, dar

el s-a indignat imediat.

- O nu, nu şi tu, Bella! De fiecare dată când cer să mi se

dea de lucru în plus, mi se spune acelaşi lucru: Eşti tânăr,

Jacob, ai puţină răbdare. Când, Bella, când o să vină şi

vremea mea? M-am săturat să aştept. De ce sunt eu cel

care trebuie să aştepte, când tipi ca Edward Cullen s-au

născut cu o lingură de argint în gură?

S-a strâmbat, spunându-i numele cu dispreţ. M-am

strâmbat şi eu, dar din cu totul alt motiv. Deja îmi

stricase ziua numai auzul numelui acelui… play-boy,

”şeful meu”. Nu-l suportam deloc. De când l-am văzut

prima dată am ştiut că e un necioplit şi un arogant şi are

senzaţia că lumea se învârte în jurul lui doar pentru că

poate aprinde focul cu bani. Apărea constant pe coperţile

tuturor revistelor importante, în diverse emisiuni de

scandal şi la mai toate evenimentele importante atât din

Port Angeles, cât şi din Seattle şi toate oraşele din jur.

Paparazzi nu se mai săturau să-i facă poze. Îi urmăreau

fiecare mişcare, deşi eu una, nu-mi dădeam seama ce

putea fi atât de interesant la viaţa lui încât să merite să

fie urmărit peste tot. Oricum apărea tot timpul cu altă

femeie, nu că aş fi urmărit eu în special chestia asta.

Ceea ce am apreciat a fost că n-a plecat din oraş cu

afacerea lui, deşi avea toate motivele s-o facă. Cu un

succes ca al lui putea să-şi mute sediul oriunde şi tot ar fi

avut succes. Dar presupun că n-a vrut să jignească

memoria bunicului şi a tatălui său, de la care moştenise

firma încă de la douăzeci de ani.

Bineînţeles că era frumos, nu puteam nega asta. Avea un

corp de atlet şi nişte ochi stranii, de un verde aprins,

încadraţi de un chenar de gene groase şi lungi, mult prea

dese pentru un bărbat. Părul arămiu îi era tot timpul în

toate direcţiile, deşi asta nu-i răpea nimic din frumuseţe,

ci mai degrabă adăuga ceva. Însă asta era tot. Nu puteam

pur şi simplu să înţeleg cum exercita o atracţie atât de

mare pentru orice femeie cu vârste între şaptesprezece şi

şaptezeci de ani.

- Fii serios, Jacob! – m-am plâns eu. Vrei să-mi strici ziua

de dimineaţă?

Jake m-a privit cu coada ochiului, uimit.

- Ce vrei să spui cu asta?

Am oftat şi mi-am masat tâmplele. Nu vroiam să vorbesc

despre asta, vroiam doar să ajung la muncă, să-mi fac

treaba şi să plec naibii acasă.

- Jake, te rog, nu vorbi despre persoana asta în faţa mea.

Şi nu, nu-mi pasă câţi bani are şi cât de incredibil se

crede. Nu vezi că banii i-au spălat creierul? Nu mai vede

nimic în jurul său. Nici măcar nu trece prin secţia noastră

de important ce se crede. Nu l-am văzut decât o dată, şi

crede-mă, nu e o imagine de care-mi amintesc cu

plăcere.

Jacob m-a privit cu gura căscată, nevenindu-i să creadă.

Părea că a uitat de amărăciunea lui.

- Vrei să spui că nu eşti şi tu înnebunită după el, ca toate

femeile de la firmă?

Am făcut ochii mari şi m-am prefăcut că vomit.

- Bleah! Jake, ai noroc că n-am mâncat nimic încă, ţi-aş fi

murdărit toată maşina. Mă crezi atât de proastă? Nu-l

cunosc, nu i-am vorbit şi nu mi-a vorbit niciodată, şi dacă îl

întâlnesc vreodată pe stradă, lucru care sper din tot sufletul

să nu se întâmple, sunt sigură că nici n-ar şti că sunt angajata

lui! Practic, nici nu ştie că noi, oamenii mai de jos, existăm.

Dacă banii pot face asta unei persoane, atunci mă bucur că

tu nu-i ai!

Deja mă înfuriasem, îmi simţeam vârfurile urechilor fierbinţi.

Jake mă privea cu ochii căscaţi şi părea că vrea să spună

ceva, dar nu-şi găsea cuvintele de furie.

- Tu… tu… ahhhh.

Am mers în linişte câteva minute şi eu deja mă simţeam

prost că mă certasem cu Jake din cauza lui Edward Cullen.

Ăsta era ultimul lucru de care aveam nevoie. M-am întors pe

jumătate spre el şi am şoptit:

- Jake, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să spun asta, dar eram

furioasă. Putem să schimbăm subiectul?

A oftat, dar s-a întors şi mi-a zâmbit uşor.

- Bine, dar să ştii că te înşeli într-o privinţă. Ştie absolut tot

ce se întâmplă în firmă, chiar şi acolo jos, unde zici tu. Ştie

absolut toţi angajaţii din firmă, poate nu după figură, dar

după nume, da. E un tip de treabă după ce ajungi să-l

cunoşti, atâta timp cât nu încerci să-l tragi pe sfoară. Am

auzit că e foarte dur cu trişorii. Dacă încerci să-l furi, eşti

mort, la propriu. Dar dacă eşti cinstit cu el şi-ţi faci treaba,

nu e nicio problemă.

- Hm – am îngăimat eu.

Cine să-i mai înţeleagă pe bărbaţi? Acum câteva minute se

plângea că e un play-boy bogat, şi acum îl laudă pentru

onestitatea şi simpatia lui. Dar n-am mai zis nimic, nu vroiam

să ne certăm din nou. Jake a făcut dreapta în parcare, l-am

sărutat rapid pe obraz şi i-am strigat peste umăr înainte să

ies din maşină:

- Ne vedem diseară.

Am ajuns în birou şi am văzut-o pe Angela cocoţată pe biroul

lui Lauren, deja stăteau la bârfă. Mi-am dat ochii peste cap şi

le-am salutat. Apoi, după ce m-am aşezat la biroul meu, am

oftat dezgustată. Vorbeam de lup…

- Ce-i? Ce s-a întâmplat? – a spus Angela venind spre mine.

- Oh, nimic. Doar că am un raport urgent de predat şefului

mare.

- Uau, norocoaso. Pot să mă duc eu în locul tău? – a întrebat

Lauren plină de speranţă.

- Crezi că se poate? Adică, să te duci tu în locul meu? – am

întrebat eu, zâmbind.

Poate nici nu era nevoie să-i văd faţa azi. Speram să nu fie

nevoie s-o mai văd niciodată, şi cu puţin noroc, era posibil.

Lauren a rămas perplexă.

- Cum aşa? Nu vrei să te duci? – a întrebat Angela cu

sprâncenele ridicate.

- Să spunem doar că nu-i persoana mea favorită – am spus

eu înciudată.

- Vrei să spui că nu-i cel mai frumos bărbat pe care l-ai văzut

în viaţa ta?

- Fii serioasă – am zis eu râzând forţat. Arată destul de bine,

asta aşa e, dar nu e nici pe departe cel mai frumos bărbat de

pe planetă. Oricum, e prea înfumurat pentru gustul meu, şi

asta mai taie din efectul frumuseţii.

- De unde ştii că e înfumurat? N-ai vorbit niciodată cu el.

- Exact. Trece pe aici de parcă e stăpânul tuturor.

- Ăă, Bella, chiar este stăpânul a tot ce e aici.

- Ei bine, nu e şi stăpânul meu. E un arogant şi umblă numai

cu nasul pe sus. Nu-mi place şi gata. De ce trebuie să existe

un motiv pentru asta?

- Ei bine, Jessica e de altă părere. Lucrează foarte mult cu el,

îţi dai seama, e secretara şi asistenta lui personală. Ar trebui

s-o auzi cum îl laudă, şi nu cred că o face din loialitate pentru

şef.

M-am aşezat la birou, am băgat foile în maşina de scris şi

m-am apucat de lucru. Avusesem parte destul de Edward

Cullen azi şi se părea că nu urma să se termine aici.

Dar Angela şi Lauren încă sporovăiau pe biroul meu. De

obicei le lăsam în pace, dar cum subiectul discuţiei lor mă

irita la culme, vroiam să le rog politicos să se ducă la

birourile lor, când Lauren a spus:

- Mă întreb dacă nu cumva e ceva între ei. Ştii tu, iau prânzul

împreună tot timpul, o ia la cumpărături, o duce cu maşina…

Hm.

Eram scandalizată. Nu cred că s-ar întinde chiar până aici. Nu

poate fi atât de nesimţit. Sau chiar dacă era, Jessica era o

femeie foarte amabilă şi cu capul pe umeri. Nu cred că s-ar

lăsa condusă în jocul lui.

- Chiar exageraţi. Jessica este o secretară minunată şi o

persoană încântătoare.

- O cunoşti cumva? – a întrebat Lauren puţin cam tăios.

- N-o cunosc aproape deloc. Dar am vorbit de câteva ori cu

ea şi pare foarte simpatică. Nu mi-a lăsat impresia unei

femei căreia i-ar plăcea o aventură cu şeful. Acum, vă rog din

suflet, am un raport de predat. Şi cred că mă duc eu să-l

predau, nu vreau să ieşiţi leşinate de acolo sau să nu mai

ieşiţi deloc.

Au plecat chicotind. Am scuturat capul amuzată şi mi-am

continuat lucrul. Eram foarte atentă, am verificat fiecare

paragraf de câte trei ori, şi din când în când mai sorbeam şi

câte o gură de cafea. O oră şi jumătate mai târziu, făceam

verificarea finală. Am capsat foile, le-am pus în dosar şi

m-am ridicat. Le-am zâmbit fetelor şi m-am îndreptat spre

biroul principal.

Deveneam din ce în ce mai agitată pe măsură ce înaintam pe

coridorul lung. Nici n-o să trebuiască să dau ochii cu el, de

fapt. Îi dădeam pur şi simplu hârtiile Jessicăi şi apoi puteam

să plec liniştită. Da, aşa e, n-aveam de ce să-mi fac griji. Dar

speranţele mi s-au spulberat când am văzut că Jessica nu era

în spatele biroului ei. Poate aş putea să-i pun hârtiile pe

birou şi ea o să le vadă când o să se întoarcă. Dar dacă nu

venise la serviciu, ori era bolnavă, ori ceva de genul ăsta? Pe

raport scria că era urgent. O să trebuiască să intru eu în

birou. Uau, ăsta da ghinion. Ziua care a început prost de

dimineaţă se pare că continuă şi mai prost.

Am tras adânc aer în piept şi am pornit-o spre culoarul scurt

care ducea spre biroul lui Edward Cullen. Se auzeau voci

dinăuntru, dar n-am dat importanţă acestui lucru. O să bat la

uşă, o să mă scuz, o să las hârtiile şi o să plec. Mare scofală.

Nu e sfârşitul lumii. De-abia când am ajuns mai aproape

mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Se auzea un sunet

înfundat, ca şi cum cineva plângea… o femeie. Am mai făcut

un pas şi am rămas mută în faţa scenei. Jessica stătea

îngrămădită pe scaunul din faţa biroului lui Edward Cullen şi

suspina într-o batistă. El stătea cu spatele la ea, cu mâinile în

buzunare şi se uita pe fereastră.

- Faci ce vrei – a spus el cu o voce inexpresivă, ca şi cum

vorbea despre vreme. Poţi să păstrezi copilul sau să-l dai

spre adopţie. Dar ţi-aş recomanda să scapi de el acum. Mă

ocup eu de partea financiară, nu-ţi face griji.

O Doamne, n-ar trebui să fiu aici, n-ar trebui să fiu aici, îmi

ţipa conştiinţa, dar nu mă puteam urni din loc.

Jessica a spus cu o voce strangulată:

- Dar îl vreau. Este al meu… dar ce-o să le spun alor mei?

Dacă n-o să mă mai primească acasă? Pot să-mi păstrez

serviciul, Edward?

- Desigur, Jessica. Nu ţi-aş face aşa ceva. Nu trebuie să laşi

chestia asta să-ţi strice viaţa. I se putea întâmpla oricui – a

spus el cu o voce plată.

- Dar mi s-a întâmplat mie… – a spus Jessica, plângând din

nou.

El s-a întors cu gura deschisă, pregătit să spună ceva, când

m-a văzut stând în prag. Am încremenit acolo unde stăteam.

- Ce cauţi aici? – a tunat el.

De-abia am reuşit să scot câteva cuvinte de şoc:

- Am… am venit să predau acest raport.

A început brusc să vină spre mine şi eu vroiam atât de mult

să mă întorc şi să fug, dar asta m-ar fi dat de gol. Speram să

nu mi se citească pe faţă că auzisem ceea ce vorbiseră.

- Nu-l puteai lăsa pe birou? – a spus el furios şi m-a apucat

de braţ, trăgându-mă înăuntru şi trântind uşa cu piciorul.

Parcă fusesem electrocutată. Un curent mi s-a răspândit de

pe braţ până pe umăr, dar n-am avut timp să mă gândesc la

asta.

Acum am dat de dracu. De parcă nu puteam s-o las naibii pe

Lauren să vină. Dacă ar fi auzit asta… m-am cutremurat.

Poate totuşi e mai bine că am venit eu. Şi când îmi mai

aminteam şi cum o apărasem pe Jessica, cât de ofensată

eram de ceea ce se spunea despre ea. Am constatat

supărată că fetele aveau dreptate. Şi aparent, era mai mult

decât o simplă relaţie între ei, cu mult peste cea de prietenie

şi clar mai mult decât o legătură profesională.

- Domnişoara Stanley nu era acolo şi m-am gândit să vin să-l

aduc personal aici, spunea că e urgent…

M-a strâns mai tare şi aproape am ţipat de durere. Degetele

lui aproape erau înfipte în carnea de pe braţul meu şi

simţeam practic cum îi clocotea furia în vene.

- De când stai aici? Ce ai auzit?

Am înghiţit în sec şi am simţit cum mi se ridică părul pe

ceafă. Minţeam atât de prost…

- A-acum am venit. Am auzit-o pe domnişoara Stanley

plângând şi n-am vrut să vă î-întrerup – am minţit eu,

rugându-mă la toţi sfinţii să mă creadă.

El îmi cercetă chipul cu suspiciune. Trebuia să mint mai bine

de atât.

- Sper că nu s-a întâmplat nimic. Pot să ajut cu ceva?

Vocea îmi tremura. Simţeam o transpiraţie rece cum mi se

prelingea pe ceafă, şi îmi transpiraseră şi palmele în care

aproape sugrumasem hârtiile alea.

El continua să mă privească fix şi ochii lui furioşi căutau

insistent pe faţa mea ceva care să mă contrazică. Ochii mi

s-au umplut de lacrimi de durere şi am murmurat în cele din

urmă:

- Mă doare.

Mi-a dat brusc drumul la mână, ca şi cum uitase că încă mă

mai strângea de-mi ieşeau ochii din cap. Mi-am frecat braţul

şi am tresărit când am simţit că mă doare. Urma să am o

vânătaie serioasă. S-a întors cu spatele la mine şi a privit-o

posomorât pe Jessica.

- Jessica e bolnavă. O să-şi ia un concediu.

M-am abţinut să nu pufnesc. Mda, bolnavă.

- Îmi pare rău. Sper să vă reveniţi curând, domnişoară

Stanley.

Jessica mi-a zâmbit ezitant. El s-a întors spre mine şi a întins

mâna. Eu am tresărit şi m-am tras în spate speriată.

- Raportul. Parcă ziceai că ai venit să-mi dai un raport urgent.

Am întins rapid dosarul şi apoi mi-am şters palmele de fusta

neagră pe care o purtam. Mă uitam cu teamă între cei doi,

neştiind exact ce-ar trebui să fac.

- Poţi să pleci acum – spuse Edward Cullen indiferent.

Am dat din cap în chip de salut şi am ieşit grăbită din birou,

luptându-mă cu tentaţia de a o lua la fugă. M-am oprit la

baie să-mi dau cu apă rece pe faţă. M-am uitat la reflexia

mea în oglindă. Arătam groaznic. Dacă m-ar fi văzut fetele

arătând aşa, s-ar fi prins că era ceva în neregulă cu mine şi

nu vroiam să discut din nou despre omul acela dezgustător.

Mai ales după ce aflasem astăzi despre el… De-abia acum au

început să-mi pătrundă în creier cuvintele lui. Ţi-aş

recomanda să scapi de el acum. Mă ocup eu de partea

financiară, nu-ţi face griji. Nu-mi venea să cred. Chiar avea

senzaţia că banii cumpără orice? Chiar şi o responsabilitate

atât de mare ca un copil? Vroia să plătească pentru a scăpa

de un copil? Copilul lui? Era sub orice normă etică. Un om de

cea mai joasă speţă. Ar trebui să fie arestat pentru aşa ceva.

Şi Jessica, nu se presupunea că era cu capul pe umeri şi că nu

s-ar preta la jocurile lui de doi bani? Era clar după imaginea

pe care o avea că nicio femeie nu trecea de două ori prin

patul lui. Cum a putut să fie atât de oarbă? Sau tentaţia de a

fi o noapte în braţele lui făceau să merite? Mi-am imaginat

fără să vreau trupul lui de atlet… O Doamne. Nu-i a bună.

Am recunoscut ruşinată că bătaia accelerată a inimii mele nu

era provocată doar de teamă. Am închis ochii şi am încercat

să mă calmez. Am respirat adânc pe nas şi am deschis ochii.

Am zâmbit puţin în oglindă, dar era atât de fals încât păream

bolnavă.

Restul zilei a trecut dureros de încet. De-abia aşteptam să

mă duc acasă, nu mai puteam suporta tot stresul ăsta. De

fiecare dată când se deschidea uşa, tresăream speriată.

Doamne, Bella, adună-te. Nu vroiam să vin şi mâine aici.

Când s-a făcut ora şase, aproape am ţipat de bucurie. N-am

fost niciodată mai fericită să merg acasă. Mi-am luat poşeta

şi am coborât rapid pe scări. Jake mă aştepta deja în parcare,

cu un zâmbet imens pe faţă.

Capitolul 1 – Edward

Schimbare

- Iartă-mă scumpule, dar eu şi tatăl tău petrecem Crăciunul

la Paris. Ne-am făcut rezervare de acum două luni şi am şi

trimis un avans. Ştii că am fi venit.

Din vocea mamei mele răzbătea regretul, îi părea sincer rău.

Eu am zâmbit uşor. Îmi era dor de mama mea iubitoare şi

blândă, care avea tot timpul un sfat pentru mine şi care mă

asculta mereu. Mama mea era ca un fel de… jurnal al meu;

mai bună ca un jurnal de fapt, pentru că-mi răspundea şi mă

consola sau încuraja, după caz. Un jurnal cu suflet. Nu mulţi

băieţi au o relaţie cu mama lor aşa cum am eu cu a mea. E

mai mult stilul fetelor să fie mămoase şi să n-aibă secrete

faţă de ea, dar pentru mine mama a fost întotdeauna

prietena mea cea mai bună. Şi nu mi-a fost niciodată ruşine

să recunosc asta. Colegii mei din liceu credeau că e patetic şi

jenant să vorbeşti cu mama despre fete, dar mie nu-mi păsa

ce credeau ei. Plus că o femeie e mai pricepută la a-ţi spune

cum să te porţi cu fetele. Şi asta m-a ajutat cu siguranţă.

Eram tipul cel mai iubit de fete din liceu, ba chiar din oraş.

După doi ani ieşisem deja cu fetele cele mai frumoase din

Forks – care nu erau prea multe – şi mă culcasem cu

majoritatea din şcoală. Iar în ultimii doi ani de liceu eram

atât de sătul încât nici nu le mai băgam în seamă. Mi-era silă

de felul cum mi se ofereau practic pe tavă şi erau dispuse să

facă orice doar pentru a le zâmbi. La facultate lucrurile au

stat cam la fel, doar că alte fete. Facultatea am urmat-o în

Oregon, unde îmi cumpăraseră părinţii o casă. Fiind atât de

apropiat de mama mea şi neputând să stau departe de ea,

s-a mutat cu mine. Dar era departe de tatăl meu, aşa că din

iarnă a venit şi tata în Oregon, lăsându-şi un prieten

responsabil la firmă. De altfel, mergea în Forks în fiecare

week-end să se asigure că totul era în regulă. Iar după ce am

terminat facultatea, tata mi-a predat firma, iar eu am venit

să locuiesc în Forks. Ei se ataşaseră atât de mult de casa şi de

prietenii pe care şi-i făcuseră în Oregon încât n-au mai vrut

să plece de acolo. Aşa că iată-mă aici, în oraşul în care m-am

născut, conducând afacerea familiei.

Nu mă vedeam foarte des cu părinţii mei. Tatăl meu se

angajase ca doctor în Oregon, iar mama mea era designer de

interior. Ambii aveau bani cât să trăiască toată viaţa fără să

mişte un pai, dar ei făceau ceea ce făceau din plăcere şi

pentru asta i-am admirat şi mai mult. Aveam cei mai buni

părinţi din lume.

Crăciunul se apropia cu paşi repezi şi pentru că anul ăsta nu

aveam chef să merg prin vreun loc tropical sau în vreo

croazieră, am decis să dau o petrecere restrânsă acasă, cu

familia şi prietenii apropiaţi. Singura mea familie erau

părinţii mei şi culmea era că nu puteau veni. Bine, nu era

vina lor. Probabil au presupus că n-o să-mi petrec sărbătorile

acasă – ca de obicei – şi de aceea şi-au făcut şi ei planuri. De

fapt, dacă mă gândesc mai bine, ăsta e primul an – de când

locuiesc singur – când petrec sărbătorile acasă.

- Nu-i nimic, mamă – am spus zâmbind. Dar după ce vă

întoarceţi de la Paris, trebuie neapărat să-mi faceţi o vizită.

- Desigur, dragule. Trebuie să închid, a venit Rosalie.

- Bine, mamă, salut-o din partea mea.

Rosalie a fost singura iubită pe care am avut-o pe placul

părinţilor mei. Frumoasă şi inteligentă. Dar n-a fost să fie.

Însă am rămas prieteni, iar ea încă o mai vizitează pe mama.

După două luni de la despărţirea noastră amicală, l-a întâlnit

pe actualul ei soţ, Emmett, un tip masiv şi glumeţ, care a

devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Fratele

geamăn al lui Rosalie, Jasper, a fost colegul meu de

facultate. De fapt, prin el am cunoscut-o pe Rosalie. Jasper e

un om pe cinste. Cine n-are prieteni ca el, să-şi cumpere.

Deşi aveam aproximativ aceeaşi vârstă, Jasper era căsătorit.

A cunoscut-o pe soţia lui, Alice, în liceu şi au rămas împreună

încă de atunci. Recunosc că am fost puţin invidios pe

fericirea şi iubirea lor sinceră. Vroiam să găsesc şi eu acea

femeie care să-mi umple viaţa, să mă facă fericit. De fapt,

încă o mai caut, încă o mai aştept. Am avut multe relaţii, dar

superficiale, fără vreo implicare sentimentală, cel puţin nu

din partea mea. Bine, nici ele nu se omorau după mine, ci

mai mult după contul meu din bancă şi după faima mea.

Nicio relaţie nu dura mai mult de câteva săptămâni, rareori

trecea de o lună.

Am fost smuls din gândurile mele de un hârşâit de scaun de

pe hol. Probabil venise Jessica. Am auzit cum şi-a aruncat

cheile pe birou, apoi tocurile ei ce se îndreptau înspre biroul

meu.

- Intră, e deschis – am spus, înainte să aibă ocazia să bată la

uşă.

M-am învârtit în scaun, întorcându-mă cu faţa spre ea. Era

palidă şi trasă la faţă, avea nişte cearcăne imense şi rimelul

scurs. N-a trebuit să-i pun niciun fel de întrebare ca să-mi

dau seama despre ce era vorba, faţa ei spunea tot.

A rămas în uşă, cu capul plecat, încă plângând. Am uitat

imediat de toate cuvintele de mustrare pe care vroiam să i le

spun, numai de ceartă nu avea ea nevoie acum. Am încercat

să-mi ţin furia în frâu şi am îndemnat-o să ia loc pe scaunul

din faţa biroului de mahon. Paşii ei erau ezitanţi, grei şi

dădea senzaţia că se putea prăbuşi în orice clipă. O imensă

compasiune pentru femeia aceasta mi-a inundat fiinţa şi am

simţit nevoia s-o încurajez, s-o asigur că totul va fi bine,

poate chiar să-i ofer o îmbrăţişare prietenească sau un umăr

pe care să plângă. Dar nu eram genul sentimental, aşa că am

ezitat câteva clipe şi apoi am renunţat la idee. Câteva clipe

n-am spus nimic, am lăsat-o să plângă. I-am întins o batistă

fără să o privesc. Dacă o vedeam suferind din cauza…

gunoiului pe care-l iubea, mi-aş fi pierdut cumpătul cu

siguranţă.

Jessica era secretara mea de doi ani şi n-am regretat

niciodată nici măcar o clipă că am angajat-o. De fapt, era o

adevărată plăcere să lucrezi cu ea. Şi asta se datora în primul

rând atitudinii sale strict profesionale pe care a avut-o faţă

de mine încă de la început. Pe parcurs, după ce m-am

convins că este într-adevăr o persoană minunată, am

devenit prieteni apropiaţi.

Când am preluat prima dată firma, a fost un coşmar toată

treaba cu secretarele. Le schimbam în fiecare zi. Nu aveau

nici cel mai mic dram de bun simţ, iar etica profesională le

lipsea cu desăvârşire, de altfel, ca şi cea morală. Îmi făceau

avansuri, încercau să mă seducă, iar eu mă săturasem să le

tot refuz frumos. După vreo săptămâna de chin, am început

să le concediez pe toate la prima abatere. Până când am

întâlnit-o pe Jessica. Mi-a făcut o impresie bună încă de la

interviu, mai ales cu aspectul fizic. Era îmbrăcată foarte

decent, un costum de bun-gust compus din două piese, fără

machiaj, părul aranjat şi prins într-un coc la spate. Mi-a

zâmbit sincer, iar eu am plăcut-o din prima clipă, însă după o

săptămână am început să devin suspicios. Niciun zâmbet

sugestiv, nicio fustă mini, niciun decolteu adânc… nimic. Aşa

că într-o zi m-am cocoţat pe biroul ei şi am invitat-o să luăm

prânzul împreună. Iar ea mi-a răspuns pe o voce sigură că e

o femeie decentă şi că nu-şi dă întâlniri cu şeful. Atunci eu

am izbucnit în hohote de râs, simţind cum mi se ia o piatră

de pe inimă. Apoi am bătut palma şi am luat un prânz

amical, care s-a repetat în fiecare zi. Şi de atunci suntem

foarte buni prieteni.

Mi-am împreunat mâinile pe birou, încă fără să mă uit la ea.

Trebuia să încep de undeva discuţia asta, aşa că am şoptit:

- Să înţeleg că e pozitiv, ha?

Am zâmbit fals şi mi-am ridicat încet privirea spre ea. A

confirmat cu o mişcare slabă a capului, în timp ce şiroaie de

lacrimi îi cădeau pe obraz şi o împiedicau să vorbească.

- Vrei să-l dau afară? Pentru că mi-ar face mare plăcere.

- Nu, nu, te rog… – a spus repede, iar vocea ei era atât de

răguşită şi lipsită de vlagă, încât n-am mai insistat.

Mike Newton era responsabil de partea cu dactilografiatul

dosarelor, un prieten foarte vechi de-al meu, deşi nu l-aş

numi tocmai prieten. El se credea prietenul meu, dar de fapt

doar se folosise de mine ca să câştige popularitate în liceu,

însă nu i-am aruncat niciodată chestia asta în faţă. Dar de

când a sedus-o pe Jessica şi a părăsit-o când a aflat că e

însărcinată, i-am aruncat la propriu în faţă toată frustrarea

pe care o acumulasem, lăsându-i ochiului său o frumoasă

coroană străvezie.

Jessica probabil şi-a amintit şi ea de micul pungaş, căci a

început să plângă din nou în linişte. N-am mai putut suporta,

aşa că m-am ridicat şi m-am întors cu spatele la ea, privind

prin peretele de sticlă în parcarea firmei. Angajaţii

responsabili cu curăţenia agăţau ghirlande şi decoraţiuni în

parcare, iar asta mi-a amintit de petrecerea de Crăciun.

Trebuia să chem şi câţiva angajaţi mai fideli… Deci, trebuia

să termin mai repede cu treaba asta, aveam de făcut o

mulţime de pregătiri. Întotdeauna mă ocup personal de

organizarea petrecerilor mele, n-am încredere în altcineva.

Doar Alice mă întrecea în domeniul ăsta, dar ea şi Jasper

soseau de-abia în ziua petrecerii.

Mă gândeam cum să-i ofer ajutorul meu fără să o jignesc şi

fără să o rănesc. Nu eram prea bun la menajatul

sentimentelor oamenilor, dar Jessica era într-adevăr o

persoană care merita tratată cu delicateţe.

- Faci ce vrei. Poţi să păstrezi copilul sau să-l dai spre

adopţie. Dar ţi-aş recomanda să scapi de el acum. Mă ocup

eu de partea financiară, nu-ţi face griji.

Fir-ar, n-a sunat prea delicat.

- Dar îl vreau – a spus ea, cu vocea aceea ciudată, atât de…

neJessica. Este al meu… dar ce-o să le spun alor mei? Dacă

n-o să mă mai primească acasă? Pot să-mi păstrez serviciul,

Edward?

Cum i-a putut măcar trece prin cap că o s-o dau afară? Doar

eram prieteni, nu? Şi prietenii se ajută între ei. Mă

aşteptasem să vrea să păstreze copilul, femeile sunt de

obicei mai sentimentale şi sensibile la subiectul ăsta. Nu

renunţă la un copil decât dacă sunt extrem de insensibile.

- Desigur, Jessica. Nu ţi-aş face aşa ceva. Nu trebuie să laşi

chestia asta să-ţi strice viaţa. I se putea întâmpla oricui – am

spus într-un sfârşit.

- Dar mi s-a întâmplat mie…

Suna atât de deznădăjduită, atât de lipsită de speranţă, încât

toată rigiditatea mea s-a evaporat. Vroiam să mă duc s-o

îmbrăţişez prieteneşte şi să-i spun că o să fiu alături de ea

indiferent de decizia ei, însă când m-am întors, privirea mi

s-a oprit în doi ochi căprui speriaţi. O siluetă feminină stătea

ţintuită în pragul uşii biroului. O siluetă feminină cu forme

sculptate aş fi putut adăuga, dar eram prea furios să mai

observ asta.

- Ce cauţi aici? – m-am răstit la ea.

Buzele i se mişcau, dar n-auzeam niciun cuvânt din ce

spunea.

- Am… am venit să predau acest raport.

Vocea îi tremura foarte mult, suspect de mult. Oare ce

auzise? Bârfele şi zvnorule idioate se împrăştiau foarte

repede în firmă, chiar luau amploare. După o lună după ce

Jessica a venit aici, deja ne cuplaseră. Nu credeau să fi

păstrat o secretară atâta timp doar de dragul eficienţei.

Patetic. Jessica nu le lua în seamă, însă ştiam că o

deranjează. Iar acum, să se fi aflat situaţia ei… ar fi foarte

rănită.

Vroiam atât de mult să lovesc ceva, să strâng pe cineva de

gât şi când am ridicat privirea, primul lucru pe care l-am

văzut a fost silueta care încă zăbovea în pragul uşii. M-am

îndreptat spre ea cu paşi repezi şi ea părea atât de

înspăimântată, de parcă aveam de gând s-o omor. Ceea ce

era oarecum adevărat.

- Nu-l puteai lăsa pe birou? – am spus tăios.

Am apucat-o strâns de braţ şi am tras-o în birou, înainte să

ne audă cineva. Apoi am împins uşa cu glezna şi a scos un

zgomot infernal când s-a închis.

- Domnişoara Stanley nu era acolo şi m-am gândit să vin să-l

aduc personal aici, spunea că e urgent – a apus ea dintr-o

suflare.

- De când stai aici? – am mârâit practic la ea. Ce ai auzit?

Am strâns-o mai tare şi i-am tras braţul spre mine. Ea a

suspinat, dar n-a protestat şi nici n-a încercat să scape. Avea

ceva curaj fata asta. Şi o piele atât de fină… Şi expresia de pe

faţa ei era atât de inocentă. Chiar dacă auzise ceva, probabil

n-o să spună, nu pare genul. După ce-am avut parte de

atâtea femei, am cam ajuns să le citesc din prima. De obicei

ochii unei femei spun foarte multe lucruri despre ea. Iar

ochii fetei erau foarte profunzi, puteam vedea kilometri

întregi în ei.

- A-acum am venit – a spus, iar pentru o fracţiune de

secundă ochii mi s-au îndreptat spre buzele ei. Am auzit-o pe

domnişoara Stanley plângând şi n-am vrut să vă î-întrerup.

Părea încurcată şi de-a dreptul disperată. În ochii ei era un

amestec de teamă şi inocenţă care o făcea foarte

vulnerabilă. Faţa ei era perfectă. O culoare mată, fără niciun

defect. Am observat imediat că nu purta niciun fel de

machiaj.

- Sper că nu s-a întâmplat nimic. Pot să ajut cu ceva?

Vocea îi tremura şi asta mi-a întors din nou atenţia spre

buzele ei, apoi mi-am fixat privirea în ochii ei de ciocolată.

Inocenţă pură. Mă puteam oare înşela în privinţa ei?

- Mă doare – a şoptit după câteva clipe.

Scos din mrejele ochilor ei, i-am eliberat braţul şi m-am

întors spre Jessica. Ea îşi freca obosită tâmplele, cu ochii pe

jumătate închişi. Era mult prea greu pentru ea să continue să

vină la serviciu, nu-i putea face bine să-l vadă în fiecare zi pe

Mike cum se plimbă nestingherit prin firmă. Femeia asta are

nevoie de o vacanţă.

- Jessica e bolnavă – am spus, dând glas gândurilor mele. O

să-şi ia un concediu.

Am văzut-o pe Jessica tresărind. Am oftat imperceptibil. Şi

mie o să-mi fie greu fără ea aici, dar bunăstarea ei era pe

primul plan.

- Îmi pare rău – a spus fata. Sper să vă reveniţi curând,

domnişoară Stanley.

Chiar şi vocea ei suna inocentă, dulce… Am scuturat încet din

cap şi m-am întors spre ea. Fusesem atât de distras de

situaţia aceasta, încât uitasem de ce venise ea aici. Am întins

mâna după dosar. Ea a făcut un pas înapoi. De-abia mi-am

reţinut un zâmbet.

- Raportul – am spus. Parcă ziceai că ai venit să-mi dai un

raport urgent.

Mi-a întins dosarul şi apoi stătea acolo în mijlocul camerei şi

se uita când la mine, când la Jessica. Ce mai aştepta?

- Poţi să pleci acum – i-am spus pe o voce plată.

Ea a înclinat capul şi aproape a alergat spre uşă. Frica ei

începea să mi se pară amuzantă. Nu era ca şi cum aveam s-o

rup în bucăţi acolo. Am dat din cap şi am chicotit în sinea

mea. Apoi am revenit cu picioarele pe pământ. Jessica.

M-am întors spre ea, zâmbind slab.

- Chiar e o idee bună să-ţi iei o vacanţă – am spus, şi i-am

strâns uşor umărul.

Ea şi-a ridicat ochii plini de lacrimi spre mine,

mulţumindu-mi din priviri.

- Şi cu serviciul ce-o să se întâmple? – a întrebat.

M-am gândit la asta o clipă.

- Pun pariu că o să apară ceva…

Restul zilei a trecut încet. Am chemat câţiva angajaţi să-i

invit personal la petrecerea de Crăciun, printre care şi pe

Mike. Nu mi-a făcut deloc plăcere, dar am încercat să fiu cât

mai politicos, de dragul Jessicăi. Apoi câţiva funcţionari, dar

şi câţiva muncitori obişnuiţi. Erau unii care chiar aveau

potenţial. De exmeplu, tipul ăsta, Jacob Swan, era foarte

ambiţios. Când l-am invitat la petrecere, ochii i-au sclipit

într-un fel ciudat, chipul i s-a luminat de speranţă. Îl făcusem

un om fericit. I-am strâns mâna şi l-am bătut pe umăr.

Simţeam că o să aibă un viitor mare aici, dacă se ţinea de

treabă. Puştiul chiar avea fler.

Când am ajuns acasă în ziua aceea, cu o oră mai devreme

decât de obicei, eram atât de extenuat, mai mult psihic

decât fizic. Nu făcusem altceva decât să stau la birou toată

ziua şi să admir superba parcare prin zidul de sticlă din birou.

Toată lumea de la firmă era în concediu până după sărbători.

Numai Jessica era într-un concediu prelungit. Fusesem

invitat deja la câteva evenimente de Crăciun, dar le

refuzasem politicos pe toate. Asta însemna că în afară de

pregătirea petrecerii, aveam să mă plictisesc îngrozitor zilele

astea, neavând altceva de făcut. Jasper şi Alice soseau în ziua

petrecerii, odată cu Rosalie şi Emmett. Părinţii mei aveau să

sosească cu două-trei zile mai târziu şi aveam să organizez o

mică recepţie şi pentru ei.

După un duş fierbinte şi o cină rece, m-am înarmat cu un bol

cu floricele şi cu telecomanda şi-am plănuit să nu mă dau jos

din pat în următoarele 24 de ore. Înainte să adorm, o

pereche de ochi de ciocolată şi un chip speriat mi-au apărut

în minte. Am alunecat în vise cu zâmbetul pe buze.

Capitolul 2

Neprevăzut

Jacob turuia întruna ca o moară stricată în drumul spre casă.

Părea că i s-a schimbat complet dispoziţia faţă de azi

dimineaţă. Însă el nu părea să-şi dea seama că şi a mea se

schimbase, şi nu în bine, ca în cazul lui. De obicei îl întrebam

despre cum i-a mers la muncă, dar eram prea preocupată de

probleme mele în acel moment ca să-mi mai fac griji şi

pentru ale lui.

Eram foarte confuză. Dacă începeau bârfele la firmă, Edward

Cullen ar fi presupus că ar fi început de la mine, lucru logic,

dar nu şi adevărat. Şi cum fetelor de la firmă nu le lua mult

până să dea naştere unor zvonuri de multe ori neadevărate,

eram oare în pericol să-mi pierd slujba după nici jumătate de

an? Nu şi dacă renunţam eu prima.

Am oftat. Jake a observat şi el într-un târziu că eram cam

mâhnită şi s-a oprit o clipă din vorbit. Mi-a studiat chipul, iar

eu i-am zâmbit strâmb. N-am fost destul de convingătoare,

pentru că m-a întrebat:

- Ce s-a întâmplat? Pari supărată.

- Sunt doar obosită, o să-mi treacă. Dar văd că eşti tu destul

de sprinten pentru amândoi. Părea că ai o zi cumplită, cine

ţi-a luminat-o?

A râs uşor. Am zâmbit şi eu, pentru că în ciuda neplăcerilor

mele, eram fericită când fratele meu era fericit.

- Eh, nu pot să rămân prost-dispus prea mult timp, mai ales

când se întâmplă şi lucruri bune.

Îmi stârnise interesul.

- Lucruri bune, cum ar fi… ?

- În dimineaţa asta, domnul Cullen m-a chemat la el în birou

şi-

Am ridicat o mână să-l întrerup:

- Dacă e despre tipul ăsta, chiar nu mă interesează.

Jake a pufnit.

- Tipul ăsta, cum îi zici tu, se întâmplă să fie şeful nostru, îţi

aminteşti? – a întrebat el sarcastic.

Din păcate, da.

- Am de gând să schimb asta, curând.

Jacob a fost atât de surprins încât a pus brusc frână, pe cale

să provoace un accident. Peste zgomotul infernal de

claxoane şi cuvinte urâte, pe care Jake părea să nu le audă, a

strigat:

- Ai înnebunit, vrei să pleci?

Bineînţeles că nu vroiam, dar asta trebuia să fac. Nu mai

puteam suporta tot stresul ăla, aveam senzaţia, absurdă de

altfel, că în fiecare secundă urma să intre în sala birourilor şi

să mă alunge în şuturi de acolo. Preferam să mă scutesc de

umilinţa asta şi să ies din firmă cu capul sus. Şi oricum, nu

cred să aibă ceva împotriva demisiei mele. Probabil va

considera acest lucru cel mai potrivit şi va fi chiar fericit că a

scăpat de mine, nu că aş fi o sursă de stres prea mare în

viaţa lui. Dar dacă paparazzi aflau… Am rânjit cu satisfacţie

când mi-am imaginat ce faţă ar face dacă şi-ar vedea numele

pe coperţile tuturor revistelor de scandal, ataşat unor

cuvinte nu tocmai drăguţe referitoare la caracterul său. Ca

un taur înfuriat.

- Da, vreau să plec.

- De ce? Credeam că-ţi place! Dintre noi doi, tu eşti cea

căreia îi place mai mult serviciul ăsta. Mergeai tot timpul

poate nu cu plăcere, dar măcar nu cu neplăcere la serviciu.

Haide, Bella, ce-ţi veni?

Mi-am strâns buzele. Evident că nu-i puteam spune ce s-a

întâmplat cu adevărat. Nu ştiam exact cum ar reacţiona, dar

şi lui Jake îi plăcea să bârfească, şi ar fi totuşi mai bine ca

măcar unul dintre noi să-şi păstreze slujba.

- M-am răzgândit. Nu-mi mai place. – am spus şi m-am

bosumflat ca un copil.

Jacob a răsuflat adânc, probabil încercând să se calmeze.

Nici lui nu-i plăcea să ne certăm mai mult decât mie.

- S-o luăm logic. Renunţi. Unde îţi găseşti de lucru?

Asta era de fapt partea cea mai grea, cea care mă împiedica

să-mi dau demisia chiar mâine.

- O să caut eu ceva. Chelneriţă sau ceva de genul ăsta.

Jake pufni.

- Frumos, Bella. Nu câştigi nici jumătate din salariul de aici,

care şi-aşa e destul de mic. De-abia ne ajung să plătim toate

cheltuielile şi să nu murim de foame!

Ştiam că avea dreptate, dar trebuia să existe o soluţie. Nu

mai puteam trăi aşa.

N-am mai zis nimic. Mi-am întors atenţia spre fereastră şi

mi-am lăsat gândurile să umble. Dacă tata ar fi trăit, acum aş

fi la colegiu, n-ar mai trebui să lucrez ca să ne întreţinem.

Dacă mama ar fi aici, ar găsi o vorbă bună să-mi spună.

Multe lucruri ar fi fost altfel dacă era să mă iau după ”ce ar fi

fost dacă…”

- Bella.

Mi-a spus numele încet, dându-mi de înţeles că nu mai vroia

să ne contrazicem.

- Nu vreau să te supăr şi-mi pare rău că te simţi incomod la

serviciu, dar nu avem altă alternativă. Ştii că dacă mi-aş fi

permis să trăim din salariul meu, n-ar fi trebuit să lucrezi şi

tu, ştii asta nu?

Am simţit cum mă înţepau ochii. Ştiam că Jacob mă iubea,

dar niciodată nu-şi exprima sentimentele. Credea că bărbaţii

care se plâng sunt slabi.

- Da, Jake, ştiu. O să încerc să rezist.

Mi-a zâmbit uşurat şi apoi şi-a reîntors atenţia spre drum.

—

Era Ajunul Crăciunului şi la fel de cald afară. Ciudată vreme.

Am făcut curat toată ziua, am făcut cumpărături şi am făcut

şi prăjituri pe care să le luăm la mătuşa Sue. În fiecare an de

Crăciun mergeam la ea, era singură rudă care ne mai

rămăsese şi întotdeauna am găsit alinare la ea. După

moartea tatei, a stat acasă la noi o lună şi a avut grijă de noi.

Ne iubea pe amândoi, iar sentimentul era reciproc.

La serviciu nu s-a întâmplat nimic neprevăzut, dar deveneam

din ce în ce mai stresată. Dacă continuam în ritmul ăsta,

aveam să îmbătrânesc prematur. O să încep după sărbători

să-mi caut un nou serviciu, fără să-i spun lui Jake. Aş putea

să-mi iau două slujbe dacă salariile adunate vor face aceeaşi

sumă ca cea pe care o primesc acum, numai să scap de

acolo.

Jacob fusese plecat aproape toată ziua. Tocmai măturam

veranda când maşina lui a dat colţul. Mi-am făcut mâna

streaşină la ochi şi l-am privit apropiindu-se. A sărit vesel din

maşină, a venit şi m-a pupat pe obraz şi a intrat fluierând în

casă.

- Oho, Jake, ai prins peştişorul de aur sau ce? – l-am tachinat

eu, zâmbind.

S-a întors spre mine cu un zâmbet atât de larg, încât

începusem să mă întreb dacă nu cumva o să-i crape faţa.

- Am o întâlnire importantă în seara asta – spuse el vesel.

Mie mi-a picat faţa.

- La ce oră? Jake, n-ai uitat că trebuie să mergem la mătuşa

Sue, nu-i aşa? – am întrebat temătoare.

Nu vroiam să fiu eu cea care îi strică buna dispoziţie, dar

obligaţiile de familie sunt pe primul plan. Şi oricum, putea să

aducă şi o fată cu el, dacă vroia, numai să vină. Nu aveam de

gând să-mi mai cer scuze în numele lui, întotdeauna întârzia.

- Fir-ar – spuse el, entuziasmul scăzându-i vizibil. La naiba,

Bella, am uitat. Nu pot să merg, nu în seara asta.

- Nu-mi poţi face asta, Jacob! Mătuşa Sue ne aşteaptă şi tu o

să vii!

M-a privit gânditor o clipă, părând prins într-un conflict

interior. În cele din urmă, a zâmbit slab şi a spus:

- Bine, lasă. O să fiu gata.

Am răsuflat uşurată şi am revenit la treburile mele. Spre

seară eram în impas, nu ştiam cu ce să mă îmbrac. Normal că

nu mi-am permis haine noi, aşa că trebuia să mă descurc cu

ce aveam. M-am hotărât până la urmă pentru o pereche de

pantaloni negri pană şi o bluziţă gri de mătase.. M-am privit

în oglindă. Decentă şi prezentabilă. Am coborât la parter,

mi-am luat jacheta neagră şi pantofii cu tocuri mici şi am

ieşit afară.

Jacob mă aştepta la maşină, îmbrăcat în noul lui costum

negru. Mă aşteptam să fie supărat, dar nici pe departe.

Zâmbetul larg de acum câteva ore îi era din nou pictat pe

faţă. Bun. Nu vroiam să fim certaţi. Din nou. Când eram mici,

ne certam mult mai des, însă el era foarte protector cu mine.

Nimeni din oraş nu se lega de mine şi eu s-ar putea să fi

profitat destul de chestia asta. În liceu a fost destul de

avantajos. Nu mi-a făcut nimeni probleme. Am avut o

adolescenţă fericită. Uneori, mă întreb cum ar fi fost dacă

eram eu sora mai mare şi Jacob fratele mai mic. Aş fi putut

să am grijă de el aşa cum a avut el grijă de mine? Am

meditat o clipă la asta. Nu, probabil că nu. Eu nu eram genul

de persoană sociabilă, care să se împrietenească uşor cu

oamenii din jurul ei. Îl aveam pe Jacob şi asta-mi era de

ajuns. Îmi era atât frate, cât şi prieten.

Am zâmbit melancolică şi mi-am întors privirea pe geam.

Fusesem atât de prinsă în amintiri din copilăria noastră,

încât nu observasem că şoseaua pe care goneam acum

nu-mi era deloc familiară. M-am întors spre Jacob.

- Ăsta nu este drumul spre mătuşa Sue.

Jake n-a spus nimic. Am început să-l privesc dubios.

- Jake, unde mă duci?

A oftat şi a tras într-o curte mare, în faţa unei vile albe

imense. Pe scările care duceau spre uşă erau lumânări mici

aprinse, iar veranda era împodobită cu mii de luminiţe roşii

şi galbene. În stânga era un brad enorm, împodobit, cu o

stea argintie în vârf. În dreapta zici că era piaţa de maşini de

lux. Am înghiţit în sec.

- Îmi explici şi mie unde suntem şi ce facem aici?

A scos cheia din contact şi s-a întors spre mine.

- Bella, ţi-am spus că am o întâlnire importantă. Pentru mine

înseamnă enorm. Vrei, te rog, să nu faci scandal şi să intri

câteva minute cu mine? Te rog, Bella, ce te costă? Intrăm,

bem ceva şi apoi mergem la mătuşa Sue.

Mi-am încrucişat braţele pe piept şi am pufnit nervoasă.

- Îmi spui măcar unde suntem?

Jacob se fâstâci puţin, apoi spuse:

- Am fost invitat la o petrecere. Vroiam să-ţi spun azi, dar

cum eşti tot timpul atât de pornită împotriva lui Edward

Cullen, m-am-

- Vrei să spui că asta e casa lui? – am răcnit, nevenindu-mi să

cred.

Jacob nu-mi putea face una ca asta! Doar ştie cât de mult îl

antipatizez.

- Când aveai de gând să-mi spui? Vroiai să fac un stop

cardiac? Nu puteai pur şi simplu să mă duci la mătuşa Sue şi

apoi să vii aici singur? De ce-mi faci asta, Jacob?

- Bella, e important pentru mine, te rog, fii înţelegătoare. Aş

putea fi promovat.

M-am întors spre el, cu cea mai criminală expresie de care

eram în stare.

- Nu intru în casa aia nici să mă omori! Nu intru şi cu asta,

basta. Du-te, stai zece minute şi ieşi. Eu te aştept în maşină.

- Nu pot să te las aici! Dacă te vede cineva?

- Oricum, pe mine nu m-a invitat. – am contracarat eu.

- A spus că pot să aduc şi o fată, dacă vreau. E tot aia dacă o

aduc în schimb pe sora mea.

Nu avea rost să mă cert cu Jake din nou. Uram să fim certaţi

şi el ştia asta prea bine, dar continua totuşi să provoace

certuri din motive stupide. Dar dacă avea totuşi şansa de a fi

promovat, visul lui încă de când s-a angajat, nu vroiam să fiu

o piedică.

- Îmi eşti dator pe viaţă pentru că mă pui să trec prin asta –

am bombănit eu în timp ce urcam scările verandei, la braţul

lui Jacob.

Un bătrânel în uniformă a deschis uşa încă dinainte să

apucăm să batem. Ne-a luat hainele şi ne-a invitat înăuntru.

Tot ce am putut zice pe moment a fost ”Uau!”. Casa era

superbă, fără îndoială. Sigur şi-a angajat designer de interior,

un om de teapa lui n-avea cum să aibă astfel de gusturi

rafinate. Părea că toată mobila a fost mutată pe margini,

spaţiul deschis fiind folosit ca ring de dans. Un tânăr brunet

cânta discret la pianul alb dintr-un colţ al camerei, şi câteva

cupluri dansau. Majoritatea celorlalţi erau strânşi în grupuri

şi discutau, beau, râdeau. Nimeni nu părea să ne fi observat

intrând. Deja mă simţeam incomod.

- Jake, nu cunosc pe nimeni aici. Putem să bem ceva şi apoi

să plecăm, te rog?

A oftat învins şi s-a întors spre mine. A vrut să spună ceva,

dar a fost întrerupt de o voce masculină din spatele nostru.

- Bună, nu cred că te-am mai văzut pe-aici – spuse

nou-venitul, privindu-mă insistent.

Era la el de înalt ca şi Jacob, însă puţin mai slab. Părul

castaniu-deschis îi era tuns scurt, iar ochii de un albastru

deschis îi erau jucăuşi. Probabil că era băut.

- De-abia am sosit – a spus Jacob.

Bărbatul s-a întors spre Jacob.

- O, bună. Numele meu este James.

A întins indiferent mâna spre Jacob, care i-a răspuns

bucuros.

- Eu sunt Jacob Swan, iar aceasta este sora mea, Isabella.

I s-a luminat faţa nou-venitului şi a scuturat cu entuziasm

mâna lui Jacob. Apoi mi-a luat mâna şi a sărutat-o delicat.

- Mă bucur să te cunosc.

Am zâmbit scurt şi mi-am tras rapid mâna.

- Şi mie.

Mă simţeam stânjenită sub privirea lui, nu-mi plăcea cum

mă dezgolea practic cu ochii.

- Dar, haideţi, să nu stăm în uşă.

În următoarele zece minute ne-a plimbat prin cameră şi

ne-a prezentat mai multor grupuri. Nimeni nu ştia că lucram

la firma lui Cullen, probabil aveau senzaţia că suntem

prieteni intimi sau ceva de genul ăsta. Apoi James m-a

invitat la dans şi eu am acceptat din politeţe. M-am întors

zâmbind spre el, însă când am privit peste umărul lui, mi s-a

şters automat zâmbetul. Privirea mi-a rămas pironită în ochii

superbi şi furioşi ai gazdei mele din seara asta. Chiar şi de la

distanţa aceea îmi puteam da seama că arăta superb în

haina albă de seară care-i cădea perfect pe umerii laţi.

Pantofii lui costau probabil mai mult decât maşina lui Jacob.

Era furios, asta era sigur. A fost o nebunie să vin aici. De ce

m-am luat după Jacob? Acum o să facă o scenă aici şi

planurile mele de a pleca cu capul sus de la firmă se duceau

pe apa sâmbetei.

A început să traverseze camera, făcându-şi furios loc printre

invitaţi cu coatele. Ochii lui încă mă ţintuiau, erau îngustaţi,

şi părea şi mai periculos. Vroiam să fac cale întoarsă, dar

eram blocată între invitaţi. Jacob deja se îndepărtase, deci

eram încolţită.

Când a ajuns destul de aproape cât să aud ce vorbeşte, a

vorbit, iar furia îi răzbătea din fiecare literă:

- Ce dracu cauţi în casa mea?

Oho, la asta nu mă aşteptasem. Adică, ştiam că trebuia să fie

furios, dar nu era cazul să fie atât de bădăran. Putea măcar

să mă respecte, dar ce ştia el de respectul faţă de femei?

James a făcut un pas în faţă şi a vrut să spună ceva, dar l-a

întrerupt rapid:

- Tu nu te băga.

N-a mai aşteptat un răspuns, m-a apucat violent de braţ şi

m-a tras după el prin mulţime. Nimeni nu părea să observe

mica dispută, ceea ce era bine. Am ieşit din încăperea largă,

apoi am luat-o pe un mic coridor, la capătul căruia se afla o

uşă de sticlă, care părea că duce spre o grădină. Mergea atât

de repede, încât eu de-abia puteam să ţin pasul. M-am

împiedicat de vreo trei ori şi era să cad de tot atâtea ori, dar

lui nu părea să-i pese. Doamne, cât îl uram în momentul ăla.

M-a tras rapid pe uşă afară şi s-a întors cu faţa la mine.

Spumega de furie.

- Bine, acum. De ce ai venit aici? Pui la cale un mic şantaj?

Câţi bani vrei? – a întrebat.

Eu răsuflam greu, pe de o parte din cauză că mersesem

foarte repede, dar şi din cauza braţului pe care mi-l

strângea. Îmi venea să izbucnesc în lacrimi.

- Am venit pentru că a insistat Jake să mă târască după el, eu

n-am vrut în ruptul capului să vin. Şi n-am venit nici după

bani, aşa cum atât de urât aţi spus.

A părut încurcat o clipă.

- Jake? Care Jake? Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta.

Bineînţeles, puteam să mă aştept la altceva. Şi Jake care

crezuse că urma să primească o promovare…

- Fratele meu, Jacob Swan. A spus că nu e nicio problemă

dacă mă ia şi pe mine.

M-a privit încurcat încă vreo câteva clipe, apoi a părut să

facă legătura.

- O, Doamne, eşti sora lui Jacob?

Eu am dat din cap, nefiind în stare să vorbesc fără să ţip.

Faţa lui s-a relaxat, dar încă nu-mi dăduse drumul la mână,

încă mă strângea destul de tare.

- Îmi faci rău – am spus în cele din urmă, pe un ton scăzut.

El s-a uitat în jos spre braţ şi mi-a dat drumul imediat.

- Îmi pare foarte rău, dar mă înfuriasem foarte tare. Apropo,

eşti fata care a venit la mine în birou săptămâna trecută.

De momentul ăsta îmi fusese mie teamă. Trebuia să-l

conving că nu auzisem nimic, căci altfel, ar fi ieşit rău de tot.

Nu puteam permite ca şi Jacob să rămână fără slujbă.

- Da, eu sunt. Aveţi atât de multe angajate, încât mă simt

flatată că v-aţi amintit de mine.

M-a privit intens câteva momente, apoi a răsuflat relaxat şi a

spus pe o voce joasă:

- Îmi amintesc perfect.

Şi eu, dar din alt motiv.

- Sper că Jessica se simte mai bine.

Mi-a cercetat chipul cu atenţie, părând să încerce să-şi dea

seama dacă vorbeam sau nu serios.

- Da, o să fie bine – a spus el serios. Trebuie să fie bine – a

murmurat apoi.

Da, scoate câţiva dolărei din buzunar şi se rezolvă. Simplu.

Însă nu se absolvă şi de vină. Nu-mi dădeam seama cum

putea fi atât de liniştit, când ştia că avea aşa ceva pe

conştiinţă. Poate pur şi simplu nu-i păsa. Cine ştie de cate ori

i s-a mai întâmplat. Poate a devenit o tradiţie pentru el.

- Trebuie să mă revanşez faţă de tine că am fost nepoliticos –

a spus el, trezindu-mă din reverie.

- Nu-i nevoie – am spus eu repede.

Ultimul lucru de care aveam nevoie era mai mult timp în

compania acestui bărbat. Am început să fac cale întoarsă,

dar el s-a întins şi m-a prins de încheietură.

- Nu pleca încă. Nici măcar nu ştiu cum te cheamă.

- Bella. Numele meu este Bella.

Ceva a sclipit în ochii lui. Nu eram sigură că vroiam să ştiu ce.

- Frumos nume.

chicotit uşor şi apoi a început să se aplece spre mine. Era

atât de aproape, încât îi simţeam respiraţia caldă pe faţă.

Inima mi s-a accelerat şi-mi simţeam pulsul zbătându-se la

baza gâtului. Mâna de pe încheietura mea i-a alunecat în sus

pe braţul meu şi s-a oprit pe umăr. Continua să se aplece,

însă şi-a schimbat direcţia în ultima clipă, făcându-mă să

răsuflu uşurată. Una era să pretind că nu avea niciun efect

asupra mea şi alta era să experimentez. I-am simţit respiraţia

în păr când mi-a şoptit delicat la ureche:

- Ţi se potriveşte ca o mănuşă. Bella.

