Licenta - 27 Apr

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________

CUPRINS

ABREVIERI

CAPITOLUL I Consideraţii introductive

Secţiunea IScurt istoric – Uniunea Europeană

Secţiunea a II-aConcepte

CAPITOLUL II Reglementări comunitare privind libera circulaţie a persoanelor în cadrul UE

Secţiunea IPrevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam şi Actului Unic European şi legislaţia derivată

Secţiunea a II-a Acquis-ul Schengen

1. Politica comunitară în domeniul vizelor 2. Politica comunitară privind migraţia şi azilul 3. Protecţia datelor cu caracter personal

CAPITOLUL III Conţinutul material

Secţiunea IDreptul de intrare şi de şedere

1


1. Directiva nr. 68/360 2. Directiva nr. 2004/38

Secţiunea a II-aLiberul acces la angajare şi egalitatea de tratament

1. Regulamentul nr. 1612/68 2. Regulamentul nr. 2434/92

Secţiunea a III-aLibertatea în procesul angajării

Secţiunea a IV-a. Egalitatea de tratament

1. Domeniul profesiilor reglementate 2. Profesiile nereglementate 3. Recunoaşterea diplomelor academice

Secţiunea a V-aCondiţiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naţionali

Secţiunea a VI-aAvantajele sociale şi fiscale

Secţiunea a VII-aAccesul în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari

Secţiunea a VIII-aDrepturi sindicale; drepturi de reprezentare şi management

Secţiunea a IX-aAccesul la locuinţă

Secţiunea a X-aMembrii de familie ai lucrătorului migrant

1. Rezidenţă 2. Angajare 3. Accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie

2


4. Accesul membrilor de familie la avantaje sociale

Secţiunea a XI-aDreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat

Secţiunea a XII-aAngajarea în administraţia publică

Secţiunea a XIII-aRestricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică

CAPITOLUL IVInstituţii competente

CAPITOLUL VLibertatea de stabilire şi cea de a presta servicii

Secţiunea IRegimul juridic al libertăţii de prestare a serviciilor

1. Specificitatea L. P. S. 2. Specificitatea L. P. S. în unele sectoare economice

Secţiunea a II-aL.P.S. activă şi L.P.S. pasivă

1. Regimul juridic al L.P.S. active

A. Interzicerea discriminărilor, în funcţie de cetăţenie sau de reşedinţă B. Reşedinţa C. Măsurile naţionale restrictive, aplicabile în mod

nediferenţiat şi justificate prin motive de interes general D. Motivele imperioase de interes general E. Recunoaşterea reciprocă

3


F. Măsuri obiectiv justificate prin imperativul în cauză......... G. Principiul proporţionalităţii H. Consecinţele: posibilitatea unui tratament specific pentru prestatorii de servicii sau a unui tratament naţional "atenuat"

2. Regimul juridic al L.P.S. pasivă

A. Dreptul de deplasare al destinatarilor serviciilor B. Renunţarea din partea destinatarului serviciilor la protecţia dreptului său naţional C. Nediscriminarea destinatarilor serviciilor

CAPITOLUL VITratatul de la Lisabona

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

4


ABREVIERI

AUE :Actul Unic EuropeanArt. :ArticolulCE :Comunitatea europeană CECO :Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţeluluiCEE :Comunitatea economică europeană CJCE :Curtea de Justiţie a Comunităţilor europeneJOCE :Jurnalul Oficial al Comunităţilor europeneLPS :Libertatea prestării de serviciiOp. cit. :Opera citatăp. :Paginapar. :ParagrafulSEE :Spaţiul economic europeanTCE :Tratatul instituind Comunitatea europeanăTCEE :Tratatul instituind Comunitatea economică europeanăUE :Uniunea EuropeanăUEO :Uniunea Europei Occidentale

5


CAPITOLUL I Consideraţii introductive

Secţiunea IScurt istoric – Uniunea Europeană

Declaraţia din 9 mai 1950 a lui Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, reprezintă piatra de temelie a ceea ce constituie astăzi cea mai importantă construcţie economică, socială şi juridică a Europei, şi anume Uniunea Europeană. Acesta prezenta planul pe care îl elaborase în vederea unificării industriei europene a cărbunelui şi oţelului. Era, cu adevărat, o iniţiativă istorică în favoarea unei „Europe organizate şi vii”, care este „indispensabilă civilizaţiei” şi fără de care „pacea în lume nu ar putea fi salvată”.

Acest plan a devenit realitate o dată cu încheierea tratatului ce a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 la Paris.

Câţiva ani mai târziu, tratatele de la Roma din 25 martie 1957 au consfinţit constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM).

Cele şase state membre fondatoare erau Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germania. La 1 ianuarie 1973 Anglia, Danemarca şi Irlanda au aderat la Comunitate.

Ulterior, Comunitatea europeană s-a extins spre sud prin acceptarea ca membrii a Portugaliei şi Spaniei (01.01.1986), precum şi a Greciei (01.01.1981).1

Ultima extindere de tip clasic a Comunităţilor (adică în absenţa unui tratat adoptat în prealabil, aşa cum este actualul Tratat de la Nisa) a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda şi Suedia devin state membre ale Comunităţilor, astfel încât, numărul total al acestora ajunge la 15.

Un moment important îl constituie semnarea în 1986 a Actului Unic European (AUE). Principalul scop al acestui document a fost eliminarea ultimilor bariere în calea creării Pieţei unice până la 31 decembrie 1992. AUE a reglementat circulaţia liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăţilor şi a persoanelor, pe tot cuprinsul Comunităţilor.

1 Andrei Popovici, Nicolae Voiculescu – Dreptul social european, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p.70.

6


În plus, Actul Unic European a extins sfera competenţelor Comunităţii şi a introdus o serie de schimbări procedurale menite să accelereze procesul decizional la nivel comunitar.

La 7 februarie 1992, a fost semnat la Maastricht, Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Prin ratificarea sa, la sfârşitul anului 1993, de către toate statele membre ale Comunităţii Europene (numită de acum oficial Uniunea Europeană), s-a deschis drumul realizării, în etape, atât a unei uniuni politice, cât şi a unei uniuni economice şi monetare, constituind, fără îndoială, un reper fundamental în istoria civilizaţiei europene.

Prin Tratatul de la Amsterdam(1997), Uniunea Europeană cunoaşte, într-o anumită măsură, unele transformări. Îi sunt încredinţate noi sarcini, rolul cetăţeanului este accentuat, iar caracterul democratic al instituţiilor este consolidat.

Necesitatea adoptării acestui Tratat rezultă din faptul că, deşi el urmează altor două mari modificări privind competenţele şi instituţiile Uniunii (AUE – 1986, Tratatul de la Maastricht – 1992) erau, încă, necesare răspunsuri la numeroasele probleme care au rămas deschise. Acestea priveau, îndeosebi, rolul şi drepturile cetăţenilor europeni, eficacitatea şi caracterul democratic al instituţiilor europene, ca şi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deşi acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam cuprinde trei părţi: modificări ale Tratatului asupra UE; simplificarea Tratatelor; dispoziţii generale şi finale. Celor trei părţi li se adaugă: Actul final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii comune.2

O conferinţă interguvernamentală convocată pentru a dezbate problemele instituţionale legate de viitoarea extindere a Uniunii, s-a terminat la 11 decembrie 2000, prin adoptarea Tratatului de la Nisa, a cărui ratificare de către statele membre s-a încheiat la sfârşitul anului 2002.

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităţilor Europene precum şi anumite acte conexe.

Reformele de la Nisa au pregătit structura instituţională a UE pentru extinderea prin aderarea a noi state.

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Acesta pune la dispoziţia Uniunii Europene instituţii moderne şi metode de lucru optimizate pentru a face faţă, în mod eficient, provocărilor contemporane. Într-o lume în evoluţie rapidă, europenii aşteaptă de la UE abordarea unor probleme precum globalizarea, schimbările climatice şi demografice, securitatea şi energia.

2 Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 19.

7

http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunit%C4%83%C5%A3ile_Europene

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Maastricht

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________Tratatul de la Lisabona consolidează democraţia în UE, precum şi capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetăţenilor săi.3

Secţiunea a II-aConcepte

Pentru o mai bună înţelegere a problematicii care va fi analizată în paginile ce urmează, se vor prezenta în continuare câteva concepte specifice temei abordate.

Libertatea de stabilire constituie, în primul rând, dreptul recunoscut emigranţilor statelor membre ale Comunităţilor europene de a avea posibilitatea să presteze activităţi remunerate, pe teritoriul statelor membre, beneficiind de sprijin material şi, acolo unde e cazul, juridic. În al doilea rând, libertatea de stabilire constă în dreptul oferit cetăţenilor Uniunii Europene de a înfiinţa şi administra întreprinderi.

Libertatea prestării de servicii poate fi definită ca dreptul de a oferi, avându-se ca bază un sediu, oricare ar fi acesta (principal sau secundar), stabilit pe teritoriul Comunităţilor europene, servicii persoanelor sau firmelor, avându-şi reşedinţa/sediul pe teritoriul altor state membre. Reglamentările comunitare nu conţin o definiţie clară a ceea ce numim „prestare de servicii”. Prin interpretarea dispoziţiilor Tratatului de la Roma instituind CEE, se acceptă a priori că toate activităţile din cadrul profesiilor având caracter intelectual (medic, avocat, notar, arhitect etc.) sunt incluse în noţiunea acceptată de Comunitatea europeană referitoare la prestarea de servicii.

Emigrant comunitar este orice persoană care are cetăţenia unuia dintre statele membre ale CE. Stabilirea acestei cetăţenii ţine de legea statului a cărui cetăţenie este revendicată.

Se poate întâmpla ca aplicarea unei legislaţii naţionale să-i pună pe emigranţii unui stat membru care a promulgat-o într-o situaţie juridică sau economică mai puţin favorabilă pe teritoriul său, decât cea a emigranţilor altor state membre care pot invoca dreptul comunitar. În acest caz, apare ceea ce se numeşte discriminare „indirectă”.4

3 http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm4 Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 23.

8


Libera circulaţie a lucrătorilor se defineşte prin dreptul de a răspunde la oferte privind locuri de muncă, de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pe teritoriul statelor membre pentru a desfăşura o activitate, precum şi de a rămâne pe teritoriul unuia din acestea după ce o persoană a desfăşurat o activitate.

9


CAPITOLUL II Reglementări comunitare privind libera circulaţie a

persoanelor în cadrul UE

Secţiunea IPrevederile tratatului de la Maastricht, Amsterdam şi

Actului Unic European şi legislaţia derivată

1. „Orice cetăţean sau orice cetăţeană a UniuniiEuropene are dreptul de a se deplasa şi de a-şistabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelormembre“.2. „Libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fieacordată, în conformitate cu Tratatul instituindComunitatea Europeană, cetăţenilor unor ţări terţecare domiciliază legal pe teritoriul unui statmembru.’’(Carta Uniunii Europene privind drepturilefundamentale - Articolul 45)

Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne. Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht(1993), prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie (Titlul VI - cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cunoscut şi sub numele de al Treilea Pilon al UE).

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV - vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera

10

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.

Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate şi justiţie. Abolirea controalelor la frontieră nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).

Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar, dar nici Tratatul de la Roma, şi nici Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut şi sub denumirea de Tratatul de la Maastricht, nu conţin o listă a drepturilor fundamentale.

Obiectivul demersurilor privind respectarea drepturilor omului în Uniune este acela de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea şi interpretarea legislaţiei comunitare.

În contextul necesităţii de compatibilitate cu drepturile fundamentale recunoscute şi protejate de constituţiile statelor membre, Curtea Europeană de Justiţie a recunoscut o serie de drepturi cunoscute ca fiind fundamentale (ex. aspecte ale liberei circulaţii: tratamentul egal, nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea de profesare, libertatea comercială, libertatea industrială, libertatea concurenţială). Toate acestea au făcut obiectul unor procese desfăşurate în faţa Curţii de Justiţie, dar aceasta nu a dat o definiţie abstractă a scopului protejării drepturilor fundamentale ale individului. Astfel, au apărut probleme în distingerea unui drept economic fundamental de altul şi în distingerea acestora de “libertăţile fundamentale” menţionate explicit în Tratatul de la Roma – libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a bunurilor, libertatea de a furniza servicii şi libertatea de stabilire.

11


Carta Drepturilor Fundamentale a fost semnată în cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000) de Consiliul UE, Parlamentul European şi Comisia Europeană. Aceasta aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean sau cetăţene a Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru. Tot acest articol, în alineatul 3 dispune ca “rezidenţii ţărilor părţi, care sunt autorizaţi să muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiţii de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetăţenii sau cetăţenele Uniunii Europene”.

Carta cuprinde şi importante elemente de supra-naţionalitate, în special în legătură cu cetăţenia europeană şi consecinţele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii europene, modificat la Amsterdam, se recunoaşte dreptul de vot oricărui cetăţean al Uniunii şi dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în oricare stat membru al Uniunii în aceleaşi condiţii ca şi rezidenţii acelui stat. În acelaşi timp, toţi cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber în spaţiul european, să aibă acces la documente şi să se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de petiţionare.

Libera circulaţie a persoanelor urmăreşte, din punct de vedere economic, să creeze, în primul rând, o piaţă unică a forţei de muncă, iar din punct de vedere politic să realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migraţia şi promovarea unei "cetăţenii comunitare". Dreptul la libera circulaţie şi de stabilire a persoanelor este prevăzut în titlul III, intitulat „Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor", din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.

Conform art. 3 paragraful l lit. c din Tratatul CE, acţiunea Comunităţii, urmăreşte crearea „unei pieţe interioare concretizată prin înlăturarea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor", iar art. 18 TCE prevede că „orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a şedea liber pe teritoriul statelor membre".

De asemenea, libera circulaţie a forţei de muncă trebuie să permită ţărilor care se confruntă cu un anumit nivel al şomajului să exporte din surplusul său către ţările în care se înregistrează o penurie a mâinii de lucru.

Tratatele comunitare fac distincţie între salariaţi(lucrători) şi persoane precum liber-profesioniştii, oamenii de afaceri, care includ atât persoanele fizice cât şi cele juridice.

12


Libera circulaţie a lucrătorilor este prezentată în Tratatul de la Roma, ce a instituit Comunitatea Economică Europeană, în articolele 48-49, după dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi în corelaţie cu libera circulaţie a serviciilor şi capitalurilor.

Libera circulaţie presupune că lucrătorul care se deplasează răspunde unei oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă. Nu este vorba, aşadar, de dreptul de a pleca în mod liber pe teritoriul ţărilor membre pentru a căuta un loc de muncă.

Ca un corolar al acestei libertăţi, statelor membre li se cere să abolească orice discriminare între lucrători bazată pe naţionalitate, cu privire la angajare, remunerare şi celelalte condiţii de muncă şi angajare (art. 48, par. 2).

O restricţie importantă este adusă de paragraful 3 al aceluiaşi articol: statele membre pot limita dreptul liberei circulaţii pentru raţiuni de ordine, securitate sau sănătate publică.

Libera circulaţie a lucrătorilor reprezintă în fapt o concretizare în domeniul forţei de muncă a principiului general cuprins în articolului 6 al Tratatului CEE conform căruia "în domeniul aplicării prezentului tratat, şi fără a aduce prejudicii dispoziţiilor particulare pe care acesta le prevede, este interzisă orice discriminare pe baza naţionalităţii."

Importanţa acestui principiu a fost marcat şi de Curtea de Justiţie care a subliniat că articolul 48 este direct aplicabil în sistemele juridice din fiecare stat membru făcând inaplicabilă orice dispoziţie juridică naţională contrară.5

Curtea de Justiţie a mai precizat că articolul 48 se aplică chiar dacă munca este depusă în afara Comunităţii, atât timp cât relaţia juridică de angajare este perfectată în cadrul Comunităţii.

Cerinţelor înscrise în Tratatul CEE le-a fost acordată mai multă consistenţă prin intermediul unei bogate legislaţii derivate. Este vorba de o serie de regulamente şi directive, dintre care cele mai importante sunt:

a) Directiva 68/360 privind drepturile de intrare şi reşedinţă;b) Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulație a

lucrătorilor în cadrul Comunității; modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992;

c) Regulamentul nr. 1251/70 privind dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după angajarea în acel stat;

d) Directiva 64/221 privind dreptul statelor membre de a deroga de la prevederile liberei circulaţii pe motiv de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

5Comisie c. Republica Franceză, cazul nr. 167/73.

13


e) Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului CEE nr. 1612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE si 93/96/CEE.

f) Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind educația copiilor lucrătorilor migranți.

g) Directiva Consiliului 93/96/CEE privind dreptul de rezidență al studenților;

h) Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere al diplomelor acordate pentru completarea educației profesionale și pregătirea cu o durată de 3 ani, modificată de Directiva Consiliului 92/51/CE din 18 iunie 1992;

Drepturile acordate de articolul 48 al TCEE şi de legislaţia derivată emisă în aplicarea sa privesc lucrătorii şi familiile lor.

În principiu, numai lucrătorii din statele membre au libertatea de a circula în cadrul Comunităţii, dar fiecare stat membru stabileşte, conform propriei legislaţii, cine îi sunt cetăţenii, ca şi modalităţile de pierdere şi dobândire a cetăţeniei.

Ultimele restricţii existente în spaţiul comunitar în domeniul deplasării şi condiţiilor de angajare ale lucrătorilor au fost ridicate prin Regulamentul Nr. 1612/68 şi Directiva 68/360. S-a răspuns prin această reglementare obiectivelor fixate prin Tratatul de la Roma, concretizându-se realizarea integrală a liberei circulaţii şi precizându-se în acelaşi timp mecanismele şi procedurile de punere în contact şi compensare rapidă şi eficace a ofertelor şi cererilor de locuri de muncă pe teritoriul statelor membre.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a pronunţat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mişcare a forţei de muncă.

Astfel, a reieşit că legislaţia comunitară vizează "lucrătorii" în sensul dreptului comunitar şi nu al dreptului naţional. În cazul Lawrie-Blum (Nr. 66/85), Curtea de Justiţie a stabilit că pentru un muncitor "caracteristica esenţială" este că, în timpul unei anumite perioade de timp, el prestează servicii pentru şi sub conducerea altuia în schimbul unei remuneraţii.

Prin termenul "lucrător" înţelegem: persoanele angajate în ţara gazdă, persoanele care caută un loc de muncă, şomerii apţi de muncă şi care anterior au fost angajaţi (cazul Hoekstra, Nr. 75/63), persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite în timpul angajării în ţara gazdă (art. 7, par. 1, Directiva 68/360), persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfăşurării activităţii în ţara gazdă.

14


După cum se observă, se acordă o semnificaţie largă noţiunii de lucrător salariat. Lucrător, în înţelesul dreptului comunitar, este şi cel care prestează doar o activitate ocazională sau cu timp parţial. E suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie pur şi simplu una benevolă (cazul Levin Nr. 53/81).

Pentru acordarea statutului de lucrător, munca prestată trebuie, de asemenea, să îndeplinească sau să derive dintr-un scop economic (cazul Bettray Nr. 344/87).6

Activitatea desfăşurată trebuie deci să fie reală şi efectivă7, astfel că persoana care prestează munci cu caracter neregulat sau pe durată limitată, dar în cadrul unui contract de muncă ocazional, cum este cel prevăzut de legislaţia olandeză, intră sub incidenţa reglementărilor comunitare8. Dacă munca este reală şi efectivă, nu este indispensabil ca ea să-i aducă persoanei care o prestează venituri suficiente de trai, acestea putând fi inferioare minimului de existenţă din statul membru respectiv9. De asemenea, nu contează modalităţile de remunerare, astfel că pescarul plătit în raport de vânzarea peştelui prins este considerat lucrător10.

Cerinţa ca munca să fie efectivă înseamnă ca activitatea pe care o depune lucrătorul să contribuie la ameliorarea cantitativă sau calitativă a producţiei întreprinderii. Curtea de Justiţie nu a recunoscut calitatea de lucrător comunitar, în sensul art. 39 TCE, resortisantului unui stat membru care presta în alt stat membru activităţi care constituiau un mijloc de reeducare, deoarece persoana în cauză, deşi presta o activitate reală, nu urmărea un interes economic, ci doar un interes social11. Activitatea desfăşurată nu putea fi considerată o activitate economică reală şi efectivă, aceasta având ca finalitate dobândirea de către cel interesat a capacităţii de a ocupa în viitor un loc de muncă12.

Salariul pe care îl primeşte lucrătorul comunitar, reflectă caracterul real şi efectiv al muncii, deoarece salariul este indispensabil pentru existenţa contractului de muncă13.

Nu prezintă importanţă denumirea dată plăţii făcute pentru munca prestată.Pentru definirea calităţii de lucrător comunitar, Curtea de Justiţie a reţinut

criteriul subordonării acestuia faţă de angajator, care are prerogativa de a da dispoziţii, de a controla respectarea acestora şi de a aplica sancţiuni14.

