Embed Size (px)
Citation preview
KINETOTERAPIA ÎN TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ
Kinetoterapia este un domeniu de activitate complexă: medicală,
educaţională, socială şi profesională. Ea urmăreşte restabilirea cât mai deplină a
capacităţii funcţionale pierdute de un individ în urma unei boli sau a unui traumatism,
precum şi dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure în viitor o
viaţă independentă din punct de vedere economic şi social.
Sportul este o activitate organizată din punct de vedere biologic, tehnic,
tactic, teoretic şi psihologic având la bază elementul competitiv şi urmărind obţinerea
de performanţe.
Traumatologia sportivă este parte a traumatologiei generale care se ocupă
cu studiul afecţiunilor traumatice apărute în practicarea exerciţiului fizic, indiferent de
forma sa – amator sau profesionist. Ea are un specific aparte în cazul sportivului de
performanţă, ca urmare a particularităţilor biologice şi sociale ale acestuia.
Recuperarea medicală în sport este definită astfel ca folosire dirijată a unui
complex de factori naturali sau artificiali, cât mai precoce şi intensiv posibil, în scopul
restabilirii anatomo-funcţionale a unui organ sau a unei funcţii perturbate de efortul
sportiv, în vederea reinserţiei cât mai rapide a sportivului în activitatea de
antrenament şi a obţinerii unei capacităţi optime de efort (Dr. Drăgan Ioan)
Creşterea continuă a numărului celor care practică sportul, dar şi a
performanţelor sportive obţinute, a determinat înmulţirea numărului de accidente în
sport. Patologia traumatică la sportivi ridică deseori probleme dificile, legate în
special de tratament şi recuperare, ca urmare a specificului recuperării în activitatea
sportivă. Orice subiect care practică sportul este supus riscului traumatizării în timpul
activităţii sportive propriu-zise sau ca urmare a cumulării în timp a efectelor locale
negative ale efortului specific, cu apariţia aşa numitelor leziuni de “suprasolicitare”.
Aprofundarea aspectelor dismorfofuncţionale determinate de solicitările şi
suprasolicitările impuse de efort aparatului locomotor la sportiv reprezintă o
necesitate, ca urmare a faptului că apariţia lor afectează atât individul cât şi
randamentul sportiv, prin sistarea antrenamentelor şi competiţiilor.
Accidentele traumatice la sportivi au un specific aparte, generat de
contextul biologic şi social al sportivului de performanţă. Ele prezintă anumite
aspecte caracteristice, şi anume :
se produc la grupe de vârstă tinere;
apar la indivizi cu potenţial biologic crescut şi care în general nu prezintă
afecţiuni asociate de ordin local sau general;
au forme anatomo – clinice specifice numai activităţii sportive;
includ şi afecţiuni în care, în mod paradoxal, lipseşte însuşi traumatismul
propriu-zis - afecţiunile hiperfuncţionale ale aparatului locomotor(formă
localizată a supraantrenamentului);
scopul final al tratamentului este vindecarea completă anatomo - funcţională,
respectiv “restitutio ad integrum”,
recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică atât vindecarea
perfectă a segmentului lezat, cât şi restabilirea capacităţii de efort la parametri
avuţi înaintea accidentării;
timpul de vindecare trebuie să fie cât mai scurt, datorită faptului că orice
întrerupere a pregătirii sportive duce la diminuarea capacităţii de efort şi a
potenţialului sportiv;
obiectivele principale constau din prevenirea producerii traumatismelor,
diagnosticarea şi aplicarea tratamentelor încă din stadiul preclinic şi tratarea
afecţiunilor în fazele uşor reversibile.
mijloacele de tratament şi căile de administrare a medicamentelor trebuie să
fie cât mai eficiente, cât mai puţin traumatizante organic şi psihic şi să ţină
cont de natura medicamentelor (unele dintre acestea fiind incluse pe listele
doping, deci fiind interzise sportivilor);
mijloacele terapeutice utilizate trebuie să ţină cont de toţi factorii interesaţi în
instruirea sportivă;
repausul general pe durata tratamentului trebuie acordat numai în cazuri
excepţionale şi pe durată de timp cât mai scurtă, indicându-se repausul
segmentar;
Examenul sportivului traumatizat
Orice atitudine terapeutică trebuie şi este determinată de diagnostic. Cu
cât diagnosticul este mai corect, mai complet şi mai precoce, cu atât eficienţa terapiei
este mai mare. Diagnosticarea corectă a unui traumatism presupune coroborarea
datelor subiective şi obiective obţinute în urma examenului clinic general, a
examenului funcţional şi a examenelor paraclinice efectuate.
Stabilirea programului de recuperare în general şi a afecţiunilor traumatice
ale sportivului în special este direct determinată de diagnosticul clinic cu care
pacientul se prezintă la kinetoterapeut, dar şi de diagnosticul funcţional pe care
acesta îl stabileşte. De altfel, pe parcursul întregului proces de recuperare, evaluările
iniţială şi intermediare pe care kinetoterapeutuleste obligat să le facă, vor sta la baza
structurării programului kinetic, ca urmare a faptului că acesta este caracterizat prin
dinamică, prin adaptare permanentă la disponibilităţile funcţionale ale organismului.
În acest context este foarte importantă discuţia iniţială cu pacientul –
interogarea serioasă şi minuţioasă a acestuia cu privire la acuze, la „istoricul”
traumatismului şi nu în ultimul rând la disponibilităţile din punct de vedere fizic şi
psihic ale pacientului ( profilul psihologic).
Informaţiile cu privire la activitatea sportivă, la mecanismul de producere al
traumatismului şi simptomatologia propriu-zisă cu care pacientul sportiv se prezintă
la kinetoterapeut constituie elemente importante alături de diagnosticul clinic şi de
evaluările funcţionale pentru elaborarea unei metodologii de lucru eficiente.
Astfel Informaţiile legate de activitatea sportivă se referă la forma
sportivă, la momentul calendaristic al curbei de pregătire sportivă, la aspecte legate
de viaţa sportivă - alimentaţia şi regimul de odihnă şi refacere.
Informaţiile legate de traumatism se referă la vechimea acestuia, la
contextul sau momentul în care a avut loc (antrenament, competiţie sau pe stradă) şi
mai ales la mecanismul de producere, fiind necesar ca sportivul să descrie cât mai
amănunţit evenimentele care au precedat şi au însoţit traumatismul.
Simptomele subiective pe care le acuză sportivul când se adresează
echipei medicale sunt importante, cele mai frecvente fiind reprezentate de durere,
impotenţă funcţională, tulburări de sensibilitate.
Durerea este simptomul subiectiv cu cea mai mare frecvenţă, ea
prezentând o mare diversitate de forme. Ceea ce-l interesează pe
kinetoterapeut este:
debutului (de obicei brutal, posibil însă şi insidios);
intensitatea;
localizarea;
iradierea;
caracterul;
durata.
Impotenţa funcţională este al doilea simptom important. Ea poate fi
pasageră sau definitivă, progresivă, staţionară sau recesivă. Poate
interesa numai un segment de membru sau membrul în totalitatea sa.
Este indicativul cel mai important pentru kinetoterapeut, restabilirea
funcţionalităţii constituindu-se practic ca şi scop al recuperării. Ea este
cea care orientează atât stabilirea programului kinetic iniţial cât şi
modificarea acestuia pe parcursul procesului de recuperare.
Prezenţa tulburărilor de sensibilitate orientează diagnosticul către
existenţa interesării neurologice în traumatismul respectiv.
În afara acestor simptome sportivul traumatizat mai poate prezenta
atitudine vicioasă, echimoze, hematoame, ancoşe, tumefiere locală etc. La acestea
se pot asocia modificări de volum, culoare sau / şi temperatură locală.
Examinarea efectuată de kinetoterapeut trebuie să se adreseze atât
întregului organism, cât şi segmentului lezat în vederea evaluării cu exactitate a stării
generale şi a impactului traumatismului asupra organismului. Aceasta se face pe
lângă anamneză prin inspecţie, palpare, percuţie existând metode şi teste bine
definite de evaluare a: creşterii şi dezvoltării fizice - somatoscopia şi somatometria,
prehensiunii, mersului, amplitudinii articulare - goniometria, forţei şi tonusului
muscular – bilanţ muscular, dinamometrie, miotonometrie, capacităţii de efort –
spiroergometrie, test IMS, reactivitate neuromusculară etc. Se impune deci
kinetoterapeutului o examinare sistematică, nu numai a segmentului lezat ci şi a
organismului ca întreg înainte de stabilirea metodologiei de lucru şi a programului
kinetic.
Examenul local constă în evidenţierea aspectelor legate de forma şi
dimensiunile regiunii, modificările tegumentelor – culoare, volum, temperatură,
gradul de afectare funcţională etc.
Se pot constata:
modificarea formei şi dimensiunilor regiunii, cu sau fără fluctuenţă, urmare a
existenţei edemului, hematomului sau lichidului intraarticular în exces.
Aceasta se evidenţiază prin somatoscopie, somatometrie – în special prin
măsurarea de dimensiuni circulare (perimetrie) şi transversale, şi palpare,
raportarea fiind făcută la segmentul controlateral sănătos. Pentru aceasta se
foloseşte banda metrică sau compasul antropometric.
prezenţa plăgilor, a echimozelor sau a congestiei. Localizarea echimozelor
indică de multe ori şi pe cea a traumatismului, în multe cazuri poziţia şi
evoluţia echimozei fiind patognomonică. Congestia tegumentară traduce
existenţa unui proces inflamator activ sau a unui proces infecţios.
modificarea de temperatură locală şi regionale. Creşterea temperaturii indică
existenţa unui proces inflamator. Se foloseşte termometrizarea cutanată.
Valorile temperaturilor locale şi regionale sunt elemente importante în
orientarea programului de recuperare.
existenţa punctelor dureroase patognomonice dar şi puncte specifice medicinii
complementare cunoscute sub numele de puncte de alarmă.
existenţa hipo sau hipertoniei musculare, a instabilităţii articulare, a limitării
sau creşterii de mobilitate.