Capitolul 3

Refuzuri

Mă simţeam foarte tulburată sub privirea lui de jad încins şi

simţeam cum îmi iau foc obrajii. Ochii lui sclipeau intens şi

avea un zâmbet şmecher pe faţă, care-mi făcea picioarele de

jeleu. Briza uşoară îi răsfira vag părul şi eu am tremurat, dar

nu de frig.

- Trebuie neapărat să plec – am spus eu.

Înainte să fac vreo prostie. Ar fi culmea să cedez tocmai eu,

e împotriva regulilor mele proprii. Cu ce-aş fi fost mai presus

de toate fotomodele şi actriţele alea stupide dacă-i cădeam

în braţe încă de prima dată? Nu puteam lăsa să se întâmple

aşa ceva.

M-am tras de lângă el şi am pornit-o spre uşile de sticlă, cu

intenţia de a intra înapoi în casă să-l caut pe Jacob şi să

plecăm de aici cât mai repede, înainte ca mândria mea să

sufere o lovitură serioasă. Însă m-a ajuns din doi paşi şi m-a

prins de mână. Pielea lui era foarte caldă, dar nu era o

senzaţie neplăcută. Îmi trimitea scântei din vârful degetelor

până la umăr. Foarte ciudat.

- De ce fugi de mine?

Nu ştiam ce să-i răspund la întrebarea asta. M-am gândit că

dacă mă apropii cât de cât de adevăr, n-o să mă pierd cu

firea.

- Mă duc să-l caut pe Jake. Trebuie să mai facem o vizită în

seara asta.

Mi-a strâns uşor degetele.

- Şi dumneavoastră trebuie să vă ocupaţi de invitaţi.

El a râs.

- Nu-ţi face griji, n-o să-mi simtă lipsa.

- E nepoliticos să vorbiţi aşa despre prietenii dumneavoastră

– am spus, puţin cam tăios.

S-a strâmbat uşor, dar ochii lui erau tot veseli.

- Nu sunt toţi prietenii mei. Sunt doar cunoştinţe. Am foarte

puţini prieteni adevăraţi şi din păcate, nu m-au putut onora

în seara aceasta cu prezenţa lor.

- E un lucru curios ca cineva ca dumneavoastră să nu aibă

prieteni. Nu se potriveşte.

A râs din nou, deşi nu-mi dădeam seama ce spusesem aşa de

amuzant.

- Nu-mi vorbi cu dumneavoastră. Mă faci să mă simt bătrân.

M-am strâmbat.

- Sunteţi şeful meu. Nu-mi permit să nu vă respect.

A fost rândul lui să se strâmbe.

- În seara aceasta, nu sunt şeful tău. Sunt doar un bărbat

care a întâlnit o femeie frumoasă. Spune-mi Edward.

M-a tras de mână înapoi spre grădină.

- Ce-ai zice să-mi spui mai multe despre tine? Sunt foarte

curios.

Am oftat. Exista vreo cale să scap de bărbatul ăsta şi de

farmecele lui?

- Nu e cine ştie ce de povestit. Nu am o viaţă prea

interesantă.

- Mă îndoiesc – spuse el pe un ton serios, întorcându-se spre

mine.

Vroiam să plec. Trebuia să plec. Când stătea aşa ca acum în

faţa mea, cu chipul lui zâmbitor şi ochii sclipind, aproape

începeam să cred că mă înşelasem, vroiam să cred că-mi

imaginasem scena din birou, că auzisem greşit, că

înţelesesem greşit… Deşi ştiam că nu e adevărat, vroiam

totuşi să sper. Părea atât de sincer, că mai că-mi venea să-l

cred. Şi dacă nu ştiam ce ştiam, probabil m-ar fi prostit.

Am tras adânc aer în piept şi am spus pe un ton cât am putut

de ferm:

- Mătuşa mă aşteaptă. Nu pot întârzia mai mult decât am

întârziat deja. Îmi pare rău, dar chiar trebuie să plec.

Am dat să merg spre casă, dar m-a oprit din nou. Ce-i cu

omul ăsta, chiar nu-şi dă seama că nu-l vreau în preajma

mea? N-a mai fost refuzat niciodată, e o premieră pentru el?

- Permite-mi să te conduc – a spus zâmbind.

Şi-a propus să mă enerveze. Nu ştiu ce are în cap, dar o să

mă asigur că n-o să-i meargă. Nu sunt o ţărăncuţă proastă

care-i cade în braţe când afişează zâmbetul ăla sclipitor.

Dacă are senzaţia că o să fiu următoarea pe lista lui, o să fiu

fericită să-i dovedesc contrariul. Sper numai să nu mă pierd

pe drum şi să nu mă împiedic în propriile capcane.

- Am venit cu fratele meu, tot cu el trebuie să plec. Nu pot

să-l las aici.

- Cred că fratele tău se simte destul de bine. N-ar fi fericit

dacă l-ai lua de aici.

Aici avea dreptate. După ce a fost prezentat diverselor

persoane dinăuntru, Jake începuse să se simtă în elementul

lui.

- Ar trebui măcar să-l anunţ că plec.

- O să-l anunţ eu când mă întorc.

- Dar-

N-am mai avut timp să spun nimic, m-a tras după el pe o

potecă îngustă prin grădină, şi am ieşit în faţa unui garaj. A

scos un inel de chei din buzunar şi apoi s-a îndreptat spre

maşina cea mai apropiată de uşă. Avea cel puţin cinci. N-am

recunoscut decât marca de pe o maşină neagră, un

Mercedes, în rest aveau simboluri complicate, nu mă

pasionau maşinile întratât încât să mă obosesc să ţin minte

simbolurile fiecărei mărci de maşini.

A deschis uşa pasagerului şi a aşteptat politicos să intru.

Interiorul era destul de drăguţ, tapiţeria era de piele neagră

şi era destul de cald. Mi-am dat seama că nu-mi luasem

jacheta.

Curând am ieşit pe autostradă şi copacii zburau cu o viteză

ameţitoare pe lângă noi.

- Deci, nu mi-ai spus nimic despre tine.

Iar începea cu asta. Ultimul lucru pe care vroiam să-l fac era

să-i povestesc viaţa mea acestui bărbat. Cu cât ştia mai

puţine despre familia mea, cu atât era mai bine. Nu aveam

nevoie de mila nimănui. Am încercat să-i spun banalităţi şi să

mă învârt pe lângă subiect, dar am sfârşit prin a-i spune chiar

şi despre visurile mele de a-mi continua cândva facultatea.

- Aş fi putut obţine o bursă, dar chiar dacă îmi acoperea

toate cheltuielile pentru facultate, nu ne-am fi descurcat

acasă. Salariul lui Jacob este prea mic pentru a ne întreţine

pe amândoi şi el îşi doreşte şi o maşină nouă, mai iese în

week-end cu prietenii şi-

M-am oprit înspăimântată. Sfinte Dumnezeule, îi spuneam

şefului fratelui meu că nu îl plătea destul! Ce-o fi fost în

capul meu? Ce-o să creadă acum, că mă milogesc?

- Adică, nu mă plâng, e un salariu destul de bun, dar nu

îndeajuns pentru două persoane… – am încercat eu s-o dreg.

El m-a privit cu coada ochiului şi mi-a zâmbit.

- Mă bucur că ai uitat pentru o clipă cine sunt. Sunt implicat

în multe fundaţii care dau ajutor studenţilor, dacă îmi laşi

puţin timp să găsesc ceva…

- O, nu! – i-am trântit-o eu fără să mă gândesc.

Nu vreau să-i fiu datoare în niciun fel omului ăstuia, nu vreau

să mă aibă la mână cu ceva, să-mi scoată ochii că m-a ajutat

şi eu să trebuiască să fac tot ce-mi spune. Poate intenţiile lui

nu sunt cele la care mă gândesc eu, dar de ce să risc.

- O să strâng singură banii şi într-o zi o să mă întorc la

facultate. Dar mulţumesc pentru ofertă.

- Ceea ce vrei să spui de fapt, este că nu vrei nimic de la

mine? – a întrebat el pe un ton serios.

Eu am înghiţit în sec. Acum ce-i de făcut?

- Nu trebuie s-o luaţi aşa, dar îmi place să mă descurc

singură, nu vreau să depind de nimeni.

Sper ca asta să fie de ajuns. Aşa ar vorbi orice fată de

douăzeci de ani, nu?

El m-a privit gânditor o clipă, apoi a privit din nou în faţă.

- Cred că e prima dată când sunt refuzat aşa direct. Sunt

uimit.

Nu mi-am dat seama dacă se supărase şi nici nu vroiam să

ştiu. Oricum, speram să nu mai fie şeful meu pentru prea

multă vreme, aşa că oricum n-avea importanţă.

- Vreau să luăm mâine cina împreună – spuse el brusc.

Eu am rămas nemişcată, iar respiraţia mi s-a oprit. Vroiam

să-l refuz prudent, să nu-l înfurii sau ceva de genul ăsta.

- Nu cred că e o idee bună… – am spus eu încet, ferindu-mi

privirea.

L-am auzit mişcându-se, dar nu m-am uitat spre el. Nu

vroiam să găsesc pe chipul lui ceva care să-mi zdruncine

hotărârea.

- De ce adică n-ar fi o idee bună?

Evident nu puteam să-i spun că nu-l vreau lângă mine, că nu

vreau să am altă relaţie cu el decât cea profesională.

- Jacob şi cu mine suntem amândoi angajaţii tăi şi cred că ar

fi mai bine dacă n-am trece de graniţele astea.

A zâmbit scurt, dar apoi s-a aplecat puţin spre mine şi a

şoptit:

- Adică ar trebui să vă concediez pe amândoi ca să obţin o

întâlnire cu tine?

Am simţit un gol imens în stomac şi m-am întors speriată

spre el. N-ar face asta, nu-i aşa? N-ar merge atât de departe

pentru a-şi satisface un capriciu. Că asta eram pentru el, un

capriciu. Ceva mic şi neînsemnat, dar ceva ce nu putea să

aibă.

Chipul lui părea foarte serios, avea doar o sclipire de

amuzament în privire. După aproximativ un minut, în care

cred că mi-am ţinut respiraţia, el a izbucnit într-un râs isteric.

Eu am ridicat o sprânceană la el.

- Trebuia să vezi ce faţă ai făcut, de parcă chiar ai crezut că

v-aş concedia. Ha ha!

Am răsuflat uşurată. Atât îmi mai lipsea. Jake m-ar fi omorât

cu mâna lui. Nu ştia încă că eram hotărâtă să renunţ la

slujbă, dacă mai afla că şi a lui a fost în pericol chiar şi numai

pentru o secundă…

După uşurare, a urmat enervare. Chiar făcea mişto de mine.

Arătam caraghios când mă punea în situaţii penibile, sau

care era poanta?

- De fapt, chiar asta am crezut – am spus ţâfnoasă.

Am văzut cu satisfacţie că râsul i-a încetat brusc, o expresie

gravă luându-i locul.

- Asta e părerea ta despre mine?

Vocea lui n-avea nicio intonaţie. Din nou nu-mi dădeam

seama dacă era sau nu supărat. Şi în legătură cu părerea

mea despre el, nu cred că era una pe care ar fi ascultat-o cu

bucurie.

- Nu vă cunosc deloc. Trebuie să fiu previzibilă, nu? Să mă

aştept la orice.

Nu i-am mai lăsat timp să răspundă, ajunsesem aproape la

mătuşa Sue. I-am făcut semn cu degetul:

- E casa micuţă şi albă de acolo.

A oprit în faţa casei, dar n-a spus nimic. Continua să tacă şi

asta mă călca pe nervi.

Îmi frângeam nervoasă mâinile. Nu ştiam cum să-mi iau la

revedere şi se pare că nici el. Privea îngândurat înainte şi

bătea absent cu degetele în volan. Nu părea că ar vrea să

plece.

- Trebuie să intru – am spus după alte câteva momente de

tăcere apăsătoare.

Atunci a întors faţa spre mine şi a început să-şi încline şi

corpul în direcţia mea. Inima mi s-a oprit o clipă, apoi a

început să bată sălbatic. Parcă auzeam şi ecoul pe care îl

făcea dansul ei nebun în pieptul meu. Mi-era frică să respir,

să mă mişc un milimetru, să deschid gura ca să protestez nici

nu se punea problema.

Buzele lui mi-au atins uşor obrazul fierbinte şi apoi a şoptit

suav:

- Sărbători fericite, frumoasă Bella.

A întins mâna peste mine şi a deschis portiera. Am rămas

nemişcată o clipă, apoi m-am trezit din reverie şi am sărit din

maşină. Am pornit-o spre casă fără să privesc înapoi. După

ce am urcat prima treaptă, mă hotărâsem totuşi să-i

mulţumesc că m-a adus cu maşina, dar când m-am întors,

maşina lui era deja la vreo treizeci de metri depărtare. Am

ridicat din umeri. Asta este. Nu-mi părea rău.

Capitolul 4

Noutăţi

În prima zi de lucru după sărbători mă simţeam destul de

ciudat. Dacă mă întâlnesc cu Edward, ce-ar trebui să-i spun?

Ar trebui doar să-l salut şi atât, ca şi cum nu eram altceva

decât şeful şi angajata? Pff. Asta şi eram de fapt. Ce prostie

din partea mea să cred altceva. Nu vreau să-mi schimb

părerea. Nu vreau, nu pot şi nu trebuie. Şi de ce pierd eu

acum timpul gândindu-mă la el?

Am pufnit nervoasă şi am tras scaunul de sub birou, hârşâind

zgomotos pe linoleum. Am scos husa de pe maşina de scris şi

m-am apucat de lucru. Timp de o oră am fost atât de

ocupată cu bătutul la maşină, că n-am avut timp să-mi las

gândurile să umble.

La pauza de cafea, Angela şi Lauren mi-au adus o ceaşcă de

cafea şi s-au cocoţat ca de obicei pe biroul meu să bârfească.

Probabil vroiau să împărtăşească întâmplări de sărbători ori

ceva de genul ăsta, venisem la serviciu de-abia de o oră şi

câteva minute, când Dumnezeu să aibă timp să înflorească

ceva sau să afle ce-au mai făcut colegii noştri de muncă?

Lauren a sorbit nerăbdătoare din cafea şi mă privea veselă.

Părea că vibra de noutăţi.

- Cum ai petrecut de sărbători, Bella? – m-a întrebat Angela

zâmbitoare.

Am strâns din dinţi.

- Bine, mulţumesc. Voi?

- Oh, la fel – interveni Lauren. Dar nu asta e important acum.

Ai auzit noutatea?

M-am lăsat pe spate în scaun, am sorbit din cafea şi am

clătinat din cap.

- Jessica Stanley a plecat.

Era să mă înec cu cafeaua. Am pus cu grijă ceaşca pe birou şi

mi-am netezit fusta.

- Da, am auzit ceva despre asta. Cică era bolnavă sau ceva de

genul ăsta.

Am încercat să par nonşalantă, dar de fapt muream de frică.

Căutasem de lucru în perioada dintre Crăciun şi Anul Nou şi

nu găsisem absolut nimic. Nothing. Niente. Trebuia să-mi

păstrez serviciul, oricât de mult uram asta. Nu-mi permiteam

să fiu şomeră, nu acum. Strânsesem deja câţiva bani pentru

facultate, dar nu erau destui nici să plătesc taxa pe primul

semestru.

- Asta e versiunea oficială. Dar se aude că e însărcinată.

Am încremenit.

- Nuuu! – am icnit îngrozită.

Lauren şi Angela mi-au interpretat greşit exclamaţia de

groază şi s-au avântat în detalii. Dar eu nu le mai auzeam.

Eram prea înspăimântată să mai pot fi atentă şi la altceva.

Bârfele deja începuseră. Nu-l puteam condamna pe Edward

Cullen dacă mă bănuia pe mine. De-abia azi plecase Jessica şi

deja se făceau speculaţii. Era logic să se gândească la mine,

de vreme ce eram singura în afară de ei doi care ştia. Cel

puţin, aşa credeam. Dar nu-l cred în stare să recunoscă

chestia asta în faţa cuiva din firmă. Şi-ar fi săpat singur

groapa.

Am încercat să mă adun. M-am întors spre fete cu un

zâmbet strâmb, pregătită să le spun că sunt doar bârfe, când

o aud pe Lauren spunând încet:

- Mă întreb cine e tatăl.

Ca o proastă mare ce sunt, în loc să-mi ţin gura, am spus

neîncrezătoare:

- Nu ştiţi?

M-au privit şocate.

- Nuu! Tu ştii?

Mi-am plecat rapid privirea şi mi-am făcut de lucru cu nişte

hârtii pe birou. Am răsturnat cafeaua peste nişte coli albe şi

am înjurat încet în timp ce le ştergeam cu un şerveţel de

hârtie. Se poate să fiu mai evidentă de atât?

- Nu, normal că nu ştiu. Oricum, sunt convinsă că e doar un

zvon. Jessica nici măcar nu e căsătorită şi n-am văzut-o

niciodată cu niciun bărbat.

- Tocmai de asta suntem atât de curioase. Cert este că e

însărcinată, iar singură n-a făcut copilul ăla.

Înainte să pot răspunde, secretara şefului secţiei noastre s-a

prezentat la biroul meu, spunând cu o voce acidă:

- Şeful vrea să te vadă, Isabella.

Am simţit un fior rece pe şira spinării.

- Domnul Newton? De ce?

Doar mă văzuse de atâtea ori, de ce să-i fi căzut cu tronc

chiar acum?

- Nu. Domnul Cullen. Şi grăbeşte-te. Părea nerăbdător.

Angela şi Lauren m-au privit dubios, dar eu am ridicat din

umeri. Nici eu nu ştiam ce se întâmplă. Doar dacă… O

Doamne, sper că n-a auzit zvonurile care circulă prin firmă şi

mă bănuieşte pe mine că le-am lansat!

Am încercat să afişez o expresie calmă, dar de fapt cred că

mai aveam puţin şi leşinam. Inima mi-a căzut în stomac şi

gura mi s-a uscat. Nu puteam nici să înghit nodul imens care

mi se pusese în gât. Le-am zâmbit strâmb fetelor şi m-am

îndreptat spre biroul principal. Ultima mea călătorie acolo

n-a fost una plăcută, speram să nu se repete experienţa.

Biroul Jessicăi era liber. Deşi ştiam că plecase, mă simţeam

totuşi ciudat să n-o văd stând zâmbind în spatele lui. Un

suport cu creioane era aşezat într-un colţ, peste un teanc de

coli albe. Telefonul era aşezat în celălalt colţ. Maşina de scris

era acoperită cu o husă neagră, poziţionată în faţa scaunului

rotativ de la birou. Şi era linişte. Foarte linişte.

Am tras adânc aer în piept şi am ridicat bărbia. Când am

ajuns în faţa uşii biroului, am stat un minut să-mi calmez

bătăile inimii şi să-mi opresc tremurul mâinilor, apoi am

ciocănit timid de două ori.

- Intră.

Vocea lui Edward Cullen părea calmă, însă nu m-am bazat

prea mult pe asta. Poate era liniştea dinaintea furtunii.

Dispoziţia lui era într-o continuă schimbare. La petrecerea

de la el acasă, a fost furios, iar după numai un minut

devenise chiar prietenos. Sper ca acum să nu se inverseze.

Am apăsat temătoare pe clanţă şi am intrat. Imaginea din

faţa mea nu a fost prea încurajatoare. El stătea în spatele

biroului, deci cu spatele la mine. Avea mâinile în buzunare şi

privea absent pe fereastră. Exact ca data trecută când am

intrat aici. Începeam să devin din ce în ce mai agitată.

Am aşteptat sfioasă în prag şi-mi frângeam nervoasă mâinile.

Nu ştiam ce să zic, ce să fac, cum să mă port. Dar lupta mea

interioară s-a sfârşit curând, pentru că s-a întors zâmbind.

- Bună dimineaţa, Bella.

Am simţit un fior pe şira spinării. Numele meu suna altfel

spus de vocea lui catifelată. Am scuturat capul ca să-mi

alung gândurile acelea stupide.

- Bună dimineaţa, domnule Cullen.

Deşi îmi spusese să-i spun pe numele mic, eram totuşi la

serviciu şi aici el era şeful, iar eu angajata.

Am observat că purta un costum gri foarte elegant şi o

cravată neagră subţire. Deşi părul îi era foarte rebel, ca de

obicei, părea totuşi pieptănat.

M-a privit gânditor o clipă, zâmbind uşor de parcă-şi

amintise ceva amuzant. Îmi plăcea să cred că nu are legătură

cu mine, nici n-ar avea de ce. N-am petrecut atât de mult

timp împreună încât să apuc să-i spun bancuri. Am zâmbit şi

eu uşor, doar ca să fiu politicoasă.

- Presupun că te întrebi de ce te-am chemat.

După ce eu am confirmat din cap, el a continuat:

- O să trec la subiect. După cum ţi-am spus şi înainte, Jessica

e bolnavă.

Ne-am strâmbat în acelaşi timp.

- Şi cred că ai aflat că şi-a luat deja concediu. Poate lipsi

câteva săptămâni, poate chiar luni. Tu o să-i iei locul.

Am încremenit şi am deschis gura să protestez, dar apoi am

închis-o la loc. Vorbea serios? Nu era decât o singură

modalitate de a afla.

- Vorbiţi serios?

S-a întors spre mine cu o expresie ironică.

- Ţi se pare că glumesc?

A ridicat o sprânceană perfectă şi eu am simţit că mă albesc.

Ce motiv ar avea să mă vrea pe mine în locul Jessicăi? Eram

ultima venită la firmă, de-abia învăţasem să bat la maşină cu

o viteză rezonabilă şi aveam foarte puţină experienţă.

- Vă mulţumesc pentru ofertă, dar nu cred că sunt cea mai

potrivită pentru acest post.

El şi-a strâns buzele şi s-a întors din nou cu spatele. Mi s-a

părut că zâmbea, ca şi cum anticipase reacţia mea. Şi-a scos

mâinile din buzunar şi le-a împreunat la spate. Vocea îi era

veselă când a vorbit:

- De ce crezi asta?

Nu ştiam cum să dau glas temerilor mele. Speram din toată

inima să nu mă fi ales pe mine pentru că avea senzaţia că

aveam s-o înlocuiesc pe Jessica în toate privinţele. Că dacă

era să fiu realistă, postul ăsta ar fi fost o schimbare plăcută

de peisaj. Aş avea un program mai lejer, nu chiar atât de

multă muncă la maşină; mai mult aş fi răspuns la telefoane,

aş fi aranjat dosare, poate i-aş fi adus cafeaua domnului

Cullen. În plus, îmi creştea şi salariul, iar Jacob ar muri de

bucurie. Am zâmbit în timp ce-mi imaginam reacţia lui.

- La ce te gândeşti? – întrebă el brusc.

Mi-am ridicat privirea spre el şi am văzut că mă privea

indulgent şi cu un zâmbet mic în colţul gurii. Avea capul

înclinat uşor într-o parte şi ochii îi sclipeau jucăuş.

- Aveai un zâmbet foarte cald pe chip şi eram curios ce

anume sau cine ţi l-a provocat.

Deşi folosise un ton lejer, aveam senzaţia vagă că era peste

măsură de curios. Vroiam să rânjesc, dar nu se cuvenea, aşa

că m-am mulţumit să zâmbesc puţin îngâmfată. N-am spus

nimic câteva clipe, să dramatizez puţin.

- De fapt, mă gândeam cum va reacţiona Jacob dacă ar afla

că am primit o slujbă nouă.

El a zâmbit larg.

- Tocmai ai acceptat.

Zâmbetul meu a dispărut imediat. M-am fâstâcit puţin.

- Ăă, mă refeream…

Am oftat.

- Nu contează la ce mă refeream. Ar trebui să fiu cinstită,

nu? E o tentaţie căreia nu-i pot rezista. Va fi o schimbare

plăcută în rutina de zi cu zi.

- Şi bineînţeles, salariul tău aproape se va dubla. Să pui

deoparte pentru facultate.

A zâmbit uşor. Apoi a redevenit serios.

- Ţii mult la fratele tău, nu-i aşa?

Ce întrebare stupidă mai era şi asta?

- Bineînţeles, de ce întrebaţi asta?

El îmi ignoră întrebarea, punând alta în schimb:

- Şi el are aceleaşi sentimente faţă de tine?

Unde vroia să ajungă?

- Desigur. Jake întotdeauna a avut grijă de mine. Nu-mi

puteam dori un frate mai bun.

Era adevărat. Deşi nu era genul de persoană care să-şi

exprime liber sentimentele, nu era nevoie să-mi spună zilnic

că ţine la mine, ştiam asta.

M-a privit lung o clipă, apoi a ridicat din umeri.

- Aţi încercat să găsiţi o modalitate prin care să-ţi poţi

continua studiile?

Din nou nu ştiam unde vroia să ajungă.

- Ah, asta nu se poate. Trebuie să lucrez. Jake nu câştigă

destul, nu ne-am descurca cu cheltuielile casei.

El şi-a trecut o mână prin păr şi a oftat. Expresia i s-a

îmblânzit. A pus palmele pe birou şi s-a aplecat uşor în faţă.

- Bella, eu ştiu cât câştigă Jacob. Şi crede-mă, sunt destul de

sigur că ar acoperit cheltuielile casei şi i-ar rămâne şi destui

bani să iasă câte o seară pe săptămână în oraş. Dacă te

iubeşte aşa mult cum spui, ar face un mic sacrificiu pentru

tine, nu crezi?

Cum îndrăznea să pună la îndoială dragostea pe care Jake o

simţea pentru mine? Bineînţeles, născut într-o familie

bogată, n-a trebuit niciodată să-şi facă griji privind latura

materială. Niciodată n-a trăit cu grija zilei de mâine,

întrebându-se dacă are sau nu ce pune pe masă. După

moartea tatei, înainte să-mi găsesc de lucru, am trăit destule

zile din acestea. Mă simţeam foarte prost stând acasă şi

nefăcând nimic, pe când Jacob muncea pentru amândoi.

Am ridicat bărbia sfidătoare, pregătită să-l apăr. Dar el mi-a

luat-o înainte din nou.

- Nu vreau să te jignesc pe tine sau pe fratele tău, dar de ce

am senzaţia că dacă ai fi fost tu sora mai mare, ai fi mutat

munţii să-l ţii pe el la şcoală?

La asta, n-am mai avut ce zice. Ştiam că avea dreptate. Dar

niciodată nu l-am judecat pe Jacob, îi era şi aşa destul de

greu.

- Nu e acelaşi lucru.

M-a privit neîncrezător, dar a lăsat-o baltă. Eu ţintuiam cu

privirea biroul, nefiind în stare să-i întâlnesc privirea.

Simţeam o nevoie ciudată de a plânge, din motive

necunoscute. Vroiam un umăr pe care să plâng, vroiam un

confident care să mă asculte, vroiam o mână să mă mângâie

pe creştet, vroiam o voce să mă liniştească. Şi partea cea mai

proastă e că vocea pe care o vroiam aparţinea persoanei din

faţa mea.

Capitolul 5

Contrast

A doua zi m-am simţit ciudat să ajung la serviciu mai târziu

cu două ore. Era şi acesta unul dintre multele avantaje pe

care le aveam ca fiind secretara şi asistenta personală a lui

Edward Cullen. El ajungea de-abia la ora zece şi eu trebuia în

mod normal să ajung doar cu câteva minute înaintea lui, să-i

pregătesc cafeaua şi să i-o pun pe birou.

Când a ajuns el, eu aranjam cu atenţie nişte dosare. M-a

salutat politicos şi n-a mai aşteptat să-i răspund, a intrat în

biroul său. Cineva are o zi proastă, m-am gândit amuzată.

Mi-am continuat lucrul, încercând să uit de persoana care se

afla în camera de la capătul culoarului, însă fără prea mult

succes. Deja-mi scăpa de sub control.

După o jumătate de oră, obiectul gândurilor mele a ieşit din

biroul său. Eu băteam la maşină un raport mai vechi, pătat

cu cafea. Cum n-aveam nimic special de făcut, mi-am zis să-l

refac. S-a apropiat încet de biroul meu şi s-a aplecat puţin pe

deasupra lui, pretinzând să studieze ceea ce făceam eu. Am

făcut greşeala de a-mi ridica privirea spre el. Am fost imdiat

prinsă în privirea lui verde. Ochii lui sclipeau cu ceva

nedefinit, o lumină interioară, ceva ce-mi era necunoscut.

Am clipit după câteva secunde şi am tresărit uşor. Parcă

intrasem în transă.

El mi-a zâmbit larg. Am înghiţit cu greu nodul din gât. Să te

văd acum, Bella. Deşi uram să recunosc asta, avea un

zâmbet senzaţional, mă moleşea şi mă făcea să mă înfior

toată. A chicotit încet şi asta m-a trezit pe deplin din reverie.

O făcuse intenţionat! Se amuza pe seama mea. Eram la fel

de slabă ca o păpuşă de cârpă în faţa farmecului său aparte

şi acum se pare că ştia şi el asta.

- Ai ceva urgent de făcut? – a întrebat el lejer.

- Nu neapărat.

Nu vroiam să avem un dialog prea lung. Cine ştie în ce alte

modalităţi îşi mai putea testa şarmul pe mine. Trebuia să mă

feresc de-acum înainte să-l privesc în ochi când era prea

aproape.

- Bine atunci. Am nevoie de ajutorul tău.

Oh, asta ar trebui să fie interesant.

- Desigur. Cu ce vă pot ajuta, domule Cullen? – am întrebat

sarcastic, cu o notă răutăcioasă în voce.

Am văzut cu coada ochiului cum i s-au încleştat pumnii, dar

în rest postura lui nu trăda niciun pic de furie. Hm, se

pricepea. A trebuit să-mi muşc buzele ca să nu rânjesc.

- Nu-mi mai spune domnule Cullen. Ţi-am mai spus, mă face

să mă simt bătrân.

Am scrâşnit din dinţi.

- Bine, domnule Edward.

A oftat, dar n-a făcut niciun comentariu. Începea să-mi placă

ideea de a-l enerva, chiar şi foarte puţin.

- Am nevoie de ajutorul tău să aleg un cadou pentru o

doamnă.

Toate tastele maşinii s-au blocat. El nu a spus asta. Adică,

vroia să-l ajut să aleagă un cadou pentru vreo prietenă

stupidă de-a lui? Cred că glumea. Drept cine mă lua?

- Îmi pare rău, Edward, dar nu vreau să amestecăm

chestiunile de birou cu cele personale.

El a ridicat sprâncenele şi a afişat o expresie amuzată.

- Este o chestiune de birou. Jessica venea tot timpul cu mine.

Aha, deci până la urmă, chiar credea să aveam că-i iau locul

Jessicăi pe toate planurile. Ei bine, avea să aibă o surpriză.

Dar ce rău putea să iasă din faptul că îl însoţeam la

cumpărături? Doar mergeam într-un magazin, într-un loc

public. Şi nu vroiam nici să creadă că-mi este teamă de el,

aşa că am acceptat fără tragere de inimă.

- În regulă. Dar alegem cadoul şi ne întoarcem imediat.

Vocea mea suna destul de fermă şi-mi părea bine. El zâmbi

uşor amuzat.

- Ce altceva am mai putea să facem?

Iar făcea chestia asta. Nu înţeleg de ce îi place să mă

tachineze dacă ştia exact la ce mă refeream. Se amuza pe

seama mea cam prea des. Chestia asta trebuie să înceteze.

- Vroiam doar să atrag atenţia asupra faptului că trebuie să

ne întoarcem rapid. Nu vreau să se creadă că stau

degeaba.

A ridicat sprâncenele, însă expresia lui era încă amuzată.

- Ah, asta era. Mi-ai dat senzaţia că ţi-era teamă de ceva –

mi-o întoarse el satisfăcut.

Vroiam să-l plesnesc, să-i şterg rânjetul ăla stupid şi arogant

şi adorabil de pe faţă. Dar nu vroiam să-mi pierd cumpătul în

faţa lui. Nu vroiam să-i dau şi mai multă satisfacţie. Sunt o

femeie matură şi pot să-mi controlez ieşirile.

Aşa că mi-am compus o mască de calm şi m-am ridicat

zâmbind de pe scaun. Mi-am luat poşeta din sertar şi jacheta

de pe spătarul scaunului.

- Mergem? Vreau să mă întorc în timp util.

Am bătut seducător din gene şi i-am zâmbit călduros.

Zâmbetul i s-a şters încet. A fost rândul meu să rânjesc

satisfăcută. Măcar ştiam că am un minim de efect asupra lui.

Se pare că zâmbetele cuceritoare produceau schimbări

interesante în dispoziţia lui. Hm. Devine interesant.

Când am ridicat sprâncenele şi l-am privit nerăbdătoare, şi-a

dres glasul şi a indicat spre coridorul lung:

- Desigur. Pe aici.

Am presupus că mergeam la un magazin sofisticat, pentru că

mergeam spre centrul oraşului Seattle.

Atmosfera din maşină era cam incomodă. Nici nu ştiu ce fel

de maşină era asta. Nu era o limuzină, dar semăna cu una.

Avea două banchete faţă în faţă şi eu stăteam în faţa lui, cu

spatele în sensul de mers. Îmi venea rău când mergeam cu

spatele, dar m-am gândit că decât să stau lângă el, mai bine

vomit. În plus, îi murdăream toată tapiţeria asta elegantă şi

asta cred că l-ar fi enervat. Mi-am ascuns cu grijă zâmbetul

în timp ce-mi imaginam reacţia lui.

Liniştea devenea apăsătoare. Întotdeauna fusesem o

persoană tăcută, dar uneori tăcerea era sufocantă, n-o

puteam suporta. Şi astăzi se întâmpla să fie unul din acele

cazuri rare.

- Deci, – am început eu prudentă, gândindu-mă la un subiect

de conversaţie. Eu ţi-am spus câte ceva despre mine, însă

despre tine nu ştiu nimic.

L-am privit serioasă în ochi. Acum că pusesem întrebarea,

chiar eram curioasă. Nu ştiam absolut nimic despre el.

- Ce-ai vrea să ştii? – a întrebat el oftând.

Hm, despre prietenele lui sigur nu vroiam să ştiu nimic.

- Mai ai fraţi sau surori?

- Nu, sunt singur la părinţi.

De asta nu putea înţelege legătura dintre mine şi Jacob. El

nu avea pe cineva pe care să iubească aşa cum îl iubeam eu

pe fratele meu, pentru care să facă orice.

Cred, totuşi, că e puţin trist să fii singur la părinţi, să nu ai pe

cineva mai apropiat cu care să poţi vorbi deschis despre

absolut orice, care să te sprijine când ţi-e greu şi să ştii că o

face din inimă. Eu nu ştiu ce m-aş fi făcut fără Jacob. Nefiind

genul de persoană sociabilă, nu aveam niciun prieten

apropiat. De fapt, în afară de fetele de la firmă, nu aveam

prieteni deloc.

El a oftat şi şi-a frecat palmele de pantalonii de stofă neagră

pe care-i purta.

- Ăsta este motivul pentru care vreau să am mulţi copii

atunci când mă voi căsători. Vreau să am o familie foarte

mare.

Era oarecum ciudat să auzi din gura unui afemeiat că-şi

doreşte un cămin şi copii. Mie mi se părea aproape imposibil

să-mi imaginez un bărbat ca el fidel unei singure femei. Dar

ca să ai un copil, nu trebuie neapărat să-i faci toţi cu aceeaşi

femeie şi nici să fii căsătorit. Văd că deja începuse

procreerea. Mă mânca limba să-i spun că are o grijă mai

puţin, unul este deja pe drum. Dar am rezistat tentaţiei. Dar

tot n-am putut să opresc următoarea întrebare să-mi scape:

- Atunci, de ce nu te-ai căsătorit până acum?

Când n-a răspuns imediat, m-am îngrijorat că se supărase.

- Uită de asta. Nu e treaba mea.

El zâmbi vag.

- Nu, nu e asta. Adevărul e că nici eu nu sunt prea sigur de

motiv. Probabil încă n-am găsit femeia potrivită pentru

mine.

Am pufnit fără să vreau şi am spus ironică:

- Da, cum să nu.

Vorbisem mai mult pentru mine, dar cumva, el mă auzise. A

ridicat mirat o sprânceană şi fruntea i s-a încreţit uşor:

- Ce, nu mă crezi?

Evident că nu, vroiam să-i spun. Dar asta ar fi declanşat

multe alte întrebări şi eu ar fi trebuit să mă explic şi nu

vroiam să ajung să spun ceva ce ori m-ar fi lăsat fără slujbă,

ori fără braţ. Aşa că m-am hotărât să mă bazez pe evidenţă.

- La câte femei mişună în jurul tău, chiar mă mir că n-ai găsit

una care să-ţi placă.

El mă privi gânditor, apoi spuse încet:

- De fapt, am găsit care să-mi placă. Dar nu într-atât încât să

vreau să-mi petrec restul vieţii cu ele. Şi nu vreau să-mi placă

femeia pe care s-o iau de nevastă. Vreau să o iubesc. Vreau

să fie sufletistă, să mă accepte aşa cum sunt şi în general să

nu creadă toate prostiile care se spun despre mine, să mă

iubească nu pentru că sunt Edward Cullen, faimosul şi

bogatul proprietar al uneia dintre cele mai de succes firme

din ţară şi nici pentru contul din bancă, vreau să mă iubească

pentru că sunt eu.

Vocea lui devenise plină de patos şi gesticula disperat cu

mâinile prin aer, ca şi cum era vital pentru el ca eu să ştiu

ceea ce-şi doreşte el de la o femeie. Eu devenisem cam

neliniştită, mă îngrijora direcţia în care se îndrepta discuţia.

Şi n-aş fi bănuit în veci că el are asemenea idealuri în viaţă.

Ca oricine în situaţia mea, am bănuit pur şi simplu că o să se

destrăbăleze până pe la treizeci de ani, apoi o să-şi aleagă o

soţie de familie bună, la fel de bogată şi faimoasă şi gata. Se

pare că mă înşelasem.

Începeam să mă întreb ce se ascunde sub acest exterior

elegant şi arogant. Oare chiar era aşa de rău cum crezusem

eu de la început? Brusc, prin faţa ochilor mi-a trecut

imaginea Jessicăi plângând în biroul lui, şi vocea lui

indiferentă când i-a promis că se va ocupa de partea

financiară. Am scuturat capul.

Ca să umplu liniştea ce se aşternuse în urma confesiunii lui şi

ca să-mi ascund neliniştea, am spus:

- Nu cred că la petrecerile astea la care mergi constant vei

găsi o asemenea femeie.

El a zâmbit uşor, dar ochii lui nu erau veseli. Părea doar un

gest cordial.

- Astea sunt doar aparenţe. Am o anumită imagine şi

anumite obligaţii. Petrecerile nu sunt chiar în capul listei cu

lucrurile care-mi plac. Dar nu pot refuza invitaţiile, nu vreau

să risc relaţiile cu asociaţii mei în afaceri.

Era şi asta o explicaţie, presupun. Dar se putea să mă fi

înşelat atât de mult în privinţa lui? Poate cu Jessica a fost

doar o aventură de o noapte şi a fost o scăpare. Poate n-a

vrut, nu s-a gândit că ea o să rămână însărcinată. Poate a

fost exact ca oricare alta cu care nu vroia să se însoare.

Poate ea vroia să-l prindă pe el în capcană ca să-l facă să se

însoare cu ea şi de asta el a fost atât de indiferent faţă de ea.

Poate…

Of! Trebuia să încetez să-i mai caut scuze. M-am simţit

imediat prost pentru că am gândit acele lucruri urâte despre

Jessica. Spre deosebire de Edward, despre care ştiam că era

un afemeiat şi jumătate, Jessica era o persoană încântătoare

şi amabilă, foarte integră şi cu o atitudine profesională

ireproşabilă. Cu excepţia acelei mici scăpări. Nu cred că ar fi

făcut un lucru atât de oribil încât să încerce să-l ţină pe

Edward lângă ea prin intermediul unui copil. Era destul de

bună încât să nu rişte ca bebeluşul ei să rămână fără tată.

Sunt destul de sigură că ştia cum era Edward de fapt şi că

n-ar fi renunţat la burlăcie, nici chiar pentru un lucru atât de

important ca un copil.

Atunci, care era explicaţia? Singura plauzibilă era cea de la

început, că Edward era o persoană cu un caracter josnic şi

luase de la ea ce voise, iar acum că ea rămăsese însărcinată,

încerca să scape de responsabilitate cu un cec. Dar după

lucrurile pe care mi le-a spus acum, începea să se clatine şi

varianta asta. Ceva nu se potrivea.

Începeam să fiu mai indulgentă cu el, priveam lucrurile din

mai multe perspective. Nu mai simţeam acel dispreţ total

când îl priveam. Şi uram senzaţia asta. Nu eram

încăpăţânată, vroiam doar să-mi păzesc inima, să fug de

durere. Nu-mi doream neapărat să fiu fericită, vroiam doar

să nu fiu nefericită şi rănită. Ceream prea mult?

Capitolul 6

Intrusa

Bărbatul din faţa mea devenise tăcut. Privea gânditor pe

fereastră, trasând inconştient cercuri pe pulpa sa. Avea o

expresie atât de plouată, încât aproape mi se făcuse milă de

el. Aproape. Încă mai aveam rezerve faţă de el. Poate nu era

chiar aşa cum părea, dar ce e făcut e bun făcut. Degeaba îi

mai pare rău, nu poate întoarce timpul.

Deodată, a oftat profund şi şi-a întors faţa spre mine. M-a

privit fix câteva secunde, apoi şi-a ferit privirea.

- Ştii, aparenţele pot fi foarte înşelătoare – a spus el serios.

Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că îmi place enorm să cânt şi să

compun piese pentru pian? Sau că atunci când îmi vizitez

părinţii, o ajut pe mama la gătit? Când mă simt trist sau

indispus, am un loc al meu, în pădure, o poiană, unde stau

ore întregi şi nu fac nimic, doar mă gândesc.

Cred că mă holbam la el cu gura căscată, pentru că a chicotit

încet.

- Surprinsă?

Am înghiţit încet în sec şi l-am privit îndelung. Ochii lui erau

mai trişti astăzi, părul lui nu era la fel de ciufulit ca de obicei,

parcă-şi mai pierduse din strălucire? Am simţit un impuls

ciudat de a-l consola, de a-i mângâia obrazul şi de a-i spune

că totul e în ordine. L-am ignorat.

Compunea piese pentru pian? Cred că glumeşti. În opinia

mea, oamenii pasionaţi, dar mai ales, talentaţi în ale pianului

erau foarte sensibili, creativi, cu un caracter extraordinar şi…

trişti. Cine era omul ăsta?

- Ăă, da – am spus când am realizat că el aştepta un răspuns.

Nu mi-aş fi închipuit niciodată această latură sensibilă a lui.

Dacă o avea; dar nu văd de ce ar minţi. Eram înmărmurită.

Diferenţa dintre ceea ce ştiam înainte despre el – sau

credeam că ştiu – şi omul care stătea acum în faţa mea era

enormă, parcă nici nu era aceeaşi persoană. Cine era

adevăratul Edward Cullen? Era el milionarul care şi-a sedus

secretara şi şi-a plătit datoria cu un cec? Era omul sensibil

care cânta la pian şi gătea cu mama lui? Nici nu mai ştiam ce

părere să am. În capul meu era un haos total, eram total

dezorientată. Vroiam să-i acord prezumţia de nevinovăţie,

Dumnezeu ştie că încă nu eram sigură că-l plăceam.

Bineînţeles, era un bărbat extraordinar de frumos, rafinat,

inteligent… în plus, acum mai aflasem că e şi sensibil,

familist; şi după lista veche afemeiat, lipsit de inimă, un om

fără principii morale. Ce să cred?

Când maşina a pus brusc frână, am tresărit puternic.

Uitasem chiar şi unde eram. Mi-am ridicat privirea spre

Edward şi am văzut că mă privea cumva ciudat. Uşor

încruntat, dar curios. Buzele lui pline erau presate uşor şi

ochii îi erau mijiţi puţin. Avea un cot sprijini pe genunchi, şi

capul sprijinit în palmă. Părul lui era mai ciufulit după ce şi-a

trecut de vreo zece ori mâna prin el. Era senzaţional de

frumos.

Am înghiţit în sec şi am scuturat capul. Nu mi se poate

întâmpla aşa ceva mie. Nu şi mie. Nu vreau şi nu pot lăsa să

mi se întâmple şi mie. Nu-mi spusesem cu câteva minute

înainte că vreau să-mi păzesc inima? Dacă-i permiteam

acestui bărbat să intre în inima mea, era ca şi pierdută. Eu

eram ca şi pierdută.

- Am ajuns – a spus el oftând.

Eu am ridicat încet capul şi l-am privit din nou. O să fiu în

stare să-l văd zi de zi şi să nu cedez farmecelor lui? O să fiu în

stare să nu mă îndrăgostesc de el? Pentru că ar fi extrem de

greu. Pe lângă faptul că arăta ca un zeu, felul cum se purta

cu mine mă deruta. Bineînţeles, a vrut să mă scoată la cină şi

toate alea, dar au fost nişte apropieri neînsemnate şi nişte

complimente politicoase, n-a făcut nimic deplasat.

Dar nu era momentul să mă gândesc la asta. El a părut să-mi

simtă dispoziţia şi nevoia de linişte, aşa că a întins mâna să

mă ajute să mă ridic. Am zâmbit slab şi am luat-o. Mi-a

strâns uşor degetele şi am ieşit din maşină. I-am dat drumul

la mână. Când am intrat în magazin, mâna încă îmi mai pulsa

de la atingerea lui. Simţeam furnicături în palmă. Mi le-am

frecat de blugi. Senzaţia n-a dispărut.

Vocea lui Edward mi-a întrerupt gândurile.

- La ce te gândeşti aşa intens?

La cine întreabă, vroiam să spun.

- Ăă, la nimic în special.

Am roşit uşor şi am privit în jos. Deodată, pardoseala de

marmură din magazin îmi captase atenţia deplină. Prezenţa

lui Edward începea să mă intimideze. Nu-mi plăcea asta.

N-am stat mult în magazin şi nici n-a avut prea mult nevoie

de mine. A ales singur perlele roz şi o încheietoare de argint.

M-a întrebat de câteva ori ce părere am, dar eu n-am putut

decât să dau din cap. Eram atât de aeriană, că probabil aş fi

fost de acord cu orice ar fi ales el.

- Domnişoara poate să încerce perlele dacă doreşte – a spus

vânzătorul în timp ce Edward îşi căuta portofelul.

Eu am roşit din nou, stânjenită. Nu se mai terminau odată

situaţiile penibile?

- Nu sunt pentru mine – l-am informat eu cu o voce mică.

Domnul Cullen le cumpără pentru… o prietenă.

Vocea mi-a devenit evident mai rece când a venit vorba de

”prietena lui”. Când l-am privit, am văzut că-şi strângea

buzele şi se înroşise la faţă, ca şi cum încerca din răsputeri să

nu izbucnească în râs. M-am încruntat, neştiind ce-i

provocase reacţia asta.

A scos cardul şi i l-a întins vânzătorului, încă amuzat.

- Puteţi să mi le împachetaţi şi să mi le trimiteţi după-amiază

la birou? Am neapărat nevoie de ele diseară – a spus el

zâmbind.

Deci are planuri pentru diseară. Nu că m-ar interesa, dar m-a

deranjat. Nici nu vroiam să-mi închipui motivul. L-a salutat

politicos pe vânzător şi apoi am plecat. Când eram din nou în

maşină, mi-a zâmbit uşor şi a spus amuzat:

- O să-i spun…. prietenei mele că m-ai ajutat să-i aleg cadoul.

Sunt sigur că-ţi va fi foarte recunoscătoare.

Am observat că mi-a imitat ezitarea şi asta m-a făcut să-mi

muşc limba ca să nu-i dau o replică tăioasă. Nu trebuia să-l

las să vadă cât de mult mă afecta. Era şi-aşa destul de rău că

am recunoscut eu în sinea mea. I-am adresat o privire rece şi

apoi mi-am mutat privirea pe fereastră. Nu l-am privit deloc

pe parcursul călătoriei.

—

Mai târziu, m-a chemat în birou să iau note. Avea nu ştiu ce

fel de şedinţă, dar nu era atât de importantă încât să fie

ţinută în sala de conferinţe. Se pare că un angajat furase

bani de la firmă sau ceva de genul ăsta.

Am rămas îngrozită. Nu credeam că Edward poate fi un om

atât de strict. Ţipa şi mărşăluia prin birou – nu poate fi numit

altfel mersul ăla grăbit şi apăsat – ca un leu înfuriat. Am

crezut că o să ia la bătaie fiecare om din încăpere, atât de

lipsit de control era. Şi eu care crezusem că-l mai văzusem

furios… Nu fusese nimic, pe lângă cum arăta acum. Expresia

lui era înfricoşătoare şi criminală. Pumnii îi erau atât de

încleştaţi, încât articulaţiile i se albiseră. Venele de pe braţe

îi ieşeau în evidenţă şi aproape puteam vedea cum îi zvâcnea

o venă la tâmplă.

Mă făcusem mică pe scaun şi n-am spus nimic. Nu vroiam să

atrag asupra mea furia aceea colosală. A avut noroc bietul

om că nu se afla în încăperea aceea, căci, pe lângă faptul că

a fost concediat şi nu şi-a mai primit ultimul salariu, ar fi ieşit

sfâşiat de aici, dacă ar fi scăpat viu din mâinile lui Edward.

Mi-am adus aminte ce mi-a spus Jacob atunci în maşină :

Dacă încerci să-l furi, eşti mort, la propriu. Nu glumea.

În seara aceea când am ajuns acasă, i-am povestit lui Jacob

întâmplarea de la birou. S-a strâmbat puţin, dar n-a spus

nimic. L-am privit cu sprâncenele ridicate, dar el a mormăit

doar:

- Toată lumea poate greşi, doar dacă nu lucrează pentru

Edward Cullen.

Hm, trebuia să fiu de acord cu el aici. Era foarte, foarte strict,

nu accepta nicio abatere. Păcat că etica lui morală nu era la

fel de pretenţioasă ca cea profesională.

A doua zi m-am trezit cam târziu şi toate păreau să meargă

prost. Din cauză că mă grăbeam, mi-am vărsat cafea pe

bluza albastră fără mâneci pe care o îmbrăcasem şi a trebuit

să mă schimb. Am uitat să încui uşa şi mi-am dat seama de

asta de-abia în staţia de autobuz. M-am întors înapoi să încui

uşa, dar n-am ajuns la timp înapoi şi am pierdut autobuzul

de la ora nouă şi jumătate. Trebuia să-l aştept pe cel de la

ora zece, nu-mi permiteam să iau taxiul. O să întârzii o oră.

Edward o să mă omoare.

Când am ajuns la serviciu, în sfârşit, pe la zece şi jumătate –

în loc de nouă – Edward nu venise. Mi s-a părut ciudat, de

obicei nu ajungea după ora zece. I-am făcut repede cafeaua

şi i-am pus-o pe birou. După vreo zece minute stăteam la

birou şi aranjam nişte foi când a sunat Edward să spună că

întârzie. Am trântit nervoasă telefonul în furcă. Se pare că a

avut efect colierul de perle, era prea obosit să vină la ora

asta la serviciu.

Nu vroiam să mă simt aşa. Era o senzaţie neplăcută şi un

semnal de alarmă în capul meu. Începeam să fiu mult prea

afectată de bărbatul de care îmi interizsesem total să fiu.

Cum poate inima mea să fie atât de naivă şi de fraieră? De ce

nu pot să plac pe cineva cu mintea? De ce inima trebuie să

aleagă? Inima mea o să mă ducă la pierzanie.

Am oftat şi am sorbit din cafea. Apoi s-au auzit paşi pe

coridor şi am sărit ca arsă de pe scaun. Un zâmbet începuse

să-mi lumineze faţa, când mi-am dat seama că sunt tocuri

cele care fac zgomot pe pardoseală. Doar nu şi-a adus

”prietena” cu el, n-ar fi atât de ipocrit. Am adoptat o

atitudine şi o postură mândră, pregătită să înfrunt situaţia.

Dar când posesoara tocurilor a intrat în câmpul meu vizual,

am răsuflat uşurată. O femeie între două vârste, cu părul

blond închis strâns într-un coc mi-a zâmbit călduros. Era

îmbrăcată foarte elegant, avea un costum negru din două

piese, fusta petrecută fiindu-i puţin deasupra genunchilor.

Arăta foarte încrezătoare.

- Bună. Aş dori să vorbesc cu Edward, dacă se poate. Vezi

dacă mă poate primi.

Mi-a zâmbit din nou.

- Ăă, domnul Cullen încă n-a sosit. Va întârzia probabil mai

mult de o oră – am spus şi m-am încruntat puţin.

Femeia a ridicat sprâncenele atât de sus, încât i s-au pierdut

în păr. Când mi-am ridicat din nou privirea spre ea, am

observat cu stupoare că purta la gât colierul cu perle pe

care-l cumpărasem ieri. O, Doamne! Am încetat să mai respir

şi priveam perlele ca o fanatică, de parcă viaţa mea

depindea de ele. Femeia mi-a observat privirea insistentă şi

a atins delicat perlele cu mâna.

- Tu eşti tânăra care l-a ajutat să aleagă aceste perle

superbe? – a spus nonşalant.

Eu am dat din cap, incapabilă să scot vreun cuvânt.

- Ah, scuză-mă, am uitat să mă prezint.

Femeia a făcut un pas în faţă şi a întins mâna.

- Sunt Esme Cullen, mama lui Edward.

Cred că mi s-a deschis gura de uimire, dacă nu era deja

deschisă. Îmi simţeam buzele amorţite. M-am uitat suspect

la mâna ei şi apoi i-am scuturat-o. De ce nu mi-a spus

Edward că perlele erau pentru mama lui? De ce m-a lăsat să

cred că e pentru una din prietenele lui fără creier? Oh,

bineînţeles, ca să se amuze din nou pe seama mea. De-abia

acum îmi dau seama de ce era atât de amuzat ieri când am

refuzat să încerc colierul de perle.

Am roşit puternic când mi-am dat seama că m-am făcut de

râs, chiar dacă Edward nu era aici să mă vadă. L-am judecat

greşit. Dar ce puteam să cred, pentru Dumnezeu? De fapt,

dacă-mi amintesc bine, mi-a spus că vrea un cadou pentru

”o doamnă”. În fine, gafa e făcută.

- Numele meu este Isabella Swan, sunt secretara-

- Da, ştiu, secretara şi asistenta lui personală. A spus câte

ceva despre tine.

Mi-a zâmbit din nou şi m-a studiat din cap până în picioare.

Mă simţeam stânjenită sub privirea ei cercetătoare, deşi era

femeie.

- Gusturile fiului meu la femei sunt pe cale să se

îmbunătăţească. Nu le suport pe fetişcanele alea stupide cu

care umblă.

Şi după asta, a plecat, lăsându-mă cu gura căscată cât de larg

îmi permitea faţa şi cu ochii ieşiţi din orbite. Cred că am

rămas în poziţia asta vreo zece minute. Închideam gura, dar

apoi o deschideam la fel de larg. Ce a vrut să spună? Cu

siguranţă şi-a închipuit că fac şi eu parte din grupul

fetişcanelor cu care umblă fiul ei. Ăsta nu era un

compliment. Totuşi, într-un mod bizar, mi-a sugerat că aş fi

mai bună decât ele. Hm, era o opinie binevenită, deşi mă

îndoiam.

După o oră şi jumătate, când a venit Edward, încă eram

aeriană. Priveam ca o proastă în gol şi când m-a salutat, l-am

privit de parcă era singurul lucru pe care vroiam să-l văd pe

lume. Cred că a văzut schimbarea pe chipul meu, pentru că

expresia i-a devenit tandră şi mi-a zâmbit uşor. S-a apropiat

de biroul meu şi şi-a pus palmele pe marginile lui. A deschis

gura să spună ceva, dar atunci a sunat telefonul. Încă în

transă, am ridicat în slow-motion receptorul.

- Alo? Biroul domnului Cullen – am spus, cu privirea

înlănţuită de ochii lui verzi.

Pur şi simplu, îmi era fizic imposibil să mă uit în altă parte.

Parcă era o forţă magnetică ce-mi atrăgea privirea. Dar când

am auzit vocea râzgâiată şi subţire de la celălalt capăt al

firului, am găsit cumva forţa necesară să mă eliberez din

privirea lui posesivă.

- Mda, spune-i lui Edward că vreau să-i vorbesc.

Am simţit cum mi s-au înăsprit trăsăturile şi i-am întins

receptorul fără să-l privesc.

- E pentru tine.

Când mi-a luat telefonul din mână, mi-a atins degetele. Eu

mi le-am retras imediat, de parcă m-au ars. A dus receptorul

la ureche, a ascultat câteva cuvinte şi apoi a spus:

- Vorbim într-un minut.

Şi apoi mi s-a adresat mie:

- Fă-mi legătura în birou.

Apoi s-a îndreptat graţios spre biroul său. Ugh! I-am făcut

legătura în birou şi apoi am realizat că nu pusese receptorul

meu la loc. L-am luat şi am început să mă strâmb la el ca un

copil de patru ani, imaginându-mi ce conversaţie aveau. Dar

apoi am auzit un alt set de tocuri pe hol şi am trântit rapid

telefonul în furcă. Oricine m-ar fi văzut ar fi crezut c-am

scăpat de la nebuni.

O blondă uluitoare a apărut de după colţ şi eu am înghiţit în

sec. Era foarte, foarte frumoasă şi atrăgătoare. Ochii de un

albastru electrizant, buzele pline şi senzuale uşor curbate

erau aşezate pe o faţă ovală cu trăsături superbe. Avea tenul

uşor bronzat, încadrat de o parte şi de alta de o cortină de

păr blond lung şi strălucitor ce-i cădea în bucle lejere mai jos

de umeri. Bluziţa crem fără mâneci şi cu un decolteu

pronunţat pe care o purta îi punea în evidenţă sânii plini şi

tineri, între care se afla o mică inimioară agăţată de un lanţ

subţire de argint. Îţi tăia respiraţia de frumoasă ce era. Mi

s-a pus un nod în gât. Dureros de frumoasă. Îmi venea să

plâng.

