Upload
gabriela-berlea
View
157
Download
7
Embed Size (px)
DESCRIPTION
drept
Citation preview
CUPRINS
INTRODUCERE ......................................................................................................................3
CAPITOLUL I : Noţiunea de cetăţenie
1.1. Consideraţii preliminare. Definirea noţiunii de cetăţenie ..............................................5
1.2. Cetăţenia statutară şi cetăţenia identitară………………………………………………7
1.3. Naţiune, naţionalitate, cetăţenie......................................................................................8
1.4. Sensurile noţiunii de cetăţenie .......................................................................................9
1.5. Evoluţia istorică a termenului de cetăţenie...................................................................10
1.6. Cetăţean al unui stat, străinii, conflictele de cetăţenie din perspectiva dreptului
internaţional...................................................................................................................1
3
1.7. Cetăţenia europeană......................................................................................................15
CAPITOLUL II : Cetăţenia în dreptul românesc
2.1. Definiţia cetăţeniei române ……………………………………………………..........20
2.2. Evoluţia istorică a noţiunii de cetăţenie în România.....................................................22
2.3. Natura juridică a cetăţeniei……………………………………………………………25
2.4. Principiile generale ale cetăţeniei române…………………………………………….25
2.5. Alte reglementări referitoare la cetăţenia română.........................................................27
2.5.1. Dovada cetăţeniei române...................................................................................27
2.5.2. Cetăţenia de onoare.............................................................................................27
2.5.3. Reglementarea dublei cetăţenii în România........................................................27
2.6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor................................29
2.7. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor......................................................................34
CAPITOLUL III : Dobândirea cetăţeniei române
3.1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere...................................................................36
3.2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie..................................................................36
3.3. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere...............................................................36
3.4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere.....................................................37
3.5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României...........................................................39
3.6. Jurământul de credinţă faţă de România……………………………………………..39
CAPITOLUL IV : Pierderea cetăţeniei române
4.1. Retragerea cetăţeniei române........................................................................................41
4.2. Aprobarea renunţării la cetăţenia română.....................................................................42
1
4.3. Actele necesare pentru renunţarea la cetăţenia română................................................43
4.4. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române..................................................................44
CAPITOLUL V: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
români
5.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor........................................46
5.1.1. Noţiunea şi drepturile fundamentale .............................................................................46
5.1.2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale .............................................................................47
5.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale.......................................................................47
5.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului.............................................................................48
5.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului.............................................................................48
5.5. Clasificarea drepturilor şi libertătilor fundamentale..........................................................49
5.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
ale cetătenilor români................................................................................................................50
5.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România........................................53
5.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale..........................................................................54
5.9. Accesul liber la justiţie.......................................................................................................55
5.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi......................................................................................................................................55
5.11. Inviolabilităţile.................................................................................................................56
5.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale......................................................61
5.13 Drepturile exclusiv politice...............................................................................................66
5.14. Drepturile şi libertăţile social-politice..............................................................................66
5.15. Dreptuile garanţii ............................................................................................................70
5.16. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.........................................................................70
CAPITOLUL VI : Studiu de caz
6.1. Analiza statistică................................................................................................................72
6.2. Prezentare caz de neacordare a cetăţeniei române.............................................................75
6.3. Caz de redobândire a cetăţeniei române.............................................................................78
6.4. Caz de recunoaştere a cetăţeniei române dobândite prin naştere.......................................80
CONCLUZII............................................................................................................................82
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................84
2
INTRODUCERE
Cetăţenia reprezintă o legătură juridică inseparabilă având legătură cu persoana
titularului, această legătură începe de la naşterea individului şi ia sfârşit în momentul în care
acesta moare. Cetăţenii în momentul în care părăsesc ţara pentru scurt timp, ei îşi menţin
drepturile şi îndatoririle faţă de ţara din care provin/ din care fac parte. Iar statul are de
asemenea drepturi şi obligaţii faţă de cetăţenii săi chiar dacă aceştia sunt plecaţi pe o perioadă
determinată din ţara respectivă.
Articolul 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului relevă faptul că orice
individ are dreptul la o cetăţenie, astfel încât nimănui nu i se poate retrage dreptul la cetăţenia
sa iar în cazul în care individul respectiv doreşte să îşi schimbe cetăţenia acesta este liber să o
facă deoarece nu poate fi constrâns de nimeni şi nimic.
Lucrarea de faţӑ se numeşte „Modalitӑţi de dobândire şi renunţare la cetӑţenia
românӑ” şi trateazӑ atât noţiunea de cetӑţenie cât şi aspectele sale juridice. Lucrarea este
structurata pe 5 capitole, ultimul fiind de fapt un studiu de caz cu privire la evoluţia numӑrului
cetӑ. Lucrarea este structurata pe 5 capitole, ultimul fiind de fapt un studiu de caz cu privire la
evoluţia numӑrului cetӑţeniilor acordate în ultimii ani.
Primul capitol, „Noţiunea de cetӑţenie” defineşte în primul rând termenul de
„cetӑţenie”şi vorbeşte apoi despre sensurile acestui termeni. În cadrul acestui capitol se face
de asemenea diferenţa între cetӑţenia statutarӑ şi cea identitarӑ şi se prezintӑ o evoluţie
istoricӑ a cetӑţeniei. Ultimul subcapitol trateazӑ cetӑţenia europeanӑ.
Capitolul 2 „Cetӑţenia în dreptul românesc” discutӑ despre evoluţia istoricӑ a noţiunii
de cetӑţenie în România definind în primul rând cetӑţenia românӑ. Se prezintӑ apoi natura
juridicӑ a cetӑţeniei şi principiile sale generale. Nu în ultimul rând vorbim în cadrul acestui
capitol despre drepturile, libertӑţile si îndatoririle fundamentale ale cetӑţenilor.
Capitolul 3 „Dobândirea cetӑţeniei române” trateazӑ modalitӑţile de dobândire a
cetӑţeniei române, şi vorbim aici de dobândirea cetӑţeniei române prin naştere, adopţie,
repatriere sau la cerere.
Capitolul 4, „Pierderea cetӑţeniei române” discutӑ despre modalitӑţile de pierdere a
cetӑţeniei şi anume prin renunţare, retragere sau adopţie precum şi despre actele necesare
pentru renunţarea la cetӑţenie.
Capitolul 5, „Drepturile, liberţătile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români”
este un capitol amplu ce tratează o serie de subiecte. Vorbim în cadrul acestui capitol printre
3
altele despre noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor, corelaţia dintre
reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi ale
cetăţeanului precum şi despre principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români.
Cel din urmӑ capitol, capitolul 6, este un studiu de caz cu privire la tema tratatӑ. În
cadrul acestui studiu se prezintӑ în primul rând date statistice cu privire la persoanele care au
cerut dobândirea cetӑţeniei române în ultimii ani şi evoluţia numӑrului acestora. În cea de-a
doua parte a acestui capitol, avem o prezentare a 3 cazuri concrete în ceea ce priveşte
cetăţenia: neacordare a cetăţeniei, redobândire a acesteia şi recunoaştere a cetăţeniei
dobâmdite prin naştere. Cazurile prezintă modurile în care s-au soluţionat aceste probleme şi
soluţiile juridice adoptate.
4
CAPITOLUL I
Noţiunea de cetăţenie
1.1. Consideraţii preliminare. Definirea noţiunii de cetăţenie
Statul, pentru a-şi exercita puterea, trebuie să aibă asupra cui să-şi exercite puterea
astfel pentru a exista un stat este nevoie de oameni care să populeze statul respectiv,
oamenii/cetăţenii care să locuiască în acel stat, şi care să aibă un domiciliu stabil acolo. Dar
un stat pentru a exista mai are nevoie şi de un teritoriu bine delimitat, pe care să se
stabilească populaţia, şi în interiorul căruia statul să-şi exercite puterea.1
Între stat şi indivizi se dezvoltă relaţii, astfel fiecare om are relaţii cu statul prin
intermediul obligaţiilor sale către stat. În statul respectiv pe lângă cetăţenii acelui stat
coexistă/ convieţuiesc şi persoane străine dar şi apatrizi.2
Cetăţenii români sunt subiecte ale raporturilor juridice ale dreptului constituţional, ca
persoane fizice ce deţin anumite poziţii ori ranguri într-o instituţie a statului, pentru
exercitarea drepturilor esenţiale. Indivizi sunt organizaţi pe secţii electorale, în cazul în care
au loc alegeri pentru deputaţi, senatori ori pentru preşedinte.3
Cetăţenia reprezintă o legătură juridică inseparabilă având legătură cu persoana
titularului, această legătură începe de la naşterea individului şi ia sfârşit în momentul în care
acesta moare. Cetăţenii în momentul în care părăsesc ţara pentru scurt timp, ei îşi menţin
drepturile şi îndatoririle faţă de ţara din care provin/ din care fac parte. Iar statul are de
asemenea drepturi şi obligaţii faţă de cetăţenii săi chiar dacă aceştia sunt plecaţi pe o perioadă
determinată din ţara respectivă.
Articolul 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului relevă faptul că orice
individ are dreptul la o cetăţenie, astfel încât nimănui nu i se poate retrage dreptul la cetăţenia
sa iar în cazul în care individul respectiv doreşte să îşi schimbe cetăţenia acesta este liber să o
facă deoarece nu poate fi constrâns de nimeni şi nimic.
Cetăţenia reprezintă legătura juridică existentă între individ şi stat, individul
manifestând faţă de stat solidaritate, ataşament având în acelaşi timp drepturi dar şi îndatoriri,
de aici rezultă că cetăţenia reprezintă identitatea primordială a indivizilor, având închegate
1 Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 367.2 Ibidem, p.368.3 Vasile Babu, Dumitru Rotaru, Drept constituţional, partea I, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p.34.
5
elemente culturale definitorii statului în cauză, şi totodată indivizii prin cetăţenia pe care o
deţin pot fi identificaţi ca făcând parte dintr – un anumit stat. Cetăţenia îşi are rădăcinile în
cuvântul grec ,, polis” care înseamnă cetate – stat.4
Drepturile pe care le au cetăţenii Uniunii Europene sunt specificate în Titlul V din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene apărută în 2003.
Cetăţenia europeană conferă/acordă o nouă identitate fiecărui cetăţean în parte, al unui
stat care face parte din Uniunea Europeană, acordând anumite drepturi speciale pe lângă
celelalte drepturi fundamentale, esenţiale ale omului, ale individului.
Cetăţenia înseamnă apartenenţa la o colectivitate, etnie, asta presupune ca persoanele
dintr – un stat care face parte din Uniunea Europeană să aibă drepturi politice dar şi îndatoriri.
Individul este cetăţean al statului căruia îi aparţine astfel încăt acesta are atât drepturi
în ţara sa dar şi îndatoriri, obligaţii faţă de stat specifice unui stat democratic. Primul drept
este acela de a stabili, de a face legea, prima obligaţie este de a respecta legea dar bucurându –
se de libertate şi de comunicarea , de relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi indivizi.
În cadrul cetăţeniei se regăsesc trei tipuri esenţiale de drepturi:
- elementul/ componenta civil/ civilă care relevă drepturile care stabilesc
libertatea individuală
- componenta politică ceea ce înseamnă posibilitatea participării la vot a
cetăţenilor, dreptul de a fi ales în unităţile parlamentare
- elementul social care presupune dreptul cetăţenilor la un trai decent,
posibilitatea de a învăţa, de a beneficia de serviciile medicale , de a avea o
casă şi un venit minim garantat egal tuturor cetăţenilor fără discriminare, care
să – i ofere posibilitatea unei bunăstări sociale.
Cetăţenia presupune un statut şi un rol , astel se relevă statutul politic şi juridic,
cetăţenia înseamnă totalitatea drepturilor şi libertăţilor pe care un stat le acordă cetăţenilor
săi , întrucât să existe un echilibru între responsabilităţi şi drepturi, un contract civil încheiat
între stat şi populaţie, cetăţeni.5
Din punct de vedere social, cetăţenia desemnează identitatea individului care îşi
formează anumite deprinderi, o anumită cultură care denotă statutul de cetăţean. Cetăţenia
este legată de naţionalitate/de neam şi de stat.
Cetăţenia europeană are un caracter supranaţional, având un caracter vast, complex
pentru că îmbină elemente regionale, naţionale şi supranaţionale. "Cetăţenia europeană” a fost
definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht. Incluzând
4 Cezar Bârzea, Cetăţenia europeană, Editura Politea, Bucureşti, 2005, p.7.5 Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p.46.
6
drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea,
întărirea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în
procesul de integrare europeană.
Este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre
statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene
vine în completarea cetăţeniei naţionale, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile
cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara din
care provine, aşa cum se întâmpla înainte).
În plus, cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre,
incluse în Tratatul de la Amsterdam: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul
respectării drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept, şi
decurge din drepturile fundamentale ale omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului
european (drepturi de liberă circulaţie şi drepturi civice), descrise în Tratat. Tratatul de la
Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, întăreşte protecţia drepturilor fundamentale,
condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia
consumatorilor.
1.2. Cetăţenia statutară şi cea identitară
a. Cetăţenia reprezintă drepturile şi îndatoririle pe care le acordă, le oferă statul
cetăţenilor săi. Cetăţenii au calitatea de subiecţi ai dreptului, care denotă, specifică regulile şi
extremităţile apartenenţei la o instituţie, unitate cu caracter politic. Statul oferă, recunoaşte şi
garantează drepturile şi îndatoririle cetăţenilor iar cetăţenii la rândul lor trebuie să aibă simţ
civic.
Naţionalitatea este recunoscută prin intermediul certificatului de naştere, prin buletinul
de identitate, paşaport, prin certificatul de deces.
b. Cetăţenia face parte din identităţile individuale, personale, fără a fi restrânsă la un
anumit teritoriu. În sens identitar şi cultural, cetăţenia poate fi reprezentată făcându-se referire
la o regiune, la o localitate, la un spaţiu cultural şi istoric, cetăţenia nu presupune o
constrângere politică ori juridică. Există cetăţenia informală care reprezintă apartenenţa la o
anumită cultură, la un anumit cadru psihologic al unei persoane care preferă şi este de accord
cu acest lucru. Astfel există un individ al regiuni, al localităţii, al poporului/ neamului, un
cetăţean european dar şi un cetăţean al lumii.
Cetăţenia identitară presupune o multitudine de amestecuri culturale, făcând diferenţa
între apartenenţă şi teritorialitate, astfel o persoană poate avea în acelaşi timp mai multe
consimilitudini culturale (este contextuală) dar şi schimbătoare.7
Se relevă faptul că statutul de cetăţean este riguros şi gestionat de o legislaţie sigură,
clară, exactă.
1.3. Naţiune, naţionalitate, cetăţenie
În limbajul juridic dar şi în ştiinţele socio-umane atât cuvântul de cetăţenie cât şi
cuvântul de naţionalitate sunt extrem de folosite. Cetăţenia diferă de naţionalitate, astfel încât
naţionalitatea este , reprezintă o caracteristică a individului prin faptul că orice individ face
parte dintr-un grup ce diferă de celelalte grupuri prin limba pe care o vorbeşte grupul
respectiv, prin cultura specifică grupului, prin obiceiurile, deprinderile, religia, etnia grupului
în cauză; iar naţiunea reprezintă o componentă esenţială a statului, pe lângă suveranitate şi
teritoriu.
Naţionalitatea presupune apartenenţa la o ţară, la un stat. Apartenenţa desemnează:
serviturea(specifică perioadei feudale în care monarhul conducea statul); urmează
naţionalitatea (care face trecerea de la statul teritorial la cel naţional, având ca model Franţa).
Legătura socială se realizează prin intermediul naţiunii, o etnie, o colectivitate culturală ce s-a
transformat mai apoi într-una politică. Naţiunea este totodată o colectivitate, comunitate
etnică dar şi politică care este agreată, acceptată de statul naţional.6
Europa Occidentală agreează mai mult noţiunea, termenul de naţiune politică ceea ce
înseamnă că aceasta este alcătuită dintr-o comunitate de cetăţeni nu dintr-o comunitate etnică.
Europa Centrală şi Orientală sunt adeptele spiritului naţional, a gândirii naţionale, pun accent
pe etnie. În cazul Europei Occidentale statul naţional a devenit o comunitate politică iar în
cazul Europei Centrale şi Orientale naţionalismul etnic constituie elementul primordial al
identităţii şi suveranităţii.
Constituţia Federală din 1787 a fost cea în care s-a stipulat, specificat pentru prima
dată termenul de cetăţean, care a înlocuit termenul de supus. Astfel naţionalitatea(a face parte
dintr-un anumit stat) s-a îmbinat cu identitatea şi cetăţenia( aceasta schimbă elementele
tradiţionale ale interpunerii sociale adică teritoriul, religia şi etnia) cu elemente comune care
contopesc naţionalitatea cu identitatea.7
1.4. Sensurile noţiunii de cetăţenie
Cetăţenia are un sens juridic iar cetăţeanul constituie un subiect de drept, având,
deţinând drepturi civile şi politice, are de asemenea libertăţi individuale precum libertatea de
exprimare, libertatea de conştiinţă, de mişcare, libertatea de a se căsători, are/deţine prezumţia
6 Cezar Bârzea, Cetăţenia europeană, Editura Politea, Bucureşti, 2005, p.12.7Ibidem , p.13.
8
de nevinovăţie până la hotărârea definitivă dată de judecător, în cazul în care a săvârşit vreo
acţiune , faptă nelegală, acordându-i-se un avocat din oficiu, le fiind egal în faţa legii la fel ca
ceilalţi cetăţeni; cetăţeanul mai are de asemenea responsabilitatea plăţii de taxe şi impozite
conforme cu veniturile obţinute dar în acelaşi timp este dator să apere ţara în caz de pericol.8
Cetăţenia presupune totalitatea normelor juridice care reglementează obţinerea sau
pierderea calităţii de cetăţean, raporturile sociale de cetăţenie. Cetăţenia relevă drepturile
subiective garantate, asigurate de către stat prin Constituţiei, cetăţenilor statului respectiv.9
Statutul juridic al unei persoane este asigurat de calitatea sa de cetăţean al unui stat în
baza căruia obţine drepturi şi îndatoriri, responsabilităţi. Cetăţenia reprezintă legătura juridică
şi politică existentă între individ şi stat.10
Existenţa unui stat are la bază trei elemente esenţiale un teritoriu stabil, o populaţie
permanentă şi existenţa principiului suveranităţii.