Examenul funcţional vizează punerea în evidenţă a restantului funcţional
(grad de impotenţă funcţională) şi constă din efectuarea de mişcări active libere
completate de mişcări pasive făcute de kinetoterapeut. Se urmăreşte stabilirea
gradului de mobilitate – prin goniometrie, evaluarea forţei şi tonusului muscular – prin
testing muscular, RM, dinamometrie şi miotonometrie.
Mobilitatea anormală poate fi “prin exces”, respectiv laxitatea articulară
(leziunile grave capsulo-ligamentare) sau “prin lipsă”, respectiv redoarea articulară,
care poate merge progresiv până la anchiloză.
Coloana vertebrală
În practica terapeutică, coloana vertebrală trebuie abordată mai întâi ca
întreg şi apoi examinat fiecare segment al său în parte.
Examinarea se face cu pacientul iniţial în poziţie ortostatică, pentru
aprecierea de ansamblu a sistemelor de forţe ce acţionează la nivelul ei, apoi în
decubit ventral şi în final în timpul mobilizării şi se pretează la inspecţie, palpare,
percuţie şi mobilizare. Se vor aprecia modificările curburilor fiziologice (examenul cu
“firul de plumb”) şi se vor măsura amplitudinile de mişcare – MAL şi MAR.
Prin palpare se vor cerceta proeminenţele osoase, consistenţa
ligamentelor interspinoase, existenţa punctelor dureroase, a contracturii musculare, a
edemului etc.
Prin percuţie se poate declanşa durerea atât local, în punct fix, cât şi la
distanţă, şi se execută vertebral şi paravertebral.
Mobilitatea coloanei vertebrale se apreciază global şi pe segmente, prin
examen somatoscopic, somatometric sau prin goniometrie.
Examinarea somatoscopică se face în statică şi în dinamică, din faţă, din
spate şi din profil. Astfel sportivul execută întâi flexia trunchiului pe bazin –
încercând să atingă pământul cu vârfurile degetelor mâinii, apoi o mişcare de
hiperextensie a coloanei, urmate de mişcări de înclinare laterală dreapta – stânga. La
final se testează capacitatea de “răsucire” a coloanei, bazinul osos fiind menţinut în
poziţie frontală.
Segmentul cervical al coloanei vertebrale este cel mai mobil, permiţând o
flexie de 40 – 45°, o extensie de 45 – 60°, o înclinare laterală de 40 – 45° şi o rotaţie
de 60 – 70°.
Flexia se apreciază prin:
indicele menton-stern (N=0): pacientul în ortostatism sau aşezat
pe un scaun; încearcă să atingă sternul cu bărbia (mentonul); în mod normal
acest indice trebuie sa fie zero; se are în vedere că flexia antrenează şi
coloana vertebrală dorsală până la nivelul D5;
Extensia se apreciază prin:
indicele occiput-perete (N=0): pacientul în ortostatism cu spatele
la un perete; se măsoară în cm; în mod normal acest indice trebuie să fie
zero;
Înclinarea laterală se apreciază clinic prin:
distanţa acromion-tragus – în mod normal mişcarea de înclinare
laterală are aproximativ 450, se măsoară distanţa dintre acromion şi tragus cu
pacientul în ortostatism sau aşezat pe un scaun; pacientul execută mişcarea
spre stânga, după care se măsoară din nou distanţa dintre acromion şi
tragus; acelaşi lucru se execută şi în cazul mişcării spre dreapta; în mod
normal diferenţa între rezultatul obţinut iniţial şi cel după ce s-a executat flexia
laterală trebuie să fie de aproximativ ½;
Rotaţia coloanei cervicale se apreciază prin măsurarea amplitudinilor de
mişcare la întoarcerea capului spre dreapta sau spre stânga, cu goniometru,
valoarea normală fiind de 90°.
Segmentul toracal. Nu există o mobilitate propriu-zisă a coloanei
vertebrale toracale întrucât în dinamica sa implică participarea asociativă a
coloanei cervicale sau lombare. Practic la acest nivel este permisă numai
mişcarea de înclinare laterală.
Poate fi explorat „direct” prin aprecierea mişcărilor de înclinare laterală şi
indirect prin determinarea ampliaţiei toracice.
Înclinarea laterală se apreciază prin:
unghiul dintre linia biacromială şi cea bicretă, a cărui valoare normală
este de 30 - 50°,
ampliaţia toracică - diferenţa dintre perimetrul toracic în inspir profund şi
cel în expir forţat – indicele cirtometric, cu valoare normală de 6 – 8 cm.
Asocierea în mişcare a segmentului lombar cu cel toracal face
posibilă la acest „nivel” executarea mişcărilor de flexie, extensie, înclinare
laterală şi rotaţie, aprecierea mobilităţii toracolombare vizând aceste direcţii.
Flexia are valoare normală de 80 - 90°, din care 50° din coloana toracală
şi restul din cea lombară.
Se apreciază prin:
indicele deget-sol (Tomayer) – pacientul în ortostatism cu genunchii în
extensie, apropiaţi; se execută flexia trunchiului pe bazin până se ating
vârfurile picioarelor cu punctele dactilion; genunchii se menţin în extensie pe
tot parcursul testării; (N=0);
indicele Schober dorsal – pacientul în ortostatism sau aşezat cu
genunchii în extensie, apropiaţi; se măsoară distanţa dintre C7 şi T12; se
execută flexia maximă a trunchiului; genunchii menţinându-se în extensie pe
tot parcursul testării; se măsoară din nou distanţa dintre C7 şi T12; în mod
normal distanţa dintre cele două puncte reper creşte de la aproximativ cu 3-4
cm.
Rotaţia dorso-lombară se testează pe masa de kinetoterapie în decubit
dorsal cu coatele flectate, mobilizându-se bazinul şi coloana sau din decubit
lateral când se tentează mobilizarea bazinului într-o direcţie şi a toracelui în
direcţia opusă.
Segmentul lombar este un segment mobil antrenând însă şi celelalte
segmente ale coloanei vertebrale şi chiar articulaţiile coxo-femurale.
Flexia lombară se apreciază prin:
indicele Schober lombar – pacientul în ortostatism cu genunchii în
extensie, apropiaţi, sau şezând; se măsoară distanţa dintre punctul inferior
lombar - la nivelul liniei bicrete, spaţiul sacrat I, şi punctul superior - la 10 cm
mai sus; se execută flexia maximă; genunchii se menţin în extensie pe tot
parcursultestării; după care se măsoară din nou distanţa dintre cele două
puncte; normal distanţa trebuie să crească cu cel puţin 5 cm.
Extensia lombară se apreciază prin:
indicele Schober lombar inversat - pacientul în ortostatism cu genunchii
în extensie apropiaţi; se măsoară distanţa dintre punctul inferior lombar - la
nivelul liniei bicrete, spaţiul sacrat I, şi punctul superior - la 10 cm mai sus; se
execută extensia coloanei lombare; se măsoară apropierea dintre cele două
puncte; în mod normal distanţa trebuie să se micşoreze cu cel puţin 3 cm.
Extensia este mult mai limitată decât flexia şi are valoarea normală de 20°
- 30°. Înclinarea laterală are valoarea normală de 20 - 35° pe fiecare parte.
Mobilitatea laterală a coloanei se apreciază prin:
măsurarea distanţei dintre dactilion de aceeaşi parte şi sol, înainte şi
după executarea mişcării. Valorile menţionate reprezintă valori normale pentru
individul nesportiv. La sportiv aceste valori sunt în general mai mari.
Raportarea se va face la valorile medii normale generale pentru sportul
practicat sau la valorile pe care sportivul le-a avut anterior.
Indicaţii utile kinetoterapeutului în evaluarea afectării vertebrale
sunt date şi prin următoarele manevre:
Semnul Leri – pacientul în ortostatism, şezând sau decubit, se execută flexia
capului. Semnul este pozitiv când apare durere în membrul inferior (mişcarea
„tracţionează” ascendent duramater);
Semnul Lasegue – pacientul în decubit dorsal; se execută ridicarea
membrului inferior de către examinator. Semnul este pozitiv când apare
durere la nivelul membrului inferior (prin „tracţionarea” nervului sciatic);
Semnul Bragard – este o manevră de tip Lasegue combinată cu dorsiflexia
piciorului la unghiul maxim nedureros; se creşte astfel dificultatea prin punerea
în tensiune a ischiogambierilor;
Semnul echerului – pacientul în decubit dorsal; se execută ridicarea
concomitentă a trunchiului şi a membrelor inferioare cu genunchii extinşi.
Mişcarea este dificilă sau imposibilă în cazul unei afectări vertebrale;
Semnul Lasegue inversat – pacientul în decubit ventral pe o masă de
kinetoterapie; se execută flexia gambei pe coapsă. Semnul este pozitiv atunci
când declanşează durere pe partea anterioară a coapsei (prin punerea în
tensiune a nervului crural);
Examinarea va fi completată de bilanţul muscular şi de măsurătorile
dinamometrice.
Umărul
Examinarea se adresează iniţial umărului ca întreg - complex articular
constituit din 5 articulaţii strâns legate între ele din punct de vedere biomecanic,
asigurând membrului superior mişcări în toate planurile şi pe toate direcţiile, pentru
ca apoi să se urmărească evaluarea pe fiecare componentă în parte.
La acest nivel prin examinare se pot evidenţia modificări ale formei
regiunii, prezenţa de plăgi, contuzii sau echimoze, mobilitatea articulară, tonusul
muscular etc, raportarea fiind făcută întotdeauna la umărul controlateral.
Se pot identifica:
prin inspecţie:
- deformarea umărului prin asimetria masei musculare;
- „umăr înfundat” – luxaţie anterioară scapulo-humerală;
- „umăr în epolet” – luxaţie scapulo-humerală;
- „falsul epolet2 – paralizie deltoid;
- umăr coborât cu cap înclinat de partea bolnavă, braţul în unghi de
900 şi susţinut de celălalt membru superior sănătos - atitudine
Dessault, în luxaţie de umăr;
- tumefiere globală a umărului – inflamaţii acute;
- echimoze - posttraumatic;
- existenţa unei „trepte”la nivelul articulaţiei acromio-claviculare –
subluxaţie sau luxaţie acromio-claviculară;
- hipotrofii musculare de imobilizare;
- umărul tumefiat, cu echimoze difuzate pe faţa antero – externă a
toracelui – fractura de humerus, etc.
prin palpare:
- poziţia capilui humeral;
- edem, inflamaţie a formaţiunilor periarticulare;
- întreruperea continuităţii osoase – fracturi;
- puncte dureroase patognomonice – tendinite: imediat sub marginea
anterioară a acromionului – tendinită de supraspinos, 3-5 cm. sub
marginea anterioară a capului humeral – tendinită de biceps
- instabilitatea anterioară a umărului – pacient în şezând, cu braţul
susţinut de kinetoterapeut în abducţie şi rotaţie externă, cu policele
se mimează împingerea capului humeral spre înainte
- instabilitatea posterioară a umărului – pacient în şezând, cu braţul în
flexie, abducţie şi rotaţie internă, cotul flectat; se împinge capul
humeral către înapoi prin acţiune asipra cotului etc.
prin testing articular (goniometrie)
- se evaluează mobilitatea umărului.