Mult mediatizată a fost cauza adusă în faţa Curţii de fotbalistul belgian Jean-Marc Bosman. Acesta a susţinut că aşa zisa „clauză a naţionalităţii”, existentă în

6 Nicolae Voiculescu – Drept comunitar al muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p.86.7 C.J.C.E., hotărârile din 21 iunie 1988, în cauza 197/86. 8 C.J.C.E., hotărârea din 26 februarie 1992, în cauza 357/89.9 C.J.C.E., hotărârea din 23 martie 1982, în cauza 53/81; hotărârea din 3 iunie 1986, în cauza 139/85. 10 C.J.C.E., hotărârea din 14 decembrie 1989, în cauza 3/87.11 Hotărârea din 31 mai 1989, în cauza 344/87.12 Hotărârea din 31 mai 1989, în cauza 344/87.13 Bernard Teyssie, Droit europeen du travail, Ed. Litec ,2002, p. 81.14Idem, p.82.

15

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________fotbalul profesionist contravine art. 48 al Tratatului C.E.E., fiindcă limita libertatea de mişcare a lucrătorilor în interiorul Uniunii.

Mai mult, Avocatul General al Curţii a apreciat că obligaţia clubului care preia un jucător de a plăti o primă de transfer pentru acesta restrânge şi ea libertatea de mişcare a jucătorilor. Cele două aspecte contravin, totodată, articolelor 85 şi 86 ale Tratatului, care interzic abuzurile de poziţie dominantă.

Curtea a stabilit prin jurisprudenţa sa, că libera circulaţie a forţei de muncă stabilită prin articolul 48 are scopul de a acorda dreptul lucrătorilor de a-şi ridica standardul de viaţă prin orice mijloace, chiar dacă acesta nu este suficient pentru atingerea nivelului minim de subzistenţă într-un stat anume şi nu este menită numai să realizeze o piaţă unică în beneficiul economiei statelor. Faptul că lucrătorul are mijloace adiţionale, cum sunt sprijinul familiei sau proprietăţile private pentru a-şi suplimenta veniturile nu afectează statutul său de lucrător protejat în cadrul Comunităţii (Cazul Levin, nr. 53/81).

Preluând interpretările jurisprudenţiale anterioare, Directiva 2004/38 prevede, la art. 7 alin. 3, că un cetăţean care nu mai este lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă îşi menţine statutul de lucrător sau persoană care exercită o activitate independentă în următoarele condiţii:

a) se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;

b) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o perioadă de peste un an, şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă competent;

c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata sub un an, sau după ce a devenit şomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la oficiul de plasare a forţelor de muncă relevant. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru o perioadă de cel puţin şase luni;

d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene li se asigură şi membrilor familiei lucrătorului care se deplasează.

Familia este definită în acest context, ca fiind compusă din soţia(ul) lucrătorului(ei) şi descendenţii lor direcţi care au vârsta sub 21 de ani sau care se află care în întreţinerea lor, precum şi rudele directe întreţinute în linie ascendentă ale lucrătorului şi ale soţiei(lui).

16


Directiva 2004/38 a cuprins în definiţia "membrului de familie" şi partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, pe baza legislaţiei unui stat membru, dacă legislaţia statului membru gazdă tratează aceste parteneriate drept echivalente ale căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în legislaţia relevantă a statului membru gazdă.15

Secţiunea a II-aAcquis-ul Schengen

“(1) Străinii, titulari ai unei vize uniforme, care au intrat în condiţii legale pe teritoriul uneia din Părţile Contractante, pot circula liber pe teritoriile tuturor Părţilor Contractante pe durata valabilităţii vizei, dacă îndeplinesc condiţiile de intrare prevăzute în articolul 5, paragraful 1, literele a), c), d) si e).”(CAP. 4 Condiţii privind circulaţia străinilor, din Convenţia din 19 iunie 1990 de aplicare a acordului de la Schengen)

1. Politica comunitară în domeniul vizelor

Politica europeană a vizelor constituie unul dintre elementele fundamentale ale dezvoltării în continuare a politicii comune în materie de vize ca parte a unui sistem multistratificat destinat să faciliteze călătoriile legitime și să combată imigrația clandestină printr-o mai mare armonizare a legislațiilor naționale și a practicilor de procesare a cererilor de viză la reprezentanțele consulare locale.16

Dacă este vorba de jure de convenţii internaţionale, în sensul clasic al termenului, ele se integrează în mod natural din perspectiva unui spaţiu fără frontiere interne.

Directivele din anii 1964, 1973, 1990 şi 1993 nu postulează nicidecum înlăturarea controalelor fizice la frontiere. Acest lucru presupune o interconexiune, în special a poliţiilor naţionale. Mai multe state s-au angajat, în acest sens, începând cu anul 1985. Mai întâi, la 14 iunie 1985, printr-un Acord, încheiat iniţial între Franţa, Germania şi ţările Beneluxului. Apoi, în anul 1990, prin aderarea Italiei, urmată, în anul 1991, de Spania şi Portugalia, apoi de Grecia, în anul 1992. În ciuda

15 Nicolae Voiculescu, op. cit., p.89.16 Victor Aelenei, Legislație Schengen, Ed. Pro Universitaria, București 2010, p.175

17

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________dificultăţilor tehnice apărute în legătură cu punctul "S.I.S."17, intrarea în vigoare a Acordului a devenit efectivă la 26 martie 1995, între anumite state semnatare18. Italia şi Austria se alătură din nou în anul 1997. Aderarea statelor Consiliului nordic19 a fost avută în vedere pentru anul 1999. În ceea ce priveşte Regatul Unit şi Irlanda nu este prevăzută nici o dată. Situaţia acestor două state a fost luată în considerare în încorporarea acquis-ului Schengen în Tratatul de la Amsterdam. Astfel, suntem în prezenţa unei cooperări mult mai strânse decât cea care rezultă din dreptul comunitar în materia justiţiei şi poliţiei. Această cooperare mai strânsă 20

a fost integrată în ordinea juridică comunitară printr-un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam. De asemenea, s-a prevăzut ca Uniunea să ia, în mod progresiv, în temeiul articolelor 29 şi următoarele, sau printr-o convenţie, măsurile necesare pentru a dezvolta sau pentru a înlocui dispoziţiile convenţiei Schengen, altele având cel puţin acelaşi nivel de protecţie şi de securitate şi cu anumite derogări pentru Regatul Unit şi Irlanda21.

Deci, semnarea celor două acorduri Schengen (Acordul Schengen – semnat la 14 iunie 1985 şi Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen – semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995) reprezintă una dintre cele mai importante etape în procesul evolutiv vizând libera circulaţie a persoanelor.

În prezent, 30 de state fac obiectul reglementărilor din domeniul Schengen, respectiv cele 27 de state membre ale Uniunii Europene şi 3 state care nu fac parte din Uniunea Europeană (Islanda, Norvegia şi Elveţia). Dintre aceste 30 de state, doar 25 de state aplică în totalitate acquisul Schengen ; cele 5 state, care sunt membre ale Uniunii Europene şi care nu aplică în totalitate acquis-ul Schengen, sunt:

1. Marea Britanie;

2. Irlanda;

3. Cipru;

4. România;

5. Bulgaria.

17 Sistemul Informatic Schengen.18 Franţa, Benelux, Germania, Spania şi Portugalia.19 Norvegia, Suedia, Islanda, Finlanda 20 Art. 35 T.U.E.21 În acest sens, a se vedea Decizia Consiliului din 20 mai 1999: J.O.C.E., L. 176, 10 iulie 1999, care integrează anumite norme comunitare (vize comunitare, trafic de stupefiante, controalele la punctele de trecere rutieră, procedurile informaţionale de consultare, confidenţialitate).

18


Irlanda şi Marea Britanie au decis să participe doar în domeniul cooperării poliţieneşti, fără a aplica politica din domeniul vizelor şi controalelor la frontieră.

Cipru a decis să nu aplice, pentru moment, prevederile acquisului Schengen din domeniul SIS (Sistemul Informatic Schengen), dar intenţionează să se conecteze la acest sistem până la sfârşitul anului 2009, urmând a deveni stat membru Schengen cu drepturi depline, posibil, în 2010.

România şi Bulgaria, ultimele state care au aderat la Uniunea Europeană la 01.01.2007, intenţionează să devină state membre Schengen cu drepturi depline din anul 2011.

Un stat care este supus unui regim special este şi Danemarca, ţară semnatară a Acordului Schengen, dar care are dreptul de a opta să aplice orice măsură adoptată la nivel comunitar, pe problematica Schengen.

De asemenea, Liechtenstein se află în curs de negociere pentru a adera la spaţiul Schengen.

Liechtenstein a semnat, la data de 28.02.2008, Acordul de asociere la spaţiul Schengen. Se preconizează că Liechtenstein va deveni stat membru Schengen cu drepturi depline în cursul anului 2010. În prezent se negociază încheierea unui Acord între Uniunea Europeană şi Liechtenstein în domeniul anti-fraudei. După încheierea acestui acord, Liechtenstein va putea aplica integral acquisul Schengen.

Cetăţenii din Liechtenstein se bucură de dreptul la liberă circulaţie în interiorul Uniunii Europene şi a Spaţiului Economic European, aşa cum este prevăzut în Directiva nr. 38/200422. La frontierele interne ale spaţiului Schengen cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene au obligaţia să prezinte doar un document de identificare valid, fiindu-le garantată libera circulaţie în spaţiu.

Pentru cetăţenii ţărilor terţe cuprinse în lista comună a ţărilor ai căror cetăţeni au nevoie de viză de intrare, este necesară viza unică valabilă pe întreg spaţiul Schengen.23

Acquis-ul comunitar în domeniul politicii vizelor îl reprezintă, în principiu, dispoziţiile art. 9-27 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, precum şi o serie de alte acte normative comunitare referitoare la: implementarea acquis-ului Schengen în ţările membre, stabilirea unui model tip de viză comună, stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză.

Prin dispoziţiile Convenţiei (art. 9-18) sunt reglementate tipurile de vize valabile în spaţiul comunitar şi procedura de eliberare a acestora. Conform acestor dispoziţii, vizele valabile pentru accesul în spaţiul comunitar sunt:

22 Politica Europeană în domeniul vizelor, Ed. MAI, 2009, p.523 Regulamentul Consiliului 539/2001 fixează lista ţărilor terţe ai căror resortisanţi sunt supuşi obligaţiei de viză pentru a trece frontierele externe ale spaţiului comunitar. Regulamentul stabileşte şi lista ţărilor ai căror cetăţeni sunt exceptaţi de la această obligaţie.

19


- viza pentru şederile de scurtă durată, care este uniformă, valabilă pe teritoriile tuturor statelor membre şi se poate prezenta în una din următoarele forme: a) viza de călătorie valabilă pentru una sau mai multe intrări, fără ca durata unei şederi neîntrerupte sau durata totală a şederilor succesive, calculată de la data primei intrări, să depăşească trei luni pe semestru; b) viza de tranzit, care permite titularului său tranzitarea teritoriilor statelor membre o dată, de două ori sau, în mod excepţional, de mai multe ori, pentru a se deplasa pe teritoriul unui stat terţ, fără ca durata unui tranzit să depăşească cinci zile.

- viza pentru şederi de lungă durată, care se eliberează pentru o perioadă mai mare de trei luni. Aceste vize sunt calificate ca fiind vize naţionale şi se eliberează de statele membre conform propriilor legislaţii.24

Tot cu privire la accesul în spaţiul comunitar, Convenţia stabileşte reglemetări privind condiţiile referitoare la circulaţia străinilor (art. 19-24) permisele de şedere şi semnalarea de neadmitere (art. 25) şi măsurile de acompaniament (art. 26-27).

La data de 15.09.2009 a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Regulamentul nr.810 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize care a intrat în vigoare din data de 5 aprilie 2010. Acesta reunește într-un singur document toate dispozițiile legale care reglementează deciziile în materie de vize, sporind astfel gradul de transparență, consolidând securitatea juridică și asigurând un tratament egal al solicitanților. În acest mod sunt armonizate regulile și practicile statelor Schengen (22 de state membre și 3 state asociate) care aplică politica comună în materie de vize. De asemenea, cuprinde și norme de determinare a statului membru responsabil pentru o cerere de viză, armonizând dispozițiile privind prelucrarea cererilor și a deciziilor.

Formularul european unic de cerere de viză a fost simplificat. Conținutul câmpurilor individuale a fost clarificat atât în beneficiul solicitanților, cât și al personalului consular. Categorii suplimentare de persoane vor fi exonerate de taxa de viză, iar copiii între 6 și 12 ani vor plăti o taxă de viză de numai 35 de euro (taxa generala rămânând 60 de euro). Resortisanții țărilor terțe cu care Uniunea a încheiat acorduri de facilitare a eliberării vizelor continuă să platească o taxă de viză de 35 de euro. Codul prevede motivarea respingerii cererilor de viză și oferă posibilitatea contestării deciziilor negative. În cele din urmă, acesta prevede un rol mai mare pentru delegațiile Uniunii în coordonarea cooperării statelor membre în cadrul „cooperării locale Schengen” în statele terțe. Acest lucru va contribui, de asemenea, la o mai bună armonizare a procedurilor.

24 Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu – Drept comunitar Partea specială – Politicile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 76.

20


Pentru a asigura un tratament egal al solicitanților de viză, a fost redactat manualul pentru prelucrarea cererilor de viză (adoptat de Comisie la 19.3.2010), care va fi pus la dispoziția personalului consular al statelor membre.

Acest Cod abrogă o serie de acte normative comunitare cu relevanță în domeniul vizelor, precum:

Articolele 9-17 din Convenţia Schengen;

Instrucţiunile Consulare Comune, inclusiv anexele;

Deciziile Comitetului Executiv Schengen – SCH/Com-ex (93) 21, SCH/Com-ex (93) 24, SCH/Com-ex (94) 25, SCH/Com-ex (98) 12, SCH/Com-ex (98) 57;

Acţiunea Comună JAI 197/96, din 4 martie 1996 adoptată de Consiliu pe baza articolului K. 3 din TUE privind regimul de tranzit aeroportuar;

Regulamentul CE nr. 789/2001;



Regulamentul CE nr. 562/2006 – Anexa V – Partea A – punctul 2.

Pentru aplicarea cât mai eficientă a acquis-ului, a fost introdusă o măsură tehnică esenţială – SIS – Sistemul de Informaţii Schengen prin intermediul căruia se centralizează informaţiile privind intrarea în spaţiul comunitar a cetăţenilor statelor terţe, problemele privind politica de vize şi privind cooperarea poliţienească. Accesul la SIS e recunoscut, în principal, organelor de poliţie şi autorităţilor responsabile cu controlul frontierelor.

Sistemul de Informare Schengen este reglementat prin dispoziţiile cuprinse în titlul IV al Convenţiei care se referă la aspecte privind: crearea Sistemului de Informare Schengen (art. 92); exploatarea şi utilizarea Sistemului de Informare Schengen (art. 93-101); protecţia datelor cu caracter personal şi securitatea datelor în cadrul SIS (art. 102-118), procedura privind prelucrarea automată a datelor personale şi măsurile de protecţie (art. 126-130); suportarea costurilor SIS (art. 119).

21


2. Politica comunitară privind migraţia şi azilul

Libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar poate genera apariţia unor probleme legate de migraţia clandestină, ceea ce presupune luarea unor măsuri riguroase de supraveghere şi control a frontierelor externe.

Bazele unei politici comune în privinţa migraţiei au fost puse în 1986, odată cu Actul Unic European, sau chiar din perioada anterioară, din 1985, când guvernele Germaniei, Franţei şi Ţărilor de Jos au semnat Tratatul Schengen, ce stabilea proceduri comune privind imigraţia în statele semnatare. A urmat apoi în 1992 Tratatul de la Maastricht, prin care au fost creaţi cei trei piloni, al treilea fiind dedicat Justiţiei şi Afacerilor Interne. În acest ultim cadru, principalele preocupări au vizat politica azilului, regulile privind traversarea frontierelor comune externe şi politica imigraţiei. Deşi al treilea pilon este unul interguvernamental, ce inseamnă că acordurile trebuie adoptate pe baza votului unanim, UE a menţionat în Tratat că anumite decizii pot fi transferate în pilonul Comunităţilor Europene, model de decizie supranaţională unde deciziile se iau pe baza votului majoritar. Acest aspect a creat speranţa că poate fi atins obiectivul unei politici comune în viitor. Odată cu Tratatul de la Amsterdam politica migraţiei şi azilului a devenit una dintre principalele politici ale UE, ce a intrat sub incidenţa responsabilităţii comune.25

Prin dispoziţiile art. 3-8 din Convenţia Schengen sunt reglementate problemele privind trecerea frontierelor externe. În acest sens Convenţia stabileşte: condiţiile de intrare pe teritoriul statelor membre şi durata de şedere acordată străinului; efectuarea controlului autorităţilor competente la frontierele externe privind circulaţia transfrontalieră; acordarea de asistenţă reciprocă şi asigurarea unei cooperări strânse şi permanente între statele membre, în vederea exercitării eficiente a controalelor şi supravegherilor.

În vederea realizării solidarităţii între statele membre au fost iniţiate programe privind cooperarea administraţiilor vamale sau serviciilor de poliţie (EUROPOL) şi programe de cooperare în domeniul judiciar (programul GROTIUS).

De asemenea, au fost adoptate numeroase reglementări de către instituţiile comunitare în vederea unei mai bune colaborări între statele membre pentru întărirea frontierelor externe.26

Problemele privind poliţia şi securitatea formează obiectul reglementărilor cuprinse în Titlul III al Convenţiei, care se referă la următoarele aspecte: cooperarea poliţienească (art. 39-47); asistenţa judiciară în materie penală (art. 48-25 Revista Sfera Politicii nr.137, Cristina Elena Bobu, Politica UE în domeniul migrației26 În acest sens, au fost adoptate documente cum ar fii : Regulamentul Consiliului nr. 743/2002 care stabileşte un cadru general comunitar de activitate in vederea cooperării judiciare în materie civilă;Decizia Consiliului din 28 februarie din 2002 referitoare la măsurile de control şi sancţiunile penale în domeniul drogurilor;

22

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________53); aplicarea principiului non bis in idem (art. 54-57); extrădare (art. 59-66); trasferul executării hotărârilor judecătoreşti penale (art. 67-69); regimul stupefiantelor (art. 70-76); regimul armelor de foc şi muniţiei (art. 77-91). În cadrul Uniunii Europene, fiecare stat membru își stabilește propria politică de imigrație. Este liber să decidă asupra procedurilor de intrare, asupra tipurilor de locuri de muncă disponibile pentru imigranți, asupra țărilor de origine ale acestora și asupra numărului de persoane care vor fi admise. Totuși, liderii la nivel de UE au recunoscut că imigrația este o prioritate comună și că țările lor se confruntă cu provocări similare. Prin urmare, au decis să coordoneze aspecte importante ale politicii de imigrație. Acestea includ imigrația ilegală și integrarea imigranților și a familiilor acestora în structurile economice și sociale locale. Au convenit, de asemenea, asupra unei abordări comune pentru a face față problemei majore legate de imigranții ilegali: modul de interceptare și de repatriere a acestora, precum și o cooperare mai strânsă cu țările de tranzit și de origine.27

Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen defineşte un ansamblu de concepte privind instituţia azilului, cum ar fi: cerere de azil, solicitant de azil, examinarea unei cereri de azil, solicitant de examinarea unei cereri de azil, reglementând responsabilitatea pentru examinarea cererilor de azil prin dispoziţiile art. 28-38.

În vederea analizării centralizate a cererilor de azil, a fost adoptată Convenţia de la Dublin28 (intrată în vigoare la 1 septembrie 1997 în 12 state, la 1 octombrie 1998 în Austria şi Suedia şi la 1 ianuarie 1998 în Finlanda).

Convenţia stabileşte principiul conform căruia un singur stat membru este responsabil cu analiza cererilor de azil. Aplicarea în practică a Convenției Dublin s-a dovedit a fi foarte greoaie și uneori imposibil de știut dacă persoana în cauză nu a mai cerut azil și în alt stat membru sau în statul pe unde a intrat în spațiul Comunității Europene. Din acest considerent, miniștrii de interne și cei responsabili cu imigrarea din Statele Membre au inițiat la Paris, în 23 februarie 1991, un proiect de implementare a unui sistem unic de comparare a amprentelor digitale ale solicitanților de azil, fapt realizat peste aproape opt ani.29

În conformitate cu principiul subsidiarității, stipulat la art.5 al TCE, de creare în cadrul Comisiei Europene a unui sistem pentru compararea amprentelor în domeniul azilului, s-a semnat pe 11 decembrie 2000 Regulamentul nr. 2725 privind instituirea EURODAC sau „Dublin 2” ce stabilește țara responsabilă cu procesarea unei cereri de azil.