Cetăţenia reprezintă apartenenţa (politică şi juridică ) unui individ al un anumit stat,
apartenenţa fiind un termen ambivalent. Apartenenţa unui individ, unei persoane la un anumit
stat reprezintă o legătură reciprocă, de reciprocitate între cele două entităţi, astfel statul este
legat de individ, la fel cum individul este legat de stat, această legătură având un aspect, un
caracter politic prin faptul că statul aparţine puterii suverane şi are dreptul, de a acorda şi de a
apăra calitatea de cetăţean unui anumit individ, unei anumite persoane. Legătura existentă
între stat şi individ are şi un caracter juridic prin relevarea în Constituţie, în acte normative a
principiilor şi a reglementărilor juridice în ceea ce priveşte cetăţenia.
Apartenenţa nu presupune un raport, o legătură de subordonare a cetăţeanului, a
individului în raport cu statul, statul nu îşi domină cetăţeni. Această legătură, acest raport este
prezent indiferent ce calitate, ce însuşire are individul respectiv care stă într-un anumit stat.
Cetăţenia este un liant, o legătură permanentă politică şi juridică care există între un
individ şi stat. Această legătură este relevată prin drepturile şi îndatoririle permanente care
există între stat şi individ, această legătură se relevă şi în plan extern în momentul în care un
individ, o persoană se află pe teritoriul altui stat decât cel căruia îi aparţine.11
Cetăţenia presupune existenţa principiului legitimităţii politice.Cetăţeanul, omul are,
deţine jumătate din suveranitatea politică pe lângă, alături de drepturile pe care le are, pe care
le deţine. Indivizii formează colectivitatea politică astfel încât aceştia prin participarea, prin
mergerea la vot îşi hotărăsc, decid cine să-i conducă. Cetăţenii sunt cei care controlează şi
8 Gabriela Scurtu Ilovan, Ce este cetăţenia, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.6 – 7.9 Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Bucureşti, Editura All Beck, 2004, p. 578.10 Ibidem, p 579.11 Ibidem, p. 589.
9
sancţionează acţiunile celor care îi conduc, altfel spus cetăţeni sunt cei care aleg în privinţa
suveranităţii.
Într-o societate democratică modernă legătura dintre oameni, dintre cetăţeni devine
una politică, nemaifiind de natură religioasă sau dinastică. Relaţiile dintre indivizi au la bază
demnitatea exercitată în mod egal asupra tuturor indivizilor.12
Cetăţenia presupune a avea patru înţelesuri: politică, juridică, socială şi economică,
aceste înţelesuri fiind egale între ele.13
Înţelesul politic şi juridic al cetăţeniei înseamnă drepturile şi obligaţiile faţă de stat;
înţelesul social presupune, înseamnă relaţiile, legăturile dintre indivizi, solidaritatea fiind
valoarea cea mai importantă, se poate stopa izolarea şi excluderea socială, existenţa egalităţii
între oameni indiferent de religie, etnie, sex, a oferi persoanelor care au nevoie, care sunt în
nevoi asistenţă, ajutor social; înţelesul economic face referire la realizarea şi consumarea
bunuriilor şi serviciilor, ceea ce face referire la dreptul individului de a munci, de a lucra
pentru a-şi putea asigura un minim de subzistenţă, pentru a trăi decent; înţelesul cultural face
referire la valorile, elementele comune, la cunoaşterea petrimoniului cultural comun ceea ce
presupune a avea un minim de cunoştinţe despre istoria ţării respective. Tot de aspectul
cultural se leagă scrisul, cititul care presupune formarea unei populaţii învăţate, cu carte,
intelectuale. Tot aici intră protecţia mediului, lupta împotriva discriminării, promovarea
culturii.
1.5. Evoluţia istorică a termenului de cetăţenie
Termenul a apărut în perioada antică, în Grecia unde existau oraşele-cetate, ce
presupunea o loialitate, o credinţă strictă pe când în Sparta şi Atena termenul de cetăţenie
presupunea, avea forme mai democratice dar pe care le aveau anumite categorii de persoane,
întrucât sclavii şi persoanele rezidente nu erau consideraţi cetăţeni.14
În perioada stăpânirii romane noţiunea de cetăţenie a căpătat noi înţelesuri, apărând
noţiunea ce civitas care desemna cetăţenii care aveau drepturi civice dar nu aveau dreptul de a
alege ori de a fi aleşi, populaţiile stăpânite, cucerite aveau, deţineau cetăţenie multiplă,
termenul de cetăţean al imperiului a căpătat înţelesul de ataşament faţă de patrie prin
îndeplinirea obligaţiilor şi legilor, oamenii erau de acord să participe la război pentru
12 Cosma, L.; Dumitru, Anca; Frunză, Florin; Gâdei, Radu; Ionescu, Cornel Mihai; Pop, Mihaela; Stănciulescu,
Hanibal; Totu, Sabin, Enciclopedia de Filosofie si ştiinţe umane, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2004, p. 67.13 Cezar Bârzea, op.cit., p.2014 Aristotel, Politica, Bucureşti, Editura Antet, 2001, p. 56.
10
stabilitatea imperiului, astfel se relevă demnitatea. În perioada lui Augustus legea romană
stipula clar prevederi despre cetăţenia dublă.
Machiavelli înţelegea, vedea în / prin cetăţenie iubirea de libertate dar şi obligaţiile
cetăţenilor de a-şi plăti îndatoririle către stat, îndatorirea , obligaţia de a învăţa, de a se ruga
ori de a primi o pedeapsă în cazul în care au fost săvârşite fapte nedrepte..
În secolul XVIII, statele trbiau să stabilească cine poate avea, cine poate deţine statutul
de cetăţean şi cine nu poate avea acest statut. Se relevă principiul legăturilor de sânge,
criteriul descendenţei ceea ce a afectat legitimitatea unui stat în care coexistau mai multe etnii,
un alt principiu este cel teritorial punând în pericol cetăţenia indivizilor care emigrează.
În secolul XIX s- a evidenţiat curentul liberal care punea accent pe libertatea şi
drepturile cetăţenilor ceea ce a dus la acţiuni de emancipare socială, ce au avut loc în Anglia,
America de Nord, Franţa prin revoluţia din 1789, astfel luând naştere Declaraţia Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului.
Marshall considera că cetăţenia reprezintă apartenenţa cu drepturi depline la un stat, în
care indivizii au ceva de spus în ceea ce priveşte conducerea statului în cauză. 15
Astăzi au loc discuţii aprinse cu privire la cetăţenia multiculturală, cetăţenia dintr-un
stat democratic, apariţia unei cetăţenii supranaţionare şi chiar apariţia unei cetăţenii mondiale.
Legea cetăţeniei române – legea nr.21/1991 republicată în 2010
Legea cetăţeniei a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 576 din 13 august
2010. Astfel legea cetăţeniei a fost republicată în temeiul art.21 din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr.5/2010 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale
pentru Cetăţenie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 10 februarie
2010, aprobată cu modificări prin Legea nr.112/2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010, textele au fost numerotate diferit. Legea
cetăţeniei române nr. 21/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 98 din 6
martie 2000, iar mai apoi a mai fost modificată şi completată prin:
- Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice comunitare, de evidenţă a persoanelor, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001, aprobată prin
modificările şi completările Legii nr. 372/2002 publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 447 din 26 iunie 2002, cu modificările şi completările
ulterioare.
15 Cezar Bârzea, op.cit., p.22.11
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 167/2001 privind suspendarea aplicării
prevederilor art. 35 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 14 decembrie 2001, aprobată prin
Legea nr. 225/2002, Cetăţenie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
290 din 29 aprilie 2002.
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.68/2002 pentru modificarea şi completarea
Legii cetăţeniei române nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 424 din 18 iunie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 542/2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.160/2002 privind suspendarea aplicării unor
dispoziţii din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 850 din 25 noiembrie 2002, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 165/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 7 mai
2003;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2003 pentru modificarea şi completarea
Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 399 din 9 iunie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 405/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 15 octombrie 2003
- Legea nr.248/2003 pentru completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991,
republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 13 iunie
2003;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 87/2007 pentru modificarea Legii cetăţeniei
române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din
14 septembrie 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 70/2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 11 aprilie 2008;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 147/2008 pentru modificarea şi completarea
Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 765 din 13 noiembrie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 171/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din
14 mai 2009;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea
Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 354/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 16
noiembrie 2009.
12
1.6. Cetăţean al unui stat, străinii, conflictele de cetăţenie din perspectiva
dreptului internaţional
Cetăţeanul este titular de drepturi şi obligaţii pe care le are faţă de statul din care face
parte. 16 Cetăţeanul este o persoană , un individ care are drepturi şi îndatoriri într-un stat
democratic. Prima obligaţie a cetăţeanului e să respecte legea, folosindu-se de libertatea şi de
relaţiile cu ceilalţi oameni în limitele stabilite de lege. Statul stabileşte modalităţile de
obţinere, de acordare cât şi de pierdere a cetăţeniei, totodată stabileşte şi drepturile şi
obligaţiile cetăţenilor, cetăţenia reprezintă o problemă de drept intern. Fiecare stat stabileşte
prin legea naţională condiţiile de acordare cât şi de pierdere a cetăţeniei. 17
Cetăţeanul este o persoană care are drepturi şi obligaţii într-i societate democratică.
Primul drept este acela de a stabili legea; prima obligaţie este aceea de a respecta legea,
exercitându-şi libertatea, dezvoltându-şi iniţiativele, organizându-şi relaţiile cu ceilalţi în
cadrul definit de lege.
Statul, în temeiul suveranităţii sale, stabileşte, prin legislaţia naţională, statutul juridic
al persoanelor care alcătueşte populaţia sa. Statul determină, criteriile şi modalităţile de
obţinere sau pierdere a cetăţeniei sale, precum şi drepturile şi obligaţiile ce revin cetăţenilor
săi în baza acestei calităţi. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să aibă la
bazeză principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Cetăţenia este
deci, în exclusivitate o chestiune de drept intern.
Pornind de la unul din sensurile „clasice” ale cetăţeniei potrivit căreia cetăţenia
reprezintă „legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat”,
putem spune că, dintre categoriile de persoane care formează populaţia statului, doar cetăţenii
acestuia pot să deţină plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor prevăzute în legislaţia naţională.
Fiecare stat stabileşte, prin legea naţională, condiţiile de acordare a cetăţeniei. Efectele
cetăţeniei faţă de alte state ale comunităţii internaţionale pot fi limitate de normele dreptului
internaţional. Dacă alte state, subiecte de drept internaţional, nu pot contesta unui alt subiect
de drept internaţional dreptul de a stabili legi şi reguli proprii privind cetăţenia, ele nu sunt
însă obligate de a recunoaşte şi accepta consecinţele unor asemenea reguli. Prin urmare nu se
contestă competenţa normativă a unui stat în materie de cetăţenie dar pot fi respinse efectele
exercitării acesteia, în cazul în care nu sunt luate în calcul principii generale sau norme de
drept internaţional.
16 Berceanu , Barbu B., Cetăţenia – monografie juridică, Bucureşti, Editura All Beck, 1999, p.17.17Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ediţia a III-a,
Bucureşti, Editura All Beck, 2003, p.167.13
Pentru a fi valabilă acordarea cetăţeniei presupune să fie licită din punct de vedere al
dreptului internaţional, ceea ce înseamnă să nu fie acordată pe baza unor criterii
discriminatorii (rasiale, religioase sau politice), de asemenea trebuie să aibă în vedere legătura
individului cu statul , dar trebuie să aibă la bază principiile şi normele dreptului internaţional.
Dacă aceste lucruri nu sunt respectate de stat celelalte state pot , au posibilitatea să nu
recunoască cetăţenia în cauză.
Străinii sunt indivizi care se află pe teritoriul unui stat dar deţin cetăţenia altui stat,
astfel încăt ei sunt încadraţi ca fiind apatrizi, refugiaţi. Statul stabileşte prin lege condiţiile de
intrare, de şedere al străinilor pe teritoriul său, respectând drepturile străinilor. Statul este
obligat să-i primească pe străini pe teritoriul său, statul are dreptul să expulzeze un străin pe
baza faptelor deosebit de grave săvârşite de acesta.
Cetăţenii străini au aceleaşi drepturi cu cetăţenii statului respective, excepţie nu au
drepturi politice şi nu au voie să acceadă într-o funcţie politică.
Conflictul de cetăţenie poate fi pozitiv apare în momentul în care un individ are două
ori mai multe cetăţeni, cea mai întâlnita este dubla cetăţenie.Un copil născut pe teritoriul altui
stat capătă cetăţenia statului respectiv deşi părinţii lui fac parte dintr-un alt stat, iar în
momentul în care se întorc în ţara lor natală copilul obţine şi aici cetăţenie, întrucât astfel
apare dubla cetăţenie. Un alt exemplu de dublă cetăţenie îl constituie atunci când o persoană
solicită, la cerere o nouă cetăţenie. Dubla cetăţenie poate crea neânţelegeri între state, care vor
avea consecinţe asupra individului cu pricina. Conflictele de cetăţenie se rezolvă prin
acordarea individului respectiv a cetăţeniei care predomină.
Plecând de la faptul că cetăţenia, ca statut juridic, ţine de competenţa exclusivă a
statului, care stabileşte prin legea sa internă modalităţile de dobândire, pierdere, drepturile şi
obligaţiile cetăţeanului, putem spune că statul are dreptul să acorde protecţia propriilor
cetăţeni atunci când aceştia se află în străinătate.
În conformitate cu normele dreptului internaţional legătura dintre cetăţeni şi stat se
manifestă şi pe plan extern, fiind păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi cetăţeanul: „în statul
respectiv, ori în alte state, ori în alte spaţii unde nu se exercită suveranitatea niciunui stat”. 18
Conflictul de cetăţenie poate fi şi negativ atunci când are ca rezultat pierderea
cetăţeniei, un apatrid nu beneficiază de ajutor diplomatic deoarece nu face parte din nici un
stat. Un apatrid trebuie să respecte legile statului pe teritoriul căruia stă, acesta având statut de
străin.19
18 Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p.138.19 Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p.139.
14
Protecţia diplomatică este protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi aflaţi în
străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale.
Autoritatea statului se pune la dispoziţia propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului naţional, în
baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între stat şi resortisanţii săi. Statul poate să
le impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi obligarea
cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată, statul are dreptul să inculpe şi să condamne
o persoană chiar în contumacie (în lipsă), însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală şi
arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită
aceasta. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei cetăţenilor unui
stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de
drepturi20.
1.7. Cetăţenia europeană
Cetăţenia semnifică, reprezintă scopurile, interesele pe care le au oamenii din statele
membre ale Uniunii Europene, luând naştere din ideea de bază a formării europene şi anume
menţinerea păcii în Europa, şi simpatia faţă de calităţile comunitare, încât neamurile să
trăiască după reguli şi instituţii generale cu care au fost de acord.
Oamenii se pot impilca în mod direct în politica şi în economia Uniunii Europene prin
acordarea unor drepturi de care aceştia au parte, necontând cetăţenia naţională şi statul din
care provine dacă statul respective este membru al Uniunii Europene.
Consiliul European de la Fontainebleau a constituit, a elaboratat un plan prin care
uşura libera circulaţie a persoanelor, stimularea învăţării uneia sau a mai multor limbi străine,
o bună informare, existenţa unor simboluri, elemente comune precum un paşaport comun, un
imn comun , un drapel comun.
Cetăţenia europeană doreşte întărirea imaginii şi a consimilitudinii Uniunii Europene,
cât şi implicarea directă a indivizilor în acţiunea de integrare europeană.21
Art. 17 din Tratatul Uniunii Europene conferă calitatea de cetăţean al Uniunii
Europene orcărui individ care deţine naţionalitatea uneia dintre statele membre din Uniunea
Europeană.
20 Prin Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic (1961), protecţia diplomatică dobândeşte
un caracter convenţional. În art.3 pct.1 lit. b din Convenţie a fost prevăzută, ca una din funcţiile unei misiuni
diplomatice „protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise
de dreptul internaţional”.21 Mihaela Vrabie, op.cit., p.47.
15
Cetăţenia Uniunii Europene întregeşte cetăţenia naţională astfel încât se pot exercita
unele drepturi ale cetăţeniulor Uniunii Europene pe spaţiul/teritoriul statului membru în care
locuieşte/ trăieşte.
Cetăţenia europeană coexistă alături de cea naţională, pentru că cetăţenii statelor
membre ale Uniunii Europene beneficiază de dublă cetăţenie . Cetăţenia europeană este
reglementată de dreptul Uniunii în care se află/ exist/ îşi găseşte originea, iar cetăţenia
naţională este reglementată de dreptul naţional. Cetăţenia europeană nu îngrădeşte nici un
drept naţional al indivizilor, ci doar le acordă acestora drepturi suplimentare, care pot fi puse
în aplicare la nivelul Uniunii Europene prin dreptul de vot, dreptul de a fi ales în Parlamentul
European, dar aceste drepturi suplimentare pot fi exercitate şi în statele membre precum
exercitarea dreptului de a fi ales în alegerile municipale.
Anumite componente ale cetăţeniei europene pot schimba echilibrul existent în
cetăţenia naţională din cadrul disciplinei juridice interne, în cazul în care un individ al unui alt
stat membru obţine drepturi care înainte erau păstrate doar pentru indivizi naţionali. Apare
astfel o concurenţă între cetăţenii Europei, în perioada începerii exercitării drepturilor, în ce
priveşte dreptul de staţionare şi de vot care au legătură cu alegerile municipale dintr – un stat
al Uniunii Europene.
Mai întâi o persoană trebuie să aibă cetăţenia unui stat membru din Uniune, urmând
apoi să dobândească şi cetăţenia europeană care îi conferă drepturi suplimentare pe lângă cele
naţionale.22
Prin Tratatul de la Maastricht sunt prezentate, relevate cinci drepturi suplimentare
celor naţionale:
- dreptul la liberă circulaţie, care constă în dreptul indivizilor la vacanţe, dreptul
cetăţenilor de a se muta, dreptul la muncă şi dreptul de a învăţa în celelalte state ale Uniunii
Europene, însă legislaţia Uniunii impune condiţii pentru exercitarea acestor drepturi, pentru
un sejur care depăşeşte trei luni este necesar un certificate de sejur, intrarea pe teritoriile
celorlalte state membre ale Uniunii nu poate fi interzisă, excepţie, doar în cazul unor raţiuni
de securitate şi sănătate publică.
