PRINCIPIILE ECONOMIEI

Economia studiază alocarea resurselor rare.Economia studiază renunţările la care oamenii sunt siliţi sa recurgă.Ce este costul de oportunitate.Ce înseamnă analiza marginala.Cum afectează stimulentele comportamentul indivizilor.De ce comerţul intre indivizi si intre tari poate fi benefic pentru fiecare.Cum resursele sunt alocate de pieţe.Ce determina anumite evoluţii in economie

Cum adopta indivizii decizii:

Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări.Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se renunţa pentru a-l obţine.Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale.Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

Cum interacţionează indivizii:

Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate fi mai bine situat.Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o alocare eficienta a resurselor.Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei.

Cum funcţionează economia ca un întreg

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei tari depinde de capacitatea ei de a produce bunuri şi servicii.Principiul 9: Preturile cresc atunci când autoritatile tiparesc prea multi bani.Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflatie si somaj.

Raritate: Natura limitata a resurselor societăţii.Economia: Studiază alegerile pe care le fac oamenii si acţiunile pe care aceştia le întreprind pentru a da cea mai buna utilizare resurselor rare, urmărind satisfacerea intereselor lor.

Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări „ Nu exista prânz gratuit.”Eficienta: Capacitatea unei societăţi de a obţine cat mai mult posibil din resursele rare de care dispune.Echitatea: Capacitatea unei societăţi de a distribui prosperitatea economica intr-un mod „corect” intre membrii ei.

Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se renunţa pentru a-l obţine.Cost de oportunitate: Valoarea şanselor sacrificate ca urmare a deciziei de a folosi resursele disponibile intr-un mod si nu in altul.

Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginaleSchimbări marginale: Mici ajustări ale unui plan in curs de desfăşurare.

Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate sa fie mai bine situat.

Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o alocare eficienta a resurselor.Economie de piaţa: O economie care aloca resursele prin deciziile descentralizate ale unei multitudini de firme si gospodarii care interacţionează pe pieţe pentru a dobândi bunuri si servicii.

Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei. Drepturi de proprietate: Capacitatea unui individ de a deţine si a exercita controlul asupra resurselor rare.Eşec al pieţei: Situaţie in care, pieţele libere eşuează in alocarea eficienta a resurselor.Externalitate: Impactul acţiunii unei persoane asupra bunăstării celor din jur.Putere de piaţa: Capacitatea unui singur agent economic (sau a unui număr mic de agenţi economici) de a avea o influenta substanţiala asupra preturilor pieţei.

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei ţări depinde de capacitatea ei de a produce bunuri şi servicii.

Productivitate: Cantitatea de bunuri şi servicii rezultată din fiecare oră de muncă a unui lucrător.

Principiul 9: Preturile cresc atunci când autorităţile tipăresc prea multi bani.

Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflaţie si şomaj.

Capitol 1. REZULTATE MACROECONOMICE SI CONTABILITATE NATIONALA

Macroeconomia - este acea parte a economiei, a actiunii economice, formata din procesele, faptele, actele si comportamentele de natura economica in contextul raporturilor dintre ele, ca marimi si variabile agregate ce se realizeaza prin ceea ce face fiecare participant. Macroeconomia se refera la functionarea economiei pe baza relatiilor multiple dintre agregatele si categoriile de unitati functional-institutionale.

Adesea macroeconomia se identifica cu economia. Problemele principale ale macroeconomiei sunt: cresterea economica, ciclurile economice, ocuparea si somajul, inflatia si nivelul preturilor, bugetul de stat, balanta de plati si cursul valutar. Metoda analizei macroeconomice are urmatoarele trasaturi specifice: ex-post (analiza se începe cu contabilitatea nationala, analiza datelor statistice care ne dau posibilitatea sa analizam rezultatele macroeconomice); ex-anti (anticipari, prognozeaza procesele economice); agregarea fenomenelor si proceselor economice- presupune unirea mai multor elemente a fenomenelor economice în unul singur; modelarea economica si formarea modelelor economice. Modelul economic reprezinta reflectarea realitatii cu scopul de a determina legitatile realitatii economice. Orice model economic este influentat de doua grupuri de factori: exogeni si endogeni. Orice model economic include fluxurile si rezervele economice.

La nivel macroeconomic rezultatele activităţii se exprimă cantitativ prin indicatori macroeconomici. Datorită complexităţii vieţii economice şi a rezultatelor obţinute sub forma bunurilor materiale şi nemateriale, aceşti indicatori se calculează, în general, în expresie valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor. Dar şi preţurile la rândul lor se diferenţiază în preţuri ale pieţei sau curente la care cumpărătorii îşi achiziţionează bunurile şi serviciile şi pe baza cărora se întocmesc indicatori nominali şi preţurile factorilor de producţie, numite şi preţurile producătorilor, care nu includ impozitele indirecte.

Întrucât indicatorii macroeconomici sunt exprimaţi în expresie monetară, iar creşterea lor se poate datora atât sporirii preţurilor, cât şi volumului fizic al activităţii economice, ei se exprimă şi în preţuri constante (comparabile), adică preţurile anului de referinţă şi se numesc indicatori reali. Aceste preţuri arată dinamica rezultatelor macroeconomice sub aspect material. Raportul dintre indicatorii nominali şi cei reali reprezintă deflatorul preţurilor, respectiv indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie.

Indiferent în ce preţuri se exprimă, indicatorii macroeconomici îndeplinesc o serie de funcţii importante.

- au rolul de instrument de evidenţă statistică privind măsurarea potenţialului economic, oferind imaginea de ansamblu asupra rezultatelor activităţii economice.

- sunt un instrument de analiză a activităţii economice din perioada anterioară.

- constituie un suport de bază în fundamentarea deciziilor economice privind dezvoltarea în perspectivă.

- au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale, evidenţiind interdependenţele economice dintre ţări în cadrul circuitului economic mondial.

Pornind de la rolul pe care-l au în măsurarea rezultatelor economice, în determinarea indicatorilor macroeconomici trebuie să se ţină seama de anumite principii. Este necesar să se pornească mai întâi de la caracterul de sistem al economiei, fapt care impune agregarea indicatorilor de la nivel microeconomic până la nivel macroeconomic, evidenţiindu-se diversitatea şi complexitatea vieţii economice şi sociale.

Totodata, sistemul de indicatori trebuie să se bazeze pe o concepţie unitară privind conţinutul categoriilor pe care le reflectă, pe o metodologie unitară de înregistrare, prelucrare şi agregare a informaţiilor. Trebuie avute în vedere totodată necesitatea şi posibilitatea asigurării comparabilităţii în timp şi spaţiu, a indicatorilor respectivi.

De asemenea, pentru măsurarea rezultatelor macroeconomice indicatorii sintetici trebuie să reflecte atât fluxurile materiale din economie, cât şi cele monetare (de venituri şi cheltuieli). In fundamentarea sistemului de indicatori se creează condiţiile propice pentru o analiză cât mai riguroasă a proceselor şi fenomenelor economice de natură să asigure luarea unor decizii optimale.

Indicatorii macroeconomici de rezultate pot fi clasificaţi după mai multe criterii:

a. După structura lor distingem: indicatori globali care includ, pe lângă producţia finală, consumul intermediar şi cel de capital fix; de natură brută, când nu includ consumul intermediar; de natură netă, când nu includ nici consumul intermediar şi nici cel de capital fix.

b. După aria teritorială a activităţii agenţilor economici, indicatorii macroeconomici se împart în: indicatori interni ce cuprind rezultatele tuturor operatorilor economici agregaţi (atât autohtoni, cât şi străini) ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări; indicatori naţionali care estimează numai rezultatele operatorilor economici autohtoni, indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării sau în afara acesteia.

c. În funcţie de preţurile în care sunt calculaţi, aşa după cum s-a arătat, ei se măsoară în: preţurile pieţei sau curente (preţurile cumpărătorilor); preţurile producătorilor; preţurile constante sau comparabile.

Pornind de la principiile care stau la baza măsurării rezultatelor macroeconomice, ţinând seama de sfera de cuprindere a indicatorilor, pe plan internaţional sunt folosite două sisteme de calcul:1.Sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) sau contabilitatea naţională; 2. Sistemul producţiei materiale (S.P.M.).

Deosebirea dintre cele două sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice constă în diferenţa de concepţii teoretice pe care se bazează şi, în consecinţă, în modalităţile de calcul, evaluare şi, în principal, în sfera de cuprindere a indicatorilor utilizaţi.

Rezultatele activitatii economice pot fi evaluate la nivel:microeconomic(activ.econ în care are loc activitati legate de obtinerea veniturilor prin producerea de bunuri si servicii),mezoeconomic(rezultatele la nivel de ramura) si macroeconomic(calculeaza anumiti indicatori macroeconomici-indicatori sintetici- prin SNC=Sistemul Conturilor Naionale).

Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte, prin indicatorii utilizaţi, o serie de funcţii esenţiale cum ar fi:

a) instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic, oferind o imagine de ansamblu asupra procesului creşterii şi dezvoltării economice;

b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare, permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu;

c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei, deoarece indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia naţională, al interdependenţeor vieţii economice;

d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale, pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia mondială, a interdependenţelor economice internaţionale, a participării ţării la circuitul economic mondial.

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:

a) metoda de producţie (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brute create de către toţi agenţii economici, producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie naţională), se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.

b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor), care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală. Concret, prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).

c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările).

În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode. Astfel, pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda de producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş.a.m.d.

Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi în SCN sunt:

1) produsul global brut (PGB); Produsul global brut (PGB) reflecta valoarea totala a bunurilor materiale si a serviciilor, cu caracter marfar si nemarfar, obtinute într-o perioada de timp, de regula un an, în cadrul subsistemelor economiei nationale. Acest indicator include înregistrari repetate, fapt pentru care are o utilizare redusa. Cu toate acestea, PGB raspunde unor cerinte reale de cunoastere macroeconomica privind corelatiile care se formeaza între diferite ramuri, subramuri si activitati. PGB se calculeaza ca suma a productiei brute de

bunuri materiale si servicii din toate sectoarele , adica prin însumarea consumului final si a celui intermediar.

2) produsul intern brut (P.I.B.); Produsul intern brut (PIB) reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, destinate consumului final. Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar, astfel:

PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci, unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci - consumul intermediar.

Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se calculează, în practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).

3) produsul intern net (PIN); Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de regulă un an), astfel:

PIN = Σ VANi.

De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix, amortizarea (A), astfel:

PIN = PIB – A

4) produsul naţional brut (PNB); Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali, obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp (un an). PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini (VABS), la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VABNS), astfel:

PNB = PIB − VABS + VABNS.

Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul pozitiv sau negativ (± M) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± M). Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB nominal, el oglindeşte oferta naţională, iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii, apare ca indicator al cererii agregate. Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix, respectiv amortizările (A).

5) produsul naţional net (PNN); Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A), astfel:

PNN = PNB - A.

Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul, pozitiv sau negativ, (± M) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:

PNN = PIN ± M.

Dacă PNN este evaluat la preţurile factorilor, atunci el reflectă venitul naţional.

6) venitul naţional (VN); Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. De asemenea, el refectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Se). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile factorilor (PNBpf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). Deci:

VN = PNBpp − A − Ii + Se sau VN = PNBpf − Amortizarea.

Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii, rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe

De precizat, că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale, ajutoare, daune, penalizări, taxe.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate către ea, astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS). Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND) conform relaţiei:

VND = VN ± STCS.

În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoate, burse, alocaţii.), se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) - VPM. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor - VDM, indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (E).

Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este condiţionată de doi factori: a) creşterea volumului factorilor de producţie; b) creşterea productivităţii factorilor de producţie

Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru determinarea dinamicii economice. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici.întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real, PNB real.). Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată, astfel:

D = PIBnominal / PIBreal, de unde rezultă PIBreal = PIBnominal / D.

După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv, prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB):

IPIB = PIBreal1 / PIBreal0.

Sistemul conturilor nationale Obiectul sistemului conturilor naţionale

Sistemul conturilor sau contabilităţii naţionale (SCN) este un sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizat în statistica ţărilor cu economie de piaţă, în statisticile O.N.U. şi ale altor organisme internaţionale.

Apariţia sa a fost impusă de necesitatea asigurării unor informaţii pentru efectuarea unor calcule şi analize macroeconomice, devenind instrumentul principal de evidenţă şi analiză macroeconomică folosit în statistica mondială. Obiectul său este de a reprezenta cantitativ realitatea economică într-o perioadă de timp sau la un moment dat. Activitatea economică are ca rezultat produse şi servicii care au caracter de marfă şi se realizează prin intermediul pieţei, precum şi produse şi servicii care nu au caracter de marfă şi, ca atare, nu fac obiectul pieţei. Fluxurile de bunuri se numesc fluxuri materiale. Evidenţa acestora este necesară pentru ca, prin agregare, să se obţină indicatori care permit analiza dimensiunilor şi rezultatelor obţinute, privite ca valori de întrebuinţare necesare pentru: satisfacerea nevoilor populaţiei, producţia de noi bunuri, acumularea de bunuri, stabilirea posibilităţilor de export şi a necesităţilor de import. În procesul realizării valorilor de întrebuinţare trebuie evidenţiate şi fluxurile de venituri sau financiare.

Evidenţierea fluxurilor materiale şi financiare răspunde unor nevoi diferite de informare şi analiză economică. Fluxurile materiale şi financiare, grupate pe categorii de produse şi servicii, respectiv de venituri şi cheltuieli, sunt evidenţiate în conturi alcătuite după principiul dublei înregistrări. Categoriile economice utilizate în concepţia SCN au la bază teoria economică pe care se fundamentează economia de piaţa.

Principiile care stau la baza SCN fac posibilă urmărirea echilibrului material şi financiar la toateeşaloanele economiei şi se referă la:

- egalitatea resurselor şi utilizărilor în toate fazele reproducţiei şi la toate nivelele de agregare;

- egalitatea fluxurilor financiare şi materiale, prin care se înfăptuieşte circuitul economic;

- utilizarea sistemului de contabilitate în partidă dublă, adică a unui proces de schimbare a deţinătorului de valoare îi corespund două operaţiuni contabile.

Apariţia şi evoluţia conceptului

Sistemul conturilor (contabilităţii) naţionale), primul sistem, a fost elaborat de prof. Richard Stone în Anglia, în anul 1938. Acesta a stat la baza elaborării conturilor naţionale ale O.N.U. în anul 1952. Ministerul Finanţelor din Franţa, sub conducerea lui Claude Gursin, introduce în anul 1956 un sistem adaptat economiei franceze. În anul 1970, R. Stone prezintă o formă îmbunătăţită a S.N.C. Ca urmare a preocupărilor pentru redarea cât mai corectă a imaginii de ansamblu a activităţii economico-financiare au apărut diferite variante practice de aplicare.

S-au distins în mod deosebit sistemele de contabilitate naţională exprimate în stocuri şi fluxuri. SCN exprimate în stocuri au ca obiect evaluarea mărimilor ce definesc capitalul

naţional, iar cele exprimate în fluxuri, fluxurile ce se stabilesc între sectoarele economiei naţionale şi între acestea şi restul lumii.

Între acestea prezintă interes deosebit următoarele două, şi anume:

- sistemul Cambridge sau sistemul de contabilitate a produsului naţional şi venitului naţional, care descrie relaţiile ce se stabilesc între principalele sisteme omogene ale economiei şi între acestea şi restul lumii, reflectând viaţa economică printr-un sistem de conturi corelate între ele, în care se contabilizează operaţiunile economice efectuate în cursul unei perioade, evidenţiind mărimile globale sau macroeconomice privind activitatea economică la nivel naţional;

- sistemul Leontief sau sistemul interdependenţelor structurale sau input-ouput, care descrie structura internă a sistemului productiv şi se prezintă sub forma unui tabel matricial cu 2 coloane care indică intrările şi ieşirile fiecărei ramuri, serviciilor publice, populaţiei şi restului activităţilor. Acesta caută să evidenţieze structura productivă a economiei naţionale, spre deosebire de sistemul Cambridge care scoate în relief relaţiile dintre sectoare, arătând doar aspectele principale ale activităţii economice.

Aceste două sisteme sunt complementare între ele dar nu iau în consideraţie fluxurile banilor şi creditelor rezultate din tranzacţii şi, ca urmare nu explică aspectele monetare şi financiare ale activităţii economice. Pentru a reda aceste aspecte a apărut sistemul contabilităţii fluxurilor financiare, care descrie sursele şi utilizarea fondurilor băneşti ale principalelor sectoare sau grupuri de sectoare ale economiei, înregistrând toate tranzacţiile care se efectuează prin mijlocirea monedei şi creditului. Spre deosebire de alte sisteme, acesta are alt conţinut şi urmăreşte alte obiective, prezentând diferenţe şi în ceea ce priveşte sectorizarea economiei naţionale şi modalitatea de contabilizare a fluxurilor.

Contabilitatea fluxurilor financiare are următoarele obiective principale:

- determinarea relaţiilor care există între funcţionarea sistemului bancar şi variaţiile activitătilor productive şi comerciale;

- indicarea originii fondurilor şi a modalităţilor de finanţare a cheltuielilor pentru fiecare sector;

- stabilirea corelaţiilor între cheltuielile de consum, economisire şi alte forme de finanţare.

Capitol 2. VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

Schema venitului si cheltuielor nationale se prezinta ca un flux cicular care arata modul in care productia nationala genereaza profituri-salarii,profituri si rente astfel incat aceiasi activitate de productie va forma venituri de valoare echivalenta.Astefel, venitul (V), în procesul utilizării, se divide în două mari componente: consum (C) şi economii nete (E).

De unde, V = C + E

Scopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor directe ale populaţiei, venitul este utilizat, în primul rând, pentru consum şi apoi pentru economii, pentru sporirea avuţiei.

Profitul se distribuie celor care au investit în firma respectiva transformându-se în venit. Tipuri de venit:

a) Venit marginal – venit suplimentar obtinut de o firma care urmarea vânzarii unei unitati suplimentare de produs. Calcularea venitului marginal este deosebit de importanta pentru producator deoarece cu ajutorul acestei marimi se determina cantitatea optima de

produse care aduce profit maxim. Astfel o firma îsi mareste productia pâna în momentul în care costul marginal se identifica cu venitul marginal. Punctul de intersectie al curbei costului marginal (în crestere) cu curba venitului marginal (în descrestere) poarta denumirea de punct optim. Pentru orice nivel de productie care depaseste acest punct optim, costurile marginale vor fi mai mari fata de venitul marginal, iar firma va înregistra pierderi.

b) Venit national – este un indicator macroeconomic care masoara efortul creativ al unei natiuni. Se calculeaza prin însumarea tuturor veniturilor obtinute de posesorii de factorii de productie corespunzatori contributiei acestora la realizarea productiei, la nivelul ansamblul economiei nationale. Venitul national se calculeaza însumând, la scara întregii economii, totalitatea salariilor, dobânzilor obtinute de posesorii de depozite, rentelor obtinute de proprietarii de terenuri, ale veniturilor populatiei si antreprenorilor. Venitul national se mai poate calcula scazând din PNN totalitatea impozitelor indirecte .

c) Venitul perceput – este suma maxima pe care un individ o poate utiliza pentru consum fara sa-si efectueze rezervele materiale sau banesti denumite anexe sau bogatii. Venitul perceput este format din venitul permanent si venit tranzitoriu.

Y=YP+YT

Unde:

Y-venitul perceput

YP- venitul permanent care ramâne constant

YT- venitul tranzitoriu, cunoaste modificari de la o perioada la alta.

d) Venitul permanent – venitul unui individ care nu se modifica pe termen scurt. Dupa Milton Friedman, venitul permanent este acea parte a venitului total care este destinat de individ consumului si care nu produce modificari în averea sa.

YP= f(iw)

Unde:

YP- venitul permanent

• rata dobânzi

• w- bogatia unui individ

• din aceasta relatie rezulta ca YP este o functie de rata dobânzii si de marimea averii.

e) Venitul real – reprezinta puterea de cumparare a venitului nominal a unui individ. Se calculeaza raportând venitul nominal la indicele preturilor bunurilor de consum. Daca venitul nominal creste mai lent fata de indicele preturilor atunci venitul real scade. Venitul real indica totalitate bunurilor si serviciilor care pot fi cumparate cu ajutorul venitului nominal într-o anumita perioada de timp. În venitul nominal al unui individ salarii, dobânda pentru sumele depuse în conturile bancare, ajutoare primite de la stat, chiria obtinuta pentru spatiile închiriate, renta obtinuta pentru pamântul arendat, pensii.

Consumul - conţinut, structură, rol şi factori lui de influenţă

În abordarea problematicii consumului trebuie pornit de la concepţia potrivit căreia desfăşurarea liberă a activităţilor economice impune subordonarea producţiei consumului. De aceea, orientarea tuturor activităţilor care au loc în cadrul pieţei presupune o bună cunoaştere şi evaluare a consumului, ca forţă motrice a producţiei.

Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărături de bunuri materiale şi servicii care părăsesc sfera producţiei, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor personale ale populaţiei şi/sau trebuinţelor generale de consum ale societăţii.

Structura consumului este complexă, care poate fi analizată după mai multe criterii.

În limbaj cibernetic, consumul se constituie ca un factor primordial (de fapt scopul sistemului), care orienteaza productia, o stimuleaza si, în acelasi timp, prin sistemul de conexiune inversa, o modeleaza si o regleaza potrivit intereselor omului.

În general, consumul ar putea fi definit ca un subsistem final al proceselor economice ca scop final al reproductiei si începerea unui nou ciclu de productie. Prin urmare, consumul caracterizeaza scopul principal al sistemului de productie, exprimând, de altfel, si conditiile de viata ale populatiei, adica nivelul de trai material si spiritual, ca nivel structural, dinamic, comportamental. Acesta îmbraca forme diferite, în functie de sfera de cuprinde, etapa de realizare, destinatia finala.

Astfel, dupa stadiul de realizare a produselor (finalizare), se pot avea în vedere:

• consumul intermediar, reprezentând în expresie baneasca recuperarea uzurii fizice si morale a capitalului fizic (fonduri fizice), prin mecanismele de amortizare, precum si consumul efectiv de bunuri materiale si servicii încorporate în produs;

• consumul final, adica consumul efectiv care s-a încorporat în produs si care poate fi considerat ca un produs net destinat consumului final al societatii.