Capitolul 7

Dulce-amar

Fata blondă părea cam de douăzeci şi doi de ani. Era, fără

îndoială, cea mai frumoasă persoană de sex feminin pe care

am întâlnit-o vreodată. Şi, la fel de sigur, era una din

fetişcanele acelea stupide pe care le agăţa Edward. Aş fi

sperat la prea mult dacă mi-aş fi dorit să fie vreo verişoară

sau ceva. Însă nu asta mi-a diluat admiraţia pentru fizicul ei

fără cusur, ci vocea ei piţigăiată şi de comandă:

- Sunt Tanya Denali. Spune-i lui Edward că sunt aici.

Atitudinea ei arogantă, de parcă eu eram ceva mic şi fără

creier, m-a înfuriat foarte mult. Vroiam să-i dau o replică

care să-i mai taie din nas şi am apucat receptorul să-l

informez pe Edward de prezenţa domnişoarei, când mi-am

dat seama că el era ocupat deja cu o altă domnişoară. Mi-am

ţinut firea, i-am zâmbit dulce blondei şi i-am făcut semn spre

uşa închisă a biroului lui Edward.

- Intraţi. Sunt sigură că va fi încântat să vă vadă.

Politeţea mea era exagerată şi blonda m-a măsurat atent din

cap până în picioare. S-a strâmbat puţin şi a ridicat din

umerii ei delicaţi şi eleganţi, apoi şi-a ridicat bărbia şi a

pornit arogantă spre biroul principal. Nici nu s-a obosit să

bată la uşă. A apăsat pe clanţă hotărâtă şi a intrat. Asta da

atitudine.

Am clătinat dezamăgită din cap. Şi frumoasă şi cu creier,

trebuia să-mi dau seama că aşa ceva nu era posibil. Şi blondă

pe deasupra. Mi-aş fi dat salariul pe o lună numai să aud ce

vorbeau. Oare se certau? Nu cred că blonda fermecătoare ar

fi fost prea încântată să-l fi găsit pe prietenul ei vorbind la

telefon cu o altă femeie. Am chicotit încet. Uneori mă

surprind chiar şi pe mine ideile mele de geniu. Asta a fost

bună, Bella.

După nici cinci minute, frumoasa Tanya Denali a ţâşnit din

biroul lui Edward scoţând flăcări pe ochi şi pe urechi. Faţa ei

frumoasă era întunecată de furie. Am chicotit iar pe

înfundate. M-am felicitat din nou în sinea mea. Dar când

Edward a apărut în prag, am cam început să mă răzgândesc.

Zâmbetul mi-a murit pe buze. Am înghiţit în sec. Îl văzusem

furios şi nu-mi doream pentru nimic în lume ca vreo fărâmă

din furia aceea să fie provocată de mine sau îndreptată spre

mine. Acum, nu mi se mai părea o idee aşa genială. Poate

totuşi am exagerat puţin.

Dar el părea calm, având doar fruntea puţin încreţită. La

urma urmei, poate i-am făcut o favoare. Deşi nu ştiam dacă

lui sau ei. Edward stătea degajat în uşă, rezemat de tocul ei.

Avea picioarele uşor încrucişate la glezne şi braţele

încrucişate pe piept. Mă privea uşor încruntat, părând că

meditează profund la ceva anume.

Eu i-am ignorat prezenţa, prefăcându-mă că nu l-am

observat. Am pus o foaie în maşina de scris şi am început să

bat. Ajunsesem la jumătatea paginii şi el tot nu făcuse nicio

mişcare. Rămăsese nemişcat, cu ochii aţintiţi pe faţa mea.

Când mi-am ridicat privirea spre el, a oftat.

- Ce-ţi veni să o trimiţi pe Tanya în biroul meu fără să mă

anunţi, când ştiai că vorbesc la telefon cu altă femeie?

Când am vrut să răspund, a ridicat o mână în semn de

protest:

- Nu, nu răspunde. Este clar că ai vrut să mă pui faţă în faţă

cu amândouă. Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine şi dacă n-aş

şti ce crezi despre mine, aş zice că eşti geloasă.

Şi fără să-mi dea şansa la replică, a intrat înapoi în birou şi a

trântit uşa în urma lui. Eu mă holbam în gol ca o proastă la

uşa lui închisă. Nu se poate să fi spus aşa ceva. Eu, geloasă?

Pe cine, pe frumuseţea aia blondă ca o zeiţă? Cred că

glumeşte. Bine, aveam pe cine să fiu geloasă, dar nu aveam

de ce. Nu e ca şi cum eram nebună după el şi aş fi vrut să

pălmuiesc orice femeie care-l suna şi care venea să-l vadă,

nu? Nu, nu era aşa. Bun.

Poate că mă voi bucura când se va întoarce Jessica şi-şi va

reocupa postul. Dar o voce mică din capul meu a spus, chiar

aşa? M-am gândit mai bine la acest aspect. Serviciul era

interesant, în ciuda faptului că trebuia să-l văd zilnic pe

Edward şi să încerc să ignor atracţia puternică pe care o

exercita asupra mea. Da, am decis să fiu destul de cinstită în

sinea mea şi să recunosc că eram atrasă fizic de el, dar încă

nu-l puteam suferi. Când o să vină vremea să plec, o să

trebuiască să-mi aduc aminte de aspectele neplăcute, căci

erau şi câteva din acestea. Cel mai mult mă enerva să fac

rezervări la restaurante şi să trimit flori în numele lui. Nu, nu

că mă enerva, detestam lucrul acesta.

Soneria stridentă a telefonului mi-a întrerupt gândurile.

Edward a ieşit din birou şi s-a postat din nou în pragul uşii,

urmărindu-mă cu privirea ca un uliu. Era Jessica.

- Bună ziua, domnişoară Stanley.

Nu ştiu de ce-i vorbeam formal; când mă adresam ei direct,

o făceam politicos. Când vorbeam despre ea, îi spuneam pur

şi simplu Jessica. Era ciudat, într-un fel.

Edward a rămas acolo pe parcursul conversaţiei. Jessica

părea că are chef de vorbă. M-a întrebat de toate fetele din

secţie, de Edward, normal, şi în general de toată lumea.

Chiar şi de Mike Newton.

- Da, domnul Newton este bine, cred. Nu l-am întâlnit în

ultima vreme.

Mi-am ridicat privirea când l-am auzit pe Edward înjurând

încet. Faţa lui era contorsionată de furie şi avea pumnii

strânşi, gata să pocnească ceva, apoi a intrat în birou,

trântind uşa pentru a doua oară în aceeaşi zi. Oho, gelos?

M-am abţinut cu greu să nu rânjesc. Îi prindea şi lui bine o

porţie zdravănă de gelozie.

- Mă bucur mult că ai luat tu postul meu. Edward a atât de

fermecător şi bun, nu-i aşa? – a spus ea melancolică.

Am chicotit în sinea mea. Unele femei sunt atât de naive.

Prea se lasă orbite de frumuseţea unui bărbat.

- Da, realmente este fermecător – am recunoscut eu fără

chef.

După încă vreo zece minute de trăncăneală neinteresantă,

Jessica s-a gândit să închidă. Sfinte, oare toate femeile

însărcinate sunt atât de sâcâitoare? Am oftat şi am pus

receptorul în furcă.

La ora şase, după ce terminasem tot de lucru şi făcusem

ordine pe birou, mi-am luat jacheta de blug – căci pe cea

neagră încă nu mi-o recuperasem – şi poşeta şi m-am

pregătit să plec. Mă durea capul teribil, eram extenuată atât

fizic, cât şi psihic. Iar vremea avea şi ea contribuţiea ei la

starea mea proastă. Cerul era plumburiu şi turna cu

găleata.Am gemut tare. Jake mă anunţase cu o oră în urmă

că a plecat mai devreme de la serviciu, că avea nu ştiu ce

treabă de rezolvat.

L-am anunţat prin telefon pe Edward că plec, iar el a spus că

mai rămâne puţin, cu pretextul că ar mai avea ceva de lucru.

L-am lăsat şi am plecat. Când am ieşit din clădire, am călcat

exact într-o baltă. Apa mi-a intrat în pantofii sport şi am

simţit cum se îmbibă în şosete, o senzaţie extrem de

neplăcută. Deja-mi era frig la picioare, jacheta nu avea glugă

şi blugii deja îmi erau uzi şi plini de noroi în partea de jos;

mi-am amintit frustrată de umbrela agăţată în cuierul de

acasă. Dacă n-aş fi fost atât de ameţită azi dimineaţă, poate

aş fi observat vremea de ploaie şi mi-aş fi luat umbrela. Asta

era într-adevăr una din cele mai proaste zile din viaţa mea.

Când am ajuns în staţia de autobuz - bineînţeles că-l

pierdusem pe cel de şase – eram deja leoarcă. Înotam

practic în papuci şi pun pariu că mi se încreţise pielea de pe

degete. Nici nu mi le mai simţeam. Părul îmi stătea lipit de

frunte şi mai mult ca sigur arătam ca o mâţă plouată. Apa mi

se prelingea pe ceafă şi mai că-mi venea să izbucnesc în

lacrimi. Urăsc ploaia!

Eram atât de supărată şi adâncită în nefericirea mea, încât

atunci când am auzit un claxon răsunându-mi în ureche, am

tresărit puternic. Am privit prin perdeaua de ploaie, printre

genele ude, şi am văzut o maşină argintie pe care n-am

recunoscut-o. Am recunoscut însă şoferul. Edward. Grozav.

Am mai spus că asta e cea mai proastă zi din viaţa mea?

A parcat lângă bordură şi a deschis geamul pe jumătate.

- Urcă. Te duc acasă.

Avea un ton de comandă care nu-mi plăcea. Nu mai eram la

birou, aşa că el nu-mi mai putea spune ce să fac. Deşi eram

udă până la piele şi-mi era frig, am scuturat încăpăţânată din

cap.

- Nu, mulţumesc.

Am ridicat arogantă capul în sus. Idee proastă, pentru că

ploaia rece m-a plesnit cu o forţă uluitoare peste faţă şi un

strop s-a prelins de pe o frunză exact în moalele capului

meu. M-a străbătut un frison de frig şi am strănutat

puternic.

Edward ajunsese la capătul răbdării, dacă te luai după

expresia de pe chipul lui. A deschis uşa din partea

pasagerului şi a răcnit:

- Urcă acum în maşină ori ies eu şi te iau cu forţa!

Ce nepoliticos, m-am gândit. Dar am făcut ce mi-a spus.

Eram prea obosită ca să mă cert cu el acum. În plus, era

ridicol cum mă putea determina să fac tot ce vroia el.

- De ce eşti atât de încăpăţânată? – a mormăit el, în timp ce

punea maşina în mişcare.

Eu am bombănit ceva, dar nu l-am privit. Hainele mele

scârţâiau pe tapiţeria de piele când mă mişcam, aşa că am

încercat să stau într-un loc, să fac cât mai puţin zgomot cu

putinţă. Tremuram ca varga şi îmi ieşea abur din gură. El a

observat lucrul ăsta şi a dat drumul la căldură.

Când au început să-mi clănţăne dinţii, a tras pe dreapta. S-a

întins în spate după ceva şi când a revenit, am observat cu

uimire că ţinea în mâini jacheta mea neagră. Drăguţ că şi-a

amintit de ea. Şi bine că a avut destulă minte cât să nu mi-o

dea la birou, dacă ne-ar fi văzut cineva, cine ştie ce ar fi

crezut, că mi-am uitat hainele la el după vreo noapte de

pasiune nebună.

Am luat jacheta şi am vrut să mi-o pun în jurul umerilor, dar

el m-a oprit.

- Ce faci, dă-ţi mai întâi jacheta asta udă jos.

M-a ajutat să-mi dau jacheta jos şi apoi mi-am dat seama că

a fost o idee foarte neinspirată. Bluza albastră fără mâneci

de pe mine era udă şi mi se lipise de trup de parcă-mi era a

doua piele. Prin materialul subţire şi transparent se vedea

modelul cu dantelă al sutienului meu alb. Am roşit puternic

şi mi-am strâns braţele în jurul meu.

El a încercat să nu privească înspre pieptul meu, dar fără

prea mare succes. Mi-a pus jacheta uscată pe după umeri şi

apoi şi-a concentrat atenţia pe condus. Traficul era destul de

aglomerat şi încă ploua destul de tare. Mi-am strecurat rapid

mâinile în mânecile hainei şi mi-am încheiat nasturii până

sus, apoi am început să-mi suflu în mâini ca să le încălzesc.

Blugii uzi s-au lipit de scaun şi mă simţeam de parcă făcusem

pe mine. Părul începuse să mi se usuce şi prindea volum. Dar

încă-mi era frig.

- Să ştii că nu e nevoie să mă duci acasă, nici măcar nu e în

drumul tău. Poate ai altceva mai important de făcut – am

spus eu după ce liniştea devenise apăsătoare.

El şi-a dat ochii peste cap.

- Te duc pentru că aşa vreau. Problemele mele personale

sunt infime şi oricum, nu te privesc pe tine.

- Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să mă implic în viaţa ta

personală – l-am asigurat eu. De fapt, asta e singura

mulţumire în legătură cu postul meu.

Bine, asta era o minciună. În realitate, asta era singura

nemulţumire pe care o aveam, dar nu era nevoie ca el să ştie

lucrul ăsta.

S-a întors spre mine cu sprâncenele ridicate.

- Ce vrei să spui?

Eu am tras adânc aer în piept şi am încercat să găsesc

cuvintele potrivite ca să-i explic ce mă nemulţumea.

- Am fost angajată ca secretară şi nu-mi place să am de-a

face cu prietenele tale – am spus eu frustrată. Şi florile şi

toate rezervările alea la cină şi la teatru. Nu-mi place.

Când i-am văzut rânjetul încrezut, m-am întrebat dacă nu

cumva fusesem prea sinceră. Ar putea foarte bine să creadă

că sunt geloasă, nici n-ar fi prima dată. Dar n-a spus nimic.

Privea gânditor prin parbriz şi-şi rodea interiorul obrazului.

Curând am ajuns pe strada mea şi i-am făcut semn pe unde

s-o ia. A tras lângă bordură şi a oprit motorul, apoi s-a întors

din nou spre mine.

- Dacă într-adevăr nu-ţi place postul, poţi oricând să renunţi.

N-am avut un răspuns imediat la asta. Deşi mă tenta foarte

mult să-i accept propunerea, doar ca să-i dau o lovitură în

orgoliu, ştiam că ar fi fost o prostie din partea mea să fac aşa

ceva. Ar fi oribil să merg din nou la birou în fiecare zi; în plus,

Jacob m-ar toca de vie. Într-un târziu, am şoptit nesigură:

- Ai vrea tu.

El mi-a cercetat atent faţa, apoi a zâmbit brusc. Un zâmbet

larg, strălucitor, care mi-ar fi făcut genunchii să se înmoaie.

Presupun că era un lucru bun că eram aşezată. Eu eram

incapabilă să scot vreun cuvânt, iar el a început să se aplece

spre mine. În ochii lui a apărut o expresie plină de tandreţe

şi mi-a cuprins obrazul cu o mână, iar pe cealaltă a pus-o pe

umărul meu. Mi-a prins o şuviţă de păr între degete şi a

început s-o răsucească.

Deja nu mai respiram regulat. Pulsul îmi bubuia în urechi, iar

palmele îmi transpiraseră în ciuda faptului că erau încă reci.

Un fior de gheaţă mi-a străbătut trupul şi am tremurat uşor.

Şi-a pus braţul cu totul în jurul meu şi m-a tras spre el. Mâna

de pe obrazul meu i-a alunecat pe ceafă şi mi-a tras faţa spre

a lui.

Nici n-am avut timp să mă împotrivesc şi asta era bine,

pentru că n-aveam nicio intenţie. Mi-a prins buzele între ale

lui într-un sărut prelung. Atingerea buzelor lui era

copleşitoare, un milion de senzaţii mi s-au răspândit în trup

dinspre buze. Erau fierbinţi pe pielea mea rece şi m-au făcut

să mă înfior din nou. I-am apucat marginile sacoului cu

mâinile, dar nici nu l-am tras mai aproape, nici nu l-am

îndepărtat. I-am gustat savoarea buzelor sale dulci, ce aveau

gust a cafea, a miere şi a Edward. Deşi nu-l mai sărutasem

niciodată înainte, probabil mi-am petrecut o viaţă anterioară

simţindu-i buzele, pentru că sărutul era atât de copleşitor şi

de familiar în acelaşi timp, încât aş fi putut să jur că era parte

din mine. Simţeam un foc mistuitor arzând în interiorul meu,

ce mă consuma cu fiecare clipă ce trecea. I-am înlănţuit

gâtul cu braţele, iar el mi-a cuprins talia, trăgându-mă cât de

aproape îi permitea spaţiul strâmt. Buzele mi s-au

întredeschis uşor şi el n-a mai aşteptat altă invitaţie. Mi-a

invadat gura cu dulceaţa lui şi eu simţeam că-mi vâjâie

capul, nu mai auzeam nimic, nu mai simţeam nimic altceva

decât limba lui caldă care-mi cerceta gura şi degetele sale

care mi s-au înfipt în carne. Mintea mea era atât de

înceţoşată, încât nu mai gândeam clar. Apoi el a gemut din

gât şi eu am îngheţat acolo în braţele lui.

Îl sărutam pe Edward, pe şeful meu, şi deşi mă simţeam

divin, m-am retras imediat din îmbrăţişarea lui. Am urât

sentimentul de goliciune care a urmat după ce braţele lui

mi-au dat drumul. Când l-am privit, am rămas surprinsă.

Avea ochii închişi şi un zâmbet extrem de satisfăcut pe chip.

Şi-a trecut încet limba peste buze, apoi şi-a sprijinit capul de

scaun. Zâmbetul i s-a destins într-un rânjet în toată regula,

unul victorios şi mândru. A deschis apoi ochii şi şi-a întors

capul spre mine.

- Ştiam că dacă voi avea răbdare cu tine vei ceda. Dacă ai şti

de când aştept momentul ăsta… Dar a meritat aşteptarea.

Apoi a clătinat încet din cap şi a întins mâna spre mine.

Realitatea m-a izbit cu cruzime. Şocul a fost atât de puternic,

încât uitasem pentru moment şi unde mă aflam. Lacrimi

fierbinţi ameninţau să-mi scape de sub pleoape, dar am

clipit succesiv ca să le împiedic să cadă. Mă simţeam atât de

trădată. Trădată de mine, de inima mea proastă şi de

reacţiile iraţionale pe care bărbatul ăsta le provoca în trupul

meu. Cum putusem să fiu atât de proastă? Devenisem încă

una pe lista lui nesfârşită de cuceriri. Chiar şi avertizată, tot

căzusem în capcană. Se putea să fiu mai inconştientă de

atât?

Am întors capul spre el şi când i-am văzut expresia

triumfătoare, nu m-am mai putut abţine. Lacrimile au

început să-mi cadă râu pe obraz şi suspinele nu-mi dădeau

voie să vorbesc. Scăpau din gât unul după altul şi aproape

rămăsesem fără aer. Mi-am prins capul între mâini şi mi-am

lipit fruntea de genunchi. Corpul mi se zguduia violent din

cauza hohotelor puternice de plâns şi am început să mă trag

de păr.

Am simţit cum m-a apăsat ceva pe umeri şi am auzit o

şoaptă neliniştită la ureche, dar simţurile îmi slăbiseră infinit,

vroiam să urlu, să sparg ceva, să mă da cu capul de pereţi, să

plâng…

Când am realizat ale cui erau mâinile, am zbierat ca o

nebună la el să nu mă atingă, dar nu cred că a înţeles, pentru

că a început să mă scuture de umeri.

- Bella, eşti bine? Bella, ce s-a întâmplat?

Ipocritul naibii! Vroiam să-l bat cu pumnii în piept, să-i strig

în faţă cât de mult m-a rănit. Vroiam să-i pot provoca măcar

un gram din durerea imensă pe care mi-a produs-o el.

- Ia mâinile de pe mine în clipa asta! – am ţipat eu ieşită din

minţi şi agitând sălbatic mâinile în aer.

Mi-a dat drumul în secunda următoare şi m-a privit şocat. Îi

vedeam printre lacrimi trăsăturile perfecte ale feţei şi în acel

moment mi-am dorit să fiu puternică, să-l pot răni, să-l calc

în picioare. Dorinţa era atât de puternică încât simţeam

cuţite care mă împung în palme, muream să-l plesnesc.

Adunându-mi forţele, am reuşit să ies împleticindu-mă din

maşină. M-am aplecat uşor înainte să închid portiera şi am

spus plină de ură:

- Sper din toată inima să nu te mai văd niciodată în viaţa

mea! Nu meriţi să trăieşti, mă auzi? Nu meriţi!

Am răsuflat adânc, apoi am adăugat:

- Ah, şi încă ceva, renunţ la post!

Apoi am trântit portiera atât de tare, încât m-am mirat când

am văzut că sticla nu s-a făcut ţăndări pe trotuar. M-am

întors furioasă spre casă şi m-am oprit când am văzut maşina

lui Jake parcată pe alee. Am auzit vag în spatele meu maşina

pornind în trombă şi m-am aşezat pe prima treaptă a

verandei. Buzele mele încă purtau amprenta gurii lui

arzătoare şi mi le-am şters cu dosul mâinii. Vroiam să-l şterg

de pe buzele mele, de pe trupul meu, din mintea şi inima

mea. Şi poate că într-o zi voi reuşi, dar rănile lăsate în urmă

nu vor dispărea niciodată, de asta eram sigură.

Am mai stat cinci minute pe verandă ca să mă calmez şi să

îndepărtez urmele lacrimilor de pe obrazul meu. Cele din

inimă nu erau la vedere, aşa că mă voi ocupa mai târziu de

ele. Dar acum, trebuia să dau ochii cu fratele meu mai mare

şi nu puteam să apar în faţa lui în halul ăla. Jacob era

protector cu mine, dar şi foarte temperamental şi impulsiv,

aşa că nu ştiam cum avea să reacţioneze dacă i-aş fi spus

adevărul.

Am tras adânc aer în piept şi apoi am apăsat pe clanţă.

M-am descălţat încet, apoi mi-am agăţat jacheta în cui.

Minunat, am mormăit în sinea mea. Mi-am recuperat

jacheta neagră şi am pierdut-o pe cea de blug. Am simţit iar

lacrimi fierbinţi înotând în ochi, dar am închis ochii şi mă

rugam să plece, să intre înapoi, să dispară, numai să nu cadă.

Buzele îmi tremurau şi le-am muşcat tare, până când am

simţit gust de sânge în gură.

Încă eram pe hol, lângă cuier, când Jake a ieşit din bucătărie.

Arăta atât de speriat, de trist, de îngrozit, de îmbătrânit,

încât pentru o clipă am uitat de zbuciumul meu sufletesc.

Durerea lui era durerea mea. Acum, sufeream dublu. Pentru

mine, şi pentru el.

- Dumnezeule, Bella, de când te aştept.

Într-o clipă a ajuns lângă mine şi m-a îmbrăţişat atât de

strâns, încât nu mai aveam aer. Am încercat neîndemânatică

să-i frec spatele cu palmele, dar mă ţinea într-un unghi

ciudat, aşa că nu reuşeam prea bine.

- Jacob? – am şoptit speriată. Ce s-a întâmplat?

Jacob m-a eliberat în cele din urmă din strânsoarea de fier a

braţelor lui, m-a luat de după umeri şi m-a tras după el în

camera de zi. S-a aşezat pe canapea şi m-a tras lângă el. Eu

deja începeam să intru în panică. Ce se putea întâmpla atât

de grav încât să-l sperie întratât pe Jacob? Pe fratele meu

mai mare şi mai puternic care nu se temea de nimic?

- Bella, tu eşti singura care poate să mă ajute, te rog din

suflet, Bella, să nu mă laşi acum!

L-am privit stupefiată pe Jacob cum şi-a îngropat faţa în

palme, ca să-şi ascundă lacrimile. Hohote de plâns îi

scuturau trupul şi eu am simţit că mă sufoc de durere. Jacob

nu plângea. Niciodată. M-am apropiat de el şi l-am luat de

după umeri, ridicându-i faţa spre mine. Ochii lui negri, de

obicei blânzi şi sclipitori, erau acum încercuiţi de cearcăne

violet şi umbriţi de o spaimă profundă. M-am cutremurat.

Capitolul 8

Învinsă

L-am ţinut în braţe şi am încercat să-l consolez cât timp a

plâns. El stătea cu capul în poala mea şi suspina încet, iar eu

îmi trăsesem picioarele sub mine şi-mi treceam degetele

prin părul lui. Lacrimi îmi cădeau încet pe obraz, dar n-am

spus nimic. Aşteptam ca Jacob să se liniştească ca să-mi

spună ce se întâmplă.

După o vreme, când suspinele se mai răriseră, s-a ridicat

încet în şezut şi mi-a zâmbit slab. Era un zâmbet atât de

chinuit şi îndurerat, că îmi venea din nou să plâng. Mi-am

înfrânat lacrimile şi m-am întins să-i mângâi obrazul cu

afecţiune.

- Jake, ştii că poţi să-mi spui orice.

Am încercat să-i zâmbesc şi eu, ca să-l încurajez. El a oftat şi

ochii i s-au umplut din nou de lacrimi. Fixa insistent cu

privirea ceaşca de cafea de pe măsuţă. Părea… stânjenit de

ceva.

- Bella, am fost aşa un tâmpit, mi-e şi ruşine să-ţi spun.

Inima mi s-a strâns şi mâinile au început să-mi tremure. Jake

şi-a îngropat faţa în palme şi mormăia ceva de neînţeles.

- Jacob, nu te pot ajuta dacă nu-mi spui ce se întâmplă –

i-am spus eu şi l-am bătut uşor pe umăr.

Jacob a respirat adânc de câteva ori, apoi s-a întors spre

mine cu o expresie hotărâtă şi jenată.

- E o poveste cam lungă, dar am s-o scurtez pentru tine.

S-a ridicat în picioare şi a început să se plimbe prin faţa mea,

frângându-şi nervos mâinile. După câteva ture prin jurul

camerei, s-a aşezat în genunchi în faţa mea şi mi-a luat

mâinile într-ale lui.

- Îl mai ţii minte pe tipul ăla James, pe care l-am cunoscut

acasă la Cullen de Crăciun?

M-am crispat la numele lui Edward, dar îmi aminteam vag de

tipul acela arătos care ne-a prezentat prietenilor săi, deşi îi

uitasem numele imediat ce mi l-a spus. N-am comentat

nimic, până aici nu mi se părea nimic ieşit din comun; i-am

făcut semn să continue.

- Ştii că m-a prezentat multor persoane, m-am integrat

destul de uşor. Însă am stat mai mult cu un tip cu un nume

ciudat, franţuzesc parcă, nu-mi amintesc exact.

S-a încruntat uşor, răscolind prin memorie. Eu stăteam ca pe

ace şi el mă făcea şi mai nervoasă dacă mă punea să aştept.

- Nu contează cum îl cheamă, treci la subiect.

A oftat din nou şi a continuat.

- Ei bine, din vorbă în vorbă, am ajuns să vorbim despre

partea financiară. El cred că avea mulţi bani. A spus că banii

se fac destul de uşor dacă ai cap. Mi-a spus că n-a lucrat în

viaţa lui, ci că el face bani la cazino.

Jake e foarte uşor influenţabil şi ar face orice să aibă bani

mulţi, să-i câştige foarte uşor. Nu-mi plăcea unde se îndrepta

discuţia asta. Frica începea să-mi pătrundă în oase şi să mă

îngheţe.

- Am fost în câteva seri la cazino şi am câştigat o mulţime de

bani. Când am văzut cât de uşor a fost, m-am împrumutat şi

am zis că o să dau lovitura. După câteva partide norocoase,

am început să pariez din ce în ce mai mult, mă cam

ameţisem de la alcool.

O, Doamne. Simţeam groaza cum îşi făcea loc şi în cel mai

îndepărtat ungher al minţii mele. Nu era greu să-ţi dai seama

ce urma să spună după asta.

- Dar am pierdut – a şoptit chinuit. Am continuat să joc,

sperând că o să-mi recuperez banii, dar am tot pierdut până

când am rămas dator vândut.

Ok, era grav, foarte grav. Înainte ca teama mea să ia

proporţii extraterestre, l-am întrebat ceea ce era cel mai

important.

- Jake, câţi bani ai pierdut?

El m-a privit speriat. Chiar era grav. Am înghiţit nodul din gât

şi l-am întrebat din nou. El a vorbit în cele din urmă, iar

vocea lui era plină de suferinţă şi regret:

- Cincizeci de mii de dolari.

Pe moment am crezut că glumeşte şi am râs isteric. Apoi,

când i-am văzut expresia serioasă, am încremenit. Mă uitam

la el fără să-l văd, intrasem în şoc. A înnebunit, o să ne aducă

la sapă de lemn, nu că n-am fi fost şi-aşa destul de amărâţi,

cu casa ipotecată. Mi-am frecat frustrată fruntea.

Atunci, un alt gând m-a izbit puternic.

- Jacob, de unde ai luat banii?

De data asta, Jacob m-a privit înfricoşat de-a binelea. Ochii

lui se măriseră şi avea o expresie atât de chinuită, încât am

sărit de pe canapea în secunda următoare. I-am întors

spatele şi m-am dus la fereastră. Eram moartă de frică. Ştiam

răspunsul lui încă dinainte să pun întrebarea, dar încercam

cu toată fiinţa mea să neg, să-mi spun că Jacob n-ar fi

niciodată atât de iresponsabil, că nu era posibil să mi se

întâmple asta tocmai mie. Un necaz nu vine niciodată singur.

- De la firmă – a spus el şi eu am închis ochii.

Am rămas tăcută câteva minute, mintea mea se golise. Îl

auzeam pe Jacob răsuflând greu în spatele meu şi

agitându-se, dar a avut măcar bunul-simţ să mă lase să mă

reculeg. Apoi am explodat.

M-am întors cu o expresie şi o furie criminală spre el şi l-am

plesnit cu toată forţa mea peste faţă. Deşi mi-a ghicit

intenţia şi avea timp să mă oprească, n-a făcut-o. Probabil

ştia că o merită.

- Idiotule! Tâmpitule! Inconştientule! Ai înnebunit? Cum ai

putut să faci aşa ceva? Te urăsc, mă auzi? Te urăsc!

Îl băteam cu pumnii în piept, dar el stătea nemişcat şi se lăsa

lovit. Asta mi-a mai domolit furia şi în curând ţipetele mi

s-au pierdut în lacrimi.

Spasme incontrolabile îmi scuturau trupul şi m-am lăsat să

alunec pe podea. Mi-am pus capul pe genunchi şi am plâns

până mi-au secat ochii. Se poate să fi trecut o oră, sau zece,

sau doar câteva minute. Însă mie mi s-a părut o veşnicie

până când Jacob a venit şi m-a ridicat de jos. N-am opus

rezistenţă. Nu mai aveam putere să ţip, să plâng, să-l lovesc.

Vroiam doar să dorm în patul meu, să mă trezesc mâine

dimineaţa fericită şi tot ce se întâmplă acum să fie un

coşmar. Aş vrea ca ziua de azi să nu fi existat.

Jake m-a dus în braţe în camera mea şi m-a aşezat în pat. A

tras pătura peste mine şi apoi s-a aşezat pe marginea

patului.

- Bella, trebuie să vorbim despre asta – a spus el încet,

inspectându-şi atent unghiile.

Lacrimi mi s-au format din nou în ochi. De unde apar toate,

de unde mai au energie să cadă? Credeam că mi-am epuizat

lacrimile pentru cel puţin următorii doi ani. Oricum, azi am

plâns mai mult decât în ultimii zece ani la un loc.

- Ce mai e de spus? – am spus eu, vocea fiindu-mi răguşită.

Mă durea gâtul îngrozitor, parcă înghiţisem flăcări. Nu mai

aveam vlagă, nu mai puteam să mişc nici măcar un deget.

Mi-era greu să şi vorbesc. Eram sfârşită, şi la propriu, şi la

figurat.

Jacob arăta ruşinat din nou. Nu era o expresie des văzută pe

faţa lui, aşa că m-am întrebat ce mai avea de zis ca să-mi dea

lovitura de graţie. Simţeam că ce e mai rău încă n-a venit,

însă mă întrebam dacă poate fi ceva mai rău de atât. Mă

îndoiam, dar căile destinului sunt nebănuite, aşa că am

rămas impasibilă şi am închis ochii.

- Trebuie să mă ajuţi, Bella, eşti singura care poate.

N-am schiţat nicio mişcare. Nu ştiu de scosese ideea că

puteam să-l ajut, doar dacă îmi pica din cer un sac cu

cincizeci de mii de dolari sau câştigam la Lotto, ceea ce era

imposibil, pentru că n-am jucat niciodată.

- Jacob, nu am banii ăştia.

A oftat frustrat şi a venit mai aproape de mine.

- Bella, ştiu că ţi-aş cere prea mult dacă te-aş ruga să

vorbeşti cu Edward-

Am deschis imediat ochii şi m-am ridicat în capul oaselor şi

propriile mele necazuri m-au năpădit.

- Atunci nu-mi cere.

Ştiam unde vroia să ajungă şi îl iubeam mult pe Jacob, dar nu

chiar atât de mult încât să mă înjosesc într-un hal fără de hal

în faţa lui Edward Cullen, mai ales după cele întâmplate

astăzi. Şi-apoi, nici nu mai eram în legătură directă cu el, îmi

dădusem demisia.

- Poţi să vorbeşti cu Edward, să mă ierte. Jur că-i plătesc

până la ultimul cent, doar că am nevoie de timp.

- Şi cum te aştepţi să fac asta? – am spus eu.

Eram şi eu surprinsă de cât de calmă îmi suna vocea;

presupun că nu mai putea să-mi spună nimic care să mă

surprindă.

- Cred că el te place. Nu cred că te-a ales degeaba ca

secretară a lui.

- Ai dreptate, Jacob – am spus eu, simţind cum mă înfurii. Nu

m-a ales degeaba. Vroia să mă amăgească şi să mă

aburească cu farmecele lui ieftine ca să-mi intre sub fustă.

Dar ştii ceva, nu i-am dat ocazia!

Jacob a pălit.

- Ce vrei să spui cu asta?

M-am trântit pe pernă şi m-am întors cu spatele la el.

N-aveam chef de mustrările lui azi, nu după tot ce a făcut.

- Că mi-am dat demisia, asta vreau să spun – am spus eu

plină de resentimente. Şi nu într-un mod tocmai agreabil,

aşa că dacă te aştepţi să mă primească înapoi cu braţele

deschise, te înşeli! Nu că aş avea intenţia să mă întorc.

Jacob s-a ridicat de pe pat şi a început să se plimbe prin

cameră, pierdut în gânduri. Apoi a sărit brusc pe patul meu

şi a început să mă scuture înnebunit de umeri.

- Bella, ai înnebunit! O să mă trimită la închisoare, pricepi? O

să-mi petrec următorii cinci ani închis, o să-mi irosesc viaţa!

Nu-mi poţi face asta, sunt fratele tău!

Deşi eram şi eu conştientă de varianta închisorii şi îngrozită

de moarte de ea, nu-mi venea să cred cât de ipocrit şi egoist

era. Cine a zis că banii sunt ochii diavolului, gură de aur a

avut.

I-am dat mâinile la o parte şi l-am împins.

- Dar când ai îndrăznit să furi zeci de mii de dolari, nu te-ai

gândit la mine? Atunci nu eram sora ta? Nu-mi vine să cred

cât de ipocrit eşti, Jacob!

- Eu? Eu sunt cel ipocrit? Bella, vrei să mă vezi la închisoare?

Spune-mi, asta vrei? – a strigat, înfuriat şi el. E singura mea

şansă, Bella. Trebuie să vorbeşti cu el înainte să descopere,

va fi mult mai bine aşa.

Am ridicat braţele în aer într-un gest ce exprima neputinţa şi

l-am privit nevenindu-mi să cred. Ştiam mai bine ca el ce

urma să i se întâmple. Mi-am amintit cu groază de ziua

aceea în biroul lui Edward când a descoperit că un angajat îl

furase. Omul acela fusese doar concediat, însă Jake mai mult

ca sigur va merge la închisoare. Frauda era mult mai mare şi

nu avea prea multă vechime în firmă.

Am respirat adânc şi am cedat împotriva voinţei mele.

- Bine, o să încerc, dar nu-ţi promit nimic. Omul ăsta nu

poate fi ţinut în frâu.

- Mulţumesc, Bella. Ştiam că nu o să mă laşi de izbelişte.

M-a îmbrăţişat strâns, iar după câteva clipe, l-am îmbrăţişat

şi eu. Oricum nu mai aveam nimic de pierdut, merita să

încerc. Mândria care-mi mai rămăsese era şi-aşa puţină ca să

mai însemne ceva sau ca să-i simt lipsa. Cine mai avea

nevoie de mândrie când cea mai apropiată persoană de

sufletul tău urma să aibă viaţa distrusă?

În ciuda zilei zbuciumate pe care am trăit-o, am avut o

noapte liniştită. Niciun coşmar, niciun vis. Doar am dormit.

Când m-am trezit de dimineaţă, încă speram ca totul să fi

fost un coşmar. Speranţe deşarte. Mă trezisem pe la opt, dar

nu mă grăbeam să ajung la serviciu; ajunsesem la concluzia

că era mai bine ca Edward să fie deja la birou când ajung eu.

Nu vroiam să mă găsească deja acolo după ce i-am strigat în

faţă că renunţ la post şi după cum m-am purtat cu el. Bine, a

meritat tot ce i-am spus, dar acum că trebuia să-l îmbunez,

nu-mi permiteam să-l enervez. Trebuia să fie cât mai calm

când aveam să-i expun datele problemei.

Mi-am făcut cafeaua şi am sorbit-o în linişte la masa din

bucătărie. Eram prea nervoasă ca să mănânc ceva, aşa că am

ronţăit absentă un biscuit, în timp ce priveam în gol

perdeaua de ploaie de după fereastră. Am oftat şi m-am

ridicat încet de la masă.

Am început să mă pregătesc pentru sentinţă şi nici nu m-a

interesat ce haine pun pe mine. Am luat primele articole de

îmbrăcăminte pe care am pus mâna. Când m-am uitat în

oglindă, am văzut că era o pereche de blugi albiţi de la atâta

spălat şi un tricou negru cu un cap de lup pe el. Ai fi crezut

că merg la vreun concert rock, nu la o firmă serioasă. Cui îi

păsa, oricum? N-am aruncat nicio privire spre jacheta neagră

din cuier, mi-am luat hanoracul şi o pereche de tenişi şi am

ieşit.

Era cam frig afară, dar nu m-am întors să-mi iau geaca. Ce

mai conta? Oricum nu mai simţeam frigul. Eram o moartă

vie.

Am ajuns la birou la zece jumătate. Edward era deja venit, îl

auzeam că vorbea încet la telefon. Nu era nimeni în spatele

biroului secretarei şi m-am simţit puţin mai bine să ştiu că

încă nu a adus pe cineva care să mă înlocuiască. Am respirat

adânc. Să termin odată cu asta, cu cât mai repede, cu atât

mai bine.

Uşa era deschisă, aşa că m-am oprit să-i cercetez trăsăturile

înainte de a intra. Părea obosit şi era uşor încruntat. Îşi ţinea

bărbia în palme şi se uita fix într-un punct de pe biroul lui. Eu

m-am simţit brusc stânjenită şi hotărârea mi-a scăzut

considerabil. Era o nebunie să încerc să-i ţin partea lui Jacob.

Uram să ştiu că mă avea la mână cu ceva atât de important

cum era fericirea fratelui meu, şi totodată a mea. Am rămas

nesigură în uşă, gândindu-mă să mă dau bătută şi să plec de

acolo cât mai repede.

Deşi n-a ridicat privirea şi n-a dat niciun semn că mi-ar fi

observat prezenţa, mi s-a adresat pe un ton inexpresiv:

- Nu-ţi dăduseşi ieri demisia? De ce-ai venit?

Şi-a ridicat privirea spre mine şi eu mi-am ferit-o imediat.

Am făcut ezitant un pas înainte şi m-am uitat jenată în jur.

- N-am venit să-mi recuperez postul – am şoptit.

Vocea mea încă avea accente ciudate de după tortura la care

a fost supusă ieri. Suna atât de vlăguită şi de nevinovată.

- Vroiam să discut ceva cu tine – am adăugat apoi.

Expresia lui s-a înăsprit.

- Dacă e în legătură cu fratele tău, nu te obosi degeaba.

La asta nu mă aşteptam. Adică, deja ştia. Acum chiar că-mi

venea s-o iau la goană. Ochii mei erau atât de obişnuiţi cu

lacrimile, încât nu le-a luat mult să se umezească. O singură

lacrimă de cristal mi s-a scurs din colţul ochiului şi eu am

şters-o rapid cu dosul mâinii. Nu era cel mai potrivit moment

pentru sentimentalisme. După cum se înfăţişau lucrurile în

momentul respectiv, o să am foarte mult timp să-mi plâng

de milă şi să mă înec în suferinţă.

Am mai făcut un pas în faţă şi vocea mi-a devenit rugătoare

când m-am adresat lui:

- Te rog, lasă-l să-ţi explice.

El şi-a dat scaunul în spate şi s-a ridicat în picioare.

- Care crezi că este explicaţia pentru furt? – a întrebat el.

Vocea lui era calmă. Periculos de calmă. Suficient cât să-mi

dau seama că urma ceva neplăcut. N-avea să iasă nimic bun

din asta.

- A vrut să pună banii înapoi, dar n-a mai avut timp. Te rog, o

să-ţi plătim datoria până la ultimul bănuţ. Dă-ne doar puţin

timp – m-am rugat eu.

El a înconjurat biroul şi s-a rezemat de el. Acum mai erau

doar câţiva paşi între noi. Îi puteam vedea clar verdele

intens al ochilor şi sclipirea din ei.

- Bella, nu încerca degeaba. N-are rost, sincer îţi spun.

Mi-am trecut limba peste buza de jos şi mi-am frecat

palmele de blugi. Mi-am trecut apoi mâna prin părul încâlcit

şi m-am întors cu spatele, pentru ca el să nu vadă lacrimile

ce stăteau să-mi cadă. Dacă nu aveam altă soluţie…

Am respirat adânc şi am vorbit cu o voce gâtuită:

- N-are rost nici dacă aş face orice ca să-i dai o şansă să-şi

repare greşeala?

Mâinile îmi tremurau şi am închis strâns ochii, să alung

lacrimile şi să le împiedic să se prelingă pe obraz. M-a trecut

un fior de gheaţa pe şira spinării când mâna lui mi-a atins

încet gâtul.

- Ei, asta e o perspectivă cu totul nouă.

A început să-mi maseze gâtul şi mie-mi venea şi mai tare să

plâng. Simţeam plânsul în gât şi încercam din răsputeri să-l

ţin acolo. A trebuit să-mi muşc limba ca să mă abţin.

- Am o casă pe o insulă din apropiere. E la sud de Seattle,

Harbor se numeşte, sigur ai auzit de ea. Intenţionam să-mi

iau un concediu în viitorul apropiat şi să mi-l petrec acolo.

Mâna i-a alunecat de pe gâtul pe umărul meu şi m-a întors

spre el. Mi-a cuprins bărbia şi mi-a ridicat faţa spre el. Un

mic zâmbet îi juca pe buze, iar sclipirea din ochii lui devenise

maliţioasă.

- Deci, ce zici? Vii să-mi ţii companie?

Deşi am ştiut în sinea mea că avea să profite de situaţia asta

pe care n-o puteam controla, nu vroiam să cred că putea fi

atât de josnic, că putea merge chiar atât de departe ca să

obţină ce vroia. Se pare că m-am înşelat. Orice urmă de

bunăvoinţă pe care am simţit-o faţă de el în ultimele zile s-a

evaporat, un dezgust enorm pentru persoana lui luându-i

locul.

- Am de ales? – am spus, evitând cu succes să mă uit în ochii

lui.

El a râs uşor.

Adevărul e că nu prea ai. Ori vii cu mine, ori Jacob îşi

petrece următorii cinci ani din viaţă după gratii.

A spus-o aşa de calm, de parcă condamnarea fratelui meu

era ceva neimportant pentru el. Îi era atât de uşor să

distrugă viaţa cuiva fără să se gândească cât rău lasă în urmă

fapta sa.

- N-ai fi în stare – am spus eu nesigură.

El mi-a înconjurat talia cu braţele şi şi-a împreunat mâinile la

spatele meu.

- Dă-mi voie să te contrazic.

Nu vroiam să-mi mai forţez norocul. Fusese de acord să-i mai

dea o şansă lui Jacob, chiar dacă asta consta în faptul că

trebuia să mă vând practic lui. Deznădăjduită, am dat din

cap încet şi am închis ochii când el şi-a aplecat faţa spre a

mea. Gura lui a acoperit-o pe a mea şi eu m-am predat

sărutului său triumfător. Încă se putea juca cu simţurile

mele; pulsul mi s-a accelerat rapid şi eu am ridicat mâinile şi

le-am pus pe pieptul lui. Am avut nevoie de toată puterea

mea de stăpânire să nu-i răspund la sărut cu toată pasiunea

pe care o trezise în mine, presându-i doar uşor buzele.

Gustul de miere fusese înlocuit cu unul dulce-amar. Când

mi-a atins uşor buza cu limba, am ezitat. Nu vroiam să-l

resping, de teamă să nu se răzgândească în privinţa lui

Jacob. Şi deşi în momentul acela nu aveam niciun gând

paşnic despre el, atracţia fizică încă era acolo, mai puternică

decât la început şi ştiam că deplorabilul său caracter nu mă

va împiedica să-mi pierd capul şi inima.

Când a devenit insistent, am oftat şi am cedat. Ce inimă, ce

cap. Pierdusem deja tot. Măcar să-mi fac suferinţa mai

dulce. Mi-am ridicat braţele în jurul gâtului său şi mi-am

depărtat buzele, iar el a primit bucuros acceptarea mea.

Sărutul lui era tandru şi-mi înceţoşa mintea. Buzele noastre

contopite se mişcau la unison şi eu am tremurat de plăcere.

Era un sentiment ruşinos, dar nu mă puteam gândi la asta.

M-am retras fără tragere de inimă din îmbrăţişarea buzelor

lui, dar nu m-am îndepărtat de el. Mi-am lăsat obosită capul

pe pieptul lui şi i-am îmbrăţişat talia. El şi-a pus bărbia pe

capul meu şi a început să-mi mângâie liniştitor spatele.

- Ţi-am spus cât eşti de frumoasă? – a murmurat el după

câteva clipe.

Am negat uşor din cap pe pieptul lui. El s-a tras în spate şi

mi-a luat faţa în palme. S-a aplecat uşor la nivelul meu, iar

eu nu mai eram nevoită să ridic privirea ca să-i întâlnesc

ochii.

- Eşti foarte frumoasă – a spus el din nou şi mi-a sărutat

inocent buzele încă o dată.

Capitolul 9

Să înceapă mascarada

Stăteam de jumătate de oră în faţa dulapului şi nu ştiam ce

haine să-mi pun. Valiza era deschisă pe pat. Nu pusesem

nimic în ea. Niciuna dintre hainele mele nu părea potrivită,

erau haine modeste şi ieftine. Edward a zis că mergeam pe o

insulă, asta însemna că trebuia să-mi iau mai multe haine

subţiri şi poate şi câteva costume de baie.

Eram foarte nonşalantă acum când vorbeam de concediul pe

care urma să-l petrecem împreună. Avusesem o săptămână

la dispoziţie şi deja mă obişnuisem cu ideea. La urma urmei,

nu putea fi atât de rău. Jacob scăpase de închisoare şi

reuşise să-şi păstreze serviciul, plus că a fost scutit de

datorie datorită sacrificiului meu. Încă nu dăduse ochii cu

Edward, dar Edward părea să nu mai aibă nimic împotriva lui

atâta timp cât nu-l vedea în faţa ochilor, iar Jacob era destul

de inteligent cât să nu forţeze nota şi să-l evite. Eu urma

să-mi petrec concediul alături de şeful meu, care mă

cumpărase cu cincizeci de mii de dolari. Mă umilea într-o

oarecare măsură acest lucru, ştiind că dacă urma să fim

singuri pe insulă – şi el aşa mi-a dat de înţeles – n-o să se

mulţumească doar cu săruturi pasionale şi atingeri blânde.

Mă simţeam ca o marfă; cumpărată şi folosită. Iar după

vacanţă, urma să mă alunge din viaţa lui. Aş fi rămas

secretara lui până la întoarcerea Jessicăi, apoi m-aş fi întors

la birouri.

Totul părea atât de simplu privit din perspectiva asta, foarte

normal. Numai că eu n-aveam să mai fiu la fel. Nu mi-era

ruşine să recunosc că la vârsta mea încă eram virgină. Nu

avusesem niciodată un iubit cu care să pot face pasul ăsta.

Întâlnisem câţiva bărbaţi doritori, dar eu eram interesată de

mai mult decât o aventură de-o noapte; poate că eram

demodată, dar vroiam să fac dragoste cu un bărbat pe care

să-l iubesc din tot sufletul meu şi el să-mi răspundă la fel. Nu

vroiam să fie aşa cum ştiam că avea să fie – ca o datorie.

Practic, mă vindeam lui pentru cincizeci de mii de dolari.

Săptămâna la serviciu a trecut încet. Am reintrat în rutină,

iar printr-un acord tăcut reciproc, am decis amândoi să nu

vorbim despre incidentul din maşină. Când sosea, Edward

mă saluta călduros şi mă săruta dulce. M-a adus cu maşina

acasă în fiecare zi şi eu n-am putut să mă împotrivesc. Uram

că-mi folosea slăbiciunea împotriva mea, dar uneori mă

bucuram că o făcea. Era atât de uşor să-mi închipui că ţine la

mine când mă ţinea afectuos în braţe şi-mi săruta părul,

fruntea, ochii. Devenise extrem de blând cu mine şi se purta

foarte atent. Avea grijă să nu mă forţeze să fac ceva ce nu

vreau, dar eu oricum n-aş fi protestat inidferent ce hotărâre

ar fi luat în numele meu. Vroiam doar să treacă totul.

Am oftat adânc şi m-am concentrat din nou pe garderoba

mea. M-am hotărât până la urmă să-mi pun toate tricourile

şi maiourile, câteva perechi de blugi şi de pantaloni de

pânză, toţi pantalonii scurţi pe care-i aveam – şi nu erau

mulţi – şi două costume de baie. Jacheta neagră şi hanoracul

le-am pus deasupra; deşi era o insulă călduroasă, aproape

exotică – cel puţin, aşa citisem pe undeva – vremea era

imprevizibilă.

Am aruncat o privire spre ceas. Edward trebuia să vină să

mă ia de acasă peste cincisprezece minute. Mi-am

împachetat rapid lucrurile care-mi mai trebuiau şi câteva

romane de dragoste, apoi mi-am tras pe mine o pereche de

blugi şi un tricou şi am coborât la parter.

Casa era goală. Am hotărât cu Jake că e mai bine să nu fie

acolo când ajunge Edward. Dacă a reuşit să nu-i stea în cale

mai mult de o săptămână, ce mai contau zece minute? Am

băut cafeaua rămasă şi m-am aşezat la masă să aştept.

Aveam ceva emoţii. În afară de faptul că urma să stăm

singuri într-o vilă, pe o insulă exotică, Edward nu mi-a spus

nimic altceva. Nu-mi plăcea să nu ştiu încotro mă îndrept,

ce-mi rezervă ziua de mâine; dar nici n-am îndrăznit să

întreb. Şi-aşa era de ajuns că a renunţat la cei cincizeci de mii

de dolari.

Exact când am sorbit ultima gură de cafea, am auzit un

scrâşnet de roţi în faţa casei, urmat de un claxon strident.

Am sărit imediat în picioare şi mi-am şters palmele de blugi.

Am privit discret pe fereastră şi am văzut o maşină neagră

parcată pe alee. Edward tocmai ieşise din spate. Din spate?!

Atunci cine era la volan?

Înainte să mă hiperventilez, de pe locul şoferului a ieşit un

bărbat brunet îmbrăcat într-un costum negru ciudat – o

uniformă – şi a deschis portbagajul. Aha, deci ăsta era

şoferul.

Am alergat repede la uşă când am văzut că Edward se

îndreaptă spre scări şi am deschis-o încă dinainte să bată.

Mi-a zâmbit uşor şi eu simţit cum mi se întinde şi mie încet

un zâmbet pe faţă.

- Bună – l-am salutat eu.

A ajuns în pragul uşii şi s-a oprit, apoi s-a aplecat să mă

sărute pe frunte. Mi-a pus mâinile pe umeri, apoi au

alunecat în jos pe braţe până m-a prins de mână.

- Pot să intru? – a întrebat, uşor amuzat.

Eu mi-am dres glasul şi am roşit. Dacă nu eram ocupată să

mă holbez ca o idioată la el, probabil l-aş fi invitat înăuntru.

Era ciudat, într-un fel. Omul ăsta mă forţa să trec prin cea

mai grea perioadă din viaţa mea şi scotea tot ce e mai rău

din mine, şi totuşi tremuram în faţa farmecului său ca o

puştoaică îndrăgostită. Bineînţeles, eu nu eram îndrăgostită

de el. Era o atracţie pur fizică, nimic mai mult. Ce femeie

n-ar fi atrasă de el? De fapt, ce femeie nu era atrasă de el?

A păşit înăuntru şi m-a tras după el. S-a uitat primprejur, cu

un mic surâs pe chip.

- Drăguţ interior – a concluzionat el în timp ce intram în

bucătărie.

- Mersi – am spus eu stânjenită.

Mi-a dat drumul la mână şi s-a aşezat în scaunul de pe care

mă ridicasem eu cu două minute în urmă. Şi-a pus un cot pe

masă şi şi-a sprijinit capul în el. Cealaltă mână o ţinea pe

genunchi. Eu am făcut semn cu degetul în spatele meu.

- Mă duc să-mi aduc bagajul de sus.

El şi-a ridicat ochii spre mine şi a confirmat din cap, apoi şi-a

întors privirea spre fereastră.

A durat mai puţin de cinci minute până când am coborât

valiza cu haine şi portfardul din dormitor. Mi-am luat

sandalele şi mi-am pus poşeta pe umăr şi eram gata. Am

oftat adânc înainte să urc în maşină şi am aruncat o ultimă

privire spre casă.

Să înceapă mascarada.

După multe ore de mers – le-am pierdut şirul; în plus, mai şi

aţipisem din când în când cu capul pe umărul lui Edward –

un semn ”Bun venit pe insula Harbor” ne-a întâmpinat.

Insula era superbă, asta era clar. Străbăteam o autostradă

flancată de palmieri verzi, înfrunziţi, foarte aproape de

ocean. Apa era de un albastru aprins, pur, hipnotic, în

armonie cu cerul incredibil de senin. Nisipul de pe plajă era

aproape alb şi sclipea în lumina soarelui.

Nu-mi amintesc să mai fi fost vreodată într-un loc în care să

văd cerul atât de albastru, fără niciun nor. Vremea era caldă,

dar nu înăbuşitoare. Din loc în loc trona câte un hotel de lux

în mijlocul acestei mări de verde.

Paul – aşa am aflat că îl chema pe şofer – a făcut stânga pe o

alee lăturalnică şi eu am rămas cu gura căscată. Ne

îndreptam spre o curte imensă, în mijlocul căreia se afla o

casă albă cu un etaj. Peluza verde era înţesată de flori de

toate culorile şi răspândeau un miros ameţitor. Parcă eram

în curtea regală.

Edward a coborât primul şi m-a ajutat şi pe mine să ies din

maşină. Paul tocmai scotea bagajele din maşină, iar Edward

încă mă ţinea de mână când uşa de la intrare s-a deschis.

Mi-am imaginat un bătrânel simpatic în uniformă care venea

să ne întâmpine, dar în cadrul uşii, cu un pahar de şampanie

în mână, era tipul de la petrecerea de Crăciun de acasă la

Edward, James! Uau, la asta nu mă aşteptam. Vreau să spun,

credeam că o să fim singuri. Edward nu mi-a zis clar asta, dar

aşa mi-a dat de înţeles.

- Hei, ce v-a luat atât de mult să ajungeţi, vă aşteptăm de ore

întregi!

A ridicat paharul în timp ce vorbea. Mâna lui Edward a

îngheţat în jurul alei mele şi l-am auzit înjurând încet. L-am

privit surprinsă şi am observat cu stupoare că-l ţintuia cu o

privire criminală pe amicul său.

James a coborât încet scările şi a venit lângă noi. Edward

fierbea la propriu; presimţeam că avea să explodeze de

furie, dar James nu părea să-şi dea seama de asta. Ori era

total ignorant, ori avea ceva curaj.

- Ce dracu cauţi aici? – l-a întrebat Edward tăios.

James a făcut un pas înapoi şi a afişat o expresie rănită,

probabil să mascheze faptul că se simţea jignit şi umilit.

- Bună şi ţie – a spus el sarcastic.

Edward îşi ieşise de-a dreptul din răbdări. Chiar nu părea

încântat de prezenţa prietenului său. Dacă Edward nu l-a

invitat aici – şi din câte îmi dau seama, nu a fost invitat –

atunci ce căuta aici? Dar n-a fost nevoie să pun întrebarea

asta.

- Mi-ai spus că pot folosi casa când doresc, şi cum n-aveam

ce face acasă, mi-am zis să petrec câteva zile aici. Nu te

superi, nu?

Edward şi-a trecut frustrat mâna prin păr şi m-a privit

afectat. Apoi şi-a întors privirea spre nepoftit.

- Nu.

A stat puţin pe gânduri, apoi l-a întrebat pe James:

- Alice şi Jasper au ajuns deja?

Se pare că erau mai multe persoane decât mă aşteptam. Nu

ştiam dacă ăsta era un lucru bun sau rău.

James a zâmbit uşor şi a părut mai înveselit, probabil

încântat de faptul că Edward i-a permis să rămână. M-a

studiat rapid din cap până în picioare, iar eu am început

să-mi schimb stânjenită greutatea de pe un picior pe altul şi

să mă uit stingherită în jur.

- Da, de ceva vreme, şi n-o să-ţi vină să crezi pe cine au adus

cu ei.

I-am auzit vocea piţigăiată înainte s-o văd. Dar a fost de

ajuns, aş fi recunoscut-o oriunde. Din casă a ieşit îmbrăcată

într-o pereche de pantaloni albi strâmţi şi un top roz şi

arătând superb, nimeni alta decât frumoasa şi atrăgătoarea

Tanya Denali. Am încremenit locului şi am crezut că se

prăbuşeşte cerul pe mine. Se pare că Edward nu se

aşteptase la prezenţa ei mai mult decât mine. O privea cu

ochii mari şi gura căscată. Bineînţeles, ar fi putut foarte bine

să se holbeze la ea din alte motive decât surprindere. Cum ar

fi felul senzual în care-i cădeau pantalonii ca turnaţi pe

picioarele lungi şi zvelte şi cum i se lipeau de corp ca a doua

piele. Sau la sânii care apăreau delicat deasupra tricoului.

