Legea nr. 51/1991 şi Legea nr. 14/1992. Studiu de caz

Cristina Tomuleț

Pentru a ilustra de o manieră mai clară consecinţele distorsionării legii datorate

efectului ideologiei comuniste, am ales ca în această secţiune să analizez două legi în

vigoare prin prisma exigenţelor calitative impuse de Curtea Europeană în această materie.

Alegerea Legii nr. 51/1991 şi a Legii nr. 14/1992 nu este întâmplătoare, raportat la faptul

că materia siguranţei naţionale suscită cele mai multe restrângeri ale dreptului la viaţă

privată. De asemenea, cu această ocazie, având în vedere trecutul totalitar al serviciilor

secrete din România, merită a fi făcută o paralelă între mentalitatea de funcţionare a

fostei Securităţi şi cea a actualului Serviciu Român de Informaţii, care se reflectă în

legislaţia în vigoare.

Principalul obiectiv al fostei Securităţi a fost controlul total asupra populaţiei

prin culegerea de informaţii suficiente pentru a putea preveni orice acţiune ostilă

regimului comunist1. În acest sens, citez dintr-o directivă2 referitoare la cenzura secretă a

corespondenţei, datată 20 martie 1954 şi subintitulată ,,Sesizarea stării de spirit a

populaţiei”: ,,Extrăgând din scrisori aceste comentarii şi aprecieri, se întocmesc sinteze

asupra stării de spirit a populaţiei. Aceste sinteze se fac periodic şi pe probleme (…).

Astfel, pentru a se cunoaşte starea de spirit a populaţiei dintr-o anumită regiune, se

organizează în mod periodic cenzurarea în întregime a corespondenţei din această

regiune.” Într-o altă directivă3 se afirma: ,,Documentarea asupra omului ca activist în

producţie, trebuie să fie deosebit de serioasă şi precisă. Deoarece el este subiectul nostru

principal de supravegheat şi de el depinde cantitatea şi calitatea producţiei.” Raportat la

perioada ceauşistă, este relevantă constatarea menţionată în stenograma4 şedinţei lui

Nicolae Ceauşescu cu Colegiul Ministerului Afacerilor Interne ţinută în data de 8

februarie 1967: ,,În baza operativă pe ţară sunt 556.124 persoane elemente legionare,

foşti condamnaţi PNŢ, PNL şi alte categorii care au activat în trecut (…). Din evidenţa

organelor noastre au trecut la activ 362.000, deci oameni care sunt în atenţia organelor

noastre şi-i lucrăm.” Din aceste documente rezultă că una dintre caracteristicile specifice

tuturor statelor totalitare o reprezintă transformarea serviciilor secrete în structuri

represive, în cazul regimurilor comuniste acest fenomen ajungând la apogeu5. Deşi statele

comuniste sunt renumite pentru ineficienţa funcţionării instituţiilor sale datorată excesivei

birocraţii, Securitatea era organul cel mai operativ, fiind singurul care asigura de fapt,

perpetuarea regimului6.

Distorsionarea mentalităţii care animă funcţionarea serviciilor secrete într-un stat

totalitar porneşte tot de la manipularea conceptului de stat. Astfel, dacă statul este

1 Raport final, op. cit., p. 383.2 C. Anisescu, S. B. Moldovan, M. Matiu, ,,Partiturile” Securităţii: directive, ordine, instrucţiuni (1947-1987), Ed. Nemira, Bucureşti, 2007, p. 346-368.3 ibidem, Ordin circular cuprinzând instrucţiunile cu privire la munca de constrasabotaj – 23 decembrie 1948, p. 185. 4 Arhivele Securităţii, op. cit., p. 367.5 F. Dobre, E. Neagoe-Pleşa, L. Pleşa, Securitatea – structuri/cadre, obiective şi metode (1967-1989), Vol. II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. V.6 H. Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 545. ,,Mai presus de stat şi dincolo de faţadele puterii aparente, într-un labirint de funcţii multiplicate, sub toate schimbările de autoritate şi într-un haos de ineficienţă, zace centrul de putere al ţării: serviciile supraeficiente şi supracompetente ale poliţiei secrete.”