În cadrul analizei noastre ne intereseaza consumul final care, de fapt, devine consumul uman care ar urma sa se realizeze în economiile dezvoltate prin mecanismele pietei libere, supuse jocului cererii si al ofertei. În functie de anumite criterii, consumul final s-ar putea grupa astfel:

a) Dupa natura produselor:

• produse alimentare;

• produse nealimentare;

• energie;

• servicii.

b) Dupa ciclul de viata a produselor:

• bunuri de folosinta îndelungata (durabile);

• bunuri de folosinta semi-durabile;

• bunuri de folosinta curenta (nedurabile);

• servicii.

c) Dupa prioritatile în stadiul de satisfacere a sistemului de trebuinte:

• bunuri de prima necesitate, în special produse alimentare, apa si energie;

• bunuri de necesitate medie (nealimentare);

• bunuri de lux.

Economiştii (pornind de la J. M. Keynes) au împărţit termenul de consum general în două părţi: consumul privat şi cheltuielile sectorului public.

Consumul privat exprimă valoarea la preţul pieţei, a tuturor bunurilor şi serviciilor cumpărate sau primite sub formă de venituri în natură de către populaţie şi întreprinderi cu scop nelucrativ pentru diverse servicii prestate. Consumul public cuprinde toate cheltuielile curente destinate cumpărării bunurilor materiale şi serviciilor de către administraţiile publice de la toate nivelurile.

Două avantaje ale împărţirii consumului total în acest mod în teoria macroeconomică sunt:

• Consumul privat este o preocupare centrală a economiei bunăstării. Investiţiile private şi subdiviziunile comerciale ale economiei sunt direcţionate ultimativ (în curentul principal al modelelor economice) înspre creşterea pe termen lung a consumului privat.

• Deoarece este separat de consumul privat endogen, consumul sectorului public poate fi considerat exogen, astfel încât diferite niveluri ale consumului sectorului public pot fi considerate ca făcând parte din domeniul plin de sensuri al macroeconomiei.

În funcţie de modul de procurare a bunurilor, există: consum de mărfuri şi autoconsum.

În raport de destinaţia produselor şi serviciilor care fac obiectul consumului, se disting: consum de bunuri alimentare, de produse nealimentare şi servicii.

Din punct de vedere al duratei consumului, deosebim: consum de bunuri de folosinţă curentă şi consum de bunuri de folosinţă îndelungată (bunuri durabile).

Dupa stadiul de realizare a produselor (finalizare), se pot avea în vedere:

• consumul intermediar, reprezentând în expresie baneasca recuperarea uzurii fizice si morale a capitalului fizic (fonduri fizice), prin mecanismele de amortizare, precum si consumul efectiv de bunuri materiale si servicii încorporate în produs;

• consumul final, adica consumul efectiv care s-a încorporat în produs si care poate fi considerat ca un produs net destinat consumului final al societatii.

Structura consumului după aceste ultime două criterii indică, indirect, nivelul de dezvoltare a unei ţări şi permite caracterizări ale nivelului de trai.

Consumul, ca proces de utilizare a bunurilor şi serviciilor, are funcţii complexe şi de maximă importanţă atât în satisfacerea directă a trebuinţelor oamenilor, cât şi asupra producţiei, asupra gradului de folosire a factorilor de producţie, asupra echilibrului şi dinamismului economic.

Prin consum se realizează scopul final al oricărei producţii, satisfacerea efectivă a necesităţilor fiziologice, spirituale, sociale. ale omului.

De volumul, structura şi calitatea bunurilor şi serviciilor de consum depind realizarea echilibrului fiziologic necesar vieţii şi dezvoltării aptitudinilor fizice şi intelectuale ale oamenilor, reproducţia normală a forţei de muncă. Prin consum se recunoaşte utilitatea produselor şi serviciilor, utilitatea factorilor de producţie consumaţi şi, pe această bază, se conferă dreptul la recompensarea factorilor de producţie pentru aportul adus la crearea produsului naţional.

Consumul dă sens nu numai producţiei bunurilor de consum, ci şi producţiei bunurilor de producţie. Aceasta din urmă se justifică numai în măsura în care devine mijloc pentru producţia bunurilor de consum.

Consumul acţionează direct asupra producţiei. Sigur, relaţia este şi inversă. Cum producătorii se decid în funcţie de perspectivele de vânzare a produselor lor, cererea de bunuri de consum, la care se adaugă cererea de bunuri de producţie, deci cererea globală, joacă un rol motor în relaţia consum-producţie. Absorbindu-i produsul, consumul determină reluarea neîntreruptă a producţiei, creşterea acesteia, îmbunătăţirea calităţii şi structurii ei. Consumul, prin influenţele sale directe asupra producţiei, determină gradul de folosire a factorilor de producţie. Practica demonstrează că societăţile în care consumul a crescut în strânsă legătură cu producţia au cunoscut şi ritmuri înalte de creştere economică, au asigurat un grad înalt de folosire a forţei de muncă. Stagnarea sau scăderea consumului a fost, de regulă, însoţită de

scăderea producţiei, de creşterea şomajului şi a capacităţilor de producţie nefolosite, de dezechilibru în economie.

Consumul influenţează decisiv aportul muncii la crearea produsului naţional şi a venitului global. Un venit personal proporţional cu aportul muncii la crearea produsului şi, în consecinţă, un consum personal proporţional cu acest venit personal va stimula creşterea aportului muncii la activitatea economică. Dimpotrivă, un consum personal mai redus în raport cu aportul muncii la crearea produsului naţional va determina scăderea interesului pentru muncă, a imboldului pentru muncă şi, drept urmare, scăderea aportului muncii şi a producţiei.

În cadrul relaţiei de interdependenţă consum - producţie, dacă nevoia de consum generează şi orientează activitatea umană de a produce, trebuie subliniat rolul determinant al producţiei ca volum, structură şi calitate asupra consumului. În general, nu se poate consuma decât dacă s-a produs, ce şi cât s-a produs.

Nivelul şi dinamica consumului depind de influenţa conjugată a numeroşi factori obiectivi şi subiectivi.

În categoria factorilor obiectivi se includ: mărimea şi dinamica venitului; modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre venitul actual şi nivelul viitor al venitului. Speranţa că, în viitor, veniturile vor spori poate determina creşterea consumului curent şi, dimpotrivă, prevederea unor venituri viitoare nesigure sau mai reduse poate limita consumul curent; existenţa unor riscuri, ca de pildă acela de a trăi prea puţin pentru a putea beneficia de bunurile viitoare; modificările neprevăzute ale valorii capitalului şi neluate în considerare în calculul de previziune a venitului, datorate schimbării preţurilor şi dobânzilor; modificările politicii fiscale, fie în scopul trecerii la o politică bazată pe constituirea de fonduri proprii, fie invers, care pot lărgi sau restrânge cererea de consum; rata dobânzii.

Factorii subiectivi de care depind cheltuielile de consum decurg din caracteristicile naturii umane, care determină nevoile subiective şi obiceiurile indivizilor. Aceştia sunt: nivelul consumului atins într-o perioadă dată, care devine, cu timpul, un minimum psihologic în afara circumstanţelor restrictive; publicitatea şi sistemul de ofertă; influenţa socială a altor consumatori şi a tuturor factorilor socio-culturali; evaziunea din statutul social real; dorinţa acelora cu venituri mai coborâte de a aborda modul de viaţă al celor cu venituri mai ridicate; apariţia produselor noi.

În cadrul factorilor care determină variaţiile consumului, mai ales în perioade scurte de timp, venitul este, de regulă, variabila determinantă. Relaţia dintre consum şi venit a fost denumită de J. M. Keynes funcţia de consum şi semnifică modul cum sunt influenţate nivelul, dinamica şi structura consumului de către venit.

Consumul de bunuri si servicii este studiat cu ajutorul bugetelor de familie. Ele arata structura consumului si evolutia acestuia in functie de necesitatile vitale de existenta, mediu, sex, varsta, venituri.

Analizand in timp bugetele de familie, se constata anumite schimbari in structura consumului si anume: scaderea ponderii cheltuielilor pentru hrana, datorita cresterii calitatii si valorii nutritive a acesteia: mentinerea relativ constanta a ponderii cheltuielilor pentru hrana, datorita cresterii calitatii si valorii nutritive a acesteia; mentinerea relativ constanta a ponderii cheltuielilor pentru imbracaminte, incaltaminte si conform personal; cresterea ponderii cheltuielilor pentru bunuri de folosinta indelungata ca si pentru servicii, in special cele legate de ridicarea nivelului de cultura si civilizatie.

Partea din venit care depaseste consumul o reprezinta economiile S = Y – C, ele fiind folosite de agentii economici pentru investitii. Deci, venitul se transforma in cheltuieli pentru

consum si cheltuieli pentru productie, adica: Y = C + I unde, Y = venit, C = consum, I = investitii.

Înclinaţiile spre consum, medie şi marginală

Proporţia consumului faţă de venit şi tendinţa acesteia se exprimă prin înclinaţiile spre consum, medie şi marginală.

Înclinaţia medie spre consum, denumită şi rata medie a consumului c, exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului C şi valoarea totală a venitului V.

Deci, c = C / V; de unde C = c.V, o relaţie funcţională dintre un anumit venit şi cheltuielile efectuate pentru consum, c = f(V).

Înclinaţia marginală spre consum, denumită şi rata marginală a consumului c’, reprezintă raportul dintre variaţia consumului dC şi variaţia venitului dV. Deci, c’ = dC / dV = f’(V). Ea ne arată ce efect are asupra consumului modificarea cu o unitate a venitului.

In mod logic, cum orice crestere a venitului este destinata consumului sau economisirii, suma ambelor este egala cu o unitate: pmc+pms=1 si imc+ime=1. J. M. Keynes, credea ca inclinatia marginala spre consum este constanta, adica, cand indivizii reusesc sa-si creasca venitul, isi orienteaza intotdeauna aceeasi cantitate din aceasta crestere catre consum. Acest lucru implica ca reprezentarea grafica a functiei consumului este o dreapta cu aceeasi panta oricare ar fi venitul.

Factorii formativi ai consumului

Modelul de consum, ritmul si structura acestuia depind de un sir de factori, directi sau indirecti, iar altii chiar învaluiti.

Acest model de consum, care de altfel este mobilul oricarei societati, s-ar putea prezenta ca o functie plurifunctionala, potrivit relatiei:

C = ff (n, s, q, d, e)

în care:

C – reprezinta modelul teoretic de consum;

n – nivelul trebuintelor;

s – gradul de solvabilitate a satisfacerii;

q – productia de bunuri si servicii;

d – nivelul de dezvoltare a societatii;

e – relatiile economice externe.

Fiecare din acesti factori nu actioneaza independent, ci în strânsa legatura cu altii, ei nu pot reprezenta o însumare, ci mai degraba o corelare si o întrepatrundere reciproca.

Modelul de consum este un factor al stimularii productiei, a nivelului si structurii acesteia, a îmbunatatirii calitative si sortimentale. În acelasi timp, productia, prin conexiune inversa, actioneaza asupra consumului, a sistemului de trebuinte, a diversificarii acestuia si a calitatii produselor si serviciilor de consum.