27 Comisia Europeană, Direcția Generală Comunicare, Europa în mișcare p. 728 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 254 din 19.08.1997 29 Victor Aelenei, op. cit. p. 211

23


Reglementările comunitare stabilesc în beneficiul solicitanţilor de azil sau a statutului de refugiat, un standard minim de viaţă şi respectarea drepturilor lor pe perioada desfăşurării procedurilor de acordare a dreptului de azil sau de refugiat.30

Țările UE au o lungă tradiție de acordare a unui refugiu sigur pentru persoanele care solicită azil în mod legitim. De asemenea, țările UE sunt obligate să le protejeze prin legislația internațională. Dreptul la azil este garantat prin Carta drepturilor fundamentale a UE, adoptată în 2000. Guvernele naționale au luat deja o serie de măsuri pentru a garanta că toate persoanele care caută protecție în UE sunt tratate corect și eficient. Normele UE armonizează procedurile de la nivel național privind modul în care trebuie procesate cererile de azil. Acestea stabilesc standarde minime privind modul în care persoanele care solicită azil ar trebui primite, precum și criterii fixe pentru cei care se califică pentru protecție internațională. Acest fapt înseamnă că se face o distincție între persoanele cu o reală nevoie de protecție și acelea care au ales să se mute pentru a-și îmbunătăți nivelul de trai.31

3.Protecţia datelor cu caracter personal

În cadrul procesului de realizare a liberei circulaţii a persoanelor, un aspect important îl constituie protecţia datelor cu caracter personal.Protecţia datelor cu caracter personal este un drept fundamental în Uniunea Europeană. „Fiecare cetăţean are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care îl privesc” – Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Datele cu caracter personal se referă la orice informaţie care are legătură cu persoana, care o poate identifica, direct sau indirect, precum numele, numărul de telefon, adresa de e-mail, data şi locul naşterii etc.

Protecţia datelor cu caracter personal reprezintă o componentă importantă în cadrul Sistemului de Informare Schengen, fiind o problemă reglementată detaliat prin dispoziţiile Convenţiei de Aplicare a Acordului.

În ceea ce priveşte prelucrarea automată a datelor personale, Convenţia stabileşte, în sarcina statelor membre, să adopte dispoziţii naţionale necesare pentru atingerea unui nivel minim de protecţie a datelor personale, cel puţin egal cu cel care rezultă din principiile Convenţiei Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal.

Convenţia de la Strasbourg din 28 ianuarie 1981, privind protejarea datelor personale face parte din acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulaţii a persoanelor şi conţine reglementări privind: asigurarea securităţii datelor cu

30 Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, op. cit. p.77.31 Comisia Europeană, Direcția Generală Comunicare, Europa în mișcare p. 4

24

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________caracter personal; garanţii pentru protecţia drepturilor persoanelor fizice ale căror date se prelucrează automatizat; categoriile speciale de date cu caracter personal şi regulile fluxului transfrontalier de date în cadrul cooperării internaţionale.32

Alte acte normative care reglementează acest domeniu sunt: Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a

Consiliului din 24 octombrie 1995 (Directiva privind protecţia datelor cu caracter personal) armonizează legislaţia naţională care impune practici de înaltă calitate privind gestiunea datelor din partea „operatorilor de date” şi garantarea unei serii de drepturi pentru persoanele fizice;

Directiva 2002/58/CE asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice din 12 iulie 2002 garantează prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia confidenţialităţii în sectorul

comunicaţiilor publice; Regulamentul 45/2001 privind protecţia persoanelor

fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi cu privire la libera circulaţie a

acestor date din 18 decembrie 2000 reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanelor fizice de către instituţiile şi

organele comunitare.

CAPITOLUL III32 Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, op. cit. p. 78.

25


Conţinutul material

Secţiunea IDreptul de intrare şi de şedere

1. Directiva nr. 68/360

Directiva 68/360 din 15 octombrie 1968 stabileşte, în art. l, că statele membre sunt obligate să suprime restricţiile de deplasare şi de sejur ale resortisanţilor celorlalte state membre şi ale familiilor acestora.

Curtea de Justiţie, prin hotărârea din 30 mai 1991, în cauza 68/8933, a susţinut că, menţinând în vigoare şi aplicând o legislaţie pe baza căreia resortisanţii unui stat membru pot fi obligaţi să răspundă întrebărilor puse de funcţionarii însărcinaţi cu supravegherea frontierelor referitoare la durata călătoriei şi la mijloacele financiare de care dispun, înainte de a-i autoriza să treacă frontiera, regatul Olandei nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi incumbă pe baza directivei 68/360 referitoare la înlăturarea restricţiilor de deplasare şi sejur, pentru lucrători şi familiile lor, în interiorul Comunităţii.

Directiva 68/360 a asigurat lucrătorului migrant dreptul:a) de a părăsi statul de reşedinţă pentru a desfăşura o activitate ca

persoană angajată într-un alt stat membru (art. 2);b) de a intra pe teritoriul altui stat membru pe baza doar a unei cărţi de

identitate sau paşaport (art. 3, par. 1).Directiva simplifică acest drept pe care îl recunoaşte. Accesul beneficiarilor

direcţi la teritoriile statelor membre este subordonat numai prezentării unui card de identitate sau a unui paşaport valabil. Membrii de familie pot să nu fie resortisanţi comunitari. Aceşti beneficiari "indirecţi" ai libertăţii de deplasare pot fi obligaţi să obţină o viză, spre exemplu. Statele membre, în acest caz, se angajează să le acorde toate facilităţile (art. 3, par. 2).

c) de a obţine un permis de rezidenţă, pe baza:- documentului cu care a intrat în teritoriu,- confirmării angajării de la angajator sau a unui certificat de angajare (art. 3, par. 3 lit. a şi b).

2. Directiva 2004/38

33 JOCE nr. C 166 din 26 iunie 1991, p. 11.

26


Prin Directiva 2004/38 s-a dorit să se codifice şi să se revizuiască instrumentele comunitare existente care tratează în mod separat salariaţii, persoanele care exercită o activitate independentă, precum şi studenţii şi alte persoane inactive în scopul simplificării şi întăririi dreptului la liberă circulaţie şi şedere34 pentru toţi cetăţenii Uniunii. Ca atare, Directiva 68/360 se abrogă de la 30 aprilie 2006, urmând ca sediul materiei să fie Directiva 2004/38.

Ambele acte comunitare reţin dreptul de intrare pe teritoriul unui stat membru pe baza unei cărţi de identitate valabile sau a unui paşaport valabil, precum şi necesitatea de a nu se impune cetăţenilor Uniunii nici o viză de intrare sau formalitate echivalentă (art. 5, par. 1).

Spre deosebire de actul comunitar anterior, Directiva 2004/38 reţine nu numai dreptul de intrare, ci şi dreptul de ieşire pe care-l au toţi cetăţenii Uniunii de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a călători în alt stat membru (art. 4, par. 1).

Membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru li se cere numai să deţină o viză de intrare în conformitate cu Regulamentul CE nr. 539/ 2001, care enumeră ţările ale căror resortisanţi trebuie să posede vize, atunci când traversează frontierele externe ale statelor membre, precum şi cele ale căror resortisanţi sunt scutiţi de această cerinţă, sau, dacă este cazul, cu legislaţia naţională. În scopul facilitării liberei circulaţii a membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, cei care au obţinut deja un permis de rezidenţă ar trebui să fie scutiţi de necesitatea de a obţine o viză de intrare în sensul Regulamentului CE nr. 539/2001.

Cetăţenii Uniunii beneficiază de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără nici o condiţie sau formalitate, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform Curţii de Justiţie (art. 6).

Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni se acordă, conform art. 7alin. (1) al Directivei 2004/38, dacă cetăţenii Uniunii care-l valorifică:

a) sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă;

b) deţin suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi să dispună de o asigurare medicală care să acopere ansamblul riscurilor în statul membru de primire, adică de o asigurare care să se refere la orice boală35;

34 Regulementul nr. 883/2004 a clarificat şi terminologic termenii de "rezidenţă" şi cel de şedere. Astfel, "rezidenţa" înseamnă locul în care locuieşte de obicei o anumită persoană, pe când "şedere înseamnă rezidenţă temporară (Preambul alin. j) şi k)).35 Bernard Teyssie, op. cit., p. 60.

27


c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională; si

- posedă o asigurare cuprinzătoare în statul membru gazdă şi asigură autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere ; sau

d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care îndeplineşte condiţiile menţionate la lit. (a), (b) sau (c).

Directiva 2004/38 nu mai reţine necesitatea eliberării permiselor de rezidenţă. În schimb, art. 8 acordă acordă posibilitatea statelor membre gazdă să ceară cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente atunci când perioadele de şedere depăşesc trei luni.

Termenul pentru înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Se eliberează imediat un certificat de înregistrare, care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate, precum şi data înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni proporţionale şi discriminatorii.

Pentru eliberarea unui certificat de înregistrare, pot fi solicitate în mod limitativ o serie de documente menţionate la alin. 3 al art. 8. Documentele doveditoare cerute de autorităţile competente pentru eliberarea unui certificat de înregistrare sau a unui permis de şedere sunt specificate pentru a se evita ca practicile administrative sau interpretările divergente să constituie un obstacol disproporţionat în calea exercitării dreptului de şedere de către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.

În acest sens:- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. a trebuie să

prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, o confirmare de angajare din partea angajatorului sau un certificat de angajare, ori o dovadă că sunt persoane care exercită o activitate independentă;

- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. b trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil şi să furnizeze dovezi că satisfac condiţiile prevăzute în directivă;

- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică art. 7, alin. 1, lit. c trebuie să prezinte o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, să furnizeze dovezi privind înscrierea lor într-o instituţie acreditată şi faptul că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare, precum şi declaraţia sau procedura echivalentă menţionată

28

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________la art. 7, alin. 1, lit. c. Statelele membre nu pot cere ca această declaraţie să precizeze valoarea resurselor.

Dat fiind că noţiunea de „resurse suficiente” este de natură să genereze o serie de ambiguităţi şi neclarităţi, se prevede că statele membre nu pot stabili valoarea acestora, ci trebuie să ia în considerare situaţia personală a persoanei în cauză. În orice caz, această valoare nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanţii din statul membru gazdă pot beneficia de asistenţă socială, sau, dacă acest criteriu nu este aplicabil, mai mare decât pensia minimă de asigurări sociale plătită de către statul membru gazdă.

De asemenea, alin. 5 al art. 8 enumeră documentele care pot fi cerute membrilor de familie ai cetăţenilor Uniunii, care sunt ei înşişi cetăţeni ai Uniunii, în vederea eliberării certificatului de înregistrare.

Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru se confirmă, în condiţiile art. 10 al Directivei 2004/ 38, prin eliberarea unui document intitulat „Permis de şedere de membru de familie pentru un cetăţean al Uniunii".

Acest permis de şedere, care are natura juridică a permiselor de rezidenţă ce se acordau în temeiul Directivei 68/360, este valabil timp de cinci ani de la data eliberării, cu posibilitatea reînnoirii sau pe perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai mică de cinci ani (art. 11).

Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare datorată serviciului militar obligatoriu, sau de o absenţă de maximum douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de şedere al membrilor săi de familie care sunt resortisanţi ai unui stat membru.

Membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul decesului capului familiei, cu condiţia să fi avut reşedinţa în statul membru gazdă în calitate de membri de familie timp de cel puţin un an înainte de decesul cetăţeanului Uniunii (art. 12).

Totuşi, înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al persoanelor interesate rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că sunt salariaţi sau persoane care exercită o activitate independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi că posedă o asigurare medicală cuprinzătoare. Aceşti membri de familie îşi menţin dreptul de şedere exclusiv pe bază personală.

29


De asemenea, plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul său nu atrage pierderea dreptul de şedere pentru copiii săi sau pentru părintele care are custodia acestor copii, indiferent de naţionalitate, în cazul în care copiii îşi au reşedinţa în statul membru gazdă şi sunt înscrişi într-o instituţie de învăţământ pentru a studia acolo, până la terminarea studiilor.

Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului sau încetarea parteneriatului său înregistrat nu afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai unui stat membru (art. 13).

Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru nu-şi pierd dreptul de şedere în cazul divorţului, anulării căsătoriei cetăţeanului sau încetării parteneriatului său înregistrat în condiţiile prevăzute de alin. 2 al art. 13, printre care aceea ca durata căsătoriei sau a parteneriatului înregistrat să fi fost de cel puţin trei ani, ori soţul sau partenerul care nu este resortisant al unui stat membru să aibă custodia copiilor cetăţeanului Uniunii.

Dreptul de şedere de care se bucură cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor subzistă atât timp cât aceştia nu devin o povară exagerată pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă. Totuşi, preluând idei din jurisprudenţa anterioară a Curţii de Justiţie, Directiva 2004/38 subliniază, la art. 14 alin. 4, că o măsură de expulzare nu trebuie să fie consecinţa automată a faptului că cetăţeanul Uniunii sau membrii familiei sale au recurs la sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă.

O măsură de expulzare nu poate fi adoptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii Europene sau membrilor de familie ai acestora (cu excepţia situaţiilor în care restricţionarea dreptului de şedere se face pe temeiul ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice) dacă (conform art. 14 alin.4):

a) cetăţenii Uniunii sunt salariaţi sau persoane care exercită activităţi independente, sau

b) cetăţenii Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta de lucru. În acest caz, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora nu pot fi expulzaţi, atât timp cât cetăţenii Uniunii pot furniza dovezi că sunt în continuare în căutare de lucru şi că au o şansă reală de a fi angajaţi.

În plus, expirarea cărţii de identitate sau a paşaportului pe baza căruia persoana în cauză a intrat în statul membru gazdă şi i s-a eliberat un certificat de înregistrare sau un permis de şedere nu constituie un motiv de expulzare din statul membru gazdă (art. 16 alin.2).36

Secţiunea a II-aLiberul acces la angajare şi egalitatea de tratament

36 Nicolae Voiculescu – Drept comunitar al muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 85.

30


1. Regulamentul nr. 1612/68

Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de Regulamentul Nr. 1612/68.

Regulamentul 1612/68/CEE din 15 octombrie 1968 referitor la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii, stabileşte în art. l că orice resortisant al unui stat membru, indiferent de locul de reşedinţă, are dreptul să acceadă la o activitate salariată pe teritoriul unui alt stat membru, conform dispoziţiilor în vigoare care reglementează angajarea naţionalilor, beneficiind de aceeaşi prioritate la locurile de muncă disponibile ca şi cetăţenii statului respectiv. Oricare resortisant al unui stat membru şi oricare angajator care desfăşoară o activitate pe teritoriul unui stat membru pot să schimbe cereri şi oferte privind locuri de muncă, pot încheia contracte de muncă şi le pot pune în executare, conform reglementărilor în vigoare în statul membru, fără discriminare.

Altă caracteristică a regimului angajării, rezultată din Regulamentul 1612/68 şi aplicabilă în toate ţările Comunităţii Europene, este următoarea: pentru a obţine eliberarea unui permis de rezidenţă, salariatul va aduce dovada că el este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declaraţie de angajare sau un certificat de muncă furnizat de angajator. Acesta este regimul liberului acces la angajare. Astfel, s-a putut afirma că Regulamentul nr. 1612/68 a consacrat existenţa unei veritabile pieţe europene a muncii, acordându-se prioritate lucrătorilor comunitari în detrimentul celor proveniţi din terţe ţări.

Art. 3 al regulamentului precizează că nu sunt aplicabile dispoziţiile sau practicile statelor membre:- care limitează sau subordonează unor condiţii, care nu sunt prevăzute pentru

lucrătorii naţionali, cererea şi oferta privind locul de muncă, accesul la acestea şi exercitarea lor de către străini;

- cele care, deşi sunt aplicabile fără deosebire de naţionalitate, au ca scop sau ca efect exclusiv sau principal, să îndepărteze resortisanţii altor state de la ocuparea locurilor de muncă oferite.

Sunt considerate dispoziţii sau practici de asemenea natură cele care:a) instituie în mod obligatoriu proceduri speciale pentru străini;b) limitează sau subordonează unor alte condiţii decât cele care sunt aplicabile angajatorilor în privinţa ofertei locurilor de muncă prin presă sau prin orice altă cale;c) subordonează accesul la locuri de muncă unor condiţii de înscriere la birourile de plasamente sau care pun obstacole recrutării nominale a lucrătorilor, când este vorba de persoane care nu sunt rezidente pe teritoriul statului respectiv.37

37 Ovidiu Ţinca – Drept social european, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 53.

31


2. Regulamentul nr. 2434/92

Regulamentul nr. 2434/92 din 27 iulie 1992 a perfecţionat mecanismul instituit prin Regulamentul nr. 1612/68. Astfel, articolul 15 al Regulamentului 1612/68, cum a fost reformulat de Regulamentul 2434/92, obligă serviciile specializate din fiecare stat membru să trimită în mod periodic serviciilor specializate din celelalte state membre, precum şi Biroului european de coordonare38 informaţii privind:

a) ofertele de locuri de muncă susceptibile să fie ocupate de resortisanţii altor state membre;

b) ofertele de locuri de muncă adresate statelor membre;c) cererile de locuri de muncă depuse de persoanele ce au declarat în mod

formal că doresc să lucreze în alt stat membru;d) informaţii, pe regiuni şi ramuri de activitate, privind solicitanţii de

locuri de muncă care s-au declarat în mod efectiv dispuşi să ocupe un loc de muncă în altă ţară.

De asemenea, articolul 16 în redactarea Regulamentului nr. 2434/92 impune ca orice ofertă de locuri de muncă adresată serviciilor de ocupare ale unui stat membru să fie comunicată şi analizată de serviciile de ocupare competente ale statelor membre în cauză.

Discriminările de orice fel trebuie să fie înlăturate, indiferent de sursa acestora: reglementări legale sau clauze ale contractelor colective sau individuale. Curtea de Justiţie a accentuat asupra acestei idei atunci când s-a pronunţat asupra Regulamentului Uniunii Cicliste Internaţionale, şi anume asupra dispoziţiilor referitoare la compunerea echipelor de sportivi. Ea a reiterat, cu acest prilej, că interdicţia discriminărilor bazate pe cetăţenie „se impune nu numai acţiunii autorităţilor publice, ci şi, în aceeaşi măsură, reglementărilor de altă natură ce vizează să reglementeze, într-o manieră colectivă, munca salariată” (cazul Walrave şi Koch nr. 36/74).

Secţiunea a III-aLibertatea în procesul angajării

38 Conform Deciziei Comisiei 2003/8/CE, Biroul european de coordonare (redenumit „Biroul de coordonare EURES”) supervizează respectarea dispoziţiilor părţii a II din Regulamentul nr. 1612/ 68 şi ajută reţeaua europeană de servicii de ocupare EURES să-şi îndeplinească activităţile.

32


Libertatea în procesul angajării e prevăzută în Titlul I (art. 1-6) al regulamentului nr. 1612/68, care a intrat în vigoare la 8 noiembrie 1968.

Beneficiază de dispoziţiile acestui act comunitar resortisanţii unui stat membru, indiferent de reşedinţa acestora, care vor să exercite o activitate salariată pe teritoriul altui stat membru, precum şi familiile lor. Astfel, orice cetăţean al unui stat membru are dreptul să desfăşoare o activitate, ca persoană angajată, pe teritoriul unui alt stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 1).

Un stat membru nu poate discrimina, în mod deschis sau voalat, pe cetăţenii altui stat membru prin limitarea cererilor şi ofertelor de angajare (art. 3 alin. 1) sau prin stabilirea unor proceduri speciale de recrutare sau prin împiedicarea prin orice alte mijloace a recrutării lucrătorilor nerezidenţi (art. 3, alin. 2).

De asemenea, nu trebuie impuse restricţii prin număr sau procentaj cetăţenilor străini ce urmează a fi angajaţi, în nici o activitate şi în nici un domeniu (art. 4).

Conform art. 5 din regulamentul 1612/68, resortisantul unui stat membru, care caută un loc de muncă pe teritoriul altui stat membru, primeşte aceeaşi asistenţă ca cea pe care birourile privind forţa de muncă a acelui stat o acordă propriilor resortisanţi aflaţi în căutarea unui loc de muncă.

Unele state pot, totuşi, să permită impunerea unor condiţii nerezidenţilor legate de cunoştinţele lingvistice cerute de natura postului ce urmează a fi ocupat (art. 3 alin. 1).

Secţiunea a IV-a Egalitatea de tratament

Egalitatea de tratament pentru cetăţenii statelor membre care exercită o activitate salariată cu cetăţenii statului membru de primire este garantată atât de art. 39 TCE, cât şi de regulamentul 1612/68.

În Titlul II al Regulamentului nr. 1612/68 (art. 7-9) se regăsesc dispoziţii privind angajarea şi egalitatea de tratament.

Conform art. 7 alin. 1, „un lucrător care are cetăţenia unui stat membru nu poate, pe teritoriul altui stat membru, să fie tratat în mod diferit faţă de lucrătorii acelui stat pe temeiul cetăţeniei cu privire la oricare din condiţiile de muncă, şi în special în ceea ce priveşte remuneraţia, concedierea, ca şi în situaţiile în care ar fi şomer, reinstalat sau reangajat”.

