Tema: Mihai Eminescu personalitate complexă a culturii române,

spirit universal

Realizat de: Duluş Georgiana

Clasa a XI-a F

Îi citim poezia şi vedem tot ce are mai frumos ţara noastră , auzim glasul izvoarelor şi al turmelor , foşnetul frunzelor , privim cu dragoste iubita si invăţăm să-i spunem şoapte de dor şi atunci când cuvintele nu ne ajung îi şoptim versuri din Eminescu pentru că le simţim rupte din sufletul nostru .

Ne aducem aminte de strămoşi , învăţăm să-i cinstim şi să întelegem că “ patria “ nu e un cuvânt deşert . Privind în jur la România sfârşitului de mileniu ne dăm seama cât de contemporan este Eminescu . Geniul neînţeles şi neapreciat trăieşte şi astăzi în sărăcie, proletarul se zbate pentru bucata de pâine, mersul înainte este şovăielnic, valorile pleacă să-şi împlinească destinul în alte părţi.

Eminescu este viu în conştiinţa poporului nostru, este studiat, interpretat, omagiat, învăţat cu plăcere sau defăimat şi toate acestea la un loc dovedesc rolul pe care-l joacă Eminescu în cultura şi în conştiinţa românilor . Pe Eminescu nimeni nu-l poate uita , nu-l poate tăgădui : “ Oricât de tare ar fi cântat cocoşii a treia oară , pe el nimeni nu l-a tăgăduit . “ ( G. Bogaza ) . Atâta timp cât pe aceste pământuri vor trăi români iubitori de codru , de mare , de tei , de plopi , iubitori de dreptate şi adevăr , doritori de bine pentru ţară, Eminescu ne va fi simbol şi ideal .

S-au scris mii de pagini despre Eminescu . Nume de referinţă în critica literară i-au dedicat volume. I-au publicat studii despre teatru, despre proză, despre publicistică, despre viaţă, despre poezie. I-au publicat volume cu poeziile care i-au fost închinate atât când era în viaţă, cât şi după ce a trecut în nefiinţă. Ce ar mai putea adăuga un tânăr care-l cunoaşte pe Eminescu mai mult cu sufletul, la acest lung şir de pagini ce i-au fost dedicate ? E greu de spus în cuvinte , dar e sigur că-l simte pe Eminescu aproape, alături de el, lupându-se cu neajunsurile vieţii, luptând pentru dreptate, pentru viitorul ţării şi tânărul este convins de nemurirea poetului şi de contemporaneitatea operei sale. Mihai Eminescu este în literatura română poetul nepereche a cărui operă învinge timpul, după cum afirmă George Călinescu. El este cel mai mare poet naţional, care exprimă cel mai bine şi cel mai complet spiritualitatea românească.

Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european şi farmecul limbajului. „Scrisul era viaţa lui: omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind… poet în toata puterea cuvântului, după cum afirmă Titu Maiorescu.”Eminescu a manifestat o nepotolită sete de cunoaştere, străduindu-se să-şi însuşească tot ceea ce produsese gândirea omenească până la el în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului.

Cine parcurge caietele eminesciene nu poate să nu rămână cu un sentiment de admiraţie în faţa tensiunii spirituale cu care marele poet şi-a făcut pregătirea intelectuală şi şi-a lărgit permanent orizontul cultural şi ştiinţific. „Nu e ramură – scrie I. Slavici, în legătură cu setea de cunoaştere a lui Eminescu – pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se-nfingea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea . Între altele, încă fiind la Viena, Nicolae Teclu îl îndrumase spre chimie, iar la lecţiunile de anatomie ale lui Hzrtl şi la cele fiziologice ale lui Brucke prinsese slăbiciune pentru fiziologie” (Opere IX. Memorialistică. Varia, Bucureşti, 1978, p.125).

Studiile Vieneze şi Berlineze sunt definitorii pentru formarea personalităţii eminesciene şi a dimensiunii universale a creaţiilor sale. „Eminescu nu ar fi ajuns ceea ce a devenit fără perioada Vieneză şi Berlineză.” C. Noica.