considerat ca o noţiune separată de cetăţenii săi, securitatea naţională va deveni un

concept abstract, iar protejarea acesteia va da naştere la abuzuri. Dacă interpretarea

noţiunii de securitate naţională se va face având în vedere că statul nu există în absenţa

cetăţenilor săi şi că însăşi crearea acestui concept a avut ca scop original protejarea

persoanelor, serviciile secrete vor respecta în activitatea lor exigenţele impuse de

respectarea dreptului la viaţă privată. În mod absurd, în perioada comunistă, ,,statul” a

ajuns să se apere de proprii lui cetăţeni, invadându-le intimitatea în încercarea de a

menţine o ordine artificială. În spatele unui stat iluzoriu, se afla, de fapt, elementul

politic, despre care făceam vorbire mai devreme, iar acesta necesita protecţie în dauna

drepturilor persoanelor care ar fi trebuit să se bucure de noile ,,cuceriri” sociale.

Mentalitatea expusă mai sus este perceptibilă încă la nivelul reglementărilor

actuale în materia siguranţei naţionale, pe care le voi analiza în cele ce urmează. După

cum susţineam anterior, imprevizibilitatea legii este una dintre consecinţele cele mai

vizibile ale mentalităţii comuniste la nivelul modului de reglementare şi de formulare a

normelor juridice. Astfel, în art. 1 al Legii nr. 51/1991 siguranţa naţională a României

este definită ca fiind starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică

şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran,

unitar, independent şi indivizibil, menţinerii oridinii de drept, precum şi climatului de

exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale

cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.

După cum se poate observa, această definiţie este foarte largă, conceptul de siguranţă

publică cuprinzând noţiuni extrem de vagi, cum ar fi starea de echilibru şi stabilitate

socială, deschizându-se astfel calea unei interpretări conform căreia orice fel de

manifestare ar putea aduce atingere siguranţei naţionale7. Deşi la art. 3 sunt enumerate

acţiunile care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale, o definire atât de

imprecisă a noţiunii de siguranţă naţională se va răsfrânge asupra conceptului de

ameninţare internă sau externă. Astfel, în ce priveşte poziţia doctrinei8 referitoare la

7 M. Ştefănescu, Cum poate fi condamnat cineva pentru trădare, R.R.D.O. nr. 17/1999, p. 44. ,,Ce i se poate reproşa Legii 51/1991? Mai întâi, absenţa unei definiţii clare a noţiunii de siguranţă naţională. Apoi, termenii vagi folosiţi pentru stabilirea categoriilor de ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Atât de vagi încât pot acoperi practic toate sectoarele vieţii politice, economice, sociale, etc.”8 M. Ştefănescu, Din nou despre Legea privind siguranţa naţională şi Legea SRI, R.R.D.O. nr. 9/1995, p. 52.

reglementările în materia siguranţei naţionale se susţine că sintagmele ,,orice alte

acţiuni”, ,,altor asemenea interese ale ţării”, ,,în orice mod”, ,,de orice altă natură” oferă

posibilităţi nelimitate de interpretare, mai precis de răstălmăcire din partea organelor

abilitate să apere siguranţa naţională. Acest mod de formulare a legii este tipic comunist,

legea rămânând într-o sferă abstractă, separată de realităţile practice pe care ar trebui să le

reglementeze. Astfel, se permite destulă libertate de mişcare pentru cei care comit abuzuri

sub umbrela unor idealuri care nu există decât pe hârtie. Legiuitorul pare să nu realizeze

că atingerea idealurilor presupune transpunerea lor într-o modalitate cât se poate de

concretă în legi certe, ale căror condiţii de aplicare să fie exact determinate. În acest mod,

idealurile se transformă în realităţi, iar drepturile teoretice şi iluzorii capătă substanţă,

devenind concrete şi efective, contribuind la atingerea finalităţii legii, şi anume,

respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului. Art. 2 alin. (2) al Legii nr. 51/1991

prevede: ,,Cetăţenii români, ca expresie a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea

morală de a contribui la realizarea siguranţei naţionale.” Având un pronunţat caracter

declarativ specific legislaţiei comuniste, este evident că acest text legal nu are niciun

conţinut juridic şi nu ar putea produce vreodată vreun efect juridic în plan concret.