În evolutia economiei moderne s-a produs un proces puternic de polarizare a nivelului de consum între tarile dezvoltate si cele în curs de dezvoltare, iar în cadrul tarilor, între bogati si saraci. În tarile dezvoltate a aparut o categorie de supraconsum, cu implicatii nu numai morale, dar si sociale asupra sanatatii unor categorii de persoane, mai ales în ceea ce priveste consumul alimentar.

Apar tot mai multe cazuri chiar de sub-tipologii de consum cu produse, în special alimentare, de calitate îndoielnica, cu produse contrafacute, ce afecteaza sanatatea persoanelor.

Dar fenomenul cel mai semnificativ si deci cel mai restrictiv este consumul unor produse precum droguri, tutun, alcool, care dauneaza grav sanatatii si securitatii populatiei.

Previzionarea consumului si orientarea pietei

Previzionarea consumului depinde de mai multi factori, ce sunt în legatura si cu comportamentul general al populatiei privind alocarea resurselor disponibile pentru consum, comportament care este diferentiat pe diferite structuri socio-profesionale, tipologii de venituri. Printre asemenea factori se poate mentiona si coeficientul marginal al propensiunii pentru consum.

Vom retine faptul ca indicatorii propensiunii prezinta o mare importanta teoretica si practica în special în analiza, previzionarea si modelarea sistemului de piete si în genere a mentinerii echilibrelor economice, respectiv între acumulare si consum, între venituri si cheltuieli.

Modelele de consum ale populatiei se integreaza în mod organic în comportamentul pietei de bunuri de consum, ca variabile ale cererii, dar si ofertei de marfuri, probleme ce vor fi examinate mai pe larg în capitolul care urmeaza.

Cheltuielile de consum ale populatiei reprezinta ponderea cea mai importanta a cererii agregate dintr-o economie.

Cunoasterea comportamentului de consum al populatiei, mai ales raspunsul acestuia la socurile exogene care afecteaza determinantele cererii agregate, reprezinta o importanta sursa de informatie pentru întelegerea fluctuatiilor pe termen scurt si a tendintelor pe termen lung ce se manifesta în economie, inclusiv în relatiile financiare cu exteriorul, reflectate în balanta de plati.

Daca avem în vedere doar stabilitatea financiara, accentul trebuie pus pe evolutia si modificarile în evolutia si structura consumului populatiei, numai astfel putându-se surprinde trebuintele posibile referitoare mai ales la nivelul si dinamica gradului de îndatorare al populatiei.

Având în vedere o serie de factori, precum (I) exigentele în materie de deficit bugetar pe care România va trebui sa le respecte în anii ce urmeaza, (ii) evolutia descendenta a ratelor de dobânda, precum si (iii) tendinta de apreciere a monedei nationale, este foarte posibil ca rolul consumului (alaturi de cel al investitiilor) sa creasca în ceea ce priveste formarea PIB. Aceasta ipoteza este validata si de dinamica înclinatiei marginale spre consum care este din 2003, superioara înclinatiei medii, asa cum de altfel rezulta din datele de mai sus.

Concluzia ca volumul cheltuielilor populatiei destinate consumului va creste, poate chiar semnificativ, este sustinuta si prin analizarea comportamentului economic al populatiei prin prisma teoriilor formulate de Modigliani si Friedman privind ciclul de viata al economisirii si venitul permanent.

Economiile. Conţinut, structură şi factori de influenţă

În procesul utilizării, o parte a venitului naţional disponibil este destinată economisirii, formându-se economiile nete.

Prin economii nete se înţelege, de regulă, partea din venit care nu este consumată, deci V – C = E. Dacă la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se formează economiile brute.

Ca parte componentă a venitului, proporţia dintre economiile nete şi venit, ca şi tendinţa acestora, se exprimă prin înclinaţiile spre economii, medie şi marginală.

Înclinaţia medie spre economii, denumită şi rata medie a economiilor, e, exprimă cât se economiseşte dintr-o unitate monetară de venit şi se determină raportând economiile nete la

venit, V

Ee = . De aici rezultă că: E = e ⋅ V

Înclinaţia marginală spre economii, denumită şi rata marginală a economiilor, e’, ne arată cu cât variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului. Se calculează variaţia

economiilor dE la variaţia venitului dV, dV

dEe =' . De unde, dE = e’⋅dV.

Structura economiilor poate fi analizată din mai multe puncte de vedere. În funcţie de sursele de finanţare există economii ale sectorului privat şi economii ale sectorului public. În ţările cu economie de piaţă modernă, ponderea principală în totalul economiilor o deţin economiile sectorului privat, îndeosebi, economiile private ale persoanelor şi familiilor, în raport cu economiile nedistribuite ale corporaţiilor şi ale sectorului public.

După modul cum se iau deciziile de economisire, pot exista: economii libere şi economii forţate. Economiile libere sunt economiile corespunzătoare unui ideal individualist, rezultate dintr-un non-consum. Potrivit împrejurărilor care determină apariţia unui non-consum, economiile libere pot fi: economii destinate şi economii reziduale.

Economiile destinate sunt economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată şi activă, dintr-o alegere între consum şi non-consum, care reprezintă partea de venit sustrasă consumului imediat, cu intenţia de a-i destina valoarea altor întrebuinţări. Economiile reziduale reprezintă economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată şi pasivă; ele sunt un reziduu al consumului; ele nu reprezintă un sacrificiu al prezentului pentru viitor.

Economiile forţate exprimă economiile provenite din procedee mai mult sau mai puţin discrete, care limitează partea de opţiune individuală în repartiţia venitului între consum şi economii. Ele reprezintă surplusul economiilor efective peste ceea ce s-ar economisi dacă

nu ar exista o constrângere exterioară, deliberată sau nu, care să impună această alegere deţinătorului de venit şi care conferă economiilor un caracter colectiv.

Într-o economie de piaţă la baza incitaţiei spre economii se află numeroşi factori, între care:

a) dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp - se renunţă la o satisfacţie imediată în favoarea unei satisfacţii viitoare, considerată de preferat. Un asemenea raţionament este condiţionat de utilizarea diferită în timp a bunurilor;

b) dorinţa de îmbogăţire - este dorinţa de a acumula mijloace care să permită creşterea veniturilor viitoare, fie în condiţii de satisfacţie prin bunuri de consum durabile, fie în condiţii de venituri monetare (care pot conduce la crearea de capitaluri tehnice noi prin investiţii sau la însuşirea directă a capitalurilor tehnice deja existente – altfel spus – plasament);

c) întârzieri de adaptare a consumului - o asemenea situaţie existăatunci când dispare dorinţa de noi cheltuieli imediate. O astfel de economie poate îmbrăca două forme: forma elementară, care se manifestă la consumatorii de o anumită vârstă, mai puţin sensibili la creşterea consumului, mai ales dacă venitul creşte după ce modul de viaţă este bine determinat de mai mulţi ani; forma raţională, care se manifestă atunci când, deşi venitul este în creştere, economia nu poate face posibil accesul la noi cumpărături dorite decât dacă se depăşeşte un anumit prag;

d) preferinţa pentru lichiditate - o dată atins un anumit nivel de consum, în anumite împrejurări, se preferă, abţinerea de la consum în plus în favoarea păstrării venitului excedentar sub formă lichidă. Printre motivele care stau la baza banilor lichizi sunt: tranzacţia, pentru a face faţă cumpărăturilor curente; precauţia, pentru a face faţă unor cheltuieli neprevăzute; speculaţia pentru a se profita de ocaziile favorabile unor cumpărături (de exemplu titluri la bursă.).

Relaţiile dintre consum şi economii

Ţinând cont de definiţia economiilor şi de faptul că C +E = V, iar dC + dE = dV, prin raportarea ambilor termeni din relaţiile anterioare la V şi, respectiv la dV rezultă că suma înclinaţiilor spre consum şi economii, medii şi marginale corespunzătoare, este egală cu unitatea.

Astfel, c + e =1; c’ +e’ =1. De aici, se observă că fiecare dintre cele două înclinaţii este reversul celeilalte sau, altfel spus, complementul celeilalte, în sensurile: cu cât creşte consumul cu atât trebuie să se reducă economiile şi invers, cu cât cresc economiile cu atât trebuie să se reducă consumul. Într-un fel sau altul, venitul trebuie să fie utilizat integral. Deci, e= 1 – c; c= 1 – e; e’ = 1 – c’; c’ = 1 – e’.

Funcţia economie se determină având în vedere relaţiile de mai sus, prin simpla deducţie din funcţia consum.Economia este funcţie de venit:

E= V - C = V - f(V)=E(V).

Din ipoteza funcţiei consum afină, reprezentată prin relaţia C=aV+C0, rezultă că funcţia economie afină se scrie:

E = V - (a⋅V+C0) = (1-a )V- C0.

Pentru că 0 < c < 1 rezultă:

e’ = dE/dV = 1 ≥ c’ > 0

Formula precedentă pune în evidenţă faptul că economia este funcţie crescătoare de nivelul venitului. Înclinaţia medie spre economie este, în mod evident, variabilă, urmând nivelul venitului. Această ipoteză implică şi ideea, mai realistă, că nu se poate economisi decât pornindu-se de la un anumit nivel al venitului.

Din analiza funcţiei consum şi a funcţiei economii rezultă următoarele concluzii: a) deciziile de repartizare a venitului pentru consum şi economii nu pot avea valori independente, izvorâte dintr-o succesiune separată de decizii luate fără legătură una cu alte; b) factorii care influenţează înclinaţiile spre consum şi economii afectează, concomitent, repartizarea venitului între cele două utilizări; c) dacă la un venit nul consumul este pozitiv are loc o “dezeconomie“, cu posibile consecinţă nefaste în viitor, situaţie care nu poate fi tolerată mult timp; d) economii se pot face numai la un anumit nivel al venitului. De aici decurg problemele care se ridică pentru ţările slab dezvoltate în a-şi asigura economiile interne necesare dezvoltării.

Economiile, în esenţa lor, au rol progresist în societate prin investiţii.

Economiile si investitiile nete sunt marimi egale reprezentand diferite fatete ale aceluiasi fenomen. La baza inclinatiei oamenilor spre economii stau o serie de mobiluri psihologice si anume: nevoia de a crea rezerve pentru situatii neprevazute, de a se asigura pentru batranete sau de a intretine alte persoane, dorinta de a beneficia de dobanzi sau sporuri de valoare; senzatia de independenta si libertate in miscare pe care o confera o suma economisita; constituirea de fonduri banesti pentru realizarea unor afaceri viitoare; placerea de a lasa avere mostenitorilor sau pur si simplu zgarcenia, avaritia.

Economiile, in general, se transforma in investitii. Investitiile in sens larg si din perspectiva unitatilor individuale, se indentifica cu plasamentele persoanelor fizice si/sau juridice, in diferite domenii. Acestea sunt: cumpararea de noi echipamente de productie, cresterea capitalului productiv; modernizarea si perfectionarea capitaluli fix; cresterea stocurilor de capital circulant; constructii de locuinte; achizitii de terenuri; cumpararea de titluri de valoare; cheltuieli pentru prospectiuni geologice; cheltuieli pentru noi plantatii; impaduriri, hidroamelioratii; finantarea proiectarii si cercetarii stiintifice; demontarea si remontarea echipamentelor de productie.

