Lirica europeană în secolul al XX-lea

În linii mari avem de-a face pe de o parte cu o lirică alogică a formelor libere, pe de altă parte cu o lirică a intelectualităţii şi austerităţii formelor. (...) Una dintre formule îi aparţine lui Valéry : ,,Un poem trebuie să fie o serbare a intelectului’’. (...) Cealaltă formulă s-a născut din protest; autorul ei este A. Breton. Ea sună astfel : ,,Un poem trebuie să fie prăbuşirea intelectului’’, (...). Interpretarea unui poem modern trebuie să se oprească mult mai răbdător asupra tehnicii de expresie decît asupra conţinuturilor sale. E o consecinţă a dispunerii sale tematice. (…) Deosebirea faţă de lirica mai veche stă, deci, în faptul că, echilibrul între conţinut şi modul de exprimare e rupt în favoarea celui din urmă. Prin neliniştile, fisurile, deconcentrările pe care le provoacă, stilul anormal concentrează atenţia asupra sa. Nu mai este posibil, cum era cazul cu poezia mai veche, ca exprimarea să fie neglijată în favoarea exprimatului. Incongruenţa semnului şi semnificatului este o lege a liricii, ca şi a artei moderne. (...) Poemul modern evită eventualele versuri descriptive sau narative, pentru a nu recunoaşte astfel lumea obiectivă (şi pe cea interioară) în existenţa ei obiectivă.

Dificultatea, atît de ordin sintactic cât şi semantic, pe care o oferă la lectură poezia modernă pare să oblige la transpunerea exprimatului într-un limbaj cât mai apropiat de vorbirea normală. (…) Dar transpunerea interpretativă falsifică poemul. (…), o asemenea falsificare e cu mult mai gravă în cazul liricii moderne, care tinde iniţial să-şi realizeze eterogenitatea prin exprimare, aceasta fiind de cele mai mult ori nu consecinţa, ci mai degrabă cauza acelei viziuni eterogene. În consecinţă, modalitatea de exprimare poate fi explicată, cu condiţia, însă de a nu se trece sub tăcere eterogenitatea ei. Aceasta se manifestă cu precădere în atitudinea faţă de sintaxă. Cu cât poemul se vrea mai netradiţional, cu atâta se îndepărtează de modelul unei propoziţii articulate în mod obişnuit prin subiect, complement, predicat, morfeme etc. În cazul liricii moderne se poate vorbi chiar de asintaxism, manifestările putînd fi descrise, de altfel, şi din prisma fragmentului.

Ducând în mod consecvent la depotenţarea verbului, asintaxismul liricii moderne pare să sugereze prin nominalizarea conţinuturilor contemplative sau abstracte că acestea trebuie să rămînă identice cu sine, neintegrate într-un flux al evenimentelor sau într-o temporalitate oarecare, ba chiar neintrînd, în cazuri extreme, nici în raporturi între ele.

Degajarea de verbe nu potenţează numai din punct de vedere formal-sintactic fragmentarismul acestei poezii, ci intensifică şi izolarea celor prezente nominal şi totodată înalta lor tensiune. Substantivul îşi sporeşte intensitatea, depăşind semnificaţia curentă. Nu e departe maniera – de altfel, a şi devenit frecventă – de a reduce scrisul la simple notaţii.

Începînd cu Mallarmé, pentru majoritatea liricilor a devenit o regulă să evite punctuaţia sau să nu desemneze părţile de propoziţie intercalate, suspendând astfel în cursul elaborării structura sintactică schiţată tacit. Asemenea trucuri stilistice de provenienţă antisintactică confirmă de fiecare dată că lirica modernă tinde să ocolească sau să altereze conexiunile şi ordinile de raportare, urmărind mai ales o exprimare indicatoare şi preferând ca mod de indicare o notaţie parcă stenografică, dar şi cu iradiaţii multiple.

E o preferinţă a poeziei moderne să intensifice polivalenţa mereu prezentă în vorbirea omenească, pentru a ridica astfel limbajul poetic deasupra celui curent, în şi mai mare măsură decîâ o făcuse poezia mai veche. Funcţia primordială a limbajului curent rămîne comunicarea fidelă, care de regulă are drept urmare o acţiune, o atitudine, o orientare concretă. Atunci cînd limbajul se teme că ar putea pierde din lirism, fiind limitat la o comunicare strict obiectivă, univocă, săracă în atmosferă, el va tinde mai curînd spre tăcere decât spre exprimare.