Consider că Serviciul Român de Informaţii are îndatorirea legală, şi nu ,,morală” de a

contribui la realizarea siguranţei naţionale. Recurgându-se la astfel de noţiuni, cum sunt

patriotismul şi fidelitatea cetăţenilor, numeroşi colaboratori ai fostei Securităţi au fost

cooptaţi împotriva voinţei lor ,,să contribuie la realizarea siguranţei naţionale”.

Patriotismul şi fidelitatea faţă de ţară ar trebui să ţină de exercitarea dreptului la viaţă

privată sau liberă exprimare, nu să fie folosite ca şantaj sentimental pentru apărarea

intereselor statului. În conformitate cu art. 13, în cazul ameninţărilor prevăzute la art. 3,

organele cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale pot solicita procurorului autorizarea

unei serii de acte prin care se aduce atingere dreptului la viaţă privată, printre care şi

autorizarea interceptărilor. Privitor la acestea din urmă, este important de menţionat că

ele pot fi dispuse în mod legal în două situaţii: conform Codului de procedură penală, în

cazul în care există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea anumitor

infracţiuni prevăzute limitativ în art. 911 al. (2) din Codul de procedură penală în baza

autorizării judecătorului la cererea procurorului şi în baza Legii nr. 51/1991, în situaţiile

prevăzute la art. 3 cu autorizarea procurorului. Consider că diferenţa de regim juridic în

ce priveşte situaţiile mai sus menţionate nu se justifică, condiţia constând în autorizarea

judecătorească a interceptărilor fiind una esenţială în garantarea respectării dreptului la

viaţă privată. Datorită faptului că puterea judecătorească este independentă faţă de

executiv, o autorizare din partea acesteia prezintă mai multe garanţii contra arbitrarului

decât o autorizare din partea unui procuror, care este practic subordonat puterii executive.

Această opinie este susţinută şi de organizaţiile non-guvernamentale pentru respectarea

drepturilor omului, după cum reiese din Raportul Departamentului de Stat al Statelor

Unite ale Americii în ce priveşte respectarea drepturilor omului în România în anul

20119. În acelaşi raport, se menţionează că există o percepţie larg răspândită că

supravegheri ilegale încă au loc şi au existat rapoarte credibile ale presei că autorităţile s-

au angajat în interceptări în circumstanţe care au violat respectarea dreptului la viaţă

privată. De asemenea, este important de ţinut în seamă şi faptul că, după o perioadă

iniţială de 6 luni, autorizarea interceptărilor se poate prelungi din 3 în 3 luni pe o perioadă

nedeterminată, neexistând o limită temporală asemănătoare celei prevăzute în art 922 alin.

(5) din Codul de procedură penală, de maxim 120 de zile destinate interceptărilor privind

aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă. Această prevedere este din nou un indiciu al

probabilităţii abuzurilor şi arbitrarului, condiţiile legale ale interceptărilor în cazul

ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale nefiind destul de strict determinate. În acelaşi

sens, în doctrină10 se susţine că nestabilirea unei limite maxime de timp a mandatului

înseamnă că asemenea activităţi pot fi prelungite, teoretic, pe toată durata vieţii persoanei

vizate de un asemenea control, în condiţiile în care restrângerea unor drepturi nu poate

atinge existenţa dreptului sau a libertăţii, conform jurisprudenţei Curţii Europene. Tot ca

expresie a imprevizibilităţii acestei legi, art. 15 prevede că în caz de pericol iminent,

activităţile menţionate se pot întreprinde chiar şi fără autorizare, aceasta trebuind

solicitată (dar nu obţinută!) în termen de 48 de ore11.

Se mai menţionează în art. 13 că orice cetăţean care se consideră vătămat în mod

nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. (1)-(4) ale art.