Poetul audiază la Viena, alături de cursurile lui Joseph Hyrtl de anatomie descriptivă şi de cele ale lui Ernst Brucke de fiziologie, prelegerile lui Rudolf Ihering de drept roman, Robert Zimmermann de istoria filosofiei, Lorenz Stein de filosofia dreptului, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative, F.X. von Neumann, de drept internaţional, şi ale unor specialişti cu renume mondial în filologia romanică şi în alte discipline din ştiinţele social-politice.

Frecventează cursurile de medicină legală ale lui Gatscher şi asistă la disecţii. Poetul asistă, cum am arătat, la cursurile de medicină şi la disecţii. T. V. Stefanelli scrie în amintirile sale că îi plăceau îndeosebi cursurile lui Gatscher, care diseca „cadavre bărbăteşti şi femeieşti” şi explica „organele de la creier până în tălpi” (Amintiri despre Eminescu, Bucureşti, 1914, p.54).

Poetul procedează în chip asemănător şi în însemnările în care se ocupă de probleme de biologie şi fiziologie, cu toate implicaţiile dictate de aplicarea terminologiei specifice sau a formelor populare.

Organizate în acest corpus în integralitatea lor, însemnările surprind prin caracterul lor eclectic. Texte marxiste stau alături de cele idealiste, numele lui Darwin este situat pe acelaşi plan cu cel al lui Malthus, aceleaşi însemnări istorice şi fenomene social-politice sânt prezentate când pozitive, când negative.

Eclectismul însemnîrilor se explică prin faptul că ele reprezintă, în marea lor majoritate, notaţii făcute după lectura imediată a unor lucrări, ilustrând orizontul preocupărilor lui Eminescu şi setea sa de cunoaştere. Mare parte din însemnări sânt, pe de altă parte, note de la cursurile audiate de Eminescu la Universitatea din Viena şi la cea din Berlin. Filosofia idealistă forma la aceste instituţii de învăţământ materi de bază şi este firesc ca tezele idealiste din cursuri să le întâlnim şi în însemnările lui Eminescu.

Însemnările de lectură şi de la cursurile din anii studenţiei sânt însă relevante pentru formarea intelectuală a poetului, ele având ecou şi în opera sa. G. Călinescu arată în exegezele sale că în legătură cu un poet naţional, ca Eminescu, „nu trebuie să ascundem nimic într-o discuţie serioasă” (Mihai Eminescu, studii şi articole, Iaşi, 1978, p.146).

Caracterul de însemnări de lucru se vede şi din datarea unor texte, care reprezintă note la cursurile universitare, precum şi din consemnarea frecventă a termenilor şi expresiilor străine.

Manuscrisele eminesciene cuprind un mare număr de texte din domeniul ştiinţelor naturii. Două din caietele poetului, manuscrisele 2270 şi 2267, sânt consacrate problemelor de fizică, chimie, transporturi, demografie. Eminescu le pune titluri, Fiziografie I şi Fiziografie II, ca unor tratate ştiinţifice.

Eminescu participă cu o probitate intelectuală exemplară la confruntările din vremea sa, cum se desprinde din însemnările din manuscrise, şi aproape nu este domeniu de ştiinţele social-politice în care să nu-şi spună cuvântul într-o problemă sau alta.Există opinia potrivit căreia gândirea eminesciană ar avea doi maîtres à penser: Kant şi Schopenhauer, fapt la prima vedere de necontestat. În exegezele sale eminesciene, G. Călinescu a demonstrat că aceştia nu-i furnizează poetului idei gata elaborate, ci puncte de plecare în demersul său privind problemele de ordin filosofic, social şi naţional, pe care şi le pune şi la care caută răspunsuri. Din opera celui dintâi reţine nu atât sistemul filosofic, cât mai ales spiritul care îl animă, cu alte cuvinte criticismul, atitudinea lucidă în faţa problemelor universului. Din filosofia celui din urmă îi reţine atenţia îndeosebi teza cu privire la egoism ca mobil al acţiunilor umane.