Sau la buclele ei strălucitoare care fluturau uşor în adierea

serii. Sau la modul elegant în care i s-au curbat buzele într-o

bosumflare adorabilă când privirea i-a căzut pe mine.

Un junghi puternic în piept m-a făcut să-mi iau privirea de la

ea. Mi-am privit hainele. Blugi spălăciţi şi un tricou gri

simplu. Ce contrast, ce diferenţă! Frumoasa şi bestia.

Răţuşca cea urâtă şi lebăda albă. Ea arăta ca un fotomodel

pe podium şi eu de parcă vindeam covrigi la colţ de stradă.

Îmi mai lipsea doar o o panglică albă şi un şorţ.

Edward şi-a luat privirea de la ea şi s-a uitat lung la mine. O

parte din emoţii trebuie să mi se citit pe faţă, pentru că mi-a

zâmbit îngăduitor şi m-a prins din nou de mână,

strângându-mi uşor degetele. Era uimitor cum toate grijile

mele au zburat pe fereastră doar de la atingerea lui. I-am

fost atât de recunoscătoare în momentul acela, încât i-am

zâmbit larg şi i-am strâns şi eu mâna.

Când privirea mi-a zburat din nou spre frumoasa blondă,

expresia ei mi-a şters zâmbetul de pe faţă. Arăta de parcă

mirosise ceva urât, iar privirea îi era pironită pe mâna lui

Edward care o ţinea pe a mea. Brusc, mi-a trecut prin minte

zicala ”Dacă privirile ar putea ucide…” şi aş fi chicotit de

absurditatea situţiei dacă aş fi considerat că avea de ce să-şi

facă griji în privinţa mea. Dar eu nu reprezentam o

ameninţare, nici pe departe. Edward nu era orb. Era evident

pentru oricine pe cine ar alege; dar nu era nicio competiţie,

nu trebuia să aleagă. La urma urmei, eu eram aici doar să

plătesc o datorie.

Am privit peste umărul blondei când o mişcare mi-a atras

atenţia. Din spatele ei a apărut un cuplu – cel puţin, credeam

eu că sunt un cuplu. Se ţineau de mână, dar şi Edward mă

ţinea pe mine de mână, şi totuşi nu eram un cuplu.

Spre deosebire de apariţia celorlalţi invitaţi, la vederea celor

doi Edward nu s-a înfuriat şi nici n-a părut surprins. Le-a

zâmbit discret, iar ei s-au îndreptat spre noi, zâmbitori la

rândul lor. Ea era brunetă cu părul scurt aranjat în toate

direcţiile, micuţă de statură şi foarte dulce. El era mai înalt,

cu părul mai deschis la culoare decât al lui Edward şi cu o

figură plăcută. La prima vedere, păreau un cuplu perfect şi

fericit.

Edward a dat mâna cu băiatul, iar fata l-a îmbrăţişat. Apoi

s-a întors spre mine, încă ţinându-mi mâna în capcana

palmei sale.

- Bella, ei sunt Alice şi Jasper, nişte vechi prieteni – a spus

zâmbind. Ea este Bella.

A gesticulat între noi în timp ce făcea prezentările, iar eu

le-am zâmbit timid. Băiatul mi-a scuturat ferm mâna.

Atingerea lui era plăcută şi calmantă, într-un mod

prietenesc. Însă am rămas surprinsă când fata m-a

îmbrăţişat. La început am ezitat, neştiind cum să reacţionez

în faţa avalanşei ei de bunăvoinţă, apoi i-am îmbrăţişat uşor

talia. Am plăcut-o instantaneu.

S-a desprins din îmbrăţişare şi mi-a zâmbit larg.

- Bună, Bella. Am o presimţire că o să ne înţelegem foarte

bine.

Eu am râs forţat şi mi-am frecat palmele una de alta. După

câteva minute de conversaţie uşoară, chiar începeam să mă

simt în largul meu. Aflasem că Alice şi Jasper erau căsătoriţi

de un an şi îl cunoşteau pe Edward din liceu. Au rămas

prieteni buni încă de atunci. Dar starea mea de bine s-a

disipat la sunetul vocii stridente a Tanyei, care se simţise

lăsată pe dinafară. Uitasem de prezenţa ei şi de a celuilalt

bărbat. Însă era surprinzător cât de bine mă simţeam în

compania acestui cuplu încântător. Cel puţin pe Alice

simţeam că o cunosc de o viaţă. Şi ea părea să mă placă. Şi

pe ea părea s-o deranjeze sunetul vocii Tanyei, pentru că

zâmbetul i-a murit pe buze când ea s-a alăturat grupului

nostru şi l-a apucat posesiv pe Edward de braţ. Eu începeam

să mă simt din nou stingherită. Cel puţin Edward era cu

prietenii lui, însă eu eram singură în lumea asta care-mi era

necunoscută. Nu vroiam să-l fac de râs. Era un sentiment

absurd şi iraţional, dar îl simţeam şi nu înţelegeam de ce. Ar

trebui să mă preocup să nu mă fac pe mine de râs, nu pe el.

Dar surprinzător, nu era aşa.

James s-a apropiat şi el de grup, aşezându-se exact între

mine şi Edward. Mi-a zâmbit cuceritor. Era un bărbat

frumos, n-aveam ce să spun. Ochii lui erau albaştri ca cerul

senin, ca marea, dar nu aveau acel ceva care să mă facă să

mă pierd în ei, aşa cum se întâmpla aproape de fiecare dată

când priveam în ochii lui Edward. Mi-a luat mâna şi exact ca

prima dată când ne întâlnisem, mi-a atins delicat degetele cu

buzele.

- Noi deja ne-am cunoscut – spuse el, încă privindu-mă.

Eu i-am zâmbit scurt şi mi-am tras mâna dintr-a lui. Expresia

de pe faţa lui Edward era una încordată, dar nu se uita la noi.

Avea maxilarul încleştat şi privea într-un punct fix de

deasupra capului lui Alice. Atmosfera a devenit brusc

incomodă. Chiar şi lui Alice i-a scăzut entuziasmul şi a zâmbit

fals, apucându-l pe soţul ei de braţ. După alte câteva clipe

stânjenitoare, Edward i-a desfăcut braţul Tanyei de pe al său

şi a păşit în mijlocul grupului.

- Bine, să ne organizăm. O s-o duc pe Bella să-i arăt camera

ei şi cred că o să facem o baie?

S-a întors spre mine întrebător şi eu am dat nerăbdătoare

din cap. Mă simţeam transpirată şi-mi simţeam părul cleios,

şi pun pariu că aşa şi arăta. În plus, de-abia aşteptam să

rămân singură şi să meditez. Şi erau multe lucruri la care să

mă gândesc.

- Atunci, ne vedem la piscină peste două ore? – a întrebat

Edward.

Toată lumea a fost de acord şi apoi am intrat în casă. N-am

avut timp să admir prea mult interiorul, am observat doar că

totul era de un alb sclipitor, iar pardoseala de marmură era

crem şi strălucea în cel mai propriu sens al cuvântului.

Peretele opus intrării era de sticlă, cu vedere spre ocean. În

mijlocul încăperii imense se afla o măsuţă joasă, înconjurată

de o canapea şi câteva fotolii crem de piele. Pe masă se alfa

o vază delicată cu flori albe, ce răspândeau un miros intens

şi plăcut.

Edward mă trăgea spre aripa stângă a casei, unde se afla o

scară în spirală. Când am ajuns la primul etaj, m-a târât spre

un hol lung şi a intrat în prima cameră.

- Asta e camera ta. Ai aici tot ce îţi trebuie.

Apoi mi-a zâmbit, dar eu eram prea acaparată de cameră ca

să-l mai observ. Era foarte mare, probabil cât tot etajul

superior al casei mele din Forks. Pereţii erau vopsiţi cu o

nuanţă pală de galben, în contrast cu covorul auriu şi

perdelele de mătase. Cortinele crem de la fereastră erau

trase şi permitea luminii naturale a soarelui să taie

pardoseala de lemn în dungi diagonale. Nu era prea

aglomerată, avea un pat dublu de mijloc făcut la perfecţie,

flancat de două noptiere pe care se afla câte o veioză..

Deasupra patului se afla o mică bibliotecă plină cu cărţi. În

partea opusă era un dressing foarte mare, probabil hainele

mele o să ocupe doar un sfert din el. În colţul cel mai

îndepărtat se afla o măsuţă de sticlă şi un fotoliu galben. Era

perfectă.

M-am întors spre Edward zâmbind radios.

- Camera e superbă, zău.

Zâmbetul lui s-a lărgit şi s-a apropiat de mine.

- Mă bucur că-ţi place.

M-a sărutat pe frunte şi apoi s-a întors să plece, dar s-a oprit

înainte să ajungă la uşă. Mi-a zâmbit nesigur.

- Ăă, Bella, nu vreau să te simţi jignită, dar m-am gândit că

poate ai nevoie de unele lucruri, aşa că mi-am permis fără să

te întreb să-ţi iau câteva.

Nu ştiam exact la ce se referea, dar am ridicat din umeri.

- Bine.

După ce Edward a plecat, am inspectat în detaliu camera.

Ataşată de dormitor era baia, de lux, fără îndoială. Totul

sclipea. Am dat drumul la apă în cadă şi m-am reîntors în

dormitor. Mi-am scos halatul din valiză; mai aveam nevoie

doar de câteva prosoape. M-am îndreptat spre dressing şi

am rămas cu gura căscată când l-am deschis. Erau o mulţime

de haine. Le-am frunzărit puţin şi am rămas şi mai surprinsă.

Erau noi şi gura mi s-a uscat în timp ce citeam numele

designerilor renumiţi de pe etichete. Cel puţin vreo zece

rochii erau aşezate pe umeraş în funcţie de lungime.

Pantaloni eleganţi, bluziţe, topuri şi fuste erau toate aranjate

pe rafturi în funcţie de categorie. Uau. Desprinzându-mi cu

greu privirea de pe noile mele haine, am găsit şi prosoapele

pe un raft superior, apoi am intrat în baie.

M-am desfătat o oră în cada plină cu apă caldă şi spumă.

Totul părea un vis. Eram convinsă că vacanţa asta avea să fie

un coşmar, dar până acum nu era chiar atât de rău. Edward

s-a purtat destul de drăguţ cu mine, iar prietenii lui îmi

plăceau. Bine, mă refer aici la Alice şi la partenerul ei. Deşi

era nemaiîntâlnit de frumoasă, caracterul Tanyei dădea de

dorit, cel puţin din câte am observat până acum. N-o

agreeam prea mult şi se pare că sentimentul era reciproc. Eu

m-am străduit să o privesc normal şi să nu las să-mi scape

vreun cuvânt sau gest nepotrivit la adresa ei, dar ea nici nu

se obosea să-şi ascundă răutatea din privire atunci când mă

privea. Dar după cum am mai spus, nu avea de ce să se simtă

ameninţată de mine. Şi mă durea lucrul ăsta. Nu obişnuiam

să-mi doresc mai mult decât am, nu râvneam la bunăstarea

şi la luxul după care tânjea Jacob, nu mi-am dorit niciodată

un iubit bogat şi faimos, nu m-a interesat niciodată prea

mult aspectul fizic. Eram eu şi atât.

Dar acum mă surprindea intensitatea cu care-mi doream să

arăt bine, să fiu atrăgătoare, seducătoare, să fiu o femeie

după care bărbaţii să întoarcă capul; nu toţi bărbaţii, unul în

mod special.

Iar acum, în timp ce mă uitam în oglinda colosală din baie,

nu-mi puteam imagina de ce ar vrea vreodată vreun bărbat

să-mi vorbească măcar. Eram atât de banală, chiar şi printre

cei din condiţia mea socială. Păr şaten – jumătate din

populaţia de pe Terra are părul şaten, ochi căprui – aproape

toate persoanele şatene au ochi căprui, trăsături normale.

Nu aveam nimic deosebit. Singurul lucru în plus pe figura

mea erau cearcănele violete care-mi înconjurau ochii. Doar o

fată comună, obişnuită.

Am oftat şi am intrat în dormitor înfăşurată în halat. Am

auzit râsete de afară şi m-am îndreptat spre fereastră.

Aveam vedere spre piscină. Alice şi soţul ei se aflau deja

acolo, stăteau întinşi pe şezlonguri alăturate. James înota.

Edward nu era acolo şi nici fermecătoarea Tanya. M-a

surprins valul de ciudă care m-a străbătut din vârful firului

de păr până în degetele de la picioare.

Am încercat să nu mă gândesc prea mult la asta. Poate

Edward încă era în camera lui şi se pregătea, poate era prea

obosit şi aţipise. Cel puţin eu mai dormisem pe drum, dar el

nu cred. Şi drumul a fost destul de lung; n-am stat să mă

gândesc, dar a durat mai mult de opt ore. Plecasem de acasă

la ora opt şi acum era în jur de ora şase-şapte seara. Soarele

încă strălucea puternic pe cerul senin şi arunca sclipiri de

diamant în apa limpede ca sticla din piscină.

Am cătutat în valiza pe care mi-am adus-o de acasă şi mi-am

tras pe mine costumul albastru dintr-o singură piesă, care

expunea şi-aşa prea mult din pielea mea translucidă. M-am

pieptănat rapid, am tras adânc aer în piept şi apoi am ieşit să

înfrunt realitatea.

Capitolul 10

Sinceră cu conştiinţa

Deşi când mă uitasem pe fereastră Edward nu era venit, l-am

văzut întins pe un şezlong, cu ochelari de soare la ochi,

sorbind cu paiul dintr-o băutură. Normal, apăruse şi Tanya;

poate că până la urmă fuseseră împreună. Aparent avea un

şezlong propriu, dar de fapt era pe jumătate deasupra lui

Edward, şoptindu-i ceva la ureche. El a râs la cuvintele

blondei şi a mângâiat-o pe braţ. Am scuturat supărată capul,

nedându-mi seama ce găsea amuzant la blonda aceea

stupidă şi superbă.

Am rămas în cadrul uşii, nesigură. Nu cred că Edward vroia

să fie deranjat, iar Alice părea că doarme alături de soţul ei.

James înota, dar nu-mi plăcea prea mult persoana lui, aşa că

am ezitat. După o clipă, Edward a ridicat capul şi m-a văzut.

Zâmbetul i s-a şters şi s-a ridicat imediat în picioare,

răsturnând-o practic pe blondă. Probabil aş fi râs dacă

expresia ei nu era atât de ucigătoare şi dacă nu mă ţintuia cu

privirea.

Când a ajuns în faţa mea, Edward m-a studiat din cap până în

picioare şi eu am fost pe loc învăluită de o căldură stranie,

iar sângele mi-a năvălit în obraji. Mi-am plecat jenată

privirea şi am surâs uşor.

- Hei – a spus el, cu o notă de amuzament în voce.

Am ridicat ochii spre el şi l-am văzut cum îşi împingea

ochelarii spre creştetul capului. Pentru câteva clipe n-am

văzut decât verde în faţa ochilor. Zâmbetul lui şmecher i-a

luminat faţa şi genunchii mi s-au înmuiat.

- Bună – i-am răspuns eu la salut cu respiraţia tăiată.

- Îţi aduc un şezlong? – a întrebat el.

Nu ştiu dacă o făcea intenţionat, dar vocea lui coborâse cu o

notă şi era mai răguşită şi mai catifelată; şi mai sexy. Mă

privea insinuant printre gene, cu ochii mijiţi. Înainte să încep

să mă topesc ca o îngheţată uitată la soare din cauza

fiebinţelii care mi-a ars pielea, Alice a deschis ochii şi s-a

ridicat.

- Hei, Bella, vino să stai lângă mine, să ne cunoaştem mai

bine.

I-am zâmbit recunoscătoare, iar Edward a dus un şezlong

lângă Alice, apoi s-a întors la blonda lui. Sperasem în

idioţenia mea că avea să se aşeze lângă mine, însă era

evident că m-am înşelat. Nu ştiu de ce mă simţeam atât de

rău, dată la o parte.

M-am întins pe şezlong şi am întors capul pe Alice, care-mi

zâmbea cu gura până la urechi. Părul brunet şi ochii foarte

negri contrastau puternic pe faţa ei palidă, gen Albă ca

Zăpada modernă.

- Deci, de cât timp îl cunoşti pe Edward? – a întrebat ea încă

zâmbind.

Eu mi-am îndreptat instinctiv privirea spre Edward şi am

văzut că mă fixa cu o privire ciudată, curioasă, aproape

afectuoasă. Am roşit slab şi mi-am mutat privirea spre fata

care aproape îl sugruma cu braţele ei lungi şi bronzate,

regretând gestul imediat. Mă privea cu o ură nedisimulată şi

expresia ei spunea clar ”Stai departe de bărbatul meu”. Nici

dacă avea tatuate în frunte cuvintele astea mesajul n-ar fi

fost mai clar. Mi-am plecat privirea şi m-am străduit să par

fericită când am ridicat din nou capul spre Alice.

- Păi lucrez la firma lui de câteva luni, iar de două-trei

săptămâni sunt secretara lui.

Alice m-a studiat atentă din cap până în picioare şi am fost

uimită să descopăr că nu mă simţeam incomod sub privirea

ei cercetătoare. Mai mult eram nerăbdătoare şi emoţionată,

pentru că vroiam mult ca Alice să mă placă. Aveam nevoie

de cineva alături de mine aici, în locul ăsta. Simţeam că

puteam avea încredere în Alice şi asta mă făcea să mă simt

mai bine.

- Oh, asta e interesant. Ai auzit, Jazz? – întrebă Alice,

întorcându-se spre soţul ei.

Jasper avea ochii închişi, dar zâmbi uşor.

- Edward – spuse el tare. Mă întrebam cum de ai reuşit ca o

fată aşa drăguţă să lucreze pentru tine – chicoti el.

L-am privit temătoare pe Edward. N-am stabilit care avea să

fie povestea şi-mi era frică să nu fi spus ceva greşit.

- Trebuie să fie vreun şantaj la mijloc – glumi Alice.

Eu am încremenit de-a binelea şi am privit-o stupefiată pe

Alice. Am văzut că râdea, deci n-avea cum să ştie nimic.

Edward a zâmbit cam forţat, probabil realizând şi el cât de

adevărate au fost cuvintele lui Alice. De fapt, acum că-l

spusese, îmi dădeam şi eu seama că ăsta era cuvântul corect

pentru a descrie ce căutam eu aici. Şantaj. Edward mă

ameninţase că-l bagă pe Jacob la închisoare dacă nu vin cu el

în concediu. M-a şantajat.

Fusesem atât de uşurată că Jacob scăpase basma curată şi

atât de ameţită că urma să petrec singură o vreme lungă cu

Edward, încât n-am privit lucrurile din perspectiva asta. Dar

totuşi, am fost de acord să vin, fără ca el să insiste prea mult.

Tot şantaj se numeşte şi ăsta? Dar dacă nu era toată treaba

asta cu Jacob şi Edward mi-ar fi propus să vin cu el, cum aş fi

reacţionat? Deşi la momentul acela eram supărată pe el,

n-am stat să mă gândesc prea mult la aspectul ăsta. Da,

probabil că aş fi venit oricum. Deci n-avea rost să pun toată

vina pe spatele lui Jacob şi nici să-l acuz pe Edward de şantaj,

când am făcut totul din proprie voinţă.

L-am privit pe Edward ciudat, cu un amestec de vinovăţie şi

repulsie de sine şi.. încă ceva. M-am ridicat în picioare şi l-am

întrebat:

- Edward, pot să folosesc telefonul o clipă?

El m-a privit contrariat.

- Desigur. S-a întâmplat ceva?

Părea sincer îngrijorat. Eu i-am zâmbit slab, ignorând privirile

ca nişte pumnale de foc pe care mi le arunca Tanya.

- Nu, vreau doar să vorbesc puţin cu Jacob.

Expresia i s-a înmuiat şi în două secunde era lângă mine. M-a

luat de cot şi m-a condus spre casă.

- Vin să-ţi arăt unde e telefonul – a spus zâmbind.

Am mers împreună în casă şi cum am ieşit din câmpul vizual

al celor de afară, m-a lipit cu spatele de peretele din salon şi

m-a sărutat înfometat. Buzele lui erau ferme şi hotărâte

peste ale mele şi mă apăsau nu tocmai blând. Şi-a înfăşurat

strâns braţele în jurul taliei mele şi m-a ridicat de pe podea.

Eu i-am înlănţuit talia cu picioarele şi gâtul cu braţele şi am

pus în răspunsul meu toată pasiunea arzătoare pe care o

simţeam pentru el. Nu mai conta că el era şeful meu, că nu

mă vroia, că m-a adus aici doar să plătesc o datorie, acum

eram în braţele lui şi el mă săruta de parcă ziua de mâine

n-ar mai fi existat. Era atras de persoana mea şi asta îmi era

de ajuns deocamdată. Ştiam că mă îndrăgosteam de el şi în

momentul acela, chiar nu mi-a păsat. Poate era de vină focul

care mă ardea în clipa aceea de pasiune, ori mintea mea

înceţoşată şi confuză, ori buzele lui fierbinţi care-mi presărau

săruturi umede pe pielea sensibilă a gâtului.

- Edward… – am gemut eu când m-a muşcat uşor de gât,

apoi a sărutat locul respectiv.

Vocea îmi era îngroşată şi probabil că şi ochii îmi erau

întunecaţi. Pielea mă ardea de parcă fusesem însemnată cu

fierul roşu şi expresia lui plină de ardoare nu mă ajuta deloc

să mă stăpânesc şi să nu cedez impulsului de a-i ataca

buzele.

El a zâmbit cu buzele încă lipite de gâtul meu şi apoi şi-a

reîntors atenţia asupra buzelor mele. Acum nu mai era grabă

în sărutul lui. Îmi apăsa buzele dureros de încet,

depărtându-le doar puţin şi închizându-le în jurul buzelor

mele, prizându-le în capcană. Mi-a sărutat apoi colţul gurii,

apoi vârful nasului, apoi fruntea, apoi din nou buzele. Şi-a

luat o mână de pe talia mea şi mi-a dat părul la o parte de pe

faţă, să-mi mângâie obrazul.

- Eşti incredibil de frumoasă, ştii asta, nu? – a zis el cu un

zâmbet seducător.

Eu am chicotit încet, în timp ce mă jucam în părul său.

- Da, cred că mi s-a mai spus.

Am zâmbit larg şi m-am uitat în ochii lui. Ca de obicei, un val

de căldură m-a inundat şi de data aceasta febra mi-a cuprins

gâtul, sânii şi pulpele. O flacără mă ardea din interior spre

exterior şi simţeam că aveam să erup ca un vulcan.

Fierbinţeala mă moleşea şi mă ameţea şi mă făcea să vreau

să rămân pe veci în braţele lui. Am închis ochii şi mi-am

muşcat satisfăcută buzele. Ori aiurisem de tot, ori nu ştiu ce

mi-a venit. Dar eram pur şi simplu mulţumită aşa cum eram,

ţinută strâns la pieptul lui şi alintată de buzele lui doritoare.

Am început să râd când mi-am imaginat cum s-ar înfuria faţa

de viperă a Tanyei dacă ar intra acum în casă şi ne-ar găsi

aşa. Edward a zâmbit şi mi-a fixat buzele cu o expresie

tandră, apoi mi-a întâlnit ochii şi a ridicat amuzat o

sprânceană.

- Nu contează – am spus eu printre chicoteli.

N-aveam de gând să-i spun ce m-a amuzat, poate n-ar fi

chiar atât de încântat.

- Ai mult umor, Bella? – a întrebat el, încă zâmbind şi încă

privindu-mă în ochi.

Chicotelile mele s-au stins încet şi un nor de tristeţe mi-a

umbrit veselia. I-am zâmbit trist şi am spus, fără să-l privesc

în ochi:

- Asta-i tot ce am, Edward?

Vocea mea era doar o şoaptă descurajată. Mi-am făcut de

lucru cu părul lui ca să-i pot evita în continuare privirea. Nu

vroiam să ştiu ce e acum în ochii lui, dar speram din tot

sufletul să nu fie milă. Edward a oftat profund şi m-a strâns

în braţe, apoi a mers cu spatele spre canapeaua din mijlocul

salonului. S-a aşezat şi eu am rămas acolo în poala lui, cu

braţele în jurul gâtului său. Mi-a apăsat capul pe umărul lui şi

a depus un sărut lung în vârful capului meu, apoi a început

să-mi mângâie părul. Momentul acesta şi gesturile sale mă

afectau şi mă emoţionau atât de mult, încât simţeam că aş

putea să plâng.

- Bella, să nu mai spui niciodată aşa ceva. Eşti minunată.

Eu am chicotit slab şi am dat din cap pe umărul său, dar

n-am zis nimic. Eram bucuroasă că m-a contrazis. Era şi asta

ceva.

El a oftat încet şi apoi m-a pus brusc lângă el şi s-a lăsat în

genunchi în faţa canapelei, luându-mi mâinile între palmele

sale calde. Din nou am simţit furnicături pe dosul palmelor,

dar de data asta senzaţia era relaxantă, mă calma.

- Bella, tu eşti atrasă de mine, nu-i aşa? – a întrebat el, cu un

licăr de speranţă, cred, sclipind pe fondul verde al irişilor săi.

Am simţit un nod în gât şi n-am mai putut să-i susţin privirea.

Am privit peste umărul lui, sperând să se crape un crater în

podea şi să mă înghită.

- Răspunde-mi, Bella. Te rog? – m-a rugat el cu o expresie

foarte aproape de disperare.

După câteva secunde de indecizie, am oftat şi am confirmat

încet din cap, incapabilă să-mi găsesc cuvintele. El a respirat

uşurat. Mi-a pus o palmă pe faţă şi m-a făcut să mă uit la el.

Ochii lui erau atât de calzi, atât de blânzi, cum nu i-am mai

văzut niciodată.

- Uite, Bella – a vorbit încet. Nu vreau să te sperii, dar te rog

ascultă-mă. Nu înţeleg de ce încercai să respingi mereu

atracţia evidentă care exista între noi, dar mă bucur că acum

n-o mai faci.

Nu vedeam unde vroia să ajungă, dar era bine de auzit chiar

din gura lui că era atras de mine. Un mic zâmbet se lupta cu

buzele mele, dar l-am înfrânat.

- Bella, eu te plac, tu mă placi.

Am tresărit uşor, iar el mi-a strâns mâinile mai tare.

- Suntem adulţi. Suntem atraşi unul de celălalt.

M-a privit intens în ochi şi eu am simţit cum mă îmbujorez şi

cum inima începe să se zbată. O fărâmă de speranţă începea

să încolţească în sufletul meu.

- Tu eşti liberă… – s-a oprit, uitându-se speriat la mine. Eşti,

aşa-i?

Eu am chicotit uşor şi am dat din cap.

- Ok. Tu eşti liberă, eu sunt liber.

Am ridicat amuzată o sprânceană, cam îndoindu-mă în

legătură cu ultima parte. El n-a părut să observe.

- Ce rău am face dacă am încerca?

Eu mi-am ţinut respiraţia. Am început să mă gândesc la

posibilitatea asta. Ce rău am face? Mai mult ca sigur că până

la urmă aveam să fiu rănită, ştiind deja că nu mai aveam

mult până să mă îndrăgostesc de el până peste cap. Tentaţia

era foarte mare. M-am gândit la Eva. Şi ea a fost tentată, şi

uite ce a ieşit. Ei haide, Bella – a şoptit o voce mică în

creierul meu – dacă cedezi acestei tentaţii, mai mult ca sigur

că omenirea n-o să fie condamnată. O legătură romantică cu

Edward?

Mi-am imaginat fără să vreau cum stăteam amândoi

ghemuiţi pe canapeaua din sufrageria mea şi ne uitam la TV,

cum ne plimbam de mână în parc, cum ne-am fi petrecut

nopţile lungi şi ploioase de sâmbătă… Într-adevăr, foarte

tentant. Dar dacă mă implicam mai mult, dacă l-aş fi avut şi

apoi l-aş fi pierdut, aş fi putut trăi ştiind cum era să-l am,

ştiind cum ar fi fost viaţa mea dacă lucrurile ar fi stat altfel?

Aş fi fost distrusă.

- Edward, dar eu nu pot-

Edward îmi freca încheietura cu degetul mare şi mă privea

rugător printre gene. Ştiam că-mi simţea pulsul zbătându-se

în venă, iar eu auzeam în cap ecoul inimii cum mi se zbătea

de coaste.

- De ce nu poţi? – a întrebat el, ridicând vocea puţin.

M-a privit intens şi rugător câteva clipe, iar eu eram pe

punctul de a ceda. Ca pentru a-i răspunde la întrebare,

Tanya a intrat în salon, căutând cu privirea bărbatul din faţa

mea. M-am eschivat imediat. Edward mi-a observat

schimbarea din expresie şi mi-a urmat privirea spre intrarea

în casă. Când a văzut-o pe Tanya, a oftat şi mi-a dat drumul

la mână. S-a ridicat încet şi după ce mi-a aruncat o ultimă

privire, s-a dus spre ea. A luat-o de braţ şi a târât-o afară,

într-un mod nu foarte gentil.

Eu am rămas răvăşită pe canapea, pierdută în gânduri. Dacă

vroia o legătură cu mine, de ce s-a dus acum cu ea şi m-a

lăsat pe mine singură aici? Dacă pe ea nu o vroia, de ce nu-i

spunea clar că nu ţine la ea şi că n-o vrea în viaţa lui? N-ar

trebui să-i fie prea greu, doar a făcut asta de sute de ori. De

ce să-i fie greu acum?

Realizarea m-a lovit din plin, a fost ca o găleată de apă rece

aruncată peste faţă. Poate că o iubea pe blondă, de aceea

nu vroia să renunţe la ea. Şi atunci, dacă o avea pe ea şi o

iubea, de ce mă mai vroia şi pe mine? Ca o consolare, ca

planul B, ca rezervă? Nu se putea cu amândouă, ce naiba! Şi

dacă era pus să aleagă, nu era greu să aniticipezi decizia lui.

Nu puteam concura cu zeiţa frumuseţii, Tanya Denali. De ce

nu putea să conteze mai mult cantitatea de creier? În cazul

Tanyei, lipsa lui.

Of, de ce mi se întâmpla asta? Am oftat şi m-am dus în

căutarea telefonului.

—

Stăteam de vreo zece minute în faţa garderobei mele de lux

şi nu ştiam ce să pun pe mine. Mi se întâmpla cam des

chestia asta în ultima vreme. Dar acum eram foarte

nehotărâtă în privinţa ţinutei. Aveam atâtea rochii elegante,

însă nu ştiam care era cea mai potrivită pentru seara asta.

Urma să luăm cina într-un local unde aparent se şi dansa, iar

eu nu eram oricum obişnuită cu tot luxul ăsta. Dacă aş purea

cere cuiva părerea… Hm. Oare Alice stă la etajul ăsta?

Lupta mea în faţa dulapului a fost întreruptă de o bătaie

discretă în uşă. Mi-am strâns mai tare halatul în jurul meu şi

m-am dus să deschid. Era Alice. Am zâmbit imediat la

vederea ei.

- Alice, eşti o minune. Chiar în momentul ăsta mă gândeam

câtă nevoie am de ajutorul tău.

Alice a chicotit uşor şi a intrat în cameră, închizând-o în urma

ei.

- Mă gândeam eu că o să fii în dilemă, aşa că, iată-mă.

A ridicat mâna dreaptă şi a făcut o plecăciune. Am izbucnit

amândouă în râs. Era uluitor cât de bine mă simţeam în

compania ei, de parcă eram prietene de ani buni, deşi ne

cunoşteam de câteva ore. Am explorat amândouă şirul de

rochii din dulapul meu şi ne-am decis amândouă asupra unei

rochii fără bretele, cu un decolteu discret în formă de V, în

dungi albe şi negre, care-mi ajungea până la jumătatea

pulpelor. Alice m-a complimentat călduros şi s-a dus să-şi

aleagă propriile haine.

Mi-am lăsat părul liber, l-am ciufulit puţin şi l-am dat cu

fixativ. Am ales o pereche de pantofi negri cu toc înalt, cu o

baretuţă subţire în jurul gleznei. M-am parfumat discret şi

apoi m-am privit critic în oglindă. Am recunoscut fără

modestie că picioarele mele arătau destul de bine în rochia

scurtă, iar pantofii cu tocuri înalte le făceau să pară mai

subţiri şi mai sculptate. O privire rapidă spre ceas mi-a arătat

că petrecusem destul timp cu pregătirile şi m-am grăbit să

ies. În graba mea de a ieşi cât mai repede din cameră, n-am

fost atentă şi m-am izbit puternic în ceva tare şi cald. Când

am ridicat privirea, l-am văzut pe Edward privindu-mă

apreciativ.

Am înghiţit în sec şi am încercat să-mi desprind privirea din

capcana ochilor săi verzi enigmatici. Era îmbrăcat cu o

cămaşă neagră descheiată la primii doi nasturi, iar sacoul îl

purta pe braţ. M-a prins de talie cu mâna liberă şi m-a tras

spre el.

- Arăţi şi miroşi divin – a şoptit el cu vocea lui catifelată şi

joasă.

Eu m-am înroşit instantaneu şi am încercat să mă eliberez

din îmbrăţişarea lui, însă fără niciun rezultat. Mă ţinea

posesiv de talie şi m-a tras şi mai aproape, dacă era posibil

aşa ceva.

- Ăă – am mormăit eu cu gândurile deja învălmăşite.

Rochia… – respiram din în ce mai greu, în timp ce el îşi

apleca uşor faţa spre a mea – …ar arăta bine pe oricine – am

spus eu dintr-o suflare.

El a zâmbit poznaş şi inima mi s-a oprit. Şi-a lipit uşor buzele

de obrazul meu, apoi le-a dus la urechea mea, şoptindu-mi

insinuant:

- Cred că ai arăta bine şi fără…

Eu m-am înroşit şi mai tare, şi eram sigură că pielea mea

avea o nuanţă nesănătoasă de stacojiu, fiind sigură că urma

să zică ”fără haine pe tine”. Dar el a chicotit şi a spus încet:

- Şi fără beneficiul hainelor scumpe.

Am răsuflat uşurată şi am surâs uşor, privindu-l printre

genele dese şi fluturându-se uşor. Am văzut cum i-a săltat

uşor mărul lui Adam când a înghiţit în sec, şi a fost rândul

meu să mă amuz. Am rânjit suspect şi am început să-mi

apropii chipul de al lui, când am auzit o uşă deschizându-se

după colţ. Edward m-a eliberat fără chef din îmbrăţişarea lui,

însă şi-a păstrat mâna la baza spatelui meu.

James a apărut după colţ arătând destul de sofisticat,

probabil a petrecut mai mult timp ca mine în faţa oglinzii.

Părul îi era aranjat perfect şi era dat cu gel, iar cămaşa albă îi

scotea în evidenţă maxilarul puternic şi bronzat. A zâmbit

larg când ne-a văzut, însă entuziasmul i-a scăzut puţin când

l-a văzut pe Edward cu mâna în jurul meu. Şi-a recompus

expresia imediat şi am observat cu coada ochiului maxilarul

lui Edward încleştându-se şi mi-a cuprins posesiv talia.

Mi-am reţinut cu grijă un zâmbet.

Nu eram obişnuită să fiu obiectul disputei dintre doi bărbaţi,

şi deşi Edward şi James nu se certau, era evident că era un

fel de armistiţiu tăcut între ei, încălcarea teritoriului sau ”eu

am văzut-o primul”. Era neaşteptat de plăcut să văd că i-am

provocat reacţia asta lui Edward. Simţeam nevoia să-l

tachinez puţin, dar nu vroiam să întind coarda, aşa că i-am

zâmbit indiferentă lui James şi i-am atins uşor braţul lui

Edward. Când şi-a întors privirea spre mine, i-am zâmbit larg.

Am văzut cum privirea i-a coborât lent spre buzele mele, a

întredeschis puţin gura şi şi-a trecut limba peste buze. La

naiba cu James şi cu sincronizarea lui idioată! James şi-a dres

glasul în spatele lui Edward şi momentul nostru a fost

distrus.

- Da, hai să mergem – a spus Edward, puţin cam tăios.

Alice şi ceilalţi erau deja jos la garaj când am ajuns noi. Alice

arăta superb într-o rochie de seară argintie ce-i cădea ca

turnată pe trup. Iar Tanya, ei bine, Tanya arăta zdrobitor de

frumoasă într-o rochie neagră scurtă cu bretele subţiri şi un

decolteu pronunţat ce-i sălta sânii deasupra rochiei subţiri.

Părul ei era ondulat uşor şi avea o parte a părului prinsă

într-o fundă mare şi neagră. Un zâmbet radios îi era pictat pe

faţă, asta până când a văzut braţul lui Edward strâns posesiv

în jurul meu.

A venit rapid spre noi, l-a apucat pe Edward de celălalt braţ

şi l-a tras de lângă mine.

- Scumpule, te-am căutat în cameră dar nu erai, aşa că m-am

gândit că erai deja aici – s-a bosumflat ea.

Începeam să urăsc tonul ăsta. Se pare că şi Edward, pentru

că a oftat frustrat şi a privit-o în silă. Tanya însă, ori nu

vedea, ori se prefăcea să nu vede furia lui Edward ţinută în

frâu cu mult efort. Ori era oarbă, ori extrem de proastă, dar

tind să optez pentru a doua variantă.

Nu ştiu cum sau cine a făcut aranjările, dar m-am trezit în

maşină cu James pe bancheta din spate a maşinii lui Jasper.

Alice stătea lângă el în faţă. Asta însemna că Edward era

singur cu Tanya în maşina neagră din spatele nostru. Mi-am

încrucişat braţele pe piept şi mi-am ţuguiat buzele.

Cred că acum era clar pe cine prefera. Şi mă deranja lucrul

ăsta. După ce mi-a spus astăzi la prânz, mă aşteptam să

încerce să mă convingă să-l accept, dar se pare că a făcut

exact pe dos. Mi-a acceptat refuzul fără comentarii şi s-a

hotărât să-şi încerce norocul cu blonda fermecătoare,

evident având mai mult succes. Nu vroiam să mă roage în

genunchi sau ceva de genul ăsta, dar măcar să-mi

dovedească că mă vrea, nu la primul obstacol să renunţe.

Dacă spera să mă facă geloasă, am să-i arăt eu lui. M-am

întors spre bărbatul tăcut de lângă mine şi i-am zâmbit

cuceritor. El a părut uimit un moment, apoi mi-a zâmbit larg.

S-a tras puţin mai aproape de mine şi eu am rezistat

impulsului de a mă îndepărta de el când mi-a acoperit mâna

cu a sa.

Am ridicat privirea şi am văzut că Alice mă privea cu

sprânceana ridicată prin oglinda retrovizoare. Am ridicat din

umeri şi i-am acordat toată atenţia mea partenerului meu de

călătorie.

Capitolul 11

Ce-i de făcut?

Învârteam plictisită spagheti în jurul furculiţei, însă nu mai

apucam să le mănânc. Îmi pierise pofta de mâncare. Eram

deja de o oră la restaurant şi Edward n-a catadicsit să-mi

spună niciun cuvânt, ca să nu mai spun că nu s-a uitat în

direcţia mea nici măcar o dată. Mă ignora total, deşi stăteam

chiar lângă el, atât de aproape, că braţul lui aproape îl

atingea pe al meu.

Nu ştiu ce provocase schimbarea asta în dispoziţia lui. Când

am intrat în restaurant la braţul lui James, Edward şi Tanya

erau deja la masă, discutând şi râzând. James s-a aplecat

să-mi şoptească nu ştiu ce complimente în ureche, şi exact în

momentul acela Edward a întors capul spre noi. M-a privit fix

câteva clipe, înainte ca Tanya să-l tragă spre ea. Nu se poate

să se fi supărat din cauza asta, nu? Nici n-ar avea de ce. I-am

arătat clar că pe el îl preferam şi am regretat imediat

impulsul prostesc de moment care m-a făcut să-mi îndrept

atenţia spre James. Acum nu mai puteam scăpa de el. Tot

drumul m-a copleşit cu complimente şi dulcegării şi nu ştiam

cum să-l fac să tacă odată.

Stăteam la o masă lungă, iar eu eram aşezată între Edward şi

James. Era ciudat, mă simţeam incomod. Unul mă băga prea

mult în seamă şi altul îmi ignora existenţa. Eu vroiam să fie

exact invers. Nu vroiam decât atenţia unui singur bărbat,

care o oferea pe toată unei anumite blonde. Nu-mi dădeam

seama dacă era într-adevăr interesat de ceea ce spunea

Tanya, pentru că o privea exact în ochi, cu o expresie

serioasă şi din când în când dădea din cap cu hotărâre şi

mormăia ceva gen ”desigur, absolut, aşa e”.

Când James m-a invitat la dans, am acceptat fără tragere de

inimă. Îmi amorţise fundul pe scaun. Era un dansator

excelent şi îi puteam urmări cu uşurinţă paşii. După vreo

două cântece, deja mă simţeam mai bine şi chiar râdeam

sincer la glumele nesărate ale lui James.

Când ne-am întors la masă, Edward s-a ridicat politicos şi

mi-a ţinut scaunul să mă aşez. Apoi, pentru prima dată în

seara aceea, şi-a coborât ochii spre ai mei, rămânând încă în

picioare lângă scaunul meu. Expresia i s-a înmuiat şi ochii

i-au sclipit uşor. M-am simţit învăluită de privirea lui şi

cumva eliberată, mă simţeam de parcă m-am reîntors acasă.

De ce mă lăsam tulburată atât de mult de bărbatul ăsta? De

ce, indiferent de orice ar fi făcut, mă atrăgea din ce în ce mai

mult?

Mi-a pus mâna pe umăr şi senzaţia de descărcare electrică

aproape mi-a făcut părul să se ridice în vârful capului. Din

reflex, mi-am pus mâna peste a lui. Apoi el s-a aplecat la

urechea mea şi a şoptit dulce, cu un zâmbet în voce:

- Mă onorezi şi pe mine cu un dans, domnişoară Swan?

Eu mi-am ridicat încântată privirea spre el şi cred că a luat

asta ca pe un răspuns pozitiv, pentru că mi-a zâmbit

ştrengăreşte şi a întins cealaltă mână, cu palma în sus, în faţa

mea. Eu i-am luat-o şi m-am ridicat încet. Înainte să mă

îndrept spre ringul de dans de mână cu Edward, am văzut

rapid cu coada ochiului chipul negru de furie al Tanyei.

Pe ringul de dans Edward m-a luat în braţe şi eu m-am

înfiorat de plăcere. Era o melodie lentă şi braţele lui

puternice mă ţineau strâns lipită de trupul său cald. Formele

lui masculine se mulau perfect pe corpul meu şi ne legănam

uşor pe ritmul lin al cântecului. Mi-am lăsat capul pe umărul

lui şi am oftat mulţumită. Mâna de pe talia mea a urcat încet

pe spatele meu şi mi-a cuprins ceafa, întorcându-mi faţa

spre el. Mi-a atins buzele încet, ca o mângâiere. Eu m-am

bosumflat, vroiam mai mult. El a chicotit, dar şi-a lipit mai

ferm buzele de ale mele. Mă topeam în braţele lui şi am

simţit că ameţesc. Apoi vraja s-a rupt când el s-a retras şi

mi-a trasat conturul buzelor cu degetul mare.

Luminile colorate aruncau reflexe ciudate pe pielea lui

palidă, iar ochii îi străluceau intens, dându-i o nuanţă de

verde crud, viu. Privirea îmi era prinsă în mirajul fără fund al

ochilor săi şi mi-aş fi pierdut echilibrul dacă braţele lui nu mă

strângeau protector la pieptul său. Dar melodia a luat sfârşit

şi am fost smulsă din lumea mea de vis.

Când ne-am apropiat de masă, Edward mi-a dat drumul la

mână. L-am privit surprinsă, dar el se uita drept înainte. Am

ridicat mândră bărbia şi am încercat să-mi calmez respiraţia

accelerată. Nu vroiam să vadă cât de mult mă afecta. Era

şi-aşa destul de grav că am recunoscut în sinea mea, era o

lovitură serioasă în orgoliul meu de femeie.

N-am să-i înţeleg niciodată pe bărbaţi. Spune că mă vrea –

mă rog, n-a folosit cuvintele astea, dar cam ăsta a fost

înţelesul. Mi-a spus că este atras de mine, că mă place. Şi a

mai spus că… e liber. Atunci de ce acceptă avansurile Tanyei

şi mă ignoră când e cu ea? De ce mă sărută numai pe

ascuns? De ce nu mă ţine de mână în faţa ei? Şi lista poate

continua. Eram atât de confuză. Ecourile a mii de voci se

zbăteau în interiorul meu; vocea inimii, a raţiunii, vocea

mea, vocea lui. Şi încă o voce, care părea atât de aproape…

Am privit în stânga mea şi l-am văzut pe Jasper aşteptând

răbdător lângă mine. Părea că stă de ceva vreme acolo.

- Acum că ai revenit pe pământ, îmi acorzi şi mie acest dans?

– a spus zâmbitor.

I-am zâmbit recunoscătoare şi i-am luat mâna. Atingerea lui

era plăcută şi prietenească. Mă simţeam extrem de

confortabil în braţele lui, un val de calm m-a străbătut şi

m-am simţit imediat mai bine. Era aproape ca şi cum aş fi

dansat cu Jacob, mă simţeam relaxată şi liberă.

- Pari abătută. Pot să te ajut cu ceva? – a şoptit Jasper,

precaut.

Am simţit cum m-au înţepat ochii, grija lui pentru mine era

emoţionantă, chiar dacă era doar politicos. Dar el era totuşi

prietenul lui Edward, iar ceea ce mă preocupa pe mine avea

legătură strict cu el. E absolut uimitor cum omul ăsta mi-a

dat peste noapte lumea peste cap. Îl uram, apoi dintr-o dată

se întâmplă rapid nişte chestii, prin intermediul unor

conincidenţe nefericite mă trezesc acasă la el de Crăciun,

apoi sunt angajată ca secretară a lui şi dintr-o dată el îmi

zâmbeşte şi mie mi se opreşte inima. Apoi el mă sărută şi

după aia strică tot. Apoi Jacob o face lată şi eu mă văd

obligată să-i salvez pielea, şi astfel mă găsesc petrecând

concediul cu şeful meu, pe care cică îl uram, dar pe care se

pare că nu-l mai urăsc atât de mult, ci mă îndrept încet, dar

sigur, în direcţia opusă.

- Nu, sunt doar obosită – i-am răspuns încet lui Jasper.

El n-a părut convins, dar n-a comentat nimic. Asta m-a făcut

să-l plac şi mai mult. James şi Alice dansau în apropierea

noastră şi chiar înainte să-mi dau seama, mă aflam în braţele

lui James, iar Alice se depărta dansând şi râzând în braţele

soţului ei.

- Ce-ţi spunea Jasper despre mine? – a întrebat James, cu

cea mai serioasă expresie pe care o văzusem până atunci pe

faţa lui; de obicei era numai zâmbet.

L-am privit contrariată. Apoi am zâmbit larg.

- E ceva ce-ar trebui să ştiu?

El s-a încordat uşor şi apoi a râs cam forţat. După reacţia lui,

chiar ai fi zis că are ceva de ascuns.

- Nu. Eram doar curios.

Apoi a zâmbit ceva mai sincer. L-am privit mai atentă. James

chiar era un bărbat frumos şi atractiv. Nu era genul meu, dar

presupun că aş putea măcar să încerc să mă simt bine. La

urma urmei, pentru asta sunt concediile, să te distrezi. Ce

credea Edward, că scopul acestei vacanţe e să se distreze

numai el, nu şi eu? Şi nu mi-a pus nicio condiţie cu

activităţile plănuite pentru vacanţa asta. A spus doar să vin

să-i ţin companie, nu că ar trebui să fiu legată cu o lesă de el

sau ceva de genul ăsta. Puteam să acord atenţie şi altui

bărbat, deşi nu mai puteam să-mi dau seama dacă îi păsa

sau nu de chestia asta.

I-am zâmbit seducător lui James şi mi-am dat capul pe spate.

Ochii i s-au întunecat şi m-a strâns mai tare. Ok, poate am

fost un pic prea convingătoare. Dar era timpul să-i

administrez lui Edward puţin din propriul lui medicament.

I-ar prinde bine o porţie. Când ne-am întors la masă, James

avea braţul în jurul mijlocului meu şi eu îi zâmbeam cât de

veselă puteam. Dacă mă aşteptasem la o reacţie din partea

lui Edward, aşteptările mi-au fost înşelate. A schiţat un

zâmbet strâmb şi apoi s-a întors spre blonda odioasă de

lângă el. Ce avea aşa interesant, n-aveam să înţeleg în vecii

vecilor. Bine, era frumoasă şi toate alea, dar era o blondă de

plastic, fără creier. Cred că acum înţeleg ce vroia să spună

mama lui Edward. Fetele ca ea nu au alt scop decât acela de

a se bronza la soare.

M-am aşezat la masă şi nu l-am mai privit pe Edward tot

restul serii. Mă simţeam umilită de atitudinea lui şi nu-mi

dau seama de ce am crezut că o să-l enervez dacă mă joc

puţin cu James, dar n-aveam de gând să dau înapoi. M-am

întors spre James şi i-am acordat mult mai multă atenţie

decât ar fi trebuit. El părea destul de încântat, dar speram să

nu înţeleagă greşit gesturile mele. Aveam să aflu mai târziu

că m-am înşelat amarnic în privinţa lui.

—

A doua zi m-am trezit cu o durere incredibilă de cap, aveam

senzaţia că o să-mi crape din clipă în clipă. Era clar, viaţa de

noapte nu era făcută pentru mine. Eu eram mai mult genul

de fată de interior, care să lucreze într-un muzeu prăfuit

sau… într-un birou. Am oftat şi am ridicat capul. Doamne,

parcă era de plumb. Oare aşa te simţeai după o

mahmureală? Dacă da, îi compătimeam pe oamenii ăia. Eu

băusem cel mult un pahar de şampanie şi mă durea capul

teribil.

Am aruncat o privire spre ceas. 9 dimineaţa. Uau, nici n-ai fi

zis că m-am culcat acum trei-patru ore. De ce n-am putut să

dorm mai mult? – m-am plâns eu în sinea mea. M-am ridicat

cu greu din pat, m-am împleticit până la baie şi mi-am dat cu

nişte apă rece pe faţă. Arătam groaznic. Primul impuls când

mi-am văzut faţa reflectată a fost să ridic pumnul şi să-l

izbesc în sticla rece.

Aveam cearcăne uriaşe şi negre sub ochi, probabil de la

rimel. N-am avut timp să mă şi demachiez de dimineaţă,

eram prea obosită. Nici nu mai ţin minte când mi-am scos

rochia. Oh, pentru că nu mi-am scos-o. Când am privit în jos

şi am văzut rochia pe mine, toată boţită şi întoarsă cu faţa în

spate, am închis ochii şi am gemut. Cred că aveam urme pe

tot corpul. Am descheiat fermoarul de la spate şi am lăsat-o

să-mi cadă la picioare. Am dat drumul la apă în cadă şi am

aşteptat să curgă. Stăteam în picioare ca o idioată şi mă

uitam cum ţâşnea apa din robinet.

Când s-a umplut, am turnat toate felurile de arome de pe

etajeră şi vreo trei feluri de spumă. Cred că am stat mai mult

de o oră în baie. Mă simţeam sleită de puteri, moleşită şi

încă mă durea capul. Când am ieşit din cadă chiar nu mai

ştiu, dar m-am trezit când am auzit un zgomot discret în

cameră. Am deschis ochii pe jumătate şi am observat o

femeie brunetă care ieşea din baie cu nişte prosoape ude.

Femeia păşea pe vârfuri prin cameră, probabil să nu mă

trezească. Mi-am dat părul din ochi şi am aruncat pătura de

pe mine. Muream de cald.

- Bună ziua, domnişoară – a spus fata brunetă, zâmbind.

De-abia acum am văzut că purta o rochie simplă neagră,

până la genunchi şi un sorţ alb legat în faţă. Ah, era o

uniformă.

- Bună ziua? – am mormăit încruntată.

Când am privit ceasul, am sărit din pat în capul oaselor. O

Doamne, am pierdut mai mult de jumătate de zi. Am fugit

repede la dulap şi am scos nişte perechi de pantaloni şi

câteva tricouri de ale mele. Uitasem de hainele mele

elegante.

- Nu vă faceţi grijii, domnişoară – a spus bruneta, zâmbind

din nou. Puteţi să mai dormiţi, dacă vreţi. Domnul a spus să

nu vă deranjez.

Am privit-o confuză.

- Care domn?

- Domnul Edward. Când a văzut că nu coborâţi, m-a trimis să

vă chem. Dormeaţi în cadă. Şi am chemat-o pe domnişoara

Alice să mă ajute să vă duc în pat.

Ah, pe bună dreptate nu-mi aminteam când am ieşit din

baie. I-am zâmbit slab şi m-am trântit înapoi în pat. M-am

întors cu faţa spre fereastra închisă şi am privit ameţită baia

de lumină în care era scăldată camera. Fata brunetă s-a mai

plimbat de câteva ori prin cameră şi apoi a plecat.

După câteva minute m-am dus la fereastră şi am deschis-o.

Avea vedere spre piscină şi când am văzut că sunt câteva

persoane acolo, m-am dat repede din fereastră să nu mă

vadă. În ciuda faptului că eram la etaj, auzeam destul de clar

ce vorbeau de parcă stăteam chiar lângă ei.

- Când vine Emily cu prânzul? Mi-e foame – l-am auzit pe

Jasper întrebând.

Cineva a gemut.

- Poţi să vorbeşti mai încet? Îmi plesneşte capul.

Deci nu eram singura.

- Aşa-ţi trebuie – a spus o voce piţigăiată de femeie şi n-am

avut nicio dificultate în a o identifica. Dacă nu te prosteai

aseară cu micuţa secretară a lui Edward, nu te îmbătai în

halul ăsta.

Cineva a oftat şi apoi nimeni n-a mai zis nimic. Probabil le-a

fost adusă mâncarea, pentru că am auzit zgomot de farfurii

şi furculiţe.

- Alice – a spus Edward.

N-aveam nicio îndoială că era vocea lui. Inima mi-a accelerat

puţin şi muream să trag cu ochiul pe fereastră. Poate dacă

mă ascund pe după perdea…

Aşa am şi făcut. M-am ridicat mai întâi pe vine şi m-am

ascuns după cortina crem. Prima dată l-am văzut pe James,

stătea în apă la marginea piscinei şi ciugulea dintr-o farfurie.

Jasper şi Alice stăteau unul lângă altul pe acelaşi şezlong, iar

Edward stătea în faţa lui Alice, aplecat puţin spre ea. Deşi

şoptea, am auzit ce i-a spus:

- Du-te, te rog, până sus, şi vezi ce face Bella. Trebuia să se fi

trezit până acum.

Am simţit cum zâmbesc împotriva voinţei mele şi am

încercat să sting licărul de speranţă care prindea rădăcini în

mine. Dar se pare că nu numai eu auzisem şoaptele lui

Edward. Vocea Tanyei s-a auzit de undeva din stânga, dar

n-o puteam vedea.

- Da, Alice, poate se îneacă în cadă. Du-te repede. – a râs ea

isteric.

Edward a încleştat pumnii şi a închis ochii. Părea că încerca

să se calmeze. Am rânjit din nou, involuntar. Măcar avea un

anume simţ protector faţă de mine. Şi am fost din nou

uimită când James a sărit în apărarea mea.

- Vai, Tanya, azi eşti toată numai farmec! Eşti cumva geloasă

că de data asta nu mai eşti tu cea mai drăguţă din grup? – a

spus el ironic.

Oh, aş fi dat aproape orice să-i văd faţa Tanyei. Probabil era

una memorabilă. Dar bucuria mea a fost de scurtă durată,

pentru că mi-am dorit să fi fost Edward care să mă fi apărat,

nu James. De ce nu-şi urmează pur şi simplu instinctele? Era

evident c-a fost deranjat de remarca Tanyei la adresa mea şi

atunci de ce n-a protestat? Ce aşteaptă?

Gândurile mi-au fost întrerupte când Tanya a apărut în raza

mea vizuală. Purta o fustă scurtă albă şi un sutien de plajă

tot alb. Avea părul prins neglijent în vârful capului, dar tot

arăta de parcă stătuse două ore la coafor. Soarele arunca

reflexe portocalii în şuviţele ei blonde. Era superbă. Oricât

de mult o detestam, nu puteam nega evidenţa.

Se îndrepta cu paşi rapizi spre James şi acesta a dat înapoi.

Tanya a dat nervoasă un şut în farfuria lui James şi

conţinutul acesteia s-a împrăştiat în piscină. Edward a sărit

imediat de pe şezlong şi a prins-o pe Tanya de braţ. James a

început să râdă isteric şi a ieşit din piscină pe partea cealaltă.

Jasper s-a ridicat şi s-a dus lângă Edward, care avea acum un

braţ în jurul umerilor Tanyei şi cu cealaltă o freca pe braţ de

sus în jos, ca şi cum încerca s-o consoleze. Nu vreau să-mi

imaginez ce-i spunea, îmi făcea rău, şi la propriu şi la figurat.

Alice se ridicase şi se îndrepta spre intrarea din spate.

Presupun că venea să vadă ce fac eu. Am închis repede

geamul.

M-am dus în baie şi am controlat prin dulăpioare şi am găsit

în cele din urmă o tabletă de aspirine. Am umplut un pahar

cu apă, am luat aspirinele şi mi le-am pus pe noptieră. Am

strâns rapid hainele de pe jos şi le-am aruncat în dulap, apoi

am sărit în pat şi mi-am tras pătura până la gât. După exact

cinci secunde, s-a auzit o bătaie discretă la uşă.

- Intră – am spus, cu o voce leneşă.

Capul cu păr negru al lui Alice a apărut de după uşă şi a privit

înăuntru. A zâmbit.

- Oh, eşti trează. Edward m-a trimis să văd ce faci.

Vroiam să-i spun ”ştiu”, dar am tăcut. În schimb, i-am zâmbit

slab.

- Mă simt puţin cam rău. Crezi că e în regulă dacă stau în

cameră azi? – am întrebat, rugându-mă să spună da.