13 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior

procurorului care a emis mandatul. În primul rând, pentru a putea face o plângere în acest

9 A se vedea www.state.gov. 10 R. Weber, Siguranţa naţională şi drepturile omului în România, R.R.D.O. nr. 6-7/1994, p. 9.11 ibidem, p. 10.

sens, o persoană trebuie să cunoască faptul că face obiectul unor asemenea măsuri. Afară

de situaţia în care aceasta ar afla din întâmplare sau dintr-o eroare a organelor abilitate că

este supusă unor asemenea măsuri, persoana respectivă nu are cum să afle de acestea, mai

ales că în conformitate cu art. 10, activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei

naţionale are caracter de secret de stat. De asemenea, cum ar putea persoana supusă

acestor măsuri afla care este procurorul care a dispus aceste măsuri pentru a-l identifica

pe procurorul ierarhic superior? Dacă totuşi persoana respectivă află de aceste măsuri şi

identitatea procurorului care le-a dispus, plângerea la procurorul ierarhic superior, care

este de asemenea subordonat puterii executive şi nu prezintă garanţii de independenţă,

pare a fi cu totul ineficace. Singura cale deschisă celui prejudiciat în exercitarea dreptului

la viaţă privată rămâne calea civilă prin care poate obţine despăgubiri echivalente

ingerinţei suferite. Rămâne de analizat dacă această cale constituie un recurs efectiv

conform art. 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, conform

jurisprudenţei Curţii pentru ca un recurs să fie efectiv, acesta trebuie să poată conduce

atât la constatarea explicită sau implicită a violării dreptului substanţial, cât şi la încetarea

acesteia şi la repararea prejudiciului produs12. Analizând calea civilă mai sus menţionată,

se observă că prin aceasta se poate obţine constatarea încălcării dreptului şi repararea

prejudiciului, dar nu se poate obţine încetarea încălcării dreptului deoarece instanţa civilă

nu are competenţă în a dispune aceasta, în aceeaşi măsură în care instanţa penală are

această competenţă în situaţiile prevăzute de Codul de procedură penală. În ce priveşte

calea unei acţiuni în contencios administrativ, aceasta nu este admisibilă deoarece actele

prin care se dispun interceptările de către organele cu atribuţii în domeniul siguranţei

naţionale se încadrează în finele de neprimire reglementate de art. 5 alin. (3) Legea nr.

554/2004. În acest sens, este relevantă şi jurisprudenţa Curţii din cauza Klass c.

Germania13, conform căreia orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei

persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă de

către puterea judecătorească, oferind cele mai largi garanţii de independenţă,

imparţialitate şi procedură. Este de menţionat că art. 11 din Legea nr. 51/1991 este

contrar acestei jurisprudenţe, neprevăzând printre organele cărora le pot fi comunicate

informaţii din domeniul siguranţei naţionale şi instanţele de judecată. Astfel, acestora le

12 R. Chiriţă, op. cit., p. 600-601.13 Hot. Klass c. Germania, par. 55, www.echr.coe.int.

va fi imposibil să cenzureze abuzurile puterii executive, în condiţiile în care nici măcar

nu pot verifica dacă informaţiile culese au vreo legătură cu ameninţările la adresa

siguranţei naţionale, aşa cum acestea sunt definite la art. 3.

În ce priveşte reglementările din Legea nr. 14/1992, art. 9 prevede: ,,În vederea

stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, cadre

anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu

respectarea legii, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte,

înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de

specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea

unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace

tehnice; constatări personale, inclusiv prin operaţiuni tehnice.”

Raportat la previzibilitatea legii, expresiile ,,alte mijloace tehnice”

şi ,,prin operaţiuni tehnice” sunt destul de largi încât să includă orice

tip de interceptare. În art. 10 se prevede: ,,În situaţiile care constituie

ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României, Serviciul Român

de Informaţii, prin cadre stabilite în acest scop, solicită procurorului

eliberarea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa

naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de

acesta.” Din prevederile art. 9 se deduce că pentru stabilirea existenţei

ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale, nu este nevoie de autorizarea procurorului

pentru dispunerea interceptărilor, aşa cum prevede art. 13 din Legea 51/1991. În

conformitate cu art. 10, în situaţiile care constituie ameninţări la adresa siguranţei

naţionale este necesară autorizarea procurorului. Totuşi, care este justificarea diferenţei

de regim juridic dintre situaţia reglementată la art. 9 şi cea de la art. 10? Având în vedere

că în primul caz există doar indicii cu privire la existenţa unei ameninţări şi în cel de-al

doilea caz ameninţarea este deja stabilită, consider că excepţii de la autorizarea

procurorului ar fi mai justificate în cel de-al doilea caz, nu în primul, deoarece ingerinţa

în respectarea dreptului la viaţă privată şi posibilitatea ca interceptările să nu îşi atingă

scopul este mai mare în primul caz, când există doar indicii şi nu este stabilită încă în

mod cert existenţa unei ameninţări la adresa siguranţei naţionale. După cum se poate

observa, art. 9 este vag şi imprecis în formularea sa, putând da naştere la abuzuri.