Prin efectuarea MAL şi MP se diferenţiază, parţial, o suferinţă a părţilor moi
extraarticulare de suferinţa de cauze intraarticulare.
- FLEXIA: este mişcarea de orientare anterioară a braţului şi se
realizează pe un sector de mişcare de 180 la care participă până la
90 articulaţia scapulo-humerală, următoarele 60 - articulaţia
scapulo-toracică iar ultimele 30 se realizează prin redresarea
coloanei, hiperlordoză lombară. Mişcarea se execută în plan sagital
în jurul unui ax frontal (centrul marii tuberozităţi şi centrul cavităţii
glenoide – clinic 2 cm. sub bolta acromială, în mijlocul feţei laterale
a umărului).
- EXTENSIA este mişcarea de orientare posterioară a braţului.
Valoarea normală pentru mişcarea activă este de 50-60 iar pentru
cea pasivă 90. Mişcarea se realizează în plan sagital, ax frontal.
- ABDUCŢIA: este mişcarea de depărtare, prin lateral, a braţului de
corp până ce acesta atinge urechea. Amplitudinea mişcării este de
180 din care: 90 - articulaţia scapulo-humerală, 60 prin bascularea
scapulei, 30 prin înclinarea laterală a coloanei dorso-lombare.
Mişcarea se execută în plan frontal, ax sagital ce trece pentru SH
prin partea infero-externă a capul humeral, puţin înăuntru gâtului
anatomic – ea nu este fixă, şi nu se proiectează pe un punct fix, ci
descrie o zonă ovoidă.
- ADDUCŢIA este mişcarwea de apropiere a braţului de linia mediană
a corpului. Imposibilă din poziţia 0, ea se poate realiza prin
combinarea cu o uşoară flexie sau extensie a braţului. Se execută
în plan frontal în jurul unui ax sagital. Este oprită de lovirea
membrului superior de trunchi.
- ROTAŢIA INTERNĂ (rotaţia medială) constă din orientarea
antebraţului în jos şi are o amplitudine de 90-95. Mişcarea se
realizează în plan transversal, ax longitudinal (trece prin centrul
capului humeral şi se continuă cu axa anatomică longitudinală a
humerusului, clinic situat pe faţa superioară a umărului, în partea
posterioară a articulaţieiacromio-claviculare).
- ROTAŢIA EXTERNĂ (rotaţia laterală) constă din orientarea
antebraţului în sus şi are o amplitudine de 80-90, fiind oprită de
punerea sub tensiune a porţiunii anterioare a capsulei. Mişcarea se
execută în plan transversal, ax longitudinal.
- ABDUCŢIE ORIZONTALĂ are o amplitudine de 90
- ADDUCŢIA ORIZONTALĂ are o amplitudine de 40-45 fiind limitată
de torace
- CIRCUMDUCŢIA este mişcarea sumativă complexă prin care braţul
descrie un cerc. Rezultă prin combinarea mişcărilor pe care
articulaţia umărului le poate realiza datorită celor 3 grade de
libertate şi are aspectul unui con deformat (con de circumducţie). Se
poate executa cu sau fără asocierea mişcărilor de rotaţie la cele de
flexie, extensie, abducţie şi adducţie.
Vor fi calculaţi şi trecuţi în fişa sportivului accidentat atât gradul de
mobilitate măsurat pentru fiecare mişcare în parte, coeficientul funcţional elementar
al mişcării cât şi coeficientul global funcţional de mobilitate.
De asemenea, este importantă şi studierea gesticii:
- dus mâna la ceafă;
- dus mâna la spate;
- dus mâna la creştet;
- dus mâna la umărul opus
pentru evidenţierea unei posibile existenţe a instabilităţii articulare şi pentru
stabilirea programului de recuperare prin evidenţierea posibilităţii de
asociere a tipurilor de mişcări.
prin testing muscular:
- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări
în parte. Deoarece testarea manuală nu este obiectivă, având un
oarecare grad de subiectivism, şi pentru a stabili încărcătura
utilizată în programul de recuperare se completează cu evaluarea
RM.
- se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchi deltoid - fibre anterioare şi muşchi
coracobrahial;
- EXTENSIE – muşchi dorsal mare şi rotund mare
- ABDUCŢIE – muşchi deltoid - fibre mijlocii şi muşchi
supraspinos
- ADDUCŢIE – muşchi pectoral mare
- ROTAŢIE EXTERNĂ – muşchi rotund mic
- ROTAŢIE INTERNĂ – muşchi subscapular, muşchi rotund
mare, muşchi mare dorsal şi muşchi pectoral mare
Prin efectuarea de mişcări prin MAL şi MAR se pot stabili atât gradul de
afectare al fiecărui muşchi sau tendon în parte cât şi implicaţiile acestora la nivel
articular. Astfel ruptura tendonului muşchiului supraspinos poate fi pusă în evidenţă
prin semnul „abducţiei paradoxale a braţului” – pacientul nu poate executa activ liber
abducţia braţului, dar după efectuarea pasivă a mişcării acesta va putea menţine
braţul în abducţie prin acţiunea muşchiului deltoid.
prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular, atât în repaus cât şi în contracţie.
Valorile normale la nesportiv sunt: pentru fete – de repaus 50-60 ui
şi de contracţie 110-120 ui, iar pentru băieţi de repaus 60-70 ui şi de
contracţie 120-150 ui. La sportiv valorile înregistrate sunt puţin
crescute funcţie de disciplina sportivă practicată.
Cotul
Examinarea se adresează cotului ca întreg, rezultat al contribuţiei
funcţionale a celor trei articulaţii de la acest nivel – articulaţia radio-cubitală,
articulaţia humero-ulnară şi articulaţia radio-ulnară proximală. Acestea sunt strâns
legate din punct de vedere biomecanic (afectarea uneia repercutându-se asupra
celorlalte), constituind astfel un singur ansamblu anatomo-funcţional.
Şi la acest nivel se pot evidenţia modificări ale formei regiunii, prezenţa de
plăgi, contuzii sau echimoze, mobilitatea articulară, tonusul muscular etc, raportarea
fiind făcută întotdeauna la cotul controlateral.
Se pot identifica:
prin inspecţie:
- tumefierea regiunii – traumatism local;
- acumulare de lichid la nivelul regiunii olecraniene – bursita
olecraniană;
- deformări prin asimetria masei musculare etc.
prin palpare:
- întreruperea continuităţii osoase – fracturi olecran, epicondil;
- mobilitate anormală – fracturi supracondiliene, epicondil;
- durere la nivelul reliefurilor osoase articulare;
- durere şi edem în regiunea epicondiliană – cotul tenismanului;
- durere şi edem în regiunea epitrohleei – cotul aruncătorului sau
jucătorului de golf ;
- hiperostoze etc.
prin testing articular (goniometrie):
- se evaluează mobilitatea cotului atât pentru mişcările în care este
implicat doar cotul cât şi pentru cele înla care contribuie şi articulaţia
radio-ulnară distală respecttiv membrana interosoasă. Evaluarea se
face activ şi pasiv.
- FLEXIA este mişcarea de apropiere a feţei anterioare a
antebraţului de faţa anterioară a braţului. Porneşte de la poziţia 0
şi atinge activ 145-150 şi pasiv 160. Mişcarea se execută în
plan sagital, ax transversal care se suprapune practic peste linia
biepicondiliană.
- EXTENSIA reprezintă reîntoarcerea braţului la poziţia 0
din flexie maximă, constând în îndepărtarea feţei anterioare a
antebraţului de faţa anterioară a braţului. Articulaţia cotului nu
permite o extensie reală din poziţia 0 anatomic (cursă internă)
decât în cazuri de hiperlaxitate, când se poate realiza o extensie
de 5-10. Determinarea rapidă a mobilităţii cotului se face
punând bolnavul să-şi atingă umeri cu degetele.
- PRONAŢIA este mişcarea care orientează faţa palmară a
mâinii către în jos. Amplitudinea normală este de 80-90
- SUPINAŢIA este mişcarea care orientează faţa palmară a
mâinii către în sus. Amplitudinea normală este de 85.
prin testing muscular :
- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări
în parte. Deoarece testarea manuală nu este obiectivă, având un
oarecare grad de subiectivism, şi pentru a stabili încărcătura
utilizată în programul de recuperare se completează cu evaluarea
RM.
- se vor testa astfel:
- FLEXIE – muşchi biceps brahial, muşchi brahial
- EXTENSIE – muşchi triceps brahial
- PRONAŢIE – muşchi rotund pronator, muşchi pătrat
pronator
- SUPINAŢIA – muşchi biceps brahial, muşchi lung
supinator, muşchi scurt supinator
prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular, atât în repaus cât şi în contracţie.
Valorile normale la nesportiv sunt: pentru fete – de repaus 50-60 ui
şi de contracţie 110-120 ui, iar pentru băieţi de repaus 60-70 ui şi de
contracţie 120-150 ui. La sportiv valorile înregistrate sunt puţin
crescute în funcţie de disciplina sportivă practicată.