- Exercitarea dreptului de vot şi posibilitatea de a candida la alegerile pentru
Parlamentul European şi la alegerile locale în statul din care face parte
- Dreptul de a avea pe teritoriul unui stat terţ, protecţie, sprijin din partea consulatului
din partea instituţiilor diplomatice ale altui stat membru dacă ţara din care provine invividul
nu are ambasadă în statul terţ cu pricina.
- Dreptul de petiţie în cadrul Parlamentului European
22Ibidem, p.48.16
- Dreptul de a cere ajutorul Avocatul Poporului European în cazurile de administrare
necorespunzătoare din partea instituţiilor comunitare.
Cetăţenia europeană are la bază elementelor comune ale statelor membre, specificate
în Tratatul de la Amsterdam, relevându-se principiul libertăţii, democraţiei, respectării
drepturilor omului şi al libertăţilor esenţiale şi principiul statului de drept , apărând din
drepturile fundamentale ale omului şi din drepturile caracteristice ale cetăţenilor europeni,
specificate în Tratat. 23
Tratatul de la Amsterdam relevă faptul că orice cetăţean european, persoană fizică ori
juridică, având domiciliul într-un stat membru, are acces la documentele, actele Parlamentului
European ale Consiliului Uniunii Europene, in limita semnificaţiilor de interes public ori
privat. Informarea cetăţenilor constituie o prioritate, aceasta aparţine instituţiilor europene.
Cetăţenia europeană conferă de asemenea dreptul la bună administrare şi dreptul de
acces la documentele, actele Uniunii Europene. Pot apărea neconcordanţe din cauza faptului
că fiecare stat membru al Uniunii are metode diferite prin care acordă ori retrage
naţionalitatea unui individ, unei persoane.
Astfel statele care limitează acordarea cetăţeniei , au reţineri în deschiderea
frontierelor, în deschiderea posibilităţilor pe piaţa muncii ori în acordarea drepturilor civile şi
pilitice indivizilor, persoanelor din alte state.24
Consiliul Europei a analizat reglementările cu privire la cetăţenie, ajungând la o
reglementare unitară, la realizarea unei convenţii necesară cetăţenilor statelor membre.25
Indiferenţa politică şi scepticismul cetăţenilor europeni sunt , au devenit foarte
prezente, foarte evidente în ultima perioadă lucru relevat prin absenţa cetăţenilor la alegerile
europene, cu toate că europenii au unele avantaje relevate prin regimul juridic al cetăţeniei ,
dar identitatea europeană nu este foarte închegată astfel încât să-i motiveze.
Cetăţenia ar trebui să genereze, să formeze, să construiască o societate europeană la
care oamenii să se identifice, dar impunerea acestui lucru de către instituţiile europene nu are
efectul scontat, dorit.
Noţiunea de cetăţenie are un caracter evolutiv, sensibilă de a căpăta noi valenţe prin
ratificarea Tratatelor de formare a Uniunii Europene.26
În doar câteva decenii, cuvântul ,,cetăţenie” a ajuns să fie printre cele mai frecvent
utilizate în discuţiile comunităţilor din cadrul societăţii. Acest cuvânt ne ajută când ne
23 Ibidem, p.49.24 Ibidem, p.50.25 Barbu B.Berceanu, Cetăţenia, monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.246.26 Mihaela Vrabie, op.cit., p.51.
17
formulăm reacţia de răspuns la ceea ce numim criza, impasul texturii sociale sau a coeziunii
sociale. Conceptul de cetăţenie este folosit în special pentru a se încerca stabilizarea şi
redirecţionarea anumitor practici în care sunt implicate şcolile şi, în sens mai general, educaţia
şi formarea. Cu toate acestea, trebuie să mergem dincolo de consensul vag care reiese din
utilizarea permanentă a acestor formulări generale şi să ne implicăm în dezbaterile care au loc
pe marginea problemei cetăţeniei.
Vorbind despre cetăţenie, îşi face apariţia prima problemă cea a raportului dintre
individ şi societate, în faţa unei instituţii necesară, complexă, interdisciplinară şi continuă, a
cărei cunoaştere trebuie să existe la nivelul popularităţii pe care o impune.
Legătura intimă între stat şi populaţia care trăieşte pe teritoriul său – indiferent de
naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza
îndatoririlor faţă de stat.
Termenul de „cetăţenie” este specific limbilor latine şi limbii engleze, care
încorporează rădăcina comună „civitas”. În limbile scandinave, rădăcina comună este pentru
„cetate” (burg), iar în limba germană apar trei referinţe diferite: una denumeşte naţionalitatea
(„Staatsangehörigkeit”), alta care desemnează statutul de deţinător de drepturi
(„Staatsbürgerschaft”) şi alta care subânţelege participarea politică („Staatsbürgerstatus”). În
limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetăţenie trimite la
„obscia”, care înseamnă, care se traduce comunitate (prima formă de organizare politică,
înaintea statului unitar).
Cele mai mari diferenţe se constată însă în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile
popoarelor din Asia Centrală, de exemplu, cetăţenia este tradusă frecvent prin patriotism iar în
limba arabă ea evocă apartenenţa la un anumit teritoriu („wand” = patrie, teritoriu). În sfârşit,
în limba chineză se pune accentul pe obligaţii şi îndatoriri publice, conform doctrinei
confucianiste a dependenţei părţii faţă de ansamblu şi a loialităţii individului faţă de stat.
În ciuda diferenţelor din cadrul fiecărei definiţii şi dintre limbi, există câteva puncte
comune care conferă astfel o bază solidă pentru explorarea cetăţeniei. Întotdeauna se pune
problema apartenenţei la o comunitate, ceea ce presupune politică şi drepturi, în special
drepturi politice. În acest sens, cetăţeanul este întotdeauna co-cetăţean, cineva care trăieşte
împreună cu ceilalţi. Această comunitate se defineşte în principal la două niveluri: pe de o
parte, nivelul local, oraşul, adeseori în sensul urban, în care persoana locuieşte, căruia îi
aparţine, şi pe de altă parte, statul, care are legătură cu calitatea de cetăţean care conferă
drepturi depline acordate membrilor statului respectiv. Aceasta apartenenţă se referă
întotdeauna la un nivel de organizare politică, la un nivel de autoritate şi la drepturi; cu alte
cuvinte, cetăţean şi cetăţenie presupun întotdeauna delimitarea unui teritoriu sau a unui grup,
18
un teritoriu unde se aplică drepturile, un grup format din toate persoanele cărora li se aplică
aceste drepturi; drepturile sunt legate mai întâi de toate de domeniul politic şi juridic. În cele
din urmă, în funcţie de tradiţie, accentul poate fi pe nivelul local, ca prim nivel de apartenenţă,
şi un spaţiu suficient de limitat astfel încât să-i fie mai uşor persoanei să fie activă şi să
participe, sau pe nivelul statului naţional, ca nivel principal, unde se stabileşte legea şi se
construieşte identitatea publică colectivă.27
CAPITOLUL II
CETĂŢENIA ÎN DREPTUL ROMÂNESC
2.1. Definiţia cetăţeniei române
Cetăţenia şi condiţia cetăţenească relevă o legătură statornică a omului, cetăţeanului cu
statul. Veriga dintre un stat şi un străin se realizează cu ajutorul statului al cărui resortisant
este străinul.
27 Bârza Cezar, op. cit. p.7.19
Cetăţenia reprezintă legătura dintre stat şi individ care porneşte, începe de la drepturi
şi obligaţii existente de ambele părţi, în care oamenii deţin drepturi, participă la viaţa politică ,
statul rezultând din voinţa poporului, cetăţenii fiind membrii ai statului.28
Cetăţenia nu este definită de domiciliu deoarece o locuinţă pe teritoriul statului au şi
cetăţenii ţării respective dar şi străinii, la fel cum cetăţenii, indivizii acestei ţări pot deţine o
locuinţă în afara ţării , dar totuşi o legătură între cetăţenie şi domiciliu există prin prisma
faptului că legiuitorul atribuie cetăţenia în funcţie de teritoriu.29
Din perspectivă subiectivă cetăţenia relevă calitatea juridică a unei persoane fizice, a
unui individ, numit cetăţean, de a fi membru al unui stat, din această calitate apar celelalte
drepturi constituţionale .
Din perspectivă obiectivă cetăţenia relevă raportul juridic esenţial dintre om şi stat,
statul având obligaţia şi dreptul de a-l stimula pe om pentru a fi un participant activ pentru
propria sa dezvoltare , aşadar raportul juridic dintre om şi stat este unul egal.
A face parte dintr-un stat presupune participarea la exercitarea puterii de stat , şi a
avea parte de sistemul juridic , acestor drepturi li se adaugă şi obligaţiipresupunând,
însemnând susţinerea şi promovarea statului.30
Cetăţenia română reprezintă veriga politică şi juridică permanentă dintre o persoană
fizică şi un anumit stat, verigă relevată prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce
dintre cele două entităţi.. Legătura juridică se evidenţiază pe plan extern.
Cetăţenia română reprezintă dovada apartenenţei unei persoane la statul român,
bucurându-se de libertăţile şi drepturile democratice stipulate în Constituţie, dar având şi
obligaţii specificate în legea fundamentală a statului .
Cetăţenia română este, reprezintă acea calitate a persoanei fizice care relevă relaţiile
social-economice, juridice şi politice permanente dintre stat şi individ, făcând dovada că acel
individ face parte din statul român şi că acesta este titular al drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de Constituţie şi alte legi din România.
Cetăţenia română este o integrare, o expresie a legăturilor social- economice, politice
şi juridice dintre stat şi individ. Cetăţenia română reprezintă calitatea persoanei fizice de a
avea relaţii permanente economice, juridice, politice , sociale dintre persoanele fizice şi stat
făcând dovada că aparţine statului român şi oferind persoanei fizice de a avea drepturi şi
obligaţii prevăzute în Constituţie şi în legile ţării.31
28 Barbu B.Berceanu, Cetăţenia, monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.8.29Ibidem , p.19.30Ibidem, p.54.31 Vasile Babu, Dumitru Rotaru, Drept constituţional, partea I, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p. 99.
20
Cetăţenia apare ca expresie a principiului egalităţii în viaţa socială, relevându-se viaţa
democratică. Cetăţenia reprezintă expresia dependenţei omului de un cadru juridic unic,
putând apărea totodată ca expresie a idealului său de membru al unei societăţi care îşi doreşte,
verea şă fie recunoscut, doreşte să aibă independenţă şi suveranitate.
Cetăţenia presupune un stat, drepturi cetăţeneşti, o adeziune de origine, o conştiinţă
colectivă care să o justifice. Cetăţenia este în raport cu persoanele străine aflate pe teritoriul
său , expresia unei condiţii care nu îi bucură pe străini , şi către care aspiră dacă nu există o
altă cetăţenie , iar acordată unui străin reprezintă un omagiu ce i s-a oferit.
Cetăţenia română are următoarele caracteristicii:
- un grup politic, o alcătuire politică independentă
- un număr de persoane fizice stabilite dinainte întrucât cetăţenia implică
evidenţa indivizilor
- dreptul cetăţenilor de a avea parte de ordinea de drept a acelui grup politic de
a participa direct la formarea acestei ordini pentru activitatea de statadică
drepturi politice dar şi obligaţia aferentă acestui drept
- o conştiinţă colectivă 32
- egalitatea cetăţenilor în faţa ordinii de drept
- superioritatea cetăţenilor în raport cu străinii
- o îmbinare între caracterul voluntar şi caracterul permanent
Cetăţenia este o instituţie, o unitate independentă îndreptându-se spre a se transforma
în a reprezenta o condiţie elementară a oamenilor , într-o societate fără sclavi, fără piraţi etc.
Cetăţenia reprezintă expresia juridică a raportului esenţial dintre individ şi stat
Legislaţia României defineşte cetăţenia română prin L. 24/1971 respectiv Legii nr.
21/1991 potrivit căreia ,,Cetăţenia română exprimă apartenenţa unei persoane fizice la statul
roman”- art 1.
Noțiunea de cetăţean român relevă apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în
care suveranitatea naţională aparţine poporului. Cetăţenii români se bucură de drepturi şi
libertăţi democratice, drepturi care nu sunt numai instituite, ci şi garantate în exercitarea lor
efectivă. Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi
titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de
patrie, slujirea intereselor poporului precum şi îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor
înscrise în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt
răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi
independenţei naţionale
32 Barbu B.Berceanu, op.cit., p.56.21
2.2. Evoluţia istorică a noţiunii de cetăţenie în România
În zilele noastre Constituţiile şi legile utilizează termenul de cetăţenie pentru a face
cunoscut faptul că un om, o persoană aparţine, face parte dintr-un stat, cetăţenia fiind relevată
prin termenul de naţionalitate. Prima apariţie a termenului de cetăţenie în România a apărut în
codul civil din 1865, până atunci nu a existat calitatea de cetăţean. În acea perioadă legiuitorul
acorda cetăţenia română locuitorilor ţării. Obţinerea cetăţeniei se făcea după principiul ius
sanguinis. Se putea obţine cetăţenia prin naştere, prin căsătorie, naturalizare, repatriere,
femeia care s-a căsătorit cu un străin îşi pierdea cetăţenia dar dacă rămânea văduvă şi-o putea
recâştiga.
Pierderea cetăţeniei se făcea prin obţinerea de la un guvern străin a unei funcţii publice
fără a avea permisiunea statului său, ţării sale , dacă a intrat în serviciul militar străin fără
acordul României, căsătoria unei femei romance cu un străin, prin naturalizarea obţinută într-
o ţară străină. Unele principii apărute în 1865 sunt valabile şi astăzi.
Codul civil român realizează o anumită organizare a populaţiei ţării, el introduce
termenul de cetăţenie astfel fiind înlocuit termenul de supuşenie, face diferenţa, indirect, între
drepturile civile şi cele politice, relevând astfel un moment foarte important în procesul de
reglementare a relaţiilor sociale din acest domeniu. Unele principii apărute la 1865
guvernează şi astăzi reglementarea cetăţeniei, iar interpretarea unora este identică şi astăzi.
Astfel, norma potrivit căreia „copiii găsiţi pe teritoriul României fără a se cunoaşte identitatea
părinţilor lor sunt consideraţi cetăţeni români” este are aceeaşi semnificaţie şi astăzi ca şi în
1865, legiuitorul de atunci instituind prezumţia potrivit căreia cel puţin unul din părinţi este
cetăţean român.
În 1877 a fost adoptă legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine
română care au servit în armate străine.
Adoptarea Legii 28/1924 pentru prima dată se specificau modurile de dobândire şi de
pierdere a cetăţeniei, stabilindu-se organele competente, procedura şi principiile de
reglementare a cetăţeniei. Principiile consacrate da această lege făceau referire, după caz, la
dobândirea cetăţeniei sau la pierderea ei. În ceea ce priveşte dobândirea cetăţeniei se relevă
principiul ius sanguinis cu diferenţele ce se făceau între copii legitimi, copiii naturali, copiii
legitimaţi de un român şi copiii găsiţi pe teritoriul ţării. Dobândirea cetăţeniei mai era posibilă
prin căsătoria unei străine cu un român, prin naturalizare, prin repatriere şi prin încetarea
căsătoriei unei românce cu un străin.
Trebuie specificat faptul că această lege prevedea şi dobândirea cetăţeniei române de
către populaţiile provinciilor istorice care s-au unit cu ţara în 1918. Consiliul de Miniştri era 22
cel care acorda cetăţenia română. Legea nr. 28/1924 a cuprins o reglementare ce a reprezentat
un factor de progres, de modernitate pentru că reglementa cetăţenia potrivit unor principii
moderne preluate din legislaţiile ţărilor occidentale avansate din acest punct de vedere.
Legea nr. 33/1939 referitoare la pierderea şi dobândirea naţionalităţii române are un
conţinut mai precis, reglementări mai detaliate dar face un pas înapoi faţă de legea anterioară
prin efectele pe care le au normele care evidenţiază o discriminare în ceea ce priveşte calitatea
de cetăţean sub aspectul modurilor de dobândire. Această lege păstrează criteriul rudeniei de
sânge, menţine principiul inegalităţii femeii cu bărbatul şi consacră caracterul unitar al
cetăţeniei române: „Niciun român nu poate fi cetăţeanul altui stat” se afirmă în art.2.
Cu privire la pierderea cetăţeniei, legea stabilea modalităţile: prin dobândirea unei
cetăţenii străine, ca pedeapsă şi prin absenţă (pierdeau cetăţenia cei care locuiau fără
întrerupere timp de 10 ani în afara teritoriului României, fără să dobândească naţionalitate
străină. În această situaţie şi soţia şi copiii minori pierdeau cetăţenia. Pierderea cetăţeniei ca
pedeapsă nu avea loc pe plin drept, constatarea cazurilor făcându-se prin Jurnalul Consiliului
de Miniştri).
Între 1940 – 1944 au fost reliefate anumite discriminări cu privire la calitatea de
cetăţean roman, având drept motiv originea etnică şi naţională, prin acte normative care au
fost abrogate de Legea nr. 86/1945.
În timpul regimului communist s-a adoptat decretul nr. 125/1948 care prevedea două
posibilităţi de obţinere a cetăţeniei: de plin drept şi prin încetăţenire.
Decretul nr 32/1952 astfel apare o normă în care se referitoare la dobândirea cetăţeniei prin
naştere, unde se prevedea că dacă numai un părinte este cetăţean român şi ambii părinţi trăiesc
în străinătate, cetăţenia copiilor se determină prin acordul părinţilor.
O altă situaţie relevată este cea a copiilor găsiţi pe teritoriul României, cu părinţi
necunoscuţi, precum şi inexistenţa unei reguli referitoare la dobândirea cetăţeniei ca rezultat
al adopţiei. În acest act juridic, se făcea referire la părinţi, ceea ce înseamnă că nu se făcea
nicio diferenţă între bărbat şi femeie. De asemenea, nu mai exista diferenţa dintre copiii
legitimi şi cei naturali. Căsătoria nu mai avea niciun fel de efecte cu privire la cetăţenie. Se
reglementa retragerea cetăţeniei ca titlu de pedeapsă, stabilindu-se că cei care au pierdut astfel
cetăţenia nu o mai pot dobândi pe nicio cale.