Consider că este utilă analizarea acestor două legi şi din perspectiva Curţii

Europene, care prin jurisprudenţa sa în cauzele Rotaru c. România şi Dumitru

Popescu c. România s-a pronunţat asupra calităţii de ,,lege” a acestora.

În cauza Rotaru c. România, reclamantul a invocat violarea dreptului său la viaţă

privată prevăzut de art. 8 al Convenţiei Europene şi prejudicierea sa prin deţinerea de

către SRI a unor informaţii false cu privire la apartenenţa reclamantului la mişcarea

legionară în perioada studenţiei sale. În analiza temeiniciei cererii reclamantului, Curtea

Europeană s-a pronunţat asupra îndeplinirii exigenţei lex certa de către Legea nr.

14/1992. Astfel, Curtea a reamintit importanţa previzibilităţii legii, mai ales când este

vorba despre o supraveghere secretă, calitatea legii presupunând compatibilitatea acesteia

cu principiul preeminenţei dreptului. S-a subliniat că pericolul arbitrarului apare cu

deosebită claritate când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile, iar din această cauză

marja de apreciere acordată executivului trebuie limitată. Analizând Legea nr. 14/1992,

Curtea a constatat că aceasta nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată,

categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum

strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici

procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la

vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor. În ce priveşte art. 45 care

prevede că ,,documentele interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii au

caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie şi nu pot fi consultate decât cu

aprobarea directorului, în condiţiile legii”, Curtea a afirmat că acest articol nu include

nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte

dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate

informaţiile astfel obţinute. În cauza de faţă, Curtea a reţinut că sistemul românesc de

strângere şi arhivare a informaţiilor nu furnizează garanţii stabilite de lege contra

arbitrarului, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nicio procedură de control în timpul

aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat. Curtea a analizat în continuare dacă

reclamantul a beneficiat de o cale de atac internă efectivă conform art. 13 din Convenţie

în ce priveşte deţinerea de date privind viaţa personală. Astfel, Curtea a constatat că nici

calea oferită de art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu este efectivă, având în vedere absenţa

totală a jurisprudenţei în materie, şi nici mecanismul creat de Legea nr. 187/1999 nu

permite contestarea deţinerii de către agenţii de stat a unor date cu privire la viaţa

particulară a unei persoane sau contestarea veridicităţii acestor informaţii14.

În cauza Dumitru Popescu c. România (nr. 2), reclamantul, fiind trimis în

judecată pentru comiterea infracţiunilor de contrabandă şi de asociere în vederea

comiterii de infracţiuni, s-a plâns ulterior în faţa Curţii Europene de faptul că nu a

beneficiat de suficiente garanţii contra arbitrarului în ce priveşte dispunerea măsurilor de

interceptare a convorbirilor sale telefonice. Curtea a afirmat că în această materie, legea

trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o

manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice

să ia asfel de măsuri secrete. Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura

niciodată complet eventualitatea unei acţiuni nelegitime a unui funcţionar de rea-credinţă,

neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curţii

în cauză sunt probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru protecţia

împotriva acesteia. Curtea a susţinut că analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei române

aplicabile şi a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se

consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicaţiilor sale reliefează absenţa unor

garanţii adecvate, situaţie care este incompatibilă cu gradul minim de protecţie impus de

preeminenţa dreptului într-o societate democratică. În ce priveşte art. 13 din Legea nr.