Pumnul, mâna şi degetele
La acest nivel se pot pune în evidenţă:
prin inspecţie:
- deformări ale pumnului, mâinii sau/şi degetelor prin tumefacţie,
deplasări osoase etc;
- prezenţa de plăgi, echimoze, hematoame etc;
- roşeaţă – în funcţie de localizare şi extindere orientează către o
inflamaţie limitată sau difuză;
- tumefiere articulară - unică sau multiplă, simetrică, pasageră,
fugace sau persistentă;
- edem al degetelor sau al mâinii;
- deformarea pumnului „în dos de furculiţă” sau „ burtă de furculiţă” –
fractura epifizei distale radiale;
- deformări prin asimetria masei musculare – hipotrofia eminenţei
tenare din paralizia nervului median
- atitudini vicioase ale mâinii sau degetelor, în paraliziile nervilor
periferici ai nervului brahial;
- chiste sinoviale tendinoase pe faţa dorsală sau palmară a mâinii etc.
prin palpare:
- edem dureros în „tabachera” anatomică a mâinii – fractura
scafoidului;
- noduli în lungul tendoanelor muşchilor flexori;
- durere la percutarea ligamentului transvers al carpului (semnul
Tinel) – inflamaţii locale;
- durere la presiunea axială a degetului – fracturi falange;
- tulburări de sensibilitate cutanată – la nivelul ½ laterale a palmei,
faţa palmară a degetelor 1, 2 şi 3 şi ½ laterală a inelarului în
compresiunea nervului median în canalul carpian (sindrom al
canalului carpian”) ; la nivelul eminenţei hipotenare, deget V şi ½
ulnară a inelarului pe ambele feţe – lezarea nervului ulnar ; la nivelul
feţei dorsale a mâinii - spaţiul dintre I şi al III metacarpian şi police –
lezarea nervului radial – în edeme fracturi; etc.
prin testing articular (goniometrie):
- se evaluează mobilitatea pumnului, mâinii şi degetelor. Testarea se
face activ şi pasiv.
- mobilitatea pumnului:
- FLEXIA constă din apropierea feţei palmare a mâinii de
faţa anterioară a antebraţului, se execută în plan sagital, ax
transversal - ce trece prin capul osului mare şi are o
amplitudine de 90;
- EXTENSIA constă din apropierea feţei dorsale a mâinii de
faţa posterioară a antebraţului are o amplitudine de: activ 70;
pasiv 80-85. Când mâna este în poziţie intermediară mişcările
de flexie-extensie sunt mai ample, pe când în pronaţie se
înregistrează valori minime.
- ABDUCŢIA sau înclinarea radială constă din orientarea
laterală a mâinii şi are o amplitudine de 20-30;
- ADDUCŢIA sau înclinarea cubitală constă din apropierea
mâinii de linia mediană a corpului şi se execută în plan frontal,
ax sagital care trece prin centrul osului mare şi are o
amplitudine 40-45 + 10 cu mâna în supinaţie;
- CIRCUMDUCŢIA este mişcarea în care se realizează prin
combinarea celor 4 tipuri de mişcări prezentate. Deoarece
mişcările în plan sagital sunt mai ample decât cele în plan
frontal nu se descrie un con perfect ci o elipsă.
- mobilitatea în articulaţiile carpo-metacarpiene – creează „căuşul
mâinii” ( se formează când se apucă mânerul unui ciocan) când MC
III şi IV se flectează uşor iar MC II rămâne aproape imobil. Nu se
poate măsura, ci se apreciază în cadrul studierii prizelor sau tipurilor
de prehensiune.
- mobilitatea în articulaţiile metacarpo-falangiene
- FLEXIA DEGETELOR – este mişcarea prin care prima
falangă se înclină pe palmă pe metacarpianul corespunzâtor şi
se execută în plan sagital, ax transversal care trece prin
condilii metacarpienelor. Flexia activă 90 creşte de la degetul
II spre V până la 100, când sunt flectate concomitent toate
degetele;
- EXTENSIA DEGETELOR – este mişcarea inversă, prin
care prima falangă se înclină pe faţa dorsală a mâinii, şi are o
amplitudine de 30- putând ajunge până la 90 în hiperlaxitate;
- ABDUCŢIA – ADDUCŢIA DEGETELOR este mişcarea de
îndepărtare – apropiere a degetelor de axa mediană a mâinii
ce trece prin degetul III. Mişcarea se execută cu degetele
extinse şi are amplitudine de 20-25; deoarece măsurarea cu
goniometru este dificilă se preferă în practică măsurarea
distanţei (în cm.) dintre vârfurile a două degete alăturate;
- CIRCUMDUCŢIA DEGETELOR – este posibilă, mai ales
la index, şi se realizează prin combinarea mişcărilor de F – E şi
ABD – ADD;
- ROTAŢIA AXIALĂ – nu se poate executa decât pasiv;
- mobilitatea în articulaţiile interfalangiene (IF)
- FLEXIA – este mişcarea prin care degetele se apropie de
palmă. În IF proximale – amplitudineaeste de 100( mai amplă
la degetele IV,V), iar în IF distale 90. Măsurarea se face cu un
goniometru special sau prin măsurarea distanţei de la vârful
unghiei la baza degetului;
- EXTENSIA – este mişcarea prin care degetele se
depărtează de palmă; plecând de la poziţia 0 este posibilă doar
în IF proximale, amplitudinea fiind de maxim 20, iar în cele
distale doar la unii subiecţi.
- mobilitatea la nivelul articulaţiei trapezoido-metacarpiană (police):
- FLEXIA – este mişcarea în plan frontal, paralelă cu
palma, în care policele traversează transversal palma, spre
baza ultimelor degete şi are o amplitudine de 10-15.
Deoarece măsurarea cu goniometrul este dificilă în clinică se
practică măsurarea distanţei dintre articulaţia MCF şi baza
degetului V;
- EXTENSIA – este mişcarea care îndepărtează policele de
marginea indexului, se execută în acelaşi plan cu flexia şi are o
amplitudine de 25-30;
- ABDUCŢIA – este mişcarea de îndepărtare a policelui de
planul palmei şi se execută în plan perpendicular pe palmă.
Are o amplitudine de 70-80. Se practică şi măsurarea
distanţei dintre capul distal al MC II şi cel al MC I;
- ADDUCŢIA – este mişcarea de revenire a policelui abdus
la poziţia iniţială.;
- ROTAŢIA AXIALĂ – mişcarea este posibilă doar pasiv;
- CIRCUMDUCŢIA – este rezultanta combinării mişcărilor
prezentate.
- mobilitatea în articulaţia MCF a policelui:
- FLEXIA – are o amplitudine de 70-75;
- ROTAŢIA AXIALĂ – este posibilă doar pasiv;
- mobilitatea în articulaţia IF a policelui:
- FLEXIA – are o amplitudine de 80-90;
- EXTENSIA – are o amplitudine de: activ 10, pasiv 25;
- mişcarea de opozabilitate a policelui – este specifică policelui şi se
realizează printr-o combinare a mişcărilor de ABD, F şi rotaţie axială
astfel încât pulpa policelui să ajungă faţă în faţă cu celelalte degete.
Aprecierea se face prin măsurarea distanţei dintre pulpa policelui şi
baza degetului V.
Aprecierea rapidă a mobilităţii pumnului se face solicitând pacientului
pentru aprecierea extensiei lipirea feţelor palmare ale mâinilor cu flexia coatelor şi
abducţia braţelor (ca la rugăciune), şi pentru evaluarea flexiei lipirea feţelor dorsale
ale mâinilor cu flexia coatelor şi abducţia braţelor (ca în balet).
prin testing muscular :
- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări
în parte. Bilanţul muscular se completează cu dinamometrie – forţa
flexorilor, şi cu evaluarea RM, pentru stabilirea încărcăturii utilizate
în programul de recuperare.
- se vor testa astfel:
- pentru pumn:
- FLEXIA – muşchi cubital anterior, muşchi mare palmar;
- EXTENSIA – muşchi cubital posterior, muşchi I şi II radial;
- ADDUCŢIA sau înclinarea cubitală – muşchi cubital anterior, muşchi
cubital posterior;
- ABDUCŢIA sau înclinarea radială – muşchi mare palmar, muşchi I
şi II radial.
- pentru MCF:
- FLEXIA – muşchi lombricali, muşchi interosoşi dorsali, muşchi
interosoşi palmari;
- EXTENSIA – muşchi extensor comun al degetelor, muşchi extensor
propriu al indexului.
- pentru degetele II- V (IF):
- FLEXIE – muşchi flexor superficial al degetelor, muşchi flexor
profund al degetelor;
- ABDUCŢIA – muşchi interosoşi dorsali, muşchi abductor al
degetului V;
- ADDUCŢIA – muşchi interosoşi palmari.
- pentru police:
- FLEXIA MCF I – muşchi scurt flexor al policelui;
- FLEXIA IF I – muşchi lung flexor al policelui;
- EXTENSIA MCF – muşchi scurt extensor al policelui;
- EXTENSIA IF I – muşchi lung extensor al policelui;
- ABDUCŢIA – muşchi lung abductor al policelui, muşchi scurt
abductor al policelui;
- OPOZABILITATEA POLICELUI – muşchi opozant al policelui,
muşchi opozant al auricularului.
Bilanţul muscular permite aprecierea indirectă a funcţiilor mâinii, la ele
adăugându-se teste specifice. Informaţiile obţinute prin evaluarea directă a funcţiilor
mâinii influenţează stabilirea şi dinamica programului de recuperare, de ele
depinzând viitoarea activitate sportivă şi nu în ultimul rând o viaţă independentă. Se
vor evalua astfel :
- prehensiunea terminală – realizată între pulpa policelui şi
extremitatea pulpei fiecărui deget (apucarea unui ac);
- prehensiunea subterminală – realizată între pulpa policelui şi pulpa
altui deget – pensă bidigitală, sau pulpele a două degete – pensa
tridigitală (încercarea de a smulge o foaie ţinută între pulpele a două
degete);
- prehensiune subtermino-laterală – realizată între pulpa policelui şi
faţa laterală a unui deget (apucarea creionului);
- prehensiunea palmară – realizată între palmă, police şi degetele II-V
(apucarea ciocanului);
- prehensiunea prin opoziţie digito-palmară – realizată între palmă şi
degetele II-V( apucarea rachetei de tenis);
- prehensiune latero-laterală – realizată între feţele laterală şi medială
a două degete apropiate (menţinerea unui creion între feţele laterală
şi medială a două degete - „priza de ţigară”).
- prin miotonometrie .