Decretul nr. 32/1952 cuprindea câteva reguli unice în materie, pe de o parte, şi sărea
altele, întâlnite constant în legile anterioare privind cetăţenia, pe de altă parte. Astfel, pentru
prima situaţie, se evidenţiază acea normă referitoare la dobândirea cetăţeniei prin naştere,
unde se prevedea că dacă numai un părinte este cetăţean român şi ambii părinţi trăiesc în
23
străinătate, cetăţenia copiilor se determină prin acordul părinţilor33. Pentru cea de-a doua
situaţie, nu exista regula referitoare la cetăţenia copiilor găsiţi pe teritoriul României, cu
părinţi necunoscuţi, de asemenea nu exista regula referitoare la dobândirea cetăţeniei ca efect
al adopţiei. În ce priveşte retragerea cetăţeniei, se relevă competenţa Ministerului Afacerilor
Interne privind aprecierea cazurilor de retragere şi faptul că aceasta se făcea prin decret al
prezidiului Marii Adunări Naţionale34.
Legea nr. 24/1971 a reprezentat un model pentru legea adoptată după evenimentele din
1989, respectiv Legea nr. 21/1991. Legea prevedea modurile de dobândire şi pierdere a
cetăţeniei române, modalităţile de dovadă a cetăţeniei, precum şi principiile generale
aplicabile cetăţeniei. A fost una dintre cele mai moderne reglementări în materie, astfel în
mare parte, prevederile ei au fost preluate şi adaptate noilor prevederi, de către Legea nr.
21/1991 privind cetăţenia română. Un alt element de noutate l-a constituit preambulul acestei
legi de unde puteau fi deduse principiile aplicabile instituţiei cetăţeniei.
Astăzi, cetăţenia este reglementată prin Constituţia din anul 2003 şi prin Legea nr.
21/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 44/6 martie 1991, republicată în Monitorul Oficial
nr. 98/6 martie 2000.
2.3. Natura juridică a cetăţeniei
Aspectul subiectiv al naturii cetăţeniei relevat prin teoriile condiţiei, statutului sau
stării juridice, nu are dreptul să arate natura unei societăţi care trebuie privită în mod obiectiv. 35
Este una dintre cele mai disputate probleme privitoare la cetăţenie. Cetăţenia fiind
considerată o legătură dintre individ şi stat, o legătură politică dintre stat şi om, o legătură
politică şi juridică, cât şi o apartenenţă juridică.
Cetăţenia română este considerată ca fiind:
- un statut personal
- O situaţie juridică
- Un contract tacit sinalagmatic
33 Art. 2 din Decretul 33/1952 prevedea: „Cetăţenia Republicii populare Române se dobândeşte prin naştere,
dacă ambii părinţi sunt cetăţeni ai Republicii Populare Române la data naşterii copilului…Dacă ambii părinţi
locuiesc la data naşterii copilului în afara teritoriului Republicii Populare Române, cetăţenia copilului se
determină prin acordul dintre părinţi”.34 Art. 7 din Decretul 33/1952 prevedea: „Cetăţenia Republicii populare Române poate fi retrasă prin Decret al
prezidiului Marii Adunări Naţionale”.35 Barbu B.Berceanu, op.cit., p.57.
24
- un raport juridic de supunere
- o parte a stării civile a persoanei fizice
Capacitatea juridică reprezintă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a deţine
drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică a persoanei fizice presupune capacitatea de exerciţiu
şi capacitatea de folosinţă, de utilizare. În dreptul constituţional nu se poate vorbi de această
divizare acapacităţii juridice pentru că ea este lipsită de importanţă practică şi teoretică în
acele verigi ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului apare odată cu
capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţi cu ea.
În cazul acelor drepturi care presupun exercitarea lor de către persoana în cauză nu
mai este posibilă, elementele capacităţii juridice sunt persoana fizică şi cetăţenia .
Persoana fizică de origine română poate fi titular al raporturilor juridice, al acelora al
căror conţinut cuprinde drepturile şi obligaţiile esenţiale, primordiale, cu precădere drepturile
politice. Cetăţeanul fiind un subiect unitar.
Cetăţenia este un obiect al capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice
de drept constituţional. În dreptul constituţional, capacitatea juridică este deplină pentru
români şi restrânsă pentru străini şi apatrizi.36
2.4. Principiile generale ale cetăţeniei române
Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a calităţii
de cetăţean român de către o persoană fizică. Ele decurg atât din Constituţie cât şi din alte
legi, în primul rând din Legea cetăţeniei române.
Principiile sunt:
- Egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică,
de avere sau de origine socială (art.4, alin.(2)din Constituţie);
- Cetăţenia se obţine pe baza principiul „ius sangvinis”, ceea ce înseamnă că
dobândeşte automat cetăţenia română indiferent de locul naşterii sale, copilul
ai cărui părinţi, sau numai unul dintre ei este cetăţean român;
- Stabilirea modului de obţinere a cetăţeniei, ca şi a drepturilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut intern, exclusiv şi suveran
al statului;
- Cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar, potrivit legii române a
cetăţeniei pot obţine o a doua cetăţenie;36 Vasile Babu, Dumitru Rotaru, Drept constituţional, partea I, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p.100 – 101.
25
- Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor iar schimbarea
cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei române a
celuilalt soţ;
- Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a obţinut-o prin naştere.
- Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie- reprezintă o regulă de bază a cetăţeniei române
- Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative naţionale.
- Dreptul de a avea domiciliul pe teritoriul României şi de a se deplasa
nestânjenit pe acest teritoriu.
- Dreptul de a fi angajat în orice funcţie sau demnitate publică pentru care
îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării.
- Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu
poate fi extrădat la cererea unui stat străin pentru urmărirea sau judecarea
într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea el nu
poate fi expulzat din România.
- Dreptul cetăţenilor români de a fi protejaţi diplomatic, atunci când se află în
străinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi
proteja cetăţenii atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor, au nevoie
de ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
- Cetăţenia română presupune responsabilitatea civică.
- Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit
cetăţenia.
- Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat
- Căsătoria nu produce, nu are niciun efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
2.5. Alte reglementări referitoare la cetăţenia română
2.5.1. Dovada cetăţeniei române
Dovada cetăţeniei se face cu buletinul de identitate, paşaportul sau certificatul
constatator al acordării cetăţeniei române. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se
dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit de buletinul de identitate sau paşaportul
oricăruia dintre părinţi. În cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate sau
paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare din aceste acte.
26
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani , cu certificatul de
naştere.
2.5.2. Cetăţenia de onoare
Reprezintă o cinste oferită de o societate unei persoane fizice, drept consecinţă a
calităţilor persoanei în cauză, care i-au fost recunoscute.37 Se acordă de către stat unui străin,
însemnând că i s-au oferit drepturi politice ori un titlu onorific fără a avea drept consecinţă
drepturi şi obligaţii cetăţeneşti, ori aceea în care i se uşurează dobândirea cetăţeniei până la
momentul în care i se recunoaşte de drept imediat ce spune că primeşte, acceptă cetăţenia cu
obligaţia să renunţe la cetăţenia anterioară, astfel acordarea cetăţeniei de onoare înseamnă şi o
ofertă de cetăţenie.
Un stat poate oferi, acorda cetăţenie de onoare propriilor cetăţeni. Cetăţenia de onoare
pe care o acordă similar unităţile nestatale precum instituţii administrative , instituţii sau
asociaţii.38
2.5.3. Reglementarea dublei cetăţenii în România
Legislaţia română de după 1989 acceptă dubla cetăţenie. Acest lucru a fost necesar
pentru a permite rezolvarea problemelor cetăţenilor români care în perioada 1944-1989,
locuind în afara graniţelor ţării au pierdut cetăţenia română, fiind de părere unii specialişti.
Pe de altă parte există o părere opusă conform căreia dubla cetăţenie nu este admisă ca
atare în legislaţia noastră39. Prevederea din art. 14 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei
ar avea „drept rezultat menţinerea cazurilor de dublă cetăţenie şi nu reducerea lor, iar această
soluţie nu poate fi acceptată, atunci când este de dorit să se evite atât apatridia, cât şi
cetăţeniile multiple”40.
În art. 5 şi 14 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei sunt prevăzute cazurile de
pluralitate de cetăţenii de plin drept pe care statele trebuie să le permită, sau pe care le pot
reglementa prin legislaţia lor internă. Aceasta a doua categorie de cauze denotă un interes
pentru că dispoziţiile din convenţie nu limitează dreptul fiecărui stat de a stabili, în dreptul său
intern, reguli referitoare la pluralitatea de cetăţenii:
37 Barbu B.Berceanu, op.cit., p.47.38 Ibidem, p.48.39 Anghel,I.M., Ratificarea Convenţiei Europene asupra cetăţeniei – prin legea nr. 396/2002 şi consecinţele
acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002, p.
20.40 Ibidem, p.16.
27
Cetăţenii săi care dobândesc sau deţin cetăţenia unui alt stat păstrează sau pierd
cetăţenia statului-parte la convenţie.
Dobândirea ori păstrarea cetăţeniei este condiţionată de renunţarea sau pierderea unei
alte cetăţenii.
Aceste situaţii de reglementat pot genera cazuri de apatridie, dacă statele în cauză nu
aplică, ca urmare a ratificării sau nu, Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatridie
şi, în acelaşi timp nu respectă prevederile art. 16 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei,
conform căruia un stat-parte la aceasta convenţie nu trebuie să facă din renunţarea sau
pierderea unei alte cetăţenii, o condiţie pentru dobândirea sau menţinerea cetăţeniei sale
atunci când renunţarea sau pierderea nu este posibilă sau nu poate fi cerută în mod rezonabil.
Ca urmare, nu se poate fi voba de o contradicţie dintre cele două convenţii, care chiar dacă ar
exista nu ar putea să nu ducă la prevalenţa celei referitoare la reducerea cazurilor de apatridie.
Statele unitare nu acceptă dubla cetăţenie deoarece această situaţie poate genera unele
implicaţii, situaţii nedorite.41
Dobândirea sau păstrarea cetăţeniei este condiţionată de renunţarea sau pierderea unei
alte cetăţenii.
Pe plan intern, preluarea unuia sau a altui element juridic internaţional ar putea fi
făcută prin invocarea unor rezerve sau a unor declaraţii, formulate de statul care a ratificat un
astfel de element juridic internaţional. Drept consecinţă, în procesul de aplicare internă nu ar
mai putea exista eventuale contradicţii între elementele juridice internaţionale.
Pentru România o astfel de contradicţie nu ar putea exista, deoarece ţara noastră nu a
ratificat Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie. Oricum, unul dintre
scopurile adoptării Convenţiei europene asupra cetăţeniei, declarat de altfel în preambulul
convenţiei, a fost promovarea dezvoltării progresive a principiilor juridice privind cetăţenia,
precum şi adoptarea lor în dreptul intern, evitarea cazurilor de apatridie, dar şi creearea unei
reglementări comune în domeniu, ţinându-se seama de multitudinea de elemente juridice
internaţionale privind cetăţenia, pluralitatea de cetăţenii şi apatridia.
2.6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
41 Anghel, I.M., Ratificarea Convenţiei Europene asupra cetăţeniei – prin legea nr. 396/2002 şi consecinţele
acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002, p.
20.28
Drepturile şi obligaţiile ale cetăţenilor se stabilesc prin Constituţie, totodată există şi o
protecţie internaţională odată cu aderarea României la ONU , pe 15 decembrie 1955, în
acelaşi timp cetăţeni dispun şi de o protecţie europeană.42
Cetăţenii au garantat dreptul la viaţă prin art.22 al.1 astfel de aici decurge faptul că
pedeapsa cu moartea este interzisă, iar sănătatea cetăţenilor este protejată, ocrotită lucru
relevat prin art.33 al1. Cetăţenii au garantată integritatea fizică şi psihică, aceştia nu pot fi
supuşi torturii ori unui tratament inuman şi degradant .
Cetăţeanul, individul are dreptul de a dispune de el însuşi , libertatea individuală este
inviolabilă cât şi siguranţa individului , de asemenea pedepsele trebuiesc aplicate sau stabilite
decât în temeiul legii, conform legii. Se relevă inviolabilitatea domiciliului, intrarea în
locuinţă făcându-se numai cu acordul proprietarului lucru specificat în art 27 al. 1. Orice
individ poate circula liber în interiorul statului cât şi în afara lui, nefiind constrâns de nimeni
şi de nimic conform Constituţiei.. Totodată are dreptul să-şi construiască o locuinţă oriunde pe
teritoriul statului, oriunde vrea, poate emigra şi reveni în ţară după cum doreşte potrivit art.
25.
Individul deţine libertatea de exprimare a gânduriilor, a opiniilor, a credinţelor,
libertatea de a scrie, de a exprima prin cuvinte, imagini, sunete creaţiile de orice fel, libertatea
conştiinţei este garantată, individul având dreptul să fie informat. 43
Dreptul la muncă nu poate fi limitat , iar cetăţenii sunt liberi să îşi aleagă profesia
dorită, şi locul unde doresc să profeseze, munca forţată fiind interzisă dar în cadrul acesteia nu
intră serviciul militar obligatoriu, munca persoanei condamnate, , munca în urma unor
calamităţi naturale .
Statul este obligat să dezvolte economia ţării şi să acorde asistenţă socială pentru a
oferi cetăţenilor un trai decent . Viaţa intimă şi privată este respectată , se relevă de asemenea
secretul corespondenţei. Oamenii au dreptul să-şi formeze o familie.44
Drepturile fundamentale sunt în primul rând drepturi subiective, având scopul de a
proteja interese individuale. Din acest punct de vedere, principala caracteristică a acestor
drepturi este justiţiabilitatea lor, adică posibilitatea titularului de a le invoca în faţa
judecătorului, şi a acestuia din urmă de a impune respectarea lor. Aşadar, drepturile
fundamentale nu sunt simple idealuri, ci creează obligaţii clare, uneori chiar obligaţii pozitive,
din partea autorităţilor publice.
42 Barbu B.Berceanu,op.cit., p.79.
43Ibidem , p.80.44 Ibidem, p.81.
29
Drepturile fundamentale, ca şi obligaţiile cetăţenilor se stabilesc prin Constituţie
(art.15, alin.1), fiind detaliate de întreaga legislaţie, care dispune numai pentru viitor – cu
excepţia legii penale mai favorabile (alin.2). De la intrarea României în O.N.U. (15 decembrie
1955), se relevă şi o protecţie internaţională; iar de la legea 30/1994, şi de una europeană (18
mai 1994).
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului şi cetăţeanului constituie o
realitate şi o finalitate a întregii activităţi umane democratice şi evolutive.45
Termenul de drepturi ale omului este un suport pentru fundamentarea ideei apariţiei
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, conceptul drepturilor omului are o semnificaţie extrem de
mare deoarece acestea sunt drepturi universal valabile , ce aparţine tuturor fiinţelor umane iar
drepturile cetăţeneşti sunt specifice unui anumit grup de oameni, respectiv cetăţenii unui
anumit stat. Drepturile cetăţeneşti sunt subiective , esenţiale pentru oameni deoarece sunt
foarte importante acestea sunt trrecute în acte precum declaraţii de drepturi , Constituţii.46
Constituţiile moderne doresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti să
acorde garanţii pentru apărarea, pentru siguranţa persoanei, individului şi a vieţii private a
acestuia, dar şi pentru evoluţia materială şi culturală a acesteia/acestuia.
Prima categorie de drepturi include acele drepturi care au ca scop apărarea
persoanei/fiinţei umane şi a vieţii ei private faţă de orice implicare din exterior.
Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la viaţă şi la integrarea
fizică şi psihică, libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei/locuinţei, secretul
corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare, libertatea conştiinţei, dreptul la
informaţie.
Aceste drepturi au o trăsătură/caracteristică comună, acestea pot fi exercitate
independent de un cadru social, în care alţi cetăţeni să ia parte la aceste activităţi. Acestea pot
fi realizate în mod independent, individual, de aici rezultă că aceste drepturi se mai numesc şi
libertăţi individuale.47
Cea de a doua categorie de drepturi face referire la asigurarea dezvoltării materiale ori
culturale a indivizilor, de aceea aceste drepturi poartă denumirea de drepturi social-
economice: dreptul la muncă, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la grevă, dreptul la
proprietatea privată, dreptul de moştenire, dreptul la educaţie, dreptul celui vătămat într-un
drept al său de o autoritate publică, liberul acces la justiţie.
45 Marian Foca, Drept constituţional, drepturi şi libertăţi fundamentale, Editura Europolis, Constanţa, 2005, p.3.46Ibidem , p.4.47 Ibidem, p.15.
30
Din cea de a treia categorie de drepturi fac parte: dreptul de a alege şi de a fi ales la
nivel local sau naţional, dreptul de a vota în cadrul referendumurilor, aceste drepturi intră în
sfera drepturilor politice.
Din cea de a patra categorie de drepturi fac parte următoarele drepturi: libertatea de
exprimare, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de
periţionare. Aceste drepturi poartă denumirea de drepturi social-politice şi se caracterizează
prin faptul că pot fi aplicate de cetăţeni în conducerea statului dar şi în dezvoltarea materială
şi culturală a acestora.
Aceste drepturi social-politice acordă posibilitatea cetăţenilor de a se comporta fără
reţinere în contactul lor cu ceilalţi indivizi, în limitele acordate de lege.48
Libertăţile individuale:
- dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la viaţă înseamnă că o
persoană nu poate fi privată de viaţa sa în mod arbitrar, astfel încât pedeapsa cu moartea este
interzisă întrucât aceasta încalcă drepturile naturale ale omului.49 În ceea ce priveşte dreptul la
integritate fizică şi psihică ştiut este faptul că nimeni nu poate fi supus torturii ori unui
tratament inuman ori degradant.50 Se relevă faptul că orice persoană are dreptul de a dispune
de ea însăşi, cu condiţia de a nu încăţca drepturile şi libertăţile altora.51 Dreptul persoanei de a
dispune de ea însăţi are anumite limite precum examenul sănătăţii ce se impune prin angajarea
în muncă ori pentru căsătorie, examenele medicale pentru combaterea/stoparea bolilor
venerice şi a depenbdenţei de droguri, vaccinările obligatorii.
- libera circulaţie acordă cetăţeanului posibilitatea de mişscare pe tot teritoriul ţării,
fără restricţie , presupune de asemenea libertatea de circulaţie în străinătate, libertatea de a-şi
stabili locuinţa, domiciliul oriunde pe teritoriul ţării, libertatea de a emigra, şi de a reveni în
ţară.52
- siguranţa înseamnă garanţia oferită de Constituţie tuturor persoanelor care se află în
acest stat împotriva orcărei represiune. Împotriva măsurilor arbitrare ale organelor de stat prin
lipsirea lor de libertate prin arestare ori detenţie.53
48Ibidem , p.16.