Alice a intrat în cameră şi a închis uşa după ea. S-a aşezat pe

marginea patului şi mi-a pus mâna pe frunte. Apoi a văzut

pastilele pe noptieră.

- Nu pare că ai febră. Te doare capul? – a întrebat,

îngrijorată.

Eu am dat din cap.

- Mda, cred că viaţa de noapte nu e făcută pentru

persoanele care-şi petrec opt ore pe zi în spatele unui birou

– am zis eu, zâmbind.

Mi-a dat părul la o parte de pe frunte şi m-a studiat îndelung

cu ochii ei negri şi calzi. Mă simţeam ciudat sub privirea ei

scrutătoare şi am încercat să n-o privesc în ochi, de teamă să

nu găsesc acolo ceva care să mă facă să mă deschid în faţa

ei. Oricât de mult aveam nevoie de o prietenă, şi oricât de

convinsă eram că nu era nimeni mai potrivit ca Alice la

capitolul ăsta, nu puteam pur şi simplu să mă destănui ei.

Oricum, sentimentele mele erau învălmăşite şi în capul meu

era un haos. N-aş şti nici ce să-i spun. Şi n-aveam

certitudinea că ea n-avea să-i spună lui Edward. Pe mine mă

cunoştea de o zi, iar pe Edward de câţiva ani. Era logic şi

normal să-l aleagă pe el în defavoarea mea.

- Noi mergem la club să jucăm tenis. Nu vrei să vii şi tu? – a

întrebat ea, cu vocea plină de îndoială.

Am privit-o şi am văzut că nu se mai uita la mine, ci undeva

într-un punct fix de pe covor. Aveam senzaţia că vroia să-mi

spună ceva.

- ”Noi” însemnând cine? – nu m-am putut abţine să nu

întreb.

Alice m-a privit cu coada ochiului.

- Eu, Jasper, Edward şi… Tanya.

A oftat.

- Uite, Bella, ştiu că nu e treaba mea, dar cred că e ceva între

tine şi Edward care te face nefericită. Vrei să vorbeşti despre

asta?

Am simţit cum mi s-au umplut ochii de lacrimi şi mi s-a pus

un nod în gât. N-am mai putut să vorbesc, aşa că doar am

dat negativ din cap.

- Bine, nu mai insist, dar dacă-ţi faci griji din cauza Tanyei, să

ştii că n-ai de ce. E o persoană simpatică, odată ce ajungi s-o

cunoşti.

Eu am chicotit în sinea mea, ”simpatică” şi ”Tanya” în

aceeaşi propoziţie era o asociere ciudată. Alice a continuat.

- Partea proastă e că se isterizează de fiecare dată când pe o

rază de zece kilometri în jurul lui Edward se află o femeie

frumoasă, neînsoţită.

- Alice, mă flatezi – am spus eu, râzând uşor.

Ea m-a privit cu o sprânceană ridicată.

- Te-ai uitat recent într-o oglindă? Şi oricum, să nu dai vina

pe Edward pentru prezenţa ei aici. Eu şi Jasper am întâlnit-o

pe aeroport şi eu aş fi putut vorbi o zi întreagă cu ea fără să-i

spun de planurile noastre, dar cine s-ar fi gândit că o să-şi

schimbe planurile acolo pe aeroport, pentru numele lui

Dumnezeu!

A ridicat exasperată mâinile în aer. Eu am chicotit.

- Iar James, ei bine, el era deja aici când am sosit. Bella, am

văzut aseară că ai stat cam mult în compania lui. E o

influenţă nefastă pentru tine. Să ştii că nu e aşa inocent cum

pare. Doar ascultă-mă, ştiu ce vorbesc. Îi cunosc pe amândoi

de mult mai mult timp decât tine.

Nu ştiam ce să-i spun; îi eram recunoscătoare pentru sfaturi.

- Mulţumesc, Alice – i-am spus şi i-am zâmbit sincer. Dar

prefer să rămân în cameră pentru cel puţin următoarele trei

ore. O să fac o baie…

Alice şi-a dat ochii peste cap.

- Dacă vrei să faci baie din nou, mai bine te las să dormi.

A chicotit. Eu am roşit când mi-am amintit că a trebuit să mă

care din baie în dormitor. Şi mai eram şi dezbrăcată. Slavă

Domnului că menajerei i-a trecut prin cap să o cheme pe

Alice, şi nu pe Edward. Imaginile mele mentale nu erau

tocmai decente în timp ce mi-l imaginam pe Edward

transportându-mă goală din baie înspre pat. Hm, poate n-ar

fi fost o idee chiar atât de rea…

Mi-am izbit o palmă peste frunte şi i-am zâmbit stânjenită.

Alice s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Înainte să iasă, mi-a

spus peste umăr:

- Ne întoarcem în câteva ore. Să te odihneşti şi să mănânci

bine.

Mi-a făcut cu ochiul.

- Ne vedem la piscină mai târziu.

Apoi a ieşit. Eu m-am trântit pe spate şi am studiat tavanul.

Am oftat şi apoi m-am dus din nou să fac o baie. Speram ca

de data asta să nu mai adorm în cadă.

Capitolul 12

Exact pe dos

După ce am ieşit din baie, mi-am scos un roman dintre cele

pe care mi le adusesem de acasă şi am început să citesc.

După ce am citit mai bine de jumătate de carte, am fost

întreruptă de o bătaie la uşă. Am tresărit uşor. Am dat fuga

la fereastră şi m-am uitat spre piscină. M-am gândit că

ceilalţi se întorseseră şi se adunaseră deja la piscină, iar Alice

a venit să mă caute. Dar nu era nimeni jos.

Mi-am strâns mai tare halatul de baie în jurul meu, în timp

ce persoana de la uşă a mai bătut o dată, mai încet de data

asta. Mai întâi am întredeschis uşor uşa şi când am văzut că

e James, am deschis-o larg. I-am zâmbit.

- Hei, v-aţi întors deja?

El era prea preocupat să mă devoreze cu ochii ca să mai

acorde atenţie întrebării mele. M-am cuprins încet cu un

braţ, uitându-mă jenată în jurul meu şi sprijinindu-mă de

uşă. Poate nu fusese o idee bună să ies la uşă doar în halat,

era cam scurt. Începeam să mă simt foarte, foarte incomod.

Brusc, mi-am dorit ca Edward să fie lângă mine, să mă aflu în

braţele lui protectoare.

După alte câteva clipe în care s-a holbat la mine din cap până

în picioare, ca la o marfă, a ridicat ochii spre mine şi a spus:

- Ăă, nu. Eu n-am fost, mă simţeam rău.

Apoi mi-a zâmbit. Deşi cred că se voia a fi un zâmbet

seducător, mie mi s-a părut mai mult răutăcios. M-a trecut

un fior pe şira spinării şi inima a început să-mi bată mai tare.

- Am auzit că şi tu te simţeai rău şi am zis să vin să-ţi ţin

companie în cameră – a continuat el, încă cu zâmbetul ăla

obraznic pe faţă.

Ok, nu pot să stau în aceeaşi cameră cu el. Deşi seara trecută

a fost o companie plăcută şi nu prea, acum, la lumina zilei,

îmi cam inspira teamă. Îi eram recunoscătoare că nu m-a

lăsat singură într-un colţ, dar să fiu singură cu el în camera

mea… fără nimeni altcineva în casă decât servitorii, nu ştiu.

Chiar îmi era teamă, presupun că simţul meu de apărare îşi

spunea cuvântul. Era ceva nedefinit, un semnal de alarmă în

capul meu care ţipa zgomotos.

I-am zâmbit forţat, iar o parte a creierului meu făcea rapid

planuri. Edward şi ceilalţi erau plecaţi deja de cel puţin trei

ore, cred că ar trebui să se întoarcă de acum. În cameră

n-aveam de gând să stau cu el, aşa că singura soluţie era să

mergem la piscină. Eram la parter şi pentru orice

eventualitate, servitorii erau tot acolo. Paul, şoferul, era

destul de masvi din câte observasem eu.

- Ăă… am pierdut deja jumătate de zi în cameră. Ce-ai zice să

mergem să înotăm?

Vocea mea era cam tremurată, speram ca James să nu-mi

sesizeze teama.

- Desigur – a spus el vesel. Ne vedem jos în zece minute.

Apoi mi-a făcut cu mâna şi a plecat. N-am închis uşa până

n-am auzit uşa camerei lui închizându-se în urma lui. Am

închis uşa şi am încuiat-o.

M-am dus în baie să mă pieptăn şi pielea mea palidă era şi

mai albă decât de obicei. Chiar mă speriasem. Poate

temerile mele păreau nefondate, dar îmi doream foarte

mult să se întoarcă Edward. Mă simţeam mai bine cu el în

preajmă, îmi dădea un sentiment de siguranţă.

Mi-am luat tot costumul întreg de baie şi un halat de plajă şi

am coborât la piscină. James era deja acolo, înota. Eu l-am

salutat şi m-am aşezat pe un şezlong. După câteva lungimi

de bazin, s-a oprit la marginea piscinei şi a început să soarbă

din paharul de şampanie.

- Şi ce mai face fratele tău? – a întrebat el cu o expresie

serioasă.

Uau, încă îşi mai aminteşte de Jacob. Mă mir. Vorbisem cu el

ieri la telefon şi i-am spus că nu mai sunt supărată deloc pe

el, că vacanţa nu e chiar aşa de rea şi în general, chestii

optimiste. Mi s-a părut cam trist şi a spus că deja îi era dor

de mine. Chiar dacă nu ne văzusem de două zile şi părea o

tâmpenie, şi mie îmi era dor de el.

- Se descurcă – am răspuns într-un final.

În următoarea jumătate de oră am stat de vorbă şi nici n-am

simţit cum a trecut timpul. El a stat tot timpul în piscină şi nu

s-a mai uitat la mine în feluri care să-mi dea de bănuit.

Imediat mi-a fost ruşine pentru ce am gândit despre el, mi-a

fost ruşine pentru sentimentul de teamă pe care l-am simţit

când a venit la uşa mea. Nu vroia decât să fie amabil, iar eu

eram îmbrăcată sumar, presupun că aşa ar fi reacţionat orice

bărbat care mă considera cât de cât atrăgătoare. Şi James a

fost prietenos cu mine încă de la început, de când ne-am

văzut prima dată.

Când cerul a devenit de un roz pal şi se reflecta subtil în apa

clară din piscină, n-am rezistat tentaţiei şi am înotat şi eu

câteva lungimi de bazin. M-am luat la întrecere cu James şi

cred că m-a lăsat să câştig, nu eram o înotătoare atât de

bună. Ne-am mai stropit puţin, am râs şi am glumit şi apoi

ne-am întins pe şezlonguri, sorbind fiecare din băutura lui: el

şampanie, eu suc de fructe.

- Bella – spuse el într-un târziu, întorcând capul spre mine.

Eşti o fată foarte simpatică, diferită de toate celelalte pe

care le-am cunoscut.

Bine, de ce trebuia să vorbească despre asta? Mă făcea să

mă simt incomod. M-am simţit foarte bine după-amiaza asta

în compania lui, de ce ţinea neapărat să strice lucrul ăsta?

I-am zâmbit ezitant, neştiind ce să-i răspund. Nu vroiam să

fiu grosolană cu el, dar nici să-i dau speranţe false.

- Mulţumesc, James, eu…

El s-a ridicat în şezut şi m-a privit exact în ochi. Nu puteam să

mă uit în altă parte şi nu din cauză că mă pierdeam în vraja

lor, ci pentru că-mi ţinea cumva captivă privirea. Era bizar.

Îmi dădea fiori.

- Nu vreau să te simţi presată. Nu ştiu ce e între tine şi

Edward, vroiam doar să ştii că stau şi eu-

S-a oprit brusc şi a privit peste umărul meu. M-am întors să

văd ce-i atrăsese atenţia şi l-am văzut pe Edward stând în

pragul uşii din spate, cu o Tanya arătând foarte mulţumită

agăţată de braţul lui. Nu arăta prea fericit. Îl fixa cu privirea

pe James într-un mod nu tocmai plăcut.

Eu am fost atât de fericită să-l văd, încât nici nu-mi păsa dacă

era supărat. Eram pur şi simplu fericită să-l am în faţa mea în

sfârşit. Nu mi-a păsat nici de Tanya şi nici de privirea ei

ameninţătoare în timp ce m-am ridicat de pe şezlong şi am

mers spre ei.

- Edward! – am zis veselă.

El şi-a îndreptat ochii spre mine şi pe chipul său au trecut

succesiv mai multe emoţii: furie, confuzie, uşurare şi în cele

din urmă… fericire pură. Fiecare dintre ele m-a derutat, dar

am uitat de toate nelămuririle mele când Edward a dat-o pe

Tanya la o parte şi s-a îndreptat cu paşi repezi spre mine. Am

crezut că o să mă ia în braţe, dar mi-a pus o mână pe umăr şi

cu cealaltă m-a prins de mână. Am fost lovită de un mic

„mare” val de dezamăgire că încă nu îndrăznea să-mi dea

dovezi de afecţiune de faţă cu ceilalţi, dar l-am ascuns cu

agerime.

- Cum te simţi? – a întrebat şi mi-a potrivit o şuviţă udă după

ureche.

Atingerea lui rece m-a făcut să tremur, dar nu de frig. Cred

că a observat, pentru că buzele i-au zvâcnit într-un zâmbet

involuntar şi mi-a strâns încet mâna. Nu ştiu dacă mi s-a

părut sau nu, dar înainte ca vocea plină de venin a Tanyei

să-mi spulbere clipa de linişte, Edward începea să se aplece

spre mine.

- Haide, dragule, trebuie să ne pregătim pentru petrecere.

Edward a oftat şi mi-a dat drumul, dar n-a lăsat-o pe Tanya

să-l apuce iar de braţ. O privire cruntă din partea lui a

făcut-o să renunţe la a doua încercare.

- Petrecere? – am repetat eu, derutată.

James s-a alăturat grupului, punându-şi uşor palma la baza

spatelui meu.

- Da – a spus Edward, cu vocea încordată. Dăm o petrecere

în seara asta.

—

Dacă la prima petrecere am avut nevoie de ajutorul lui Alice

să-mi aleg ţinuta, de data asta eram sigură. Urma să port o

rochie neagră scurtă, extrem de scurtă, cum nu mai

purtasem înainte. Avea două şiruri de bretele pe umeri şi o

mică curea în talie. Am recunoscut fără aroganţă că

picioarele mele arătau destul de bine în ea.

Înainte să încep să mă pregătesc, am făcut un duş revigorant

şi am început să mă machiez. Mi-am luat portfardul, dar

după ce l-am examinat de câteva ori, m-am hotărât că un

fard discret şi rimelul sunt de ajuns. Părul mi l-am lăsat liber.

Pentru a treia oară în ziua asta, am fost întreruptă de o

bătaie în uşă. Mi-am pus din nou halatul pe mine şi am

deschis uşa. Era doar Alice. Am răsuflat uşurată.

- Bună, Bella. Ai puţin timp?

Am zâmbit sinceră şi i-am făcut loc să treacă.

- Arată-mi cu ce te îmbraci în seara asta ca să mă duc şi eu

repede să mă pregătesc.

I-am arătat rochia neagră şi Alice a oftat extaziată.

- E superbă, Bella, zău. O să-l dai gata pe Edward în seara

asta.

Mi-am dat ochii peste cap şi m-am aşezat pe pat.

- Mda, nu prea cred – am spus, iar nota de regret din vocea

mea era evidentă.

Alice s-a aşezat lângă mine şi mi-a luat mâinile între ale ei.

- Haide, Bella, nu-mi zi că n-ai văzut cum se uită la tine.

Alice mă privea cu sprâncenele ridicate. Arăta atât de comic,

încât am chicotit încet.

- Da, când nu e Tanya în aceeaşi încăpere.

M-a uimit până şi pe mine tristeţea care răzbătea din tonul

meu. Alice a oftat.

- Ei, Tanya. Se ţine de el de ceva vreme şi dacă Edward avea

intenţii serioase, ar fi oficializat relaţia lor, dacă ar fi existat,

nu crezi?

A fost rândul meu să ridic din sprâncene.

- Nu sunt iubiţi?

- Nu, şi nici n-au fost. E doar un capriciu al Tanyei.

Mi-am plecat privirea.

- Da, şi se pare că Edward îi ţine hangul. N-ai văzut cum lasă

tot şi o consolează când e în toane proaste? Şi se pare că e

tot timpul.

Alice s-a ridicat şi a început să facă ture prin cameră,

gesticulând agitată cu mâinile ei mici.

- Bella, nu o cunoşti pe Tanya aşa cum o cunoaştem noi.

Când se enervează face nişte scene oribile şi penibile. Pe

Edward îl scot din sărite scandalurile. El e singurul care poate

s-o stăpânească. O alintă puţin şi-i cântă în strună şi de

obicei aşa ceva are efect. Încearcă doar să păstreze lucrurile

calme, Bella. Nu poate nici s-o alunge pur şi simplu. E fata

unui prieten foarte bun de familie, sau ceva de genul ăsta.

Dar are şi Edward limitele lui şi Tanya ştie foarte bine acest

lucru.

S-a oprit să respire şi apoi a continuat. Eu stăteam nemişcată

pe pat şi ascultam cu respiraţia tăiată ceea ce-mi spunea.

- Nu ştiu de ce Dumnezeu i-am spus că va fi şi Edward aici

când ne-am întâlnit, eu şi Jasper, la aeroport cu ea. Dar nici

prin cap nu mi-a trecut că o să-şi schimbe planurile pe ultima

sută de metri. Adică, avea şi biletul cumpărat. Zicea că se

duce în Hawaii sau nu ştiu unde. Dar cum a auzit că Edward

vine aici, gata, că vine şi ea.

Eu am oprit-o.

- Alice, nu e vina ta.

A oftat frustrată, dar apoi mi-a zâmbit larg.

- Hai pune-te la patru ace şi pune-l pe Edward la pământ.

Mi-a făcut cu ochiul, apoi a ieşit din cameră fredonând o

melodie şi ţopăind. Am scuturat amuzată din cap. Fiinţa asta

era incredibilă. Exploda de energie şi răspândea în jur

bună-dispoziţie. M-a făcut să mă simt mult mai bine. Şi parcă

acum nu mai eram aşa confuză vis-a-vis de comportamentul

lui Edward faţă de Tanya. Poate Alice avea dreptate.

Mult mai optimistă, am îmbrăcat rochia şi am ales o pereche

de pantofi negri cu bot rotund şi toc foarte înalt. Nu mi-am

pus niciun accesoriu, mi-am dat cu puţin parfum, am tras

adânc aer în piept şi apoi am apăsat pe clanţă.

James tocmai ieşea de după colţ. Ochii i s-au aprins când m-a

studiat în detaliu. Iar avea rânjetul acela răutăcios pe faţă,

cel care nu-mi plăcea. Mă făcea să mă simt vulnerabilă şi

lipsită de apărare. Sentimentul de teamă mi-a curs din nou

prin vene, fără voia mea.

A fluierat uşor în timp ce venea spre mine. M-a luat de mână

şi m-a pus să fac o piruetă.

- Bella, arăţi de milioane în seara asta.

Apoi s-a tras în spate şi a făcut o plecăciune. Asta a spart

gheaţa. Am chicotit încet, iar sentimentul de nelinişte a

dispărut. Mi-a oferit braţul său şi eu l-am luat,

recunoscătoare. Măcar n-o să trebuiască să dau singură

piept cu toată lumea selectă adunată în seara asta în casa lui

Edward. Sunetul muzicii uşoare şi zumzetul vocilor se auzea

încă de pe hol. Când am ajuns în capul scărilor, am observat

camera. La fel ca la petrecerea de Crăciun de acasă de la

Edward, toată mobila a fost împinsă lângă pereţi, doar

câteva scaune fiind răsfirate prin cameră. Câţiva chelneri cu

cămăşi albe serveau grăbiţi pahare cu şampanie prin

mulţime, iar un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de un

negru-lucios şi cu o vestă pe deasupra cânta la pian. L-am

recunoscut imediat, după culoarea unică a părului său de

aramă. Edward.

Când am început să coborâm încet scările, îl strângeam pe

James atât de tare de braţ, încât mă miram că nu protesta.

Nici nu eram sigură că picioarele mele atingeau pământul,

ochii mei erau fixaţi pe fiinţa minunată din faţa pianului.

Puteam să jur că muzica venea direct din rai. M-a observat

exact în acelaşi timp în care l-am văzut şi eu. Când ochii ni

s-au întâlnit, am intrat într-un fel de transă şi am avut iar

senzaţia aceea ciudată, dar plăcută, că mă pierdeam în

privirea lui profundă. Nici nu clipeam.

S-a ridicat încet de la pian, fără să-şi ia ochii din ai mei şi se

îndrepta direct spre mine. James m-a tras uşor de braţ, dar

eu nu i-am acordat atenţie. Am tresărit când un băiat cu tava

în mână a trecut prin faţa noastră şi mi-a întrerupt contactul

vizual cu Edward. James mi-a şoptit la ureche:

- Mă duc să fac rost de nişte băuturi. Să nu fugi.

Apoi s-a îndepărtat, în timp ce Edward se apropia din

direcţia opusă. Când a ajuns lângă mine, m-a studiat din cap

până în picioare. Ochii lui m-au complimentat cu căldură.

Mi-a luat mâna şi a pus-o pe umărul său, apoi m-a prins de

talie. Am început să ne legănăm uşor pe ritmul muzicii.

- Arăţi superb – a murmurat el la urechea mea.

Eu am roşit puternic. N-o să mă obişnuiesc niciodată cu asta.

El a chicotit uşor şi mi-a atins obrazul fierbinte cu vârful

degetelor.

- Vai de mine, domnişoară Swan, lumea ar putea spune că

n-ai mai auzit un compliment din partea unui bărbat.

- Lumea ar putea avea dreptate – am răspuns eu, zâmbind.

El a chicotit din nou şi m-a lipit mai tare de el. Îi simţeam

coapsele musculoase şi calde cum se mulau pe trupul meu şi

respiraţia mi s-a accelerat. Am ridicat încet capul şi am văzut

că mă privea fix. Când Edward a început să-şi încline încet

chipul spre mine, gândurile mi s-au amestecat pe loc şi

pulsul mi-a luat-o razna. Era atât de zgomotos în urechile

mele, încât n-aş fi fost surprinsă dacă şi el îl putea auzi.

Dar vocea lui James ne-a adus pe amândoi cu picioarele pe

pământ. Edward mi-a dat drumul şi şi-a dres încet glasul.

Mi-a zâmbit cam forţat şi apoi s-a scuzat:

- Mă duc să salut nişte prieteni.

Apoi s-a îndepărtat, nu înainte de a-l privi pe James cu o

uşoară încruntare.

- Îţi spunea ceva despre mine? – a întrebat el, întinzându-mi

un pahar cu şampanie.

- De ce mă tot întrebi asta? – am întrebat eu curioasă.

El şi-a plecat privirea şi a sorbit din pahar.

- Uită de asta. Hai să dansăm.

Dar atunci a intervenit Jasper şi m-am întors recunoscătoare

spre el.

- Bella – mi-a spus când am ajuns pe ringul de dans. Încearcă

să stai departe de James. Nu aduce nimic bun.

Mi-am amintit că mi-a spus şi Alice ceva de genul ăsta azi.

- De ce? – am întrebat. Mie mi se pare simpatic.

Jasper a oftat.

- Doar încearcă. Crede-mă, e mai bine pentru tine.

Am ridicat din umeri şi n-am mai insistat. Văd că nimeni nu

vroia să-mi spună nimic. După ce cântecul s-a terminat,

m-am uitat prin mulţime şi mi s-a pus un nod în gât. Tanya îşi

făcuse apariţia la petrecere, arătând, bineînţeles,

senzaţional. Rochia crem cu bretea pe un singur umăr lăsa la

vedere mult prea mult din piciorele ei zvelte şi bronzate, iar

sandalele cu toc înalt şi barete în jurul gleznei le făceau să

pară mai lungi. Părul îi era prins la spate cu o clemă aurie,

asortată cu un set de brăţări aurii de la mână. Brusc, nu

m-am mai simţit atât de bine în rochia mea sexy. Era clar că

ea arăta de mii de ori mai bine ca mine. Când o va vedea

Edward… ei bine, nu vroiam să-i văd faţa lui Edward când o

va vedea.

M-am întors şi m-am izbit în ceva tare. Am ridicat privirea şi

am văzut faţa zâmbitoare a lui James. Buzele lui subţiri erau

bosumflate uşor, iar ochii îi sclipeau şi erau uşor lipsiţi de

concentrare.

- N-am apucat să dansez cu tine – a spus el pe un ton

supărat, prefăcut.

L-am lăsat să mă ia în braţe, dar am regretat imediat. Mă

strângea prea tare, într-un mod dezagreabil.

- Ce ai băut? – am întrebat, încercând să mă eliberez din

strânsoarea de fier a braţelor sale.

El mi-a dat drumul imediat şi a zâmbit forţat.

- Doar un pahar de şampanie.

A ridicat mâinile într-un gest defensiv. Eu am oftat şi mi-am

masat tâmplele. Vroiam să fiu singură.

- Uite, James, îţi sunt foarte recunoscătoare pentru tot, dar

vreau să fiu puţin singură. Cred că mă duc să iau puţin aer.

Şi fără să aştept răspunsul lui, am plecat. Am ieşit pe uşa din

spate, am înconjurat piscina şi am pornit spre ocean. Mi-am

scos pantofii şi am păşit pe nisip. Era o senzaţie benefică

pentru picioarele mele obosite. Două nopţi pe tocuri era

deja mai mult decât puteau suporta. Plaja era pustie. M-am

apropiat de ocean şi m-am aşezat pe mal. Valurile înspumate

se rostogoleau paşnic şi zgomotul lor ritmic acoperea vag

muzica ce răzbătea din casa plină. Mi-am întors privirea spre

locul petrecerii. Peretele de sticlă devenise acum oglindă şi

mi-am văzut de la depărtare reflexia. Arătam ceva mai mare

decât un punct negru şi sclipitor.

M-am aşezat pe nisip şi mi-am sprijinit bărbia pe genunchi,

jucându-mă cu degetele în apă când valurile veneau destul

de aproape. Am trasat forme în nisip, pe care valurile le

ştergeau. Eram atât de obosită, nici n-ai fi spus că am dormit

jumătate de zi.

Nişte paşi înfundaţi în nisip m-au făcut să întorc capul

speriată. Silueta unui bărbat se profila dinspre casă şi eu

mi-am ţinut respiraţia. Oare Edward văzuse că am ieşit din

casă şi venise după mine? Ce ar trebui să-i spun? Inima îmi

bătea cu putere în timp ce bărbatul se apropia de mine, apoi

am întors capul dezamăgită când am distins trăsăturile

întunecate ale lui James. Chiar nu înţelegea că vreau să fiu

singură? Mă săturasem de el în seara asta, mă săturasem de

toată lumea.

S-a aşezat lângă mine pe nisip şi şi-a pus un braţ în jurul

umerilor mei. Am oftat şi i-am dat braţul la o parte. Mi-am

luat pantofii şi am vrut să mă ridic, dar el m-a prins de braţ şi

m-a tras înapoi pe nisip. Ok, acum chiar începeam să mă

îngrijorez.

- Am ieşit doar să respir nişte aer curat, acum vreau să mă

duc înăuntru.

El m-a tras spre el şi mi-a încercuit talia cu braţele.

- Mai stai puţin aici, să profităm de timpul ăsta în care

suntem singuri.

Nu cred că el şi-a dat seama cum a sunat ceea ce a spus, dar

mie mi s-a părut nepotrivit şi neplăcut.

- Sunt bine acum, vreau să merg înăuntru – am insistat eu,

încercând din nou să mă ridic.

Dar braţele lui mă strângeau mai tare acum, şi cu o mână îmi

strângea încheieturile la spate ca într-o menghină.

Înţelegeam acum avertisementul lui Jasper. Deja mă băgase

în sperieţi. Nu era cazul să exagereze.

- Dă-mi drumul – am spus tăios.

Nu mai aveam răbdare să fiu prudentă cu el, aşa că i-am

vorbit direct. Am început să mă zbat şi el m-a strâns şi mai

tare. Şi-a apropiat faţa de a mea şi mirosul puternic de alcool

mi-a întors stomacul pe dos.

- Eşti beat! Lasă-mă! – am strigat eu.

Capitolul 13

La momentul potrivit

El mi-a eliberat mâinile o secundă şi eu am respirat uşurată,

dar n-a făcut decât să-mi ia pantofii din mână şi să-i arunce

la câţiva metri de noi. Apoi s-a întins pe spate pe nisip şi m-a

tras deasupra lui. Picioarele mele erau de o parte şi de alta a

lui, însă gleznele îmi erau blocate sub pulpele lui, într-un

poziţie dureroasă. Deşi eu eram desupra lui, el stătea practic

pe gleznele mele şi eu am icnit de durere şi groază. Am

început să-l bat cu pumnii pe unde apucam, dar el mi-a prins

din nou încheieturile în capcană.

Aş fi plâns dacă n-aş fi fost atât de îngrozită de ceea ce urma

să se întâmple, dar eram prea speriată. Trebuia să scap, dar

era al naibii de greu. Cu o mână îmi ţinea încheieturile, iar cu

cealaltă m-a prins de ceafă şi-mi trăgea faţa spre el. Când a

ajuns destul de aproape, şi-a zdrobit buzele de ale mele şi

mirosul acru de alcool din respiraţia lui îmi provoca o

repulsie enormă. Am reuşit printr-un efort supraomenesc

să-mi trag capul înapoi şi l-am scuipat. Am vrut să ţip după

ajutor, dar când am deschis gura, el mi-a acoperit-o cu a lui

şi eu am simţit că o să vomit pe bune. Poate asta o să-l

oprească.

Mi-a dat drumul la ceafă şi a început să-şi plimbe mâinile pe

trupul meu. Nu simţeam altceva decât repulsie la atingerile

lui brutale şi atunci mi-am permis să plâng. Îmi doream ca

Jacob să fie aici să mă apere, vroiam braţele lui calde în jurul

meu şi vocea lui blândă să-mi şoptească că totul va fi bine.

Dar Jacob era la zeci de kilometri depărtare, iar plaja era

pustie. Chiar dacă aş fi ţipat, casa era destul de departe, iar

muzica mi-ar fi acoperit oricum vocea. Nu era nimeni care să

mă ajute.

După felul cum mă ţinea, cu o mână de ceafă şi cu alta îmi

strângea încheieturile, şi după felul cum stăteam peste el,

cine n-ar fi ştiut ce se întâmpla, ar fi putut foarte bine să

creadă că eu îl sărutam pe el. Nu puteam să ţip şi chiar dacă

aş fi putut, n-aş mai fi încercat, pentru că el profita imediat

de faptul că am deschis gura. Mi-era greaţă.

Am început să mă zbat şi să încerc să-mi scot mâinile din

strânsoarea lui ca o menghină, dar asta nu făcea decât să-l

excite şi mai mult, să mă tragă mai aproape. După

nenumărate eforturi, am reuşit să-mi eliberez încheieturile

din mâna lui, dar n-am apucat să mă folosesc de ele, pentru

că în secunda imediat următoare, o mână puternică m-a

apucat de braţ şi m-a tras de pe fiinţa deplorabilă de pe

nisip.

M-am întors spre salvatorul meu şi am văzut cu bucurie că

era Edward şi i-am zâmbit plină de recunoştinţă. Dar când

i-am văzut ochii duri şi distanţi, faţa roşie de furie, bucuria

mea a început să se evapore. Nu mă strângea de braţ, dar

atingerea lui era impersonală şi rece. M-am apropiat de el şi

am vrut să-i îmbrăţişez talia, dar el s-a tras în spate şi mi-a

dat drumul la braţ. Eram umilită, dar asta nu ştergea imensa

recunoştinţă pe care o simţeam că a venit exact la

momentul potrivit. Dacă nu apărea Edward, cine ştie cât de

departe ar fi putut ajunge James. M-am cutremurat şi am

alungat imaginile dezgustătoare din capul meu.

- Edward, nici nu ştii ce mult mă bucur că ai venit-

- N-ai putut să mai aştepţi până în cameră? – a spus cu vocea

de gheaţă.

Mie mi-au murit cuvinzele pe buze. Doar nu credea că eu şi

James… Nu putea să creadă aşa ceva despre mine! Atât de

puţin mă cunoştea?

- Nu e ce crezi, Edward! Crede-mă, eu am ieşit-

- Bella, nu te mai scuza atât – a continuat el pe acelaşi ton

tăios. Ceea ce mă surprinde e că v-aţi abţinut atâta timp. Nu

v-aş fi întrerupt, dar înăuntru este totuşi o petrecere, iar

dacă nu aţi observat până acum, peretele este de sticlă.

A gesticulat spre casă. Am privit în direcţia în care arăta şi

am văzut reflectată în sticlă scena de pe plajă. James întins

pe nisip, frecându-şi buza inferioară cu degetele. Edward în

picioare în faţa lui, aruncând pumnale de foc prin privire atât

spre mine, cât şi spre el. Iar eu la câţiva paşi de Edward, cu

rochia şifonată şi părul răvăşit. Nu ştiu cum se vedea

dinăuntru, dar scena era hilară.

Cuvintele lui m-au ars ca focul. Le-am simţit cum au trecut

de pânza creierului şi pur şi simplu nu voiau să se proceseze.

Eu nici nu concepeam ca el să nu mă creadă. Se pare că mai

am de lucrat la partea cu încrederea. În momentul acela, îl

vroiam mai mult ca oricând pe Jacob lângă mine. Am simţit

lacrimile cum mi-au umezit ochii, dar le-am reţinut şi am

ridicat privirea spre Edward. Nu putea să creadă aşa ceva

despre mine. Pur şi simplu era ceva absurd, era o noţiune

abstractă, inexistentă. Imposibil.

- Edward – am spus încet, cu o voce rugătoare. Nu vezi că e

beat? El-

Dar vocea mi s-a stins şi nu mai ştiam ce să spun. Capul mi-a

căzut în piept. Valurile de păr castaniu mi-au căzut în

cascade de o parte şi de alta a feţei, iar lacrimile şi-au găsit

drumul firesc pe obrajii mei şi apoi pe nisip. James s-a ridicat

după multe eforturi şi a început să-şi aranjeze ţinuta şi să se

scuture de nisip. Nu-i vedeam expresia feţei şi nici pe cea a

lui Edward, dar am văzut că avea pumnii atât de strâns

încleştaţi, încât venele îi ieşeau în evidenţă.

- Edward, îmi pare rău. Nu ştiam că tu şi ea…

Atât putea să spună, nenorocitul? Că-i părea rău că s-a băgat

pe teritoriul lui Edward? Nici măcar n-avea curaj să

recunoască josnicia de care era în stare şi fapta

repugnătoare pe care era pe cale s-o facă. Dar eu nu mai

aveam putere să lupt. Genunchii au cedat sub mine şi aş fi

căzut dacă braţele puternice ale lui Edward nu m-ar fi prins.

James s-a repezit şi el spre mine, dar eu am întins o mână

înainte ca pentru a mă apăra de ceva ce urma să cadă pe

mine şi cealaltă mi-am pus-o la ochi.

- Dispari de aici în clipa asta! – a ţipat Edward la el.

N-a mai aşteptat şi o a doua cerere şi a plecat

împleticindu-se. Am deschis încet ochii şi am văzut faţa lui

Edward. Nu mai era la fel de furioasă, dar era încă scârbit,

asta era clar.

- Trebuie să mă asculţi, Edward. Eu nu am vrut..

Vocea-mi tremura şi cuvintele mi-au fost înecate de lacrimile

nenumărate care-mi curgeau acum liber pe faţă. Desgiur că-l

credea pe James, doar era prietenul lui. Exact ca orice

afemeiat care ţine cu altul. Nu ştiu de ce mi-am făcut

speranţe în privinţa lui. Sperasem în adâncul meu că aveam

să descopăr un suflet uimitor şi bun în spatele bărbatului

superficial care părea a fi. Se poate să mă fi înşelat atât de

mult?

Plângeam de-a binelea acum şi mintea-mi era golită de tot.

Nu mai vroiam să mă gândesc la nimic. Vroiam să mă fac

mică, mică şi apoi să dispar. De ce mi se întâmplau mie toate

astea? Trebuie să fi păcătuit îngrozitor într-o viaţă anterioară

dacă am parte de atâtea necazuri.

Am simţit cum am fost ridicată de pe nisip şi purtată în

braţe. Am auzit vag sunetul muzicii, apoi cerul înstelat a

dispărut, în locul lui apărând un tavan de un alb sclipitor. Am

realizat că Edward mă căra în braţe pe scări şi chiar dacă

eram dezamăgită de el, n-am protestat. N-aveam putere să

scot niciun cuvânt, gâtul îmi era uscat. Şi dacă aş fi încercat

să vorbesc, mai mult ca sigur că aş fi izbucnit în lacrimi.

Când a ajuns la camera mea, a deschis uşa cu piciorul şi m-a

transportat spre pat. M-a aşezat pe perne şi apoi mi-a dat

pantofii jos. Eu m-am întors cu faţa spre fereastră şi am

privit prin perdea cerul înţesat de stele sclipitoare. Mi-am

pus o palmă sub obraz şi am închis ochii să împiedic lacrimile

amare să cadă. Doamne, eram incredibilă. De când

devenisem eu o plângăcioasă? Începeam şi eu să mă satur

de cât plângeam. N-ar trebui să existe o limită şi la lacrimile

astea? Nu depinde cantitatea de lacrimi de ceva anume,

cum ar fi de câtă apă consumi sau ceva de genul ăsta? De

unde apar toate?

În ciuda eforturilor mele, mi-au scăpat câteva lacrimi printre

pleoapele strâns închise. Le-am şters rapid şi apoi am oftat.

De-abia după ce mi-a atins încet braţul mi-am reamintit că

era şi Edward acolo. M-am întors spre el, pregătită să-i explic

din nou cum ştiam mai bine ce s-a întâmplat pe plajă. Dacă

era nevoie, îi povesteam ce am făcut în fiecare secundă după

ce am dansat cu el. Şi dacă nu mai era altă alternativă, i-aş fi

spus şi motivul pentru care am ieşit afară. Nu ştiam dacă

avea să mă creadă, dar speram din tot sufletul că da.

Dar nu mi-a dat ocazia. Mi-a acoperit brutal gura cu a lui,

într-un sărut violent care părea mai mult o pedeapsă. Mi-a

despărţit forţat buzele şi mi-a invadat gura. După câteva

secunde, gura lui a coborât pe gâtul meu şi m-a muşcat. Eu

am tresărit puternic când dinţii lui mi-au pătruns în carne şi

i-am prins capul între palme. Ştiu că era supărat, dar nu era

cazul să mă rănească fizic. El mi-a dat mâinile la o parte şi

şi-a continuat expediţia în jos pe pieptul meu. Mi-a dat

imediat bretelele la o parte şi a început să-mi tragă rochia în

jos pe umeri.

Inima mea a pornit-o într-un galop nebun şi auzeam ecoul

pe care-l făcea când se izbea de coaste. Gânduri de panică şi

plăcere s-au învălmăşit în mintea mea şi aşa răzvrătită, iar

trupul meu trădător se arcuia spre el, cerşind în tăcere mai

mult. Mâinile lui experte au îndepărtat materialul rochiei şi

mi-au expus sânii. Sângele fierbinte mi-a inundat obrajii şi aş

fi putut muri de ruşine. Niciun bărbat nu mă mai văzuse

goală înainte. Mi-am acoperit pieptul cu un braţ şi cu celălalt

am încercat să-mi trag înapoi rochia în sus. El a mârâit furios

şi mi-a dat braţele la o parte. Mi-a prins încheieturile într-o

mână şi mi le-a ridicat deasupra capului. Mi-a mângâiat scurt

sânul şi apoi a sărit jos de pe pat.

Eu am răsuflat uşurată. Asta până când am văzut că începe

să-şi scoată sacoul şi pantofii. M-am tras speriată în spate şi

m-am acoperit cu cearceaful, ridicându-mi genunchii la

piept. El a rânjit dispreţuitor şi a început să-şi descheie

nasturii cămăşii. Eu începeam să mă sperii de-a binelea şi

m-am tras înapoi până am atins tăblia patului. Edward s-a

aşezat cu genunchii pe pat şi a început să se apropie de

mine. A rânjit dispreţuitor.

- Nu mai ai unde să fugi.

În vocea lui era un amestec de dorinţă şi furie. Dacă nu-mi

era teamă pentru mine, poate aş fi considerat că e

seducătoare. Mi-a încercuit glezna cu degetele şi m-a tras

spre el. Şi-a trecut mâna prin părul meu şi s-a aplecat să mă

sărute pe colţul gurii. Apoi s-a încordat şi s-a tras în spate, cu

o expresie dezgustată.

- Ai părul plin de nisip. Şi miroşi a James.

Durerea m-a înjunghiat ca un pumnal în mijlocul pieptul şi

mi-am îmbrăţişat singură trupul. Mi-am impus să nu plâng,

dar era greu când vedeai expresia de repulsie de pe faţa lui

Edward, de parcă mâncase ceva stricat.

- Cred că ştii de ce te-am adus aici – spuse el cu vocea de

oţel.

Un alt val de durere m-a lovit din plin când mi-a confirmat

ceea ce am bănuit încă de la început. Ochii mă înţepau din

nou, dar am ridicat sfidătoare capul. Deşi eram îngrozită de

moarte de ceea ce ar putea el să creadă despre mine, având

în vedere că ştiam de la bun început şi am acceptat chiar şi

aşa să vin cu el, refuzam să plâng. Cel puţin, nu cât timp mă

vedea el.

M-a privit scârbit din cap până în picioare, ca pe o marfă.

- Însă acum nu mai sunt sigur că vreau.

Şi-a luat lucrurile de pe jos şi s-a întors pe călcâie, ieşind din

cameră fără să trântească uşa, aşa cum m-aş fi aşteptat din

partea lui. Uşa s-a închis în urma lui cu un clic discret.

Senzaţii contradictorii mi-au străbătut corpul în timp ce

stăteam singură în patul răvăşit. Mă holbam tâmp la uşa

închisă şi nu vedeam nimic. Nu mai auzeam altceva decât

respiraţia mea accelerată şi nu simţeam decât junghiuri în

inimă care mă tot înţepau, pătrunzând din ce în ce mai

adânc.

Nu ştiu cât timp am stat aşa. O oră poate? Dar nu m-am

mişcat. Nu am plâns. Doar am stat pe pat, privind în gol şi

aşteptând să se întâmple ceva miraculos, să apară ceva care

să mă scoată de aici, nu mai vroiam să simt durerea asta

sfâşietoare provocată de cuvintele lui, care încă-şi mai

găseau ecoul în mintea mea golită de oricare alt gând. Nu

mai era sigur că vroia. Că mă vroia. Eram murdară în ochii

lui? Eram o stricată care s-a dus să-şi facă de cap pe plajă?

Asta era viziunea lui în legătură cu cele întâmplate? Nu vroia

o marfă la mâna a doua? Mintea mea era asaltată de

nenumărate întrebări fără răspuns, simţeam că urma să

explodeze în orice clipă.

După ce au început să-mi amorţească membrele de atâta

nemişcare, m-am ridicat şi m-am îndreptat împleticindu-mă

spre baie. Am dat drumul la apă şi am intrat în cadă înainte

să se umple, aşa îmbrăcată cum eram. Am luat săpunul şi am

început să-mi spăl faţa, gâtul, pieptul, frecând înnebunită

fiecare centimetru de piele pe care l-a atins Edward. Vroiam

să-i şterg urmele de pe corpul meu, să nu mai rămână nimic

care să păstreze aroma pielii lui sau amintirea dulce-amară a

buzelor lui fierbinţi. Din mintea mea nu era uşor să-l alung,

dar aveam să-ncerc cu toată fiinţa mea. Iar în inima mea încă

nu pătrunsese prea adânc. Smulge răul din rădăcină. Şi cum

n-a prins încă rădăcini, era uşor de îndepărtat. Aşa speram.

După ce am ieşit din apă, mi-am scos rochia udă şi am

întins-o pe suportul de prosoape. Mi-am luat halatul, m-am

întors în dormitor şi am încuiat uşa, apoi m-am băgat în pat,

fără să-mi mai iau şi altceva pe mine. Oricât m-am luptat să

nu plâng, lacrimile m-au învins până la urmă. Mi-am pus

capul pe braţul îndoit şi am lăsat chinul să mă învăluie, să mă

poarte după bunul lui plac. O lacrimă mai îndrăzneaţă s-a

prelins din colţul ochiului pe obraz, apoi a căzut pe pernă.

Am şters-o. La fel ca pe toate predecesoarele şi succesoarele

ei.

Am adormit plângând, cu gândul la casa mea din Forks, la

fratele meu, la părinţii mei, la cât de fericiţi fusesem

împreună.

Când am deschis ochii, razele soarelui scăldau încăperea

într-o baie de lumină. Am fost dezorientată pe moment şi

m-am ridicat în şezut, uitându-mă în jur şi întrebându-mă ce

caut aici. Visasem toată noaptea verdeaţă şi ploaie, iar acum

mă aşteptasem să mă trezesc în micul meu dormitor din

Forks. Pereţii înalţi şi galbeni nu-mi erau familiari. Apoi, după

ce pânza somnului mi-a eliberat creierul, seara trecută m-a

lovit din plin. Petrecerea. Plaja. James. Edward. Edward

cărându-mă în braţe, Edward sărutându-mă, Edward

respingându-mă. Edward spunându-mi că nu mă mai vrea;

asta-mi era cea mai clară în minte.

Perna era şi acum udă. Nu mai plâng, gata. Ce Dumnezeu,

chiar nu mă puteam stăpâni? Şi până la urmă, de ce mă

deranja aşa de mult dacă mă credea sau nu? Nu vroia şi el

acelaşi lucru de la mine pe care James a încercat să-l ia cu

forţa? Sau nu vroia lucruri uzate? Şi ce, poate nici eu nu

vroiam chestii uzate. Şi el era de departe mult mai uzat ca

mine. Eu eram nouă. Cu acte în regulă, cu etichetă.

Apoi o bătaie în uşă m-a smuls din gânduri. Ăsta era

zgomotul care mă trezise. Oricum, nici n-am făcut efortul de

a mă ridica din pat să deschid uşa şi nici n-am strigat să intre.

Chiar n-aveam chef să văd faţa nimănui. Mi-am afundat faţa

în pernă şi m-am prefăcut că dorm. Dacă persoana avea să

intre, poate avea bunăvoinţa de a mă lăsa să dorm. Asta

dacă era Alice, ori menajera. Nu cred că Edward se simţea

prea generos sau binedispus în dimineaţa asta. Dimineaţă pe

naiba. Era ora 12. Mă întreb dacă după ce a ieşit din camera

mea Edward s-a reîntors la petrecere. Probabil că da, doar

era gazdă. Şi poate după aceea s-a dus la culcare cu neuzata

Tanya.

Când insistentul de la uşă a început să apese clanţa, am

închis strâns ochii şi am încercat să-mi controlez respiraţia.

Dar nu s-a deschis. M-am încruntat uşor. Ah, o încuiasem

aseară. Cu atât mai bine. Am coborât fără zgomot din pat şi

mi-am tras nişte haine pe mine. Bătăile la uşă continuau.

Mi-am dat ochii peste cap şi am intrat în baie. M-am privit în

oglindă şi am încremenit. Faţa mea era inuman de palidă,

aproape cadaverică. Cearcănele mele erau ca nişte săculeţi,

vinete şi umflate. Părul meu era un haos, într-o încâlceală de

nedescris. Buzele îmi erau supte, crăpate, uscate. Mi-am

trecut limba peste ele.

Dar ceea ce m-a şocat era vânătaia mov-albăstruie de la

baza gâtului meu. Pata era mare cât un pumn şi umflată.

Chiar m-a muşcat tare Edward, nu exagerasem aseară. Cum

mai puteam ieşi din cameră azi? Vânătaia asta avea nevoie

de cel puţin trei zile să se îngălbenească, plus alte două să

dispară de tot. Şi pe căldura asta, nu puteam ieşi cu pulover

pe gât afară. Poate o eşarfă subţire… Dar oricum, la piscină

nu puteam merge în costum de baie şi cu eşarfă la gât. Şi

dacă o acopeream cu fond de ten, oricum înotam şi pata ar fi

fost expusă. Ce era de făcut? Azi poate reuşeam să rămân în

cameră, nici nu cred că ar fi fost greu. Puteam pretinde că

m-am simţit rău din cauza petrecerii, asta dacă nu ştiau

ceilalţi ce s-a întâmplat de fapt. Edward era oricum prea

supărat ca să-i mai pese ce fac şi eu eram prea supărată ca

să-mi pese de grijile lui false pentru mine. Singura lui grijă

era ca marfa să rămână intactă.

Am strâns din dinţi, apoi am luat o perie şi am încercat să-mi

descâlcesc părul. După vreun sfert de oră, reuşisem să separ

doar o şuviţă din claia de păr. Mă vedeam nevoită să-l spăl,

aşa că am dat drumul la apă să curgă în cadă. Cu toate că era

mult zgomot în baie, am auzit vag o cheie în uşă. Am vrut să

ies în dormitor, când am auzit vocea lui Alice.

- Nu e în pat. Poate a adormit din nou în baie – a spus

chicotind.

O, Doamne. Oricât de mult o plăceam pe Alice, vroiam să fiu

singură. Am închis uşa la baie şi am încuiat-o discret. Alice a

bătut uşor la uşă, apoi a apăsat pe clanţă.

- Bella, eşti bine?

Am oprit apa şi am început să-mi scot hainele.

- Da, Alice. Sunt obosită, dar n-o să mai adorm aici. Promit.

Am zâmbit slab, dar ea nu mă putea vedea. Asta era bine.

Înseamnă că nu trebuia să mă mai prefac că râd sau că

zâmbesc, să par fericită şi radiantă.

- Bine. Mă întorc mai târziu să văd ce faci.

- Nu e nevoie – am spus grăbită. După ce ies din baie, mă

culc din nou. Chiar sunt obosită.

A ezitat un moment, dar apoi i-am auzit paşii retrăgându-se.

Eu am răsuflat uşurată şi am intrat în apă. Am turnat toate

felurile de uleiuri aromate în apă şi o sticlă întreagă de

spumă de baie. M-am lăsat uşor pe spate şi am închis ochii.

Apa fierbinte era plăcută, îmi relaxa muşchii încordaţi şi mă

făcea să simt că plutesc. Când am început să mă simt extrem

de obosită şi ameţită, am deschis ochii şi m-am ridicat în

şezut. Senzaţia de moleşeală a dispărut şi eu am început

să-mi spăl părul şi să încerc să-l descurc.

Când am deschis ochii, baia de lumină era înlocuită de raze

violet care tăiau podeaua în dungi orizontale. Cerul senin era

brăzdat din loc în loc de dungi roşiatice. Am coborât din pat

şi m-am dus la fereastră. Amurgul violet se reflecta în

oglinda apei din piscină şi era absolut superb. Parcă cerul se

mişca odată cu unduirea lentă a apei. Mi-am sprijinit cotul

de pervaz şi bărbia în palmă şi am rămas la fereastră,

absorbind priveliştea superbă ce mi se înfăţişa. Oceanul cred

că e superb acum.

Am aruncat o privire la ceas şi am văzut că era aproape 9. La

piscină nu era nimeni şi nu se auzea zgomot prin casă. Era o

ocazie minunată să evadez puţin. Am îmbrăcat o rochiţă

neagră cu buline pe care mi-am adus-o de acasă şi o jachetă

gri pe deasupra, din cele care erau deja acolo. Am aranjat

puţin aşternutul, am strâns hainele de prin cameră, apoi

mi-am luat sandalele în mână ca să nu fac zgomot şi am ieşit.

Am scos capul pe uşă să văd dacă era cineva pe coridor.

Aveam cale liberă. Am mers tiptil pe scări şi când am ajuns

jos, m-am uitat atentă în jur. Se auzea un zgomot vag

dinspre ceea ce credeam eu că era bucătăria, apoi am mers

spre uşa din spate şi am deschis-o cât de încet am putut.

Când am văzut că nu e nimeni prin preajmă, mi-am pus

sandalele şi am pornit-o spre ocean. Am evitat locul în care

am fost cu o seară în urmă, îndepărtându-mă destul de mult

de casă. M-am aşezat pe nisip şi am privit apusul. Oceanul

era scăldat şi el într-o culoare vânătă, fiind atât de întins,

încât la orizont aveai senzaţia că cerul şi oceanul sunt unul şi

acelaşi.

Când am auzit paşi înfundaţi în spatele meu, am sărit

imediat în picioare şi m-am întors speriată spre sursa

zgomotului. Nu putea fi James, n-ar îndrăzni…

Capitolul 14

Adrenalină

Dar era numai Alice. Mi-am încheiat jacheta şi mi-am ridicat

gulerul în jurul gâtului, să ascund vânătaia. Alice m-a privit

cu sprâneceana ridicată. Ea era îmbrăcată într-o pereche de

pantaloni scurţi şi un maiou alb decoltat. S-a aşezat pe nisip

şi şi-a ridicat un genunchi la piept. M-am aşezat şi eu înapoi,

şi am contemplat amândouă peisajul în linişte. După câteva

clipe, Alice a rupt tăcerea.

- Mâine mergem la o plimbare pe ocean cu iahtul.

Am întors capul spre ea şi am văzut că avea pe faţă pictat un

mic surâs. Asta însemna că trebuia să ieşim în grup. Vroiam

să urlu. Plimbare pe ocean… mai însemna că trebuia să port

costum de baie. Fir-ar, ce mă fac acum? Cum îmi ascund

gâtul de ochii curioşi? Am gemut tare, uitând că Alice era

chiar lângă mine. S-a întors surprinsă spre mine.

- E ceva în neregulă? – a întrebat.

Eu mi-am ferit privirea şi am cătutat disperată un răspuns în

minte. N-am găsit niciunul.

- Nu, doar că nu mă simt confortabil în preajma… unora.

Am ezitat la sfârşit, dar Alice mi-a ghicit corect temerile.

- Stai liniştită, James a plecat de dimineaţă la nişte prieteni

de-ai noştri. Nu ştiu ce anume l-a determinat să-şi ia

tălpăşiţa, dar îmi pare bine c-a plecat.

Am primit vestea plecării lui James cu o uşurare infinită şi

speram că avea măcar bunul simţ să rămână acolo unde era,

cel puţin până plecam eu de aici. De unul am scăpat.

I-am zâmbit sincer lui Alice, iar ea mi-a răspuns la fel. Am

mai rămas pe plajă câteva minute, apoi ne-am îndreptat

agale spre casă. Deşi nu mâncasem nimic toată ziua, nu-mi

era foame. Dar am luat două mere din coşul de pe măsuţa

din salon şi apoi am urcat în cameră.

Nu prea puteam să adorm. Şi nu era din cauză că dormisem

toată ziua, eram destul de obosită încât să mai dorm încă

două nopţi şi două zile. Era din cauză că mâine urma să-l văd

pe Edward. Cum aveam să fac faţă zilei de mâine, cum avea

să-l înfrunt pe Edward? Azi nu-l întâlnisem deloc. Şi am

realizat cu bucurie că reuşisem să mă gândesc cât mai puţin

la el.

Am reuşit să-l alung din nou din mintea mea, chipul lui fiind

înlocuit de cel al lui Jacob. Oare ce făcea el acum? Cum se

simţea? Oare se gândea la mine? Întrebările se succedau la

infinit în mintea mea în timp ce mă ghemuiam în patul mare,

cu ochii larg deschişi în întuneric. Cu puţin timp înainte de

ivirea zorilor, am căzut într-un somn agitat, plin de imagini

colorate.

Coborâsem la micul dejun de la piscină pe la ora zece. Nu

era nici Tanya, nici Edward. Nu ştiam dacă să mă bucur sau

să plâng. Mi-am ascuns ochii în spatele ochelarilor de soare,

să nu se vadă cearcănele acum negre. Şi mi-am desăvârşit

camuflajul cu o eşarfă galben-pal legată neglijent în jurul

gâtului. Am mâncat în linişte alături de Alice şi Jasper, ei cu

prudenţă, iar eu cu poftă. De-abia atunci realizasem cât de

foame îmi era.

- Unde sunt ceilalţi? – am întrebat printre muşcături.

Ceilalţi însemna de fapt Edward. I-am auzit numele clar în

minte, rostit de vocea mea. Mi-a pierit pofta de mâncare.

Am trântit frustrată pâinea în farfurie şi mi-am impus să nu

mă mai las afectată de el. Înghiţisem deja prea multe din

partea lui şi eram sătulă. Nu eram jucăria nimănui, nu eram

ceva ce poţi împărţi cu prietenii. Şi nu eram nici proprietatea

lui, aşa că să mă scutească. Sunt convinsă că a minţit când a

spus că mă place şi că e atras de mine. Nu era nimic

atrăgător la mine şi refuzam să-l las să mă aburească. Ceea

ce a încercat el să facă, de fapt, a fost să înlocuiască

întrebarea ”Vrei să ne-o punem?” cu una mai nevinovată,

”Ce rău am face dacă am încerca?”. O alegere înţeleaptă,

n-am ce zice, şi o alegere inteligentă a cuvintelor. Şi când îmi

amintesc că eram pe cale să cedez atunci când intrase

Tanya. Aş putea să-i mulţumesc în momentul ăsta blondei de

plastic că-mi salvase demnitatea.

Alice mi-a răspuns fără să-şi ridice privirea din farfurie:

- Tanya încă doarme, iar Edward s-a închis în birou de

dimineaţă. Mâzgăleşte nişte hârtii, a zis că a primit

nu-ştiu-ce telefon important de la un asociat în afaceri.

Alice a oftat.

- Asta înseamnă că plimbarea cu iahtul e compromisă. O

lăsăm pe altă dată.

Uşurarea care a urmat cuvintelor lui Alice m-a făcut să vreau

să ţopăi. Cred că bucuria mi se reflecta clar pe faţă, pentru

că Alice a ridicat mirată o sprânceană, iar Jasper a chicotit.

- Nu pare să te întristeze deloc – a spus Jasper printre

chicoteli. Ba chiar te înveseleşte.

Am încercat să-mi controlez expresia feţei, reducând-o doar

la un mic rânjet.

- Nu prea am chef de lenevit la soare, mai ales pe o chestie

care pluteşte.

- Ei haide, plimbările cu iahtul sunt relxante şi amuzante.

Eu am scuturat din cap.

- Nu mai e atât de amuzant când şi conţinutul stomacului

meu începe să plutească şi să se împrăştie. Crede-mă că nu e

o privelişte prea plăcută.