Şoldul
Spre deosebire de articulaţia scapulo-humerală caracterizată prin
mobilitate mare şi stabilitate relativă, articulaţia coxo-femurală se caracterizează
printr-o stabilitate superioară dar cu mobilitate mai redusă.
Examinarea şoldului trebuie făcut sistematic şi foarte minuţios,
informaţiile obţinute fiind importante atât pentru stabilirea conduitei terapeutice iniţiale
cât şi pentru adaptarea permanentă a programului kinetic la „performanţele” obţinute.
Aprecierile se vor face atât în statică cât şi în dinamică (evaluarea mersului).
Se pot pune în evidenţă:
prin inspecţie şi palpare:
- poziţia se apreciază în special prin comparaţie cu MI controlateral :
- şold şi coapsă rotate în jurul axului longitudinalcătre
exterior – fractura de bazin, de trohanter sau de col, coxartoză;
- coapsă rotată şi abdusă sau addusă – luxaţie traumatică
a şoldului;
- scurtarea MI determinată de ascensionarea capului
femural – fracturi, luxaţii;
- daca SIAS-urile sunt situate la aceeaşi orizontală sau
dacă există o lateroversie;
- existenţa unei basculări a bazinului, a unei deficienţe de
CV etc.
- forma şi dimensiunile:
- proeminenţa unuia dintre şolduri – fracturi trohanteriene
consolidate vicios
- falsa proeminenţă – fracturile de fund de cotil ale şoldului
controlateral
- deformările coapsei – scurtată, rotată
- lungimea MI – între SIAS şi sfirion tibiale. Inegalitatea MI
se poate pune în evidenţă şi indirect prin poziţionarea subiectului în
dd. cu genunchii flectaţi şi aşezarea unei linii pe genunchi. Dacă
aceasta este paralelă cu solul atunci MI sunt egale. ;
- lungimea coapsei – între SIAS şi marginea superioară a
patelei sau între trohanterion şi punctul tibial lateral;
- perimetria coapsei – măsurare se face la nivelul pliului
subfesier şi se compară la segmentul controlateral;
- aprecierea sensibilităţii burselor:
- trohanteriană (mişcări de rotaţie internă cu flexie
dureroase);
- iliopectinee (abducţia cu flexie a coapsei, ca şi
flexia, sau extensia forţată sunt dureroase);
- ischiogluteală (poziţia şezând provoacă durere).
- existenţa punctelor sau zonelor dureroase – triunghi Scarpa,
trochantere ;
- existenţa de plăgi, echimoze, hematoame etc.
prin testing articular (goniometrie):
Mişcările şoldului făcute cu genunchiul (G) flectat sunt mai ample cu 20 -
30 decât cele cu G. extins. La şold diferenţele între mişcările active şi cele pasive
sunt mai mari decât în cazul celorlalte articulaţii motiv pentru care valorile înregistrate
la testarea şoldului vor fi însoţite de specificările respective.
- FLEXIA - constă din apropierea feţei anterioare a coapsei de
bazin şi se execută în plan sagital, ax frontal. Amplitudinea este: pentru
mişcarea activă: - cu G. extins: 90, cu G. flectat: 125, iar pentru cea
pasivă: 145-150.
- EXTENSIA constă din apropierea feţei posterioare a coapsei de
regiunea fesieră şi se execută în plan sagital, ax frontal. Amplitudinile
normale sunt pentru mişcarea activă: - cu G. extins: 15-20, cu G.
flectat: 10, iar pentru cea pasivă: 30
- ABDUCŢIA constă din îndepărtarea MI de linia mediană a
corpului şi se execută în plan frontal, ax sagital. Amplitudinea pentru
mişcarea activă este - cu genunchiul flectat 70 şi cu genunchiul extins
60. Ea poate fi mărită prin acţiunea la nivelul bazinului –înclinare
anterioară şi coloanei lombare – accentuarea lordozei.
- ADDUCŢIA constă din apropierea MI de linia mediană a corpului
şi se execută în plan frontal, ax sagital. Din poziţia O anatomic este
practic imposibilă. Pentru măsurare se va abduce membrul opus.
Amplitudinea este de 30. Se poate măsura şi asociind o flexie de şold
cu/fără flexie de G.
- ROTAŢIE INTERNĂ (medială) se execută în plan transversal, ax
longitudinal şi are o amplitudine de 35-45.
- ROTAŢIA EXTERNĂ (laterală) are o amplitudine de 35- 45
- CIRCUMDUCŢIA este rezultanta sumării tuturor mişcări posibile
la nivelul şoldului.
prin testing muscular :
- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări
de la nivelul articulaţiei coxofemurale în parte. Bilanţul muscular se
completează cu evaluarea RM, pentru stabilirea încărcăturii
utilizate în programul de recuperare.
- se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchiul psoas-iliac, muşchiul croitor ;
- EXTENSIA – muşchiul fesier mare, muşchii
ischiogambieri
- ABDUCŢIA – muşchiul fesier mijlociu;
- ADDUCŢIA – muşchii adductori ai coapsei;
- ROTAŢIA EXTERNĂ – muşchii pelvitrohanterieni;
- ROTAŢIA INTERNĂ – muşchiul fesier mic.
prin miotonometrie :
- se evaluează tonusul muscular pentru musculatura de la acest
nivel, atât în repaus cât şi în contracţie. Valorile normale la nesportiv
sunt: pentru fete – de repaus 50-60 ui şi de contracţie 110-120 ui,
iar pentru băieţi de repaus 60-70 ui şi de contracţie 120-150 ui. La
sportiv valorile înregistrate sunt puţin crescute în funcţie de
disciplina sportivă practicată.
Genunchiul
Genunchiul este articulaţia intermediară a membrului inferior. Este o
articulaţie cu un singur grad de libertate şi se şi se caracterizează prin stabilitate
mare în extensie. Deoarece masa musculară la acest nivel nu este forte bine
reprezentată patologice se manifestă sunt bine definite.
Se pot evidenţia:
prin inspecţie:
- devieri în plan frontal – valg, var, sau sagital – genuflexum -
posttraumatic, genurecurvatum - posttraumatic, hiperlaxitate
capsulo-ligamentară;
- ruptura ligamentului încrucişat posterior – „semnul prăbuşirii
posterioare a gambei”;
- tumefiere articulară – entorsă, luxaţie etc;
- tumefierea anterioară a genunchiului – bursită de rotulă (“bursita
lustruitorilor de parchet”);
- existenţa de plăgi, echimoze, hematoame;
- modificări de volum ale articulaţiei;
- modificări de culoare a tegumentului etc.
prin palpare:
- chist Bacher – hernie posterioară a sinovialei articulare cu lichid
sinovial în exces;
- hidartoză, hemartroză – „şocul rotulian”;
- hipertrofia sinovialei suprapatelare – sinovită hipertrofică;
- existenţa punctelor dureroase la nivelul inserţiilor ligamentare
colaterale – entorse sau pe contururile osoase – fractură;
- luxaţiei recidivante a patelei;
- cracmente dureroase sau nu;
- instabilitate articulară;
- discontinuităţi osoase – fracturi (semnul creionului) etc.
prin testing articular (goniometrie)
- FLEXIA este mişcarea prin care faţa posterioară a gambei se
apropie de faţa posterioară a coapsei şi se execută în plan sagital, ax
frontal. Amplitudinea este pentru mişcarea activă 120 cu şoldul extins,
şi 140 cu şoldul flectat, şi pentru cea pasivă: 160;
- EXTENSIA este mişcarea prin care fţele posterioare ale gambei
şi coapsei se depărtează şi se execută în plan sagital, ax frontal.
Practic este revenirea în poziţia O anatomic din flexie. Extensia propriu-
zisă (cursă internă) este 0. Se apreciază deficitul de extensie sau
hiperextensia;
- ROTAŢIA INTERNĂ activă apare în timpul flexiei când aceasta
depăşeşte 70; se observă prin devierea internă a piciorului cu 20 -30
în timpul testării flexiei;
- ROTAŢIA EXTERNĂ activă se produce în timpul extensiei G,
piciorul orientându-se spre în afară.
Rotaţiile pasive se execută cu G. flectat la 90.
- LATERALITATEA se realizează cu G. în semiflexie,
amplitudinea fiind mică;
- MIŞCĂRILE “DE SERTAR”sunt patologice şi reprezintă
alunecări antero-posterioare ale tibiei faţă de condili femurali. Există un
“sertar” anterior şi unul posterior, dar mişcarea se poate realiza doar
pasiv.
prin testing muscular :
- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea fiecărei mişcări
de la nivelul genunchiului în parte. Bilanţul muscular se
completează cu evaluarea RM, pentru stabilirea încărcăturii
utilizate în programul de recuperare.
- se vor testa pentru:
- FLEXIE – muşchiul biceps femural, muşchiul
semitendinos, muşchiul semimembranos;
- EXTENSIE – muşchiul cvadriceps.
Glezna şi piciorul
Cele 26 de oase ale piciorului şi articulaţiile dintre ele asigură realizarea
unui ansamblu mecanic suplu şi rezistent, perfect adaptat la ortostatism şi mers.
Examinarea gleznei se face prin cercetarea minuţioasă a mişcărilor active şi pasive
posibile în articulaţie, executate în statică şi în dinamică – mersul.
Se pot constata:
prin inspecţie:
- retracţia aponevrozei plantare – bolala Ledderhorse;
- deviaţiile axului gambei – picior în valg / var;
- aspectul curburii plantare (podogramă) – prăbuşirea plantei
(platfus), acentuarea curburii (picior cav), sprijin numai pe antepicior
(picior equin);
- modificări de volum – entorse, luxaţii etc;
- modificări de culoare – posttraumatic, postimobilizare etc
- tumefiere articulară etc.
prin palpare:
- modificările de temperatură locală - crescută în inflamaţii sau
scăzută în tulburări circulatorii;
- tulburări de sensibilitatela nivelul articulaţiilor metatarso-falangiene;
- tumefierea perimaleolară, retromaleolară sau a articulaţiei
metatarso-falangiene a halucelui etc.;
- durere la zona de inserţie a tendonului ahilian – tendinita ahiliană;
- durere la nivelul zonelor de inserţie a ligamentelor gleznei – entorse,
luxaţii
- instabilitatea articulară;
- discontinuităţi osoase sau durere la diferite nivele – fracturi etc.
prin testing articular (goniometrie):
- articulaţia talo-crurală
- FLEXIA constă din apropierea feţei dorsale a piciorului de
faţa anterioară a gambei, se execută în plan sagital, ax frontal
şi are amplitudinea de 20-25 , progresiv crescătoare cu flexia
genunchiului genunchiului (prin relaxarea tricepsului sural);
- EXTENSIA este mişcarea de îndepărtare a feţei dorsale a
piciorului de gambă şi are amplitudine de 45-50.