Investiţiile: concept, structură şi rol - raporturile dintre consum şi investiţii

Formarea de capital - factor de producţie implică cu necesitate efectuarea de investiţii.Investitiile sunt de mai multe feluri:

- Investitii nete ;

- Investitii brute;

Investitia neta presupune - partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului;

- se concretizeaza prin acumularea neta de capital;

Investitia bruta este investitia neta plus capitalul fix.Ea reprezinta cresterea volumului stocurilor materiale.

Orice investiţie (netă) presupune ca o parte din venit să fie îndreptată către bunurile de producţie. Aceste venituri sunt economisite.

Clasificare

1.Dupa modul de folosire al bunurilor de capital achizitionate :

a) investitii de inlocuire,destinate inlocuirii bunurilor de capital fix scoase din functie,ca urmare a deprecierii lor.Sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea;

b) investitii pentru dezvoltare sau nete,destinate sporirii volumului capitalului tehnic real,adica formarii nete a capitalului,a caror sursa o formeaza venitul economisit 1a + 1b = formarea bruta a capitalului tehnic

2.Dupa proprietari :

a) investitii private - effectuate de sectorul privat

b) investitii publice - effectuate de catre stat

Indicatori economici ai deciziei de investitii:

a) raportul dintre valoarea prezenta a venitului,ce urmeaza sa fie obtinut din investitie si costul investitiei;

b) raportul dintre rata venitului net actualizat si rata reala a dobanzii (sau costul de oportunutate al investitiei.

a) Decizia de a investi este favorabila daca valoarea prezenta a venitului este mai mare sau cel mai mult egala cu marimea costului investitiei.In situatia in care costul investitiei este mai mare decat valoarea prezenta,investitia nu trebuie realizata;

b) Rata venitului net se determina raportand profitul net actualizat la costul investitiei,iar rata reala a dobanzii este egala cu diferenta dintre rata nominala (de piata) si rata inflatiei.Atunci cand rata venitului net este mai mare sau egala cu rata reala a dobanzii,investitia se poate realize.

Economiile apar ca o condiţie a investiţiilor nete

Inca din cele mai vechi timpuri cuvantul economie s-a rezumat la neconsumarea venitului insa privind din punct de vedere functional economiile sunt veniturile neconsumate destinate investitiilor. . De aici, unii autori susţin că ceea ce se economiseşte din venit, prin non-consum, nu este obligatoriu şi întotdeauna să fie egal cu valoarea veniturilor investite. Veniturile economisite pot fi utilizate ca investiţii, plasamente de capital sau pot fi tezaurizate; de asemenea, o parte a veniturilor investite poate proveni nu din veniturile economisite, ci din crearea de monedă care produce venituri ce nu sunt rezultate din activitatea economică. Se face deci o delimitare netă între investiţii, plasamente de capital şi tezaurizare. Capitalul investit lucrează, produce împreună cu ceilalţi factori de producţie bunuri materiale şi servicii.Atat investitiile cat si economiile sunt esentiale in cresterea economica.Economiile in sine nu ajuta cresterea economica daca nu sunt investite si utilizate in mod productiv.

Plasamentele de capital sunt operaţiunile prin care deţinătorii de capital întrebuinţează fondurile (economiile) în afara activităţii lor de bază, în scopul de a obţine profituri cât mai ridicate.Capitalul plasat apare doar ca aducător de câştig. Plasamentele de capital au o largă sferă de cuprindere: plasamente în hârtii de valoare - obligaţiuni, acţiuni, rente.; plasamente imobiliare - în terenuri, construcţii, lucrări de infrastructură; achiziţionarea de bunuri mobile - metale preţioase, tablouri, mobilă şi obiecte de artă, mărci poştale, care vizează sporirea simţitoare a capitalului când se scontează creşterea în perspectivă a preţului bunurilor cumpărate.

Tezaurizarea, respectiv punerea deoparte şi păstrarea neproductivă a valorilor, are drept rezultat scoaterea unor importante mijloace din circuitul monetar şi economic.

După alţi autori, printre care şi J. M. Keynes, la nivel macroeconomic, investiţiile sunt în mod necesar egale cu economiile. Economiile şi investiţiile, la nivelul unei ţări, nu

reprezintă decât faţete diferite ale aceluiaşi lucru. Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul şi comportamentul său economic. Nu orice individ însă poate fi un întreprinzător, nu poate să-şi asume riscurile investitorului, nu are calităţile necesare. Dar ”Oamenii nu-şi bagă economiile sub saltea". Ei îşi pun economiile la lucru. Dacă nu-şi cumpără ei înşişi bunuri de capital cu venitul pe care-l economisesc, atunci cumpără active financiare de mai multe feluri (obligaţiuni, acţiuni, conturi de ecoomii) şi, în felul acesta, transferă economiile altcuiva care va achiziţiona bunuri de capital “. Prin urmare, volumul economiilor este rezultatul comportamentului colectiv al consumatorului individual, în timp ce investiţiile reprezintă un rezultat al comportamentului colectiv al întreprinzătorului individual.

Rolul investiţiilor. Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei, asupra tuturor agenţilor economici. Prin investiţii sporeşte şi se modernizează capitalul – factor de producţie. Investiţiile nete constituie suportul material al creării de noi locuri de muncă şi sporirii înzestrării tehnice a muncii, al promovării celor mai noi şi eficiente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne în producţie, al modernizării structurii şi diversificării producţiei, al creşterii productivităţii factorilor de producţiei şi al rentabilităţii, a competitivităţii, a creşterii economice şi, pe această bază, a venitului şi consumului. Prin urmare, creşterea consumului în viitor implică, în mod necesar, folosirea unei părţi din venit pentru investiţii, pentru dezvoltare.

Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul

La nivel macroeconomic, volumul activităţii de la o perioadă la alta, este guvernat de un proces continuu de adaptare a cererii globale şi a ofertei globale. Cum producătorii, care sunt exponenţii ofertei, se decid să producă în funcţie de perspectivele de vânzare a produselor lor, cererea globală este cea care joacă rolul motor. Dacă se reduce economisirea la un rol pasiv, cererea efectivă se constituie din suma cererii de bunuri de consum şi a cererii de bunuri de producţie, fiecare depinzând de factori diferiţi. La rândul său, producţia, ca expresie a ofertei, este generatoare de venituri, care vor alimenta cererea globală a perioadei următoare. La rândul lor, cele două componente ale cererii efective se vor influenţa reciproc. Cererea de bunuri de producţie sau decizia de investiţie sunt susceptibile variaţilor, care se vor repercuta asupra producţiei, apoi asupra venitului şi, în final, asupra consumului. Dar bunuri de producţie nu sunt decât intermediari care trebuie, în definitiv, să contribuie la producţia de consum. De unde rezultă că există o acţiune posibilă a consumului asupra investiţiilor. Aceste interdependenţe sunt exprimate prin multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul.

Repartitia venitului se face pentru consum si investitii. Economiile (E) reprezinta surplusul de venit (Y) peste cheltuielile de consum (C). Y = C + E, iar E = Y C. Între evolutia economiilor ( E) si cea a venitului ( Y) exista o legatura functionala exprimata prin inclinatia marginala spre economii (s). Aceasta reflecta raportul dintre cresterea economiilor si cea a venitului, relevand cu cat sporesc economiile la cresterea cu o unitate a sporului de venituri, adica s = E / Y. Cresterea medie a economiilor (/\E) devanseaza cresterea medie a venitului (/\Y), E > Y deoarece Y = C + E, rezulta ca inclinatia marginala spre economii este un numar pozitiv, dar subunitar, adica: 0< s < 1. Economiile se concretizeaza, in principal, in plasamente sub forma de investitii sau in tezaurizarea lor. Investitiile reprezinta un adaos la capitalul sau la patrimoniul personal existent, rezultat din folosirea unei parti a economiilor obtinute din activitatea perioadei respective, indiferent daca se refera la elemente de capital fix sau circulant, la capitalul lichid sau la bunurile aflate in proprietatea menajelor.

Venitul unei perioade unei cereri de bunuri de consum (C) si de bunuri de investitii (I), adica Y = C +I dar si unei valori egale de venit, destinat consumului si economiilor, adica Y =

C + E. Rezulta ca investitiile (I) si economiile (E) reprezinta un excedent de venit peste cheltuielile de consum (C), si deci I= E . Partea de venit destinata investitiilor reprezinta investitia neta si asigura formarea neta a capitalului (sporeste volumul capitalului fix si a stocurilor de capital). Prin adaugarea la investitia neta a alocatiilor pentru consumul de capital fix (amortizarea), se constituie investitia bruta, aceasta fiind sursa formarii brute a capitalului.(pe seama investitiei brute se asigura si refacerea-repararea si inlocuirea capitalului fix consumat). Înclinatia spre economii constituie un factor de progres daca se transforma in investitii.

Acestea sunt influentate de mai multi factori:

a) Cererea de investitii care depinde de eficienta marginala a capitalului si de nivelul ratei dobanzii. Dimensiunile investitiilor curente cresc pana in acel punct in care eficienta marginala a capitalului nu mai depaseste rata curenta a dobanzii la nici o categorie de bunuri de capital, adica eficienta marginala a capitalului (WmK) este aproximativ egala cu rata de piata a dobanzii (d), adica: WmK = d. Motivatia de a investi depinde si de riscurile asumate de intreprinzator si respectiv de cel care imprumuta.

b) Randamentul viitor al bunului capital incita motivatia pentru investitii, acesta fiind in functie de raportul dintre pretul de oferta al unui bun capital si randamentul sau.

c) Fluctuatiile profitului la investitiile existente influenteaza imboldul spre investitii. (mai evidente sunt la intrarile sezoniere).

d) Politica statului in domeniul investitiilor, indeosebi cele in domeniul public care antreneaza cresterea cererii de bunuri investitionale.

e) Starea generala a economiei nationale, stabilizeaza sau instabilizeaza factorii economico-sociali.

f) Conjunctura economiei mondiale variatia fazelor ciclurilor economice. Luarea unei decizii de catre intreprinzator se fundamenteaza pe studii privind oportunitatea financiara, care vizeaza indicatorii: rata rentabilitatii investitiei; rata rentabilitatii minime a investitiei; perioada de rambursare.

Proportia dintre cheltuielile de consum si investitii.

La stabilirea proportiei dintre consum si investitii se au in vedere principiile multiplicatorului si acceleratorului. Multiplicatorul (K) reliefeaza influenta investitiei asupra venitului (Y), iar acceleratorul (a), influenta consumului asupra investitiilor (I). Investitia influenteaza productia, venitul si consumul, astfel sporirea lor are drept rezultat cresterea venitului care, la randul sau, duce la cresterea consumului. Unui volum mai mare de venit ii va corespunde un nivel mai ridicat al consumului; aceste interdependente se repeta, se amplifica. Sporul de venit este independent de multiplicatorul investitiei (K). Multiplicatorul investitiei evidentiaza de cate ori sporul de investitii (I) se cuprinde in sporul de venit (Y), adica: K = Y/ I. Sporul de venit creste cu o marime de K ori mai mare decat sporul de investitii, respectiv: Y = K x I, in care: K > 1. La J. M. Keynes, multiplicatorul investitiei apare sub forma: K = 1/(1 c`), unde c� = inclinatia marginala spre consum. Multiplicatorul lui J. M. Keynes caracterizeaza relatia venitului national investitie, tinandu-se seama de efectul conexiunii inverse, generat de consumul personal si colectiv, respectiv: Y = [ 1/(1-c`)] x I cum K = 1/(1-c`), rezulta ca K = 1/s, deci, multiplicatorul investitiei este egal cu inversul inclinatiei marginale spre economii. Interdependentele ce se manifesta intre inclinatia marginala spre consum (c`), inclinatia marginala spre economie (s) si multiplicatorul investitiei (K). În procesul luarii deciziilor se are in vedere si influenta consumului asupra investitiei, influenta exprimata prin accelerator.