Acest articol acoperă toate formele de discriminare, directă sau indirectă.Curtea de Justiţie are o jurisprudenţă constantă în privinţa aplicării principiului

egalităţii de tratament a lucrătorilor migranţi cu cei naţionali, respectând ferm

33

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________dispoziţiile art. 7 din regulamentul 1612/68 din 15 octombrie 1968, în ceea ce priveşte înlăturarea discriminărilor de tratament, inclusiv cele disimulate. Astfel, Curtea de Justiţie a considerat că este contrară art. 39 TCE condiţia de a avea domiciliul în ţară, impusă de legislaţia austriacă conducătorilor de întreprinderi care desfăşoară activităţi artizanale, comerciale sau industriale39. Situaţia este similară şi cu o lege spaniolă care impune directorilor şi administratorilor societăţilor de securitate de a locui în Spania40. Prin hotărârea Schumacker41, Curtea de Justiţie a arătat că dispoziţia naţională care stabileşte o distincţie bazată pe criteriul domiciliului este, în principal, defavorabilă cetăţenilor celorlalte state membre, pentru că cei care nu au domiciliul pe teritoriul unui stat anume sunt, de regulă, lucrătorii migranţi. Situaţia este diferită dacă o asemenea condiţie se bazează pe considerente obiective, independente de cetăţenia lucrătorului şi proporţionale cu obiectivul legitim urmărit prin legislaţia naţională42.

Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene rezultă că o dispoziţie din dreptul naţional al statelor membre trebuie considerată indirect discriminatorie dacă este susceptibilă, prin chiar natura sa, să afecteze mai mult lucrătorii migranţi decât pe cei naţionali şi să-i defavorizeze în special pe primii43.

Egalitatea de tratament presupune şi egalitate în privinţa accesului la un loc de muncă. Dar, pentru a ocupa un loc de muncă, lucrătorul migrant trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii prevăzute de legislaţia naţională, ca şi lucrătorul provenind din statul de primire. O problemă esenţială, în acest sens, este recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi calificărilor profesionale. Recunoaşterea reciprocă a diplomelor permite lucrătorilor comunitari să se angajeze ca salariaţi şi să presteze servicii în celelalte state membre ale Comunităţii.

Prin dispoziţiile incluse în Titlul II al Regulamentului 1612/68 şi care se adaugă celor din Tratatul CEE (art. 7, 48, 52 şi 59), se desfiinţează orice discriminare bazată pe cetăţenie între lucrătorii statelor membre. Principiul fundamental al nediscriminării se adaugă, deci, celui al libertăţii de circulaţie. Prin el se explică, de fapt, întinderea regulii liberului acces la angajare.

Nediscriminarea, egalitatea completă a cetăţenilor Uniunii, a făcut obiectul unei bogate activităţi de interpretare a Curţii de Justiţie. Astfel, ea priveşte o activitate profesională oarecare. Ea se aplică tuturor celor care doresc să exercite în Uniune o activitate salariată, prestări servicii sau să se stabilească din raţiuni profesionale.

De asemenea, nediscriminarea priveşte atât pe cetăţenii unui stat membru cât şi pe străini. Dacă un cetăţean al unui stat a obţinut o diplomă într-un alt stat al

39 Hotărârea din 7 mai 1998, în cauza 350/96.40 C.J.C.E., hotărârea din 20 octombrie 1998, în cauza 114/97.41 Hotărârea din 14 februarie 1995, în cauza 279/93.42 C.J.C.E., hotărârea din 15 ianuarie 1998, în cauza 15/96.43 Francis Lefebvre, Memento pratique, Communaute europeenne 2000-2001, Ed. Francis Lefebure, 1999, p. 282.

34

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________Uniunii şi revine în ţara sa de origine, lui nu i se poate opune o reglementare naţională care n-ar fi opozabilă unui locuitor al unei alte ţări a Uniunii. Este necesară, în mod evident, o armonizare a valorii şi nivelului diplomelor.

În sfârşit, jurisprudenţă a atenţionat asupra cauzelor indirecte de discriminare, care pot fi disimulate de alte condiţii ţinând, de exemplu, de reşedinţă (cazul R. /Italiană c. Comisie Nr. 13/83). De aceea, s-a arătat necesitatea îndepărtării oricăror dispoziţii chiar nebazate pe cetăţenie, care au ca efect (principal sau exclusiv) îndepărtarea cetăţenilor altor state membre.

1. Domeniul profesiilor reglementate

În principiu, în domeniul profesiilor reglementate, lucrătorul comunitar nu se poate prevala de diploma obţinută în statul de origine pentru a desfăşura aceeaşi activitate într-un alt stat membru. Pentru a ameliora această situaţie, care împiedică realizarea principiului liberei circulaţii a forţei de muncă, au fost adoptate mai multe directive în domeniul comerţului, al industriei, artizanatului şi al sănătăţii care să dea posibilitatea recunoaşterii diplomelor. Aceste directive sectoriale urmăresc armonizarea reglementărilor din statele membre, constituind dreptul aplicabil diferitor profesii în cadrul aplicării principiului libertăţii de circulaţie, al dreptului de sejur şi al liberei prestări de servicii. Pentru unele activităţi doar exercitarea efectivă a profesiei a fost armonizată (cum este activitatea în transporturi, de pildă), dar pentru altele, cum este de pildă sectorul sănătăţii, armonizarea este mult mai profundă, mergând până la recunoaşterea mutuală a diplomelor la medici, dentişti şi veterinari.

Profesiunile liberale sunt primele dintre aceste profesii reglementate, dar ele se găsesc, de asemenea, şi în sectoarele comerciale sau artizanale. Migrantul comunitar nu poate să acceadă la profesia reglementată în statul de primire dacă el nu posedă sau nu obţine diploma naţională cerută.

Principiile comune ale recunoaşterii reciproce trebuie să fie respectate de statele de primire.

În ceea ce priveşte certificatele şi documentele probatorii44, autorităţile statului de primire trebuie, ca principiu, să răspundă atestărilor eliberate de autorităţile din statul de origine şi nu trebuie să ceară atestări imposibil de obţinut în acest stat sau atestări care ar conduce la o dublă întrebuinţare.45

La 7 iunie 1999, Consiliul şi Parlamentul European au adoptat directiva 99/42/CE referitoare la instituirea unui mecanism de recunoaştere a diplomelor necesare pentru activităţile profesionale acoperite de directivele de liberalizare şi pentru completarea sistemului general de recunoaştere a diplomelor, care trebuia transpusă în dreptul statelor membre până la 31 iulie 2001. Directiva a stabilit crearea

44 Absenţa condamnării, lipsa falimentul şi onorabilitatea.45 Augustin Fuerea, op. cit., p. 152.

35

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________unui mecanism de recunoaştere a diplomelor46 pentru profesiunile din comerţ şi artizanat, ca şi pentru unele servicii, care nu intră în sistemul general de recunoaştere a diplomelor. Ea se aplică lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea într-un alt stat membru în calitate de salariaţi sau prestează o activitate independentă. Ea mai vizează facilitarea prestărilor de servicii şi a posibilităţilor de stabilire într-un alt stat membru, atunci când sunt cerute de către legislaţiile naţionale, anumite calificări pentru conducătorii şi cadrele cu funcţii superioare.

Directiva 1999/42 şi-a propus să abroge 35 de directive sectoriale adoptate între anii 1962 şi 1982, menţinând însă principiul potrivit căruia are loc recunoaşterea de către statul membru de primire a experienţei profesionale obţinută într-un alt stat membru, când activitatea respectivă a fost prestată un anumit număr de ani. Prin directiva 1999/42 s-a instituit o comparaţie a cunoştinţelor şi competenţelor, atestate prin diplome, certificate sau alte titluri, unui resortisant al unui stat membru cu cunoştinţele şi competenţele cerute de dispoziţiile naţionale din statul primitor. În cazul în care există o diferenţă substanţială, statul membru de primire trebuie să ofere solicitantului posibilitatea de a demonstra că are cunoştinţele cerute. Regula este că se lasă solicitantului posibilitatea de a alege între un stagiu de adaptare şi o probă de aptitudini. Prin derogare de la această regulă, statul membru respectiv poate cere persoanei în cauză fie un stagiu, fie o probă, atunci când aceasta urmează să exercite activităţi profesionale, ca lucrător independent sau în calitate de conducător al unei întreprinderi, pentru care se cere cunoaşterea şi aplicarea regulilor naţionale specifice, în măsura în care cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli sunt necesare şi pentru cetăţenii proprii care vor să desfăşoare aceleaşi activităţi.

Cu privire la alte calificări s-a instituit un sistem de recunoaştere reciprocă a diplomelor, prin adoptarea directivei Consiliului 89/48 din 21 decembrie 1988 referitoare la un sistem general de recunoaştere a diplomelor din învăţământul superior cu o durată de cel puţin trei ani47, completată apoi prin directiva 92/51 cu privire la diplomele, titlurile sau certificatele eliberate la absolvirea formării profesionale din învăţământul secundar sau post-secundar de cel puţin un an şi care permite exercitarea, cu titlu independent sau în calitate de salariat, unei profesii reglementate într-un stat membru de primire48, (modificată prin directiva 97/3 8/CE din 20 iunie 1997 - publicată în J.O.C.E. 1997 L 184 şi prin directiva 2001/19/CE din 14 mai 2001 a Parlamentului European şi a Consiliului, publicată în J.O.C.E. nr. L 206 din 31 iulie 2001). Conform acestor reglementări comunitare, în situaţia în care accesul la o profesie sau la exercitarea acesteia este condiţionată de posesia unei diplome, a unui certificat sau a unei atestări de competenţă, statul primitor nu poate

46 Publicată în J.O.C.E. nr. L 201 din 31 iulie 1999.47 J.O.C.E. 1989 L 19.48 J.O.C.E. 1992 L 209.

36

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________împiedica lucrătorul provenit dintr-un alt stat membru, pe motivul lipsei calificării, să exercite acea profesie în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii proprii, dacă solicitantul posedă o diplomă eliberată de un alt stat membru valabilă pentru a o exercita pe teritoriul său. Această regulă generală nu împiedică un stat membru să ceară, în anumite cazuri prevăzute de directive, de la solicitant să urmeze un stagiu de adaptare sau să îl supună la o probă de aptitudini, pentru a remedia inegalităţile substanţiale care eventual există în domeniul respectiv. Opţiunea între stagiul de adaptare şi proba de aptitudini aparţine lucrătorului comunitar migrant, cu excepţia situaţiei în care statul de primire consideră că profesia respectivă necesită cunoaşterea precisă a dreptului naţional, elementul esenţial şi constant al profesiei fiind consilierea şi asistenţa în domeniul dreptului naţional. Într-o asemenea situaţie, statul membru de primire poate impune ori stagiul de adaptare, ori proba de aptitudini, dacă nu se opune Comisia. Trebuie menţionat că directivele 89/48 şi 92/51 nu se aplică profesiilor care fac obiectul armonizării specifice. De asemenea, aceste două directive comunitare nu modifică regulile profesionale şi nici nu împiedică aplicarea prevederilor art. 39 paragraful 4 TCE. Comisia nu are competenţa de a omologa sau recunoaşte diplome sau alte titluri profesionale, statele membre având deplina competenţă de a reglementa accesul şi exercitarea activităţilor profesionale pe teritoriile proprii49. Tot statele membre ale Comunităţii sunt acelea care stabilesc condiţiile de formare, nivelul minim al calificării profesionale, precum şi utilizarea titlului profesional. De asemenea, statele membre pot accepta accesul la profesii reglementate titularilor de diplome obţinute în state terţe, dar recunoaşterea acestor diplome nu leagă celelalte state membre50.

Directivele 89/48 şi 92/51 nu împiedică statele membre să impună concursul la angajare, cu condiţia ca acesta să nu reprezinte o discriminare deghizată51. În consecinţă, lucrătorul migrant este obligat să participe la concurs, chiar dacă în statul de origine i se recunoaşte calificarea profesională.

Cererea adresată pentru exercitarea unei profesii reglementate trebuie soluţionată de organul competent în termen de cel mult 4 luni, iar hotărârea acestuia poate fi atacată cu recurs jurisdicţional în dreptul intern al statului de primire52.

2. Profesiile nereglementate

49 Francis Lefebvre, op. cit., p. 284.50 C.J.C.E., hotărârea din 9 februarie 1984, în cauzele 319/92 şi 154/93; hotărârea din 7 aprilie 1995 în cauza Iriart.51 Francis Lefebvre, op. cit., p. 284.52 Art. 8 paragraful 2 al directivei 89/48 şi art. 12 paragraful 2 al directivei 92/51.

37


În ceea ce priveşte profesiile nereglementate, calificarea profesională este stabilită de angajator. Totuşi, dată fiind dificultatea pe care o poate întâmpina lucrătorul migrant în recunoaşterea calificării pe care o posedă datorită dificultăţilor de comparaţie, Comisia publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene tabloul comparativ al unui număr de 200 de profesii de muncitor calificat din 19 sectoare de activitate (hoteluri-restaurante, reparaţii auto, construcţii, electricitate-electronică, agricultură, confecţii îmbrăcăminte, industria metalurgică, industria textilă, comerţ, bănci-asigurări, chimie, agroalimentaţie, turism, transporturi, lucrări publice, arte grafice şi media, industria lemnului, siderurgie şi oţelărie, industria pielii).

3. Recunoaşterea diplomelor academice

Recunoaşterea diplomelor academice urmăreşte să permită accesul la cursuri universitare în alte state membre decât cel de origine. În acest domeniu, competenţa aparţine statelor membre, Comunitatea, pe baza art. 149 TCE, doar încurajând recunoaşterea reciprocă a diplomelor universitare şi a perioadelor de studii53. În acest sens, Comisia a elaborat programele Socrates şi Leonardo, instituind în acelaşi timp, bănci de date şi reţele de informare (reţeaua NARIC), precum şi sistemul de transfer a creditelor academice (Ects), care facilitează şi încurajează recunoaşterea reciprocă a perioadelor de studii şi a diplomelor.

S-a pus problema dacă un stat membru poate condiţiona autorizarea utilizării titlurilor universitare obţinute în alte state membre. Prin hotărârea Kraus54, CJCE a decis că o asemenea autorizare nu este oprită prin art. 39 şi 43 TCE, dacă procedura de autorizare urmăreşte să verifice regularitatea emiterii diplomei. De asemenea, Curtea de Justiţie a considerat că procedura, într-un asemenea caz, trebuie să fie accesibilă şi să nu implice taxe excesive. Decizia prin care se refuză autorizarea trebuie să fie susceptibilă de o cale de atac jurisdicţională, iar persoana interesată trebuie să aibă posibilitatea de a afla motivele deciziei de respingere a cererii sale.

Considerând că este o chestiune prejudicială de interpretare a art. 39 TCE, Curtea de Justiţie a decis că în situaţia în care accesul la o profesie salariată este condiţionată, într-un stat membru, de posesia unei diplome naţionale sau a unei diplome străine recunoscută ca echivalentă, principiul liberei circulaţii a lucrătorului impune ca decizia prin care s-a refuzat unui lucrător comunitar echivalarea diplomei obţinute într-un alt stat membru al Comunităţii, al cărui cetăţean este, să poată fi susceptibilă de un recurs jurisdicţional prin care să se

53 Art. 149 paragraful 2 TCE: „Acţiunea comunităţii vizează:- dezvoltarea dimensiunii europene în educaţie, îndeosebi prin învăţarea şi difuzarea limbilor statelor membre; - favorizarea mobilităţii studenţilor şi profesorilor, inclusiv încurajând recunoaşterea academică a diplomelor şi perioadelor de studii;54 Hotărârea din 31 martie 1993, în cauza 19/92.

38

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________verifice legalitatea deciziei în raport cu dreptul comunitar55. Hotărârea în cauză, referindu-se la dreptul unui antrenor de fotbal de a profesa în Franţa pe baza unei diplome obţinute într- un alt stat membru, are o semnificaţie generală, deoarece nu se limitează doar la diplomele universitare, aşa cum face directiva 89/48. Curtea de Justiţie a reţinut, în motivarea deciziei, că dreptul individual la libera circulaţie poate fi valorificat pe baza principiului general al dreptului comunitar, rezultat din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, consacrat în art. 6 şi 13 al Convenţiei europene privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, conform căruia trebuie să existe un recurs de natură jurisdicţională împotriva oricărei decizii a unei autorităţi naţionale prin care este refuzat beneficiul unui drept56.

Secţiunea a V-aCondiţiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naţionali

Condiţiile de muncă egale cu ale lucrătorilor naţionali în privinţa salarizării, a desfacerii contractului de muncă şi a reangajării după perioada de şomaj, au fost interpretate extensiv de către Curtea de Justiţie. Astfel, s-a considerat că serviciul militar efectuat de lucrătorul migrant în statul de origine trebuie luat în considerare, conform legislaţiei statului unde lucrează, la stabilirea vechimii în muncă, în condiţii identice ca şi pentru lucrătorul naţional care îşi satisface serviciul militar în statul de origine57.

În cauza Marsman58, Curtea de Justiţie a apreciat că o lege care interzice concedierea invalizilor se aplică şi lucrătorilor comunitari, deşi legea respectivă îi excludea pe străini de la beneficiul prevederilor sale. Interdicţia discriminării în ceea ce priveşte condiţiile de muncă se referă şi la protecţia specială în domeniul desfacerii contractului de muncă, pe care legile statului membru o acordă unor categorii specifice de lucrători din motive cu caracter social. Egalitatea de tratament s-a concretizat, într-un alt caz59, în aplicarea dispoziţiilor legii privind persoanele handicapate faţă de fiul, devenit major, al unui lucrător migrant.

Restricţiile impuse de lege privind durata limitată a contractelor de muncă încheiate de universităţile italiene cu lectorii de limbi străine provenind din alte state membre au fost considerate discriminări interzise de normele comunitare60. 55 Hotărârea din 15 octombrie 1987, în cauza 222/86 - Heylens.56 Francis Lefebvre, op. cit., p. 285.57 CJ.C.E., hotărârea din 12 martie 1998, în cauza 187/96 - Comisia/Grecia.58 Hotărârea din 13 februarie 1972, în cauza 44/72.59 Hotărârea din 11 aprilie 1973, în cauza 76/72 - Midiei.60 C.J.C.E., hotărârile din 30 mai 1989 (cauza 33/88 - Allue), 2 august 1993 (cauzele 259, 331, 332/91 - Allue şi Coonan), 20 octombrie 1993 (cauza 272/92 - Spotti).

39


În hotărârea Scholz61, Curtea de Justiţie a considerat că este o discriminare de tratament faptul că unei persoane care a lucrat o perioadă în cadrul unei funcţii publice într-un stat membru nu i se consideră acea perioadă ca vechime pentru a putea ocupa postul de agent public într-un alt stat membru.

Art. 7 al regulamentului 1612/68 nu permite autorităţilor unui stat membru să refuze beneficiul unei burse, pentru a urma studiile într-un alt stat membru, unui lucrător care prestează o activitate salariată pe teritoriul primului stat membru, dar care are cetăţenia unui stat membru terţ, pe motivul că lucrătorul respectiv nu are cetăţenia statului unde lucrează şi îşi are reşedinţa. Acordul bilateral între două state membre, prin care beneficiul burselor revine cetăţenilor acestor state, nu poate constitui un obstacol pentru aplicarea principiului egalităţii de tratament între lucrătorii naţionali şi cei comunitari stabiliţi pe teritoriul unuia din cele două state membre62.

Indemnizaţia acordată lucrătorului la desfacerea contractului de muncă trebuie interpretată în sensul că aceasta intră în condiţiile de muncă, fără să aibă vreo importanţă dacă indemnizaţia se plăteşte în baza unei obligaţii legale sau contractuale. În consecinţă, luarea în consideraţie, la plata acestei indemnizaţii, a criteriului domiciliului lucrătorului într-un alt stat membru reprezintă o discriminare prohibită de art. 7 al regulamentului 1612/6863.

Curtea de Justiţie a statuat că regulamentul 1612/68 urmăreşte să asigure, în fiecare stat membru, lucrătorilor provenind din alte state membre un tratament nediscriminatoriu în raport cu lucrătorii naţionali, impunând aplicarea regulilor naţionale în privinţa condiţiilor de muncă64.

Principiul nediscriminării, aşa cum este enunţat în art. 48 TCE şi în regulamentul 1612/68, se referă la raporturile juridice care, având în vedere locul unde au fost stabilite sau unde îşi produc efectele, pot fi localizate pe teritoriul Comunităţii65.