- testarea piciorului
- FLEXIA calcaneului, la fel ca şi EXTENSIA, este de
amplitudine completând de regulă celelalte mişcări de la
acest nivel în cadrul mobilizărilor complexe
- ABDUCŢIA este mişcarea care orientează către lateral
vârful piciorului şi se evaluează cu genunchiul extins sau
blocat.
- ADDUCŢIA este mişcarea care orientează către media l
vârful piciorului. Amplitudinea totală a mişcării de
abducţie-adducţie este de 35-40.
- SUPINAŢIA este mişcarea prin care se realizează
desprinderea de sol a marginii mediale a piciorului şi are
o amplitudine de 45.
- PRONAŢIA este mişcarea prin care se realizează
desprinderea de sol a marginii laterale a piciorului şi are
o amplitudine de 25.
- INVERSIA este mişcarea complexă rezultată prin
combinarea adducţiei cu supinaţie şi uşoară extensie;
- EVERSIA este mişcarea complexă rezultată prin
combinarea abducţiei cu pronaţie şi uşoară flexie.
prin testing muscular :
- se evaluează forţa muşchilor care asigură realizarea mişcărilor de la
nivelulgleznei şi piciorului.
- se vor testa pentru:
- EXTENSIA GLEZNEI – muşchi triceps sural;
- FLEXIA GLEZNEI – muşchi gambier anterior
- INVERSIA – muşchi gambier posterior
- EVERSIA – muşchi lung peronier, muşchi scurt peronier
- FLEXIA MTF – muşchi lombricali, muşchi lung flexor comun al
degetelor, muşchi lung flexor propriu haluce, muşchi scurt flexor
propriu haluce;
- EXTENSIA MTF – muşchi extensor comun al degetelor, muşchi
extensor propriu al halucelui.
Evaluarea mersului se va adresa componentelor acestuia – suportul
antigravitaţional al corpului, păşitul, echilibrul şi propulsia, şi va viza poziţia capului,
trunchiului şi membrelor în mers, parametrilor pasului – lungime, lărgime, cadenţă, şi
vitezei mersului.
Revenirea sportivului traumatizat în activitatea de antrenament şi
competiţională
Momentul revenirii sportivului care a suferit un traumatism în activitatea
specifică de antrenament trebuie foarte bine ales, ca urmare a faptului că orice
scoatere din efort a acestuia are un impact negativ asupra performanţei, dar şi
reversul – orice introducere prematură a acestuia în activitatea specifică poate
constitui o cauză a apariţiei recidivei, care-l va scoate ulterior din antrenament pentru
un timp mult mai mare. De altfel scopul recuperării la sportiv pune în primul rând
accent pe „restitutio ad integrum”, şi în al doilea rând pe timp minim de scoatere din
activitate. Echipa care se ocupă de recuperarea sportivului – medic, kinetoterapeut,
psiholog şi nu în ultimul rând antrenor, trebuie să gândească bine acest moment, şi
să acţioneze în continuare pentru asigurarea unei reintegrări care să diminue până la
eliminare riscul de recidivă, în condiţiile revenirii cât mai rapide a sportivului la
performanţele avute anterior traumatismului.
În acest sens au fost stabilite anumite criterii, orientative, care ar putea fi
sistematizate astfel (după Dr. Ioan Drăgan):
posibilitatea executării seriei complet de mişcări, pentru leziunile
vertebrale(cervicale şi lombare);
posibilitatea executării a 80% din seria de mişcări, pentru
leziunile extremităţilor;
forţă musculară de cel puţin 80% din forţa musculară a
membrului controlateral, pentru leziunile extremităţilor;
lipsa inflamaţiei persistente;
lipsa consumului de medicaţie antialgică;
bună stabilitate articulară;
alergare şi execuţie de gesturi motrice specifice disciplinei
sportive practicate fără durere;
examen neurologic normal;
instruirea sportivului cu privire la:
încălzire;
programul de întreţinere – forţă şi elasticitate
musculară;
programul de refacere intra şi postefort;
utilizarea ortezelor pentru protecţia zonei traumatizate;
obligaţia de a raporta orice accentuare a durerilor şi
inflamaţiei după efort;
informarea sportivului cu privire la riscul apariţiei unor noi leziuni.
Particularităţile tratamentului kinetic în recuperarea traumatismelor
la sportivi
Particularităţile tratamentului kinetic în cazul sportivilor derivă din
caracteristicile anatomo-funcţionale determinate de adaptarea la efort şi din
particularităţile psihice ale acestora. Musculatura sportivilor este mult mai bine
vascularizată ceea ce face ca hemoragiile apărute să fie mult mai abundente decât la
nesportivi. Hemoragia lezională şi edemul inflamator perilezional antrenează apariţia
unei ischemii locale accentuate care determină accentuarea soluţiei de continuitate
generate de traumatism şi dezorganizarea arhitecturii structurilor morfologice. Din
acest motiv este necesară limitarea extinderii procesului hemoragic şi inflamator.
Există însă şi reversul - perfuzia musculară mai bună facilitează reabsorbţia rapidă a
lichidelor extravazate şi îndepărtarea promptă a detritusurilor prin acţiunea
macrofagelor. De aceea se impune respectarea fazelor precoce ale reacţiei
inflamatorii.
În cazul accidentelor traumatice survenite la sportivi apare imperativul
vindecării cu „restitutio ad integrum”, fără apariţia ţesutului cicatricial fibros care să
modifice proprietăţile funcţionale ale structurilor afectate, şi necesitatea scurtării
perioadei de repaus şi de recuperare, pe de-o parte pentru a evita diminuarea
capacităţii de efort şi pe de altă parte pentru a permite revenirea cât mai rapidă a
sportivului în activitatea de antrenament şi competiţie.
Particularităţile recuperării traumatismelor la sportivul de performanţă pot fi
structurate astfel :
adaptarea specifică a recuperării la particularităţile sportivului
traumatizat şi la solicitările impuse de sportul practicat , respectiv o
individualizare care să ţină cont de toate elementele care concură
la realizarea performanţei în activitatea sportivă;
utilizarea de mijloace terapeutice specifice, care să ţină cont de
toţi factorii interesaţi în instruirea sportivă;
timpul de vindecare, trebuie să fie mult mai scurt decât în cazul
traumatismelor nesportivilor, ţinând cont că orice întrerupere mai
lungă a pregătirii sportive duce la scăderea simţitoare a capacităţii
de efort şi a potenţialului sportiv;
mijloacele de tratament şi căile de administrare a medicamentelor
trebuie să fie cât mai eficiente, cât mai puţin traumatizante organic
şi psihic şi să ţină cont de natura medicamentelor, unele dintre
acestea fiind incluse pe listele doping, deci fiind interzise sportivilor;
repausul general pe durata tratamentului trebuie acordat numai în
cazuri excepţionale, mult mai frecvent fiind repausul segmentar, sau
trebuie acordat pentru un interval de timp foarte scurt;
recuperarea funcţională a sportivului traumatizat implică atât
vindecarea perfectă a segmentului lezat, cât şi restabilirea
capacităţii de efort la parametrii avuţi înaintea accidentului
traumatic;
obiectivele principale constau din tratarea dar şi prevenirea
producerii traumatismelor, diagnosticarea şi aplicarea tratamentelor
încă din stadiul preclinic şi tratarea afecţiunilor în stadiile uşor
reversibile;
obiectivele recuperării afecţiunilor posttraumatice ale sportivilor
traumatizaţi sunt multiple, abordarea acestora în cadrul
programelor de recuperare trebuind individualizată funcţie de
caracteristicile individuale, particularităţile sportului practicat, starea
clinico-funcţională a sportivului şi de evoluţia bolii .
Scopul recuperării afecţiunilor posttraumatice la sportiv este bine
definit, fiind reprezentat de vindecarea integrală, anatomo-funcţională, până la
“restitutio ad integrum”, a structurilor afectate de traumatism, cu reintegrarea cât mai
rapidă a sportivului în activitatea de antrenament şi competiţională.
În acest context recuperarea se va începe cât mai precoce, la baza ei
aflându-se un diagnostic clinic şi funcţional complet şi precis, impunându-se
stabilirea unei metodologii de lucru coerente dar flexibile, cu obiective clare şi date
limită pentru rezolvarea acestora. De asemenea se impune monitorizarea continuă a
pacientului şi adaptarea continuă a şedinţei de recuperare efectuate la datele
obţinute prin evaluări funcţionale, şi nu numai. În aceste condiţii programele kinetice
nu vor fi „stas” ci se vor caracteriza prin dinamism, structura şi mijloacele utilizate
fiind mereu alternate pentru a asigura o solicitare a cât mai multor structuri în
„situaţii” diferite, pentru acomodarea la noile condiţii morfo-funcţionale (stabilite prin
evaluările intermediare) şi nu în ultimul rând pentru a nu permite adaptarea
organismului la stimul „unic”. Numărul obiectivelor abordate în cadrul unei şedinţe nu
trebuie să fie mare – deoarece nu permite practic soluţionarea nici unuia dintre ele,
dar nici unul singur – intervenind oboseala „patologică”, care nu va mai funcţiona
astfel ca factor pozitiv (supracompensaţie). Se recomandă astfel ca mijloacele
kinetice utilizate într-o şedinţă să susţină 3 obiective – organizate ca obiective de
ordin I, II şi III. Obiectivul de ordin I, principal, este practic obiectivul ţintă, majoritatea
mijloacelor utilizate susţinând atingerea sa, şi are ponderea cea mai mare.