Lirica modernă a devenit o activitate rece, lucidă; la fel şi reflecţia asupra ei. Aprecierea ei constituie acum un proces de expertiză tehnică. Cu toate acestea a rămas vie conştiinţa că lirica e un mister, o zonă limitrofă, cucerită în confruntarea cu aproape inexprimabilul, un miracol şi o putere. (…) Poetul devine un aventurier în teritorii lingvistice încă neexplorate. (…) Aproape toţi liricii europeni de frunte au faţă de inspiraţie o atitudine de neîncredere, ştiind să delimiteze precis iritarea de forţă, emoţia personală de valabilitatea spirituală.

De altfel, în lirica modernă, exactitatea metrică îşi are specificul ei în contrastul pe care îl formează cu conţinutul crepuscular – analog celeilalte tensiuni de contrast, între sintaxa simplă şi mesajul complex.

Evadarea în ireal, fantezia care intervine departe de normal, misteriozitatea deliberată, claustrarea limbajului : toate acestea pot fi concepute eventual ca o încercare a sufletului modern de a-şi păstra, în mijlocul unei epoci tehnicizate, imperializate, comercializate, libertatea, de a-i păstra lumii miraculosul, care e cu totul altceva decît ,,miracolele ştiinţei’’.

Lirica modernă constrânge limbajul la funcţia paradoxală de a exprima şi de a ascunde sensul în acelaşi timp. Obscuritatea a devenit principiul estetic predominant. Ea izolează în mod excesiv poemul de funcţia curentă de comunicare a limbajului, menţinându-l într-o stare de suspensie care îi permite mai curând să se sustragă decât să se apropie de cititor. (…) Lirica obscură vorbeşte de evenimente, fiinţe sau lucruri, despre a căror cauză, loc, timp cititorul nu e şi nici nu va fi informat. Adeseori, conţinutul se reduce la alternarea unor mişcări de limbaj abrupte, precipitate, sau alunecând fără efort, pentru care evenimentele obiective sau afective constituie doar un material fără sens detaşabil.

Sugestia e clipa în care poezia intelectual dirijată dezleagă forţe magice sufleteşti şi emană iradiaţii cărora cititorul nu li se poate sustrage, chiar dacă nu ,,înţelege’’nimic. Asemenea iradiaţii sugestive pornesc mai ales de la forţele senzoriale ale limbajului, de la ritm, sunet, tonalitate. Poezia sugestivă provenită din magia limbajului acordă cuvîntului plenipotenţa de a fi autorul prim al actului poetic. Pentru o asemenea poezie nu e reală lumea, ci singur cuvîntul. De altfel, liricii moderni subliniează mereu : poemul nu înseamnă, ci este.

,,Poemul e un fragment constituit al unui edificiu inexietent’’, e una dintre propoziţiile cele mai semnificative ale lui Valéry. Inexistent înseamnă : conţinutul are existenţă numai ca limbaj; fragment înseamnă : în faţa ţelului, poemul rămîne mereu insuficient. Observăm că şi aici au fost necesare două determinări negative pentru a susţine singurul moment determinabil în mod pozitiv : actul poetic însuşi..

Polul extrem opus acestei poezii de descendenţă mallarméană e poezia alogicului, a conţinuturilor somnambule, halucinante, provenind – sau vrând să provină – din semiconştient şi inconştient. Ea se revendică mai ales de la Rimbaud şi Lautréamont, dar şi de la ocultism, alchimie şi cabală. Poezia alogică se dă drept poezie onirică. Or, oniric înseamnă aici, în sens psihologic, visul nocturn sau diurn, provocat artificial (prin droguri etc.). Aceasta spre deosebire de visul poetic care, îndeosebi în terminologia romanică modernă, înseamnă fantezie creativă.

Limita între cele două potenţe onirice e fluidă, mai ales în ce priveşte rezultatul lor artistic. E limita între un principiu psihologic şi unul estetic. Poezia alogică se foloseşte, ca şi cea intelectuală, de fantezia imagistică ireală. Dar e acea fantezie care îşi primeşte conţinuturile pasiv, fără a le ordona, din straturile de profunzime ale visului nocturn sau diurn. Metafora modernă nu se naşte din necesitatea de a reduce necunoscutul la cunoscut. Ea realizează marele salt de la eterogenitatea părţilor ei la o unitate care, însă, nu e posibilă decât în experimentul lingvistic; iar procedând astfel, tinde spre o eterogenitate cât mai extremă, de care e conştientă şi pe care în acelaşi timp o anulează la modul poetic.