Aveam rău de mare. Bine, n-am mai fost cu iahtul pe mare,

doar cu barca pe lac, şi asta când aveam vreo şase, şapte ani

şi mă luase tata cu el la pescuit. Nu putea fi o diferenţă

foarte mare.

Jasper a râs tare de data asta, înecându-se cu mâncarea.

Alice presăra o ploaie de palme pe spatele lui, iar el se

înroşise ca un rac şi ochii i se umpluseră de lacrimi. M-am

abţinut să nu izbucnesc în râs. I-am întins paharul cu apă, iar

el l-a luat şi şi-a turnat pe gât tot conţinutul.

- Asta ca pedeapsă pentru că ai râs de mine – am spus,

începând să chicotesc de mutra lui.

El m-a privit încruntat, dar n-a rezistat mult şi a zâmbit. Apoi

am început toţi să chicotim ca nişte copii puşi pe pozne.

Emily – menajera – s-a apropiat încet de noi, cu o tavă de

răcoritoare pe care a pus-o pe măsuţa de lemn, apoi s-a

oprit lângă şezlongul pe care eram aşezată.

- Scuzaţi-mă, domnişoară.

Mi-am ridicat privirea şi ea mi-a zâmbit ezitant.

- Domnul a spus să vă conduc în biroul dumnealui. A spus să

bateţi la maşină nişte foi şi că-i pare rău că vă pune la lucru

într-o zi atât de frumoasă, dar e urgent. O să găsiţi totul

pregătit.

A spus toate astea de parcă le recita de pe o foiţă de hârtie,

mecanic. De ce nu putea pur şi simplu să mă trimită în birou

şi atât? Putea să-mi spună chiar Edward că-i pare rău că mă

pune la treabă, sau cuvintele astea sunt absente din

vocabularul lui?

După ce Emily m-a condus în casă spre biroul lui Edward şi

am păşit în încăpere, am aflat şi de ce. Edward nu era acolo.

Laşul.

- Dacă aveţi nevoie de ceva, doar strigaţi – a spus Emily din

uşă.

M-am întors şi i-am zâmbit.

- Mulţumesc, deocamdată sunt bine.

A închis uşa înainte să plece. Eu am cercetat încăperea. Era

un spaţiu foarte larg şi luminos, datorită ferestrei din perete

în perete. Pereţii erau albi, iar pe cel opus ferestrei se afla o

bibliotecă imensă plină cu cărţi. Într-o parte se afla o

canapea mică de piele maro şi o măsuţă de cafea, iar în

cealaltă parte câteva scaune de lemn, cu spătar. Iar biroul se

afla lângă fereastră, având în faţa lui un scaun rotativ. M-am

îndreptat într-acolo şi am observat o coală albă cu un scris

elegant care cred că era al lui Edward. Am luat-o rapid şi am

citit-o pe nerăsuflate, dar nu erau decât nişte instrucţiuni.

Transcrie notiţele de lângă maşina de scris, apoi scoate

dosarul Stewart şi pune-le acolo. E urgent. Mulţumesc.

Nu prea semăna cu biletul de dragoste pe care mă aşteptam

să-l găsesc. Am ridicat din umeri şi am scuturat din cap.

Nu-mi puteam băga minţile în cap cumva? Să-mi fac un

transplant de creier ori să-mi fac o gaură în tâmplă şi să-mi

torn minte cu lingura.

M-am aşezat pe scaun şi am început să bat notiţele la

maşină. Nu mi-a luat mult timp, scrisul său era impecabil şi

foarte ilizibil, n-am întâmpinat nicio dificultate. Dar deşi

n-am stat mult la birou, îmi înţepenise gâtul şi îmi amorţise

fundul. Mi-am întins braţele deasupra capului. Inactivitatea

ultimelor zile şi-a intrat în drepturi. Avea să-mi ia ceva timp

să intru din nou în rutină când aveam să mă întorc la

serviciu. Am luat foile şi am înconjurat biroul. Am deschis

sertarul, era plin de dosare aşezate în ordine alfabetică. Hm,

se pare că mai lucrează şi-n vacanţă. Nu e totuşi chiar atât

de iresponsabil pe cât m-aş fi gândit şi având în vedere cât

de bogat şi faimos era, ai zice… Stop! Am întrerupt gândul

înainte să mă apuc să-i laud minunatul profesionalism. Chiar

şi în gând era umilitor.

Până am ajuns la litera S începeam deja să mă plictisesc.

Murmuram numele neatentă în timp ce le răsfoiam. Scott,

Smith, Stanley, Stewart… Am îngheţat aşa cum stăteam, cu

fundul în aer, aplecată pe jumătate peste birou, cu capul

aproape îngropat în mormanul de dosare. Am scos dosarul

dintre celelalte, să mă conving că nu-mi jucase văzul feste.

Acolo era. Stanley, Jessica. Mă holbam ca o idioată la

numele scris îngrijit pe eticheta lipită de dosarul alb.

Nu-mi venea să cred. Preferam să cred că am vedenii decât

aşa ceva să fie adevărat. Cât de ipocrit putea să fie?

N-aveam cuvinte să exprim tot ce simţeam faţă de el.

Scârbă, repulsie, greaţă, în mare parte numai chestii din alea

care îţi provoacă vomă. Am privit din nou cu neîncredere

eticheta, sperând să se fi mutat literele, să fi fugit, să se fi

ascuns. Îi făcuse un dosar Jessicăi. Cred că omul ăsta este

totuşi dereglat la cap. N-am fost atentă la litera D, oare şi

Tanya avea un dosar? Oare aveam şi eu unul? Sau avea

să-mi facă la sfârşitul vacanţei?

Am aruncat dosarul din mână şi am cătutat în continuare la

litersa S. Nu era nicio Swan. Am răsuflat uşurată. Apoi

uşurarea a trecut repede, fiind înlocuită din nou de

sentimente deloc prietenoase. Chiar făcuse asta, îşi

îndosariase aventurile? Pentru ce, să ţină evidenţa numărul

femeilor care i-au trecut în pat, pentru ca apoi să se laude la

TV? Am mai văzut un tâmpit nu demult la o emisiune,

spusese foarte mândru ”M-am culcat cu 200 de femei”.

Frate, cine mai numără? E dezgustător. El seducea femeile

pentru că-i plăceau, sau ca să completeze lista?

Mi-am şters fruntea cu dosul mânecii cămăşii şi apoi am

închis ochii, încercând să mă calmez. Ce Dumnezeu putea să

scrie în dosarele alea? Cred că le făcuse el însuşi, nu putea fi

atât de bădăran şi dobitoc încât să pună pe cineva să le scrie.

Numărul de telefon, adresa, culoarea lenjeriei, poziţiile? Pe

lângă dezgust, mai era şi curiozitatea. Mâinile îmi tremurau

când m-am întins după dosarul Jessicăi. L-am deschis. Prima

foaie a căzut din dosar şi m-am aplecat rapid după ea.

Probabil era CV-ul pe care îl prezentase când se angajase la

firmă, căci avea trecute studiile, abilităţi, limbi străine, plus o

poză scoasă la calculator prinsă cu capsă pe spate.

S-au auzit paşi pe hol şi eu am închis panicată dosarul

Jessicăi, l-am reintrodus în teanc şi am scos, în schimb,

dosarul Stewart. Când uşa s-a deschis, eu aşezam foile în

dosar. Am ridicat privirea şi am văzut-o pe Alice stând cu o

expresie curioasă în prag. Am încercat să par calmă şi să-i

zâmbesc, dar tremurul mâinilor îmi trăda anxietatea. Plus că

mă dureau obrajii din cauza încercării mele chinuite de a

zâmbi.

- Bella, parcă ai văzut o fantomă, eşti albă ca varul.

Eu nu i-am răspuns, ci mi-am terminat treaba şi am închis

sertarul. M-am întors spre Alice, ferindu-mi privirea şi

frecându-mi palmele de jeanşi. Îmi transpiraseră al naibii şi

sunt sigură că nici faţa mea nu arăta prea bine. Eu o simţeam

fierbinte şi cleioasă. Iar pe şira spinării simţeam un râu de

transpiraţie care mi se îmbibase în cămaşă, lipindu-mi-l de

piele. Eşarfa de la gât mă sufoca, aşa că mi-am smuls-o de la

gât, fără să-mi pese că Alice era acolo.

Am închis ochii şi m-am întors cu spatele. Ok, trebuie să mă

adun. N-ar trebui să fie greu. Mi-am pus mâna peste locul

dureros de pe gâtul meu, unde trebuia să fie vânătaia şi apoi

m-am întors şi am trecut ca o furtună pe lângă Alice, plecând

fără să mă uit în urmă şi fără să-i spun niciun cuvânt. Am

fugit pe scări până în camera mea şi am trântit uşa apoi am

încuiat-o, având grijă ca ambele sunete să fie auzite. O

simţisem pe Alice în spatele meu pe scări şi vroiam să fiu

singură. M-am lipit cu spatele de uşă şi am alunecat în jos pe

ea, până când stăteam pe podea.

La început n-am făcut nimic. Doar mâinile mi se odihneau în

poală, picioarele îmi erau încrucişate la glezne şi îndoite din

genunchi, capul îmi atârna uşor într-o parte, ochii mei

căutau rătăciţi prin cameră ceva care să mă facă să mă

trezesc din coşmarul ăsta. Pentru că asta era, un coşmar. Nu

mai avea rost să mă ascund după deget şi să neg. Mă dureau

toate lucrurile pe care le-a făcut Edward, şi asta pentru că

eram îndrăgostită fără speranţă de el. Am fost o proastă să

cred că avea să-mi fie uşor să-l scot din inima mea. Se

întâmplase, şi deşi ştiusem că o să se întâmple şi asta până la

urmă, n-am încercat să împiedic lucrul acesta. Ba chiar l-am

încurajat. Inima mea era proastă. Şi oarbă. De fapt, nu poate

fi orb ceva ce nici nu are ochi. Eram o proastă cu totul. O

proastă îndrăgostită. Şi Edward îmi frânsese inima chiar

dinainte să ştiu că e a lui. Nici nu era de mirare că vroiam să-i

scot ochii Tanyei. Cred că am ştiut tot timpul că exista ceva

ce mă împingea spre el şi de aceea am încercat din greu să

ignor atracţia magnetică dintre noi. Bine, atracţia mea

pentru el. Ştiu că nu mă străduisem prea mult, dar de ce

trebuia să plătesc în felul ăsta? Alternativa cu păcătuitul

într-o viaţă anterioară devenea din ce în ce mai veridică. Mă

întreb însă ce-am făcut atât de grav în viaţa aia încât să

merit asta. Nimeni nu merita o inimă frântă.

Nici eu.

Am strâns din pumni şi mi-am înghiţit lacrimile. Nicio lacrimă

pentru el. Dragostea se presupunea că e un lucru frumos, că

te face să pluteşti, că-ţi dă aripi. Ah, asta era dragostea

împărtăşită. A mea nu avea aripi, nu mă făcea să plutesc,

poate doar dacă începeam să plâng şi nu mă mai opream.

Dinţii mi s-au ciocnit cu zgomot şi am sărit în picioare. Chiar

dacă de-abia recunoscusem că eram îndrăgostită de el, tot

de acum aveam să-ncep să-ncerc să-l uit. Începând de azi, de

la ora – am privit ceasul – 11.30 – eu nu mai eram

îndrăgostită de Edward Cullen. N-o să stau ca o bătută de

soartă în pat şi să-mi plâng de milă, nu vroiam să devină un

hobby.

Când Alice a bătut la uşă, am deschis-o imediat. Am invitat-o

înăuntru şi ea m-a privit mută.

- Bella, ce-ai păţit la gât? Seamană cu o…

Şi-a dus mâna la gură şi m-a privit cu ochii măriţi.

- Nu întreba.

Prin nu ştiu ce miracol, a înţeles şi n-a pus întrebări. Eu am

trântit uşa şi apoi am început să scotocesc prin dulap. Am

luat o pereche de blugi spălăciţi şi un tricou alb dintre

hainele pe care mi le adusesem de acasă şi m-am dus în baie

să mă schimb.

- Alice, fă-te comodă.

I-am zâmbit strâmb şi am dispărut în baie. Părul meu era o

claie, aşa că doar mi-am dat puţin cu peria prin el şi mi-am

prins câteva şuviţe la spate. Arătam ca dracu. Dar cui îi mai

păsa. Mi-am tras hainele rapid pe mine şi apoi m-am întors

în dormitor.

Alice se aşezase pe pat şi privea în jur stingherită.

- Alice, ai nişte fond care să acopere asta?

Am înclinat capul într-o parte şi am arătat spre gâtul meu. A

dat din cap şi a dispărut pe uşă, apărând după câteva minute

cu câteva sticluţe maronii în mână. Le-a răsfirat pe pat şi

mi-a făcut semn să mă aşez. A combinat câteva şi mi le-a

întins pe dosul palmei şi după ce a găsit nuanţa potrivită, a

început să-mi întindă pe gât. Eu tresăream de durere de

fiecare dată când apăsa mai tare.

- Scuze – a şoptit Alice, muşcându-şi buzele.

După ce a terminat, i-am mulţumit. Am privit-o jenată.

- Alice, dacă tot s-a amânat plimbarea cu iahtul, crezi că poţi

veni cu mine prin oraş? Adică, pe insula asta trebuie să fie

magazine sau obiective turistice, nu? Vreau să mă relaxez azi

în afara casei.

Am privit-o rugător şi speram să accepte să vină cu mine fără

să-mi pună întrebări. Eram atât de disperată să scap de aici,

încât aş fi mers bucuroasă şi la cumpărături. Niciodată nu

mi-aş fi închipuit că aş fi ales vreodată să petrec timp în

cabine, probând haine şi făcând parada modei. Dar dacă

mi-aş petrece ziua de azi într-un mall imens, n-aş zice nici

pâs.

Alice a zâmbit uşor, însă ochii ei reţineau o oarecare

îngrijorare. Dar a dat din cap şi a fugit rapid să-şi schimbe

hainele. A rămas să ne întâlnim în hol. Mi-am luat jacheta

mea neagră şi sandalele şi am coborât la parter. M-am

postat în faţa uşii, aşteptând-o nerăbdătoare pe Alice. Nu

vroiam să apară Edward şi să-mi dea planurile peste cap, nu

acum când îmi descoperisem sentimentele pentru el şi

luptam împotriva lor. Nu vroiam să dau ochii cu el, nu azi, nu

acum.

Slavă Domnului, Alice a apărut în timp record, îmbrăcată

într-o pereche de blugi asemănători cu ai mei şi un tricou gri.

O pereche de ochelari de soare cu lentile negri îi ascundea

ochii. Hm, poate ar fi fost o idee bună să-i fi luat şi eu pe ai

mei. Dar nu vroiam să risc să urc după ei şi să mă întâlnesc

cu Edward. Nu, puteam trăi şi fără ochelari.

Am ieşit împreună cu Alice şi ne-am îndreptat spre garaj.

Uau, erau o mulţime de maşini. Alice a luat o cheie agăţată

într-un cui şi s-a îndreptat spre un Porsche decapotabil de un

galben orbitor, chiar şi la umbră. Alice a rânjit şi mi-a făcut

semn să intru. Am scuturat zâmbind din cap şi am ocupat

locul pasagerului.

Curând zburam pe autostradă cu o viteză incredibilă,

şoseaua dispărea sub maşină, părea că era înghiţită. Peisajul

din jur trecea ca prin ceaţă, şi deşi de obicei nu-mi plăcea

viteza, m-am ridicat cu fundul pe spătar şi am deschis

braţele. Senzaţia era incredibilă, de nepreţuit. Zburam la

propriu. Am închis ochii şi am lăsat vântul să-mi fluture părul

în spate. Râsul lui Alice s-a pierdut uşor, luat de vânt. A mărit

viteza şi eu am ţipat extaziată. Mi-am lăsat capul pe spate şi

părul îmi era tras înapoi, simţeam că urma să mi se smulgă

de pe scalp. Dar mă simţeam extraordinar. Poate o să mă

apuc de bungee-jumping. Adrenalina era plăcută. Sângele

îmi fugea cu repeziciune prin vene şi inima-mi bubuia într-un

ritm accelerat, aproape să-mi spargă pieptul. M-am ridicat în

picioare pe scaun şi m-am prins cu mâinile de … parbriz. Mă

rog, de marginea lui. Nu m-am priceput niciodată la maşini.

Simţeam că aveam să explodez. Nu mai experimentasem

niciodată ceva atât de viu şi de real. Absolut divin. Dar

curând am dat de populaţie şi Alice a încetinit.

- Uau, Alice, a fost grozav – am spus eu încă uimită,

aşezându-mă la loc.

Entuziasmul din vocea mea era evident şi Alice mi-a zâmbit

radios. Eu eram peste măsură de încântată. În clipa aia am

uitat de absolut orice, chiar şi de Edward. Poate dacă mă

apuc de sporturi extreme sau ceva de genul ăsta, reuşesc

să-l ţin departe de mintea şi inima mea.

Alice a tras în parcarea unui magazin mare. Nu era chiar un

mall, dar mă satisfăcea. Deja mă simţeam mai bine. Dacă aşa

ar fi toate călătoriile pe mall, aş lua-o pe Alice la cumpărături

în fiecare zi. Mi-am zâmbit în barbă la acest gând. Tentant.

Delicios de tentant.

Spre şi mai mare surprinderea mea, m-am simţit foarte bine

la cumpărături. Deşi n-am cumpărat mai nimic, am probat

aproape toate hainele din magazinul ăla. Am râs şi am glumit

cu Alice în fiecare secundă. Parcă redevenisem eu însumi şi

eram recunoscătoare pentru asta. Un colţ de rai în mijlocul

iadului. După cumpărături, am mâncat la fast-food şi apoi

am mers în singurul parc de distracţii de pe insulă. Am

mâncat vată pe băţ şi îngheţată, şi ne-am dat în carusel până

ne-a venit rău.

Drumul spre casă a fost liniştit, dar mi-a convenit. Am avut

timp să admir peisajul. Mi-am sprijinit capul într-un cot şi am

privit visătoare oceanul. Era aproape amurgul şi cerul

roşiatic se reflecta în apa albastră, formând un curcubeu al

culorilor calde. Totul era atât de frumos. Astăzi chiar

reuşisem să mă prefac că eram într-o vacanţă inocentă şi

m-am bucurat de ea. Pentru a mia oară, mi-am dorit ca şi

Jacob să fie aici, să ne bucurăm amândoi de viaţă. Ştiu că el

ar fi murit de fericire dacă ar fi avut ocazia să conducă o

maşină ca asta.

Când Alice a parcat în garaj, fericirea mea se evapora încetul

cu încetul. Iar când am ajuns în faţa casei şi l-am văzut pe

Edward cu mâinile în şolduri şi cu o expresie rece aşteptând

în prag, a dispărut de tot. Am înghiţit în sec. Alice m-a luat

de mână şi mi-a strâns uşor degetele. I-am zâmbit

recunoscătoare şi am început să urcăm scările.

Capitolul 15

Nu din nou

Când am ajuns aproape de el, puteam simţi răceala pe care o

emana corpul său. Atitudinea sa ostilă şi privirea lui

inexpresivă m-au făcut să-mi plec ochii. Mă uitam stânjenită

în jur. Apoi m-am simţit umilită, atât de atitudinea lui faţă de

mine, cât şi de reacţia mea. Stăteam cu capul plecat, supusă,

de parcă comisesem o crimă. Nu făcusem nimic grav, mi-am

spus în minte, deci n-am de ce să mă simt aşa.

O senzaţie de uşoară dezamăgire m-a asaltat în momentul în

care am realizat că nu-l văzusem pe Edward de aproape

două zile, cu toate că stăteam în casa lui. Deşi ştiam că e

supărat pe mine, sperasem ca revederea noastră să fie altfel.

De-abia când i-am privit din nou trăsăturile fine şi perfecte

am realizat cât de dor mi-a fost de el. Am încercat să alung

sentimentul acesta, pentru că era evident că nu era reciproc.

- Unde naiba aţi fost toată ziua? – a întrebat cu vocea plată.

Mi-am ridicat leneş privirea, dar n-am răspuns nimic.

- Am fost pe insulă, la cumpărături. Uitasem că Bella n-a mai

fost niciodată aici, aşa că am vrut să-i arăt împrejurimile – a

spus Alice.

I-am zâmbit recunoscătoare, iar ea mi-a răspuns la zâmbet.

Alice mă acoperise. Sau poate că nu e acesta cuvântul

potrivit, dar mă scutise pe mine de nişte explicaţii inutile, şi

oricum n-aveam de gând să-i spun lui Edward adevăratul

motiv pentru care am vrut să evadez din spaţiul ăsta

sufocant.

- Asta a fost dimineaţă. Mi-a spus Jasper. Dar acum e seară.

Vocea lui devenise cumva mai însufleţită. E ciudat cum am

învăţat fără să vreau să-i citesc emoţiile nu numai pe chip, ci

prin orice mic gest sau schimbare a expresiei şi chiar prin

intonaţia vocii sale.

- Nu ţi-am spus că am fost la cumpărături? – a întrebat Alice

cu o voce exasperată. Ar trebui să fie evident că ne

întoarcem târziu. De parcă nu ştii cum sunt femeile.

- Ştiu că tu eşti aşa. Dar Bellei nu-i place să meargă la

cumpărături.

Inima mi-a tresărit când mi-a spus numele. L-am privit direct

în ochi şi pentru o clipă privirile noastre s-au întâlnit. Dar

de-abia apoi am înţeles cu adevărat contextul. Era adevărat,

nu-mi plăcea să merg la cumpărături, deşi după ziua de azi

nu mai eram chiar atât de pornită împotriva shopping-ului.

Alice era o companie minunată şi n-am avut timp să mă simt

tristă sau plictisită.

Mă simţeam puţin flatată că Edward m-a cercetat atât de

îndeaproape încât să observe ce-mi place şi ce nu. Dar nu

vroiam să văd în chestia asta ceva ce nu era, nu vroiam să

caut un alt motiv decât cel adevărat. Acum mai rămânea de

văzut care era cel adevărat, pentru că sincer, eu n-aveam

idee.

- Ei bine, începând de azi îi plac. Nu-i aşa, Bella?

- Da, Alice – am spus încet.

Vocea mea suna ciudat de timidă, răguşită. Mi-am dres

vocea şi am început să-mi schimb greutatea de pe un picior

pe altul.

- La cum conduci tu, eram pe punctul de a suna la toate

secţiile de poliţie din împrejurimi – a spus Jasper apărând

din spatele lui Edward.

Mi-a scăpat un chicotit slab. Jasper avea dreptate, avea şi de

ce să-şi facă griji. Alice conducea ca o maniacă.

Tanya şi-a făcut şi ea apariţia după două minute, prinzând

braţul lui Edward în capcana braţelor ei. El s-a uitat în

slow-motion la braţele Tanyei, apoi la faţa ei, dar spre marea

mea dezamăgire, nu i-a spus nimic. Arăta de parcă îl deranja

apropierea ei, atunci de ce o lăsa să-l sufoce, să intre cu

forţa în sufletul lui? N-am să înţeleg niciodată, şi oricum, am

încetat să mai caut explicaţii pentru comportamentul atât de

bizar al lui Edward. Era pentru mine o enigmă vie, pe care nu

mai eram interesată s-o dezleg.

- Scumpule, mă duci şi pe mine până la centrul comercial?

Am nevoie să-mi cumpăr câteva lucruri – a spus cu o voce

pisicită.

Mă străduiam din răsputeri să nu mă strâmb, dar asta

necesita un efort imens pe care nu eram în stare să-l fac în

momentul acela. Eram obosită mai mult psihic decât fizic,

aveam nevoie de o pauză de la toate astea. Ziua de azi a fost

una deosebită, în care m-am simţit mai mult decât eliberată,

dar odată cu întoarcerea acasă, sentimentul de tristeţe şi

neîmplinire m-a copleşit din nou. Nu puteam fi fericită în

prezenţa lui, îmi acoperea soarele cu un nor imens. Nu conta

câtă linişte sau fericire – artificială, pentru că nu puteam fi

pe deplin fericită – îmi aducea absenţa lui, când eram din

nou în apropierea lui, toată dispărea.

Nu vroiam să-i port pică Tanyei din cauza lui Edward, deşi nu

era greu s-o antipatizezi. Poate că în locul ei aş fi procedat la

fel. Însă firea ei periculoasă şi înfumurată îmi displăcea

oricum.

O tăcere stânjenitoare plutea peste micul grup de persoane.

Văzuţi dintr-o altă perspectivă, păream doar un grup de

prieteni care au venit să-şi petreacă vacanţa sau concediul

împreună. Aşa cum eram acum, toţi tăcuţi şi cu zâmbete sau

strâmbături pictate pe chipuri, nimeni n-ar fi ghicit tensiunea

presantă ce ne apăsa.

Edward a oftat aproape imperceptibil şi i-a vorbit Tanyei pe

un ton evident disperat, nu ştiu cum de ea nu-şi dădea

seama ce pacoste era pe capul lui, că-l plictisea. Sau realiza

cât de în plus era, dar făcea pe-a proasta.

- Nu mai avem timp, Tanya, trebuia să-mi spui acum câteva

ore. E aproape ora nouă şi la zece trebuie să fim gata de

petrecere.

Petrecere? Alta? Fir-ar. Nu se mai termină chefurile în lumea

celor bogaţi. E uimitor cum aceşti oameni se chinuie din

răsputeri să se distreze, la fel cum alţii se chinuie să-şi

câştige existenţa, să supravieţuiască.

Alice a scos un ţipăt surprins şi m-a tras repede de mână, în

casă.

- Trebuie să ne pregătim, haide Bella. N-avem decât o oră la

dispoziţie!

Mi-am dat ochii peste cap. Bineînţeles, Alice e Alice. Se pare

că a avea numai o oră să te faci să arăţi prezentabil nu era

un timp suficient. Oricum, eu n-aveam dispoziţia necesară

pentru vreo petrecere, ultima îmi lăsase un gust amar. Dar

nu îndrăzneam să-i cer lui Edward să rămân, nu vroiam să-i

atrag din nou mânia asupra mea. N-o să-mi ia mult timp să

mă pregătesc, n-aveam chef de găteli şi machiajuri şi toate

alea. Dacă era după mine, mergeam în blugi.

—

Dacă aş fi ridicat privirea din farfuria mea încă plină, poate

aş fi văzut că petrecerea era una reuşită. Lumea dansa,

cânta, se distra. Eu nu. Mi se părea ironic ca toată lumea să

se distreze sub nasul meu, Dumnezeu îşi bătea joc de mine.

Oare nu suferisem destul? Concediul ăsta cu Edward a fost

cea mai proastă idee şi eu am fost o proastă şi mai mare că

am acceptat şi că m-am pretat la jocurile lui ieftine. Poate

am fi reuşit să găsim o cale de mijloc…

Edward a invitat-o pe Tanya la dans, deşi ea a insistat să

danseze, aşa că nu ştiu dacă se numeşte tocmai invitaţie.

Mai potrivit ar fi autoinvitaţie. Nu le-am aruncat nicio

privire. Mi-era şi teamă de avalanşa de sentimente care m-ar

acapara dacă i-aş vedea dansând fericiţi, unul în braţele

altuia. Dacă aş fi trecut peste antipatia pe care mi-o trezea

Tanya şi peste faptul că eram îndrăgostită fără speranţă de

Edward, dacă aş fi privit lucrurile obiectiv, aş fi spus că

făceau un cuplu destul de drăguţ. Ea frumoasă, el frumos. Ea

bogată, el bogat. Da, se încadra în tipar.

Alice tocmai se întorcea de pe ringul de dans, la braţul lui

Jasper. Se priveau unul pe altul, Jasper îi spunea ceva

probabil amuzant, pentru că Alice a zâmbit radios şi apoi a

izbucnit într-un râs scurt. Din fiecare privire şi cuvânt pe care

şi-l adresau se revărsa o iubire enormă, era aproape

palpabilă. Era dureros să stau în preajma lor. Arătau perfect

împreună, erau ca yin şi yang. Alice arăta superb într-o

rochie roşie lungă, iar Jasper într-o haină albă de seară. Eu

nu mă complicasem prea mult cu ţinuta. Am ales să port

pantaloni până la urmă. Nu mi-am aplicat niciun strop de

machiaj, iar părul mi l-am lăsat liber. Mare parte din ora în

care trebuia să mă aranjez am petrecut-o în cadă. Dacă

înfăţişarea mea deloc sofisticată îmi reflecta starea

interioară, asta era. Obosisem să mă mai ascund, pur şi

simplu nu mă mai puteam preface. Nu e o ruşine să fii

nefericit, şi cu atât mai puţin să arăţi şi să recunoşti lucrul

ăsta.

După câteva minute în care m-am gândit la cât de singură şi

nefericită sunt, ultima voce de pe pământ pe care-mi

doream s-o aud, mi-a şoptit în ureche:

- Dansezi?

Am sărit ca arsă atât de brusc, încât scaunul pe care stăteam

s-a prăbuşit la pământ, scoţând un sunet strident. Bine că

volumul muzicii şi zumzăiala din sală îl acoperiseră. Am privit

persoana din faţa mea cu expresia cea mai scârbită de care

eram în stare.

- Vii aşa la mine, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat nimic, şi

mă inviţi la dans? Cât de nesimţit poţi fi?

James a adoptat o alură ruşinată, deşi numai ruşinat nu se

simţea. Jasper s-a întors înainte ca James să aibă ocazia să

spună ceva.

- Bella, te deranjează James?

L-am privit pe Jasper şi i-am zâmbit slab. Era mişcătoare grija

lui pentru mine. Dar l-am asigurat că totul era în regulă. Nu

eram dornică de compania lui James, dar el şi cu mine

trebuia să lămurim câteva lucruri şi să ne reglăm conturile.

Vroia să facă pe politicosul, a ridicat scaunul şi a vrut să mă

ajute să mă aşez. Nu prea te poţi schimba în trei zile, dar

chipul lui îmi părea diferit. Era la fel de frumos, dar cumva

mai îmbătrânit, mai obosit. Îi crescuse puţin şi barba, dar

asta nu-i răpea nimic din frumuseţe.

- Nu sunt handicapată, pot să mă aşez singură – am spus cu

o voce de gheaţă, privindu-l fix în ochi.

S-a aşezat pe scaunul de lângă mine, păstrând o distanţă

rezonabilă între noi.

- Bella, dacă ai şti ce rău îmi pare. Am fost un măgar.

Măcar avea decenţa să arate ca şi cum îi pare rău. Dar asta

nu schimba nimic, oricum.

- Nu te contrazic. Chiar ai fost un măgar.

Am tras adânc aer în piept şi apoi am continuat:

- James, singurul lucru decent pe care l-ai făcut a fost să

pleci. Şi acum strici şi asta întorcându-te.

El îşi frângea nervos mâinile şi se uita spre ringul de dans.

- Vroiam să-ţi spun că-mi pare rău. Vreau să mă ierţi.

Chiar părea sincer. Dar ştiam că nu trebuie să mă încred în

prefăcătoriile lui. Şi oricum nu ştiu pentru ce avea nevoie de

iertarea mea, nu era ca şi cum eram vreo sfântă. Şi n-aveam

să ne mai vedem niciodată după ce se termina vacanţa asta

de coşmar. Pleoapele m-au înţepat când am realizat că nu

numai pe James n-am să-l mai văd, ci nici pe Alice sau

Jasper. Erau atât de drăguţi amândoi, iar Alice a reuşit să-mi

câştige prietenia şi încrederea într-un timp atât de scurt.

Speram ca Edward să nu le spună niciodată adevărul despre

cum am ajuns aici, mi-ar părea foarte rău ca ei să-şi facă o

părere proastă despre mine.

- Ce importanţă are? – am spus distrasă.

- Are pentru mine, Bella. Vreau să ştiu că m-ai iertat.

Se apropiase de mine în timp ce vorbea şi a vrut să-mi prindă

palma stângă între ale sale. M-am retras imediat.

- Nu mă atinge şi nu-mi spune numele.

A ridicat braţele în semn de apărare, dar s-a tras în spate. Şi

nu m-a atins, ceea i-a dat un plus. Apoi a început cu

insistenţele, că e foarte important pentru el să nu fiu

supărată, că nu vrea să-l cred un obsedat, că el e de fapt un

tip de treabă, bla bla. Mă plictisise deja. I-am zis rapid că-l

iert ca să se oprească odată din trăncănit.

Edward s-a întors la scurt timp la masă şi i-a aruncat o privire

ucigătoare lui James. Nici măcar nu l-a salutat. Tanya avea

un rânjet satisfăcut pe faţă când l-a văzut pe James aşezat

lângă mine. Mi-era silă de câtă răutate putea exista în ea, eu

n-aş putea să mă bucur de nefericirea cuiva, indiferent cât

de mult îmi displace. Era clar că zeiţa blondă nu gândea la

fel.

James s-a ridicat politicos şi i-a întins mâna lui Edward, care

a privit-o câteva secunde, apoi i-a scuturat-o încet. Aşa sunt

bărbaţii, nu se ceartă din cauze unei fuste scurte. S-au aşezat

apoi la masă, iar peste grupul nostru s-a aşternut o tăcere

monumentală. Parcă eram într-un concurs, dacă vorbeam,

pierdeam premiul cel mare. Bineînţeles, prima care a cedat a

fost Tanya; tind să cred că ea chiar era proastă, nu că făcea

pe-a proasta; nu ştie când să tacă şi când să vorbească.

Restul serii a trecut greu, nimeni n-a băgat-o în seamă pe

Tanya şi eforturile ei de a începe o discuţie. Concursul încă

era în picioare. Până când James nu m-a invitat la dans, nu

mi-am dat seama că încă mai era lângă mine. Deşi în mod

normal n-aş fi acceptat, atmosfera era mult prea încordată

pentru gustul meu. Ameninţarea plutea în aer, o simţeam.

Nu mai era mult până să înceapă o dispută, asta era sigur.

Nervii tuturor erau întinşi la maxim. Aveam un presentiment

nu prea roz.

Când James m-a luat în braţe pe ringul de dans, am regretat

impulsul de la masă care m-a făcut să accept. Melodia era

lentă şi el mă ţinea mult prea strâns, mult prea aproape de

trupul lui. Când am privit peste umărul lui, am văzut că

Edward ne privea fix. Nu m-am mai uitat deloc în direcţia lui,

nu era o privelişte plăcută. Decât să mă privească aşa cum o

făcea, mai bine nu mă privea deloc. Şi dacă totuşi insista să

mă chinuie cu privirile lui scârbite, preferam să nu-l privesc

eu.

- Nu mă mai ţine atât de strâns – i-am spus lui James după

jumătate de minut.

El a întors puţin capul spre mine şi a zâmbit uşor. Avea ochii

pe jumătate închişi, părea foarte obosit. Când a răsuflat uşor

spre mine, am realizat că de fapt era beat, nu obosit. Mirosul

de whisky mi-a pus un ghem în stomac şi m-am retras

imediat din îmbrăţişarea lui.

- Ai băut din nou.

El a plecat privirea şi s-a apropiat din nou de mine.

- Doar un pahar de coniac – a recunoscut. Zău, Bella, aveam

nevoie de curaj să vorbesc cu tine.

- Ai nevoie de curaj să-ţi ceri scuze? – am întrebat pe

jumătate amuzată, pe jumătate sceptică.

Mi-a evitat din nou privirea şi aveam senzaţia că mai era

ceva ce nu-mi spunea. A mai avut o dată expresia asta,

atunci când eram singuri la piscină şi… Oh, nu, să nu fie ce

cred eu…

- Te plac foarte mult, Bella. Eşti al naibii de adorabilă şi asta

nu-i spre binele tău.

El nu a spus asta.

- Am fost o proastă să cred că te-ai schimbat – am spus răstit

şi am început să mă îndepărtez de el.

A venit grăbit după mine şi m-a prins de braţ. Mi-am smuls

braţul din mâna lui şi l-am privit ucigător.

- Iartă-mă, iartă-mă, nu ştiu ce-a fost în capul meu. Nu mai

spun nimic, promit.

- Puţin îmi pasă. Ai avut parte de o a doua şansă, şi ai

irosit-o.

L-am lăsat acolo şi am plecat. N-a mai încercat să vină după

mine şi am fost recunoscătoare pentru asta. Când am ajuns

la masă, ceilalţi se pregăteau de plecare. Slavă Domnului,

m-am gândit, nu mai rezistam nicio secundă în atmosfera

asta.

Am plecat primii, eu, Alice şi Jasper în maşina galbenă, de

data asta cu capota ridicată. Edward şi Tanya urmau să vină

cu maşina neagră. Nu pot să spun că mă plâng că mergeam

din nou cu Alice. M-aş fi simţit a cincea roată la căruţă în

maşina cealaltă. Când am ajuns acasă, le-am spus noapte

bună lui Alice şi lui Jasper şi apoi am urcat în camera mea.

De cum am ajuns, m-am trântit pe pat. Nu ştiam ce să simt,

nu ştiam la ce să mă gândesc. Dar trebuia să fac orice, numai

să nu plâng. Şi ştiam exact ce. M-am schimbat rapid în

panatalonii scurţi şi maioul cu care urma să dorm, mi-am

luat halatul şi am coborât la parter. Casa era scăldată în

întuneric şi nu se auzea decât un zumzet slab de la etaj.

Probabil era Alice. Ceilalţi nu veniseră încă.

Am intrat în biroul lui Edward. Nu era o idee bună să fiu aici

şi nici nu era frumos din partea mea, mi-era frică de ce

anume puteam să aflu, dar trebuia să ştiu odată pentru

totdeauna ce se întâmplă. Deşi îmi propusesem nici să nu

mai încerc să înţeleg persoana lui Edward, iată-mă aici,

căutând informaţii despre fostele lui iubite. Nu vedeam prea

multe în bezna aia, lumina lunii era de ajuns doar să văd pe

unde merg. Am mers până la birou şi am aprins lampa de pe

el. Am cătutat rapid dosarul Jessicăi şi l-am scos. Ei, acum e

acum. Inima îmi bătea sălbatic, îi auzeam ecoul

reverberându-mi în urechi şi vibrându-mi în piept. Am închis

ochii şi am încercat să mă calmez. După ce mi-am spus că

ce-o fi o fi, am deschis dosarul. Am trecut rapid peste prima

fişă, o văzusem data trecută, făcea parte din CV-ul ei. A doua

pagină conţinea datele ei personale, numele părinţilor,

adresă şi alte de astea. Nu ştiu exact ce mă aşteptam să

găsesc acolo, dar în niciun caz nu mi-a trecut prin cap c-o să

dau peste un act de adopţie. Şocul a fost atât de puternic,

încât m-am prăbuşit pe scaun. Apoi am auzit un scrâşnet de

roţi în faţa casei. Veniseră. Am închis rapid lampa şi n-am

îndrăznit nici să respir.

Nu are ce să caute Edward în birou la ora asta, dar dacă

totuşi vine, ce-i spun? Sunt atât de moartă. Când vocile de

afară se auzeau de acum de pe hol, eram în pragul unui atac

de cord. Parcă erau mai mult de două voci… Sigur îmi juca

auzul feste, eram mult prea stresată. Când zgomotul de

tocuri se auzea pe scări, am răsuflat uşurată. Urcau. Da,

încă-i auzeam vorbind. N-am îndrăznit totuşi să aprind lampa

din nou. M-am apropiat de fereastră, şi cum ochii deja

începuseră să se adapteze în întuneric, nu era o problemă.

Am deschis din nou dosarul la fişa de adopţie şi am

parcurs-o rapid cu privirea. De-abia după aceea mi s-a oprit

inima, iar atacul de cord a fost mai aproape ca oricând, când

am văzut că la numele tatălui nu scria Edward Cullen, ci Mike

Newton! Dar… dar cum e posibil? Când totul îl incrimina pe

Edward… Am simţit cum tot aerul mi s-a scurs din plămâni.

Camera se învârtea cu mine şi a trebuit să mă aşez. Cum

putusem să fiu atât de oarbă? De-abia acum totul se leagă,

totul are sens. Ştiam că e ceva ce-mi scăpa, dar nici vorbă să

mă aştept la aşa ceva. Dar nu era logic să cred aşa ceva după

ce am asistat la scena din biroul său? Însă după ce m-am

gândit mai bine, mi-am amintit perfect cuvintele lui. Spusese

Nu trebuie să laşi chestia asta să-ţi strice viaţa. Era de fapt

grijă pentru Jessica, nu insensibilitate. Şi când a spus că se va

ocupa el de partea financiară, era de fapt din bunătatea

inimii lui, nu pentru că se simţea responsabil în vreun fel de

cele întâmplate. Iar când şi-a manifestat furia pe Mike în ziua

când a sunat Jessica nu era gelozie, aşa cum crezusem eu.

Singurul lucru pe care nu-l înţelegeam era cum de nu-l

concediase. Dar până şi întrebarea aceasta şi-a găsit

răspunsul după ce am meditat puţin. Jessica trebuie să-l fi

rugat să n-o facă. Cred că i-a fost extrem de greu lui Edward

să-l suporte când ştia ce om josnic este.

Cât de mult m-am înşelat în privinţa lui! Cum am putut fi

atât de nedreaptă cu el şi de ce nu mi-am dat seama

dinainte ce se petrecea? Fusesem oare atât de orbită de

dispreţul pe care încercam să-l simt pentru el încât nici nu

i-am dat şansa să dovedească cum este el de fapt. L-am

catalogat drept rău de la început şi n-am acceptat alte teorii.

L-am judecat pe nedrept. Edward e de fapt un bărbat bun,

iubitor, inteligent şi frumos. Visul oricărei femei. Şi visul

meu. Dar acum este deja prea târziu. Ce rost are să-l vreau

eu şi el să nu mă vrea? Şi oricum nu pot trece peste

cuvintele urâte pe care mi le-a spus în seara aceea în camera

mea. Pentru ele chiar nu are nicio scuză.

Am mai stat câteva minute în birou, mută, cu privirea

pierdută. Apoi m-am ridicat alene şi am pus dosarul înapoi.

Nici nu ştiu când am ajuns înapoi în camera mea. Nici n-am

aprins lampa. Mi-am scos halatul şi l-am aruncat pe pat.

Când am ridicat privirea, am încremenit. În fotoliul galben

din colţul camerei stătea cineva. Trunchiul i se profila treptat

în întuneric, iar când ochii mi s-au adaptat destul, am

recunoscut cu groază chipul lui James. Ce Dumnezeu căuta

aici? Eram atât de îngrozită încât nu-mi ieşea niciun sunet

din gât nici dacă aş fi încercat. Am făcut doi paşi înapoi, dar

el s-a ridicat rapid de pe fotoliu şi mi-a pus o mână peste

gură, iar cu cealaltă mi-a prins ambele mâini şi mi le-a

imobilizat la spate. Duhnea a alcool. Senzaţia de deja-vu era

clară şi m-a lovit în faţă ca o avalanşă. De data asta nu ştiu

cum avea să se termine. Se putea să fiu la fel de norocoasă

ca data trecută? Să scap din nou? Speram că da.

O ploaie de sărutări s-a revărsat peste gâtul şi pieptul meu,

iar eu am început să mă zbat. Am reuşit să-mi eliberez o

mână, dar el mi-a luat mâna de la gură ca să mă imobilizeze

din nou. Puteam să ţip atunci, dar n-am făcut-o. Ce aş fi

reziolvat? Ar fi venit Edward şi ar fi aruncat din nou vina pe

mine, din nou nu m-ar fi crezut. Sau poate că ar fi crezut că

fac pe martira, că mă victimizez.

Lacrimi amare îmi înţepau pleoapele, dar nu le-am lăsat să

cadă. Nu rezolvam nimic nici cu plânsul. Aşa că mă zbăteam

şi încercam să mă smulg din mâinile lui, dar, evident, fără

prea mare succes. Aşa că l-am lovit cu genunchiul sub

centură. Ha, pun pariu că la asta nu s-a gândit, pentru că a

scos un icnet surprins şi îndurerat. În loc să ies din cameră

mâncând pământul, am izbucnit într-un râs isteric. Mă

scuturam de râs, am început să mă ţin de burtă şi în curând

îmi curgeau şi lacrimi, în timp ce James îşi ocrotea şi mângâia

organul procreativ. Nu înţelegeam de ce reacţionasem atât

de stupid, dar curând m-am aşezat în genunchi şi băteam cu

palmele în covor. Nu mă puteam opri, nu puteam respira, nu

mă puteam mişca. Asta până când s-a ridicat el de pe covor

şi s-a îndreptat spre mine cu o expresie criminală. Râsul mi

s-a oprit brusc şi în secunda următoare eram deja în picioare

pe pat. Am sărit repede peste el şi am ajuns în partea

cealaltă a camerei.

Privirea lui îmi dădea fiori pe şira spinării, era diabolică. Avea

un rânjet malefic şi ochii îi sclipeau maliţios. Şi-a îndoit uşor

genunchii şi şi-a depărtat braţele, ca şi cum se pregătea să

mă îmbrăţişeze. Arăta ca un prădător.

- Nu mai ai unde să fugi – a îngânat el pe un ton melodios, ca

în filmele cu proşti.

Credea că suntem în Tom şi Jerry sau ce?

- Să nu îndrăzneşti – i-am spus ameninţător.

El a chicotit slab şi a început să facă paşi mici în lateral.

- Oricum mi-ai zis că nu mai am nicio şansă, deci n-am ce să

irosesc.

Se apropia încet-încet de mine, ca şi cum aveam o armă

periculoasă în mâini şi încerca să mi-o ia. Am început să

păşesc şi eu lateral în direcţia opusă.

- Am ştiut de la început că nu eşti un om bun. Încă de când

te-am văzut prima oară.

În timp ce vorbeam, mă apropiam de pat, însă el se apropia

din direcţia opusă, înconjurând patul.

Rânjetul lui s-a lărgit.

- Ei bine, când te-am văzut eu prima oară, mi-am zis Femeia

asta o să fie a mea, mai devreme sau mai târziu.

Am înghiţit în sec. Am atins cu genunchii marginea patului,

iar James ajunsese deja la jumătatea distanţei dintre noi.

Trebuia să mă mişc repede.

- Şi se pare că acum e momentul.

Mai erau doar doi-trei metri între noi. Acum ori niciodată.

- Poate mai târziu.

M-am urcat rapid pe pat şi el a vrut să sară după mine, dar a

alunecat pe parchet şi a căzut. Însă a tras cearceaful de sub

picioarele mele şi eu am căzut pe partea cealaltă. Am

început să mă târăsc spre uşă, însă el ajunsese deja peste

mine. M-a întors cu faţa în sus şi m-a plesnit puternic peste

faţă. Mi-au dat lacrimile de durere şi am simţit gust de sânge

în gură. Am vrut să ţip, dar mi-a pus mâna peste gură, iar cu

cealaltă a început să-mi exploreze corpul. Dintr-o singură

mişcare mi-a rupă maioul şi eu am urlat în palma lui. Îmi

curgeau lacrimi din colţul ochilor şi mă scuturam acum de

plâns. Mi-a cuprins sânul în palmă şi şi-a muşcat buza,

scoţând un geamăt din gât.

În timp ce el era ocupat să-mi admire pieptul gol, a slăbit

fără să vrea presiunea cu care-mi apăsa buzele, aşa că l-am

muşcat cât am putut de tare. Un sunet răguşit i-a reverberat

în piept şi şi-a dus mâna la gură. M-am întors şi m-am târât

din nou spre uşă, gâfâind.

- Ali-

Când am încercat să ţip, m-a prins de glezne şi m-a tras spre

el. Eu încercam să mă ţin de parchet, dar nu reuşeam să mă

ţin pe loc. Unghiile îmi sângerau de la cât au zgâriat

parchetul. Scoteau un sunet asurzitor ce m-a făcut să închid

ochii. Reacţie stupidă, dar ăsta e reflexul. Când mă asurzeşte

ceva, închid ochii. Băteam din picioare şi am reuşit pentru o

clipă să scap. Dar când am ajuns la uşă, m-a prins din nou şi

m-a întors spre el. L-am zgâriat pe faţă, iar el m-a plesnit din

nou. Nu mai ştiam ce curge pe faţa mea, lacrimi sau sânge.

Apoi, ca un răspuns la toate rugăminţile mele arzătoare, uşa

s-a deschis exact în capul meu. M-a lovit puternic, n-am mai

simţit nimic pentru un moment. Apoi îmi dansau luminiţe în

faţa ochilor. Deci chiar vezi stele verzi când te loveşti la cap.

Şi de data aceasta salvatorul meu era Edward. Expresia de

pe faţa lui era cu adevărat înspăimântătoare, cea a unui

criminal psihopat. M-am cutremurat.

N-am încercat să mă ridic, doar m-am târât până lângă

perete şi mi-am acoperit pieptul cu cearceaful. Lacrimile

curgeau şiroi pe faţa mea, deşi nu simţeam că plângeam. Mă

uitam temătoare la Edward, eram îngrozită de reacţia lui.

Dar el nu mă privea pe mine. Furia lui colosală era

îndreptată spre bruta de pe covor.

Înainte să mă prăbuşesc l-am auzit pe Edward ţipând ca un

taur înfuriat, apoi s-au auzit nişte pocnituri, apoi material

sfâşiat, apoi mâna lui Edward se îndrepta spre mine. Cu un

ultim efort, am ridicat mâna în faţa mea, să mă apăr.

- Te rog, nu mă lovi din nou…

Capitolul 16

Fericirea se plăteşte

Senzaţia că fusesem bătută cu brutalitate nu-mi dădea pace.

Toţi muşchii îmi erau amorţiţi şi mă dureau enorm. Am

gemut. O mână rece mi-a dat şuviţele umede la o parte şi

mi-a atins delicat fruntea fierbinte. Am deschis ochii încet,

iar chipul brăzdat de griji al lui Edward a fost primul lucru pe

care l-am văzut. Am făcut ochii mari de surprindere. Ce

căuta Edward aici şi mai ales, de ce mă ţinea în braţe? Am

încercat să mă ridic, dar o durere pătrunzătoare ca şi cum

fusesem înjunghiată în umăr cu un cuţit fierbinte m-a făcut

să mă răzgândesc.

- Ce s-a întâmplat? – a întrebat Edward, iar din vocea lui

răzbătea o grijă profundă. Nu te mişca dacă te doare.

Am clipit des câteva clipe, privindu-l fix în ochii de un verde

orbitor, ce sclipeau ciudat în momentul acela, cu un fel de

emoţie stranie pe care n-o mai văzusem în ochii lui.

Afecţiune… poate? Sau ceva mai mult… Dar, cum era

posibil?

- Edward… – am spus, şi am fost uimită de sunetul vocii

mele.

Era… zgâriată cumva, ca şi cum ţipasem mult timp. Parcă

fusesem rasă în gât cu o lamă ascuţită, iar gura-mi era

uscată. Am înghiţit în sec, iar gestul mi-a provocat o durere

pătrunzătoare în gâtlej. Am început să tuşesc.

- Ce ai păţit, nu te mişca, ai nevoie de ceva… ?

Edward părea de-a dreptul speriat, lucru ce a atras un alt şir

de întrebări în mintea mea. Nelămurirea mea era din ce în ce

mai vastă şi eu aproape că explodam de curiozitate.

- Ce cauţi aici? – am întrebat cu vocea răguşită şi sacadată.

M-a privit confuz pentru o clipă, apoi şi-a mutat privirea în

pământ. Modelul covorului părea că i-a acaparat atenţia

deplină, cu aşa o privire intensă îl fixa. După câteva minute

lungi în care nu a schiţat nicio mişcare, ba chiar mi s-a părut

că nici n-a clipit, mi-am întins gâtul şi m-am uitat şi eu pe

covor, poate totuşi era ceva interesant acolo jos. Dar nu era

decât cearceaful de pe pat, pătat cu sânge…

Observasem şi că purtam un alt tricou. Mi s-a pus un nod în

gât. Amintirea clipelor de acum… – am privit spre fereastră,

se iveau zorii – câteva ore cred, m-a lovit din plin şi am simţit

că încremenesc, cu privirea în gol. Biroul lui Edward, James

în camera mea… am închis ochii şi am încercat să opresc aici

şirul gândurilor ce-mi provocau suferinţă, dar n-am putut.

Crâmpeie mi se derulau prin faţa ochilor şi eu le priveam

parcă din perspectiva altcuiva: am încercat să scap, uşa m-a

izbit în cap… Parcă am resimţit lovitura şi mi-am dus din

reflex mâna la tâmplă şi am simţit o umflătură sub degete.

Am pipăit-o gentil, dar tot am tresărit de durere.

Am văzut cu coada ochiului cum capul lui Edward s-a

îndreptat încet în direcţia mea, dar eu nu m-am uitat la el.

Eram preocupată mai mult de persoana mea în momentul

acela. Şirul amintirilor a continuat: Edward a intrat în

cameră, apoi n-am mai văzut nimic, doar nişte sunete vagi

mi-au ajuns la urechi, de material sfâşiat, ţipete… apoi mâna

lui Edward îndreptându-se spre mine.

- Te rog nu mă lovi din nou… – spusesem; imaginea asta îmi

era cea mai clară în minte.

Dar Edward nu mă lovise…

Mi-am strâns genunchii la piept şi mi-am pus bărbia pe ei,

apoi am început să mă legăn înainte şi înapoi pe pat. De ce

era Edward aici? Întrebarea asta mă rodea pe dinăuntru şi

eram hotărâtă să-i dau glas, dar atunci braţele lui Edward

m-au înconjurat, lăsându-mă din nou fără grai şi stârnind o

nouă serie de semne de întrebare.

- Gata, scumpo, s-a terminat, linişteşte-te – a şoptit el plin

de tandreţe.

A început să mă legene puţin cam prea repede ca să mă

liniştesc, iar eu am rămas trăsnită atât de cuvintele, cât şi de

gesturile lui. ”Scumpo?” Pe bune? Ce se întâmplase cât timp

dormisem, leşinasem, fusesem inconştientă, sau mă rog,

ce-o fi fost. Trecuseră doar câteva ore? Ce se putea întâmpla

în câteva ore care să schimbe total atitudinea lui Edward

faţă de mine?

- De ce nu m-ai chemat, Bella? Dacă aş fi ştiut că…

nenorocitul ăla o să încerce din nou, jur că nu i-aş fi permis

să se întoarcă în casa mea.

Şi a continuat să mă legene, să mă mângâie pe spate, să mă

liniştească ca pe un copil mic. Şi-atunci marele mister a fost

scos din ceaţă: Edward ştia care fuseseră adevăratele intenţii

ale lui James. Şi acest fapt îmi produse o atât de mare

explozie de sentimente de bucurie, încât mi le-am exprimat

cum ştiam mai bine, adică plângând. De data asta însă, de

fericire.

- Nu m-ai crezut nici prima dată. Am crezut… – am spus

printre suspine.

N-am mai putut continua. Ce am crezut? Că Edward din nou

n-o să mă creadă şi că poate o să dea vina pe mine.

El a închis strâns ochii, având o expresie de suferinţă pe chip.

- Bella, dacă ai şti cât de mult regret… Am fost un prost. Ştiu

că nu pot da timpul înapoi, dar aş face-o pentru tine dacă aş

putea.

S-a uitat adânc în ochii mei cu o privire atât de intensă, că

am simţit cum mi se încălzesc obrajii. Ochii săi ardeau de

regret.

Sub arşiţa privirii sale, eu mi-am plecat ochii. Strângeam

agitată în pum aşternutul, semn de anxietate. Deşi eram

curpinsă de o uşurare nemărginită la gândul că Edward

credea în mine, eram totuşi circumspectă. Toată

generozitatea şi căldura asta nu puteau veni din senin.

Trebuie să mai fie ceva.

- De ce nu m-ai crezut, Edward? Şi de ce mă crezi acum? –

am spus dintr-o suflare, evitând să-l privesc în ochi.

Fixam cu privirea un punct imaginar pe cămaşa lui de un

albastru marin. Vroiam să primesc răspunsuri la toate

întrebările mele, iar dacă îl priveam în ochi mi se lega limba

în gură, nu cred c-aş mai fi avut curaj să-l supun presiunii

curiozităţii mele.

Edward a oftat adânc, iar respiraţia lui caldă s-a revărsat pe

faţa mea, iar o şuviţă ce-mi cădea peste faţă s-a unduit.

Mirosea a… whisky? Ah da, doar fusese la o petrecere cu

câteva… ore – cred – înainte.

- În sinea mea, n-am avut niciun dubiu că spuneai adevărul

în privinţa scenei de pe plajă.

Asta m-a făcut să-mi ridic surprinsă ochii spre el, dar acum el

era cel care evita contactul vizual. Părea stânjenit, o stare

nespecifică lui Edward. Era oarecum ciudat şi amuzant, să-l

văd în impas.

- Şi dacă m-ai crezut, de ce te-ai purtat aşa cu mine?

Am simţit un ghimpe în inimă când mi-am amintit cuvintele

dure pe care mi le-a spus Edward în acea noapte. Cred că şi

el şi-a amintit, pentru că o umbră i s-a aşezat pe chip, iar în

ochii lui plecaţi se citea din nou regretul profund. Am întins

mâna spre el să-l consolez cumva, dar apoi mi-am spus ”Ce

prostie” şi mi-am oprit braţul la jumătatea drumului spre

chipul său. Mi-am strâns degetele în pumn şi mi-am retras

mâna. El mi-a observat gestul şi a oftat din nou.

- Vrei să ştii de ce am fost atât de supărat pe tine? – a

întrebat, aproape zâmbind.

Am dat afirmativ din cap, privindu-l pe sub gene, oarecum

temătoare. Nu ştiam de ce-mi era frică. Cred că orice cuvinte

mi-ar fi spus n-ar fi durut mai tare decât cele pe care mi le

spusese deja, nu mă putea răni mai tare. Cu toate acestea,

m-am pregătit pentru următoarea lovitură.

- Pentru că eram orb de gelozie. Întotdeauna te simţeai în

largul tău în prezenţa lui James, zâmbeai, râdeai şi nu cred

că e nevoie să-ţi spun că şi el te plăcea. Iar faţă de mine erai

distantă, nu ştiam ce să spun sau cum să mă port…

Vocea îi devenise deznădăjduită spre sfârşit şi aproape că

şoptea. Eu nu ştiam dacă să sar în sus sau să plâng de

fericire. Edward era gelos. Asta însemna că… însemnam ceva

pentru el. Un zâmbet mi s-a întins inexorabil pe faţă, în ciuda

eforturilor mele de a-l reţine. Am simţit cum inima mi s-a

umplut de iubire pentru el. Aş fi putut să explodez de

fericire, o simţeam în fiecare fibră, o simţeam cu toată fiinţa

mea. Mă simţeam optimistă, îndrăzneaţă. Simţeam că toată

lumea era a mea.