Obiectivul de ordin II, secundar, urmăreşte optimizarea rezultatelor obţinute într-o
şedinţă anterioară, şi are o pondere mai mică. Practic în cadrul programului kinetic
anterior el a fost obiectiv de ordin I. Obiectivul de ordin III, auxiliar, urmăreşte
pregătirea „terenului” pentru abordarea într-o nouă direcţie. Practic , într-o şedinţă
viitoare el va reprezenta obiectiv de ordin I. În stabilirea obiectivelor urmărite pentru
fiecare şedinţă şi în alegerea mijloacelor utilizate se va ţine cont de sportul practicat
şi de performanţele individuale ale pacientului. Solicitările se vor face pe toate
direcţiile de mişcare, încercându-se în cadrul fiecărei şedinţe antrenarea a cât mai
multe unităţi motorii. Indiferent de obiectivul ales în cazul sportivului se recomandă
utilizarea unor parametrii ai efortului – intensitate, volum, număr de repetări, tempo-,
care să asigure un „stress” local suficient de mare pentru a determina
„supracompensaţia”, dar nu atât de mare încât să provoace o reacţie negativă din
partea organismului. Astfel structura şi numărul exerciţiilor dintr-o şedinţă de
recuperare va fi diferit de cel utilizat la nesportivul cu aceeaşi afecţiune. Programul
de recuperare „locală” va fi dublat de menţinerea capacităţii de efort a sportivului, sau
măcar profilaxia scăderii acesteia, şi de menţinerea imaginilor ideomotorii legate de
gesturile motrice specifice disciplinei sportive practicate. Deoarece factorul psihic
este deosebit de important atât în randamentul procesului de recuperare cât şi în
performanţa sportivă, este recomandat lucrul în echipă, pe baza sinergiei de
competenţă, echipă din care nu trebuie să lipsească pe lângă medic,
kinetoterapeutul, antrenorul şi psihologul.
Obiectivele programelor de recuperare a afecţiunilor posttraumatice
ale sportivilor ar putea fi sistematizate astfel :
combaterea durerii şi controlul procesului inflamator;
reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităţii
kinetice;
recuperarea mobilităţii articulare;
recâştigarea elasticităţii musculare;
recuperarea forţei musculare;
creşterea rezistenţei musculare;
recâştigarea coordonării musculare caracteristice activităţii sportive
practicate;
ameliorarea capacităţii de efort;
reintegrarea în activitatea sportivă de antrenament şi competiţională
cu stabilirea programului de încălzire, refacere intra şi postefort şi
întreţinere.
Combaterea durerii şi controlul procesului inflamator constituie obiective
importante, primele abordate în cazul accidentelor traumatice. Se realizează
prin diferite mijloace, a căror utilizare în cadrul programelor de recuperare este
determinată de afecţiunea traumatică, tipul acesteia (acută, cronică),
particularităţile individuale, momentul întrebuinţării în cadrul şedinţei de
recuperare. În realizarea acestui obiectiv se ţine seama de interdependenţa
existentă între durere şi inflamaţie, practic apărând un cerc vicios, şi de
impactul negativ al existenţei acestora atât asupra fizicului – limitare de
mobilitate, impotenţă funcţională, cât şi asupra psihicului. Mijloacele utilizate
sunt reprezentate de:
crioterapia – vizează combaterea durerii, reducerea procesului inflamator,
dar şi oprirea extinderii leziunilor prin transvazare a lichidelor. Modalităţile de
acţionare prin crioterapie sunt multiple, cele mai utilizate fiind :
- refrigerarea instantanee – kelen;
- punga cu gheaţă;
- imersia în apă cu gheaţă,
- masaj cu gheaţă.
Nu se recomandă aplicarea gheţii direct pe tegument.
repausul şi posturile sunt mijloace importante utilizate în faza inflamatorie. Se
impune posturarea antideclivă, cu descărcarea segmentului afectat, de regulă
în poziţii antalgice. Pot fi folosite diferite dispozitive cum sunt:
- orteze,
- sisteme de posturare,
- scripeţi etc.
contenţia compresivă prin scăderea tonusului muscular şi prin limitarea
procesului inflamator exercită acţiune antialgică eficientă. Se realizează prin
utilizarea de feşi elastice, modul de aplicare al acestora fiind diferit în funcţie
de regiunea traumatizată. Se descriu astfel: înfăşarea „circulară”, „în spirală”,
„recurentă”, cu „faşă răsfrântă”, în „8”, în „mănuşă”, în „spic”, sub formă de
spirală, evantai etc.
medicaţia antialgică şi/sau antiinflamatoare este foarte utilă în faza iniţială, în
administrare locală sau generală. Se face numai la recomandarea medicului,
funcţie de caz aceasta putând fi indicată pe perioadă limitată sau pe tot
parcursul recuperării, în acest caz impunându-se o monitorizare strictă. Cele
mai utilizate sunt analgeticele, antiinflamatorii nesteroidiene şi miorelaxante.
Indicarea cortico-steroizilor, datorită efectelor secundare locale şi generale, se
impune doar în situaţii limită şi sub strictă supraveghere.
electroterapia prin diferitele proceduri utilizate se adresează durerii sau
inflamaţiei. Electroterapia antialgică se poate aplica în toate etapele
recuperării şi vizează creşterea pragului de sensibilitate ceea ce va permite
utilizarea precoce a exerciţiilor fizice în cadrul procesului de recuperare.
Electrostimularea contribuie la combaterea edemelor, atunci când este
aplicată precoce. Se utilizează:
- galvanizarea simplă – pol +;
- ionoforeza – soluţia mediacamentoasă se aplică la polul opus ionului
activ;
- curenţii diadinamici – în special formele difazat şi perioadă lungă;
- curenţi interferenţiali;
- diapul;
- ultrasunet;
- TENS etc.
presopunctura este deosebit de eficientă în traumatologie, contribuind la
restabilirea echilibrului energetic local şi asigurând terenul favorabil unei
recuperări rapide şi maxime. Utilă s-a dovedit a fi utilizarea punctelor:
simptomatice, „acute” şi cheie, dar nu numai. Se practică în scop antialgic -
antiinflamator de obicei dispersia, timp de 2 minute pe punct. Nu se
recomandă utilizarea a mai mult de 3 puncte în cadrul unei singure şedinţe.
acupunctura este utilă, dar reclamă existenţa unui medic de specialitate;
efecte similare dar nu de aceeaşi intensitate fiind obţinute prin aplicarea
electropuncturii.
Reducerea la minim a efectelor induse de suspendarea activităţii kinetice
se realizează prin mai multe mijloace :
antrenamentul mental este deosebit de eficient în menţinerea imaginilor
ideomotorii legate de gesturile motrice specifice disciplinei sportive practicate.
executarea de gesturi motrice specifice şi nu numai, cu segmentul
controlateral, ca urmare a existenţei reflexelor de simetrie, se dovedeşte a
avea efecte pozitive asupra segmentului afectat.
executarea de mişcări care să angreneze gâtul, ca urmare a existenţei
reflexelor tonice cervicale, exercită influenţe benefice asupra segmentului
afectat şi nu numai. Astfel:
- rotaţia cu înclinare a capului determină creşterea tonusului extensorilor de
partea rotaţiei şi a flexorilor de partea opusă;
- flexia capului determină creşterea tonusului la nivelul musculaturii: flexoare
a membrelor superioare, extensoare a membrelor inferioare şi flexorilor
lombari;
- extensia capului determină creşterea tonusului la nivelul musculaturii:
extensoare a membrelor superioare şi flexoare a membrelor inferioare.
Recuperarea mobilităţii articulare se realizează în funcţie de cauzele care
stau la baza deficitului de mobilitate. Astfel, limitarea mobilităţii poate fi
determinată de durere, contractură musculară, hipotonie musculară, blocaj
articular. Principiile: precocităţii, individualizării, dublei indolorităţi,
progresivităţii, complexităţii, continuităţii şi activităţii independente vor ghida
mai mult ca în orice alt caz realizarea acestui obiectiv. Se recomandă
respectarea următoarei succesiuni în abordarea structurilor afectate: lucru din
descărcare analitic, lucru din descărcare global, lucru din încărcare global şi
lucru din încărcare analitic.
Se vor utiliza :
posturarea, cu durată variabilă dar perseverent folosită, contribuie la
îmbunătăţirea mobilităţii articulare, în special în primele faze ale etapei de
recuperare funcţională. Posturile utilizate sunt în special cele corective, fără a
se omite funcţia facilitatorie la nivel circulator, ştiut fiind că unul din factorii
limitatori ai mobilităţii este inflamaţia, atât prin acţiune directă, limitare, cât mai
ales prin durerea pe care o întreţine.
tehnicile kinetice dinamice:
- mobilizările pasive (MP);
- mobilizările pasivo-active (MPA);
- mobilizările activo-pasive (MAP);
- mobilizările active libere (MAL) sub forma exerciţiilor dinamice ;
- mobilizările active cu rezistenţă excentrice (MAR E).