51/1991, Curtea a stabilit că interceptarea convorbirilor telefonice cu simpla autorizare a

procurorului, având în vedere că s-a statuat deja că procurorii români nu îndeplinesc

cerinţa de a fi independenţi faţă de puterea executivă, nu este compatibilă cu garanţiile

contra arbitrarului necesare în cazul unor măsuri ce încalcă grav dreptul la respectarea

vieţii private a particularilor. De asemenea, Curtea a mai constatat că autorizaţia

procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era susceptibilă de vreun

control a priori sau a posteriori din partea vreunei autorităţi independente şi imparţiale.

În opinia Curţii, simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 ultimul

alineat al Legii nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile permanente pentru apărare şi

asigurarea ordinii publice ale celor două camere ale Parlamentului naţional nu ar putea

compensa lipsa controlului a priori sau a posteriori menţionat mai sus, mai ales că

această posibilitate este vidată de orice efect concret în condiţiile în care o persoană pusă

14 Hot. Rotaru c. România, par. 2, par. 55-63, par. 70-73, www.echr.coe.int.

sub ascultare nu este încunoştiinţată de existenţa unor astfel de măsuri secrete în privinţa

sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancţiune sau măsură pe care comisiile

parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autorităţile ce au

efectuat sau autorizat interceptările15.

Analizând constatările Curţii Europene din ambele cauze prezentate privitoare la

calitatea acestor două legi, se poate afirma în mod cert că ele nu sunt previzibile,

caracterul lor declarativ în ce priveşte protejarea dreptului la viaţă privată fiind mai mult

decât evident.

Pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale prin care s-au respins succesiv

excepţiile de neconstituţionalitate ridicate cu privire la aceste legi se află în totală

contrazicere faţă de jurisprudenţa Curţii Europene. Astfel, prin Decizia nr. 37/2004,

Curtea Constituţională a considerat că art. 10 şi 11 ale Legii nr. 51/1991 sunt

constituţionale, deşi acestea implică interzicerea divulgării informaţiilor secrete instanţei

de judecată, invocând în argumentarea sa de o manieră artificială şi teoretică art. 53 din

Constituţie. Deşi este clar că instanţei îi este imposibil să pronunţe o soluţie temeinică,

dacă nu cunoaşte problema cu privire la care ar trebui să se pronunţe, Curtea

Constituţională a susţinut în continuare că dreptul la un proces echitabil al reclamantului

nu este prejudiciat deoarece textele criticate nu opresc părţile interesate de a apela la

instanţe judecătoreşti, dovadă fiind chiar acţiunea în contencios administrativ formulată

de reclamant. Cu alte cuvinte, Curtea a încurajat justiţiabilii să introducă în continuare

acţiuni în instanţă, exercitându-şi dreptul teoretic şi iluzoriu la un proces echitabil, deşi

este interzis prin lege ca acţiunea lor să fie examinată pe fond. Ulterior, prin Decizia nr.

766/2006, Curtea Constituţională a respins din nou excepţia de neconstituţionalitate

privitoare la art. 10 şi 11 din Legea nr. 51/1991, trimiţând la considerentele expuse în

Decizia nr. 37/2004. În ce priveşte celelalte argumente ale reclamanţilor cu privire la alte

articole ale aceleiaşi legi, Curtea le-a respins invocând din nou art. 53 din Constituţie.

În concluzie, deşi România a aderat din punct de vedere formal la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, atitudinea care reiese din acţiunile organelor de stat

care o reprezintă se dovedeşte a fi mai mult decât reticentă faţă mentalitatea diferită

promovată în jurisprudenţa Curţii Europene. Legea nr. 51/1991 şi Legea nr. 14/1992 nu

15 Hot. Dumitru Popescu c. România (nr. 2), par. 70-77, www.echr.coe.int.

au fost modificate ca urmare a hotărârilor Curţii Europene în cauzele Rotaru şi Dumitru

Popescu (nr. 2), iar jurisprudenţa Curţii Constituţionale a rămas aceeaşi. În opinia mea,

în absenţa schimbării mentalităţii statului şi a reprezentanţilor săi care promovează în

continuare drepturi teoretice şi iluzorii, nici legislaţia nu va deveni mai previzibilă sau

mai puţin declarativă, deoarece mentalitatea legiuitorului şi calitatea legilor se află într-o

relaţie de cauzalitate directă.