Cu astfel de puncte de plecare era de aşteptat ca Eminescu să manifeste adversitate faţă de hegelianism. Din însemnări se desprind totuşi că el are faţă de la Hegel o atitudine nuanţată. Poetului îi repugnă idealismul hegelian şi caracterul speculativ al său, însă împărtăşeşte teza filosofului german cu privire la perspectiva dialectică a existenţei. În însemnări întâlnim critici la adresa materialismului, unele chiar în termeni violenţi.

Dacă judecăm însă după conţinutul lor şi numai după aspectul formal, nu este greu de observat că, paradoxal, aceste critici îl apropie de Marx şi că ele se impune să fie considerate ca pozitive. Criticile lui Eminescu se îndreaptă împotriva materialismului mecanicist şi a concepţiilor idealiste pretins materialiste în vremea sa. Strădaniile cu care Eminescu se apleacă asupra studiului ştiinţelor naturii dovedesc încrederea sa în capacitatea omului în cunoaşterea fenomenelor universului. Această încredere apare umbrită, într-o oarecare măsură, de un scepticism kantian. Sceptimismul eminescian nu este însă de categorie sistematică şi nu are un caracter paraizant.

El este expresia unei conştiinţe, de-o mare luciditate, cu privire la limitele individului şi ale omenirii în general de-a găsi, într-o epocă istorică dată, răspunsuri la toate problemele existenţei. Aici îşi are explicaţia şi ceea ce se numeşte, cu un termen prea general, pesimismul eminescian.

Căci, în judecarea acestuia, se iau în consideraţie unle scrieri literare şi însemnări teoretice, fără corelarea lor cu activitatea practică a poetului, care îl arată un luptător pentru progres şi idealurile naţionale ale poporului său.

În însemnările sale social-politice, Eminescu îmbrăţişează problemele din cele mai variate domenii şi invocă în demonstraţiile sale nume reprezentative ale unor filosofi, esteticieni, scriitori, economişti, jurişti, istorici, lingvişti.

Poetul face consideraţii pătrunzătoare cu privire la destinul omului în univers, progresul în societate şi natura operei de artă. În atenţia sa stă creaţia populară, istoria naţională şi limba, elementul fundamental în definirea specificului naţional. Deşi nu şi-a propus să construiască un sistem filosofic, estetic ori lingvistic, şi nici să întocmească tratate de economie politică, drept, ori istorie, nici un cercetător din aceste domenii nu poate ignora contribuţia sa, în multe privinţe deschizătoare de drum în cultura noastră.

Orizontul său cultural şi ştiinţific se lărgeşte în anii studiilor la Universitatea din Berlin. Aici frecventează, ca şi la Viena, cursuri de filosofie şi economie politică. Sânt de amintit cele ţinute de E. Duhring (Logică, Principiile filosofiei, Despre optimismul şi pesimismul filosofic şi politic, Economie naţională), Hermann Bonitz (Principii de filosofie, Istoria filosofiei greceşti), Althaus (Dezvoltarea şi critica filosofiei hegeliene), Eduard Zeller (Istoria generală a filosofiei). Poetul asistă acum şi la cursurile de egiptologie, istorie modernă şi geografie fizică, ţinute de Karl Richard Lepsius (Istoria Egiptului, Monumentele Egiptului, Obiceiurile şi moravurile egiptenilor), K.W. Nitzsch (Istoria Romei), Heinrich Dernburg (Istoria instituţiilor şi a culturii Romei), Johann Gustav Droysen (Istoria modernă), Johann Christoff Poggendorff (Geografia fizică).

Din caietul de cursuri de la Universitatea din Berlin, Anmeldungs-Buch, păstrat în manuscrisul 2255, se vede că s-a înscris şi la prelegerile lui Emil Du Bois-Reymond (Fiziologie generală), Hermann Munk (Fiziologia nervilor), Hermann von Helmholtz (Fizică), Karl Werder (Istoria artelor frumoase şi Arta dramatică).