Tot în materia egalităţii de tratament, a fost adoptată directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 a Consiliului, referitoare la crearea unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în domeniul locurilor de muncă şi al muncii 66. Directiva stabileşte în art. l cadrul general pentru evitarea discriminărilor bazate pe religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Este considerată discriminare directă situaţia în care o persoană este tratată de o manieră mai puţin favorabilă decât alta aflată într-o situaţie comparabilă, datorită motivelor arătate în art. 1. Discriminarea poate fi indirectă atunci când o dispoziţie, un criteriu sau

61 Hotărârea din 23 februarie 1994, în cauza 419/92.62 C.J.C.E., hotărârea din 27 septembrie 1988, în cauza 235/73, Rec. p. 153.63 C.J.C.E., hotărârea din 12 februarie 1974, în cauza 152/73, Rec. p. 153.64 Hotărârea din 24 aprilie 1980, în cauza 110/79, Rec. p. 1445.65 C.J.C.E., hotărârea din 12 iulie 1984, în cauza 237/83, Rec. p. 3153.66 Publicată în J.O.C.E., nr. L 303 din 2 decembrie 2000.

40

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________o practică aparent neutră este susceptibilă să aducă un dezavantaj unei persoane datorită motivelor menţionate în art. 1.

Dispoziţiile directivei 2000/78 se aplică tuturor persoanelor încadrate în sectorul public şi în cel privat, avându-se în vedere67:

a) condiţiile de acces la un loc de muncă sau la o activitate nesalarizată, inclusiv condiţiile de selecţie şi de recrutare;

b) accesul la toate tipurile şi la toate nivelurile de orientare profesională şi de formare profesională; condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile de salarizare şi de concediere;

c) afilierea sau înscrierea într-o organizaţie a lucrătorilor sau patronilor.

Secţiunea a VI-aAvantajele sociale şi fiscale

Art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 din 15 octombrie 1968 acordă lucrătorului migrant aceleaşi avantaje sociale şi în domeniul taxelor ca şi acelea ale lucrătorilor naţionali. Termenul "avantaje sociale" a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Comunităţii în cel mai larg sens, acoperind şi drepturi care nu erau direct legate de contractul de angajare (cazul Fiorini Nr. 32/ 75).

Trebuie însă precizat că de aceste avantaje, conform art. 39 TCE şi art. 2 şi 5 din regulamentul 1612/68, beneficiază doar lucrătorii care prestează efectiv o muncă, nu şi persoanele care se deplasează în alte state membre pentru a căuta un loc de muncă, care se bucură de egalitate de tratament doar în privinţa accesului la un loc de muncă68. Curtea de Justiţie a hotărât că lucrătorul comunitar migrant îşi păstrează statutul în situaţia în care raportul de muncă încetează din iniţiativa sa pentru a urma cursuri de zi, dacă există o legătură între activitatea sa profesională anterioară şi studiile pe care le urmează, astfel că poate fi beneficiarul unei burse69.

De avantaje sociale beneficiază şi familia lucrătorului, finanţarea studiilor pentru copilul acestuia, de pildă, constituind un avantaj social în înţelesul art. 7, paragraful 2 al regulamentului 1612/68. Într-o asemenea situaţie, copilul se poate prevala de aceste dispoziţii pentru a obţine o bursă de studii, în aceleaşi condiţii ca cele pe care trebuie să le îndeplinească un copil al unui lucrător naţional70.

67 Art. 3 al directivei 2000/78 din 27 noiembrie 2000.68 C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987, în cauza 316/85 – Lebon.69 Hotărârea din 27 septembrie 1988, în cauza 235/87 - Matteucci. 70 C.J.C.E., hotărârea din 26 februarie 1992, în cauza 3/90.

41


Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat un înţeles larg, favorabil lucrătorilor, noţiunii de avantaj social71, considerând că este vorba de avantajele care sunt legate de un contract de muncă, sunt recunoscute în general lucrătorilor naţionali, având în vedere calitatea lor de lucrători sau faptul că îşi au domiciliul pe teritoriul naţional. Extinderea acestor avantaje lucrătorilor provenind din alte state membre este de natură să faciliteze mobilitatea lor în interiorul Comunităţii72. Trebuie menţionat că noţiunea de avantaj social, în sensul regulamentului 1612/68 se deosebeşte de cea de prestaţie de securitate socială, în sensul regulamentului 1408/71.

Constituie, de pildă, un avantaj social acordarea tarifului preferenţial la preţurile de transport pe căile ferate, rezervate în general cetăţenilor proprii în vederea încurajării natalităţii. În hotărârea Cristini73, Curtea de Justiţie a decis că art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 trebuie interpretat în sensul că avantajele sociale vizate de această dispoziţie includ şi carnetul de reducere la preţul transportului, eliberat de organismul naţional al căilor ferate familiilor cu membri numeroşi, chiar dacă acest carnet nu a fost solicitat decât după decesul lucrătorului, dacă familia respectivă rămâne pe teritoriul statului membru unde lucrătorul şi-a exercitat activitatea. În general, avantajele sociale acordate familiilor numeroase din statele membre constituie avantaje de care trebuie să beneficieze şi familiile lucrătorilor provenind din alte state membre74.

Printre avantajele sociale de care beneficiază lucrătorii comunitari migranţi se află aplicarea regimului naţional de garantare a minimului necesar pentru asigurarea mijloacelor de existenţă75, alocaţia pentru persoanele handicapate76, alocaţia acordată la naştere77, ajutoarele de înmormântare78.

Regimul limbii folosite în materie judiciară într-un stat membru a fost considerat un avantaj social, Curtea de Justiţie considerând că un cetăţean luxemburghez aflat în Belgia are dreptul să ceară, în aceleaşi condiţii ca şi un cetăţean belgian, ca limba de procedură să fie germana. Curtea a explicat că principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, aşa cum rezultă din art. 39 TCE şi în special din regulamentul 1612/68 impune ca unui lucrător, cetăţean al unui stat membru care domiciliază pe teritoriul altui stat membru să i se recunoască, în aceleaşi condiţii ca şi lucrătorilor naţionali, dreptul de a cere ca procedura penală angajată împotriva lui să se desfăşoară într-o altă limbă decât cea pe care o

71 Francis Lefebvre, op. cit., p. 287.

72 Hotărârile din 30 septembrie 1975, în cauza 32/75 - Cristini; 31 mai 1979, în cauza 207/78 - Even; 14 ianuarie 1982, în cauza 65/81 - Reina; 17 aprilie 1986, în cauza 59/85 - Reed.73 Hotărârea din 30 septembrie 1975, în cauza 32/75, Rec. p. 1985.74 C.J.C.E., hotărârea din 29 octombrie 1988, în cauza 185/96 -Comisia/Grecia.75 C.J.C.E., hotărârile din 27 martie 1985, în cauza 149/83 - Hoeckx şi din 27 martie 1985, în cauza 122/84 - Scriven.76 C.J.C.E., hotărârea din 27 mai 1993, în cauza 310/91 - Schmid.77 C.J.C.E., hotărârea din 10 martie 1993, în cauza 111/91 -Comisia/Luxemburg.78 C.J.C.E., hotărârea din 23 mai 1996, în cauza 237/94 - O'Flynn.

42

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________foloseşte în mod obişnuit procedura. O asemenea posibilitate, care contribuie de o manieră importantă la integrarea muncitorului migrant şi a familiei sale în mediul respectiv şi la realizarea obiectivului liberei circulaţii a lucrătorilor, intră în noţiunea de avantaj social, în sensul art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/6879.

În virtutea art. 7, paragraful 2 din regulamentul 1612/68, statul membru care acordă permisiunea concubinului unui lucrător naţional, provenind din alt stat membru, de a se stabili pe teritoriul său nu poate să refuze acordarea aceluiaşi avantaj lucrătorilor migranţi proveniţi din alte state membre80.

Aşadar, avantajele sociale acordate lucrătorului comunitar migrant pot fi81:- avantaje sociale care au conţinut afectiv sau psihologic cum sunt: dreptul de sejur al concubinei, dreptul de a cere desfăşurarea procedurii judiciare într-o altă limbă decât se desfăşoară aceasta în mod obişnuit, etc.;- avantaje sociale care au un conţinut financiar, care pot consta în primirea unor sume de bani sau în exonerarea de a face unele plăţi.

În prima categorie intră: ajutorul acordat pentru întreţinere şi pentru formare în vederea urmării unor studii universitare menite să ducă la o calificare profe-sională; ajutorul acordat pentru acoperirea cheltuielilor necesare studiilor în cazul studenţilor şi al elevilor; alocaţia de educaţie destinată să compenseze cheltuielile de familie; alocaţia de aşteptare prevăzută în favoarea tinerilor care solicită un loc de muncă; prestaţia socială menită să asigure un minim al mijloacelor de existenţă; prestaţia vărsată lucrătorilor agricoli al căror contract de muncă a încetat datorită lăsării în pârloagă a terenurilor de fostul angajator; venitul garantat persoanelor vârstnice de către legislaţia statului membru; alocaţia pentru handicapatul adult. Exonerarea de anumite plăţi poate consta în: eliberarea unui carnet de reducere a biletelor de transport pentru familiile numeroase, măsurile destinate să asigure reclasarea socială a persoanelor handicapate, împrumuturi fără dobândă acordate la naştere de către instituţiile publice de credit etc.

Acordarea acestor avantaje sociale are loc, de cele mai multe ori, în urma verificărilor de către autorităţile administrative competente a documentelor privind situaţia personală a persoanei în cauză. Deşi autorităţile administrative şi judiciare ale unui stat membru nu sunt obligate, pe baza dreptului comunitar, să considere echivalente actele de stare civilă eliberate de autorităţile competente ale altui stat membru, Curtea de Justiţie a decis respectarea certificatelor şi actelor privind starea persoanei emise de autorităţile competente ale altor state membre, afară de cazurile în care indicii concrete conduc la o altă concluzie în cazul respectiv82.

Statul membru nu poate condiţiona acordarea unui ajutor social, în sensul art. 7 paragraful 2 din regulamentul 1612/68, de stabilirea reşedinţei pe teritoriul său83.

79 Hotărârea din 11 iulie 1985, în cauza 137/84, Rec. p. 268.80 C.J.C.E., hotărârea din 17 aprilie 1986, în cauza 59/85.81 Bernard Teysste, op. cit., p. 125-126.82 C.J.C.E., hotărârea din 2 decembrie 1997, în cauza C-336/94, Rec., p. 6761.83 C.J.C.E., hotărârea din 27 noiembrie 1997, în cauza C-57/96 - H. Meints.

43


Curtea de Justiţie a considerat că Marele Ducat de Luxemburg a încălcat aceste dispoziţii atunci când a pus condiţia reşedinţei pentru acordarea alocaţiilor de naştere şi de maternitate84. De asemenea, Belgia nu a respectat aceleaşi prevederi, atunci când a stabilit o anumită durată a reşedinţei pentru lucrătorii proveniţi din alte state membre pentru a acorda alocaţiile pentru persoanele handicapate, venitul garantat persoanelor vârstnice şi venitul minim necesar mijloacelor de existenţă85. Acordarea unui avantaj social nu poate fi condiţionată de stabilirea reşedinţei efective pe teritoriul unui stat membru un anumit număr de ani dacă o asemenea condiţie nu este prevăzută pentru cetăţenii acelui stat membru86.

În privinţa avantajelor fiscale, Curtea de Justiţie a statuat că art. 39 paragraful 2 TCE împiedică statele membre ca legislaţia lor fiscală să prevadă ca impozitul pe salariu, reţinut la sursă, să fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil atunci când acesta îşi are reşedinţa doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat. Statul membru nu a respectat dispoziţiile art. 39 paragraful 2 TCE şi art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 când a menţinut în vigoare dispoziţii în virtutea cărora excedentul din impozitul reţinut pe salariu unui resortisant al unui stat membru, care a avut reşedinţa pe teritoriul naţional unde a exercitat o activitate salariată doar o parte a anului fiscal, nu poate fi restituit87.

În general, în materie fiscală, art. 39 TCE nu limitează prerogativa unui stat membru de a fixa condiţiile de impozitare a salariilor obţinute pe teritoriul său de către persoanele care nu sunt rezidenţi în acel stat, decât în situaţiile în care situaţia acestora este comparabilă cu cea a rezidenţilor88. Aşadar, statul membru poate stabili impozite mai mari pe salariile lucrătorilor care ocupă un loc de muncă pe teritoriul său, dar nu şi-au stabilit acolo reşedinţa.

Secţiunea a VII-aAccesul în şcolile de pregătire profesională sau în casele de

pensionari

Art. 7 paragraful 3 al regulamentului 1612/68 stipulează că se acordă lucrătorilor migranţi accesul, în aceleaşi condiţii cu ale lucrătorilor autohtoni, în şcolile de pregătire profesională sau în casele de pensionari.

84 Hotărârea din 10 martie 1993, în cauza 11/1/91.85 C.J.C.E., hotărârea din 10 noiembrie 1992, în cauza 326/90.86 C.J.C.E., hotărârea din 6 iunie 1985, în cauza 157/84.87Hotărârile din 8 mai 1990, în cauza 175/88 - Biehl; 26 octombrie 1995, în cauza 151/94 - Comisia/Luxemburg.88 Francis Lefebvre, op. cit., p. 288.

44


Curtea de Justiţie a decis că universităţile nu pot fi considerate şcoli profesionale89, în sensul art. 7 paragraful 3 al regulamentului 1612/68, dar studiile universitare care pregătesc o calificare pentru o profesie, meserie ori muncă specifică sau conferă o aptitudine specială pentru a exercita o asemenea profesie, meserie sau muncă, ţin de formarea profesională90.

Noţiunea de formare profesională, la care face referire art. 150 TCE91, cuprinde toate formele de învăţământ, fără a ţine seama de vârsta lucrătorului sau de nivelul de formare92.

În afara unor studii speciale, care urmăresc mai degrabă aprofundarea cunoştinţelor generale deja dobândite decât accesul la o activitate profesională, studiile universitare îndeplinesc condiţiile cerute pentru a fi considerate ca făcând parte din formarea profesională, s-a arătat, în hotărârea Blaizot, în legătură cu studiile de medicină veterinară, de pildă93.

În hotărârea Gravier, Curtea de Justiţie a decis că accesul la formarea profesională nu poate fi discriminatoriu pentru lucrătorii comunitari migranţi, astfel că prevederea legislaţiei belgiene prin care se impune plata unei taxe de înscriere de către studenţii provenind din alte state membre, în timp ce această condiţie nu este cerută studenţilor proveniţi din rândul cetăţenilor belgieni, constituie o discriminare bazată pe naţionalitate94.

Secţiunea a VIII-aDrepturi sindicale; drepturi de reprezentare şi management

Conform art. 8 din Regulamentul nr. 1612/68, un lucrător migrant are dreptul la tratament egal în ceea ce priveşte apartenenţa la sindicate şi exerciţiul 89 Hotărârea din 21 iunie 1988, în cauza 197/86.90 Hotărârea din 21 iunie 1988, m cauza 197/86; hotărârea din 27 septembrie 1998, în cauza 263/86.91 Art. 150 TCE are următorul cuprins:1. „Comunitatea pune în aplicare o politică de formare profesională, care sprijină şi completează acţiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilităţile statelor membre in privinţa conţinutului şi organizării formării profesionale.2. Acţiunea Comunităţii vizează:- să faciliteze adaptarea la mutaţiile industriale, îndeosebi prin formarea şi reconversia profesională;- să amelioreze formarea profesională iniţială şi formarea continuă m scopul facilitării inserţiei şi reinserţiei profesionale pe piaţa muncii;- să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze mobilitatea formatorilor şi a persoanelor aflate în formare şi îndeosebi a tinerilor;- să stimuleze cooperarea în materia formării între instituţiile de învăţământ sau de formare profesională şi întreprinderi;- să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţe asupra chestiunilorcomune sistemelor de formare ale statelor membre.92 Hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 293/83 - Gravier.93 Hotărârea din 2 februarie 1988, în cauza 24/86.94 Hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 293/83.

45

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________drepturilor derivând din aceasta. El poate fi exclus de la „conducerea organismelor guvernate de dreptul public şi de la posesia unui oficiu guvernat de dreptul public”, dar el poate fi ales în organismele reprezentative ale lucrătorilor existente în astfel de întreprinderi.

Dispoziţia art. 8 a regulamentului 1612/68 „se opune ca o legislaţie naţională să refuze lucrătorilor străini dreptul la vot la alegerile membrilor unei camere profesionale, la care ei sunt afiliaţi în mod obligatoriu şi la care trebuie să cotizeze, care este însărcinată cu apărarea intereselor lucrătorilor afiliaţi şi care exercită o funcţie consultativă în domeniul legislativ”95.

Excluderea lucrătorului comunitar migrant de la participarea gestionării organismelor de drept public şi de la exercitarea unei funcţii de drept public, conform art. 8 a regulamentului 1612/68, nu urmăreşte să excludă lucrătorii proveniţi din alte state membre de la unele locuri de muncă, ci doar să nu permită prestarea unor activităţi care implică participarea la exercitarea puterii publice96.

Excluderea participării lucrătorului comunitar migrant de la gestiunea organismelor de drept public şi de la exercitarea unei funcţii de drept public, prevăzută de art. 8 a regulamentului 1612/68 a fost interpretată ca o interdicţie de participare la rezolvarea conflictelor de muncă97, în calitate de arbitru.

Secţiunea a IX-aAccesul la locuinţă

Un lucrător imigrant se bucură de toate drepturile şi beneficiile acordate lucrătorilor naţionali în domeniul locuinţelor, incluzând proprietatea locuinţei necesare (art. 9 al Regulamentului 1612/68).

Lucrătorul provenit dintr-un alt stat membru se bucură de toate drepturile şi de toate avantajele acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţa, inclusiv dreptul de a se înscrie, în regiunea unde lucrează, pe lista celor care solicită locuinţă. În această situaţie, familia lucrătorului, deşi rămasă în statul de provenienţă, este considerată ca fiind rezidentă în statul de primire, în măsura în care lucrătorii din statul naţional beneficiază de o prezumţie analoagă.

Interpretând art. 9 al regulamentului 1612/68, Curtea de Justiţie a decis că dispoziţiile din legislaţia statului grec care impun lucrătorilor proveniţi dintr-un alt stat membru de a prezenta acte juridice referitoare la bunurile imobiliare, care nu se

95 C.J.C.E., hotărârea din iulie 1991, în cauza 213/90.96 C.J.C.E., hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79.97 Francis Lefebvre, op. cit., p. 291.

46

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________cer lucrătorilor naţionali, sunt contrare principiului dreptului de liberă circulaţie al lucrătorilor comunitari prevăzut de art. 39 TCE98.

Secţiunea a X-aMembrii de familie ai lucrătorului migrant

Titlul III al Regulamentului Nr. 1612/68 (art. 10-12) conţine dispoziţii privind membrii de familie ai lucrătorului migrant. Pe lângă cele amintite mai înainte, mai putem reţine pe cele referitoare la:

1. Rezidenţă

Membrii familiei unui lucrător au dreptul să se instaleze ei înşişi cu lucrătorul migrant (care trebuie să fie un cetăţean al Uniunii), indiferent de cetăţenia lor (art. 10(1).

Statelor membre li se cere să faciliteze admiterea oricărui membru de familie dacă "el este dependent de lucrător (...) sau trăieşte sub acelaşi acoperiş în ţara de unde vine" (art. 10 par. 2).

Acest drept se naşte din cel al lucrătorului, fiind, în consecinţă, un drept derivat99, legat de dreptul lucrătorului izvorât din dispoziţiile regulamentului 1612/68100.

Regulamentul 1612/68 se referă la familia lucrătorului, astfel că din aceasta fac parte, conform art. 10 paragraful l, soţul şi copiii până la vârsta de 21 de ani, sau care se află în întreţinerea lucrătorului, precum şi ascendenţii lucrătorului sau ai soţului care sunt întreţinuţi de aceştia.

În scopul ca familia să se poată instala cu lucrătorul, acesta trebuie să aibă la dispoziţie locuinţa considerată ca normală pentru lucrătorii naţionali în regiunea în care el este angajat (art. 10, paragraful 3).

Curtea de Justiţie a considerat că o locuinţă poate fi considerată normală pentru a primi o familie dacă este alcătuită din încăperi distincte101.

Dreptul de a-l urma pe lucrătorul comunitar migrant de către familia sa se materializează prin dreptul de a intra în statul în care lucrătorul prestează munca, dreptul de sejur în acel stat şi dreptul de a locui acolo. Membrii de familie pot părăsi statul de origine pe baza cărţii de identitate sau a paşaportului şi pot intra în statul membru pe baza aceloraşi documente. Nu este necesară o viză de intrare,

98 Hotărârea din 30 mai 1989, în cauza 305/87 - Comisia/Grecia.99 C.J.C.E., hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 267/83, Rec. p. 567.100 C.J.C.E., hotărârea din 27 octombrie 1982, în cauzele 35 şi 36/82, hotărârea din 18 octombrie 1990, în cauzele 297/88 şi 197/89. 101 Hotărârea din 13 februarie 1985, cauza 267/83.

47

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________decât, în unele cazuri, în care membrii de familie nu deţin cetăţenia unui stat membru al Comunităţii.