Multiplicatorul investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor stabileşte un raport, pe baza unei înclinaţii spre consum date, între venit şi investiţii. După J. M. Keynes, multiplicatorul investiţiilor (m = dV/dI) ne arată de câte ori se cuprinde sporul investiţiilor în sporul de venit.

El denumeşte coeficientul m ca multiplicator, deoarece din formula lui m rezultă relaţia m⋅dI=dV, adică unei anumite creşteri a investiţiilor îi corespunde creşterea venitului de m ori.

O variaţie a investiţiilor se răsfrânge asupra consumului din perioada următoare prin intermediul unei acţiuni amplificată asupra venitului global.

Valoarea multiplicatorului investiţiilor este cu atât mai ridicată cu cât înclinaţia marginală spre economii este mai scăzută. Multiplicatorul investiţiilor este egal cu inversul înclinaţiei marginale spre economii.

Efectul de multiplicare nu acţionează în totalitate decât în anumite condiţii: constanta forţei de muncă; invariabilitatea tehnicilor folosite; existenţa unei situaţii de nefolosire completă a resurselor; economiile să fie egale cu investiţiile; efectul de multiplicare se judecă pe o succesiune infinită de consumuri adiţionale din ce în ce mai mici.

Acceleratorul. Acceleratorul relevă influenţa consumului asupra investiţiilor. Între cererea de mărfuri (în care cererea de bunuri de consum este o componentă principală) şi investiţii există o relaţie de accelerare. Dacă toate mijloacele de producţie sunt utilizate, o schimbare a cererii de bunuri de consum generează o schimbare de o mai mare amplitudine a investiţiei.

Schimbările survenite în cererea şi furnizarea de produse finite şi servicii tind să determine variaţii mai accentuate ale cererii şi fabricării bunurilor de producţie care le creează. Cum cererea de bunuri de producţie derivă din cea de produse finite, se poate vorbi, în aceeaşi măsură, de principiul amplificării cererii derivate.

Acceleratorul (a) se exprimă prin relaţia:

dV

I

VV

Ia

tt

t =−

=−1

, unde: t – timpul.

De unde, rezultă mărimea investiţiilor: I=a⋅dV, cu 0<a<1. Acceleratorul ne indică ce investiţie suplimentară ar trebui să corespundă la o creştere a cererii de produse finite.

Principiul accelerării nu acţionează decât în anumite condiţii, cum sunt: se consideră folosite la capacitatea maximă bunurile de producţie existente. El acţionează numai în faza de expansiune şi încetează să mai acţioneze imediat ce cererea de produse scade. Se consideră că acceleratorul reprezintă o mărime constantă. Se presupune că pentru a creşte fabricarea de produse finite într-o proporţie dată trebuie să sporească în aceeaşi proporţie şi investiţia.

Eficienţa economică a investiţiilor

Imboldul la investiţii depinde de numeroşi factori, dar în mod hotărâtor de eficienţa economică a acestora.

Eficienţa economică a investiţiilor exprimă, în general, raportul dintre rezultatele economice utile obţinute pe multiple planuri de pe urma acestora şi efortul de investiţii.

O investiţie, pentru a aduce avantaje maxime, impune ca decizia de investiţii să se bazeze pe calcule de eficienţă şi analiză riguroasă a condiţiilor în care se va realiza, să ţină seama de faptul că investiţiile sunt supuse unui regim de incertitudine. O investiţie angajează imediat însemnate fonduri băneşti, a căror imobilizare este certă; recuperarea lor prin câştigurile nete ce vor rezulta de pe urma capitalului tehnic format este o incertitudine, o

speranţă (desigur, întemeiată pe anumite calcule) a cărei traducere în viaţă depinde de o suită de factori.

Totodată, trebuie avut în vedere că realizarea investiţiilor este un proces ireversibil. Cazurile întâlnite în practică de investiţii sistate, de investiţii de capital fix realizate şi puse în funcţiune, dar care necesită imediat după această dată noi fonduri de modernizare sau capacităţi de producţie care stau nefolosite, sunt consecinţa unor decizii care nu s-au luat pe baza unei analize riguroase, având efecte negative asupra rezultatelor financiare ale agenţilor economici.

Eficienţa economică a investiţiilor poate fi apreciată în mai multe feluri, utilizând diferiţi indicatori, dintre care menţionăm:

a) Procedeul cel mai general, pentru un obiectiv de investiţie, este calcularea ratei de rentabilitate a investiţiei. Calculul ei se bazează pe principiul dobânzilor compuse şi pe principiul actualizării. Dacă se cunosc valoarea cheltuielilor cu investiţiile (costul capitalului tehnic) şi câştigurile obţinute anual pe toată durata de viaţă a capitalului tehnic (încasările nete obţinute), rata de rentabilitate a investiţiei, R, se determină prin raportarea profitului actualizat (câştigurile actualizate minus costurile actaulizate), Pr⋅a, şi costurile actualizate, Ca, după relaţia:

100Pr ⋅⋅=Ca

aR .

La nivelul economiei naţionale, indicatorul sintetic cel mai edificator se obţine prin raportarea sporului de venit naţional la volumul investiţiilor.

Rata rentabilităţii permite alegerea variantei optime între diferite proiecte de investiţii. Deoarece suma necesară investiţiei poate fi plasată cu dobândă compusă faţă de rata dobânzii de piaţă, există o dorinţă puternică de a investi cu condiţia ca rata rentabilităţii să fie mai mare decât rata dobânzii. J. M. Keynes, care consideră că înclinaţia spre investiţii este determinată de eficienţa marginală a investiţiilor şi de rata dobânzii, explică, în esenţă, în felul următor influenţa acestora asupra volumului investiţiilor: atunci când eficienţa marginală a capitalului este mai mare decât rata dobânzii, investiţiile vor creşte, va creşte, pe de o parte “abundenţa” de capital, dar, pe de altă parte, vor creşte preţurile la materialele necesare pentru investiţii, ceea ce va reduce eficienţa marginală a capitalului. Scăderea eficienţei marginale a capitalului sub acest nivel va reduce volumul investiţiilor, până când capitalul real va deveni destul de “rar” pentru ca nivelul eficienţei marginale a capitalului să atingă din nou nivelul dobânzii. Fluctuaţiile ciclice ale eficienţei marginale a capitalului în raport cu rata dobânzii, spune J. M. Keynes, atrage după sine fluctuaţiile ciclice ale investiţiilor.

b) O expresie a eficienţei investiţiilor este randamentul intern al investiţiei: rata de actualizare care permite egalarea valorilor actuale ale cheltuielilor cu investiţiile cu câştigurile nete cumulate aşteptate.

c) O largă folosire în analiza eficienţei economice a investiţiilor o are perioada de rambursare (recuperarea) a investiţiei. Acest indicator exprimă perioada la sfârşitul căreia antreprenorul a rambursat costul iniţial al investiţiei din profitul obţinut. Se determină raportând volumul investiţiilor (I) la profitul anual (Pr⋅A), după relaţia: T=I/Pr⋅A. Varianta reţinută este cea a cărei perioadă de rambursare este mai scăzută.

Pentru creşterea eficienţei economice a investiţiilor este necesar să se acţioneze atât în perioada de pregătire a investiţiei, cât şi în perioadele de execuţie şi de realizare a parametrilor tehnico-economici proiectaţi. Prezintă importanţă stabilirea mărimii optime a capacităţii de producţie, realizarea unei structuri raţioanle a investiţiilor, creşterea ponderii echipamentelor de producţie la nivelul tehnicii avansate, reducerea perioadelor de realizare a obiectivului de investiţie, cât şi de realizare a parametrilor proiectaţi.

Capitol 3. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI ECHILIBRUL ECONOMIC

În contextul general al dezvoltării teoriei economice şi al intervenţiei statului în mecanismul de funcţionare a economiei naţionale, a pieţei libere, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, creşterea economică şi echilibrul economic au devenit probleme fundamentale ale teoriei şi practicii economice. Teoria creşterii economice abordează probleme care vizează macroeconomia, adică economia naţională în ansamblul ei.

Ea studiază procesele economice în dinamica lor pe termen lung, cauzele dezvoltării în perspectivă a economiei, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea echilibrului dinamic precum şi alegerea strategiei care să asigure traiectoriile cele mai favorabile ale indicatorilor macroeconomici. Ea are ca obiectiv sporirea producţiei naţionale în vederea satisfacerii mai bune a trebuinţelor umane.

Conceptul de creştere economică

Din totdeauna oamenii au considerat că, sporind bunurile materiale şi serviciile, adică realizând creşterea economică, au pe ce să-şi bazeze îmbunătăţirea nivelului de trai. De aceea, de-a lungul dezvoltării societăţii omeneşti, oamenii au realizat creşterea economică fără însă să o denumească ca atare.

Noţiunea de creştere economică a fost introdusă de economistul englez Roy F.Harrod, în 1939, iar primele căutări teoretice sistematice încep în anii ’30, când criza economică a deplasat preocupările economiştilor de la analiza microeconomică spre analiza problemelor macroeconomice, pentru a găsi factorii creşterii economice pe termen lung şi, totodată, soluţii pentru politicele economice ale ţărilor cu economie de piaţă.

Teoria creşterii economice, ca o componentă a ştiinţei economice contemporane, deşi s-a conturat după cel de-al doilea război mondial, îşi are originea în secolul al XVIII-lea. Prima abordare sistematică a evoluţiei vieţii economice de asamblu şi primul model cantitativ, numeric al conexiunilor reproducţiei sunt realizate de economistul clasic francez François Quesnay, în celebra sa lucrare “Tabloul economic”. Studirea unor probleme macroeconomice a fost continuată de reprezentanţi ai economiei politice clasice, A.Smith şi apoi de D. Ricardo. Ei au elaborat concepţiile privind diviziunea muncii la scara societăţii, înzestrarea economiei naţionale cu factori de producţie, schimburile economice intrenaţionale.

În secolul al XX-lea, conceptul de creştere economică a cunoscut o evoluţie continuă, de la formularea primelor elemente ale teoriei în deceniul anilor ’30, până astăzi. În prezent, acest concept se transformă sub imperativul restricţiilor pe care le are de înfruntat economia mondială, aflată într-o profundă şi îndelungată criză.

În literatura economică există concepţii diferite referitoare la definirea creşterii economice.

Majoritatea manualelor de economie politică, din ţări cu economie de piaţă dezvoltate, sintetizând părerea diferiţilor economişti, definesc creşterea economică ca fiind “creşterea, în cadrul economiei, a produsului efectiv de bunuri şi servicii”. Aşadar, conceptul de creştere economică este identic cu acela de creştere a venitului naţional.

Pentru delimitarea conceptului de creştere economică în literatura de specialitate se fac comparaţii între acesta şi dezvoltare economică, progres economic, expansiune, reproducţie.