- Eu vroiam să fiu numai cu tine, dar păreai s-o preferi pe

Tanya.

M-a privit surprins şi un zâmbet oglindit în al meu i-a destins

trăsăturile. Era atât de frumos când zâmbea…

- Ei, Tanya – a spus el simplu.

Nu ştiam ce vrea să spună de fapt, dar nici că-mi păsa. M-am

ridicat în şezut şi… l-am atacat pe Edward. Îmi plăcea

această nouă ”eu”. Curajoasă, care ştie ce vrea. O femeie

puternică şi hotărâtă. De obicei nu eram compatibilă cu

adjectivele astea, dar azi vedeam totul la superlativ. Nu-mi

amintesc să fi avut vreodată mai multă încredere în mine

decât aveam în clipa aceea, în timp ce sărutam cu pasiune

buzele de catifea ale lui Edward. La început a fost surprins,

dar apoi mi-a înlănţuit talia şi m-a tras spre el, plin de

afecţiune. Sărutul lui era copleşitor, ameţitor, fierbinte.

Mâinile mele şi-au găsit calea spre părul lui magnific şi

mi-am împletit degetele în el. Mi-a cuprins apoi şoldurile şi

m-a lăsat încet pe spate, desprinzându-se uşor de mine.

Ochii lui erau sticloşi, ardeau de pasiune şi… dragoste? Nu

vroiam să-mi fac speranţe deşarte, aşa că am încetat să-i mai

analizez fiecare zâmbet, fiecare gest, fiecare mişcare a feţei.

Am zâmbit şi apoi i-am privit gura. Mi-am trecut degetul

mate peste buza lui inferioară. Avea cele mai senzuale buze,

netede, catifelate, moi, iar acum o vagă nuanţă rozalie, din

cauza sărutului aprins. Şi-a depărtat puţin buzele şi mi-a

sărutat degetul, apoi mi-a luat mâna şi mi-a sărutat fiecare

deget în parte. Am fost copleşită de o gamă largă de emoţii,

încât mi-au dat lacrimile. Edward mi-a şters o lacrimă şi s-a

aplecat apoi şi mi-a sărutat ochii pe rând. Era foarte

concentrat, avea o expresie extrem de serioasă pe faţă, iar

sprâncenele îi erau apropiate.

- Nu plânge, scumpo – a şoptit plin de trandreţe.

Am chicotit slab şi l-am privit.

- Sunt lacrimi de fericire – am şoptit la rândul meu.

Atunci el a zâmbit, iar buzele lui le-au găsit din nou pe ale

mele. De data aceasta, nu era nicio grabă în gesturile lui.

Sărutul lui era dulce, dar mă ameţea la fel de mult. Mi-a

cuprins obrazul în palmă şi apoi a coborât pe gât. Mi s-a

făcut pielea de găină acolo unde m-a atins. Un fior puternic

m-a zguduit, iar Edward s-a desprins imediat de mine.

- Ai păţit ceva? – a întrebat, uşor panicat.

I-am zâmbit seducător.

- Da, prezenţa ta mă intoxică. Sunt bolnavă de tine.

Faţa i s-a destins în cel mai uimitor zâmbet, iar ochii îi

sclipeau jucăuş.

- În cazul acesta, sper că e o boală incurabilă.

Apoi mi-a făcut cu ochiul, în timp ce se apleca din nou să-mi

guste buzele. Cred că ne-am sărutat jumătate de oră, deşi

mie mi se părea un minut. Eram destul de aprinsă, îmi

simţeam şi obrajii fierbinţi, iar Edward, ei bine, dovada

pasiunii lui consta în mai mult decât obraji roşii, era

palpabilă mai mult decât vizuală. Începeam să mă întreb

dacă nu cumva mergeam prea departe. La câtă ceaţă era în

capul meu, nu ştiu cum îmi mai stătea mintea la negare în

momentul ăla. Sub nicio formă n-aveam să-l îndepărtez pe

Edward, mai ales acum când se clarificaseră lucrurile între

noi. Mai rămăsese problema Tanya, dar nu era atât de

importantă încât să merite să stric momentul ăsta. Ar fi

stricat vraja. Numele Tanyei ar trebui declarat tabu.

Eram atât de adâncită în gândurile mele încât de-abia am

observat că Edward nu mă mai săruta, ci stătea pur şi simplu

deasupra mea şi mă privea curios. Eu am ridicat

sprâncenele.

- Ce? – am spus, zâmbind.

- Aş plăti să ştiu la ce te gândeai – a spus el serios.

- Ăă, mă gândeam…

Şi-apoi mi-a venit altceva în minte, şi-am continuat

propoziţia altfel decât aveam iniţial de gând. Eu îl iubeam pe

Edward. Edward cel puţin mă plăcea. Chiar el îmi spusese

acest lucru în prima sau a doua mea zi aici. Suntem amândoi

adulţi. De ce nu?

I-am înlănţuit gâtul cu braţele şi l-am tras spre mine. Mi-am

înfăşurat în jurul degetului o şuviţă din părul lui de bronz şi-l

priveam cum se învârtea. Prinsesem ceva curaj, dar nu atât

de mult încât să-l pot privi în ochi în timp ce-i spuneam

cuvintele următoare.

- Mă gândeam de fapt că am aşteptat prea mult.

M-a privit confuz o clipă.

- Ce anume ai aşteptat prea mult? – a întrebat.

Oh, Doamne, Edward, nu mă fă să spun! Credeam că o să-şi

dea seama de îndată la ce m-am referit, mă bazasem pe

chestia asta.

- Ştii tu… – am încercat eu.

Şi-a încruntat sprâncenele şi m-a privit de-a dreptul curios.

- Nu cred că ştiu.

Mi-am dat ochii peste cap.

- Haide, Edward, nu te mai preface că nu ştii. Am douăzeci

de ani, ştii… şi până acum niciodată n-am… eu… adică…

Mă încurcam în cuvinte, nici nu ştiam ce vroiam de fapt să-i

spun. Dar cred că s-a prins, pentru că m-a sărutat cu poftă.

Şi-a lăsat greutatea pe mine, apoi s-a rostogolit pe spate şi

astfel am ajuns eu deasupra lui. Graba dispăruse, iar mâinile

lui îmi mânâgiau calmant spatele. După câteva circuite, s-au

oprit pe talie. Şi apoi au urcat înapoi, însă pe sub tricou de

data asta. Mâna lui era foarte rece, sau poate era pielea mea

prea fierbinte. Mi-am ridicat trunchiul şi l-am lăsat să-mi

scoată tricoul. Atunci am realizat că nu purtam sutien şi

m-am grăbit să-mi acopăr pieptul cu braţele. M-am înroşit şi

mi-am ferit privirea, descălecându-l imediat pe Edward şi

aşezându-mă lângă el. Era o reacţie absurdă, probabil

Edward văzuse zeci de femei dezbrăcate, însă mult mai

frumoase. M-am simţit deodată inferioară şi mi-a fost ruşine

de gândurile mele.

Edward s-a ridicat în şezut şi mi-a citit corect expresia de pe

faţă. A oftat şi mi-a înconjurat umerii cu un braţ,

trăgându-mă spre el.

- Bella, nu trebuie să-ţi fie ruşine.

Bineînţeles că asta m-a făcut să mă simt şi mai ruşinată.

Poate c-a fost totuşi o idee proastă. Eu eram novice la

capitolul ăsta, iar el un expert. A oftat din nou şi s-a întors

spre mine. Am întors capul, nu aveam curaj să-l privesc în

ochi.

- Uită-te la mine, Bella – a spus.

Nu l-am ascultat. El mi-a prins faţa în palme şi m-a forţat să-l

privesc.

- Bella. Eşti frumoasă, cea mai frumoasă, şi eu te… plac aşa

cum eşti. Nu ai de ce să-ţi fie ruşine.

Nu mi-a scăpat ezitarea lui scurtă de după ”te”-ul acela.

Inima a început să-mi bată mai tare, în speranţa că şi-a

schimbat cuvintele la mijlocul propoziţiei. Oare vroia să

spună ceea ce credeam eu? Ceea ce speram?

Am clipit des şi apoi i-am zâmbit. El mi-a zâmbit înapoi şi şi-a

lipit buzele de ale mele într-un sărut inocent. Era oare posibil

ca Edward să mă… iubească? Vroiam atât de mult să cred că

da.

Sărutul inocent s-a transformat rapid într-unul aprins şi

sălbatic, născut din toată pasiunea reţinută până atunci.

Edward s-a năpustit peste mine şi în curând nu mai puteam

respira. Mi-a eliberat gura, însă săruturile lui s-au transferat

pe gâtul şi pieptul meu. Când mi-a cuprins sânul în mână, am

gemut din gât, ceea ce a stârnit o reacţie ciudată în Edward,

care mi-a acoperit imediat gura. Curând toate hainele

noastre au aterizat pe podea, iar noi eram o învălmăşeală de

mâini şi picioare şi mângâieri şi gemete, şi nu mai ştiam care

erau ale lui şi care erau ale mele. Uniunea noastră a fost

apogeul a tot ceea ce puteam suporta. Am explodat la

propriu şi am ţipat atât de tare încât am asurzit până şi eu.

Mi-am înfipt unghiile în spatele lui Edward, iar el mă

strângea atât de tare încât eram sigură că urma să am

vânătăi a doua zi.

După ce am făcut dragoste, am plutit o vreme în dulcea

stare de beatitudine. Stăteam liniştită şi cu un zâmbet tâmp

pe faţă pe pieptul gol al lui Edward, iar el îmi mângâia încet

spatele. Eram atât de moleşită, parcă nici nu mai aveam

oase sau muşchi în corp, şi eram atât de obosită încât aş fi

putut dormi săptămâni întregi fără să mă satur. Dar probabil

că ar fi trebuit să şi mănânc în săptămânile alea. Stomacul

meu a scos nişte zgomote de protest şi l-am simţit pe

Edward scuturându-se de un râs silenţios. Am ridicat capul şi

l-am lovit în glumă.

- Hei, nu râde. În apărarea mea, nici nu-mi amintesc când am

mâncat ultima oară.

Era adevărat. La petrecere nici nu mă atinsesem de

mâncare.

Edward s-a încruntat.

- Trebuia să-i spui lui Emily să-ţi aducă ceva de mâncare. Nu

te-am adus aici ca să te înfometez.

Ceva din felul în care a pus întrebarea m-a făcut să mă întreb

care era de fapt motivul pentru care m-a adus aici, dar n-am

mai avut ocazia, pentru că Edward s-a ridicat brusc şi m-a

tras şi pe mine după el.

- Pune ceva pe tine – a spus.

L-am privit confuză.

- De ce?

- Mergem să mâncăm.

—

După ce am umblat prin casă, la ora 3 dimineaţa, zâmbind şi

chicotind ca doi copii obraznici cărora nu le-a fost

descoperită pozna, am revenit în camera mea. Edward

stătea pe spate, cu privirea în tavan şi cu un braţ îndoit sub

cap. Eu stăteam ghemuită lângă el şi-l sorbeam din priviri.

Doamne, ce mult îl puteam iubi. Inima mea era mult prea

mică pentru dragostea enormă pe care o nutream pentru el,

care creştea cu fiecare minut în care eram împreună. Faptul

că am făcut dragoste a fost partea definitorie. Eram fericită

în momentul acela cum nu mai fusesem în toată viaţa mea,

şi deşi n-am avut o viaţă uşoară, sunt destule momente

fericite de care-mi aduc aminte cu plăcere.

- De ce nu dormi? – a întrebat Edward după câteva minute.

Mi-am împreunat mâinile pe pieptul lui şi mi-am pus bărbia

pe ele. Nu ştiam cum să-i explic. Eram atât de fericită, încât

mi se părea ireal. Şi ştiam că va trebui la un moment dat să

plătesc pentru toată fericirea asta, să plătesc cu suferinţă.

Aveam senzaţia asta stranie că n-avea să dureze prea mult, o

presimţire proastă mai exact.

- Nu vreau să mă trezesc şi tu să nu mai fii aici.

O nuanţă de tristeţe mi s-a strecurat în glas, fără să realizez.

Edward m-a tras spre el şi mi-a sărutat fruntea. Mi-a pus

capul pe umărul lui şi-mi mângâia părul şi tâmplele. Am

închis ochii şi m-am lăsat pradă prezentului. Nu vroiam să

umbresc momentul nostru de fericire cu prostiile mele.

- Scumpo, n-o să plec nicăieri nici dacă mă alungi. Nu mai

scapi de-acum de mine.

Nimic din ce-ar fi putut spune n-ar fi sunat mai bine ca ce-a

spus. Nici nu-mi doream mai mult.

- Edward, te iubesc.

Am spus-o atât de brusc, că nici n-am gândit-o. Pur şi simplu

mi-a venit pe limbă. Edward a încremenit pentru o clipă.

- Oh, Bella, nu spune asta…

Şi apoi m-a răsturnat pe spate şi am făcut o reluare a serii.

Presimţirea aceea proastă s-a amplificat când am auzit

răspunsul lui Edward. Nu mă aşteptam să-mi facă o

declaraţie de dragoste, dar dacă răspunsul firesc nu i-a venit

în minte, atunci… clar ceva nu era în regulă. Dar braţele lui

Edward care-mi mângâiau trupul, care-mi strângeau carnea,

buzele lui care-mi sărutau ochii, părul, pieptul, buzele, mi-au

alungat toate îndoielile.

—

Dimineaţă, când m-am trezit singură în pat, presimţirile au

revenit cu o forţă înzecită. Nu puteam scăpa de sentimentul

ăsta, că ceva rău avea să se întâmple. Exact ca atunci când

ieşi afară şi ceva din atmosferă te anunţă că urmează o

furtună; poate mirosul, poate culoarea cerului, poate

temperatura aerului, poate toate la un loc. Aşa şi acum

ştiam că fericirea mea se va sfârşi curând.

M-am întors pe spate şi am întins mâna spre perna lui

Edward, care încă purta amprena capului său şi parfumul

trupului său. M-am întins să-l miros, când am observat cu

coada ochiului ceva roşu pe ea. Un bilet. L-am deschis rapid

şi l-am citit pe nerăsuflate.

Dacă te trezeşti înainte să mă întorc, culcă-te înapoi şi

aşteaptă-mă. Micul dejun în pat. Edward.

Am răsuflat uşurată şi m-am trântit înapoi pe pernă. Mi-am

făcut griji pentru nimic. Probabil că Edward i-a spus lui Emily

să ne pregătescă micul dejun, deci e posibil ca el să fie în

camera lui, poate face un duş… Am rânjit satisfăcută, am

sărit din pat, mi-am aruncat halatul pe mine şi am ieşit încet

din cameră. Să încep ziua în braţele lui Edward părea o

bucăţică din rai, deci de ce să n-o am?

În acelaşi moment mi-am dat seama că nici măcar nu ştiam

unde era camera lui Edward. Parcă venise de după colţ

odată… Mergeam pe vârfuri, de teamă să nu mă audă

cineva. Aş fi murit de ruşine dacă Alice sau Jasper m-ar fi

văzut intrând pe jumătate dezbrăcată în camera lui Edward.

Când am ajuns în colţ, mi s-a părut că aud voci discutând,

sau parcă certându-se. Am înaintat în cea mai mare linişte

de care eram în stare. Speram doar să nu mă împiedic de

covor şi să stric tot, aş fi fost în stare. Exact când mă

gândeam că e nepoliticos să tragi cu urechea şi că ar trebui

să mă întorc în camera mea, am auzit vocea Tanyei.

- Dar, Edward, ştii că eu te iubesc şi te-am iubit dintotdeauna

– a spus, pe un ton aproape plângăcios.

Am încremenit acolo unde eram, parcă prinsesem rădăcini.

Nu mă puteam mişca din loc. Brusc m-a luat o ameţeeală şi

m-am sprijinit de perete. Am dat-o naibii de politeţe, asta

era o chestiune de viaţă şi de moarte. Mă rog, nu chiar atât

de radical, dar aţi prins ideea. Cu cât mă apropiam mai mult

de camera lui Edward, cu atât vocile se auzeau mai clar.

- Ştiu şi îmi pare rău că…

Vocea lui Edward m-a făcut să tresar. Îi pare rău că ce…? N-a

mai continuat.

Uşa era întredeschisă. O puteam vedea pe Tanya aşezată pe

marginea patului răvăşit al lui Edward, îmbrăcată doar

într-un neglije alb, transparent aproape 100%. Senzaţia de

vomă a revenit, dar am închis ochii şi am încercat s-o alung.

Edward se plimba prin cameră, trecându-şi nervos mâinile

prin păr. Nu-l vedeam decât când ajungea în dreptul Tanyei,

dar îi puteam auzi paşii. Fata blondă avea capul plecat şi

valurile de păr auriu îi ascundeau faţa. Când a ridicat privirea

spre el, i-am văzut ochii roşii şi umflaţi. Plânsese, avea

machiajul scurs, formând cercuri negre în jurul ochilor săi

albaştri. Extraordinar de frumoasă, chiar şi aşa neîngrijită.

Un junghi de durere m-a lovit în stomac şi m-am chircit.

În acelaşi moment, Edward s-a lăsat în genunchi în faţa

Tanyei. Nu era în totalitate cu spatele la mine, dar niciunul

dintre ei nu mă putea vedea. Edward i-a cuprins mâinile

între ale lui şi i le-a sărutat pe rând.

- Tanya. Eşti de mii de ori mai frumoasă decât stelele.

Bineînţeles, ştii deja asta. Şi să te fac să suferi e ultimul lucru

pe care mi-l doresc. Şi vreau să-ţi spun ceva.

Atunci s-a întins şi a deschis un sertar al noptierei, de unde a

scos o cutiuţă roşie de catifea. Tanya a izbucnit în lacrimi. Iar

eu am crezut că leşin. Ştiam prea bine ce era acolo, mai mult

ca sigur un inel. O Doamne, nu puteam fi martoră la aşa

ceva. Cu paşi greoi şi cu un râu de lacrimi curgându-mi pe

obraji, m-am întors în camera mea, fără să fac însă gălăgie.

Am închis uşa după mine şi am încuiat-o, iar apoi m-am

sprijinit de ea şi m-am lăsat să alunec pe podea. Am sesizat

vag senzaţia de deja-vu.

Capitolul 17

Noutate

Am dezvoltat un hobby pentru uitatul pe pereţi. Se pare că a

devenit o activitate frecventă pentru mine, o practic din ce

în ce mai des. Dimineaţă, la prânz şi seara. Şi între

perioadele acestea. Oricum nu aveam nimic altceva de făcut.

Mi-am recitit toate cărţile din bibliotecă, am făcut curăţenie

generală de 4 ori într-o săptămână, am făcut toate felurile

de mâncare posibile, ce mai era de făcut?

Am luat mingea de tenis de pe noptieră şi am aruncat-o în

peretele opus cu destulă forţă cât să se întoarcă înapoi la

mine. Oh, iată un nou hobby. Aruncatul mingii în pereţi.

După vreun sfert de oră, mă cam plictisiem şi am aruncat

mingea mult prea tare, n-am mai avut timp s-o prind şi m-a

izbit exact în frunte.

- Fir-ar al naibii să fie – am mormăit în timp ce-mi frecam

fruntea cu grijă.

Locul respectiv era fierbinte şi simţeam cum se umflă sub

degetele mele. Am aruncat pătura de pe mine şi m-am

îndreptat spre baia de pe hol. Nu arătamprea bine. Fruntea

deja avea o nuanţă de mov-albastru şi simţeam cum pulsa.

Dar per ansamblu, se potrivea cu restul înfăţişării mele.

Arătam ca o moartă vie. Pielea mea era nasănătos de palidă,

ochii mei nesănătos de încercănaţi, buzele mele nesănătos

de uscate. Totul era nesănătos la mine. Ce Dumnezeu îmi fac

singură? Chiar merită să-mi stric viaţa din cauza unui

eveniment nefericit? Nu sunt eu o luptătoare? Am trecut

prin altele mai rele şi am trecut peste. Pierderea ambilor

părinţi într-un interval de timp relativ scurt e mai dureroasă

decât un eşec în dragoste. Asta este, se întâmplă tuturor. Nu

sunt prima şi nici ultima trădată. Doar că mă simt atât de…

nefericită. Nu e ca şi cum nu mă aşteptam la asta, dar

speram ca pentru mine să fie diferit. Şi nu trădarea în sine

m-a durut, ci faptul că îmi făcusem speranţe, aveam vise,

planuri de viitor. Speranţa ucide mai mult decât orice.

Nici nu ştiu de ce se numeşte inimă frântă. Pentru că simt ca

şi cum fiecare parte din corpul meu e distrusă. Niciodată

n-am avut o foarte bună coordonare ochi-mână sau

creier-mână, dar niciodată n-a fost mai proastă. Cred că în

ultima săptămână am spart un set întreg de pahare şi vreo

10 farfurii. Jacob a fost nevoit să cumpere pahare şi farfurii

de unică folosinţă, altfel am fi rămas fără niciun tacâm de

sticlă sau porţelan. Nu ştiu cum am reuşit, dar am spart şi o

fereastră în timp ce o curăţam. Sunt surprinsă că oglinda din

baie a supravieţuit.

Îmi tremură trupul tot timpul, fără niciun motiv. Parcă aş fi

pierdută în spaţiu, nu mă pot concentra pe un anumit lucru

mai mult de 2 minute. Jacob nu ştia ce să-mi facă la început,

dar acum pur şi simplu mă lasă în pace.

Am oftat. Jacob s-a purtat minunat cu mine. În ciuda tuturor

lucrurilor mai puţin frăţeşti pe care le-a făcut, s-a purtat cum

nu orice frate ar fi făcut. A venit cu maşina din Forks până la

casa de pe insulă a lui… Edward ca să mă ia. Un drum de

aproape o zi. Şi n-a pus niciun fel de întrebări. A fost acolo

pentru mine, m-a susţinut. Apoi a avut grijă de mine

non-stop. Câteva nopţi a dormit la capul meu. Când mă

gândesc acum prin ce l-am făcut să treacă… Ar trebui să mă

revanşez faţă de el.

Am coborât în bucătărie să-i pregătesc ceva de mâncare.

Cartea groasă de bucate era pe masă, dar am ignorat-o. Am

aruncat o privire la ceas. Patru jumătate. Jake sosea peste o

oră şi jumătate, aveam destul timp să-i pregătesc cina.

Am deschis frigiderul şi am luat tot ce-mi trebuia, apoi am

încercat să nu mă gândesc la nimic altceva decât la gătit. Şi

chiar îmi reuşise 10 minute bune, dar bineînţeles, ce-i

frumos nu durează mult, aşa că mintea mi-a zburat curând la

Edward.

Erau două săptămâni de când m-am întors acasă. Două

săptămâni în care nu l-am văzut şi nici n-am vorbit cu

Edward. Şi nici el nu s-a obosit să mă sune sau să mă caute.

Şi a făcut bine pe de o parte, pentru că oricum aş fi refuzat

orice fel de interacţiune cu el. Dar pe de altă parte, faptul că

nici nu s-a gândit să-şi ceară scuze măcar la telefon era de-a

dreptul dezamăgitor. Oricum, nu cred c-aş fi suportat să-l

văd, mai ales în primele zile. A fost un adevărat coşmar atât

pentru mine, cât şi pentru Jacob. A plâns odată cu mine.

Acum când mă gândesc la asta, un zâmbet trist mi se întinde

pe chip. Probabil arătam patetic îmbrăţişaţi pe patul meu şi

plângând ca doi copii nefericiţi.

Ziua în care am plecat de pe insulă a fost cea mai groaznică

zi din viaţa mea, nu vreau să-mi amintesc de ea, aş vrea să

mi se şteargă din memorie. Dar din păcate, nu e posibil aşa

ceva… O să mă bântuie toată viaţa amintirea asta.

După ce am auzit discuţia dintre Edward şi Tanya, m-am

întors plângând în camera mea şi am plâns 2-3 ore bune.

Apoi mi-am făcut bagajele. Eram hotărâtă să plec cu orice

preţ, însă nu vroiam ca Edward să ştie motivul meu. Nu ştiu

cum am găsit forţa necesară să apar la prânz prefăcându-mă

că radiez de fericire. Alice şi-a dat seama că ceva nu era în

regulă şi am fost destul de dură cu ea, chiar m-am răstit la

ea. Deşi prietenia noastră se clădise pe o minciună, deşi era

o prietenie falsă, chiar începusem să ţin la ea. Mă simt şi

acum prost pentru cuvintele pe care i le-am spus, dar mi-era

mai uşor decât să-I spun adevărul sau să trebuiască să

inventez altă minciună. Şi oricum Alice i-ar fi spus lui

Edward, lucru care nu vroiam să se întâmple. După prânz,

m-am furişat în biroul lui Edward şi i-am telefonat lui Jacob.

Am oftat din nou şi apoi am privit pe fereastră. Nu mai era

mult până la apus. Soarele apărea ca un cerc de foc pe cerul

de un albastru închis, brăzdat de pete portocalii. Norii

păreau aproape roz. Fusesem martora unei privelişti

asemănătoare în camera mea din casa de pe insulă… Am

scuturat capul să alung amintirea. Am verificat cuptorul,

apoi m-am întorsc în camera mea. Mi-am luat hanoracul

peste pijamale, mp3-ul, o pătură şi apoi am ieşit pe verandă.

M-am aşezat pe scări şi mi-am înfăşurat pătura în jurul meu.

Am dat muzica la un volum rezonabil şi am închis ochii.

Mi-am sprijinit capul de balustrada din lemn şi am început să

murmur încet versurile melodiei. Am dezvoltat în ultima

vreme o obsesie şi pentru melodiile triste. Nu era tocmai

indicat, dar mă făceau să mă simt mai bine. Ştiam că nu

eram singura care suferă.

Thought I couldn’t want you

More than I did before,

But everyday I love you

A little bit more…

[ Credeam că nu e posibil

Să te vreau mai mult decât înainte,

Dar te iubesc pe zi ce trece

Tot mai mult ]

[ Cam stupidă traducerea versurilor, dar nu am o altă

variantă mai bună]

Cât de adevărat, mi-am spus în gând. Melodia asta chiar îmi

descria amalgamul de sentimente cărora nu le puteam da

glas, cele cărora nu le puteam da un nume. Indiferent de cât

de mult m-a rănit, indiferent cât de măgar este că s-a jucat

cu sentimentele mele, ştiu că întotdeauna va ocupa un loc

special în inima mea. Ştiu că-l voi iubi întotdeauna. Şi deşi

pare imposibil, chiar îl iubeam pe zi ce trecea tot mai mult.

Întotdeauna m-am întrebat cum poţi să iubeşti şi să urăşti o

persoană în acelaşi timp. Acum ştiam răspunsul. Cu cât vrei

să urăşti mai tare o persoană, cu atât dragostea devine mai

puternică. De aceea tot timpul binele învinge răul. Pentru că

binele evoluează odată cu răul. Dacă n-ar fi rău, n-ar mai fi

nici bine.

Nu înţeleg de ce tot timpul atunci când se întâmplă ceva bun

în viaţa mea, ceva rău trebuie să distrugă acea clipă de

fericire. De ce nu-i poţi spune timpului: opreşte-te, sunt

fericită! Şi atunci când clipa se sfârşeşte în cele din urmă, să

derulăm rapid momentele triste. Ar fi mult mai uşor.

Câteodată nu numai momentele triste te fac nefericit, ci şi

cele fericite, pentru că ştii nu se vor întâmpla pentru a doua

oară. De asta mi-a fost tot timpul frică să iubesc, pentru că

exista posibilitatea ca acea persoană căreia îi dăruiesc inima

mea să mi-o frângă, să nu-i pese deloc. Şi acum că acea

posibilitate a devenit mai apoi certitudine şi în momentul de

faţă un fapt împlinit, nu ştiu cum să reacţionez. Vreau să

înfrunt totul, să fiu puternică, să-mi spun că o să treacă, că

probabil o să treacă mult timp până o să găsesc pe cineva în

care să mă încred din nou, dar că o să treacă. Nu trebuie

decât să las totul să decurgă de la sine, să las timpul să

treacă. Timpul vindecă răni, de aceea timpul trece. Cel puţin

aşa speram.

Primele zile după ce am ajuns acasă am plâns în continuu.

N-am mâncat, nu m-am dat jos din pat, doar am plâns. Jacob

era atât de neajutorat, îmi venea să plâng şi pentru el. Jur, în

momentele acelea, el era singurul lucru pentru care mai

deschideam ochii dimineaţa. Ochii lui blânzi, plini de

remuşcări şi de durere, erau singurii care mă ţineau pe linia

de plutire. Era o durere prea mare, nu puteam să-i port

singură povara. Şi mă bucur că Jacob a fost cel care m-a

ajutat să trec peste momentul critic. Punctul mort al vieţii

mele, aş putea spune. Îmi amintesc că profesoara mea de

educaţie fizică din liceu îmi spunea tot timpul lucrul acesta

când trebuia să fac şase ture de teren şi simţeam că-mi dau

sufletul din mine: Dacă treci de punctul mort, Bella, cursa e

ca şi făcută. Poate n-a fost să fie. Poate Dumnezeu are un alt

plan pentru mine, unul mai bun.

Am izbucnit în lacrimi. Mă abţinusem în ultima săptămână,

mai ales pentru Jacob. Nu vroiam să-l văd nefericit şi cu

siguranţă faptul că eram tristă mereu îl făcea nefericit. Jacob

şi cu mine am avut întotdeauna această legătură specială.

Mi-am îmbrăţişat genunchii şi mi-am sprijinit capul pe ei,

vărsându-mi durerea prin lacrimi sărate. După câteva clipe,

mi-am ridicat capul de pe genunchi şi mi-am cuprins capul în

mâini. Faţa-mi era scăldată în lacrimi, o simţeam udă şi

cleioasă. Printre lacrimile ce-mi înceţoşau vederea, am văzut

o siluetă masivă alergând spre mine. În următoarea secundă

eram strânsă în două braţe puternice şi alinată. O mână

caldă îmi mângâia părul şi o alta îmi freca spatele şi am

recunoscut vocea liniştitoare a lui Jacob şoptindu-mi cuvinte

liniştitoare în ureche.

- Şşş, o să fie bine – spunea vocea lui. E în regulă să te

descarci, nu trebuie să fii puternică mereu. Un şut în fund e

un pas înainte, ţii minte?

Am dat încet din cap la pieptul lui şi am început să plâng şi

mai tare. Ţipetele mele sfâşietoare de durere ar fi frânt

inima oricui, chiar şi pe a mea dacă n-ar fi fost deja frântă.

Mi se rupea sufletul de mila mea. Nu ştiu cât mai puteam

îndura. Trecusem de punctul mort, dar cine ştie câte alte

obstacole mai erau. Rămânea de văzut dacă aveam să le trec

sau nu. Senzaţia de deja-vu m-a asaltat din nou.

Când l-am întâlnit pe Jacob la semnul de intrare, respectiv

ieşire de pe insula Harbor, m-am prăbuşit în braţele lui. El

m-a lăsat să plâng în voie şi nu mi-a pus întrebări. Şi când am

ajuns acasă, după un drum lung de câteva ore bune, scena

s-a repetat din nou şi din nou, în fiecare zi, timp de o

săptămână. Şi apoi am pus piciorul în prag şi am decis că

trebuie să fiu puternică, dacă nu pentru mine, măcar pentru

Jacob. Dar puterea aceasta nu era nelimitată, mai aveam

unele scăpări. Şi aceasta a fost prima scăpare după 7 zile şi

toată frustrarea acumulată în acele zile o vărsam acum.

Cred că am stat jumătate de oră pe scări. Suspinam cu capul

pe umărul lui Jacob, iar el îmi înconjurase umerii cu braţul şi

mă mângâia uşor. Apoi am sărit brusc.

- La naiba, am uitat de friptură!

Şi am intrat rapid în casă. Nu mirosea a ars, aşa că am luat

asta ca un semn bun. Am alergat spre cuptor şi, slavă

Domnului, totul era în regulă.

- Cina e salvată! – l-am anunţat pe Jacob, care tocmai intrase

în bucătărie.

El a zâmbit pe jumătate, apoi s-a aşezat la masă. În scurt

timp, stăteam amândoi la masa mică din bucătărie, mâncând

în linişte. Eu mai mult plimbam furculiţa prin farfurie decât

mâncam, dar măcar eram acolo. Era prima seară în care

luam cina în afara dormitorului meu. Era şi ăsta un pas

înainte.

Nici Jacob nu părea să se omoare cu mâncatul, avea o

expresie gânditoare şi sprâncenele încruntate. Exact în timp

ce-l priveam, şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zâmbit

trist.

- O să-mi spui vreodată ce s-a întâmplat acolo, pe insulă? Ce

ţi-a făcut? – a întrebat în şoaptă.

Am simţit cum mi s-a contractat gâtul, ştiţi, senzaţia aceea

ciudată când simţi că lacrimile îţi stau în gâtlej şi te chinui din

răsputeri să nu le laşi să cadă. Şi simţeam că dacă aveam să

deschid gura, urma să mă prăbuşesc din nou şi asta cu

siguranţă nu era o opţiune. Am continuat să-l privesc,

nemişcată ca o statuie.

Jacob a oftat şi şi-a plecat din nou privirea.

- Ştiu că e încă prea devreme să vorbeşti despre asta. Dar

vreau să te ajut şi mi-ar fi mult mai uşor dacă mi-ai spune

despre ce e vorba.

Deşi n-am deschis gura, lacrimile au început totuşi să curgă.

Jacob s-a ridicat din scaunul lui şi imediat era lângă mine,

consolându-mă.

- Iartă-mă, nu trebuia să aduc vorba de asta.

Am închis ochii şi l-am lăsat pe Jacob să mă aline, pentru a

mia oară probabil. Iar eu m-am rugat pentru a mia oară ca

durerea aceasta să dispară.

În noaptea aceea n-am adormit decât foarte tâziu, spre

dimineaţă probabil. Cu siguranţă Edward era o dilemă uriaşă

pentru oricinie. I-am întors atitudinea pe toate părţile şi

n-am găsit absolut nicio logică în comportamentul lui. Ba era

distant, ba era drăgăstos, ba mă brusca, ba mă săruta cu

pasiune. Trebuia să-l fi întrebat de la bun început care erau

intenţiile lui. Trebuia să-l iau la rost încă de când n-a răspuns

firesc declaraţiei mele de dragoste. De ce n-am gândit cu

mintea, de ce n-am fost raţională? De ce am lăsat inima să ia

toate deciziile? Acum eram cu inima frântă, umilită şi

folosită. Când m-am dăruit lui, nu mi-a trecut nicio clipă prin

minte că o să regret. Dar acum regretam. Pentru că tot

timpul am visat că prima dată va fi cu acel cineva special, că

va fi din dragoste. Şi a fost din dragoste, dar numai din

partea mea.

Şi totuşi oricât de ticălos era Edward, tot nu pot să cred că

n-a avut bunul-simţ să-mi spună că-i pare rău. Probabil

tăcerea lui are legătură şi cu biletul pe care i l-am lăsat în

grabă, înainte să plec. Nu vroiam să mă caute şi să mă facă

să-i cad din în plasă cu explicaţiile lui false şi cuvintele lui

înşelătoare. Vroiam să-l fac să creadă că a fost decizia mea.

Edward, eşti bărbatul perfect, dar nu eşti bărbatul perfect

pentru mine.

Îmi pare rău. Bella.

I-am lăsat biletul pe birou, lângă telefon. Tanya sau altcineva

nu avea cum să-l găsească acolo. Şi cunoscându-l pe Edward,

probabil că avea să se încuie în birou şi să se gândească, asta

dacă îi păsa măcar puţin. Pe asta m-am şi bazat când i-am

scris biletul.

Am oftat şi m-am întors pe partea cealaltă. Oare s-a gândit la

mine în aceste două sătpămâni? Probabil că nu. Eram o laşă,

oricum. Mi-am dat demisia prin Jacob. Eram curioasă pe cine

luase în locul meu ca înlocuitoare a Jessicăi, dar m-am

abţinut să-l întreb pe Jacob. Mi-a spus doar că mi-a depus

demisia şi că a fost acceptată. Deci a semnat-o. Ştia că

n-aveam să mă mai întorc la firmă şi nici nu s-a întrebat din

ce motiv. Nu credeam ca cele două rânduri scrise în grabă

să-i fi dat un răspuns mulţumitor. Dar nu asta voisem, până

la urmă? Să nu mă caute? Acum că nu mă căutase, vroiam

de fapt să mă caute? Nu, nu vroiam. Atunci de ce continuam

să mă contrazic? Cele două părţi din mine, cea care îl ura şi

cea care îl iubea pe Edward, vroiau lucruri diferite. Dar chiar

şi cea care îl iubea nu vroia să mă caute, ci doar să ştie de ce,

atât. Motivul. Motivul pentru care m-a minţit, motivul

pentru care m-a folosit, pentru care m-a făcut să sufăr,

motivul pentru care mi-a frânt inima…

Îmi trecuse la un moment dat prin minte să mă răzbun şi

eram chiar încântată de idee. Răzbunarea e o curvă şi aveam

să mă asigur că plăteşte cu vârf şi îndesat. Dar apoi mi-am zis

că n-are rost. Dacă mă răzbun nu fac decât să-i arăt cât de

mult m-a rănit şi nu vroiam să-i dau satisfacţia asta.

A doua zi dimineaţă m-am trezit din cauza durerii infernale

de stomac şi am alergat la baie. Cina de aseară s-a dus pe

apa… sâmbetei la propriu. Stomacul mi se contracta

continuu, deşi tot conţinutul său deja se golise. Mă simţeam

îngrozitor. O ameţeală puternică m-a făcut să cad în

genunchi. Am rămas aplecată deasupra toaletei 10 minute şi

continuam să vărs… nimic. Pur şi simplu spasmele şi senzaţia

de greaţă continuau să apară.

În cele din urmă am reuşit să mă ridic de pe podea.

- Jacob? – am strigat, slăbită.

Vocea mea nu era mai mult decât o şoaptă joasă. Ah, era

sâmbătă. Jacob îşi căuta o nouă slujbă. Deşi încă mai aveam

o datorie imensă la firmă, Jacob a hotărât să renunţe la

postul lui după ce avea să-şi găsească o altă slujbă. Mi-a

promis că Edward n-o să mă mai şantajeze, că nu-i pasă dacă

merge la închisoare. Dar mie îmi păsa. Dacă e nevoie, ne

mutăm undeva unde să nu ne găsească, poate în Antarctica.

O să-i trimitem lunar bani prin poştă toată viaţa, până când o

să achităm datoria. Poate aşa ne lasă în pace. Am chicotit

uşor la gândul ăsta. Gestul a provocat o reacţie ciudată în

corpul meu şi am alergat din nou în baie.

După jumătate de oră, zăceam în pat, scăldată în

transpiraţie. Poate carnea aia era expirată, Dumnezeu ştie

de când stătea în frigider. Uitasem să verific data scadentă.

Trebuia să fiu mai atentă de acum încolo, nu puteam risca să

mă otrăvesc pe mine sau pe Jacob. Eram destul de

nefericită, ce-i drept, dar nu vroiam să mor.

Când s-a întors Jacob, l-am întrebat dacă s-a simţit rău şi

mi-a spus că nu. Se vedea şi după expresia lui că-i e destul e

bine. Mi-a spus cu zâmbetul pe buze că e posibil să fi găsit o

slujbă plătită aproape la fel de bine ca cea actuală. Încă nu e

sigur, dar o să primească în câteva zile răspunsul final. În

timp ce Jacob îmi povestea cu lux de amănunte cum şi-a

petrecut ziua, o altă serie de contracţii mi-a zguduit

stomacul şi aveam senzaţia că o să-l vărs cu totul.

Jacob a alergat neliniştit după mine la baie şi mi-a ţinut

părul, apoi mi-a întins un prosop.

- Bella, eşti bine? – a întrebat îngrijorat.

Eu am dat din cap aprobator, însă în următorul minut un alt

junghi m-a contrazis.

- Eşti sigură? Pentru că nu pare a fi o intoxicaţie alimentară…

Şi atunci m-a lovit cu puterea unui uragan. L-am privit pe

Jacob şocată, cu ochii măriţi. El mă privea fix, deşi ochii îi

erau lipsiţi de concentrare. Am dat drumul încet prosopului

pe podea. Se putea? Adică… cum era posibil? Dar… oare?

N-au trecut decât două săptămâni… Dar, cum e posibil? În

noaptea aceea… Oh, Doamne. Am înghiţit în sec, lacrimi

mari rostogolindu-mi-se pe obraji. Era posibil?

Capitolul 18

Capcanele hazardului

Mărşăluiam – altfel nu pot numi mersul apăsat, greoi şi

grăbit – prin camera mea, frângându-mi mâinile şi mormăind

lucruri inocerente. Jacob stătea liniştit pe pat, cu coatele pe

genunchi şi-şi freca tâmplele, frustrat.

- Pentru numele lui Dumnezeu, Bella, opreşte-te! O să faci o

gaură în podea.

L-am auzit vag. Adică, l-am auzit că vorbeşte, dar n-am auzit

ce a spus, n-am procesat cuvintele. Când am ajuns în dreptul

lui, s-a ridicat de pe pat, m-a apucat de braţe şi a început să

mă scuture.

- Bella, opreşte-te, ţi-am spus! Mă agiţi şi pe mine! –

aproape a strigat.

Nu-mi puteam concentra atenţia pe nimic. Nu-l puteam privi

în ochi. Nu puteam să mă liniştesc. M-a strâns la pieptul lui,

iar eu am început să plâng încet, fără lacrimi.

- Câte minute au trecut? – am şoptit, vocea tremurându-mi.

- Patru – a şoptit şi el, frecându-mi liniştitor spatele şi

braţele.

- Câte trebuie să treacă? – am şoptit din nou şi am înghiţit în

sec.

- Cinci.

Un minut. 59 de secunde. 58. Atât mai era până când aveam

să ştiu dacă mi-era într-adevăr destinat să fiu nefericită.

Când crezusem că mai rău de atât nu se putea, s-a

întâmplat. Viaţa nu încetează să mă surprindă. Cine a spus că

un necaz nu vine niciodată singur, mare dreptate a avut. În

cazul meu, necazurile se ţin lanţ.

30 de secunde. Inima îmi bătea nebuneşte în piept, aproape

o auzeam în liniştea mormântală din cameră. Respiram

sacadat de parcă alergasem la maraton. Jacob încerca să

pară calm, dar încheieturile degetelor îi erau albe, ştiam că

nu mai avea mult până să explodeze de stres.

10 secunde. Palmele îmi transpirau din abundenţă, la fel ca

tot corpul. Simţeam cum mi se prelingea un râu pe şira

spinării, care se îmbiba la baza spatelui în tricoul gri pe care

îl purtam. Mi-am prins capul în mâini şi apoi mi-am tras

părul înspre ceafă. Scâncete seci îmi scăpau din gât şi l-am

privit moartă de frică pe Jacob. Cu vocea gâtuită, am

întrebat:

- S-a terminat?

Jacob m-a privit scurt, iar pentru o secundă, expresia mea

şocată se oglindea pe faţa lui, dar s-a adunat rapid. M-am

ridicat încet de pe pat, mi-am trecut mâna prin păr şi m-am

dus la fereastră. Mi-am prins faţa în palme şi m-am întors

spre Jacob.

- Albastru înseamnă negativ şi roz înseamnă pozitiv, nu? –

am întrebat, încă gâtuită de emoţie.

Jacob a dat grav din cap. M-am îndreptat cu paşi repezi spre

baie. Am pus mâna pe clanţă, am închis ochii şi am deschis

uşa. Am respirat adânc de câteva ori şi apoi am deschis ochii.

Dreptunghiul mic şi alb, de care depindea restul vieţii mele,

încă era aşezat pe marginea chiuvetei. Nu vedeam din prag

culoarea benzii şi-mi părea bine. N-am putut să mai fac

niciun pas, oricât aş fi vrut. M-am întors nervoasă în cameră,

paralizată de frică. Jacob m-a privit, alb ca o fantomă.

- Bella, e în regulă?

Vocea sa părea calmă, dar eu auzeam şi dincolo de aparenţe.

Era şi el la fel de speriat ca şi mine, poate chiar mai speriat.

Bănuiesc că era şocant pentru un băiat de douăzeci şi patru

de ani să afle că sora lui de-abia trecută de adolescenţă era

însărcinată cu un bărbat care se întâmpla să fie şeful lui. Îmi

imaginam presiunea la care era supus.

Doamne, mă rugam, fă să fie albastru! O să fie culoarea mea

preferată, o să-mi vopsesc pereţii albastru, o să mă îmbrac

numai în albastru, numai fă să fie albastru!

- N-am putut să mă uit… – am spus, cu glasul mort.

Jacob a răsuflat uşurat.

- Credeam…

Apoi a scuturat din cap.

- Vrei să mă duc eu?

Am dat din cap cu fervoare, iar Jacob a oftat. Înainte să iasă

din cameră, mi-a atins uşor braţul, ca semn de consolare.

- Ştii că indiferent care e rezultatul, o să fiu alături de tine – a

spus, zâmbind slab.

I-am zâmbit şi eu, iar lacrimi mi-au umplut ochii. Lacrimi de

fericire, că aveam parte de afecţiunea fratelui meu chiar şi

într-un moment ca acesta; şi lacrimi de tristeţe, pentru că

exista o posibilitate de 50% ca vieţile noastre să fie date

peste cap.

M-am aşezat pe pat şi mi-am prins capul în mâini. Dacă era

negativ, aveam să pup pământul. Şi nu pentru că n-ar fi fost

absolut magnific să am un copil, să fiu mamă; ci pentru că nu

eram atât de egoistă încât să-l condamn pe copilul meu la o

viaţă fără un tată lângă el. Vroiam pentru copilul meu o viaţă

mai bună decât am avut eu. Un copil nu poate fi fericit fără

ambii părinţi lângă el. Poate la început ar fi uşor, dar apoi,

când va creşte, va începe să întrebe de tatăl său. Şi eu

ce-aveam să-i spun atunci? Pentru mine, imaginea părinţilor

meu era sfântă. Aşa ar trebui să fie pentru orice copil. Nu

puteam păta imaginea lui Edward în mintea copilului nostru,

dacă era să fie.

Iar dacă rezultatul era pozitiv… Inima mi s-a strâns. Primul

lucru care mi-a venit în minte când am luat în considerare

posibilitatea asta a fost ”Edward n-o să afle”. Şi parcă mă

simţeam deja ceva mai bine. Chiar şi fără tată, ne avea pe

mine şi pe Jacob. Aveam să fac tot ce-mi stătea în putinţă să

nu simtă lipsa tatălui, iar când momentul inevitabil va sosi…

ei, până atunci mai am timp să reflectez asupra acestui

lucru. Însă ştiam sigur că nu voi murdări imaginea tatălui în

mintea copilului.

Am respirat adânc şi mi-am frecat palmele de blugi. Asta

este. Porcării se mai întâmplă. Trebuie să trec peste, să fiu

puternică. Trebuie să fiu recunoscătoate că sunt vie şi

sănătoasă. Să fii mamă cred că e un lucru minunat. Am

întors privirea spre fereastră, apoi mi-am atins inconştient

stomacul. Am simţit furnicături în palmă. Inima mi s-a

umplut de-o emoţie căreia nu-i puteam da niciun nume,

pentru că nu ştiam ce este. Era o căldură, o lumină

interioară, o fericire sublimă. Şi atunci mi-am dat seama… că

vroiam ca acest copil să existe. Vroiam să fie pozitiv. Vroiam

să fiu mamă.

Într-un interval de câteva minute, am suferit o transformare

radicală. În capul meu era o varză mai varză decât varza. Ok.

Să presupunem că era pozitiv. Cum Dumnezeu aveam să ne

descurcăm? Eu nu mai aveam serviciu, Jacob avea acelaşi

salariu ca înainte, o femeie însărcinată şi mai apoi un copil

nou-născut însemnau cheltuieli mari. Ca să nu mai spun de

cei cincizeci de mii de dolari pe care încă îi datoram firmei.

Suntem pierduţi.

Frământările mele interioare au fost întrerupte de un

zgomot de sticlă spartă. Am sărit imediat de pe pat şi am

alergat pe hol. Jacob stătea cu capul plecat în faţa oglinzii

sparte pe podea, strângându-şi la piept braţul drept

înfăşurat într-un prosop.

- Jacob?

Nici n-a tresărit. A închis ochii, iar expresia torturată de pe

faţa lui mi-a spus tot ce vroiam să ştiu. Mi-am ridicat mâinile

în faţă şi le priveam de parcă nu erau ale mele. Apoi strigătul

de furie al lui Jacob mi-a inundat urechile şi am ridicat

privirea la timp să-l văd venind spre mine cu o expresie

criminală în ochi. M-am lipit cu spatele de perete şi am

ridicat protector braţele în faţa mea. Însă pumnul lui Jacob

s-a izbit puternic în peretele din spatele meu, la doar câţiva

milimetri de capul meu. De nicăieri, mi-au venit în minte

versurile ”Ţii minte când am dat cu pumnu-n zid ca să nu dau

în tine?” Acum părea să aibă sens. Am închis ochii şi am

aşteptat următorul impact. Nici nu speram să fiu atât de

norocoasă încât să nimerească şi a doua oară pe lângă mine.

Poate o meritam. Câte fete de douăzeci de ani, necăsătorite

şi fără slujbă sunt însărcinate? Mda, puţine. Şi într-un orăşel

mic cum e Forks, o să ajung de râsul lumii. Şi Jacob o să

înoate şi el în ruşine pe lângă mine.

M-am lăsat să alunec pe perete până când eram aşezată pe

podea. Mi-am pus capul pe genunchi şi am lăsat lacrimile să

curgă în voie. Ochii mei trebuie să fi fost izvor. De ce mi se

întâmplă mie toate astea? De ce eu, Doamne, de ce eu?

Trebuie să fi păcătuit îngrozitor într-o viaţă anterioară dacă

am parte de atâta suferinţă în cea curentă. Şi de ce nu pot să

sufăr numai eu? Fratele meu ce vină are? Bine, dacă e să o

luăm aşa, are şi el o parte din vină că doar din vina lui a

trebuit să mă duc eu în insula aia cu Edward. Ce s-ar fi

întâmplat dacă nu aş fi intrat niciodată în biroul lui Edward?

Dacă nu m-aş fi dus în casa lui de Crăciun? Dacă n-aş fi

acceptat să merg cu el în vacanţă? Probabil Jacob ar fi fost la

închisoare. Dar oare acum ne e mai bine?

L-am simţit pe Jacob cum s-a aşezat lângă mine. Mi-a pus

ezitant mâna pe umăr şi a şoptit încet:

- Îmi pare atât de rău, Bella… Te rog, iartă-mă. M-am pierdut

cu firea.

Am ridicat încet ochii împăienjeniţi de lacrimi spre el şi am

dat uşor din cap. Nici nu puteam să vorbesc. M-am întins

spre el şi i-am înconjurat gâtul cu braţele, iar el mi-a cuprind

talia şi m-a tras în poala lui. Nu ştiu cât am stat acolo, poate

o oră, poate zece minute. Cert e că amorţisem şi simţeam

oboseala în fiecare moleculă a trupului.

Jacob şi-a ajustat poziţia şi atunci mi-am ridicat şi eu capul

de pe umărul său. Faţa lui era atât de îmbătrânită, că mi-a

venit din nou să plâng. Ochii săi erau de asemenea roşii,

semn că plânsese şi el. Am înfrânat un val se suspine ce

ameninţa să mă doboare şi i-am mângâiat faţa. Chipul său

s-a îmblânzit infinit şi o lacrimă clară i-a traversat obrazul.

- Jacob, tu eşti raza mea de soarele. Nu, mint. Eşti soarele

meu. Chiar şi când cerul e cenuşiu, tu aduci lumină şi căldură

în mine. Te rog nu-mi alunga soarele. E tot ce mi-a mai

rămas.

Am realizat cât de adevărat era ceea ce tocmai spusesem.

Jacob era tot ce mi-a mai rămas, singurul meu sprijin. Fără el

eram pierdută.

- Ştiu, Bella.

M-a tras din nou spre el şi şi-a îngropat faţa în părul meu.

Mă strângea atât de tare încât simţeam că nu mai pot

respira, dar n-am protestat. Mi-am trecut degetele prin

părul său şi mi-am sprijinit bărbia pe creştetul capului său.

- Ce-o să ne facem, Jacob? – am întrebat, iar din vocea mea

răzbătea teama.

L-am simţit pe Jacob ridicând din umeri. Probabil îi era

teamă de întrebarea asta. Şi mie îmi era, mi-era groază.

Viitorul nu se arăta prea colorat pentru noi. Avea să fie greu,

dar ne aveam unul pe altul. Puteam trece peste orice atâta

timp cât exista afecţiune şi încredere. Habar n-aveam

niciunul dintre noi ce aveam să facem nici măcar peste cinci

minute, ca să nu mai spunem de viitorul mai îndepărtat. Nu

ştiam ce ne rezervă soarta, cum o să ne mai lovească, dar

eram pregătiţi să-i facem faţă. Primisem atâtea lovituri sub

centură, încât nimic nu mai putea să mă mire. Toate

necazurile astea m-au făcut mai puternică. Ştiţi cum se

spune, un şut în fund, un pas înainte. În cazul meu, soarta

nu-mi dăduse un şut în fund, îmi dăduse o mamă de bătaie

soră cu moartea. Şi în fervoarea ei, îl lovise şi pe fratele meu.

Acum eram trei. Ce ne rezerva ziua de mâine, numai

Dumnezeu ştia. Şi imediat ce cuvântul Dumnezeu şi-a avut

ecoul în mintea mea, parcă s-a făcut un clic în capul meu. S-a

făcut lumină. M-am îndepărtat de Dumnezeu. Nu fusesem

niciodată foarte bisericoasă, dar în ultimul timp uitasem de

Dumnezeu. Cum să nu uite şi el de mine? Trebuia să mă

revanşez.

———————————

Trecuseră două săptămâni ca fulgerul. Nici nu le-am simţit,

deşi au fost pline. Însă drumul meu se înfăţişa din ce în ce

mai clar. Jacob şi cu mine aveam să ne mutăm în Chicago.

Fusese plecat tot weekend-ul trecut acolo şi a căutat casă,

serviciu pentru amândoi şi tot ce ne trebuie. Noi urma să

vindem casa în care locuiam acum la un preţ destul de bun,

însă în Chicago urma să stăm în chirie într-un apartament

modest. Însă nu mă plângeam. Aveam să las toate amintirile

urâte în urmă. Aveam şi amintiri frumoase aici, dar cele

urâte le umbreau.

Jacob îşi găsise deja două slujbe, dat fiind faptul că la firma

la care se angajase nu avea un post atât de important ca cel

de aici, dar nici nu lucra la fel de mult. În timpul rămas, urma

să fie şofer de taxi. Jalnic, ştiu, dar spunea că nu-l

deranjează. Iar eu urma să lucrez la o grădiniţă.

Urma să ne mutăm peste 5 zile. Jacob încă nu-şi dăduse

demisia şi nici nu vorbise cu Edward. Ăsta era pasul final. Să

vorbească cu Edward, să se înţeleagă asupra plăţii datoriei.

Dacă vroia să fie rău, putea fi când vroia. Dar eu ştiam că în

fond are o inimă bună, că e înţelegător. De aceea eu nu-mi

făceam foarte multe griji în privinţa asta, însă Jacob era de-a

dreptul alarmat. De asemenea, nu înţelegea de ce nu-i

spuneam lui Edward despre copil. Sincer, nici eu nu-mi

explicam prea bine de ce, dar cert e că nu vroiam să creadă

că-l prind în capcană, că-l oblig să se căsătoarească cu mine.

În zilele astea, nimeni nu se mai căsătoreşte cu cineva doar

pentru că femeia a rămas însărcinată. Însă n-am putut să

opresc imaginile ce mi-au apărut involuntar în minte. M-am

imaginat îmbrăcată în alb, păşind la braţul lui Jacob pe un

covor de petale albe de flori, spre un Edward chipeş şi

zâmbitor.

Am scuturat din cap înainte ca imaginaţia mea s-o ia razna

de tot. În ultimele zile a fost mai greu să nu mă gândesc la

Edward, dat fiind faptul că vorbeam zilnic despre el cu Jacob,

care încerca să-i anticipeze reacţia. A ajuns la concluzia că

cel mai rău lucru care i se putea întâmpla era să refuze să-i

dăm banii înapoi şi să ceară ca Jacob să fie pedepsit. Zece ani

de închisoare. Deşi iniţial a fost înspăimântat, începea să se

obişnuiască cu ideea.

———————————–

Stăteam nervoasă pe verandă şi-mi frângeam mâinile. Jacob

deja întârziase jumătate de oră şi nu-i stătea în caracter să

ajungă târziu de la serviciu, nu de când suntem în situaţia

aceasta. În mod normal nu mi-aş fi făcut griji, dar azi era ziua

când urma să vorbească cu Edward. Deşi muream să fiu

alături de el şi să-l sprijin, nu eram încă pregătită să dau ochii

cu Edward fără să cedez emoţional.

Exact când urma să-mi calc pe inimă şi să sun la firmă să

întreb de Jacob, maşina de-un negru şters a apărut de după

colţ. Am răsuflat uşurată şi am zâmbit slab. Am urmărit cu

privirea maşina până când a parcat pe alee. Apoi Jacob a

deschis încet portiera şi faţa lui blândă era acum lipsită de

orice sentiment. Mi s-a pus un nod în gât şi mi-am dus mâna

la gură. Eram pe cale să alerg în braţele lui, să-l consolez, să-l

asigur că totul va fi bine, când s-a deschis şi a doua portieră.

Am ştiut cine e dinainte să-i văd faţa. Am ghicit identitatea

persoanei numai după felul elegant în care părul de culoarea

bronzului i se răsfira în briza răcoroasă de februarie, apoi

după mişcările sprintene, de felină. Când ochii de jad s-au

oprit în ai mei, am încremenit. Lumea se prăbuşea în jurul

meu, iar pământul se apropia alarmant de mult şi de rapid

de faţa mea. Expresia indiferentă de pe chipul lui Jacob s-a

transformat în groază, iar afecţiunea brusc apărută pe chipul

tatălui copilului meu a dispărut la fel de repede cum a

apărut.

Mai întâi am simţit durerea în genunchi, apoi obrazul drept

mi-a fost străpuns de ceva ascuţit. Am simţit o umezeală

caldă scăldându-mi tâmpla şi îmbibându-se în păr. Apoi totul

s-a făcut negru.