2. Angajare

Dreptul soţului şi al copiilor care nu au împlinit vârsta de 21 ani sau care se află în întreţinerea unui lucrător provenit dintr-un stat membru care exercită o activitate salariată sau nesalariată, de a accede la toate activităţile salariate pe teritoriul aceluiaşi stat, chiar dacă nu au cetăţenia unui stat membru, este prevăzut de art. 11 al regulamentului 1612/68. În consecinţă, persoana provenind dintr-un stat terţ, căsătorită cu un lucrător venind dintr-un stat membru, nu poate invoca dispoziţiile art. 11 al regulamentului 1612/68 dacă lucrătorul în cauză nu şi-a exercitat niciodată dreptul la liberă circulaţie în interiorul comunităţii102.

Conform art. 11, soţia(ul) lucrătorului migrant şi copiii sub 21 de ani sau aflaţi în întreţinere au dreptul să desfăşoare orice activitate ca persoană angajată pe întreg teritoriul statului respectiv, chiar dacă ei nu sunt cetăţenii nici unui alt stat membru.

Trebuie precizat că art. 11 al regulamentului 1612/68 „nu conferă membrilor de familie ai lucrătorului migrant un drept de sejur autonom, ci doar un drept de a exercita orice activitate salariată pe întreg teritoriul acelui stat103". Aşadar, art. 11 nu constituie baza juridică a unui drept de sejur independent de condiţiile stabilite în art. 10 a regulamentului 1612/68.

3. Accesul copiilor la cursurile de pregătire profesională şi ucenicie

Copiii unui cetăţean al unui stat membru care este sau a fost angajat pe teritoriul altui stat membru vor fi admişi în învăţământul general, la cursurile de ucenicie şi profesionale în aceleaşi condiţii cu cele ale cetăţenilor acelui stat, dacă copiii respectivi îşi au rezidenţa pe teritoriul său (art. 12).

În interpretarea acestui articol, CJCE a decis că un copil al lucrătorului migrant are dreptul la un tratament naţional cu privire la toate formele învăţământului de stat, chiar dacă părintele lucrător a fost pensionat sau a decedat în acel stat (cazul Comisie c. Belgia, Nr. 42/87).

Curtea a mers chiar mai departe în cazul Moritz (Nr. 390/87). Având în vedere necesitatea unei continuităţi în educaţia copiilor, nu se va considera că se pierde statutul de „copil din familie” ce beneficiază de prevederile Regulamentului 1612/68 doar pentru faptul că familia sa s-a reîntors în statul de origine.

102 C.J.C.E., hotărârea din 5 iunie 1997, în cauza C-64/96 şi C-65/96.103 C.J.C.E., hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 267/83.

48


Totuşi, trebuie reţinut, în general, aşa cum a decis şi Curtea (cazul Lebon Nr. 316/85), că membrii familiei unui lucrător sunt numai indirect beneficiari ai dreptului la tratament egal acordat lucrătorului conform art. 7 alin. 2 al regulamentului 1612/68. Avantajele sociale pot fi acordate membrilor de familie conform acestui articol doar ca avantaje ale lucrătorului. Aceasta este o distincţie de fineţe, dar una destul de importantă104.

Tot pe baza interpretării oferite de Curtea de Justiţie, a fost asigurată libera circulaţie studenţilor în spaţiul comunitar (cazurile Gravier nr. 293/83, Forcheri nr. 15/82, Blaizot nr. 24/86 ş.a.).

Art. 12 al regulamentului 1612/68 acoperă toate formele de învăţământ, inclusiv cursurile de ştiinţe economice universitare şi studiile profesionale post secundare urmate într-o şcoală tehnică superioară105, precum şi măsurile prevăzute de legislaţia statului membru prin care persoanele handicapate pot să-şi formeze sau să îşi amelioreze aptitudinile pentru a ocupa un loc de muncă106. Copiii admişi în instituţiile de învăţământ din statul membru unde lucrează sau a lucrat părintele trebuie să se afle într-o situaţie de egalitate cu copiii cetăţeni ai statului respectiv, care să cuprindă ansamblul drepturilor care decurg din admiterea lor la studii.107

Egalitatea copiilor lucrătorilor migranţi se manifestă nu numai pe teritoriul statului membru de primire, ci şi atunci când aceştia urmează studii în alte state membre sau chiar în statul ai căror cetăţeni sunt. Astfel, fiica unui lucrător italian angajat în Germania are dreptul la ajutorul de formare prevăzut de legea germană, chiar dacă ea urmează studiile în Italia108.

4. Accesul membrilor de familie la avantaje sociale

Accesul membrilor de familie la avantaje sociale a fost recunoscut de Curtea de Justiţie. Este vorba de familia admisă să se instaleze împreună cu lucrătorul comunitar pe teritoriul altui stat membru, compusă din soţ, descendenţii sub vârsta 21 ani sau aflaţi în întreţinere, precum şi ascendenţii aflaţi în întreţinerea lucrătorului109.

Din jurisprudenţa CJCE rezultă următoarele110:a) pentru finanţarea studiilor, copilului lucrătorului migrant nu i se poate

impune condiţia reşedinţei în statul de primire, dacă această condiţie nu este cerută şi cetăţenilor proprii111;

104 J. Steiner, Textbook on EEC Law, Blackstone Press Limited, London, 1991, p.140.105 C.J.C.E., hotărârea din 15 martie 1989, în cauzele 389/87 şi 300/87.106 C.J.C.E., hotărârea din 11 aprilie 1973, în cauza 76/72, Rec., p. 457107 C.J.C.E., hotărârea din 29 ianuarie 1975, în cauza 68/74, Rec. p. 109.108 C.J.C.E., hotărârea din 13 noiembrie 1990, în cauza 308/89 – Diter.109 C.J.C.E., hotărârea din 13 februarie 1985, în cauza 267/83.110 Bernard Teyssie, op. cit., p. 129-130.111 C.J.C.E., hotărârea din 8 iunie 1999, în cauza C-337/97, Rec. p. 3289.

49


b) calitatea de persoană aflată în întreţinerea lucrătorului migrant depinde numai de existenţa susţinerii din partea acestuia, fără să fie necesar să se demonstreze că persoana întreţinută nu este în măsură să-şi subvenţioneze nevoile112;

c) nu prezintă importanţă cetăţenia soţului, a copilului sau a persoanei aflată în întreţinere113;

d) nu prezintă importanţă dacă membrul de familie are reşedinţa în statul membru în care lucrătorul migrant de care depinde îşi desfăşoară activitatea profesională sau continuă să locuiască în statul de origine114;

e) acordarea unui avantaj social sau fiscal membrilor de familie ai lucrătorului migrant nu depinde de existenţa unei convenţii de reciprocitate între cele două state115;

f) avantajul social sau fiscal se acordă membrilor de familie chiar şi după decesul lucrătorului migrant116;

g) fiind un drept derivat din dreptul recunoscut lucrătorului comunitar, dreptul membrilor de familie la avantajele sociale şi fiscale vizate de art. 7 paragraful 2 al regulamentului 1612/68 implică dreptul lucrătorului de a se prevala de acest text117;

h) deoarece dreptul de sejur al membrilor de familie ia naştere din dreptul lucrătorului de a presta munca în alt stat membru, nu pot fi recunoscute membrilor de familie decât acele avantaje sociale şi fiscale de care beneficiază şi lucrătorul comunitar118.

Secţiunea a XI-aDreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după

desfăşurarea unei activităţi salariate în acel stat

Cetăţenii Uniunii pot fi în anumite perioade neangajaţi. Pot fi, de aceea, privaţi de dreptul de a se deplasa şi de a rezida în ţările ce constituie Uniunea?

112 C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987, ta cauza 316-85.113 C.J.C.E., hotărârea din 27 mai 1993, în cauza C-310/91.114 C.J.C.E., hotărârea din 8 iunie 1999, în cauza C-337/97.115 C.J.C.E., hotărârea din 12 iulie 1984, în cauza 261/83, Rec. p. 3199.116 C.J.C.E., hotărârea din 30 septembrie 1975, ta cauza 32/75, Rec. p. 1085.117 C.J.C.E., hotărârea din 25 iunie 1987, ta cauza C-131/96, Rec. p. 3659. 118 C.J.C.E., hotărârea din 18 iunie 1987, ta cauza 316/85.

50


Articolul 48 alin. 3 lit. d al Tratatului CEE recunoaşte dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat după ce un lucrător a fost angajat în acesta.

Regulamentul nr. 1251/70 a detaliat conţinutul acestui drept. În cuprinsul acesteia se prevede dreptul lucrătorului şi al familiei sale de a rămâne permanent în statul în care el a lucrat în cazul pensionării, incapacităţii sau, pentru familie, al morţii lucrătorului.

Sunt incluse, de asemenea, dispoziţii speciale pentru lucrătorul „frontalier”, adică acela care trăieşte într-un stat şi lucrează în altul adiacent.Membrii familiei lucrătorului vor avea dreptul să rezideze în mod permanent atunci când sunt îndeplinite o serie de condiţii.

Directiva 2004/38 cuprinde şi ea în cadrul Capitolului IV dispoziţii referitoare la dreptul de şedere permanentă.

Regula generală pe care ea o introduce pentru cetăţenii Uniunii Europene şi membrii familiilor lor este aceea conform căreia cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv (art. 16 alin. 1). Dispoziţia amintită se aplică şi în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de absenţe de durată mai lungă datorate serviciului militar obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum sarcina sau naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, sau mutare în interes de serviciu în alt stat membru sau într-o ţară terţă. O dată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi (art. 16 alin. 3 şi 4).

Reformulând într-un sens mai larg dispoziţiile din Regulamentul nr. 1251/70 (prin enumerarea şi a persoanelor care exercită o activitate independentă), art. 17 al Directivei 2004/38 prevede că dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de cinci ani de şedere dacă:

a) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă, în momentul în care încetează să lucreze, au împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru respectiv pentru pensia pentru limită de vârstă sau lucrătorii care încetează să exercite o muncă salariată pentru a se pensiona înainte de limita de vârstă, cu condiţia să fi lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cele douăsprezece luni precedente şi să-şi fi avut reşedinţa acolo pe o perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani.

51


b) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi au avut reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani şi au încetat lucrul din cauza unei incapacităţi permanente de muncă. Dacă această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale, care îndreptăţeşte persoana respectivă la o indemnizaţie plătită integral sau parţial de o instituţie a statului membru gazdă, nu se impune nici o condiţie privind durata şederii.

Condiţiile privind durata şederii şi a activităţii prevăzute la lit. a) şi b) nu se aplică dacă lucrătorul sau persoana care exercită o activitate independentă are un soţ/soţie sau un partener care este resortisant al statului membru gazdă sau şi-a pierdut naţionalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu lucrătorul sau persoana care exercită o activitate independentă.

c) Salariaţii sau persoanele care exercită o activitate independentă şi care, după trei ani de muncă şi şedere neîntreruptă în statul membru gazdă, lucrează ca angajaţi sau persoane care exercită o activitate independentă în alt stat membru, dar îşi păstrează reşedinţa în statul membru gazdă în care se întorc de obicei în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.

În mod extensiv, perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător la oficiul de plasare a forţelor de muncă competent, perioadele în care persoana nu a lucrat din motive independente de voinţa sa, precum şi absenţele de la lucru şi încetarea lucrului datorită unei boli sau accident se consideră perioade de muncă.

Indiferent de naţionalitate, membrii de familie ai unui salariat sau ai unei persoane care exercită o activitate independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă au dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul salariat sau persoana care exercită o activitate independentă a dobândit dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv.119

Totodată, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un stat membru sunt îndreptăţiţi să se angajeze sau să exercite o activitate independentă în statul respectiv (art. 23).

În mod similar art. 3 al regulamentului nr. 1251/70, şi în aceleaşi condiţii enumerate în acesta, alin. 4 al art. 17 al directivei 2004/38 prevedea acordarea dreptului de şedere permanentă membrilor familiilor salariaţilor sau persoanelor care exercită o activitate independentă şi care decedează în timpul perioadei de activitate dar înainte de a dobândi statutul de rezident permanent în statul membru gazdă. Astfel, membrii familiei dobândesc dreptul de şedere permanentă în statul respectiv, dacă:

a. în momentul decesului, salariatul sau persoana care a exercitat o activitate independentă îşi avusese reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de doi ani neîntrerupţi, sau

119 Nicolae Voiculescu, op. cit. p. 93.

52


b. decesul a fost urmarea unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, sau

c. soţul/soţia care a supravieţuit şi-a pierdut naţionalitatea statului membru respectiv prin căsătoria cu salariatul sau persoana care a exercitat o activitate independentă.

Din punct de vedere administrativ, statele membre urmează să elibereze, la cerere, cetăţenilor Uniunii îndreptăţiţi la şedere permanentă un document care să ateste şederea permanentă.

În schimb, pentru membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, dar sunt îndreptăţiţi la şedere permanentă, se eliberează un permis de şedere permanentă, care se reînnoieşte automat la fiecare zece ani (art. 20).

Toţi cei care în temeiul Directivei 2004/38 îşi au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru gazdă beneficiază de tratament egal cu cel al resortisanţilor statului respectiv. Totuşi, nu există obligaţia statului gazdă de a acorda dreptul la asistenţă socială în timpul primelor trei luni de şedere şi nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru formare profesională, constând în burse studenţeşti sau credite studenţeşti unor persoane altele decât lucrătorii, persoanele care exercită o activitate independentă, persoanele care îşi menţin acest statut şi membrii familiilor acestora (art. 24).

Astfel reglementat, dreptul de şedere permanentă are menirea de a întări sentimentul cetăţeniei în cadrul Uniunii Europene şi este perceput ca un element cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă, de altfel, unul dintre obiectivele fundamentale ale Uniunii.

Directiva 2004/38 nu prevede în mod explicit abrogarea Regulamentului nr. 1251/70. Ca atare, prevederile celor două acte comunitare urmează a fi avute în vedere în mod corelativ.

Secţiunea a XII-aAngajarea în administraţia publică

53


Articolul 45 din Tratatul de la Roma120 exclude activităţile care presupun, chiar cu titlu ocazional, exercitarea autorităţii publice. Într-o manieră similară, art. 48 alin. 4 al TCEE, statele membre pot refuza sau restrânge accesul la locurile de muncă din domeniul administraţiei publice pe temeiul cetăţeniei lucrătorului.

Curtea de Justiţie a ţinut să se pronunţe interpretând acest text. În interpretarea sa, se referă şi la cea dată articolului 39, în care noţiunea de locuri de muncă în administraţia publică a fost limitată la anumite activităţi din administraţie, care presupun o participare la "puterea publică". Soluţiile date în temeiul celor două texte sunt strămutate. Astfel, se poate desprinde un principiu cu două elemente121.

Principiul este cel al interpretării restrictive a acestui articol derogator.Primul corolar constă în a nu recunoaşte participarea la autoritatea publică decât dacă activitatea în cauză permite deţinerea unui segment din imperium. Trebuie să se poată pune în acţiune „prerogativele exorbitante ale dreptului comun, privilegiile puterii publice, puterile de coerciţie care se impun cetăţenilor”. Aceasta nu se referă decât la acea condiţie care poate fi stabilită de un stat membru în legătură cu cetăţenia celor care-l slujesc. Trebuie să se facă distincţie între asistenţa, colaborarea sau participarea unui funcţionar la autoritatea publică şi capacitatea de a sancţiona. Ceea ce interesează este exercitarea autorităţii publice, oricare ar fi natura relaţiei profesionale sau de lucru. Accesul la funcţiile din învăţământ, de exemplu, nu a fost considerat ca intrând în reglementarea articolului 39.

Cel de-al doilea corolar este acela de a nu lua în considerare decât activităţile prin care se participă, în mod efectiv, la exercitarea autorităţii publice. Articolul 45 din Tratat conduce la refuzul excluderii din dreptul comunitar al oricărei profesii pe motiv că membrii săi pot, în mod ocazional, să fie însărcinaţi de imperium. O apropiere globală de sectorul economic ar fi condamnabilă. Profesia de avocat este un bun exemplu, pentru că avocaţii pot fi determinaţi să completeze o jurisdicţie şi, în acest caz, să participe la exercitarea autorităţii publice. Această activitate trebuie să fie lăsată spre exercitare naţionalilor, dar străinii trebuie să poată exercita profesia de avocat, fără, totuşi, să poată participa la o jurisdicţie. Trebuie, deci, să se disocieze activităţile care permit exercitarea unei profesii.122

Datorită gradului mare de generalitate al acestei prevederi, Curtea de Justiţie a fost nevoită deci, să se pronunţe în mai multe rânduri asupra sa.

Astfel, în cazul Sotgiu (Nr. 152/73) s-a arătat că excepţia prevăzută în art. 48 alin. 4 nu se aplică tuturor locurilor de muncă din administraţia publică. Ea se aplică numai anumitor activităţi, aflate în legătură cu exerciţiul autorităţii de stat. În viziunea Curţii, activităţile respective trebuie să implice în mod necesar participarea la exerciţiul drepturilor conferite de dreptul public şi să se refere la activităţi ce vizează salvgardarea intereselor generale ale statului. Mai mult, excepţia se aplică numai condiţiilor privind accesul în domeniul respectiv. Ea nu 120 Şi art. 32 din Tratatul asupra S.E.E.121 Corelării.122 Augustin Fuerea, op. cit., p. 42.

54

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________permite existenţa unor condiţii discriminatorii în angajare o dată ce lucrătorului i s-a acceptat accesul la locul de muncă respectiv.

Clarificări în interpretarea textului amintit au fost aduse cu ocazia dezbaterilor prilejuite de cazul Comisie c. Belgia (Nr. 149/79). Conceptul de administraţie publică este, conform Curţii un concept comunitar. El se aplică numai exerciţiului autorităţii oficiale şi are în vedere numai lucrătorii şi funcţiile care urmăresc apărarea intereselor generale ale statului.

În aplicarea acestui criteriu, derogarea prevăzută de art. 48(4) va fi de uz limitat aplicându-se, deci, posturilor care solicită din partea persoanelor care le ocupă o loialitate specială către stat, cum sunt funcţiile judecătoreşti, eşaloanele superioare ale administraţiei de stat, forţele armate şi poliţia.

Articolul 48 alin. 4 trebuie să fie analizat împreună cu art. 55 al TCEE care prevede că libertatea de stabilire permisă de dreptul comunitar nu se va aplica activităţilor care au legătură, chiar şi ocazional, cu exerciţiul autorităţii de stat.

CJCE a promovat concepţia funcţională a noţiunii de loc de muncă în administraţia publică, conform căreia trebuie făcută distincţia între sarcinile care revin administraţiei publice propriu-zise şi „activităţile care nu sunt asimilabile funcţiilor tipice ale administraţiei publice, dar care ţin, din contră, prin natura lor, de domeniul de aplicare a tratatului”123. În consecinţă, aplicarea art. 39 paragraful 4 depinde de chestiunea de a şti dacă locurile de muncă în cauză „sunt sau nu caracteristice activităţilor specifice ale administraţiei publice, aşa cum este aceasta învestită în exercitarea puterii publice şi cu responsabilitatea apărării intereselor generale ale statului”124.

În hotărârea Reyness125, referindu-se la noţiunea de putere publică, Curtea de Justiţie a considerat că aceasta constă în autoritatea ce decurge din suveranitatea statului şi care implică facultatea de a folosi privilegiile puterii publice şi puterea de constrângere faţă de cetăţeni.

Se pare că în concepţia Curţii de Justiţie condiţia de exercitare a puterii publice şi participarea la apărarea intereselor generale trebuie îndeplinite cumulativ126.

Curtea de Justiţie a statuat că există un interes legitim al statelor membre de a păstra pentru proprii cetăţeni un ansamblu de locuri de muncă care au legătură cu exercitarea puterii publice şi cu apărarea intereselor generale127. În aceeaşi hotărâre, Curtea de Justiţie a subliniat necesitatea de a evita ca dispoziţiile comunitare referitoare la libertatea de circulaţie a lucrătorilor din toate statele membre să fie limitate prin interpretarea noţiunii de administraţie publică doar prin prisma dreptului naţional şi, în acest fel, aplicarea regulilor comunitare să sufere un eşec128. În consecinţă, pentru a stabili noţiunea de loc de muncă în administraţia publică, 123 Hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79 - Comisia/Belgia, în Rec. p. 1035.124 Hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79125 C.J.C.E., hotărârea din 21 iunie 1974, în cauza 2/74.126 Hotărârile din 30 mai 1989, cauza 33/88 - Allue şi 3 iulie 1986, în cauza 66/85 - Lawrie-Blum.127 Hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79.128 Hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79.

55

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________trebuie aplicată regula generală, conform căreia recurgerea la dispoziţiile din dreptul intern, inclusiv la cele constituţionale, pentru a restrânge aplicarea dreptului comunitar, nu poate fi admisă pentru că ar aduce atingere unităţii şi eficacităţii acestuia129, astfel că noţiunea de funcţionar în administraţia publică trebuie să fie interpretată şi aplicată în mod uniform în întreaga Comunitate.