49Ibidem, p.17.
50Ibidem , p.18.
51 Ibidem, p.19.
52 Ibidem, p.20.53Ibidem , p.21.
31
- inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei oamenii pot să îşi folosească cum doresc
locuinţa astfel încât nimeni să nu poată pătrunde în locuinţă fără acordul lor.54
- secretul corespondenţei trebuie păstrat de persoanele fizice, de persoanele juridice
cât şi de autorităţile publice. Nimeni nu poate deschide, citi, distruge, da publicităţii o
scrisoare ce nu-i este destinată, având obligaţia de a-i înapoia scrisoarea persoanei căreia îi
este destinată.55
- libertatea de conştiinţă presupune dreptul orcărei persoane de a avea orice opinie,
credinţă, o persoană nu poate fi constrânsă să facă ceea ce nu vrea, ceea ce nu-i convine, un
lucru cu care nu este de acord.56
- dreptul la informaţie se referă numai la informaţiile de interes public.57
- „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, iar alegerea profesiei şi a locului de muncă
sunt libere (art. 41, alin. 1); munca forţată - în care nu intră satisfacerea serviciului militar sau
asimilat lui, munca celui condamnat, prestaţiile impuse de calamităţi sau alt pericol şi cea care
face parte din obligaţiile civile normale - este interzisă (art. 42 şi 56 alin. 3). Sunt garantate
dreptul de proprietate (proprietatea privată, ca şi creanţele asupra Statului), în conţinutul şi
limitele stabilite de Constituţie şi de legi (art. 44, alin. 1-2, dezvoltat în alin. 3-8) la fel şi
dreptul la moştenire (art. 46).
- Statul are obligaţia de a lua „măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială,
de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent” (art. 47, alin. 1, dezvoltat în alin. 2:
„dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare
de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege”), cu atenţie
suplimentară pentru salariaţi (art. 41, alin. 2-5), copii şi tineret (art. 49), precum şi persoane
handicapate (art. 50).
- Cetăţenii au dreptul de a întemeia o familie. Familia „se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor” (art. 48, alin. 1), copiii din afara căsătoriei fiind egali
în faţa legii cu cei din căsătorie (alin. 3). „Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a
căsătoriei se stabilesc prin lege”, numai după căsătoria civilă putându-se celebra căsătoria
religioasă (alin. 2). În familie, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor (minorilor), revenindu-le responsabilitatea corespunzătoare (art.
54 Ibidem, p.23.55Ibidem, p.24.56Ibidem , p.25.57Ibidem , p.26.
32
29, alin.6). Regimul juridic al proprietăţii şi al succesiunii în cadrul familiei e lăsat în grija
legilor organice.
- Cetăţenii se pot adresa - în numele lor - autorităţilor publice prin petiţii, gratuit,
având drept la răspuns în termen (art. 51) şi se pot adresa neîngrădit justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (art. 21), având drept la apărare şi la asistenţa
unui avocat, ales sau numit din oficiu (art.23, alin. 8, şi art. 24); în necunoaşterea limbii
române, ei au drept - ca reţinut, arestat sau justiţiabil - să comunice cu autoritatea judiciară în
limba pe care o înţeleg (art. 23, alin. 8, şi art. 128, alin. 2). În apărarea drepturilor şi
libertăţilor lor, ei pot beneficia de serviciile Avocatului Poporului (art. 58, alin. 1).
- Cetăţenii se pot constitui, pot forma (inclusiv în mitinguri, demonstraţii, procesiuni
etc.) în mod paşnic şi neînarmaţi (art. 39) şi se pot asocia, fiindu-le interzise asociaţiile cu
caracter secret (art. 40, alin. 1 şi 4), şi făcându-se precizări în legătură cu cultele religioase
(dezvoltat în art. 29, alin. 2-5), partidele politice (art. 40, alin. 1-3, şi art. 8) şi sindicatele (art.
40, alin. 1, art. 9 şi 43); pentru interesele comune ale celor ce aparţin unei minorităţi naţionale,
conform art.6.
- Numai cetăţenii au dreptul de a participa la crearea ordinii de drept în statul român
prin înscrierea într-un partid politic (art. 40, alin. 1), prin dreptul de a alege şi de a candida
(art. 36-37) în vederea formării puterilor statului (autorităţilor) - Preşedintele (art. 81),
parlamentarii (art. 61-63), primarii şi consiliile locale (art. 121, alin. 1) -, precum şi - dacă se
adaugă şi condiţia domiciliului în ţară - prin dreptul de a putea ocupa o funcţie sau o
demnitate publică, civilă sau militară în Stat (art. 16, alin. 3). Cetăţenii români participă la
referendumuri (art. 90) şi au iniţiativă legislativă (art. 74 şi 146). Ei nu pot fi nici extrădaţi,
nici expulzaţi (art. 19, alin. 1). Ei se bucură în străinătate de protecţia statului român (art.17)58.
- Printre alte drepturi recunoscute exclusiv cetăţenilor români sunt şi acelea care
recunosc capacitatea cetăţeanului român de a fi funcţionar în aparatul de stat şi de a deţine
funcţii publice, capacitatea de a fi membru al Academiei Române, capacitatea de a primi şi
purta decoraţii şi medalii, capacitatea de a fi membru al unei organizaţii, precum şi
capacitatea de a fi avocat şi a pleda59.
- Drepturile cetăţeneşti sunt apărate de reprezentanţii guvernaţilor, în primul rând prin
cenzurarea acţiunilor guvernământului de puterea legislativă şi de cea judecătorească (esenţa
principiului „separaţiei puterilor”), apoi de instituţia Avocatului Poporului (Constituţia 2003,
art. 58-60). Instituţia Avocatului Poporului a început să funcţioneze abia în 1997, după
58 Constituţia României, revizuită prin Legea 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
767 din 31 octombrie 2003.59 Berceanu, Barbu , op.cit., p.79 – 83.
33
adoptarea legii sale organice (Legea nr. 35/1997, modificată şi republicată, ca urmare a
revizuirii textelor constituţionale60). Actele Avocatului Poporului sunt rapoartele şi
recomandările.
2.7. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt acele obligaţii consacrate pe cale
constituţională, ca un element esenţial al legăturii de cetăţenie şi ca o caracteristică a oricărei
societăţi democratice, în care, pe lângă drepturi, cetăţeanul are şi o serie de îndatoriri.
Constituţia României cuprinde aceste îndatoriri fundamentale în Capitolul III al Titlului II,
art. 54-57.
Obligaţia de fidelitate faţă de ţară – art. 54 al Constituţiei. Constituţia prevede că
fidelitatea faţă de ţară este sacră. Fidelitatea decurge în primul rând din calitatea de cetăţean al
statului. Această îndatorire are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii
publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune
jurământul cerut de lege.
Obligaţia de a respecta Constituţia şi a legilor ţării – art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Aceasta este o obligaţie importantă ce aparţine tuturor persoanelor domiciliate sau rezidente
în România, indiferent dacă sunt cetăţeni români, străini sau apatrizi.
Obligaţia de apărare a ţării – art. 55 al Constituţiei. Această obligaţie impune
cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor
acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această obligaţie aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi
şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională.
Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice – art. 56 din Constituţiei. Cetăţenii au
obligaţia să contribuie, prin plata impozitelor şi a taxelor stabilite de lege, la cheltuielile
publice.
Obligaţile cetăţenilor depăşesc aspectul lor juridic, având legătură cu morala şi religia.
Îndatoririle esenţiale ale cetăţenilor sunt: apărarea României realizată prin serviciul militar
pentru bărbaţi între 20 şi 35 de ani, contribuţia la cheltuielile publice prin impozite şi taxe,
oamenii au obligaţia să respecte Constituţia şi legile statului adică ordinea de drept, nimeni nu
este mai presus de lege, de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-
credinţă fară a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi. Români absenţi au aceleaşi îndatoriri,
obligaţii faţă de ţară ca şi cei prezenţi.61
60 Legea a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 844/15.09.2004.61 Barbu B.Berceanu, op.cit. , p.83.
34
Se relevă obligaţia cetăţenilor de a alege şi de a fi ales, de a se prezenta la vot, de a
primi şi de a exercita mandatul ce i s-a oferit, dreptul de a primi grade şi drept de comandă .
Aceste drepturi şi obligaţii constituţionale relevă concretizarea juridică, constituţională
a cetăţeanului român formarea constituţională a cetăţeniei române. Cetăţeanul român mai
dispune de drepturi apărute din dreptul internaţional ale statului român şi participarea acestuia
la ordinea de drept internaţională, relevată fiind şi răspunderea internaţiuonală a românilor
pentru obligaţiile internaţionale asumate de România.62
Obligaţia de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor – art. 57 al
Constituţiei. Această obligaţie este o concretizare a principiului din dreptul român potrivit
căruia titularul unui drept nu trebuie să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
CAPITOLUL III
Dobândirea cetăţeniei române
3.1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere
Facand aplicatia principiului ius sanguinius, legea cetateniei romane stabileste ca este
cetatean roman copilul care se naste din parinti cetateni romani. De asemenea, este cetatean
roman copilul nascut dintr-un parinte cetatean roman si un parinte strain sau fara cetatenie. In
toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a nascut sau unde domiciliaza unul sau ambii parinti,
nu influenteaza, in nici un fel, cetatenia copilului.Cetatenia romana nu poate fi retrasa celui
ce a dobandito prin nastere.63
62 Ibidem, p.84.63 Constituţia României articolul 5
35
3.2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie
Un alt mod de dobandire a cetateniei romane este adoptia. Asa cum stabileste legea,
cetatenia romana se dobandeste de catre copilul cetatean strain sau fara cetatenie, prin adoptie,
daca adoptatorii sunt cetateni romani sau, atunci cand adoptia se face de o singura persoana,
daca aceasta este cetatean roman, iar in toate cazurile, cel adoptat nu a implinit 18 ani. In
cazul in care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetatean roman, cetatenia va fi
hotarata, de comun acord, de catre ei, iar in caz de dezacord va decide instanta de judecata in
functie de interesul adoptatului.
Solutia Legii cetateniei romane s-a impus datorita faptului ca adoptia facandu-se
intotdeauna numai in interesul adoptatului, urmareste integrarea deplina a acestuia in noua sa
familie. Desigur, si copilul strain adoptat de cetateni romani trebuie sa se integreze in noua sa
familie. In cazul in care el nu ar dobandi si cetatenia romana o data cu adoptia, intotdeauna ar
trai cu sentimentul ca este inca tratat ca un strain, ceea ce i-ar crea unele complexe de
inferioritate sau de instabilitate in noua sa familie. Desigur, copilului care a implinit varsta de
14 ani i se cere consimţământul.64
3.3. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere
Un alt mod de dobandire a cetateniei romane, prevazut de lege in varianta sa initiala,
dar care a disparut in urma modificarii din 1999 (Legea nr. 192/1999 pentru modificarea si
completarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991, publicata in Monitorul Oficial
nr.611/14.12.1999) este repatrierea65. Desi aceasta modalitate nu mai este enumerata la art. 4
al legii, o regasim la art.10, unde se face vorbire despre ea ca despre o varianta a dobandirii
cetateniei la cerere, ce beneficiaza de unele reguli proprii (art.16 si 36 din legea republicata).
Regimul sau juridic a ramas insa neschimbat de aceasta modificare a textelor legale.
Astfel, persoana care a pierdut cetatenia romana o redobandeste ca efect al repatrierii.
Includerea in lege a acestui mod de dobandire a cetateniei romane a raspuns necesitatii de a
se da o reglementare corespunzatoare situatiilor in care persoanele care au fost cetateni
romani au pierdut cetatenia romana ca urmare a stabilirii lor in strainatate, dar doresc sa se
reintegreze in societatea romaneasca. In cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt
legate de poporul roman si care, din diferite motive, au intrerupt pentru anumite perioade de
timp contactul lor cu societatea romaneasca. Asa se explica de ce legea considera repatrierea
ca un mod de dobandire a cetateniei romane.
64 Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Drept constitutional si institutii politice, Volumul I / Editia a XI-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 200365 Decret-lege nr. 7/1989 privind repatrierea cetatenilor romani si a fostilor cetateni romani, Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989 art. 8
36
Plecand de la principiul ca dobandirea cetateniei romane de catre unul din soti nu are
nici o consecinta asupra cetateniei celuilalt sot, se stabileste ca sotul cetatean strain poate cere
dobandirea cetateniei romane in conditiile legii.
Cat priveste copilul minor al repatriatului, legea prevede ca parintii hotarasc pentru
copiii lor minori cu privire la cetatenie si ca minorul care a implinit varsta de 14 ani trebuie
sa-si exprime separat consimtamantul. Daca parintii nu cad de acord, va decide tribunalul de
la domiciliul minorului, tinand cont de interesele acestuia.
În ce priveste procedura, cererile de dobandire a cetateniei pe calea repatrierii se
depun la Ministerul Justitiei, iar aprobarea lor revine Guvernului, la propunerea ministrului
justitiei.
3.4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere
Acest mod de dobandire a cetateniei priveste pe cetatenii straini sau persoanele fara
cetateniei care isi manifesta dorinta de a se inregra in societatea romaneeasca. Fata de situatia
ca prin aceasta procedura se urmareste integrarea in societatea romaneasca a unor cetateni
straini sau a unor persoane fara cetatenie, legea reglementeaza pe larg conditiile pe care
trebuie sa le indepineasca cei ce solicita cetatenia romana, procedura de urmat, organul
competent a adoptat cererea, precum si natura actului prin care se acorda cetatenia romana.
Astfel, persoana care solicita acordarea cetateniei romane trebuia sa indeplineasaca
urmatoarele conditii:
a) S-a nascut si domiciliaza la data cererii pe teritoriul Romaniei ori, desi nu s-
a nascut pe acest teritoriu, domiciliaza in conditiile legii, continuu si
statornic pe teritoriul statului roman de cel putin 8 ani sau de cel putin 5 ani
in cazul in care este casatorit si convietuieste cu un cetatean roman. Aceste
termene pot fi reduse, daca solicitantul este o personalitate recunoscuta pe
plan international. Trebuie observat aici faptul ca legea distinge intre
persoanele care s-au nascut pe teritoriul Romaniei si toate celelalte. In
primul caz, legea nu mai pune conditia de a fi domiciliat un anumit timp pe
teritoriul Romaniei, ci numai de a domicilia la momentul solicitarii,
considerandu-se ca legaturile acestei persoane cu societatea romaneasca
sunt mult mai stranse decat in situatia unei persoane nascute in strainatate;
b) Dovedeste, prin comportament, actiuni si atitudini loiale fata de statul
roman; declara ca nu intrevede sau sprijina si nici in trecut nu a intreprins
sau sprijinit actiuni impotriva ordinii de drept ori a sigurantei nationale;
c) A implinit varsta de 18 ani;37
d) Are asigurate mijloacele legale pentru o existenta decenta, in conditiile
stabilite de legislatia privind regimul strainilor;
e) Este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost comdamnat in tara sau in
strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;
f) Cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si civilizatie
romaneasca in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala;
g) Cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national66.
Legea cetateniei romane (art.8 si art.10) reglementeaza doua situatii in cazul acordarii
cetateniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetatenia romana persoanei care a avut aceasta
cetatenie si care cere redobandirea ei, cu pastrarea ctateniei straine si a domiciliului in
strainatate sau cu stabilirea domiciliului in tara. Prin ultimele reglementari s-au impus unele
restrangeri la libera circulatie pentru cei care obtin cetatenia romana cu stabilirea domiciliului
in Romania. In al doilea rand, se reglementeaza acordarea cetateniei romane persoanei care nu
a avut niciodata aceasta cetatenie, dar o cere.
Existenta celor doua categorii de persoane care cer (redobandirea si dobandirea)
cetatenia romana, nu ramane fara efecte juridice cat priveste conditiile ce trebuiesc
indeplinite. Astfel, poate dobandi cetatenia romana continuand sa domicilieze in strainatate
numai persoana care a mai avut aceasta cetatenie, dar a pierdut-o intr-un mod sau altul. De
asemenea, aceasta persoana depune juramantul de credinta in fata sefului misiunii diplomatice
sau consulare a Romaniei din tara in care domiciliaza. In situatia persoanelor care cer
acordarea cetateniei romane si nu au mai avut aceasta calitate, legea impune domicilierea in
tara si obligatia depunerii juramantului in tara. Data la care se dobandeste cetatenia romana si
se produc toate efectele sale juridice este cea la care s-a depus juramantul de credinta.
3.5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României
O situatie ca poate fi intalnita in practica si care si-a gasit o reglementare
corespunzatoare in lege, este cea a copilului gasit pe teritoriul Romaniei. Cum este si firesc,
copilul gasit pe teritoriul tarii noastre si ai carui parinti sunt necunoscuti trebuie sa i se
stabileasca o anumita stare civila, sa i se dea un nume si un prenume, trebuie sa i se
stabileasca si apartenenta sa la un stat sau altul, caci cetatenia ii da posibilitatea sa se bucure
de deplinatatea drepturilor si obligatiilor.
Potrivit legii romane, copilul gasit pe teritoriul roman este cetatean roman daca nici
unul din parinti nu este cunoscut. Aceasta solutie se intemeiaza tot pe principiul ius
sanguinius, in baza unei prezumtii legale relative in conformitate cu care cel putin unul din
66 LEGEA nr.21 din 1 martie 1991 cetăţeniei române art. 938
parinti a fost cetatean roman. In cazul in care filiatia copilului gasit pe teritoriul Romaniei a
fost stabilita inainte ca acesta sa implineasca varsta de 18 ani, fata de ambii parinti, iar acestia
sunt de cetatenie straina el pierde cetatenia romana. Acest lucru se intampla si in cazul in care
filiatia copilului gasit a fost stabilita numai fata de un parinte cetatean strain, iar celalalt
parinte a ramas necunoscut.
3.6. Jurământul de credinţă faţă de România
Din examinarea legii cetatniei romane se observa ca doua sunt situatiile in care
solicitantul cetateniei romane trebuie sa depuna juramantul de credinta fata de Romania,
anume in cazul dobandirii cetateniei romane la cerere si, respectiv, prin repatriere. Prin,
continutul sau, juramantul de credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei respective
de a fi devotata patriei si poporului roman, de a apara drepturile si interesele nationale, de a
respecta constitutia si legile.