Creşterea economică exprimă procesul complex de evoluţie de lungă durată, care se manifestă printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale unei economii naţionale. Ea nu poate fi analizată decât într-o perioadă lungă. Creşterea economică reprezintă mişcarea profundă a unei economii în întregime, după ce se elimină mişcările sezoniere sau ciclice.

Pentru a exista creştere, nu trebuie doar ca producţia să crească, ci şi ca mişcarea ascendentă să fie durabilă şi nu întâmplătoare. Din acest punct de vedere, al perioadei în care are loc creşterea economică, ea nu se identifică cu expansiunea, ca fază a ciclului economic ce desemnează mişcarea de sporire a producţiei naţionale pe termen scurt ( şi deci reversibilă), în timp ce creşterea economică desemnează un fenomen pe termen lung, o mişcare ascendentă a unor mărimi macroeconomice (creşterea PIB, a venitului naţional) pe o perioadă îndelungată. Scăderea temporară a producţiei nu înseamnă oprirea creşterii; în special recesiunile sunt, deci, parte integrantă a creşterii economice. Prin urmare, creşterea economică include atât expansiunea, cât şi recesiunea din mai multe cicluri economice succesive.

Creşterea economică este un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut prin modificările cumulative ale condiţiilor de producţie.

O creştere sensibilă a PNB (PIB) nu va fi o dovadă a creşterii decât dacă rezultă dintr-o mărire a potenţialului productiv. Nu se poate vorbi de creştere economică dacă un climat favorabil face ca într-un an PNB să sporească, iar în anul următor un hazard climatic anulează sporul respectiv. În schimb, va fi forba de creştere economică dacă această sporire este rolul investiţiilor nete în creştere, modificării calificării mâinii de lucru, încorporării progresului tehnic prin noile maşini, obiceiurilor noi de consum.

Unii autori identifică creşterea economică cu dezvoltarea economică. Alţi, disting creşterea economică de dezvoltarea economic, noţiune căreia i se atribuie semnificaţia de modificare structurală a economiei. În conformitate cu această distincţie, noţiunea creştere economică şi-ar găsi aplicaţie numai la ţările industriale, iar cea de dezvoltare economică numai la ţările în curs de dezvoltare, ale căror structuri sunt în curs de modificare în direcţia structurilor de mult dobândite de ţările dezvoltate economic. În această concepţie, dezvoltarea economică este o noţiune mai largă, pentru că include, implicit, creşterea venitului naţional, fără de care nu ar putea avea loc nici o modificare structurală.

În timp ce conceptul de creştere economică se referă la modificările cantitative ale producţiei reale, totale şi pe locuitor, dezvoltarea economică reliefează aspectele calitative ale activităţii economice, respectiv modificările intervenite în structurile teritoriale, organizaţionale, de producţie şi de ocupare a forţei de muncă, în structurile mediului şi ale standardului de viaţă. Totodată, se menţionează că, pe o perioadă îndelungată, procesul creşterii economice determină modificarea structurilor economice şi instituţionale, contribuind astfel la dezvoltarea economică a societăţii.

Prin creştere economică, unii economişti înţeleg creşterea globală a produsului net (venitului naţional) al unei economii naţionale date, pe când progresul economic presupune o creştere a venitului naţional pe locuitor. Pe baza acestei delimitări între creştere şi progres economic, se ajunge la concluzia că, o economie poate să fie în creştere fără a fi progresivă şi invers. Dacă produsul net creşte mai încet decât populaţia, atunci avem o creştere economică, nu însă şi un progres economic. Dacă, dimpotrivă, populaţia se micşorează, iar mărimea globală a produsului net rămâne constantă, ceea ce înseamnă că pe cap de locuitor va creşte, în acest caz economia naţională respectivă este progresivă, dar nu şi în creştere. Pe de altă parte, dacă progresul economic însemnă o creştere a produsului net pe locuitor, progresul social ar însemna, după afirmaţia lui James, o repartiţie mai bună, mai egală a acestuia.

Caracteristicile iniţiale ale teoriei creşterii economice - cu deosebire analiza la nivel macroeconomic pentru o perioadă mai lungă de timp, stabilirea unor combinaţii între factorii creşterii pentru obţinerea de ritmuri cât mai ridicate ale produsului intern brut, analiza

contribuţiei factorului progres tehnic - au suferit schimbări, aducând în acest fel modificări conceptului formulat iniţial.

Principalele caracteristici ale creşterii economice ce s-a realizat până la declanşarea crizei energetice din 1973, numită uneori tradiţională, alteori necontrolată sau chiar devastatoare, sunt: modul rectiliniu de realizare a schimbului între oameni şi natură; lipsa de preocupare sistematică privind integritatea resurselor şi “sănătatea” naturii; socotirea eficienţei activităţilor umane numai din punct de vedere al sporului de venit şi câştig, fără luarea în considerare a calităţii mediului natural şi a epuizării resurselor neregenerabile; luarea drept criteriu de promovare a progresului tehnic, tehnologic, ştiinţific şi organizaţional, pe cel al eficienţei în sensul menţionat mai sus; degradarea, chiar diminuarea, părţii naturale a avuţiei naţionale şi mondiale; realizarea creşterii economice în cadrul unor mecanisme care alimentează mari discrepanţe de avere şi putere în interiorul ţărilor, dar şi la scara întregii lumi, între continente, zone, regiuni şi ţări; realizarea ciclică a echilibrului, crizele fiind un moment, iar şomajul un aspect, ambele importante ale evoluţiilor fluctuante.

Printre virtuţile creşterii economice tradiţionale pot fi reţinute: amplificarea avuţiei create şi, odată cu ea, sporirea bazei de ridicare a nivelului de trai, a gradului de civilizaţie materiale şi spirituală; lărgirea posibilităţilor de acumulare şi investire în vederea perpetuării activităţilor economico-sociale, culturale, ştiinţifice, educaţionale pe scară mai mare; crearea de noi lcuri de muncă; impulsionarea creşterii productivităţii factorilor, a progresului în toate planurile; stimularea procesului de socializare a activităţilor economice, concomitent cu generarea şi regenerarea de microcelule ale corpului economic; accentuarea divizării şi specializării activităţilor, a cooperării dar şi a concurenţei între agenţii economici; sporirea interdependenţelor dintre mărimile şi spaţiile macroeconomice, evidenţiindu-se nevoia dezvoltării independente într-o lume interdependentă.

Creşterea economică tradiţională este contestată astăzi din mai multe direcţii şi în diverse planuri: micro, macro, zono şi mondoeconomic; al repartiţiei şi folosirii resurselor; al decalajului de structuri şi nivel; al modului de concepere, realizare şi măsurare a efectelor; al legăturilor dintre creşterea demo-economică, resursele naturale şi calitatea mediului înconjurător; al proporţiilor dintre activităţile industriale şi cele agricole, la scara ţărilor, zonelor şi mai ales a lumii.

De la reacţiile critice faţă de aspecte şi/sau părţi ale creşterii economice tradiţionale, s-a evoluat spre cele globale. Ele vizează schimbarea din temelii a creşterii tradiţionale şi înlocuirea ei cu un asemenea mod sau gen de creştere care să aducă armonie între om, societate şi natură; între clase şi grupuri sociale; între economii şi state naţionale.

De exemplu, economiştii americani James Tobin, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1981, şi William Nordhaus, coautor la Economics -ul lui P.A.Samuelson începând cu a XIII-a ediţie din 1989, într-un raport către Congresul SUA, au formulat critici la adresa modului de concepere, realizare şi apreciere a creşterii economice. După concepţia lor, concentrarea atenţiei asupra creşterii economice ca spor de produs naţional, brut, net sau venit naţional, acoperă mari capcane în zilele noastre. Avuţia naţională în formă valorică sau monetară poate să crească fără ca sporul de bunăstare generală să aibă loc. Aceasta, întrucât sporul, sau o parte a lui, poate fi materializat în bunuri şi servicii inutile, dăunătoare sau chiar periculoase pentru oameni, cum ar fi armamentul. Ei susţin recunoaşterea drept creştere economică numai a părţii care contribuie realmente la creşterea bunăstării generale a oamenilor. Deci, nu creşterea pentru maximizarea profitului cu orice chip, cu efecte şi rezultate oricum, ci numai creşterea care să ridice nielul de viaţă şi civilizaţie a oamenilor. Tocmai de aceea elaboratul lor teoretic se numeşte teoria creşterii în măsura asigurării bunăstării generale.

Gradul ridicat al interdependenţelor dintre economiile ţărilor a contribuit la sporirea rolului pe care-l are ordinea economică internaţională asupra realizării creşterii .

Pe baza diferitelor opinii din literatura de specialitate, exprimate în contextul dezbaterilor pe probleme ale abandonării vechiului tip de creştere economică şi fundamentării unui nou tip şi concept de creştere economică, definim creşterea economică ca fiind procesul complex de lungă durată de sporire a producţiei naţionale exprimată prin produsul intern brut real sau produsul naţional brut real atât total, cât şi pe locuitor, în condiţiile folosirii cu eficienţă sporită a resurselor economice în scopul ridicării nivelului de trai şi în condiţiile compatibilităţii relaţiilor om - societate - natură, a intereselor generaţiilor prezente cu cele viitoare.

Măsurarea creşterii economice şi problema ratei de creştere economică

Indicatorul cel mai frecvent utilizat pentru a măsura creşterea economică este produsul intern brut (PIB) sau produsul naţional brut (PNB), pe total şi pe locuitor. Pentru eliminarea efectului variaţiilor de preţuri, acest produs este exprimat în termeni reali, adică în preţuri constante. Măsurarea creşterii economice se face prin compararea PIB sau PNB de la începutul intervalului cu cel de la sfârşitul intervalului. Măsurarea se efectuează prin ritmul sporului PIB sau PNB real, total şi pe locuitor.

Din punct de vedere al mărimii sporului într-o anumită perioadă de timp, creşterea este liniară şi exponenţială. O mărime creşte liniar atunci când creşterea respectivă, în mărime absolută, este constantă, într-o anumită perioadă dată de timp. Astfel, creşterea exponenţială desemnează creşterea cu o rată constantă. O mărime prezintă o creştere exponenţială atunci când creşte cu un procent constant din valoarea ei totală, într-o perioadă constantă de timp.

Creşterea exponenţială generează foarte repede numere imense. Ea este un fenomen dinamic, ce implică elemente care se modifică în timp (factorii creşterii). Metoda “dinamica sistemelor” - o nouă metodă pentru înţelegerea dinamicii comportării sistemelor complexe - recunoaşte faptul că în structura unui sistem numeroasele relaţii circulare interdependente, uneori distanţate în timp, dintre componentele acestuia, sunt adesea tot atât de importante pentru determinarea comportării sistemului ca şi componentele individuale înşile.

Teoria modelării dinamice arată că oricare mărime care creşte exponenţial este, într-un mod oarecare, legată de o buclă pozitiv de conexiune inversă. O asemenea buclă este uneori denumită “cerc vicios”. Intr-o buclă pozitiv de conexiune inversă, un lanţ de relaţii cauză - efect se include în el însuşi, în aşa fel încât creşterea oricărui element în circuit declanşează o secvenţă de modificări care are drept rezultat o creştere şi mai mare a elementului iniţial modificat. De exemplu, creşterea venitului naţional, ca efect, face să crească factorii de producţie care, la rândul lor, generează o nouă creştere a venitului naţional ş.a.m.d. De aceea, alegerea ratei de creştere economică constituie una din opţiunile fundamentale a oricărei politici a dezvoltării economice la nivel naţional.