Eminescu continuă să-şi lărgească orizontul cultural-ştiinţific, cu aceeaşi ardoare, şi după părăsirea cursurilor universitare. „Trecerea la zoologie şi la botanică era firească – scrie I.Slavici, în legătură cu preocupările postuniversitare ale lui Eminescu -, iar aceste nu putea să le-nţeleagă fără de fizică, şi astfel a ajuns, în cele din urmă, la astronomie. Ideea lui de predilecţiune era că tot ceea ce are viaţă e insolaţiune, ceea ce l-a dus în cele din urmă la convingerea că fără de matematică diferenţială nu sântem în stare să pătrundem adevărata fire a lucrurilor. Astfel, în vara anului 1883, în ajunul primei sale îmbolnăviri, odaia îi era plină de fiţuici, pe care făcuse deprinderi de calcule diferenţiale” (op. cit., p.125).

Cum se desprinde din insemnările sale ştiinţifice, Eminescu a studiat temeinic problemele fundamentale ale fizicii: conservarea energiei, magnetismul, electricitatea, căldura, care formau şi preocuparea principală a oamenilor de ştiinţă din secolul trecut. Poetul era la curent cu cercetările ştiinţifice ale lui Rudolf Clausius, Emil Du Bois-Reymond, Hermann von Helmholtz, Gustav-Adolphe Hirn, James Joule, Julius Robert von Mayer, Claude-Servais Pouillet şi alţi savanţi ai vremii. Merită să semnalăm aici ca un aspect cu totul remarcabil orientarea sigură a poetului spre lucrările fundamentale din cele mai variate domenii ale ştiinţei.

Este cunoscută rezerva cu care întâmpină cercurile ştiinţifice ale vremii descoperirile lui Julius Robert Mayer, încât lucrarea sa fundamentală, Bemerkungen über die Kräfte der undelebten Natur, deşi tratează probleme de fizică, se vede silit s-o publice într-o revistă de chimie şi farmacie (Annalen der Chemie und Pharmacie). Eminescu descoperă studiul în această publicaţie germană din 1842 şi, conştient de importanţa sa, îl transcrie în caietele sale în traducere integrală. Pe de altă parte, merită să reţinem faptul că asupra unor teme, care i se par importante, reviste (ms. 2267, f.84-89, ms.2257, f. 290-297), subliniind de fiecare dată care sânt descoperirile mai importante ce marchează paşii decisivi în elucidarea unor probleme fundamentale ale ştiinţei.

Nu ne vom opri amănunţit asupra însemnările privitoare la literatură, artă, filosofie, creaţia populară, istorie şi alte câteva domenii deoarece ele s-au publicat în bună parte în cursul anilor, fiind incluse chiar şi în volume.

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre însemnările ştiinţifice, deşi au o pondere mai mare în manuscrisele eminesciene. Din cele 44 de caiete, păstrate la Academia Română, două sânt consacrate, cum am văzut, problemelor de fizică, istorie, economie politică, biologie şi demografie. Însemnări ştiinţifice numeroase cuprind şi alte două caiete, ms.2255 şi 2275B, ele îl arată pe Eminescu un precursor în abordarea la noi a unor probleme ştiinţifice. Însemnările ştiinţifice, argumentează ideea că autorul Scrisorilor şi Luceafărului este cel mai cult poet român.

Eminescu nu este, cum am mai arătat, un om de ştiinţă, în înţelesul ce se dă acestui cuvânt, şi opiniile sale în materie de ştiinţă prezintă un interes cu atât mai mare. Poetul expune într-o însemnare teoriile economice ale lui Henry Charles Carey şi-i obiectează că nu le-a tradus în formule matematice. „Aceasta este teoria foarte ingenioasă a lui Carey – scrie Eminescu -, pe care el n-a tradus-o în ecuaţiune, căci e o treabă pe care o facem noi.”