EDWARD

După aproape o lună, urma s-o revăd pe Bella. Eram la

douăzeci de minute distanţă de ea. Nu-mi venea să cred că

urma să se mute la câteva sute de kilometri depărtare fără

să aibă bunul-simţ să mă anunţe. Mai întâi îmi trimite

demisia ei prin fratele ei şi acum se mută. Chiar atât de

antipatic i-am devenit. Nici nu ştiu ce Dumnezeu am făcut

greşit. Totul mergea atât de bine, iar eu eram mai fericit ca

niciodată. O găsisem pe femeia visurilor mele şi urma să mă

căsătoresc cu ea. Cel puţin ăsta era planul.

Habar n-aveam cum reuşisem, dar o pierdusem. Aşa, pur şi

simplu. Dimineaţă, când am intrat cu tava cu micul dejun şi

cu inelul în buzunar şi am văzut că Bella nu e acolo, am

crezut că explodez. Am recitit biletul ei de un milion de ori şi

am încercat să găsesc un înţeles dincolo de cuvintele ei. Am

revăzut în minte de mii de ori noaptea de dinaintea plecării

ei şi-am încercat să-mi dau seama unde naiba am greşit.

Ce-am făcut greşit, ce-am spus greşit, ce n-am spus, ce n-am

făcut şi trebuia să fac? De fiecare dată fără niciun răspuns.

Demisia ei am semnat-o din furie. Apoi mi-a părut extrem de

rău. Trebuia măcar să-i fi cerut o explicaţie. M-am urcat de

nenumărate ori în maşină cu gândul să mă duc la uşa ei,

dar… nu ştiu de ce n-am făcut-o. E adevărat că nu ştii ce ai

decât atunci când pierzi acel ceva. Dar e şi mai adevărat că

nu ştii ce-ţi lipseşte decât atunci când capeţi.

Săptămânile astea am fost o legumă. Nici nu mi-am angajat

o altă secretară, m-am ocupat eu de tot ca să-mi ţin mintea

ocupată. La naiba, mi-am făcut chiar şi cafeaua. Spălătură de

ibric, ce-i drept, dar măcar am încercat. Mă calmasem cât de

cât, încercasem să gândesc la rece. Poate Bella se speriase,

de asta fugise. Ştiu că simţea ceva pentru mine, poate nu era

îndrăgostită nebuneşte de mine aşa cum eram eu de ea, dar

ştiu că ocupam un loc cât de mic în inima ei.

Devenisem chiar paşnic şi înţelegător. Plănuiam ca

weekend-ul acesta să mă prezint la uşa ei cu flori şi să-i cer o

a doua şansă, deşi nu ştiu cum am irosit-o pe prima. Dar

când demisia lui Jacob stătea scrisă negru pe alb în faţa mea,

am cerut imediat să fie adus la mine. Şi când mi-a spus că

vrea să se mute la Chicago şi mi-a propus nu ştiu ce

înţelegere, în fine, nici n-am mai auzit ce-a spus după bomba

cu mutatul, mi-am ieşit din minţi. Aşa deci, nu era de ajuns

că a plecat din firmă, vroia să plece şi din oraş. Dar de data

asta mi-am jurat că n-avea să scape fără o explicaţie.

Aşa că iată-mă acum, în maşină cu Jacob, în drum spre casa

lui. Şi a Bellei. Deşi nu era tocmai o vizită de curtoazie, eram

atât de încântat să o revăd, că nici nu mai puteam să fiu

furios. Încă îmi datora explicaţii, dar o puteam strânge de gât

după ce o sărutam.

Când Jacob a luat curba, am recunoscut mica căsuţă albă,

dar mai ales, am recunoscut femeia ghemuită pe scări, care

privea exact spre noi. Dacă n-aş fi ştiut mai bine, aş fi zis că

mă priveşte exact în ochi. Faţa ei brăzdată de griji s-a relaxat

şi o urmă de zâmbet i-a atins trăsăturile. N-am putut să nu

observ aura de nefericire ce părea că o înconjoară. Părea

altă persoană. Părul ei plin de strălucire era acum

nepieptănat şi neîngrijit, buzele îi erau uscate, faţa palidă,

cadaverică.

Am realizat că Jacob ieşise din maşină de-abia când Bella s-a

ridicat şi ochii ei s-au luminat la vederea lui. Însă imediat s-a

întristat. Asta era. O nevoie sălbatică de a fi lângă ea, de a o

strânge în braţe m-a copleşit şi am ieşit din maşină. Bella s-a

prefăcut în statuie de gheaţă. Apoi se prăbuşea. Jacob a

alergat spre ea în secunda imediat următoare, strigând ca un

nebun. Bella nu părea să audă. A ajuns prea târziu. Bella

căzuse pe scări, gleznele fiindu-i îndoite într-un unghi

dureros şi nesănătos pe a doua treaptă, iar restul trupului ei

zăcea pe pământul tare.

Capitolul 19

Adevărul

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar înainte să-mi dau seama, mă

aflam în aceeaşi cameră cu Edward, în casa mea. Doar noi

doi. Jacob ieşise pe motiv că trebuie să plătească nu ştiu ce

facturi, deşi ştiam că nu e adevărat. Totul era pregătit să

plecăm, totul era plătit, iar casa urma să o vindem printr-o

agenţie, nu se ştie cât avea să dureze, nu era treaba noastră

să căutăm cumpărători. Nu vroiam să-l las să plece, la urma

urmei nu era treaba mea. Jacob trebuia să negocieze cu

Edward plata datoriei, nu eu. Eu n-aveam ce vorbi cu el. Ce a

fost între noi, dacă a însemnat şi pentru el ceva, se

terminase. Credeam că a fost destul de clar acest lucru

atunci când am plecat, când mi-am dat demisia, când nu

l-am căutat. Ce vroia acum de la mine? Cu siguranţă

n-aveam să încep eu această discuţie. La urma urmei, el

venise acasă la mine, el mă căutase. Înseamnă că el avea

ceva să-mi spună, şi deşi eu nu eram dispusă să-l ascult, am

făcut un efort pentru Jacob.

Stăteam în living, eu pe canapea, Edward pe fotoliu. Eu

aveam mâinile împreunate în poală şi-mi frângeam mâinile.

Nu de nervozitate, ci ca să am ceva de făcut. Sub nicio formă

n-aveam să ridic ochii spre Edward. Încă era prea dureros

pentru mine, trebuia să recunosc. Oricât de măgar a fost,

oricât de mult m-a rănit, oricât de mult vroiam să-l urăsc, nu

puteam. Mereu avea să ocupe un loc special în inima mea şi

având în vedere ultimele evenimente, o parte din el urma să

fie tot timpul cu mine. O părticică din carnea şi din sufletul

lui. Nu ştiu dacă o să-i spun vreodată de copil, dar ştiam că

pe moment nu avea să afle.

Deşi privirea mea era fixată în poală şi făceam tot posibilul

să nu mă uit în direcţia lui nici măcar cu coada ochiului, îi

simţeam privirea focalizată pe chipul meu. Am oftat şi mi-am

îndreptat privirea spre fereastră. După-amiaza era pe

sfârşite, cerul începea să se înroşească. Iar Edward încă era

tăcut. Ca şi cum aş fi avut puteri telepatice, vocea lui Edward

a prins deodată viaţă:

- Bella, spune ceva.

Sunetul plin de ecouri al vocii lui trezea în mine reacţii

amorţite. Mă răscolea dureros şi am simţit lacrimi mari

înţepându-mi pleoapele. Nu aveam să plâng, nu-i puteam da

satisfacţia asta. Nu după tot ce mi-a făcut. Îmi doream să-l

pot privi în ochi şi să nu simt nimic. Dar era doar o altă

dorinţă neîmplinită, doar o altă rugăciune fără răspuns.

S-a ridicat de pe canapea şi a vrut să se aşeze lângă mine,

dar eu am ridicat mâna şi am spus cu vocea de gheaţă:

- Doar… nu.

Am întors capul în direcţia opusă pentru că atunci mai mult

ca oricând eram tenată să-l privesc. Şi nu vroiam să cedez

unei tentaţii stupide. Ultima dată când am făcut asta, m-am

ales cu un copil. Cine ştie dacă o altă cădere în ispită va fi tot

câştigătoare? De ce să risc? Pentru prima dată în viaţa mea,

vroiam să fiu egoistă şi să pun binele meu pe primul plan. Nu

mă interesa dacă Edward era rănit de cuvintele mele. Dacă

era, foarte bine. Nimic din ce-aş fi spus nu l-ar fi rănit la fel

de tare cum m-au rănit pe mine cuvintele lui. Nimic din ce-aş

fi făcut nu l-ar fi făcut să sufere la fel de tare cum m-au făcut

pe mine să sufăr faptele lui. Dar eu nu eram rea, nu căutam

răzbunare. Vroiam doar să las totul în urmă şi să o iau de la

capăt, să încep o viaţă nouă. Şi el trebuia să strice şi acest

lucru.

- Bella, eşti bolnavă? – a şoptit.

De surprindere, uitasem de pactul pe care-l făcusem cu mine

însămi şi mi-am întors privirea spre el.

- Ce? Nu! – am spus, şi la imediat mi-am plecat privirea.

Ochii lui m-au ars dureros exact în inimă. Aveau avea

tandreţe, blândeţe, afecţiune cu care mă amăgise deja

odată. Dar totuşi, de unde scosese aberaţia asta că aş fi fost

bolnavă? Curozitatea mă omora.

- De unde-ai scos-o şi pe asta? – am spus fără să gândesc.

El s-a ridicat din nou de pe fotoliu, însă de data aceasta mi-a

ignorat mâna întinsă şi s-a aşezat lângă mine. A lăsat o

distanţă decentă între noi, însă s-a întins şi mi-a luat mâna în

a lui. Eu am încercat să-mi smulg mâna din palma lui caldă,

dar strânsoarea lui era prea fermă, iar eu eram obosită să

mai lupt…

- N-am scos-o de nicăieri – a şoptit el blând. Eşti rece.

Mi-a prins palma în capcana palmelor sale şi a început s-o

frece uşor, apoi a ridicat-o spre buzele sale. Respiraţia lui

caldă mi-a făcut pielea de găină, însă nu de frig. Mi s-a pus

un nod în gât şi am simţit brusc nevoia să plâng. Când buzele

lui au atins pielea galbenă a mâinii mele, o lacrimă mi s-a

prelins încet pe obraz. Buzele mi s-au întredeschis, iar

picătura sărată s-a pierdut printre ele. Edward a închis ochii,

însă buzele i-au rămas lipite parcă de degetele mele.

Tremuram. Pleoapele lui Edward s-au deschis şi au dezvăluit

verdele mocnit din ei. Mi-a îndepărtat mâna de chipul său

doar puţin. A privit apoi amprenta invizibilă a gurii sale pe

dosul palmei mele, apoi a mângâiat locul respectiv cu

degetul mare. Mi-a întors mâna pe toate părţile, n-a lăsat

niciun milimetru de piele neatins. Când şi-a împletit degetele

cu ale mele, parcă am fost lovită de trăsnet în inimă. Un

suspin mi-a scăpat dintre buze, iar Edward şi-a ridicat brusc

ochii spre faţa mea. S-a tras mai aproape de mine şi a ridicat

mâna spre chipul meu. Am început să dau cu fervoare din

cap şi vroiam să ţip să mă lase, să plece… să stea, să rămână

lângă mine… să mă iubească. Dar n-am putut să-i spun nimic

din toate acestea, pentru că hohote neaşteptate de plâns

m-au înecat şi am rămas fără aer. Mi-am tras mâna dintr-a

lui şi m-am ridicat de lângă el. De ce-mi făcea asta? De ce nu

mă lăsa să-mi văd de drum?

- D-de ce, Edward? – am spus printre suspine. De ce nu mă

laşi să-mi trăiesc v-viaţa? Pentru că am dreptul la o viaţă fără

tine.

Am rămas şi eu surprinsă de câtă dreptate era în cuvintele

mele. Aveam dreptul să încerc măcar să fiu fericită fără el.

Dacă nu, nefericită. Dar decât nefericită lângă el, mai bine

singură şi nefericită.

- De ce spui asta? – a întrebat, şi dacă nu l-aş fi cunoscut, aş

fi zis că e durere în vocea lui. De ce ai plecat, Bella? Cu ce am

greşit?

Mai avea şi tupeul să întrebe? Vroia să mă omoare încet,

prin tortură lentă? Dimineaţa aceea era ultimul lucru de pe

pământ pe care vroiam să mi-l amintesc, iar acum toată

umilinţa şi durerea pe care le-am trăit au reînviat infinit în

mine, acum că-l aveam în faţa mea. Vroiam să-l lovesc, să-l

fac să simtă durere. Dar ce rost ar fi avut? Puteam să-l lovesc

pentru că nu mă iubea? Ce fel de om aş fi? Nu-l pot obliga să

mă iubească, să fie cu mine. Dar dacă nu mă vroia, de ce

Dumnezeu mi-a mai dat speranţe deşarte, de ce m-a făcut să

cred că există o şansă pentru noi doi? Chiar n-avea idee

ce-mi făcea?

Mi-am înghiţit lacrimile, mă umilisem şi-aşa destul. Mi-am

şters faţa cu palmele şi m-am întors cu spatele la el. M-am

apropiat de fereastră şi mi-am sprijinit tâmpla de sticlă. Am

tresărit şi m-am tras imediat înapoi. Uitasem că aveam o

rană. Am atins tăietura şi m-am întors spre Edward cu cea

mai sfidătoare expresie de care eram în stare. Probabil că

ochii roşii şi faţa udă de lacrimi cam stricau efectul, dar

decât să fiu umilă şi să arăt ca o proastă supusă, mai bine

arăt ca o proastă arogantă.

- Eu am întrebat prima – am spus, dar curând furia m-a

curpins şi n-am putut să mă opresc.

Toată frustrarea ultimelor săptămâni m-a copleşit. Toate

întrebările la care căutam un răspuns simţeau că au o şansă

acum şi n-am putut să opresc tirada de cuvinte.

- Eşti foarte ipocrit, ştii? Să vii aici şi să mă întrebi cu ce ai

greşit când nici măcar nu mi-ai dat un telefon să vezi dacă

mai sunt vie? – am strigat şi lacrimi de furie au început din

nou să curgă. Nu că ţi-aş fi răspuns, oricum.

Edward a rămas pe canapea, cu o expresie de nedescifrat. Eu

am rămas lângă fereastră, cu braţele încrucişate pe piept. El

a tras adânc aer în piept.

- Nu te-am sunat pentru că ştiam că a venit Jacob după tine.

Ultimul număr format pe telefonul fix din casă era numărul

tău de acasă. Şi Emily mi-a spus că a văzut un bărbat brunet

foarte chipeş cu o maşină neagră te-a luat din faţa porţii.

Am rămas mută. Tirada mea se oprise brusc.

- Şi de unde ţi-ai dat seama că era Jacob? – am spus, deşi

vocea îmi tremura.

- Pentru că Emily mi-a spus că te-a sărutat pe frunte, iar tu

i-ai pupat mâinile.

Din nou fără cuvinte. Dar doar pentru că avea răspunsul la

întrebarea asta, nu însemna că scăpase.

- De ce nu m-ai căutat când te-ai întors? – am strigat din

nou, furia revenindu-mi. Sau ai considerat că nu merit

efortul şi că n-avea rost să-ţi strici vacanţa din cauza mea? Şi

când ai avut demisia mea în faţă nu te-ai întrebat de ce

demisionez? Ai semnat-o de îndată! Stai, nu-mi spune, scuza

ta e că nici nu te-ai uitat la nume? Asta e, nu? Dacă asta ai

de gând să spui, nici să nu-ncerci măcar, pentru că n-o să

ţină!

Edward a rămas calm, enervant de calm, ca şi cum se

aşteptase la întrebările astea şi avea un răspuns pentru

toate.

- Demisia ta am semnat-o pentru că eram furios – a spus, la

fel de calm ca înainte. Furios pentru că nici n-ai avut curajul

să o prezinţi personal. Ce vorbesc eu, nici n-ai mai apărut la

serviciu! Şi nu te-am căutat pentru că ştiam că eşti supărată

şi n-o să vrei să-mi vorbeşti! Chiar tu ai spus că nici la telefon

nu mi-ai fi răspuns.

Aici furia mea s-a topit şi din nou chinul m-a copleşit. Am

rostit printre lacrimi:

- Dar te-ai întrebat măcar o clipă de ce am plecat?

Am plecat privirea şi m-am aşezat în fotoliul în care stătuse

el.

- Da, m-am întrebat în fiecare nenorocită de secundă încă

din clipa când am văzut că nu mai eşti – a şoptit, cu vocea

tremurată.

- Şi? Care e concluzia ta?

El a oftat.

- Nu ştiu.

Mi-am ridicat privirea spre el, nevenindu-mi să cred. M-am

ridicat în picioare din nou şi am început să roiesc prin

cameră.

- Nu ştii, nu ştie, auzi! – am ţipat şi am aruncat mâinile în

aer. Ăta a fost planul tău de la început, să mă umileşti, să mă

aduci în patul tău, adică să-ţi faci hatârul şi apoi să mă

expediezi ca pe-o târfă ieftină? Când ai văzut că fac pe

inabordabila la început probabil că eram o provocare

enormă pentru un fustangiu ca tine! Dar nu, să ştii! Nu

făceam pe inabordabila! Încercam să evit să fiu rănită şi

evident că am eşuat jalnic!

S-a ridicat şi el de pe canapea şi a făcut câţiva paşi spre

mine, cu o expresie rugătoare şi cu mâinile întinse.

- Dar, Bella, nu înţeleg-

- Nu înţelegi? – am strigat din nou, ieşită din minţi. Ştii ceva?

Sunt o persoană destul de bună să te iert, dar nu atât de

proastă să te cred. Te iubeam, Edward, de asta suportam tot

ce-mi făceai, de asta am rămas acolo indiferent de cât de

mult mă dureau cuvintele tale. Pentru că te iubeam, fir-ar al

naibii! Ca o nebună, ca o disperată! De asta m-am dăruit ţie,

pentru că te iubeam, nu pentru că sunt o femeie uşoară!

Edward a tresărit de fiecare dată când i-am mărturisit

sentimentele mele, dar n-a spus nimic. A clipit des de câteva

ori, apoi… ochii i s-au umplut de… lacrimi? Edward plângea?

Furia mi s-a topit pe loc. Ce mincinoasă de primă clasă mai

sunt. Îl iubeam? Pe naiba. Încă îl iubesc. Îl iubesc ca o

nebună.

- Spune-mi doar – am spus pe un ton mai blând. Când mă

strângeai în braţe şi mă sărutai cu pasiune, te prefăceai că

sunt ea?

Edward a tresărit din nou.

- Acum chiar nu înţeleg nimic, care ea, ce ea?

- Tanya… – am şoptit, un nou val de durere lovindu-mă. În

dimineaţa după ce am făcut dragoste, m-am dus să te caut,

iar tu erai cu Tanya în camera ta, vă sărbătoreaţi logodna.

Ştii, urât din partea ta că nu m-aţi chemat şi pe mine la

micuţa voastră petrecere – am spus pe un ton sarcastic, însă

lacrimile grele trădau suferinţa profundă ce mă marcase.

Edward părea buimăcit de-a binelea acum. Se holba la mine

de parcă eram de pe altă planetă. A înghiţit în sec şi apoi a

părut să-şi revină. A scuturat capul şi apoi râsul lui cristalin a

umplut camera. Pentru o secundă, am fost atrasă de trilurile

de care-mi era atât de dor, apoi am realizat de fapt că râdea.

Râdea de mine. Dumnezeule, cum putusem să fiu atât de

proastă? Acum când ştia că eu ştiam, nu mai simţea nevoia

să se ascundă, îmi râdea în nas.

Doamne, omoară-mă acum. M-am simţit atât de umilită,

încât şi un preş avea mai multă demnitate ca mine. M-am

lăsat să alunec pe podea şi mi-am lipit faţa de gresia rece. Mi

se făcuse rău. Nu mai puteam suporta atâta răutate. În

tâmpla stânga a început să-mi pulseze puternic o venă şi am

simţit că-mi explodează capul la propriu. Mi-am cuprins

capul cu ambele mâini, dar durerea sfâşietoare pur şi simplu

nu vroia să dispară. Durerea fizică nu se compara însă cu cea

sufletească. Iar acum împletite, erau mortale.

Un ţipăt asurzitor a răzbătut printre pereţi şi primul lucru

care mi-a trecut prin minte a fost că o femeie naşte.

- Bella, Bella, ce s-a întâmplat? – vocea îngrijorată a lui

Edward a străpuns cortina de chin ce mă înconjura.

- Edward, te iubesc – a fost ultimul meu gând spus cu voce

tare.

Nu mai aveam glas, deschideam gura, dar nu auzeam ce

spun din cauza femeii care năştea. S-o ajute cineva, vroiam

să ţip, dar nu mă puteam auzi nici eu pe mine. De-abia îmi

auzeam propriile gânduri. Înainte să mă cufund din nou în

întuneric, cuvintele salvatoare mi-au arătat lumina.

- Te iubesc, Bella.

Am încercat să mă agăţ de ecoul cuvintelor salvatoare din

mintea mea, să înving întunericul, să ies la suprafaţă. Dar

întunericul era mai puternic. M-a prins în mrejele lui şi mi-a

învăluit mintea, inima, spiritul. Fără să ştiu cum, imaginea

părinţilor mei mi-a apărut în minte, zâmbitori, fericiţi, aşa

cum trăiseră tot timpul în amintirile mele. Apoi chipul blând

al fratelui meu la optsprezece ani, în prima mea zi de şcoală.

Îi strângeam mâna probabil dureros, dar Jacob nu spunea

nimic. Şirul de chipuri s-a încheiat cu imaginea blândă a unui

copil necunoscut, sunt sigură că nu-l întâlnisem niciodată, cu

siguranţă l-aş fi ţinut minte. Era cel mai frumos copil pe

care-l văzusem vreodată. Era o fetiţă de vreo doi ani, cu faţa

încadrată de bucle blonde şi cu ochii de un verde crud, ca ai

lui Edward… Fetiţa a zâmbit şi două gropiţe adorabile i-au

apărut în obrajii rumeni.

Uşa s-a deschis. Atât în întunericul meu, cât şi în cel de afară.

Auzeam vag agitaţia din întunericul de afară.

- Ce s-a întâmplat? Am auzit-o ţipând de la doi kilometri

depărtare! – a strigat alarmată vocea caldă a lui Jacob.

- Jacob… – am spus, cu un zâmbet în glas.

Imediat i-am simţit atingerea pe frunte.

- Aici sunt, Bella.

- Jacob, e fetiţă – am chicotit. O să am o fetiţă, Jacob.

EDWARD

Bella stătea întinsă pe canapeaua din living, cu ochii deschişi

şi fixaţi în tavan, însă părea că vede dincolo de el. Un zâmbet

larg îi era întipărit pe chip. Sincer să fiu, mă cam băga în

sperieţi.

- Jacob…

Vocea slabă a Bellei era fericită, lucru ce m-a făcut să

zâmbesc automat. Mă întrebam ce vede, ce visează…

- Jacob, e fetiţă – a spus chicotind.

M-am încruntat. Ce fetiţă?

- O să am o fetiţă, Jacob – a repetat, fericire radiind din

fiecare cuvânt.

Am simţit că o să cadă cerul pe mine. Mă rog, tavanul. Bella

o să aibă o fetiţă? Visa. Sigur visa. Bella n-avea cum să aibă

o fetiţă. Dar teama mi-a cuprins inima cu gheare de gheaţă şi

l-am privit pe Jacob.

- Delirează, cred că trebuie s-o ducem la urgenţe.

Jacob n-a spus nimic. Continua să mângâie fruntea Bellei şi

să-i sărute mâinile. Acum chiar că eram speriat de moarte!

Ce se întâmpla aici? Vroia cineva să-mi explice?

- Jacob, ce se întâmplă? – am zis, cu tonul puţin cam ridicat.

Cum adică Bella o să aibă o fetiţă?

Jacob a privit-o pe Bella câteva secunde, apoi şi-a întors

privirea spre mine. A oftat, iar ochii lui reflectau un război

interior.

- De fapt, Bella n-o să aibă o fetiţă. Tu şi cu Bellla o să aveţi o

fetiţă se pare. Şi eram sigur că e băiat… hm – a spus

încruntat.

Când vroiam să răsuflu uşurat, BUM! Pot să leşin şi eu?

Capitolul 20

Durere fizică. Asta m-a trezit, durerea fizică. Capul îmi

zvâcnea îngrozitor, parcă-mi era răscolită mintea. Muşchii

din tot corpul îmi erau amorţiţi şi aveam senzaţia că fusesem

bătută cu brutalitate sau căzusem de la etaj. Am gemut tare

şi am încercat să mă mişc, dar conexiunea creier-membre

părea să fi fost stârpită undeva pe la mijloc. M-am gândit în

momentul respectiv – un gând absolut aleatoriu – că aşa

trebuie că se simt oamenii în comă. Vor să se mişte, vor să

deschidă ochii, dar le e pur şi simplu imposibil. Pleoapele îmi

erau ca de plumb. În locul în care mă aflam ori era o linişte

extraordinară, ori şi auzul meu suferise o schimbare drastică.

Am continuat să stau nemişcată – nu că aş fi putut face

altceva – şi mă întrebam dacă mi-am pierdut cumva şi

memoria sau amintirile. Ce făcusem înainte să fiu bătută, ori

înainte să cad de la etaj, depinde. Hm… Îmi amintesc că

stăteam pe verandă şi-l aşteptam pe Jacob. Da. Şi Jacob nu

venise singur… Venise şi Edward cu el.

Am simţit un nod în gât. Se pare că – din nefericire –

amintirile mele erau intacte. Păcat; ar fi fost drăguţ să nu-mi

mai pot aminti măcar acea parte a vieţii mele. E ciudat cum

amintirile neplăcute sunt cele care rămân cele mai vii în

gândurile noastre, cele care ne urmăresc până în ultima

clipă. Dacă m-ar întreba cineva care a fost cea mai frumoasă

perioadă a vieţii mele, aş ezita. N-aş şti ce să spun. Oricum,

nici n-aş prea avea de unde alege. Dar dacă aş fi întrebată

care-i perioada neagră din viaţa mea, aş şti exact. Moartea

părinţilor mei la scurt timp unul după altul a fost dureroasă,

într-adevăr, dar nu e ca şi cum ei au vrut să mă rănească. Dar

suferinţa provocată de Edward putea fi cu siguranţă evitată.

Poate că am avut şi eu o parte din vină pentru că am crezut

orbeşte în el. Dragostea e oarbă, iar eu îmi pierdusem

vederea cu totul când eram cu el, nu vedeam altceva. Dar el

era mai vinovat decât mine, asta era clar. N-aveam de gând

să-i găsesc nicio scuză.

A avut un răspuns pentru fiecare dintre acuzaţiile mele şi

mi-a explicat tot ce nu-mi era clar, mai puţin mica lui

escapadă cu Tanya de după noaptea în care făcusem

dragoste. N-a răspuns nimic la asta. Nu ştiu de ce mă

aşteptam la altceva. În mintea mea proastă, sperasem să mă

înşel, sperasem să aibă o explicaţie logică şi apoi eu să-l iert,

el să mă sărute şi apoi să fim fericiţi împreună. Dar nu, nici

măcar n-a făcut efortul de a dezminţi.

Încetasem să mai caut o explicaţie. De ce să sufăr în zadar

din cauza unui lucru asupra căruia nu am niciun control? Nu

are rost să mă chinui pentru ceea ce, la urma urmei, a fost

trecător. Dacă ar fi ţinut la mine câtuşi de puţin, nu m-ar fi

minţit, nu m-ar fi amăgit cu cuvinte mincinoase, nu mi-ar fi

umplut ochii de lacrimi şi inima de durere. E păcat că nu-mi

pot închide inima, ca să nu mai simt ce nu vreau să simt aşa

cum închid ochii să nu văd ceva ce nu vreau să văd.

Dar dintre toate câte a făcut, probabil cel mai bun lucru e că

mi-a dat şansa să trăiesc fără el şi eu o să profit de ea. O să-i

arăt nu numai că pot trăi fără el, dar şi că-mi pot construi o

viaţă fericită. O viaţă nouă alături de copilul meu – da,

copilul meu, nu al nostru. Când a renunţat la mine a

renunţat şi la el/ea. Dar nu sunt atât de egoistă încât să-i

ofer copilului meu o viaţă fără un tată. Nu, o să-i ofer un

tată… de îndată ce-l găsesc. O să trec peste Edward cu totul

şi singurul lucru care o să-mi aducă aminte de el va fi copilul.

Cu acest gând în minte, am deschis ochii. Vedeam ca prin

ceaţă tavanul alb al camerei mele. Lumina difuză a lampei de

pe noptieră arunca umbre ciudate pe pereţii camerei. Se

părea că-mi reveniseră şi restul simţurilor, pentru că urechile

mi-au fost inundate de sunetul vocii îngrijorate a lui Jacob şi

apoi am simţit cum am fost strivită de pieptul său cald şi

musculos. Senzaţia de căldură era atât de plăcută, încât am

închis din nou ochii şi am oftat mulţumită. Nici nu realizasem

cât îmi era de frig.

Jacob mă strângea atât de tare, mai-mai să-mi rupă oasele.

Deja aveam dificulăţi în a respira. Am încercat să-i spun să

încerce să nu mă sufoce, dar parcă limba-mi era încleştată.

Aşa că am aşteptat să treacă momentul de compasiune

afecţiune frăţească – nu erau foarte lungi de obicei – şi

m-am relaxat, atât cât era posibil când eşti sugrumată.

- Jacob, o sufoci – a spus o voce glacială, cu o nuanţă de

amuzament în ea.

Am încremenit instantaneu, ochii mi s-au deschis automat,

iar senzaţia de frig era acum înzecită. Acum chiar îmi doream

ca Jacob să mă sugrume. Inconştient, mi-am strâns braţele în

jurul trunchiului lui Jacob, în speranţa că avea şi el să mă

strângă mai tare. Din păcate, gestul a avut efect invers; ori

poate mi-a dat drumul din cauza cuvintelor lui Edward. Cert

e că şi-a desprins braţele din jurul meu şi s-a aşezat lângă

mine, oferindu-mi o vedere de ansamblu a încăperii. Edward

stătea în scaunul din colţul camerei, lângă fereastră, cu

bărbia sprijinită în palmă şi cu cotul sprijinit de genunchi.

Privea obosit în toate direcţiile, numai spre mine nu. Slavă

cerului.

Mi-am plecat privirea, jenată. Apoi m-am înfuriat pentru că

mă simţisem jenată. De ce mi-ar fi ruşine? Eram în camera

mea, în casa mea. El n-avea ce căuta acolo. Hotărâtă, am

coborât rapid din pat. Podeaua era ca de gheaţă sub tălpile

mele goale. Am tresărit uşor la contact, însă m-am ridicat şi

am pornit spre uşă. Mişcările bruşte mi-au provocat un fel

de ceaţă în creier şi am ameţit. Am simţit cum mă

dezechilibrez, însă două braţe reci mi-au înconjurat talia în

secunda imediat următoare. M-am tras în spate de parcă am

fost curentată.

- Nu mă atinge! – i-am spus lui Edward cu vocea tăioasă şi cu

– speram eu – cea mai criminală expresie de care eram în

stare.

Am pus accent pe fiecare cuvânt şi le-am rostit pe un ton jos,

periculos. Vroiam să rânjesc, atât de mândră eram de mine

că mi-am păstrat cumpătul şi că am reuşit să-l înfrunt în

sfârşit pe bărbatul din cauza căruia ultimele săptămâni din

viaţa mea au fost iadul de pe pământ. Nu aveam să-l iert,

asta era clar.

Pentru o clipă, mi s-a părut că în ochii lui Edward a trecut o

urmă de durere, dar a dispărut atât de rapid, încât nici nu

eram sigură c-a fost acolo. Probabil lumina. Sau mai bine zis,

lipsa ei. Lumina slabă a lămpii îi răzbătea numai într-o parte

a feţei, aruncând reflexe portocalii pe obrazul său fin. Am

ridicat bărbia sfidătoare. Nu aveam remuşcări dacă

într-adevăr a fost rănit de respingerea mea.

Jacob s-a mişcat incomod pe patul meu, parcă pentru a-şi

face simţită prezenţa. Mi-am întors spre el privirea plină de

reproş, iar el s-a uitat rapid în altă parte. Ce Dumnezeu i-a

venit să-l aducă pe Edward acasă? Doar ştia prea bine că el

era ultima persoană de pe pământ pe care aş fi vrut s-o văd.

Când m-am întors din nou spre Edward, am văzut că era

profund fascinat de podeaua camerei mele. Dar o privea cu

atâta intensitate, încât m-am uitat şi eu în jos să văd ce l-a

acaparat într-atât. Nimic, desigur. Însă mi-am păstrat şi eu

privirea la picioarele lui. De ce să rup eu tăcerea? Deşi

n-aveam nici cea mai mică intenţie să-l iert, vroiam să-i

ascult scuzele patetice. În adâncul meu însă, ştiam că

adevăratul motiv pentru care vroiam să-l ascult era că poate

găseam vreo portiţă, vrei scăpare, vreo şansă să fie iertat….

Am scuturat capul cu hotărâre. Gândurile de genul ăsta îmi

înmuiau furia şi mă făceau să-mi doresc să aibă o explicaţie

destul de bună. Şi când el nu va avea una, dezamăgirea va fi

cu atât mai mare.

Am văzut cu coada ochiului cum a ridicat puţin capul şi-i

simţeam privirea arzându-mi faţa, dar am continuat cu

încăpăţânare să privesc spre podea. El a oftat de-abia auzit şi

când i-am simţit respiraţia caldă pe faţă mi-am dat seama

cât de aproape era. Trădătoarea de inimă a început s-o ia la

goană. O auzeam în urechi cum se zbătea şi mă rugam ca

pulsul să nu-mi fie vizibil la baza gâtului. Am închis strâns

ochii şi mi-am reţinut un oftat. Mai bine să terminăm mai

repede cu asta, înainte să cedez.

- Bella, te rog – a spus în şoaptă şi eu am tresărit involuntar.

Tonul lui rugător mi-a topit orice urmă de rezistenţă şi

mi-am ridicat încet privirea spre ochii lui ce ardeau de

regret. Trebuia să înceteze să mă privească în felul acela, îmi

dădea senzaţii ciudate în genunchi, ca şi cum erau din jeleu.

Cedarea fizică era cu un pas înaintea celei emoţionale.

- Ce mă rogi? – am spus, iar vocea mi-a tremurat involuntar.

Edward a luat răspunsul meu ca pe un imbold pozitiv şi a

făcut un pas spre mine. Aproape ne atingeam acum.

Respiraţia lui îmi unduia câteva şuviţe de păr, iar inima mea

bineînţeles că şi-a început goana nebunească, iar ecoul ei

răzbătea în coşul pieptului. Speram să n-o audă.

Ochii mei erau la nivelul gurii sale şi privirea mi s-a oprit fără

voia mea pe buzele lui pline, de un rozaliu pal, uşor

depărtate. Am inspirat adânc şi mi-am muşcat uşor buza de

jos. Îmi aminteam clar cât de moi erau şi de catifelate… Şi

gustul de… Edward.

Când Edward mi-a pus mâna pe umăr, am tresărit, scoasă

din transa mea indusă de amintirea senzaţiei buzelor

senzuale ale lui Edward sărutându-le pe ale mele. De data

asta, nu m-am tras din calea atingerii lui. De fapt, un val de

calm şi pace mi s-a răspândit în trup de la umăr. M-am simţit

mai liniştită, mai fericită – dacă se poate spune aşa.

- Te rog să-mi dai măcar şansa de a-ţi explica – a şoptit din

nou. Ai înţeles totul greşit…

Eram atât de pierdută în privirea lui, încât mintea mea

înceţoşată n-a înregistrat decât parţial ce a spus.

Mi-aminteam senzaţia pe care am trăit-o când m-am uitat

prima dată în ochii lui. Mi-aminteam că am fost uimită – cum

eram şi atunci, de altfel – de culoarea vibrantă, vie, crudă.

Apoi cuvintele lui au curs peste mine ca o găleată de apă

rece aruncată în faţă.

Mi-am smuls umărul şi am făcut un pas înapoi. Eram rănită,

nu puteam nega asta, dar nu puteam să-i arăt lui cum

simţeam. L-am privit cu ură şi am spus răspicat:

- A, da? Şi ce anume am înţeles greşit, mai exact?

Eram de-a dreptul furioasă. Adică, mi-am închipuit că tot ce

se petrecuse între noi însemnase pentru el un mare nimic,

dar nu cred ca era cazul să-mi arunce aşa în faţă că am greşit

când am crezut că ”relaţia” noastră ar fi putut fi mai

profundă.

- De ce te-ai culcat cu mine, Edward? – am întrebat răspicat,

privindu-l fix în ochi.

Jacob probabil a considerat întrebarea mea ca indiciul său de

plecare, pentru că am auzit uşa de la cameră închizându-se

discret. Laşul.

- Bella, doar nu crezi-

- Ce să cred? – i-am tăiat-o, înainte să mai apuce să spună

altceva.

Edward şi-a trecut frustrat o mână prin păr şi a început să se

plimbe prin cameră. Îmi evita din nou privirea. Însă eu îl

priveam cu o furie intensă, parcă provocându-l să dea ochii

cu mine. Degeaba însă. Oricum, mi-era destul. Am mers cu

paşi mari spre uşă şi am deschis-o.

- Ieşi – i-am spus rece.

S-a oprit şi m-a privit tâmp, parcă nevenindu-i să creadă că-l

dădeam afară pe uşă. Da, domnule, să-mi ieşi din casă! Dar

nu se mişca din loc. Stătea acolo şi mă privea cu ochii ăia

mari şi verzi, cu expresia de necitit. Nu i-am putut susţine

privirea mai mult de câteva secunde. Nu era corect, când el

mă putea înmuia aşa uşor. Ochii lui ar trebui declaraţi arme

mortale. Cred că am mai avut odată gândul ăsta. În fine, era

la fel de adevărat în momentul acela.

- Uite, pot să-ţi explic tot. Absolut tot – a spus în cele din

urmă. Dar va trebui să mă lămureşti şi tu în legătură cu

anumite… chestiuni.

Am ridicat brusc privirea, privindu-l stupefiată.

- Eu? – am zis cu vocea ridicată. Eu să te lămuresc pe tine? –

am repetat, nevenindu-mi să cred.

Edward părea că se simte incomod, stânjenit aproape.

- Când ai leşinat… bine, înainte să-ţi pierzi cunoştinţa, ai spus

nişte lucruri.

Habar n-aveam despre ce vorbea. Nu-mi aminteam mare

lucru. Ştiam doar că mă durea. Şi că cineva ţipa. Da, mi se

părea că aud o femeie născând.

Am făcut un gest cu mâna, indicându-i să continue.

- Ai spus că mă iubeşti.

Bang. Am crezut că o să leşin din nou. Mi-am coborât

imediat privirea şi am înghiţit în sec. Am simţit cum sângele

fierbinte mi-a inundat obrajii şi n-am mai fost în stare să neg.

- Da, păi, ştiai deja asta. Ăsta a fost scopul tău încă de la

început nu? – am şoptit, zâmbind trist.

Nu mai zâmbisem de atât de mult timp, încât mă dureau

obrajii. Era o senzaţie ciudată.

- Nu! De unde-ţi vin ideile astea? – a întrebat Edward,

părând şocat. După cum ţi-am spus, ai înţeles totul greşit!

Lasă-mă măcar să-ţi explic.

N-am zis nimic, doar am aşteptat tăcută.

- M-ai atras încă de când ai apărut în ziua aceea în biroul

meu. Şi la petrecerea de Crăciun m-ai acaparat complet.

După ce Jessica a plecat, te-am făcut secretara mea doar ca

să te pot vedea mai des, să te am mai aproape. Erai atât de

ezitantă în preajma mea la început şi tot timpul cu garda sus,

încât îmi era greu să mă apropii de tine.

A răsuflat lung şi a început din nou să se plimbe prin cameră.

Eu rămăsesem mută. Asta era ceva ce nu mai auzisem

înainte.

- Măcar la birou te aveam acolo în fiecare zi şi speram să-ţi

pot arăta cum sunt eu de fapt. Apoi când te-am sărutat în

maşină, nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu-mi dau seama ce te-a

supărat. Am fost devastat, mai ales când ai renunţat şi la

post. Desigur, n-aveam de gând să te las să pleci, vroiam

doar să las să te calmezi şi să te mai gândeşti. Aproape i-am

mulţumit lui Jacob pentru problema aia.

Mi-am ridicat uimită privirea spre el.

- N-aveai de gând să-l denunţi? – am întrebat şoptit.

- Bineînţeles că nu. Crezi că ţi-aş fi făcut aşa ceva?

- Tu să-mi spui. M-ai şantajat cu chestia asta, nu? – am spus,

amărâtă din nou.

Edward părea din nou stânjenit.

- Nu e ceva de care sunt mândru. Dar nu ştiam cum altfel să

te fac să-l vezi pe adevăratul ”eu”. Ideea cu concediul pe

insulă părea briliantă. I-am invitat şi pe Jasper şi Alice ca să

nu fie suspiciuni. Dar au apărut Tanya şi James şi… ştii restul.

Deşi îmi spusese şi Alice ceva despre asta, nu puteam totuşi

să cred că era adevărat.

- Ştii, în privinţa scenei de pe plajă, în sinea mea te-am

crezut tot timpul. Ştiam că James a fost de vină. Tu erai prea

inocentă ca să-l atragi în vreun joc murdar.

- Atunci de ce te-ai purtat aşa? – am întrebat cu vocea

stinsă.

- Pentru că eram orb de gelozie – a recunoscut el dintr-o

suflare. Numai gândul că l-ai fi preferat pe el în locul meu mă

făcea să văd negru în faţa ochilor. Tu stăteai tot timpul cu el,

râdeai, păreaţi apropiaţi…

- Da, pentru că tu nu păreai să ai ochi decât pentru Tanya.

Vroiam să te fac să plăteşti cumva. Nu ştiu de unde-mi

venise ideea că te-ar fi supărat să mă vezi cu James.

Nu-mi venea să cred că spusesem asta cu voce tare. Se

părea că era seara dezvăluirilor jenante.

- M-a orbit. Bella, chiar nu-ţi dai seama? – a spus, cu vocea

calmă, însă plină de emoţie. M-am îndrăgostit de tine ca un

nebun de prima dată când te-am văzut. Te iubesc, Bella.

Fără să vreau, am simţit un val de fericire cuprinzându-mă,

iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mi-am ridicat privirea

plină de speranţă spre el, iar el a zâmbit tandru. Picioarele

mi s-au împleticit spre el, însă pornise şi el spre mine.

Curând, eram strânsă la pieptul său, cu braţele sale

puternice în jurul meu. I-am îmbrăţişat talia şi am lăsat în

sfârşit lacrimile să curgă. Edward a început să meargă cu

spatele spre pat şi s-a aşezat, iar pe mine m-a tras în poala

lui. Capul mi se odihnea pe umărul său, iar el îmi ţinea cu o

mână talia, iar cu cealaltă îmi mângâia părul şi spatele.

Nu ştiu cât timp am stat aşa. Mie mi s-a părut o eternitate.

Dar mă simţeam aşa bine acolo, în braţele lui, ca şi cum

acolo era locul meu, ca şi cum îmi era destinat să mă aflu în

braţele sale.

După câteva clipe însă, Edward m-a scos din reverie. A oftat

adânc.

- Ar mai fi ceva ce aş vrea să te întreb – a şoptit.

Eu am dat din cap pe umărul lui. Nu vroiam să stric

momentul vorbind.

- Tot înainte să-ţi pierzi cunoştinţa, ai spus ceva despre o

fetiţă.

Am încremenit acolo în braţele lui, care păreau deodată reci

ca gheaţa. Inima mi s-a strâns şi mi-am dat seama panicată

că el… ştia.

- De ce n-ai venit la birou de îndată ce ţi-ai dat seama?

Am oftat adânc şi eu şi am hotărât să-i spun adevărul.

Oricum ştia mare parte din el.

- Nu vroiam să crezi că vreau să te prind în capcană, să te leg

de mine pentru tot restul vieţii. Nici acum n-am de gând să

fac asta.

Edward a râs uşor. L-am privit surprinsă.

- Prostuţo – a spus amuzat. Nu mai scapi de mine nici dacă

vrei.

Apoi mi-a acoperit buzele cu ale sale într-un sărut inocent,

dar lung. Uitasem aproape cât de divin se simţeau. Moi, fine

ca sticla, calde, dulci… Înainte să pot să savurez mai mult

sărutul, Edward s-a tras în spate.

- Hai să vorbim cum trebuie despre asta, vrei? Acum că am

lămurit totul. Ar mai fi o chestiune, dar…

S-a încruntat uşor, apoi s-a uitat la ceas.

- Luăm cina în seara asta? – a întrebat încet.

Era atât de simplu pentru el, încât aş fi putut râde. Mi-a spus

că mă iubeşte, apoi n-a făcut crize de nervi când a aflat de

copilul nostru şi acum se purta cel mai natural din lume.

Tipic.

Am dat încet din cap, zâmbind uşor.

- Vin să te iau la 9.

Am aprobat din nou din cap, apoi m-am ridicat din poala lui

şi l-am condus spre uşă. Înainte să iasă din casă, mi-a sărutat

din nou buzele. M-am întors în camera mea cu cel mai

prostesc zâmbet pe faţă şi am zâmbit toată seara cu gura

până la urechi. Când eşti fericit, viaţa este într-adevăr mai

frumoasă.

Epilog

Seara se apropia cu paşi repezi şi eu încă nu mă hotărâsem

ce să îmbrac. Vroiam să fiu elegantă, dar nu sofisticată, să fiu

aranjată, dar să nu pară că m-am străduit prea mult. După

ce-am răscolit trei sferturi din garderoba mea, aproape mă

dădusem bătută. O să mă îmbrac în blugi şi în tricou, şi dacă

lui Edward n-o să-i placă, asta n-ar mai fi problema mea.

Eram pe cale să renunţ când am văzut rochia neagră agăţată

pe ultimul umeraş. Am zâmbit triumfătoare şi am scos rochia

neagră simplă ce-mi ajungea exact până la genunchi. Cu

gust, nu scandalos. Decolteul era mai larg decât

intenţionasem, dar se oprea exact unde trebuia.

Jumătate de oră mai târziu, mă admiram în oglindă. Rochia

îmi îmbrăţişa frumos trupul zvelt şi a trebuit să recunosc fără

modestie că picioarele mele erau într-adevăr frumoase.

Pantofii negri decupaţi, cu tocuri înalte, mai adăugau câţiva

centimetri la cei 162 ai mei. Eram decentă, elegantă şi

aranjată, fără să fiu sofisticată sau să pară că am petrecut

două ore căutând ţinuta potrivită. Părul meu însă, nu vroia

sub nicio formă să coopereze. L-am periat de zeci de ori, am

consumat aproape un tub de fixativ şi un altul de spumă,

însă era fără speranţă. Nu reuşisem decât să-i dau o textură

sârmoasă şi să-l fac să strălucească într-un mod nu tocmai

atrăgător. Vroiam să plâng de ciudă.

Însă şirul nesfârşit de insule la adresa podoabei mele

capilare au fost întreupte de sonerie. Mi-am aruncat ochii

spre ceas. Mai era jumătate de oră până să apară Edward,

însă am coborât scările grăbită.

Când am deschis uşa, primul lucru pe care l-am văzut era un

buchet enorm de trandafiri albi. Apoi capul lui Edward a

apărut deasupra lor. Buzele lui rozalii erau curbate în cel mai

fermecător zâmbet, iar eu am simţit cum propriul meu

zâmbet de răspuns îmi lumina faţa. Ochii săi sclipitori, jad

aprins, m-au măsurat din cap până în picioare, iar eu m-am

simţit dezbrăcată din priviri. Privirea lui admirativă mi-a

traversat trupul şi apoi a devenit amuzată când s-a oprit pe

părul meu. Am privit jenată în altă parte.

Edward şi-a dres încet vocea, atrăgându-mi atenţia. Am roşit

puternic când mi-am dat seama că-l ţineam la uşă.

- Desigur – am spus răguşită.

Am păşit într-o parte să-i fac loc să intre. Un miros ameţitor

de dulce răzbătea dinspre el şi am simţit un gol în stomac.

S-a oprit în hol, întorcându-se cu faţa spre mine. Mi-a întins

florile, iar când le-am luat, degetele sale calde le-au atins pe

cele reci ale mele. Am tresărit la contact. Am

tras adânc pe nări parfumul trandafirilor, ca să-mi ascund

stânjeneala. Deşi miroseau absolut minunat, izul floral

puternic mi-a făcut stomacul să se zbată neplăcut. Micul

dejun şi prânzul ameninţau să iasă afară. I-am dat rapid

florile înapoi, mi-am pus palma peste gură şi m-am grăbit

spre baie. Am trântit uşa în urma mea şi când i-am auzit paşii

zgomotoşi pe scări, am şi încuiat-o. Apoi m-am aplecat peste

vasul de toaletă şi am vărsat tot conţinutul stomacului,

ţinând ochii închişi.

Fir-ar să fie. Iată cum se ducea seara mea bună. Am închis

ochii şi mi-am lipit obrazul de faianţa rece din baie. Senzaţia

era plăcută.

- Bella, eşti bine? – am auzit vocea lui Edward prin uşă,

însoţită de o bătaie uşoară.

M-am îndreptat imediat.

- D-da… – m-am bâlbâit. Ies imediat.

M-am privit în oglindă şi aproape m-am speriat de ce

văzusem. Pielea mea avea o nuanţă nesănătoasă de galben,

păream aproape bolnavă. Bineînţeles, părul adăuga

aspectului meu nota finală ca să arăt ca o sperietoare de

ciori veritabilă. Am oftat. Nu puteam să ies în oraş în halul

ăsta.

Am descuiat uşa şi l-am văzut pe Edward rezemat de

peretele din dreapta şi am observat uşurată că lăsase florile

undeva la parter. L-am privit întristată.

- Ţii neapărat să luăm cina în oraş? – am întrebat încet.

- Sincer, nu prea. Dar trebuie să mănânci ceva.

- Aş putea să gătesc ceva rapid. Nu mă simt în stare să intru

într-un restaurant, înconjurată de zeci de arome de mâncare

din toate părţile.

Am zâmbit trist. Stricasem seara asta de la care aveam

atâtea aşteptări. Însă el a dat rapid din cap, afişând un

zâmbet strălucitor.

- Nu te deranjează? – am întrebat.

- Desigur că nu.

A zâmbit din nou şi a întins mâna spre mine. Am luat-o şi am

mers împreună la parter. Am aprins lumina în bucătăria

mică, apoi mi-am pus halatul alb în faţă ca să nu-mi pătez

rochia şi am început să caut ingredientele necesare să

prepar o salată rapidă şi nişte sanwich-uri reci. Nimic care să

emane vreun miros care să-mi provoace greaţă.

Edward se aşezase pe un scaun la masă şi-mi privea atent

fiecare mişcare. Părea o seară atât de normală. Cuvântul

”familie” mi se tot învârtea prin cap. Bun cuvânt, îmi plăcea.

Lucrurile n-au mers bine data trecută, dar poate dacă ne mai

dădeam o şansă…

Poate eram o ipocrită. Nici nu trecuseră douăzeci şi patru de

ore de când îmi spusesem cu atâta ardoare că nu aveam să-l

iert niciodată pe Edward. Dar acum parcă nici nu-mi mai

aminteam de ce se presupunea că eram supărată pe el.

Prezenţa lui mă alina într-atât încât reuşea să alunge

aproape toate amintirile urâte. Aproape toate. Mi-am

amintit că problema cu Tanya din dimineaţa plecării mele

încă nu era clarificată, dar orice era, eram dispusă să trec

peste. Atât pentru binele meu, cât şi pentru al copilului.

- Cât de des se întâmplă? – întrebă Edward, scoţându-mă din

gândurile mele.

- Hmm?

- Cât de des ţi se face rău aşa?

- Aa, depinde. Mirosul îmi e cel mai sensibil simţ acum.

Am ridicat din umeri, şi am început să tai un morcov. În

câteva secunde, Edward era lângă mine.

- Nu ţine degetul aşa aproape de lama cuţitului! – spuse el

pe un ton îngrijorat.

Am chicotit slab.

- Edward, gătesc de 7 ani şi nu m-am tăiat niciodată.

Deşi n-a mai obiectat, tresărea uşor de fiecare dată când

cuţitul ascuţit se apropia prea tare de pielea mea. A rămas în

picioare lângă mine, braţul lui atângându-mi uşor spatele şi

trimiţând mici şocuri electrice prin corpul meu.

Jumătate de oră mai târziu stăteam amândoi la masa mică

din bucătărie, mâncând în linişte. Eu n-am exagerat. Câteva

înghiţituri de salată şi o jumătate de sanwich era de ajuns –

nu vroiam să-mi forţez norocul ori să-mi provoc stomacul.

Edward însă părea înfometat şi am regretat că i-am stricat

cina. Probabil făcuse rezervări la cine ştie ce restaurant fiţos.

Am profitat de neatenţia sa ca să-l studiez. Părul

castaniu-roşcat, deşi ciufulit şi părând că avea propria sa

viaţă, ca de obicei, arăta de parcă era oarecum aranjat în

dezordinea aceea moale. Vârfurile firelor de păr erau

întoarse spre exterior, oferindu-i posesorului său o alură

sălbatică, însă destul de senzuală. Ochii lui de jad încins erau

meditativi acum; dacă n-aş fi fost foarte atentă la el, aş fi zis

că se concentra la mâncare, dar avea o scânteie, o sclipire în

privire care-i confereau ochilor săi un aspect aparte. Părea

că priveşte ceva îndepărtat, trecut de mult… Buzele pline îi

erau uşor curbate într-un zâmbet şmecher, pe care l-am

recunoscut uşor. Era ceva schimbat, şi nu-mi dădeam seama

exact ce anume, dar întreaga lui faţă părea luminoasă,

aproape… plină de speranţă?

Tremurul uşor al degetelor sale lungi şi palide îmi dădeau

impresia că e nervos în legătură cu ceva. Hm, de ce ar fi

Edward emoţionat?

Ca şi cum mi-ar fi simţit ochii studiindu-i chipul, şi-a ridicat

privirea arzătoare spre mine. Pentru o clipă, inima mi-a stat

în loc. Apoi a început să bată cu un ritm accelerat. Oare mă

voi obişnui vreodată? Oare voi reacţiona vreodată altfel

când privirea lui caldă îmi înlănţuia ochii? Speram că nu.

Parcă prin vis, deşi nici nu l-am văzut şi nici nu l-am auzit

când s-a ridicat, Edward stătea pe vine lângă scaunul meu.

M-a întors încet spre el şi mi-a cuprins obrazul în palma sa

rece. Am închis ochii cu un oftat mulţumit şi m-am aplecat în

atingerea lui.Apoi i-am simţit buzele surprinzător de fierbinţi

peste ale mele, apăsându-le uşor. Le-a presat încet şi mi le-a

despărţit delicat. Era atâta ceaţă în creierul meu, eram atât

de… cu capul în nori încât nu puteam să fac nicio mişcare.

Buzele sale s-au întredeschis, iar căldura gurii lui mi-a

mângâiat faţa. Apoi buzele lui s-au închis în jurul alor mele şi

eu am simţit că leşin. Mi-am pus mâinile pe umerii lui ca să

nu cad de pe scaun.

Când am fost sigură că nu leşin, am început şi eu să-mi mişc

buzele. Atât de lent, încât era aproape dureros. Dar mult

prea curând, el s-a retras. Şi-a lipit fruntea de a mea, iar

respiraţia îi era mai neregulată decât a mea. Ciudat. Ochii lui

îi ardeau pe ai mei cu o aşa intensitate, încât credeam că o

să mor de fericire. Mă privea de parcă… mă iubea. Gândul

ăsta mi-a făcut inima să bubuie fericiră în piept şi un zâmbet

enorm mi s-a întins pe faţă.

- Bella – spuse, apoi ezită.

Şi-a mutat privirea în jos, iar acolo în palma lui, mică şi

aparent inocentă, stătea mica cutiuţă roşie de catifea care a

declanşat ruptura dintre noi. Am îngheţat. Cu toată fericirea

asta care-mi umpluse fiecare colţişor din trup şi minte,

uitasem să-i pun cea mai importantă întrebare.

- Acesta pare cel mai potrivit moment – a şoptit ezitant, cu

vocea plină de o emoţie pe care nu puteam defini. E pentru

tine, întotdeauna a fost pentru tine – a continuat pe aceeaşi

voce şoptită.

Deşi nu credeam că e omeneşte posibil, inima mi-a bătut şi

mai repede. Pentru mine? Întotdeauna a fost pentru mine?

- Asta înseamnă că…

N-am mai putut continua.

- Da. Asta înseamnă că vreau să-mi petrec restul vieţii alături

de tine, Bella. Alături de tine şi de copilul nostru.

Cuvintele sunau ireale spuse de el. Am avut deodată

senzaţia că visez.

- Isabella Swan – vocea lui era hotărâră acum, iar ochii mi

s-au umplut de lacrimi. Vrei să fii cu mine pentru tot restul

vieţilor noastre?

Prea emoţionată să vorbesc, mi-am aruncat braţele în jurul

gâtului său înainte ca el să se gândească măcar să deschidă

cutiuţa şi l-am sărutat cu toată pasiunea ce o nutream

pentru el. El mi-a răspuns imediat, încojurându-mi trupul cu

braţele şi trăgându-mă la pieptul lui cald.

Douăzeci de minute mai târziu stăteam amândoi pe podeaua

din bucătărie, eu sprijinită de pieptul său şi holbându-mă

neîncrezătoare la inelul delicat de pe mâna mea stângă. Era

exact ce-mi plăcea mie. Cercul subţire şi finuţ ţinea un

diamant mic alb-sidefiu ce sclipea vag în lumina lunii ce

pătrundea pe fereastră.

Edward mă privea cu o expresie mulţumită şi plină de

tandreţe. Braţele lui îmi mângâiau spatele şi şoldurile, iar eu

mă înfioram şi oftam de plăcere la atingerile lui. Apoi s-a

aplecat la urechea mea şi respiraţia lui caldă m-a făcut să mă

înfior din nou.

- Nu ştiu ce-am făcut să te merit – spuse el cu vocea clară şi

blândă, dar te rog fii cu mine pentru totdeauna.

- Pentru totdeauna sună perfect – am şoptit, zâmbind.