Curtea de Justiţie a considerat că participarea directă sau indirectă la exercitarea puterii publice şi la activităţi care urmăresc apărarea intereselor generale ale statului ori ale altor colectivităţi publice implică din partea titularilor o legătură specială de solidaritate cu statul sau colectivitatea respectivă, existând o reciprocitate de drepturi şi obligaţii care constituie fundamentul cetăţeniei130. În consecinţă, Curtea de Justiţie nu a admis ca doar lucrătorii naţionali să poată fi angajaţi în sectoarele publice de cercetare, învăţământ, sănătate, transportul terestru, poştă şi telecomunicaţii, precum şi în cele ce ţin de serviciile de distribuire a apei, gazului şi electricităţii131. Natura juridică a raportului dintre administraţia publică şi lucrător nu prezintă importanţă, deoarece noţiunea de administraţie publică, în sensul art. 39 paragraful 4 TCE se defineşte prin conţinutul funcţiilor exercitate132. Prin mai multe hotărâri133, Curtea de Justiţie a decis că doar exercitarea efectivă a puterii publice şi atribuirea de responsabilităţi în vederea apărării intereselor generale ale statului intră în sfera art. 39 paragraful 4 TCE134. În acest fel, nu este funcţionar public profesorul din învăţământul secundar, lectorul universitar, infirmierul.

Comisia a sprijinit poziţia Curţii de Justiţie, susţinând, într-un Comunicat din 18 martie 1988, că derogarea prevăzută în art. 39 paragraful 4 TCE vizează funcţiile specifice statului, forţelor armate, poliţiei şi altor forţe de ordine, magistraturii, administraţiei fiscale şi diplomaţiei135. Intră, de asemenea, în sfera administraţiei publice, locurile de muncă din ministerele statului, din guvernele regionale, din colectivităţile teritoriale, din băncile centrale în măsura în care este vorba de funcţionari care exercită activităţi bazate pe puterea juridică publică a statului sau a unei persoane morale de drept public, cum sunt elaborarea unor acte juridice, punerea în executare a acestor acte şi controlul aplicării lor136.

Totodată, Comisia a menţionat şi activităţi care, deşi se desfăşoară în sfera serviciilor publice, nu intră sub incidenţa art. 39 paragraful 4 TCE, putând fi prestate şi de lucrătorii comunitari migranţi, cum sunt: transporturile publice, distribuirea electricităţii şi a gazului, companiile aeriene şi de navigaţia maritimă, poşta şi telecomunicaţiile, posturile de radio, serviciile agenţiilor de sănătate

129 Hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79.130 Hotărârea din 17 decembrie 1980, în cauza 149/79.131 Hotărârea din 2 iulie 1996, în cauza C-473/93, în Rec. p. 3207.132 C.J.C.E., hotărârea din 12 februarie 1974, cauza 152/73, în Rec. p. 153.133 Hotărârile din 3 iulie 1986, în cauza 66/85; 27 noiembrie 1991, în cauza C-4/91; 30 mai 1989, în cauza 33/88.134 Bernard Teyssie, op. cit., p.87.135 Comunicatul din 18 martie 1988, J.O.C.E., nr. C 72, din 18 martie 1988.136 Hotărârea din 13 iulie 1993, în cauza 42/92 - Thojssen.

56

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________publică, învăţământul de stat, cercetarea în scopuri civile desfăşurată în instituţii publice.

Curtea de Justiţie a considerat că locurile de muncă în care activităţile normale precumpănesc, nu sunt cele vizate de art. 39 paragraful 4 TCE, în schimb pot fi incluse în această categorie locurile de muncă „de controlor şef de birou tehnic, controlor principal, controlor de lucrări,..., paznic de noapte al administraţiei comunale a oraşului Bruxelles, ca şi cea de arhitect al administraţiilor comunale din Bruxelles şi Anderlecht”137. Statul francez a fost condamnat de Curtea de Justiţie138

pentru că art. L 809 şi L 792 din Codul de sănătate publică cere ca infirmierii titulari din spitalele publice să aibă cetăţenie franceză.

Curtea de Justiţie, considerând că un profesor stagiar „funcţionar revocabil”, nu este vizat de art. 39 paragraful 4, nu a luat în considerare argumentul potrivit căruia, în Germania, profesorul stagiar beneficiază de prerogativele puterii publice ţinând cursuri, notând elevii şi participând la hotărârea de trecere a acestora în clasele superioare, astfel că acesta urmăreşte, prin activitatea sa, apărarea intereselor generale ale statului139.

Merită a fi subliniată modificarea făcută în statutul general al funcţionarilor din Finlanda140, prin legea nr. 91-715 din 26 iulie 1991, conform căreia resortisanţii statelor membre pot accede la locurile de muncă ale căror atribuţii sunt separabile de exerciţiul suveranităţii sau nu participă direct sau indirect la exerciţiul prerogativelor puterii publice. Pe de altă parte, Tribunalul administrativ Lyon a anulat o decizie administrativă care admitea candidatura unui cetăţean belgian la un concurs de psiholog teritorial, considerând că nefiind inclus în decretul nr. 94-163 din 16 februarie 1964 care autorizează resortisanţii comunitari să ocupe anumite locuri de muncă în administraţie, decizia respectivă n-a respectat statutul general al funcţionarilor, care nu este incompatibil cu art. 39 din Tratatul CE141.

Având în vedere practica răspândită printre statele membre de a exclude pe cei ce nu-i sunt cetăţeni de la un număr mare de profesii în administraţia de stat, Comisia Europeană a publicat în 1988 o Notă prin care a propus anumite sectoare de angajare ce urmează a fi considerate „suficient de îndepărtate de activităţile specifice sferei publice astfel cum le-a definit Curtea Europeană şi care nu ar putea fi acoperite decât în cazuri rare de excepţia din art. 48 alin. 4”.

Acestea cuprind:• serviciile privind îngrijirea sănătăţii publice;• predarea în instituţiile de învăţământ ale statului;• cercetare în domenii nemilitare în instituţii publice;• organisme publice responsabile cu prestarea serviciilor comerciale.

137 Hotărârea din 13 iulie 1993, în cauza 42/92.138 C.J.C.E., hotărârea din 3 iunie 1986, în cauza 307/84 - Comisia/Franţa139 Hotărârea din 3 iulie 1986, în cauza 66/85 - Lewrie-Blum.140 Legea 83-634 din 13 iulie 1983.141 Francis Lefebvre, op. cit. p. 294.

57


Trebuie totuşi să subliniem că prin dispoziţiile privind cetăţenia comunitară introduse prin Tratatul de la Maastricht şi dezvoltate prin Tratatul de la Amsterdam, nu puţini teoreticieni şi practicieni ai dreptului consideră că excepţia prevăzută „la art. 48 alin. 4, expresie a unei concepţii mai tradiţionale privind noţiunea de loialitate faţă de stat, va diminua ca importanţă”. Şi aceasta pentru că se consideră că există o contradicţie între art. 48 alin. 4 şi derularea unui proces tot mai complex de integrare europeană.

Secţiunea a XIII-aRestricţii ale dreptului de intrare şi dreptului de şedere pe

motive de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică

Articolele 48 alin. 3 şi 56 ale TCEE prevăd posibilitatea limitării liberei circulaţii a lucrătorilor. După ce defineşte libertatea de circulaţie, art. 48 alin. 3 precizează că ea „implică dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică, de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute”.

Articolul 56 prevede că „prescripţiile referitoare la libertatea de stabilire nu prejudiciază aplicabilitatea dispoziţiilor legislative regulamentare şi administrative prevăzând un regim special pentru cetăţenii străini şi justificat de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică”. Alineatul 2 dispune că „înaintea expirării perioadei de tranziţie, Consiliul adoptă directive pentru coordonarea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative precitate”.

Acest text a stat la baza adoptării Directivei 64/221 privind coordonarea măsurilor speciale aplicate străinilor în domeniul deplasării şi rezidenţei, justificate de raţiuni de ordine publică, securitate publică şi sănătate publică şi care privesc toţi cetăţenii statelor membre care exercită sau intenţionează să exercite o activitate profesională, indiferent dacă este o activitate salariată sau independentă. Această directivă este abrogată, începând cu data de 30 aprilie 2006, de către Directiva 2004/38, care, la Capitolul VI instituie noile standarde în materie.

Scopul directivei este dublu. Pe de o parte, ea stabileşte principiile pe baza cărora un stat poate refuza intrarea sau rezidenţa acelora care, în alte condiţii ar fi eligibili, pe temeiul ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice. În al doilea rând, ea stabileşte o serie de garanţii procedurale care trebuie să fie respectate de autorităţile competente atunci când se pune problema excluderii unor străini pe baza unuia din motivele amintite.

În timp ce noţiunile de securitate publică şi sănătate publică nu au ridicat probleme de interpretare, înţelesul şi scopul noţiunii de ordine publică au necesitat interpretarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Astfel, în cazul Rutili (Nr.

58

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________36/75) Curtea a decis că restricţiile pe acest temei nu pot afecta dreptul unui cetăţean al unui stat membru de a intra pe teritoriul altui stat membru, să rămână şi să circule în acesta decât dacă prezenţa sa constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă pentru ordinea publică. Curtea a adăugat că această abordare constituie o aplicare a principiilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului (1950), conform căreia nu vor fi aplicate restricţii privind drepturile prevăzute în art. 8-11 pe temeiul securităţii naţionale şi siguranţei publice decât dacă acestea ar fi necesare pentru protecţia acestor interese într-o societate democratică142. Restricţiile fac deci subiectul principiului proporţionalităţii.

Directiva 2004/38 porneşte de la ideea conform căreia expulzarea cetăţenilor Uniunii şi a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau securitate publică este o măsură care poate afecta grav persoane care, folosindu-se de drepturile şi libertăţile conferite de Tratat, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă. Domeniul de aplicare al unor asemenea măsuri ar trebui prin urmare să fie limitat, în conformitate cu principiul proporţionalităţii, evocat de jurisprudenţă.

În consecinţă, cu cât este mai mare gradul de integrare al cetăţenilor Uniunii şi al membrilor familiilor lor în statul gazdă, cu atât ar trebui să fie mai mare gradul lor de protecţie împotriva expulzării. În acest sens, o măsură de expulzare îndreptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii care au locuit mulţi ani pe teritoriul statului membru gazdă, în special dacă s-au născut şi şi-au avut reşedinţa acolo întreaga lor viaţă, ar trebui să se ia numai în circumstanţe excepţionale, dacă există motive imperative ce ţin de securitatea publică (Preambul, alin. 24).

Directiva 2004/38 stabileşte un număr de circumstanţe în care măsurile luate pe temeiul ordinii publice sau securităţii publice nu vor fi justificate:

a) ele pot fi invocate pentru a sluji unor scopuri economice (art. 27 alin. 1);

b) măsurile luate din motive de ordine publică sau securitate publică respectă principiul proporţionalităţii şi se bazează exclusiv pe conduita personală a individului în cauză. Dar, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie în cazul Van Duyn (Nr. 41/74), acest comportament nu trebuie să fie ilegal pentru a justifica excluderea străinilor, atât timp cât statul a arătat explicit că el consideră activităţile respective ca fiind „social dăunătoare” şi a luat măsuri administrative pentru a le neutraliza.

De asemenea, condamnările penale anterioare nu constituie motive în sine pentru luarea unor asemenea măsuri (art. 27 alin. 2);

c) nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii, cu excepţia cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de securitate publică, definite de statele membre, dacă acesta:

142 Este vorba despre următoarele drepturi: respectul vieţii private şi familiale, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, libertatea de opinie.

59


- şi-a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau- este minor, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul

copilului, conform Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 20 noiembrie 1989.

Cât priveşte excepţia bazată pe sănătatea publică, singurele boli care justifică măsuri de restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial epidemic, conform definiţiei din documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau boli parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică resortisanţilor din statul membru gazdă. În plus, bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu constituie motive expulzare de pe teritoriul respectiv (art. 29).

Directiva 2004/38 stabileşte, totodată, dispoziţii menite să protejeze pe cei care vor să-şi valorifice drepturile de intrare şi de şedere în statele membre. Acestea se referă la :

a) Notificarea deciziilorPersoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie

adoptată în situaţia sa, astfel încât să poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia (art. 30 alin.1).

b) Motivarea deciziilorPersoanele interesate sunt informate în mod precis şi complet cu privire la

motivele de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor de securitate ale statului (art. 30 alin. 2).

c) Dreptul la apărareNotificarea precizează tribunalul sau autoritatea administrativă la care

persoana interesată poate face recurs şi, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru, care nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării (art. 30 alin. 3).

d) Garanţii proceduralePersoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căi de recurs

judiciare şi, dacă este cazul, administrative, pentru a face apel sau a solicita o revizuire în legătură cu o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică (art. 31 alin. 1).

Persoanele care fac obiectul unei interdicţii de acces în teritoriu din motive de ordine publică sau securitate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de circumstanţe, şi în orice caz după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interdicţie care a fost pronunţată în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, aducând argumente ce atestă că s-a produs o schimbare reală a circumstanţelor care au justificat decizia de interdicţie pronunţată împotriva lor (art. 32 alin. 1).

60


Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit de Directiva 2004/38, în caz de abuz de drept sau fraudă, cum sunt căsătoriile de convenienţă sau alte forme de relaţii contractate exclusiv în scopul de a beneficia de dreptul de liberă circulaţie şi şedere (art. 35).

CAPITOLUL VLibertatea de stabilire şi cea de a presta servicii

Cele două libertăţi sunt, în mod egal, reglementate prin Tratat şi acest lucru implică posibilitatea liberei alegeri între ele. Libertatea de prestare a serviciilor are un caracter rezidual în raport cu libertatea de stabilire, ceea ce nu împiedică, totuşi, întreprinderile să cumuleze exercitarea L.P.S. cu libertatea de stabilire. Dacă aceste două libertăţi se articulează şi se pot sprijini una pe cealaltă, ele nu pot avea acelaşi regim juridic. Există, în fapt, o diferenţă esenţială, atât de natură juridică, cât şi de natură pragmatică, acţională, între libertatea care este stabilită pe teritoriul unui stat şi care se adresează clientelei din acel stat şi cea care, stabilită într-un stat, se adresează143 clientelei dintr-un alt stat.

Pentru primul - regimul de stabilire - principiul trebuie să fie „tratamentul naţional”. Nediscriminarea implică să fie trataţi într-o manieră identică toţi cei care sunt stabiliţi pe teritoriul unui stat, deoarece ei sunt toţi144 în aceeaşi situaţie. Pentru cel de-al doilea - regimul L.P.S. - principiul nu poate fi cel al tratamentului naţional. Principiul nediscriminării conduce la a trata diferit situaţii diferite, pentru a restabili echilibrul, ceea ce conduce la a trata diferit şi L.P.S. de libertatea de stabilire. Nu trebuie să se uite că prestarea de servicii este, deja, supusă tratamentului naţional în vigoare la locul în care este fixat stabilimentul din care rezultă prestarea de servicii. Cele două "tratamente naţionale" trebuie să fie respectate în integralitatea lor: cel al locului de stabilire şi cel al locului de destinaţie a prestării de servicii. Anumite dispoziţii sau anumite principii din legislaţia în vigoare într-un stat de destinaţie a serviciilor pot să-i fie opuse, de o manieră nediscriminatorie, dacă sunt justificate din considerente de interes general.

Libertăţile oferite lucrătorilor conform art. 48 al Tratatului CEE au fost asigurate şi celor care desfăşoară o activitate independentă sub forma unui drept de stabilire (art. 52-58) şi a dreptului de a presta servicii (art. 59-66).

143 În cadrul L.P.S.144 Oricare ar fi cetăţenia lor.

61


În dreptul comunitar nu a existat o definire explicită a grupului de persoane îndreptăţite să exercite dreptul de stabilire. Spre deosebire de lucrători (care sunt salariaţi), art. 52 al Tratatului are în vedere pe cei care desfăşoară activităţi în mod independent sau care înfiinţează sau conduc întreprinderi în sensul art. 58 („companii sau firme înfiinţate conform dreptului civil sau comercial, inclusiv societăţi cooperative şi alte persoane juridice guvernate de dreptul public sau privat”).

Aceste persoane exercită, de regulă, profesiuni recunoscute, al căror statut este stabilit de lege. De aici, rezultă necesitatea armonizării legislaţiilor naţionale pentru a facilita mobilitatea lor în cadrul Uniunii şi, în primul rând, de a înlătura restricţiile întemeiate pe cetăţenie sau alte temeiuri specific naţionale.

Cât priveşte serviciile, conform art. 60 alin. 1, ele cuprind activităţile exercitate în schimbul unei remuneraţii, cu deosebire cele ce au un caracter industrial, comercial sau meşteşugăresc, precum şi exercitarea unei profesii.

Evident, prestarea serviciilor este legată, deseori, de exercitarea unei profesii şi, în acest sens, nu poate fi separată de dreptul de stabilire.

Aşa cum s-a arătat, diferenţa dintre dreptul de stabilire şi dreptul de a presta servicii este mai degrabă una de grad decât una de gen. Amândouă se aplică activităţilor de afaceri sau profesionale ce urmăresc un profit sau o remuneraţie.

Dreptul de stabilire este dreptul de instalare într-un alt stat membru, în mod permanent sau semipermanent, ca persoană individuală, ca partener sau companie pentru a desfăşura o anumită activitate. Dreptul de a presta servicii, pe de altă parte, înseamnă asigurarea de servicii într-un stat de către o persoană stabilită în alt stat. În acest caz, nu este necesar a rezida, chiar temporar, în statul în care serviciul este prestat.

Dreptul de stabilire prevăzut în tratatele comunitare este de aplicabilitate directă (cazul Reyners, nr. 2/74). Ca atare, nici un stat membru nu poate refuza stabilirea pe teritoriul său a unei întreprinderi dintr-un alt stat membru.

În completarea dispoziţiilor din Tratatul de la Roma, a fost adoptată o legislaţie derivată care acordă drepturi de intrare şi rezidenţă celor ce desfăşoară activităţi independente, în aproape aceleaşi condiţii cu cele acordate lucrătorilor. În cazul serviciilor, dreptul de rezidenţă este "de egală durată cu perioada în care serviciile sunt prestate" (art. 4 (2) din Directiva 73/148).

Legislaţia derivată a cuprins:• Directiva 73/148 (drepturi de intrare si rezidenţă; este echivalentul

Directivei 68/360);• Directiva 75/34 (dreptul de a rămâne în mod permanent într-un stat

membru după desfăşurarea unei activităţi independente; este echivalentul Regulamentului 1251/70).

62


Secţiunea IRegimul juridic al libertăţii de prestare a serviciilor

1. Specificitatea L. P. S.

Prin definiţie, prestatorul se adresează clienţilor care nu sunt rezidenţi în statul în care s-a stabilit. Contrar dreptului de stabilire, L.P.S. este, prin natura sa transfrontieră şi pune în discuţie două legislaţii, şi anume: cea a statului de stabilire, din care emană prestaţia serviciilor, şi cea a statului de reşedinţă a destinatarului serviciilor, adică al clientului. "L.P.S." este foarte diferită în practică de libertatea de stabilire. La fel se întâmplă şi în drept, deoarece L.P.S. nu poate fi practicată într-un stat membru utilizând vectorul sau suportul dintr-un stabiliment situat pe acest teritoriu.145

2. Specificitatea L. P. S. în unele sectoare economice

În anumite sectoare economice, recunoaşterea rapidă a L.P.S. ar putea antrena o dereglare foarte brutală. Articolul 51(1) exclude, în acest fel, libertatea prestării serviciilor în materia transporturilor, din regimul general al Tratatului.

În sectoarele bancar şi cel al asigurărilor, L.P.S. nu poate fi considerată ca fiind autonomă, pentru anumite servicii. Ea este legată de libera circulaţie a capitalurilor, pe care articolul 61 (2) o tratează ca fiind prealabilă libertăţii prestării serviciilor în aceste sectoare economice.

Secţiunea a II-a L.P.S. activă şi L.P.S. pasivă

145 Augustin Fuerea, op. cit. p. 154.

63


Această distincţie îşi găseşte originea terminologică în cea de-a doua Directivă a Consiliului, din 8 noiembrie 1990. Are o forţă generală în dreptul comunitar. L.P.S. activă este, în prezent, cea mai des întâlnită. Presupune ca prestatorul, care este "activ", adică cel care vine în faţa clientului, să fie rezident al altor state decât cel în care este stabilit. Locul de încheiere a contractului, sau locul în care clientul a fost personal contactat, este determinat. L.P.S. pasivă presupune, în schimb, o pasivitate a prestatorului în raporturile sale cu un client determinat. Clientul146 este cel care se deplasează şi încheie contractul în statul membru în care prestatorul s-a stabilit. Decompartimentarea Pieţei comune şi libertăţile de circulaţie, au condus la situaţia potrivit căreia, totdeauna, cele mai mari oferte să fie cele ale resortisanţilor comunitari.