Structura liricii moderne

Novalis despre poezia viitoare :Novalis – poezia este reprezentare a sentimentului.Magiei limbajului i se permite, deci, în numele incantaţiei, să destrame lumea în fragmente. Obscuritatea

şi incoerenţa devin premise ale sugestiei lirice. Interioritate neutră în loc de sentiment, fantezie în loc de realitate, fragmente de lume în loc de unitate a lumii, amestecul celor eterogene, haos, fascinare prin obscuritate şi magie a limbajului, dar şi o operare rece corelată prin analogie cu matematica, înstrăinând cele familiare : iată întocmai structura în care se vor încadra poetica lui Baudelaire, lirica lui Rimbaud, a lui Mallarmé şi a celor contemporani.

Charles BaudelaireLa Baudelaire conceptul de modernitate mai are o altă latură. E disonant, transformând totodată negativul

în sursă de fascinaţie. Mizerabilul, decăzutul, răul, nocturnul, artificialul oferă excitative ce-şi revendică receptarea poetică. Absurdul devine perspectivă către irealitate, (...), pentru a scăpa de limitările realului.

Disonanţele interioare ale poeziei au devenit în mod consecvent şi disonanţe între operă şi cititor.

Arthur Rimbaud

O dată cu Rimbaud a început disocierea anormală a subiectului poetic de eul empiric, (…), şi care ea singură ar trebui să interzică interpretarea liricii moderne ca mesaj biografic. Dintotdeauna poezia a avut libertatea să disloce realul, să-l reordoneze, să-l comprime aluziv, să-l demonizeze prin extensie, să-l transforme în medium al unei interiorităţii, în simbol al unei situaţii cuprinzătoare de viaţă. O poezie care vede în obiectele sale nu atât conţinuturile, cât relaţiile de tensiune supraobiective, are nevoie de urât şi pentru că acesta, sfidând simţul natural al frumosului, declanşează dramatismul de şoc care trebuie să se desfăşoare între text şi cititor.

De la Novalis pînă la Poe şi Baudelaire, reflecţia s-a concentrat asupra procedeului prin care geneza textului liric să depăşească sfera temelor şi motivelor, rezultând dincolo de ea, ba chiar în mod exclusiv, din posibilităţile combinatorii ale sunetelor limbajului şi din vibraţiile asociative ale semnificaţiilor lexicale. Rimbaud recurge la acest procedeu cu o îndrăzneală pe care înaintea lui nu şi-a permis-o nimeni. O inclinaţie specific modernă : ,,a polariza poezia în tensiunea dintre intelectualitate şi incantaţia arhaică a misterului’’.

Stephan Mallarmé

Constatăm şi la Mallarmé : absenţa unei liricii de sentiment şi de inspiraţie; fantezie dirijată de intelect; anularea realităţii şi a ordinii normale, atât logice, cât şi afective; operarea cu forţele impulsionare ale limbajului; sugestivitate în loc de inteligibilitate; conştiinţa de a aparţine unei perioade crepusculare a culturii; atitudine dublă faţă de modernitate; ruptura cu tradiţia umanistă şi creştină; însingurare conştientă de distincţia ei; echivalarea poeziei cu reflecţia asupra poeziei, în aceasta din urmă predominând

categoriile negative.

,,Versurile nu se fac cu idei, ci cu cuvinte’’.,,Cu cât extindem mai mult conţinuturile noastre şi cu cât le diluăm, cu atât trebuie să le fixăm în versuri

limpede marcate, palpabile, de neuitat’’.,,Impersonală, opera, din momentul în care te desparţi de ea, nu mai permite apropierea cititorului.

Astfel, ea nu există decât pentru sine : creată’’.,,A numi un lucru înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea poemului, care stă în a ghici puţin câte

puţin : a-l sugera, iată visul’’

Lirica lui Mallarmé întruchipează singurătatea totală. Nu are nici o aspiraţie către tradiţia creştină, umanistă, literară. Îl refuză pe cititor şi refuză să fie umană. Se ştie singură în faţa viitorului : ,,poetul nu are nimic de făcut decît să lucreze în taină. In vederea lui, niciodată’’. Realitatea i se dezvăluie ca insuficienţă, transcendenţa ca neant, raportul faţă de amîndouă ca disonanţă nerezolvată. Ce mai rămîne ? O vorbire care îşi poartă evidenţa în sine.

Horodincu Diana Ignatescu Diana