MAL şi MAR E se pot executa simetric sau asimetric, din poziţii fundamentale
sau derivate. În realizarea exerciţiilor se va face apel la diferite metode:
suspensoterapia (cu accent pe executarea mobilizărilor din suspendare axială),
scripetoterapia (cu accent pe sistem scripete reciproc), springterapia (arcuri, benzi
elastice), hidrokinetoterapia etc. Exerciţiile în perioada de recuperare funcţională se
execută lent, ritmic, fără bruscări, din poziţii de start stabile, cu mişcări pe
amplitudinile maxime posibile nedureroase şi cu menţinerea pe durate variabile (1-30
sec.) a poziţiei finale.
tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă (F.N.P.) s-au dovedit
deosebit de utile în practică, atât cele specifice pentru promovarea mobilităţii:
- iniţiere ritmică;
- rotaţie ritmică;
- mişcare activă de relaxare – opunere;
- relaxare – opunere agonistă şi antagonistă;
- relaxare – contracţie; stabilizare ritmică.
cât şi cele speciale cu caracter general:
- inversare agonistică;
- inverasare lentă;
- contracţii repetate;
- secvenţialitate pentru întărire.
stretchingul prin ameliorarea elasticităţii musculare şi capsulo-ligamentare
reprezintă tehnica de bază în recuperarea deficitului de mobilitate. În funcţie
de acţiunea directă urmărită şi de momentul utilizării în cadrul procesului de
recuperare şi programului kinetic se indică folosirea următoarelor tipuri de
stretching:
- dinamic – MAL, lente, finalizate cu tensiuni finale (arcuiri), încercându-se
trecerea blândă peste amplitudinea de mişcare posibilă;
- activ (stato-activ) – MAL cu menţinerea segmentului timp de 10-15 sec. în
punctul de amplitudine maximă, prin contracţia izometrică a agoniştilor;
- pasiv – realizat de o forţă exterioară reprezentată de: kinetoterapeut,
partener, alte părţi ale corpului sau greutatea proprie;
- stretching izometric (sportiv) – în poziţia de maximă amplitudine se
execută contracţie izometrică cu durată de 3-6 sec., urmată de relaxare(3-
4 sec.) şi finalizată prin întindere la limita pragului dureros, timp de 20-30
sec.
sportul terapeutic prin utilizarea unei serii de mişcări aparţinând diferitelor
sporturi, contribuie esenţial la recuperarea sportivului traumatizat în general, şi
la îmbunătăţirea mobilităţii în special, atât prin acţiune la nivel local, general
cât şi prin îmbunătăţirea tonusului psihic. Utilizarea de gesturi motrice
specifice disciplinei sportive practicate în cadrul programelor de recuperare va
permite şi o reintegrare mai rapidă a sportivului în activitatea specifică. Se vor
utiliza astfel acte şi acţiuni motrice de bază dar şi specifice: şcoala alergării, a
săriturii, a aruncării, elemente de bază din gimnastică etc.
antrenamentul pliometric, executat într-o fază avansată a procesului de
recuperare asigură reintegrarea în activitatea sportivă în condiţiile diminuării
până la eliminare a riscului de apariţie a recidivelor.
masajul exercită influenţe pozitive asupra îmbunătăţirii mobilităţii prin
ameliorarea elasticităţii musculo-ligamentare şi prin facilitarea circulaţiei de
întoarcere venoasă. Se recomandă utilizarea următoarelor tipuri de masaj:
- masaj clasic;
- drenaj limfatic;
- masaj transversal profund (Cyriax);
- masaj al ţesutului conjunctiv ( Bindegewebsmassage) etc.
manipulările vertebrale sau periferice cu efecte deosebite dacă se efectuează
corect - se respectă timpii (punerea în poziţie, punerea în tensiune şi impulsul
manipulativ) şi regulile de bază (regula „non-dolorităţii” şi regula „mişcării
contrare”).
Recuperarea forţei musculare se începe încă din perioada de lucru pentru
mobilitate sub forma exerciţiilor statice. Programul de lucru pentru forţa
musculară se lucrează efectiv din momentul în care mobilitatea este
recuperată în proporţie de 75%.
Metodele folosite pentru dezvoltarea forţei musculare sunt :
metoda halterofilului – creşterea efortului se poate face prin:
– creşterea continuă a intensităţii efortului, de la o serie la
alta sau de la o şedinţă la alta;
– mărirea şi micşorarea treptată a efortului;
– creşterea „ în val”;
– creşterea „în trepte”.
metoda „power-trening” – utilizează trei grupe de
exerciţii:
– 1 - cu greutăţi;
– 2 - cu mingi medicinale;
– 3 - exerciţii acrobatice.
Seria cuprinde 3 exerciţii din grupa 1, urmate de pauză 2-3 minute, 3
exerciţii din grupa 2, urmate de pauză 2-3 minute şi apoi exerciţii din grupa 3.
Mărimea încărcăturii este funcţie de posibilităţile maxime ale subiectului, astfel încât
mişcarea să se execute cu viteză maximă. Creşterea efortului se face fie prin mărirea
încărcăturii, fie prin reducerea pauzelor.
metoda eforturilor „în circuit”. În cadrul acestei metode se
execută exerciţii din gimnastică, exerciţii la aparate, exerciţii cu
greutăţi, exerciţii statice, etc.
Exerciţiile statice (contracţii izometrice) sunt folosite la începutul
programelor de tonifiere musculară, ca urmare a „efectului de protejare” a
articulaţiilor pe care îl are acest tip de exerciţii. Se pot utiliza: exerciţiile unice scurte
izometrice zilnice (EUSIZ), exerciţiile repetitive scurte izometrice zilnice (ERSIZ),
grupaje diferite de contracţii izometrice. Optime s-au dovedit a fi execuţiile cu durată
de 5-6 sec., pauză 12-20 sec. x 10-12 repetări / serie x 5-6 serii/zi. Prin acest tip de
solicitare se va dezvolta „forţa statică” a muşchilor care ulterior va putea fi
transformată în „forţă dinamică.”
Exerciţiile cu dinamice cu rezistenţă progresivă (contracţii izotonice
rezistive) se încep cu solicitarea zonei afectate, apelându-se la musculatura care
facilitează mişcarea. Ulterior se lucrează analitic structurile lezate, mărindu-se treptat
braţul pârghiei şi implicit solicitarea segmentului. Un factor important în reuşita
programului de tonifiere este utilizarea de suprasarcină şi respectiv atingerea oboselii
musculare. Se vor utiliza astfel în cadrul programelor de recuperare ce vizează acest
obiectiv atât exerciţii speciale – pentru grupe musculare izolate, cât şi exerciţii care
angrenează în mişcare întregul lanţ cinematic. În acest sens se utilizează mobilizările
active cu rezistenţă de tip concentric şi exerciţiile de tip izokinetic. Dozarea efortului –
încărcătură, număr de repetări etc, se va face respectând principiile de bază ale
recuperării. Rezistenţele utilizate pot fi reprezentate de: greutăţi, benzi elastice,
arcuri, helcometre, apa, forţa pacientului, baza rămânând, în primele faze, forţa
kinetoterapeutului, care va direcţiona mişcarea concomitent cu asigurarea
rezistenţei. Se recomandă ca exerciţiile utilizate într-un program să antreneze cât
mai multe unităţi motorii, acelaşi segment fiind prelucrat din poziţii diferite. Se pot
utiliza: exerciţiul maximal scurt (EMS), exerciţiul maximal cu repetiţie (EMR),
exerciţiile rezistive progresive (tehnica De Lorme - Watkins), exerciţiile rezistive
regresive (tehnica Oxford) şi exerciţiile culturiste. Se recomandă kinetoterapeutului
urmărirea atentă, zilnică a pacientului, respectiv apariţia semnelor de oboseală
musculară. Cea mai eficientă se pare a rămâne tehnica DAPRE (exerciţii cu
rezistenţă progresivă ajustată zilnic) care permite prin adaptarea vitezei de execuţie
atât antrenamente de forţă aerobe cât şi anaerobe. Indicaţia majoră este ca numărul
de repetări şi sarcinile din seturile 3/4 să fie utilizate ca bază pentru şedinţa
următoare.
tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă (F.N.P.) şi-au dovedit de-
a lungul timpului eficacitatea practică. Ele asigură creşterea forţei musculare
simultan cu recuperarea stabilităţii, ceea ce le indică în etapa de recuperare
funcţională dar şi în reintegrarea în activitatea specifică. Sunt utilizate tehnicile
FNP generale:
- inversarea lentă (IL);
- inversarea lentă cu opunere (ILO);
- secvenţialitatea pentru întărire (SĂ);
- inversarea agonistică (IA);
- contracţiile repetate (CR)
tehnici FNP specifice:
- contracţie izometrică în zonă scurtată (CIS);
- izometrie alternantă (IzA);
- stabilizare ritmică (SR)
- progresia cu rezistenţă (PR).
Utilizarea tehnicilor în cadrul a diferite metode – Kabat etc asigură pe
lângă dezvoltarea forţei şi recuperarea paternurilor specifice de mişcare şi respectiv
îmbunătăţirea coordonării, prin acţiune la nivelul tuturor componentelor implicate în
realizarea mişcării.
Creşterea rezistenţei musculare se obţine prin utilizarea aceloraşi tipuri de
exerciţii ca şi în cazul dezvoltării forţei, ceea ce diferă fiind parametrii efortului
– intensităţi joase, dar număr mare de repetări (durată mare). Se solicită în
acest sens efectuarea de mişcări cât mai apropiate de cele ce fac parte din
arsenalul motric al disciplinei sportive practicate, în condiţiile în care nu există
riscul de perturbare a acestora. Se va lucra la inte
Se utilizează ca şi metode de creştere a rezistenţei musculare :
- metoda creşterii duratei acţiunii;
- metoda creşterii tempoului de lucru;
- metoda alternării eforturilor;
- metoda antrenamentului cu intervale;
- metoda antrenamentului în circuit.
Cea mai utilizată metodă în recuperare pentru recâştigarea rezistenţei
musculare rămâne cea care combină solicitările astfel (Dr. Ioan Drăgan):
- set iniţial - sarcini moderate, repetări frecvente;
- set intermediar - sarcini mici, repetări rapide , până la oboseală musculară;
- set final - contracţie izometrică.
Recâştigarea coordonării musculare caracteristice activităţii sportive
prestate se începe efectiv numai după recuperarea mobilităţii articulare, a
forţei musculare, a rezistenţei musculare şi a elasticităţii ţesuturilor moi. Se vor
lucra exerciţii specifice. Fiindcă cele mai eficiente tipuri de engrame apar după
repetări lente, cu forţe rezistive minime se recomandă iniţial lucru în tempo
redus, până la atingerea unui înalt grad de precizie, pentru ca ulterior să se
mărească treptat viteza şi forţa de execuţie. Importantă este evitarea
mişcărilor de substituţie, care apar atunci când forţa musculară, elasticitatea
musculaturii sau mobilitatea articulară sunt deficitare.
Ameliorarea capacităţii de efort a sportivului traumatizat trebuie iniţiată
cât mai precoce, evitându-se la maxim repausul general. Se pot astfel utiliza
lucru la cicloergometru, helcometre pentru membre superioare, alergarea,
înnotul etc, urmărindu-se creşterea capacităţii aerobe a pacientului.
Programele de refacere a capacităţii de efort trebuie adaptate nevoilor
sportivului.
Pentru dezvoltarea capacităţii aerobe Dr. Ioan Drăgan recomandă să se
lucreze de 5 ori / săptămână, cu durată de cel puţin 30 minute, cu solicitare de cel
puţin 75% din capacitatea de efort a sportivului, sub control medical.