Regimul juridic al acestor două moduri de exercitare a L.P.S. este, evident, diferenţiată. În timp ce L.P.S. activă atrage aplicarea ordinii juridice a statului "de" prestare a serviciilor în care îşi are rezidenţa clientul, L.P.S. pasivă, dimpotrivă, se caracterizează prin neaplicarea acestei ordini juridice de către client.

1. Regimul juridic al L.P.S. active

Curtea de Justiţie aminteşte, adesea, faptul că este discriminatorie supunerea unor situaţii diferite unor reguli identice. Orice "tratament naţional" conţine reguli care se adresează, în mod direct şi specific, Persoanelor care sunt stabilite şi care nu sunt destinate prestatorilor de servicii transfrontiere.

Principiul nediscriminării trebuie să conducă, dimpotrivă, la considerarea diferenţelor obiective între persoanele stabilite şi prestatorii de servicii, pentru a nu le supune decât constrângerilor în vigoare din statul de prestaţie a serviciilor sau din statul de origine care sunt justificate şi proporţionale cu buna exercitare a activităţii în cauză.

Trebuie stabilite, însă, criteriile care permit să se aplice sau nu prestatorilor de servicii regulile care conferă tratamentul naţional. Astfel, rezultă două principii, şi anume: interzicerea discriminării în funcţie de cetăţenie şi de reşedinţă şi interzicerea măsurilor aplicabile care sunt efecte restrictive, cu excepţia situaţiei în care ele pot fi justificate pentru motive imperioase de interes general.

A. Interzicerea discriminărilor, în funcţie de cetăţenie sau de reşedinţă

146 Destinatarul serviciilor.

64


Cu excepţia activităţilor înscrise la articolul 45 al Tratatului, s-ar putea admite discriminările luând în considerare numai cetăţenia prestatorului. Legătura strânsă, arătată de către Curtea de Justiţie, între articolele 12 şi articolul 49, dă valoare de principiu acestei prevederi. Are relevanţă în cazul discriminărilor directe147 şi indirecte sau deghizate.

B. Reşedinţa

Rezultă a priori, din conţinutul articolului 49, că discriminările care sunt întemeiate numai pe consideraţia că prestatorul îşi are reşedinţa într-un alt stat membru nu sunt admisibile.

În consecinţă, şi întotdeauna a priori, statele membre în care are loc prestarea serviciilor nu obligă, în principiu, prestatorii care operează pe teritoriul lor, să dispună de un stabiliment. O astfel de exigenţă a priori ar fi "chiar negarea" prestării de servicii şi ar elimina orice efect util al articolului 49.

Aceeaşi interdicţie are valoare, în principiu, pentru discriminările indirecte sau deghizate care sunt justificate numai prin considerentul potrivit căruia prestatorul nu îşi are reşedinţa pe teritoriul statului. Astfel, există măsuri care supun prestatorul la sarcini sau cotizaţii care poartă, deja, asupra lui în statul de origine, ceea ce are drept efect diminuarea sau anihilarea avantajelor pe care prestatorul poate, în mod just, să le atragă din faptul că el s-a stabilit într-un alt stat membru.

Cu toate acestea, interzicerea restricţiilor pe considerentul reşedinţei este mai puţin categorică decât cea care este prevăzută pe motive de cetăţenie. Nu mai există decât prevederile articolului 12. Curtea de Justiţie a lăsat, în acest fel, să se înţeleagă, încă din anul 1986, faptul că cerinţa unui sediu stabil pe teritoriul statului în care prestatorul ar putea fi admis este indispensabilă pentru a atinge obiectivul legitim urmărit.

Curtea a admis, în anul 1992, că este posibil să se rezerve un avantaj numai întreprinderilor stabile, ceea ce, în mod natural, conduce la schimbarea orientării clientelei. Astfel, ea se adresează celor care operează în cadrul L.P.S. Justificarea a fost găsită în împrejurarea salvării "coerenţei" sistemului fiscal belgian148.

147 De exemplu, pentru legea italiană care rezerva numai italienilor beneficiul anumitor echivalări de diplome medicale obţinute în C.E.E., C.J.C.E., 25 iulie 1991, Comisia c/ Italia, cauza C. 296-90: Rec. I. 3847. De asemenea, se poate da drept exemplu, condiţia de cetăţenie pusă în Spania pentru a trece examenele de ghid turistic, Comisia c/ Spania, 22 martie 1994, cauza C. 375-92: Rec. I 923, pentru o cotă de amplasamente de ancorare a vapoarelor pentru străini.148 A se vedea, C.J.C.E., 28 ianuarie 1992, 2 hotărâri, Comisia /Belgia, cauza C. 300-90: Rec. I, 305 şi Bachman c/ Statul belgian, cauza C. 204-90: Rec. I, 294. Primele de asigurare pe viaţă nu pot fi deduse de către subscriptori decât dacă ele au fost plătite la o întreprindere stabilită în Belgia (există aici un avantaj comercial decisiv pentru "a plasa" poliţele). Dar, capitalul oferit potrivit contractului este impozabil. Astfel, apare ca fiind indispensabil ca statul belgian să aibă o certitudine absolută de a taxa capitalurile la momentul în care au fost vărsate, ceea ce presupune un control asupra întreprinderilor, care nu este posibil decât pentru cele care sunt stabile. Faptul că prestatorul este stabilit într-un alt stat membru justifică o diferenţă de tratament, poate deturna în fapt, clienţii prestării de servicii: a se vedea pentru obligaţia de a declara la fisc contractele subscrise în cadrul L.P.S., C.J.C.E., 28 aprilie 1998.

65


C. Măsurile naţionale restrictive, aplicabile în mod nediferenţiat şi justificate prin motive de interes general149

- Diversitatea măsurilorMăsurile naţionale foarte diverse reglementează accesul la anumite activităţi

şi pot să se aplice pentru exercitarea L.P.S. Avem în vedere, bineînţeles, "profesiile reglementate", adică cele care solicită diplome sau calificări profesionale. De asemenea, putem aminti diversele înţelegeri sau autorizaţii administrative. Măsurile pot să vizeze exercitarea cotidiană a activităţii150. Toate aceste măsuri sunt, în general, aplicabile, în mod nediferenţiat, în sensul că ele nu sunt stabilite sau aplicate luând în considerare cetăţenia sau reşedinţa profesionistului în cauză.

Cu toate acestea, ele restrâng libertatea prestării de servicii.Libertatea statelor este variabilă. Este mai mare atunci când este vorba de a

pune condiţii de diplomă sau de calificări profesionale pentru a accede la profesiile reglementate, chiar şi atunci când este vorba de a edicta şi alte tipuri de măsuri.

- Profesiunile reglementateÎn virtutea principiului recunoaşterii reciproce, autorităţile statelor membre

trebuie să aprecieze cunoştinţele sau diplomele cerute în statele de origine a prestatorilor şi să organizeze examene, probe sau stagii de aplicare la acest nivel. De asemenea, deciziile de refuz trebuie să fie motivate şi susceptibile de recurs.

- Criteriul măsurii restrictive. Restricţiile la accesul pe piaţa unui stat.

Obstacolele care provin din statele de origine sau din statele de prestare a serviciilor

Libertăţile de circulaţie se întemeiază şi pe principiile care rezultă din jurisprudenţă Keck şi Mithouard. Ele sunt reluate, în particular, şi cu trimitere la L.P.S.. În hotărârea Sager c/ Dennemeyer, Curtea de Justiţie limita noţiunea de restricţie la măsurile nediferenţiat aplicabile, atunci când ele sunt "de natură să interzică sau să încurce şi mai mult activităţile prestatorului stabilit într-un alt stat membru, în care el furnizează în mod legal servicii analoge". Formularea "mai mult" semnifică faptul că prestatorul trebuie să aibă mai multe obstacole decât un naţional în ceea ce priveşte atragerea clientelei din statul vizat. Aceasta este ideea de obstacol la accesul pe piaţă, care este decisivă şi pe care o explică hotărârea Keck, idee care a fost afirmată, în materia L.P.S., prin hotărârea Alpine Investment151.

149 A se vedea comunicarea interpretativă a Comisiei care vizează libera circulaţie transfrontieră a serviciilor: J.O.C.E., C. 334, din 9 decembrie 1993.150 Controalele administrative, compatibilitatea, declaraţiile la administraţie, deontologia etc.151 10 mai 1995, cauza C. 384/93:Rec. I, 1141. Prin opoziţie, măsurile aplicate în nediferenţiat, care nu condiţionează sau nu vizează accesul la pieţe şi care nu reglementează decât modalităţile interne de exercitare a unei activităţi nu sunt susceptibile să vizate de articolul 59.

66


Obstacolele sunt, în general, descoperite în legislaţiile statelor membre de prestare de servicii. Se poate ca legislaţia din statul de origine al prestatorului să aibă rol de obstacol la L.P.S. comunitară. Astfel a fost considerată interdicţia olandeză de a căuta telefonic la domiciliu eventualii clienţi pentru plasamentele financiare, chiar la destinatarul din alte state membre.

Diversele măsuri extreme pot fi restrictive, în sensul articolului 59: autorizaţiile, regulile fiscale favorabile întreprinderilor stabilite, sarcinile sociale impuse prestatorului pentru salariaţii care se deplasează pentru a îndeplini prestarea de servicii atunci când prestatorul plăteşte, deja, obligaţiile în statul său de origine.

Obstacolele pot rezulta din dispoziţiile materiale ale legilor naţionale, chiar dacă aplicarea lor rezultă din norma conflictuală şi chiar dacă această normă conflictuală este Convenţia de la Roma, din 19 iunie 1980152.

Ca şi în materia liberei circulaţii a mărfurilor, restricţiile la L.P.S. pot, în final, să fie legitime încă din momentul în care ele răspund unui imperativ legitim, în sensul dreptului comunitar.

D. Motivele imperioase de interes general

Principiile sunt comune în materia L.P.S. sau a liberei circulaţii a mărfurilor. Aceleaşi condiţii generale sunt reţinute: domeniul nu trebuie să fie armonizat; măsura trebuie să urmărească un interes general. Ea nu trebuie să fie discriminatorie, ci trebuie să fie, în mod obiectiv, necesară. Trebuie să fie proporţională şi să respecte principiul recunoaşterii reciproce. Mai mult decât în materia liberei circulaţii a mărfurilor, nu există o listă a acestor motive de interes general. Curtea de Justiţie separă noutăţile, potrivit afacerilor care sunt deferite. În plus, în materia L.P.S., problemele de etică sau de religie ori chiar de morală, pot fi ridicate mai frecvent decât cele privind articolul 28. Un bun exemplu poate fi dat de interzicerea care aduce atingere, în Irlanda, publicităţii pentru un serviciu medical particular cum este avortul153. Este posibil, de exemplu, ca regulile de etică medicală, care tind să se dezvolte astăzi la nivel naţional, să fie date în materia contenciosului.

Motivele diverse de interes general au fost admise de jurisprudenţa Curţii în materia L.P.S.: deontologia şi buna administrare a justiţiei, reputaţia pieţelor naţionale, destinatarii anumitor servicii154, muncitorii155, consumatorii, în general156, drepturile de proprietate intelectuală sau industrială157, mediul158, protecţia

152 A se vedea comunicarea Comisiei, "L.P.S. şi interesul general în a doua directivă bancară": J.O.C.E., C. 209, din 10 iulie 1997. 153 C.J.C.E., 4 octombrie 1991, The Society for the protection of Unborn children Ireland, cauza C. 159-90: Rec. I 465.154 Birourile de plasament, Van Wesemael, 18 ianuarie 1979, cauza 110 şi 111-78: Rec. 35.155 Întreprinderile de interimat, 17 decembrie 1981, Webb, cauza 279-80: Rec. 3505.156 Asigurări, Comisia c/Franţa, 4 decembrie 1986, cauza 220-83: Rec. 3663.

67

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________bogăţiilor arheologice şi artistice159, apărarea unei limbi sau a unei culturi, regulile fiscale şi, în special, "coerenţa" unui regim fiscal, politica culturală şi respectarea pluralismului în materia presei sau a comunicării audiovizuale.

Curtea de Justiţie nu ezită să stabilească legătura dintre armonizarea dreptului comunitar (articolul 6 din Tratatul asupra U.E.) şi principiile conţinute în Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta valorează, în special, pentru libera comunicare şi pluralismul mediilor160.

Motivele avute în vedere de articolul 86 pot fi considerate pentru aplicarea articolului 49. Acest articol este plasat printre regulile de concurenţă. Acestea din urmă nu sunt vizate decât "în mod special" de articolul 86, care consideră, de o manieră generală, "regulile tratatului". În măsura în care puterea publică a acordat, într-adevăr, astfel de prerogative161, în măsura în care astfel de prerogative se explică prin interesul general şi sub rezerva principiului proporţionalităţii, articolul 85 poate, deci, deroga de la articolele 43 şi 49, ca şi de la articolele 81 şi următoarele.

E. Recunoaşterea reciprocă

Libertatea statelor este limitată. Ele trebuie, înainte de a edicta sau de a aplica măsuri împotriva prestatorilor de servicii, să se preocupe de a şti dacă interesul general în cauză nu este, deja, luat în considerare de către legislaţia statului membru în care s-a stabilit prestatorul de servicii şi căreia îi este supus.

F. Măsuri obiectiv justificate prin imperativul în cauză

Apărarea unui interes legitim, în sensul dreptului comunitar, dă posibilitatea aplicării măsurilor naţionale. Statele membre nu pot să limiteze sfera de aplicare a acestor măsuri în ceea ce îi priveşte pe prestatorii de servicii. Aceasta ar conduce la stabilirea unei discriminări fără un motiv obiectiv, deoarece i-ar obliga se ţină cont de imperative de care persoanele stabilite pot să se elibereze. Or, acestea din urmă au libertatea de acţiune, pentru că statul membru însuşi nu vede în această libertate nici un risc pentru interesul legitim pe care îl pune în faţă162.

157 Drepturile de autor, C.J.C.E., Coditei c/ Cine Vog films, 18 martie 1980, cauza 62-79: Rec. 881 şi Coditei II, 5 octombrie 1982, cauza 262-81: Rec. 3381.158 Pentru poluarea maritimă, a se vedea C.J.C.E., 14 iulie 1994, Matteo Peralta, cauza C. 379-92: Rec. I,3453.159 A se vedea Comisia c/ Franţa, 26 februarie 1991, cauza C. 154-89: Rec. I, 659.160 Art. 10, C.E.D.O.161 Monopol, în special.162 Un bun exemplu poate fi găsit în reglementarea franceză care obliga avocaţii prestatori de servicii să acţioneze împreună cu un avocat local chiar în faţa jurisdicţiilor sau organismelor în faţa cărora în dreptul francez asistenţa unui avocat nu este obligatorie. Curtea de justiţie a subliniat că nu este posibil să se supună prestatorul de servicii regulilor care nu au nici un echivalent în legislaţia naţională.

68


G. Principiul proporţionalităţii

Ar trebui, de asemenea, ca rezultatul legitim - respectarea interesului general în cauză - să nu poată fi atins prin măsuri mai puţin constrângătoare pentru prestatori decât cele edictate în statul de prestare a serviciilor. Aprecierea proporţionalităţii măsurii riscului de nerespectare a interesului general presupune luarea în considerare, concret, a condiţiilor în care prestarea de servicii este exercitată sau poate fi exercitată. Ar mai trebui, de asemenea, să se verifice dacă destinatarii serviciilor sunt particulari sau profesionişti, dacă prestatorii sunt sau nu în relaţii cu cei care sunt consumatori în statul în care sunt prestate serviciile, dacă exercitarea L.P.S. nu exclude controalele eficace, ori dacă convenţiile internaţionale sau acordurile de cooperare între autorităţi nu sunt cele obişnuite sau posibile în spaţiu. De asemenea, trebuie văzut dacă procedeele tehnice moderne de comunicare pot reduce constrângerile menţinând acelaşi nivel de securitate sau de prestare.

Se pot lua drept exemplu obligaţiile avocaţilor de a contribui la o mai bună administrare a justiţiei şi de a respecta regulile deontologice. Nu se pune problema de "a atenua" deontologia sau buna administrare a justiţiei, ele însele fiind imperativ legitime. Se pot supune principiului proporţionalităţii constrângerile materiale care sunt prezentate ca fiind necesare respectării deontologiei şi bunei administrări a justiţiei. Exclusivitatea teritorială care rezultă din cerere a fost, în acest fel, considerată neproporţională cu aceste exigenţe legitime. Curtea a apreciat, mai ales, caracterul temporar al L.P.S. pentru avocaţi163 şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicare care permit îndeplinirea dintr-o simplă alegere a domiciliului, mai suplu decât cererea.

H. Consecinţele: posibilitatea unui tratament specific pentru prestatorii de servicii sau a unui tratament naţional "atenuat"

Articolul 49 are drept scop să facă posibilă exercitarea activităţii prestatorului de servicii din statul de origine către un alt stat membru "de prestare de servicii" fără discriminare economică sau profesională în raport cu persoanele stabilite în aceste state. Aceasta nu implică ca orice legislaţie naţională, care vizează, în mod normal, persoanele stabilite în aceste state, să poată fi aplicată integral şi în acelaşi mod activităţii exercitate în L.P.S. Aceasta valorează chiar şi atunci când prestatorul se deplasează fizic, temporar, în statul de prestare a servi-ciilor. Odată principiul formulat, totul se apreciază de o manieră concretă.

163 Cei care pledează.

69


2. Regimul juridic al L.P.S. pasivă

A. Dreptul de deplasare al destinatarilor serviciilor

Acest drept a fost reglementat prin articolul 49, din Tratat.

B. Renunţarea din partea destinatarului serviciilor la protecţia dreptului său naţional

Destinatarul164 serviciilor este "activ", atunci când trece frontierele intracomunitare pentru a se deplasa "să consume" servicii în străinătate. EI acceptă prin aceasta numai părăsirea protecţiei ordinii juridice a statului său naţional. În acest caz, se confruntă cu "tratamentul naţional" în vigoare în statul în care se deplasează şi care administrează, în principiu, prestatorii de servicii aici stabiliţi. Protecţia specifică a consumatorului de servicii nu mai are, prin urmare, nici o raţiune. Pe teritoriul statului vizitat, nu poate fi cerută aplicarea tuturor regulilor în vigoare în statul de origine, oricare ar fi motivele legitime pe care le invocă.

C. Nediscriminarea destinatarilor serviciilor

Libertatea destinatarului de a se deplasa în tot spaţiul european trebuie să fie respectată de către toate statele membre. Destinatarii trebuie să poată accede la toate serviciile fără nici o restricţie şi, mai ales, fără restricţie în ceea ce priveşte cetăţenia sau reşedinţa acestora.

Prin adoptarea Directivei 2004/38 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, s-a urmărit reglementarea unitară a aspectelor ce ţin atât de libera circulaţie a lucrătorilor, dar şi a celor ce desfăşoară o activitate independentă sau prestează servicii în spaţiul comunitar.

Ca atare, în data de 30 aprilie 2006 Directiva 73/148 şi Directiva 75/34 a fost abrogată, regimul juridic al libertăţii de prestări servicii şi de stabilire fiind cel detaliat în Directiva 2004/38.

Astfel, Regulamentul 1612/68, urmează să fie aplicabil şi în cazul celor care-şi desfăşoară activitatea în mod independent şi care se vor bucura, ca atare de regimul echilităţii de tratament şi al nediscriminării instituit de acesta.

În timp, Curtea de Justiţie s-a pronunţat deseori asupra întinderii acestor drepturi. Astfel, dreptul de stabilire şi cel de a presta servicii au fost apreciate de Curtea de Justiţie ca „drepturi fundamentale ale Comunităţii”. Principiul pe care ele

164 Consumatorul.

70

Libera circulaţie a persoanelor_____________________________se bazează este principiul nediscriminării pe temeiul cetăţeniei. Indiferent dacă el rezultă din practica legislativă sau administrativă.

Activităţile nesalariate desfăşurate pe teritoriul altui stat membru beneficiază de tratamentul aplicat întreprinderilor naţionale în materie fiscală (cazul Comisie v. Franţa, nr. 270/83), în domeniul securităţii sociale (cazul Stanton, nr. 143/87) şi al avantajelor sociale.

Aşa cum a precizat Curtea de Justiţie, dreptul de stabilire într-un alt stat membru implică şi dreptul de a dobândi şi de a vinde bunuri imobile pe teritoriul acelui stat (cazul Comisie v. Grecia, nr. 305/87), precum şi de a închiria localuri în interes profesional (cazul Steinhouser, nr. 197/84).

Atât dreptul de stabilire cât şi libertatea de a presta servicii sunt subiectul derogărilor pe temeiul ordinii publice, securităţii publice sau sănătăţii publice prevăzute în art. 56 şi 66 ale Tratatului CEE, precum şi în Capitolul VI al Directivei 2004/38.

CAPITOLUL VITratatul de la Lisabona

71


72

Documents

Licenta - 27 Apr