TEIUL LUI EMINESCU

Eminescu nu stăpânea instrumentul matematic, destul de elaborat, necersar pentru a descrie, cu pregătirea unui specialist, relaţii între legile care guvernează matematic de care dispunea la cele mai variate domenii de activitate. Poetul nu a fost fie; se va recunoaşte însă că este un precursor în tentativele de extindere a procesului de matematizare de la domeniul biologiei şi fiziologiei până la cel al ştiinţelor social-politice.

Mişcarea în natură şi societate reprezintă ieşirea din starea de echilibru, indiferent de natura cauzelor care o determină şi permanenta năzuinţă a refacerii şi menţinerii stării de echilibru. Simbolul echilibrului este cumpăna şi pentru Eminescu Carpaţii reprezintă cumpăna poporului român, după cum românii limba cumpenei universului. Starea de echilibru este exprimată prin ecuaţie, de unde şi aplicarea ei la toate fenomenele din natură şi societate. Stăpânirea instrumentului matematic este importantă, cu ecouri în orientarea generală a poetului.

Nu este de trecut cu vederea nici contribuţia sa la crearea terminologiei ştiinţifice româneşti şi în general la perfecţionarea limbii noastre. Multe din aceste însemnări se înscriu printre cele mai frumoase pagini de proză ştiinţifică, cu nimic mai prejos de cele ale lui I.Ghica, Al.Odobescu, B.P.Haşdeu şi altor cărturari români din secolul trecut.

Eminescu era conştient că problema fundamentală care se punea în faţa poporului român o constituia starea sa social-politică. Cu un termen de azi, ea ar putea fi numită subdezvoltare. Discursurile oamenilor politici din ţara noastră nu puteau acoperi această stare de lucruri. Se întâlnesc prea multe mărturii în scrisul eminescian să nu se recunoască faptul că el privea ieşirea ţării din stadiul de subdezvoltare ca o necesitate obiectivă şi de primă urgenţă. Este impresionantă pledoaria lui pentru dezvoltarea industriei, ca singura cale pentru depăşirea stării de subdezvoltare. „Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol – scrie Eminescu în Timpul în 13 decembrie 1877 -, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială măcar pentru trebuinţele noastre.”

Întâlnim în aceste însemnări şi meditaţii, care arată că Eminescu comentează multe probleme din punctul său de vedere. Din această categorie fac parte acele texte în care poetul caută să răspundă la propriile întrebări. „Există principiiîn politică?- se întreabă poetul. Mult timp s-a tăgăduit acesta şi se contestă încă. Cum se observă, s-ar putea abstrage principii generale fixe şi imutabile, din fapte variabile, ale căror cauze sunt adesea accidentale şi ale căror urmări înşeală atât de des prevederile cele mai legitimi chiar? Şi dacă am ajunge a stabili principii de acest soi, ce aplicare am putea face când acelaş eveniment nu se produce niciodată nici în aceleaşi împrejurări, nici sub imperiul unor antecedente analoage? De ordinar, cestiunile ce se prezintă sunt complexe şi cuprind elemente diverse, adesea contrarii, din care fiecare îşi are raţiunea lui de-a fi.

Mai adăugăm faptul că în cele mai multe cazuri există drepturi câştigate, interese respectabile angajate. A le sfărma în numele unui principiu abstract ar fi în acelaş timp culmea nedreptăţii şi mijlocul cel mai sigur de-a zgudui încrederea publică şi de-a aduce turburare în societate. Bunul simţ sfătuieşte compromisul şi nici un om de stat demn de acest nume nu va urma o altă purtare. Într-un cuvânt a pretinde să regulezi după principii absolute lucrurile omeneşti sau tot ce le ating şi stă în raport cu ele şi i se pare unei mulţimi de spirite bune sau o completă imposibilitate sau o rară imprudenţă.”