Din punct de vedere procedural, juramantul de credinta trebuie depus in termen de 6
luni de la data comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana. Juramantul se
depune in fata ministrului justitiei sau a secretarului de stat delegat anume in acest scop. Dupa
depunerea juramantului, ministrul justitiei, ori dupa caz, seful misiunii diplomatice sau
consulare, va elibera persoanei careia i s-a acordat cetatenia certificatul constatator.
Juramantul de credinta are ca efect juridic facptul ca cetatenia romana se dobandeste pe data
depunerii sale. El este deci o faza obligatorie in procedura dupa care cetatenia romana se
dobandeste la cerere sau prin repatriere, faza cu care de altfel aceasta procedura se incheie.
Nedepunerea juramantului de credinta in termenul prevazut din vina persoanei careia i s-a
acordat cetatenia romana conduce la incetarea efectelor horararii Guvernului de acordare a
cetateniei fata de persoana in cauza.
39
CAPITOLUL IV
Pierderea cetăţeniei române
Cetăţenia română se pierde în principal prin:
a) retragerea cetăţeniei române;
b) aprobarea renunţării la cetăţenia română.
Persoanele fizice majore pierd cetӑţenia românӑ prin renunţare sau prin retragere,
modalitӑţi numite astfel dupӑ cum manifestarea expresӑ de voinţӑ în materie aparţine în
primul rând cetӑţeanului sau statului.
Şi pierderea cetӑţeniei este în dreptul Român un act bilateral, deci de aceeaşi naturӑ ca
şi încetӑţenirea, ceea ce apare de altfel evident în cazul renunţӑrii la cetӑţenie, unde ea are
forma cererii de renunţare coroboratӑ cu decretul de aprobare a ei. E adevӑrat, pierderea
cetӑţeniei române prin retragere pare a fi un act unilateral al puterii statului. Trebuia însӑ avut
în vedere cӑ aceastӑ retragere nu poate avea loc arbitrar, ci numai în condiţiile legii, lege care
40
permite retragerea numai în urma unor fapte ale cetӑţeanului strict determinate de lege şi care,
înfӑptuite, echivaleazӑ cu acordul lui; evident, fapta trebuie sӑ fie ulterioarӑ legii care i-a
stabilit consecinţa şi totodatӑ trebuie sӑ fie rezultatul unui act conştient, al unui act de voinţӑ.
4.1. Retragerea cetăţeniei române
Retragerea cetăţenie române apare ca o sancţiune. De asemenea trebuie avut în vedere
că, potrivit art. 5, alin.(2) din Constituţia României, cetăţenia română nu poate fi retrasă
aceluia care a dobândit-o prin naştere.
Astfel, cetăţenia română se poate retrage persoanei care:
a) Aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) Aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România
a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) A obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;
Din analiza cazurilor în care se poate retrage cetăţenia română constatăm că aceasta se
poate retrage persoanelor care se află în afara graniţelor ţării. Cetăţeanului român care
domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetăţenia română decât atunci când a
obţinut-o în mod fraudulos.
Mai trebuie remarcat că, potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu
produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.
4.2. Aprobarea renunţării la cetăţenia română
Dreptul cetӑţeanului român de a renunţa la cetӑţenia sa ar putea fi considerat teoretic
încӑ de la începutul Statului român: cetӑţenia se prezenta principal ca un drept, de care
cetӑţeanul major, în deplinӑtatea capacitӑţii sale de a-şi exprima voinţa, drept de care putea
beneficia, tot astfel dupӑ cum putea sӑ-l repudieze. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetӑţenia
continuӑ a fi reglementatӑ de dreptul civil, chiar dupӑ prima constituţie. Codul civil, prima
lege pe care a reglementat-o, ca dobândire şi pierdere, subînţelegea însӑ ca pӑrӑsirea cetӑţeniei
nu întrevedea putinţa de a te libera ca om, de societate, dreptul de a te declara apatrid, ci
numai dreptul de a te încadra într-o altӑ ordine de drept, în primul rând de a obţine prin
naturalizare, o altӑ cetӑţenie, pierderea cetӑţeniei române urmând a avea loc numai prin
dobândirea acelei cetӑţenii
Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte de retragerea cetăţeniei române, ea fiind
o modalitate amiabilă de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei.
41
Renunţarea la cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei deoarece se pot
ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să se stabilească în străinătate şi să
obţină cetăţenia statului unde se stabileşte.
Pentru motive temeinice, Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia
română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:
a) Nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală;
b) Nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau,
având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru
achitarea lor;
c) A dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Trebuie precizat că pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce
nici un efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Cu toate acestea, în cazul în care
ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află
împreună cu ei în străinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde cetăţenia română
odată cu părinţii săi, iar dacă ei au pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va pierde
cetăţenia română pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în
străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia
la data plecării sale din ţară67.
Legea cetăţeniei române prevede şi alte cazuri de pierdere a acesteia. Astfel, copilul
minor cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă înfietorii
sau, după caz, înfietorul solicită aceasta în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea
cetăţeniei înfietorului de către cel adoptat.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
Pierde, de asemenea, cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până
la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt
cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de
un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.
4.3. Actele necesare retragerii cetӑţeniei
Actele necesare retragerii cetӑţeniei române conform Serviciului de Cetӑţenie al
Ministerului de Justiţie sunt urmӑtoarele:
67 Ionescu, Cristian, op.cit., p.374.42
a) Paşaport original şi copie legalizată sau conform cu originalul cu semnătura în clar a
consulului (diplomatului) care primeşte cererea şi ştampila rotundă - dacă cererea se
depune personal ;
b) Procurӑ specială autentificată la notar sau la misiunea diplomatică a României pentru
depunerea cererii de renunţare şi copie legalizată de pe paşaport dacă cererea se
depune de altă persoană. Mandatarul va depune şi copia propriului act de identitate ;
c) Cazier judiciar din România ( valabil 6 luni de la data emiterii );
d) Adeverinţe privind debitele către stat, eliberate de :
1)administraţia financiară şi
2)direcţia de impozite şi taxe locale a primăriei, de la ultimul domiciliu din România;
e) Declaraţie pe propria răspundere (dată personal), autentificată la notar sau la misiunea
diplomatică a României privind debitele faţă de persoane fizice sau juridice din
România;
f) Copii legalizate de pe actele de stare civilă ( certificate de naştere, căsătorie) . Dacă
naşterea sau căsătoria a avut loc în străinătate, se depune certificatul transcris la oficiul
stării civile de la ultimul domiciliu din România ;
g) Promisiunea acordării cetăţeniei de către statul de domiciliu - traducere în limba
română, legalizată) şi copie legalizată de pe original, cu apostilă, (sau duplicat) mai
puţin persoanele cu domiciliul în Austria ori
h) Dovada obţinerii cetăţeniei statului de domiciliu, traducere în limba română,
legalizată, precum şi copia legalizată de pe original sau copie legalizată de pe
paşaportul străin în cazul obţinerii altei cetăţenii;
Copiii minori încredinţaţi prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în
străinătate şi care renunţă la cetăţenia română, pierd cetăţenia română pe aceeaşi dată cu
părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt
părinte cetăţean român.
Pentru această situaţie, la dosar se vor depune:
copie autentificată după hotărârea judecătorească de încredinţare a minorului;
consimţământul, în formă autentică, a celuilalt părinte, cetăţean român.
În cazul în care ambii părinţi renunţă la cetăţenia română, iar copilul minor se află cu
aceştia în străinătate şi părăseşte ţara împreună cu părinţii săi, pentru pierderea cetăţeniei de
către minor odată cu părinţii, se vor depune următoarele acte:
asigurarea că vor dobândi o altă cetăţenie în care să se menţioneze minorii care vor
dobândi cetăţenia statului de domiciliu;
declaraţia pe propria răspundere a părinţilor că minorul domiciliază în străinătate.
43
Certificatele de naştere ale minorilor se depun în copii legalizate la dosarele părinţilor,
dacă este cazul, transcrise. Pentru minorul care a împlinit 14 ani se depune şi consimţământul
său autentificat dat în faţa notarului sau a consulului.
4.4. Alte cazuri de pierdere a cetӑţeniei
a. adoptia copilului de catre cetateni straini
Din moment ce legea romana a stabilit ca adoptia produce efecte juridice in materie de
cetatenie, ea fiind un mod de dobandire a cetateniei romane, era firesc ca aceste efecte sa fie
similare si in cazul pierderii cetateniei romane. Astfel, legea prevede ca, in cazul in care un
copil minor cetatean roman este adoptat de un cetatean strain, pierde cetatenia romana daca
adoptatorul solicita aceasta in mod expres si daca adoptatul este considerat potrivit legii
straine, ca a dobandit cetatenia straina.
Dar, daca adoptia din anumite motive este declarata nula sau anulata atunci aceasta nu
ramane fara efecte juridice fata de cetatenia copilului minor. Astfel, daca adoptia a fost
declarata nula sau anulata, copilul care nu a implinit 18 ani este considerat ca nu a pirdut
niciodata cetatenia romana.
b. stabilirea filiatiei copilului gasit fata de ambii parinti straini sau fata de un cetatean
strain ,in acest caz, daca celalalt parinte ramane necunoscut
Acest mod de pierdere a cetateniei romane nu opereaza decat in privinta copilului care
nu a implinit 18 ani, dat fiind principiul general al legii ca, o data major, copilul decide singur
asupra cetateniei sale.
De asemenea, copilul gasit pe teritoriul Romaniei dar cu parinti catateni straini duce la
pierderea cetateniei romane.
44
CAPITOLUL V
DREPTURILE, LIBERTᾸŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETᾸŢENILOR ROMANI
5.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
5.1.1. Noţiunea de drepturi fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o
realitate ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi
democratice.
O primă problemă teoretică este bineînţeles definirea drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor. Considerăm că pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea: a)
sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor
sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele
fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit
fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia
de protecţia statului şi de sprijinul său în realizarea pretenţiilor legitime.
45
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai
importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le
deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor
subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în
constituţie.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum
ar fi declaraţiile de drepturi, legi fundamentale.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele
drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea
acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin
Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
46
5.1.2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca
membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite
obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.
În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o
îndrituire aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea
unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit moment,
le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie.
în fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie
prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor,
considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în
Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
5.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale
În literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se
deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste
drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte prin importanţa
economică, socială şi politică pe care o au.
Ca o trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului
este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale şi
celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.
Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale
capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi primită, pentru că în
dreptul constituţional capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate
de exerciţiu.
Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de
argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie
pentru simplul motiv că cetăţenia nu este un raport juridic.
Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. împreună cu celelalte
drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic ale cetăţeanului.
47
5.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind
drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului
În ansamblul complex de realităţi, probleme şi deziderate ce preocupă omenirea,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale fiinţei umane ocupă un loc important.
Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore este
rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor interdependenţe cu
problemele cardinale ale omenirii.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în
câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia
universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice; Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki,
1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la
Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).
Una din problemele mereu prezente în literatura juridică este tocmai corelaţia dintre
reglementările internaţionale şi cele interne. Se pune deci problema de a şti cum trebuie
abordată această corelaţie şi desigur ce consecinţe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o
asemenea abordare.
Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în domeniul
drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu
colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect de
drept internaţional, de a credita ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa
direct organelor internaţionale pentru anumite drepturi sau revendicări.
5.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului
In aceste preocupări se consideră în mod corect că la început s-au impus ca realităţi
juridice drepturile civile şi politice, denumite azi drepturi din prima generaţie. Aceste
drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternice
revendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice
(libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei
şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-
au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile din a doua generaţie - între
care s-au inclus îndeosebi dreptul Ea muncă, dreptul la educaţie, dreptul la protecţie socială.
Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, în principiu, şi acţiuni concrete din partea
48
statului în afara abţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite drepturi negative)
drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri, garanţii.
Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le recunoască şi
proclame.
În deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile
din a treia generaţie denumite (poate totuşi discutabil) drepturi de solidaritate în care sunt
incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate
numai prin cooperarea statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.
5.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea şi enumerarea drepturilor
fundamentale, a apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de
drepturi şi mai ales prin constituţii. în literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări
formulate în epoci diferite, având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar,
drepturile cetăţeneşti au evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor.
Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar.
O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care,
prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică,
precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice.
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi
culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale
şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora.
O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care,
prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare.
în această categorie includem: dreptul de vot; dreptul de a fi ales.
A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele
drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie
pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare.
Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor fapt
pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. în această categorie includem: libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la
asociere; secretul corespondenţei.
In legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această clasificare
cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia României. Faţă de această 49
precizare se observă lesne că nu s-a menţionat şi dreptul de azil, drept prevăzut de către
articolul 18 (2) din Constituţie.
5.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al
Constituţiei (art. 15-21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte
titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art. 49.
a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi
indivizibile.
De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile
consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea" art. 15 (1).
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi
la titularii acestora.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte
privitoare le drepturile omului.,
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în
firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de
societate.
Universalitatea astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte
legi.
b) Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie,
actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege
odată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1, în sensul
căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul
penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu era prevăzute ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce
efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două
50
mari excepţii şi anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile
interpretative.
Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate
ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara
excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui
principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate
neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul
neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.
c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia,
cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie
sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate
drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică,
economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât
de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin
art. 16 (1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile
reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este
încorporată şi munca lor.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau
origine etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice,
în principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat,
au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate
(minorităţi naţionale) precum maghiari, romi , germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în
unitate cu românii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi
democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau
apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate,
aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase, ale oamenilor să nu fie speculate în
sensul discriminării în drepturi.
d) Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au
numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice,
civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul
51
în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi
publice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de
aplicabilitate a principiului.
Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a dreptului
constituţional, această ramură principală a dreptului care se identifică în ansamblul sistemului
dreptului nu numai prin obiectul său de reglementare ci şi prin specificul noţiunilor şi
categoriilor cu care operează.
Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se referă la
acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care
ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit art. 54
din Constituţie este obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către
persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc), la care
Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai
cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia
română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale,
determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara
frontierelor. în temeiul acesteia cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să
apeleze la protecţia autorităţilor române, rar acestea, au obligaţia constituţionali de a le
acorda protecţia necesară. De altfel între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi
reglează această colaborare juridică.
Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara
frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor
României.
f) Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii. aflaţi
pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc
în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de
Constituţie şi de alte legi. 2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au
în vedere:
52
a. străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale,
inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă);
b. din puncte de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor
români, care prin cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului român;
c. în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om,
există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o
condiţionează de calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau
locuiesc în România.
Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi şi
libertăţi şi bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
În mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind
că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil
cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în
statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea
umanităţii, progresului şi păcii.
5.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România
Constituţia prin art. 19 stabileşte că:
1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în
baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de
reciprocitate.
3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi expulzarea
sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la
liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt
cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin
lege. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de
cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor
cetăţenilor săi.
Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul
căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, 53
mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi,
ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este
"un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui
individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în
domeniul celuilalt stat". Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care
extrădarea este admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur
ineficient.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să
oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod
silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea
străinilor în cadrul măsurilor de siguranţa, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea
unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se
iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (vezi ari. 111, 112 şi 117
Cod penal).
Constituţia stabileşte că extrădarea se poate decide numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul
juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel codul penal român în
art. 9 stabileşte şi el că extrădarea "se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma
penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.
5.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi
care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu
aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei, este că interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă ce prevederile
tratatelor internaţionale la care România este parte. Este nominalizată Declaraţia universală a
Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente
internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt
tratate.
Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor
cuprinse în tratate ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri,
contradicţii, conflicte - neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat
54
că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea
nu este aplicabilă altor domenii.
Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel
constituţional garantată prin art. 20. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în
Constituţiile Franţei (art. 55), Spaniei (art. 96 şi art. 93) care permite atribuirea de competenţe
constituţionale unor organizaţii sau instituţii internaţionale, Germaniei, desigur în formulări
specifice şi nuanţate.
5.9. Accesul liber la justiţie
In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării
efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor
judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele
legii de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor
legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de către art. 146 lit. d din Constituţie.
Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea
din art. 21 (2) din Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui
drept, este firească.
5.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al
unor libertăţi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare
la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit existenţa unor limitări,
restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel
de reguli stă chiar în conceptul de libertate. De altfel, chiar declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului (Franţa, 1789) arăta prin art. 4 că "Libertatea constă în a putea face tot ceea ce
nu dăunează altuia".
Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte un
procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un articol unic. Astfel
art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libert ăţi cetăţeneşti dar numai ca
excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit textului menţionat restrângerea se poate
înfăptui numai prin lege.
55
5.11. Inviolabilităţile
a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi anume art.
22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile
din punct de vedere juridic.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu în
sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin
constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai
importante acte internaţionale din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului stabileşte în art. 3 că "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea
persoanei", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că
"Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni
nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională.
Strânsa sa legătură cu dreptul Ea viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol.
Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia
autorităţilor publice de a o asigura.
Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare
constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente
componente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre
integrităţi este contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod firesc
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ceea ce face în
mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a
demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi
reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, prevederi
privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se
regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul Internaţional relativ
la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor pedepse
sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984).
b) Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un
conţinut complex.
56
Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate
individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în
orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele
expres prevăzute de Constituţie şi legi.
Categoria libertate individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari
decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a
libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile
publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Percheziţia este o măsură reglementată de codul de procedură penală în capitolul
denumit Mijloacele de probă. Potrivit art. 100 din acest cod "Când persoana căruia i s-a cerut
să predea vreun obiect sau vreun înscris...tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum
şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi
domiciliară sau corporală".
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care persoana faţă de
care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de
libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care
priveşte libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin
legislaţia penală.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe
mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii
sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte
ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa
revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi
anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi
anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o
poate dispune numai judecătorul.
De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei
arestării persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis.
Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate
fi rareori practică. Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut
observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu,
satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului penal cât şi cerinţele respectării libertăţii
57
individuale. Ca atare alineatul (5) admite emiterea mandatului de arestare pentru o durată de
cel mult 30 de zile. De unde rezultă că durata poate fi şi mai scurtă.
c) Dreptul la apărare
Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este
în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei el prezintă un egal
interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât
şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.
Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc,
să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de
muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli
procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi
netemeinicia pretenţiilor adversarului. în această accepţie largă se include şt posibilitatea
folosirii avocatului. în accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea
folosirii unui avocat.
d) Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a
cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la
liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara
teritoriului. în acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor
sale constitutive. Este firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se
desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. De
regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor
valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentate, normala desfăşurare a
relaţiilor cu alte state etc.
În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură
posibilitatea pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-
şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost
necesară pentru a evita riscul unor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica
multe probleme concrete de soluţionat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de
asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o
58
regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale în materie, în sensul căreia orice
persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om
care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege
liber reşedinţa. Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în
mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe
teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate
cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă
posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a
obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe
persoane special desemnate de către această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este
un aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare
supremă.
Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,
familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la
propria se viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă,
viaţa familială, viaţa privată -pe care în mod firesc nu le defineşte.
Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familială şi private şi la
ocrotirea împotriva oricăror atentate din parte oricărui subiect de drept (om sau autoritate,
grup etc).
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei persoane
fără consimţământul acestei, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că
a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi
rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.
Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în procesele în
acre publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai
persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea
acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din
Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile
civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale
59
în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale
în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva
unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
f) Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care cuprinde
două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire
a domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art 25
din Constituţie privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei
persoane. Deşi în intuitule-ul său acest articol este marcat prin expresia inviolabilitatea
domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele
exprimări sunt desigur corecte.
Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru
că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi
proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră
închiriată). De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul
personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate.
Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii distincte privind pătrunderea în
domiciliul unei persoane. O primă situaţie este aceea când se poate pătrunde în locuinţa unei
persoane cu consimţământul acesteia, mai exact cu învoirea acesteia. Cea de a doua situaţie,
derogatorie, este situaţia în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea
acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2.
Situaţiile prevăzute de alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege. Dacă în ce
priveşte situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclusiv acelea în care legea ordonă,
pentru aplicare ei, să se pătrundă în locuinţa unei persoane (percheziţii domiciliare, arestarea
unei persoane, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii),
situaţia prevăzută în litera b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează
totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia.
Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în
literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt,
provocate, fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de
lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care
în mod obişnuit este socotită ca ilicită.
60
5.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
a) Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie,
precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De aceea el nu
poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură
este un drept complex prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul
mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. în ce priveşte conţinutul se poate remarca
nu numai multitudinea elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din
îmbinarea libertăţii cu obligaţia.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei
(omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în
societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii
umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice,
favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau
religioase, promovarea ideii de pace.
În mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se
realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul
liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera toate
formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel.
Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţează şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi.
Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior, Constituţia le garantează
autonomia universitară.
b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în
Constituţia României îndeosebi prin Pactul internaţional relativ la drepturile economice,
sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitatea socială,
aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se
bucura de cea mai bună sănătatea fizică şi mentală.
Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin
conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale,
care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi
culturală.61
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative
asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru autorităţile
publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a
reglementa principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală, asigurările sociale,
alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze
controlul exercitării profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale.
c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social economic de
tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut
juridic complex.
Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea
constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi importanţa
acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate.
Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră
importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a
muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii, include aspecte clar formulate în
textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub trei exprimări ce presupun
unele explicaţii şi anume: durata normală; în medie; cel mult 8 ore.
În mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de
timp dintr-o zi în acre salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin
contractul de muncă.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală, exprimă în
domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din
Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată
fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea
oricăror convenţii (contracte de muncă).
Încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării
nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.
În fine, art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi
protecţiei sociale a muncii cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca
forţată şi stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie
62
muncă forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel
care, potrivit legii, nu prestează serviciu militar obligatoriu din motive religioase.
De altfel, art. 55 din Constituţie permite legii să stabilească şi excepţiile de la
îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. Legea va trebui să stabilească în detaliu condiţiile
în care aceste persoane vor îndeplini activităţile serviciului militar obligatoriu.
De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată
în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. în legătură cu aceste
prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite
prin hotărâre judecătorească definitivă.
d) Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept
social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru
cercetarea ştiinţifică interesante probleme.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai întâi că
dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43 şi
nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care
nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste.
Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în
exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau astfel spus
exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.
e) Dreptul de proprietate
Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. în conţinutul acestui drept
cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune
liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate
stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres determinate numai
de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului
de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi
licite.
Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de proprietate precum şi creanţele
asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar.
63
Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse în
situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de
divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care interzice
confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o regulă de procedură de mare
eficienţă în sensul căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă.
f) Dreptul de moştenire
În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul
căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept
este reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte că "Dreptul la moştenire este
garantat".
g) Dreptul la un nivel de trai decent
Art. 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în
catalogul drepturilor şi libertăţilor umane.
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la
condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în
cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi:
dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană,
îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin
munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea
condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.
h) Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi întemeia o
familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale (art. 10) familia este elementul natural şi fundamental al societăţii.
Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a
unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la
vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa
cum am precizat deja familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al
doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului.
Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu
constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex.
64
În fine consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia
şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei
rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei.
Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea, desfacerea şi
declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la
lege. Constituţia stabileşte o singură regulă şi anume cea privind succesiunea celebrării
căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.
i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental cetăţenesc
care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este
interesantă. Din lectura întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe
drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate.
Articolul 49 însă dă contur unui drept sinteză care valorifică realitatea în sensul
căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al
societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul în perspectiva umană.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi
corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării
armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor constatări.
Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind
criteriul natural şi cert.
Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special de
protecţie şi de asistenţă.
Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc regimul
special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. în primul rând
sunt nominalizate măsurile mai importante şi certej>i unde obligaţiile statului sunt clar
concretizate.
În al doilea rând textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui
drept. în acest sens interzice exploatarea minorilor.
În fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la
asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică,
culturală şi sportivă a ţării.
65
j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept
priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se
bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o politică naţională care să
asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.
5.13. Drepturile exclusiv politice
În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect
participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea mai sunt şi
alte drepturi ale cetăţenilor români care asigură participarea acestora la conducerea de stat, dar
acele drepturi prin conţinutul lor pot fi folosite la alegere, sau în acest scop sau în scopuri
culturale, artistice, ştiinţifice etc. în această categorie a drepturilor exclusiv politice se
încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.
5.14. Drepturile şi libertăţile social-politice
a) Libertatea conştiinţei
Într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de
a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este
reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai
ales conţinutul şi denumirea sa, precum şi locul ce-1 ocupă în sistemul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.
Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea
persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie
despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu
unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor de continuitate spirituală în cadrul
familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea
copiilor lor.
De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea efectivă între
credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţa şi respect reciproc
între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi.
Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii
şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme,
mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.68
68 Rusu, Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cerna, Bucureşti, 1998, p. 11766
b) Libertatea de exprimare
Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin
Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile,
credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.
Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în public.
Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul
public fiind desigur cel definit prin legi. Am menţionat astfel că art. 152 din Codul penal
defineşte ce înseamnă în sensul legii penale o faptă săvârşită în public.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională
decisivă pentru libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică prezenţa
unor asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de exprimare are aşa cum am
arătat un conţinut complex care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual şi pe de altă parte un
aspect material. Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o
importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara
existenţei unei tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.
De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa
publicaţii.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a participa
la viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc.
c) Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile
instrumente juridice internaţionale; în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental
deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin
Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase
şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind
viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie
este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.
Art. 31 din Constituţie reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind:
informaţiile în general atunci când în alin. (2) foloseşte exprimarea orice informaţie de
interes public, informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice
alin. (2), informaţii cu caracter personal alin. (2).
67
Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina
autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar şi
de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă, de a asigura protecţia
tinerilor şi siguranţa naţională.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a mijloacelor de
informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora.
În primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri
sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi
televiziune.
În al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a
asigura informarea corectă a opiniei publice.
Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie
de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi desigur corectitudinea.
Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a
opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite.
d) Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în
posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima
gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o strânsă
corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare.
Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi
caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au determinat ca după
nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice alte întruniri. Astfel, art. 39
nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme
nominalizate.
Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter
temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire în sensul legii
presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un
minimum de organizare.
Întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional nu
rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt
aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură
cu întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c)
interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.
68
h) Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în
categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, cu care
şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea
cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate
sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică,
ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.
Garantând dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de
asociere.
Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea
a două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme
organizatorice prin formularea altei forme de asociere.
Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor de altfel obligatorie având în vedere
corelaţia dintre art. 40 şi art. 8 (2) şi art. 9 din Constituţie prin alineatele (2), (3) şi (4) se
stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte: a) scopurile şi
activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de constituire.
i) Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de
a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile sau opiniile
sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea
corespondenţei.
Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale
de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte mijloace legale
de comunicare. Formularea art. 28 încearcă să surprindă şi reuşeşte, gama largă de forme şi
mijloace prin care oamenii comunică între ei.
5.15. Drepturile garanţii
a) Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc.
Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme
personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi, 69
în categoria drepturilor garanţii el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte
drepturi şi libertăţi.
În condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie
individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal
constituite.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia autorităţilor
publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege.
Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora a lege prin care să se
prevadă aceste condiţii şi termene.
b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat
de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare cu care de
altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul constituţional al
răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau
nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul,
acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti care este
autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile.
5.16. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri
fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o societate
democratică.
a) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a
cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice
precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut
de lege.
b) îndatorirea de apărare a ţării
îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie impune
cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni
armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
70
Datoria sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită
ireproşabilă şi de fidelitate faţă de poporul român. încălcarea acestei îndatoriri este o faptă
reprobabilă. De aceea potrivit legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie,
trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului,
constituie crime grave şi sunt pedepsite.
c) îndatorirea de a contribui financiar
Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la
cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor
fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii
excepţionale.
d) îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta
drepturile şi libertăţile celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României,
cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu tradiţional de drept
civil, este considerată o regulă constituţională.
Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite în rezolvarea
problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca
drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi
libertate.
CAPITOLUL VI
STUDIU DE CAZ
6.1. Analiză statistică 71
În acest studiu de caz voi prezenta problematica acordării cetăţeniei române şi
statistica cetăţeniilor oferite după "zone de provenienţă". Zonele de provenienţă au fost
stabilite de mine, în mod arbitrar, deoarece am observat că parametrii urmăriţi (mai ales
timpul de procesare a dosarului) variază corelat în cadrul aceleaşi "zone". Zonele sunt:
- basarabean - : cetăţean R. Moldova sau Ucraina
- musulman - : cetăţean yemenit, tunisian, sirian, palestinian, marocan, libian, libanez,
iranian, irakian, iordanian, egiptean, algerian, afgan, albanez, turc, somalez, sudanez sau
bangladeshan
- occidental -: cetăţean american, canadian, austriac, britanic, danez, finlandez,
francez, german, grec, italian, olandez, suedez, slovac, polonez, maghiar, ceh, australian,
belgian sau elveţian
- slav balcanic -: cetăţean bulgar, sârb, iugoslav, macedonean sau bosniac
- latinoamerican -: cetăţean argentinian, columbian, costarican, cubanez, peruan sau
venezuelean
Notă: cetăţenie oferită = cetăţenie obţinută prin proces de redobândire sau acordare.
Graficul de mai sus face practice două analize în ceea ce priveşte timpul mediu de
procesare a dosarului în funcţie de cetăţenia deponentului şi analiza pe ani. Astfel, observăm
că în anul 2005 s-a înregistrat cel mai mare timp mediu de procesare a dosarelor pentru
cetăţenii moldoveni, care deţin ultimul loc atât în 2005 cât şi în ceilalţi ani. La egalitate cu ei
mai sunt cetăţenii americani şi cei germani în anul 2007. Cel mai mic timp de procesare a
dosarelor a fost înregistrat pentru cetăţenii apatrizi.
72
Şi graficul de mai sus face o analiză referitoare tot la timpul mediu de procesare a
dosarului însă de această data în funcţie de zona de provenienţă a deponentului. Observam ca
cel mai mare timp este adresat procesării dosarelor cetăţenilor basarabeni, urmaţi indeaproape
de cetăţenii israelieni, slav balcanici şi occidentali. Cel mai mic timp mediu pentru procesarea
dosarelor este adresat ca de obicei apatrizilor.
Graficul de mai sus analizează ponderea zonelor de origine a cetăţeniilor oferite, după
anul oferirii, perioada analizată fiind 2002-2009. Astfel, în perioada analizată, cele mai multe
73
cetăţenii au fost oferite basarabenilor, numărul acestora crescând vertiginous începând cu anul
2005. A doua zona de origine a cetăţeniilor oferite, la mare distanţă de basarabeni, este cea a
musulmanilor, şi imediat următoarea fiind Occidentul. Apatrizii deţin şi ei o pondere destul de
mare, iar pe ultimul loc sunt israelienii.
Graficul de mai sus este elocvent pentru a demonstra preponderenţa cetăţeniilor
române acordate moldovenilor în comparaţie cu cetăţenii din alte state. Observăm că numărul
cererilor pentru acordare cetăţenie pentru Moldova a crescut in decursul ultimilor ani.
Graficul de mai sus prezintă evoluţie pe luni. Astfel, în octombrie 2008 se pare că s-au
înregistrat cele mai multe solicitări pentru procesări dosare acordare cetăţenie română
cetăţenilor moldoveni. Aproape de valoarea lunii octombrie 2008 se apropie şi martie, aprilie,
iulie, octombrie şi noiembrie 2009.
6.2. Prezentare caz de neacordare a cetăţeniei române
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 23 februarie
2009 când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de
ședință din aceea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat
pronunțarea pentru 2 martie 2009.
Asupra cererii de chemare în judecată introduse de reclamantul, în contradictoriu cu
Ministerul Justiției, având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Justiției nr.2367/C/2008 și
obligarea Ministerului Justiției să acorde reclamantului cetățenia română, constată că prin
74
Ordinul nr.2367/C/12.09.2008, pârâtul Ministerul Justiției a respins cererea reclamantului, de
cetățenie, de acordare a cetățeniei române în conformitate cu prevederile Legii nr.21/1991
republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În motivarea ordinului se arată că reclamantul nu întrunește condițiile prevăzute de
art.8 din Legea cetățeniei române nr.21/1991 republicată, pârâtul întemeindu-și Ordinul pe
dispozițiile art.18 alin.2 din Legea cetățeniei române republicată și pe prevederile art.6 alin.4
din Hotărârea Guvernului nr.83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului
Justiției.
Reclamantul a susținut în acțiune că a formulat cerere la Ministerul Justiției pentru a i
se acorda cetățenia română în luna septembrie 2007, menționând că este căsătorit cu o de
cetățenie română, au împreună un copil născut la data de 25.11.2003, este rezident în
România din anul 1991 fără întrerupere, este investitor în România, a atras investiții străine în
economia românească și în prezent ocupă funcția de director al unei companii cu capital străin
ce funcționează în România, având resurse proprii licite de asigurare a unei existențe decente
pe teritoriul României.
Reclamantul a mai arătat că îndeplinește toate cerințele legale necesare pentru a i se
acorda cetățenia română, anume cunoaște limba română, știe imnul de stat al României și are
cunoștințele elementare de civilizație și cultură românească conform cerinței legale din art.8
lit. f și g din lege, neavând probleme de cazierul emis de autoritățile turce.
În întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea
acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, arătând că la data de 24.06.2008 acesta s-a prezentat în
fața Comisiei pentru cetățenie din cadrul Ministerului Justiției, în vederea verificării
îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.8 lit.f și g din Legea nr.21/1991 republicată. Comisia i-
a adresat reclamantului întrebări formulate din cultura și civilizația românească, din
Constituția României, și imnul național, solicitându-i, de asemenea, să citească și să scrie în
limba română.
Comisia a constatat că reclamantul nu cunoaște dispoziții fundamentale din
Constituție, nu posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească, la majoritatea
întrebărilor a răspuns greșit sau deloc, nu cunoaște imnul de stat. Ca atare, Comisia a
concluzionat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.8 lit.f și
g din legea cetățeniei, considerente pentru care ministrul justiției a emis ordinul atacat de către
reclamant în cauză.
Pârâtul a atașat la întâmpinare copia dosarului Comisiei de acordare a cetățeniei,
format din: dovada interviului dat de reclamant în fața Comisiei raportul nr.2960A/2007 din
24.06.2008 al Comisie pentru acordarea cetățeniei, prin care se propune ministrului justiției
75
respingerea cererii de acordare a cetățeniei române formulate de reclamant, dovada
desfășurării probei scrise la interviul de acordare a cetățeniei, copia actelor de stare civilă și
de cazier emise pe numele reclamantului, inclusiv traducerea legalizată a acestora în limba
română, referatul de aprobare a propunerii formulate de Comisie, anume aceea de respingere a
cererii reclamantului privind acordarea cetățeniei, corespondența între Comisie și ministrul
justiției, precum și între pârât și reclamant cu privire la respingerea cererii de acordare a
cetățeniei și de comunicare a unui exemplar din ordinul de respingere, dar și copia altor
înscrisuri ce reflectă situația locativă și materială a reclamantului.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța urmează a respinge acțiunea introdusă
de reclamantul având ca obiect constatarea nelegalității Ordinului nr.2367/C al ministrului
justiției și obligarea pârâtului la acordarea cetățeniei române pentru reclamant, pentru
următoarele considerente: legea cetățeniei române nr.21/1991 republicată și modificată
stabilește condițiile pe care o persoană de altă cetățenie sau fără cetățenie le poate îndeplini
pentru a dobândi cetățenia română, condiții care sunt enumerate limitativ în cuprinsul art.8 din
lege.