Eminescu dovedeşte aici o înţelegere profundă a condiţiilor în care trebuie dusă lupta socială, luptă care nu poate ignora momentul istoric şi nici particularităţile specisice fiecărei ţări.

Însemnările lui Eminescu ilustrează orientarea sa de la filosifia teoretică, cu implicaţii în alte domenii, preocupare dominantă în anii studiilor universitare, spre filosofia practică din epoca gazetăriei ieşene şi bucureştene. Din aceşti ani datează majoritatea însemnărilor de drept aplicat, economie politică, statistică, demografie, fizică, matematică, istoria naţională şi geografia patriei. Organizarea domenială adoptată în ediţia de faţă oferă o imagine cuprinzătoare asupra orientării generale a preocupărilor culturale şi ştiinţifice ale lui Eminescu, pe întinderea întregii sale activităţi. Pe alocuri, delimitările par, inevitabil, arbitrare, însemnările situându-se la graniţa diverselor discipline. Aceste dificultăţi de clasificare se rezolvă, pe baze mai elastice, prin alcătuirea unei table de materii.

Originale prin idei şi expunere, conspecte după lucrări străine, traduceri sau adaptări, însemnările în totalitatea lor ne îngăduie concluzia că Eminescu considera viaţă insolaţiune. I. Slavici se dovedeşte, şi în această privinţă, un bun cunoscător al preocupărilor prietenului său. Eminescu caută explicaţii pentru ceea ce el numeşte insolaţiune în fizică, de unde şi prezenţa atâtor însemnări de strictă rigoare din acest domeniu.

Cercetătorii caracterizează manuscrisele lui Eminescu „caiete de creaţie”, ceea ce este numai în parte adevărat. Manuscrisele sânt „caiete de creaţie” îndeosebi pentru opera literară. Din manuscrise luăm cunoştinţă de geneza unor scrieri literare şi de stadiile prin care trec în procesul de desăvârşire artistică. Dar manuscrisele cuprind şi un număr considerabil de note de la cursurile universitare şi însemnări de lectură. Sub acest aspect, manuscrisele sânt „caiete ale formării intelectuale” a poetului. Manuscrisele cuprind, în al treilea rând, tabele sinoptice, extrase din tratate de specialitate din diferite domenii, puse la contribuţie în articolele politice. Manuscrisele trebuiesc considerate şi „instrumente de lucru”. Acesta este şi motivul pentru care Eminescu întocmeşte şi sumare la unele din caietele sale.

Manuscrisele lui Eminescu reprezintă deci „caiete de creaţie”, în limitele arătate mai sus, însă sânt în egală măsură şi „jurnal” al formării sale intelectuale şi „instrument de lucru” în activitatea scriitoricească. Manuscrisele sânt atelierul de lucru al poetului, cu funcţii mai complexe decât cea a unor „caiete de creaţie”, destinate, mărturisit sau nu, tipăririi lor. Aspectul cel mai izbitor al atelierului eminescian de lucru îl constituie „dezordinea”, dar tocmai această „dezordine”, descurajantă pentru vizitatorul dinafară, demonstrează spiritul activ şi setea nemărginită de cunoaştere. În vatra din atelierul poetului focul arde permanent, toate uşile şi ferestrele sânt deschise, aceleaşi unelte fiind folosite după împrejurări şi natura muncii.

Eminescu ridică la rangul de principiu călăuzitor în activitatea sa pregătirea noilor generaţii pentru viitoarea societate românească. „Ni trebuie o generaţiune – scrie el – ce-avem de-a o creşte de acun-nainte. Eu, las lumea ce merge deja ca să meargă cum îi place Dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării, e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la ce-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.”

Istoria literară a creat un model al lui Eminescu, transmis din generaţie în generaţie, care însă nu-l reprezintă în dimensiunile reale ale personalităţii sale. Însemnările ne relevă un Eminescu din familia spirituală a lui Leonardo da Vinci, cu o mare sete de cunoaştere şi preocupări multilaterale, care îl situează pe primul loc în cultura română şi-i conferă un loc de frunte în cea universală.