Instanța de contencios administrativ la care este atacat ordinul ministrului justiției de
respingere a cererii de acordare a cetățeniei române verifică numai îndeplinirea condițiilor
prevăzute de lege pentru parcurgerea procedurii legale de soluționare a cererii privind
acordarea cetățeniei, anume succesiunea și legalitatea etapelor parcurse de Comisia pentru
acordarea cetățeniei, desfășurarea tuturor verificărilor cerute de legea specială, anume a
cerințelor impuse de art.8 din Legea nr.21/1991 republicată. Instanța nu se poate substitui
Comisiei în vederea aprecierii îndeplinirii de către solicitant a cerințelor privind cunoașterea
limbii române, a civilizației și culturii române, a imnului de stat, această verificare dată de
lege Comisiei fiind una de oportunitate, nu de legalitate. Instanța, verificând dacă au fost
parcurse etapele prevăzute de lege pentru soluționarea cererii de acordare a cetățeniei,
constată că aceste etape au fost îndeplinite de Comisie și de către pârât conform legii
cetățeniei, la dosar existând dovada lămuritoare în acest sens (copia dosarului de cetățenie
constituit de pârât prin Comisia pentru acordarea cetățeniei, cu toate înscrisurile cerute de art.
8 din lege).
Prin urmare, instanța constată că pârâtul a soluționat cu respectarea întocmai a
procedurilor prevăzute de lege cererea reclamantului, dar acesta nu a îndeplinit toate condițiile
cerute de art.8 din lege, anume condițiile privitoare la cunoașterea limbii române, posedarea
noțiunilor elementare de cultură și civilizație românească, cunoașterea prevederilor
Constituției României și a imnului național, cerute de art.8 lit.f și g din aceeași lege, condiții
care țin de oportunitatea acordării cetățeniei române, unde dreptul de apreciere al pârâtului
76
este suveran în privința admiterii sau nu a cererii de acordare a cetățeniei, verificarea
cerințelor art.8 lit.f și g făcând-o pe fond numai Comisia pentru acordarea cetățeniei din
cadrul Ministerului Justiției, în timp ce instanța verifică, în control de legalitate, parcurgerea
de către pârât (inclusiv de către Comisie) a etapelor de verificare prevăzute de lege, cu
formele legale cuvenite pentru fiecare etapă în parte.
Potrivit art.16 alin. final din Legea cetățeniei, solicitantul poate adresa o nouă cerere
de acordare a cetățeniei române după un termen de 6 luni de la data respingerii cererii
anterioare.
Pentru aceste considerente, Curtea urmează a respinge acțiunea în contencios
administrativ formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției având
ca obiect constatarea nelegalității Ordinului nr.2367/C al ministrului justiției și obligarea
pârâtului la acordarea cetățeniei române pentru reclamant.
Datorită celor prezentate mai sus, Curtea respinge acțiunea în contencios administrativ
formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției având ca obiect
constatarea nelegalității Ordinului nr.2367/C al ministrului justiției și obligarea pârâtului la
acordarea cetățeniei române pentru reclamant.
6.3. Caz de redobândire a cetăţeniei române
La data de 25.03.2009 a fost înregistrat pe rolul instanțe recursul formulat de recurenta
în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva încheierii Comisiei
pentru Probleme de Cetățenie din data de 27.04.2005 pronunțată în dosarul nr.2392/RD/2002
prin care i s-a respins cererea de redobândire a cetățeniei române.
În motivarea cererii de recurs întemeiată în drept pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură
civilă, recurenta a arătat că în iulie 2002 depus o cerere prin care a solicitat redobândirea
cetățeniei române, cerere publicată în Monitorul Oficial nr.326/04.07.2003.
Aceasta a fost respinsă cu motivarea că nu a comunicat actele solicitate prin adresa
nr.389/BC/18.02.2005.
Recurenta a precizat că odată cu depunerea cererii a depus toate actele aferente
solicitate în acel moment. Până la data de 24.03.2009 nu a primit din partea comisiei nicio
adresă prin care să i se solicite completarea dosarului și nici încheierea prin care i s-a respins
cererea, sens în care a invocat disp. art.86 alin.3 Cod procedură civilă.
Întrucât doar în data de 24.03.2009 a primit, prin avocat, încheierea de respingere a
cererii a apreciat că este în termenul legal de formulare a recursului.77
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității formulării
recursului față de disp. art.18 din Legea 21/1991, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea
recursului ca nefondat având în vedere disp. art.10 și art.15 lit.a din Legea nr.21/1991.
A menționat că la data de 16.02.2005 Comisia a dispus emiterea unei adrese prin care
să i se solicite recurentei actele de stare civilă în copie legalizată și copii de pe buletinul de
identitate al acesteia și al mandatarului său.
Adresa a fost expediată la adresa indicată în cererea formulată prin intermediul
Direcției Generale Consulare din cadrul și nu a fost restituită de poștă, împrejurare din care
rezultă că a fost primită de recurentă, dar aceasta nu a depus actele solicitate.
Au fost depuse la dosar încheierea recurată și actele care au stat la baza emiterii
acesteia, precum și borderouri de corespondență.
Curtea apreciază că excepția tardivității formulării recursului este neîntemeiată, adresa
nr.1521/BC/01.06.2005 în care se face mențiunea că este trimisă recurentei încheierea de
ședință din 27.04.2005, neconstituind dovada că aceasta a ajuns efectiv la cunoștința
recurentei pentru ca aceasta să aibă posibilitatea exercitării căii de atac.
Conform art.18 din Legea 21/1991, încheierea de respingere a cererii de acordare sau
redobândire a cetățeniei române poate fi atacată la în termen de 15 zile de la comunicarea
acesteia, scopul comunicării fiind acela al cunoașterii soluției motivelor de respingere a cererii
pentru ca persoana interesată să poată formula cererea de recurs.
Simpla emitere a adresei sus menționate nu dovedește că actul comunicării a avut
finalitatea urmărită de legiuitor, aceea de a permite persoanei interesate, în speță recurentei, să
ia cunoștință de respingerea cererii și de motivele acesteia, astfel încât Curtea va avea în
vedere la calcularea termenului de 15 zile data de 23.03.2009 la care apărătorul recurentei a
obținut o copie a încheierii recurate.
În consecință, excepția va fi respinsă.
Curtea apreciază că recursul este nefondat, soluția respingerii cererii recurentei de
redobândire a cetățeniei române fiind dată cu respectarea disp. art.10 din Legea nr.21/1991
conform cărora cetățenia română se poate acorda și persoanei care a avut această cetățenie și
care cere redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau
cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinește în mod corespunzător condițiile prev.
de art.8 lit.b, c.
Recurenta a formulat cerere de acordare a cetățeniei române în calitate de descendent
al unui fost cetățean român în temeiul art.10 alin.2 din Legea 21/1991 introdus prin OUG
68/2002, având obligația de a depune toate înscrisurile necesare pentru a face dovada
îndeplinirii condițiilor prev. de lege.
78
Constatând că nu au fost atașate cererii toate aceste înscrisuri, Comisia pentru
cetățenie a dispus la data de 16.02.2005 emiterea unei adrese prin care să se solicite recurentei
copia legalizată a actului de identitate al mandatarului și al petentei, precum și copii legalizate
ale actelor de stare civilă.
Adresa nr.389/BC/18.02.2005 a fost transmisă prin poștă, astfel cum rezultă din copia
borderoului aflat la fila 25 în dosar, dar recurenta nu a dat curs solicitării și nu a depus
înscrisurile menționate în această adresă.
Față de necomunicarea acestora, în mod corect s-a constatat că recurenta nu
îndeplinește cumulativ condițiile prev. de art.10 din Legea nr.21/1991 și s-a dispus
respingerea cererii de redobândire a cetățeniei române.
În consecință, se constată că nu este incident în cauză motivul de recurs prev. de
art.304 pct.9 Cod procedură civilă, invocat de recurentă, astfel încât în temeiul art.312 alin.1
Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
Astfel, Curtea respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta împotriva
ÎNCHEIERII pronunțată de Comisia pentru Probleme de Cetățenie a Ministerului Justiției în
data de 27.04.2005, în dosarul nr. 2392/RD/2002, în contradictoriu cu intimatul
MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
6.4. Caz de recunoaştere a cetăţeniei dobândite prin naştere
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante la data de xx, sub nr. xx, petentul xx a
solicitat instantei sa constate calitatea sa de cetatean român, cetatenie dobândita prin nastere.
În motivarea în fapt a cererii, petentul a învederat instantei ca bunicul sau, Voleac
Petru, s-a nascut în anul 1923 în Ocnita, satul Hadarauti, Republica Moldova, aflata pâna în
iunie 1940 sub jurisdictia statului român, s-a casatorit în anul 1930 cu xx, iar la data de
07.06.1958 s-a nascut tatal sau, xx. Petentul a precizat ca bunicii sai au dobândit, prin nasterea
pe teritoriul românesc, cetatenia româna.
Petentul s-a nascut la data de 29.07.1980, în acest mod dobândind cetatenia româna
prin nastere în strainatate, din cetateni români, iar potrivit art. 5 alin. 2 din Constitutia
României, cetatenia româna nu poate fi retrasa celor ce au dobândit-o prin nastere. A mai
învederat ca nu exista o alta posibilitate pentru constatarea cetateniei române.
În drept, au fost invocate dispozitiile art. 5 alin. 2 din Constitutie, art. 111 din Codul
de procedura civila, art. 5 alin. 1 si 2 al Tratatului între Republica Moldova si România
privind asistenta juridica în materie civila si penala din 06.06.1996.
În dovedirea cererii, petentul a depus, în fotocopie, o serie de înscrisuri (filele 4-28).79
Cererea a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru în cuantum de 19 lei si timbru
judiciar de 0,30 lei.
În conditiile art. 137 C.pr.civ, analizând cu prioritate exceptia de necompetenta
generala a instantelor judecatoresti, invocata din oficiu, la termenul de judecata din data de
04.02.2010, instanta retine ca cererea de constatare a calitatii de cetatean român constituie o
chestiune diferita, dar strâns legata de cea a probarii calitatii de cetatean român, întrucât idem
est non esse aut non probari (este acelasi lucru a nu fi cu a nu fi dovedit) iar, în aceste conditii,
unei persoane care se pretinde cetatean român dar nu dispune si nu poate obtine mijloacele de
proba pentru dovedirea acestei calitati, nu i se poate recunoaste aceasta calitate pe calea unei
actiuni în constatare, formulata în conditiile art. 111 din Codul de procedura civila.
În masura în care o persoana care se pretinde cetatean român, respectiv în prezenta
speta petentul xx, nu are mijloacele de proba pentru dovedirea acestei calitati, respectiv nu
detine o carte de identitate sau un pasaport, eliberate de autoritatile române sau un certificat
de cetatenie româna, eliberat în conditiile art. 19 alin. 4 din Legea nr. 21/1991, de Comisia
pentru cetatenie din cadrul Ministerului Justitiei ori o adeverinta de atestare a calitatii ce
cetatean român, eliberata de Comisia pentru cetatenie din cadrul Ministerului Justitiei,
instanta apreciaza ca împotriva persoanei în cauza opereaza, pâna la proba contrara, o
prezumtie simpla, conform art. 1023 din Codul civil, de neîndeplinire a conditiilor pentru
recunoasterea calitatii de cetatean român. Pe cale de consecinta, persoana în cauza trebuie sa
urmeze procedura prevazuta de art. 13-19 din Legea nr. 21/1991 pentru obtinerea calitatii de
cetatean român.
Conform art. 13-19 din actul normativ mai sus mentionat, cetatenia româna se acorda
prin ordinul Ministrului Justitiei, în baza si în conformitate cu concluziile raportului întocmit
potrivit art. 16 si 17 din lege, de Comisia pentru cetatenie din cadrul Ministerului Justitiei.
Ordinul de acordare sau respingere a cererii poate fi verificat pentru legalitate pe calea
contenciosului administrativ.
În concluzie, procedura de solutionare a cererii de acordare a cetateniei române se
desfasoara în fata unor autoritati administrative, respectiv în fata Comisiei pentru cetatenie din
cadrul Ministerului Justitiei, iar fata de aceste considerente, instantele judecatoresti române nu
sunt abilitate sa constate calitatea de cetatean român. Prin urmare, instanta va admite, în baza
art. 159 pct. 1 din Codul de procedura civila, exceptia necompetentei generale a instantelor
judecatoresti si va respinge actiunea promovata de petentul xx, ca inadmisibila.
80
CONCLUZII
În zilele noastre Constituţiile şi legile utilizează termenul de cetăţenie pentru a face
cunoscut faptul că un om, o persoană aparţine, face parte dintr-un stat, cetăţenia fiind relevată
prin termenul de naţionalitate. Prima apariţie a termenului de cetăţenie în România a apărut în
codul civil din 1865, până atunci nu a existat calitatea de cetăţean. În acea perioadă legiuitorul
acorda cetăţenia română locuitorilor ţării. Obţinerea cetăţeniei se făcea după principiul ius
sanguinis. Se putea obţine cetăţenia prin naştere, prin căsătorie, naturalizare, repatriere,
femeia care s-a căsătorit cu un străin îşi pierdea cetăţenia dar dacă rămânea văduvă şi-o putea
recâştiga.
Pierderea cetăţeniei se făcea prin obţinerea de la un guvern străin a unei funcţii publice
fără a avea permisiunea statului său, ţării sale , dacă a intrat în serviciul militar străin fără
acordul României, căsătoria unei femei romance cu un străin, prin naturalizarea obţinută într-
o ţară străină. Unele principii apărute în 1865 sunt valabile şi astăzi.
81
Codul civil român realizează o anumită organizare a populaţiei ţării, el introduce
termenul de cetăţenie astfel fiind înlocuit termenul de supuşenie, face diferenţa, indirect, între
drepturile civile şi cele politice, relevând astfel un moment foarte important în procesul de
reglementare a relaţiilor sociale din acest domeniu. Unele principii apărute la 1865
guvernează şi astăzi reglementarea cetăţeniei, iar interpretarea unora este identică şi astăzi.
Astfel, norma potrivit căreia „copiii găsiţi pe teritoriul României fără a se cunoaşte identitatea
părinţilor lor sunt consideraţi cetăţeni români” este are aceeaşi semnificaţie şi astăzi ca şi în
1865, legiuitorul de atunci instituind prezumţia potrivit căreia cel puţin unul din părinţi este
cetăţean român.
Fiecare stat stabileşte, prin legea naţională, condiţiile de acordare a cetăţeniei. Efectele
cetăţeniei faţă de alte state ale comunităţii internaţionale pot fi limitate de normele dreptului
internaţional. Dacă alte state, subiecte de drept internaţional, nu pot contesta unui alt subiect
de drept internaţional dreptul de a stabili legi şi reguli proprii privind cetăţenia, ele nu sunt
însă obligate de a recunoaşte şi accepta consecinţele unor asemenea reguli. Prin urmare nu se
contestă competenţa normativă a unui stat în materie de cetăţenie dar pot fi respinse efectele
exercitării acesteia, în cazul în care nu sunt luate în calcul principii generale sau norme de
drept internaţional.
Pentru a fi valabilă acordarea cetăţeniei presupune să fie licită din punct de vedere al
dreptului internaţional, ceea ce înseamnă să nu fie acordată pe baza unor criterii
discriminatorii (rasiale, religioase sau politice), de asemenea trebuie să aibă în vedere legătura
individului cu statul , dar trebuie să aibă la bază principiile şi normele dreptului internaţional.
Dacă aceste lucruri nu sunt respectate de stat celelalte state pot , au posibilitatea să nu
recunoască cetăţenia în cauză.
Străinii sunt indivizi care se află pe teritoriul unui stat dar deţin cetăţenia altui stat,
astfel încăt ei sunt încadraţi ca fiind apatrizi, refugiaţi. Statul stabileşte prin lege condiţiile de
intrare, de şedere al străinilor pe teritoriul său, respectând drepturile străinilor. Statul este
obligat să-i primească pe străini pe teritoriul său, statul are dreptul să expulzeze un străin pe
baza faptelor deosebit de grave săvârşite de acesta.
82
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel,I.M., Ratificarea Convenţiei Europene asupra cetăţeniei – prin legea nr.
396/2002 şi consecinţele acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetăţeniei
române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002
2. Babu, Vasile, Rotaru, Dumitru, Drept constituţional, partea I, Editura Europolis,
Constanţa, 2007
3. Bârzea, Cezar, Cetăţenia europeană, Bucureşti, Editura Politeia - SNSPA, 2005.
4. Berceanu , Barbu B., Cetăţenia – monografie juridică, Bucureşti, Editura All Beck,
1999.
5. Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional,
Bucureşti, Editura Rosetti, 2003.
6. Brânzan, Constantin, Avocatul poporului – o instituţie la dispoziţia cetăţeanului,
Bucureşti, Editura Juridică, 2002.
83
7. Cosma, L.; Dumitru, Anca; Frunză, Florin; Gâdei, Radu; Ionescu, Cornel Mihai; Pop,
Mihaela; Stănciulescu, Hanibal; Totu, Sabin, Enciclopedia de Filosofie si ştiinţe
umane, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2004
8. Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.2, Bucureşti, Editura
Nova, 1996.
9. Dobre, Ana Maria, Coman, Ramona (coord.),România şi integrarea europeană, Iaşi,
Editura Institutul European, 2005.
10. Dodescu, Anca (coord.), Cum se învaţă cetăţenia activă în România?, Oradea, Editura
Universităţii Oradea, 2004.
11. Duculescu, Victor, Dreptul integrării europene, tratat elementar, Bucureşti, Editura
Lumina Lex, 2003.
12. Ionescu, Cristian, Instituţii politice şi drept constituţional, Bucureşti, Editura All Beck,
2004.
13. Ionescu, Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Bucureşti, Editura All
Beck, 2004.
14. Lambru, Mihaela(coord.), Există participare publică în România?, Bucureşti, Editura
Centrul de resurse pentru participare publică, 2005.
15. Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura All Beck, 2002
16. Tămaş, Ştefan, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Bucureşti,
Editura Academiei, 1993.
17. Tănăsescu, Elena, Muraru, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a XI –
a, volumul I, Bucureşti, Editura All Beck, 2004.
18. Constituţia României, revizuită prin Legea 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
19. Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.
20. Convenţia privind statutul apatrizilor din 28 septembrie 1954.
21. Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie din 4 decembrie 1961.
22. Legea nr. 396 din 14 iunie 2002, privind ratificarea Convenţiei europene asupra
cetăţeniei, publicată în „Monitorul Oficial al României“, Partea I, nr. 490 din 9 iulie
2002.
23. Legea nr. 21/1991, privind cetăţenia română, publicată in M. Of. nr. 44/6 martie
1991, republicată în M. Of. nr. 98/6 martie 2000, cu modificările şi completările
ulterioare.
24. Legea 52/2003, privind Consultarea publică în România.
25. Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastricht, la 7.02.1992
84
26. Tratatul de la Lisabona
85