Progresul economic şi social al oricărei ţări se află în strânsă dependenţă cu creşterea economică. De sporirea continuă şi în ritm optim a venitului naţional depinde realizarea obiectivelor pe care şi le propune societatea în etapa dată. Ritmurile înalte de creştere economică permit obţinerea unor sporuri absolute mai mari şi, prin urmare, duc la ridicarea mai rapidă pe trepte superioare de civilizaţie materială şi spirituală. De la un anumit nivel de dezvoltare economică, ritmurile mai înalte de creştere economică în ţările mai puţin dezvoltate determină obţinerea unor sporuri ale producţiei pe locuitor egale şi apoi mai mari

ca în ţările dezvoltate economic, accelerarea reducerii decalajelor relative, intrarea într-o nouă etapă, aceea a eliminării decalajelor absolute.

În general, timpul necesar eliminării decalajelor economice între două ţări cu niveluri diferite de dezvoltare este direct proporţional cu mărimea decalajelor economice şi invers proporţional cu ritmul mai înalt de creştere economică în ţări mai puţin dezvoltate.

Pentru România, care are mari rămâneri în urmă faţă de ţările dezvoltate economic, mobilizarea intensă a factorilor interni şi externi ai creşterii economice, în scopul reducerii şi eliminării decalajelor faţă de alte ţări este o necesitate obiectivă, o legitate care rezultă din interesele naţionale ale poporului român, din finalitatea social-umană a ridicării ţării la niveluri superioare de dezvoltare.

Resursele şi factorii creşterii economice

În analiza creşterii economice, resursele şi factorii creşterii au roluri diferite. Astfel, resursele creşterii economice reprezintă potenţialul de substanţe minerale utile (minereuri, hidrocarburi.), potenţialul uman (populaţia în vârstă de muncă), de cercetare ştiinţifică, financiar. de care dispune societatea la un moment dat. Din resurse se creează factorii creşterii economice care sunt utilizaţi şi care determină posibilităţile reale de dezvoltare a societăţii. Factorii creşterii economice sunt componentele ce participă direct în procesele de producţie, determinând ritmul şi eficienţa acestora. Aşadar, resursele se transformă în factori ai creşterii într-un flux neîntrerupt, marcat de condiţiile naturale şi economice existente, de obiectivele societăţii.

Transformarea ireversibilă a resurselor în factori ai creşterii economice este dominată de spaţiu, timp şi de progresul tehnic. Trăsătura spaţiu determină ca resursele minerale, spre exemplu, să se găsească la distanţe şi adâncimi convenabile faţă de locul unde se desfăşoară procesul de producţie, astfel încât factorii de creştere să îndeplinească cerinţele economice. Trăsătura timp impune ca transformarea în factori ai creşterii şi transportul acestora la locul de producţie să se facă în durate de timp acceptabile, în orice perioadă a anului. Trăsătura progres tehnic determină eficienţa extracţiei, respectiv costul factorilor, posibilitatea de utilizare a unor resurse mai sărace în substanţe utile prin intermediul unei tehnologii perfecţionate de extracţie.

Resursele de muncă potenţiale pentru a deveni un factor de creştere economică trebuie să dispună de calificarea cerută de procesul de producţie, care-i conferă, desigur, calitatea necesară, concomitent cu asigurarea şi a celorlalţi factori necesari. Resursele de investiţii, devin factori ai creşterii numai după transformarea lor în capital fix şi circulant productiv. Resursele funciare, silvice, de apă se transformă în factori ai creşterii în măsura în care devin suprafeţe agricole, cantităţi de lemn, debite de apă, ce pot fi şi sunt utilizate în procesele de producţie.

Preocupările legate de conturarea unei teorii a creşterii economice au generat o amplă dezbatere cu privire la factorii creşterii, interdependenţa acestora în cadrul proceselor economice şi contribuţia lor la obţinerea rezultatelor. Opiniile privind numărul factorilor economici, locul şi rolul lor au evoluat pe măsură ce teoria creşterii economice a început să capete consistenţă şi mai ales când s-au dezvoltat cercetările economice care au urmărit să stabilească corelaţiile ce se formează între elementele proceselor de producţie.

Factorii de producţie formează o unitate, se află în interdependenţă; acţiunea lor determină particularităţile activităţilor economice şi dimensionează aspectele ei cantitative, structurale şi calitative. Fiecare factor de producţie apare ca o unitate a unor determinări

cantitative, calitative şi structurale. Experienţa practică arată că dezvoltarea producţiei are loc atât prin atragerea unor cantităţi sporite de resurse economice, cât şi prin îmbunătăţirea calitativă a factorilor de producţie, rolul şi aportul lor fiind diferite în evoluţia istorică. Îmbunătăţirea calitativă a factorilor de producţie a fost întotdeauna, este şi va fi permanent o necesitate obiectivă a dezvoltării economico-sociale, impusă de soluţionarea contradicţiei dintre trebuinţele umane nelimitate şi resursele primare materiale şi energetice disponibile care, în general, au un caracter limitat.

Progresul calitativ al factorilor de producţie trebuie să aibă ca rezultat îmbunătăţirea raportului dintre rezultatele economice obţinute în activitatea economică şi volumul resurselor atrase şi consumate, prin asigurarea unei devansări a dinamicii resurselor utilizate de către dinamica producţiei. Îmbunătăţirea se produce pentru fiecare factor de producţie în parte, precum şi pentru ansamblul factorilor de producţie. Evoluţia cantitativă a resurselor atrase în circuitul economic se împleteşte tot mai mult cu procesele de natură calitativă: de înlocuire a celor devenite rare şi scumpe cu altele mai abundente şi mai ieftine, a celor ameninţate cu epuizarea cu altele recuperabile şi reproductibile, a celor uzate fizic sau moral cu cele ce încorporează rezultate noi ale ştiinţei ce oferă soluţii mai eficiente.

Întrepătrunderea laturilor cantitative ale evoluţiei factorilor de producţie cu cele calitative determină puternice modificări în structura factorilor de producţie şi în rolul fiecăruia în cadrul proceselor economice. Trăsătura esenţială a restructurării constă în progresul ce se înregistrează în privinţa îmbinării resurselor materiale cu cele umane, concretizată în creşterea gradului de înzestrare tehnică a forţei de muncă, în ridicarea calificării, în schimbarea structurii socio-profesionale a populaţiei, toate având ca rezultat mărirea productivităţii muncii.

Schimbările calitative ale factorilor de producţie se înfăptuiesc prin intermediul progresului ştiinţific şi tehnic, luat în accepţiunea cea mai largă, ca proces complex de perfecţionare a tehnicii şi tehnologiilor, în al cărui conţinut se includ înnoirea şi modernizarea produselor, perfecţionarea echipamentelor de producţie, modificările în natura şi structura resurselor de materii prime şi de energie, îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie, de transporturi şi comunicaţii, perfecţionarea sistemului informaţional şi a metodelor de organizare şi conducere a producţiei şi serviciilor.

Factorul uman şi investiţiile în resurse umane. Factorul uman contribuie la creşterea economică prin sporirea volumului de muncă prestată la scara macroeconomică de către populaţia ocupată în cadrul timpului de muncă efectiv, precum şi prin calitatea acestui factor, exprimată sintetic prin productivitatea muncii. La baza factorului uman se află resursele de muncă. Resursele de muncă sau potenţialul de muncă al unei ţări exprimă totalitatea persoanelor în vârstă legală de muncă şi apte de muncă. Limitele vârstei de muncă sunt convenţionale, fiind determinate în mod diferenţiat în fiecare ţară, potrivit legislaţiei în vigoare.

Potenţialul de resurse de muncă depinde, în principal, de factorii demografici, cum sunt: densitatea populaţiei, natalitatea, mortalitatea, mişcarea migratorie internaţională a oamenilor, durata medie de viaţă, mai ales a vieţii active, condiţiile de trai.

Spre deosebire de unii economişti care consideră creşterea populaţiei ca o ameninţare pentru creşterea economică, iar pentru a se evita o catastrofă trebuie să se recurgă la rata zero de creştere a populaţiei, Alfred Sauvy, cunoscut ca un demograf de seamă, a pus un accent deosebit pe factorul demografic în creşterea economică.

Din resursele de muncă, o parte formează populaţia activă, iar cealaltă parte constituie populaţia inactivă.

Populaţia activă reprezintă forţa nemijlocită de producţie a societăţii. În definirea conceptului de populaţie activă există deosebiri naţionale.

În literatura de specialitate din ţara noastră, populaţia activă este considerată ca fiind totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii sociale în diferite activităţi profesionale, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii şi studenţii de la cursurile de zi, precum şi persoanele în curs de schimbare a locului de muncă.

La o mărime dată a populaţiei totale, populaţia activă şi ponderea acesteia în total depind de: evoluţia demografică anterioară, durata şcolarizării, structura pe sexe a populaţiei, reglementarea vârstei de pensionare, normalitatea, respectiv gradul de infirmitate a populaţiei.

Din populaţia activă, cea care-şi aduce efectiv contribuţia la crearea de noi bunuri materiale şi servicii este populaţia ocupată. Aceasta cuprinde persoanele care au un loc de muncă, prestează efectiv o muncă şi obţin un venit din prestarea muncii. Populaţia ocupată nu include militarii în termen, elevii şi studenţii, persoanele în curs de schimbare a locului de muncă. Dinamica populaţiei ocupate şi ponderea ei în totalul populaţiei depind de mai mulţi factori: capacitatea economiei naţionale de a crea noi locuri de muncă; raportul dintre cererea şi oferta de braţe de muncă; motivaţia participării la muncă. }omajul este unul dintre factorii care influenţează în permanenţă raportul dintre populaţia ocupată şi cea activă.

Dimensiunile muncii depind atât de numărul persoanelor ocupate în activitatea economică, cât şi de durata timpului de muncă. Pe termen lung, durata săptămânii de lucru a înregistrat o importantă tendinţă de reducere. Reducerea timpului de muncă este şi mai mare dacă se are în vedere, comparativ cu trecutul, numărul de ore lucrate anual, influenţat de prelungirea concediului plătit, creşterea numărului de zile libere în cursul anului. Ca urmare a tuturor acestor modificări s-a produs o netă reducere a timpului de lucru în timpul total al vieţii oamenilor şi creşterea timpului liber. Asemenea schimbări în timpul de muncă au fost posibile şi vor fi posibile în viitor, în principal, prin promovarea progresului tehnic şi a tuturor căilor care conduc la creşterea productivităţii muncii.

Potenţialul de muncă este influenţat şi de calitatea factorului uman, care se află în strânsă legătură atât cu nivelul de instruire profesională şi de cultură generală, cât şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării. Între conţinutul factorului uman şi nivelul general de dezvoltare a societăţii există permanent o relaţie de interdependenţă, de intercondiţionare. Simon Kuznetz apreciază că sporirea masei de cunoştiinţe constituie factorul cel mai important al creşterii economice.

De-a lungul mileniilor, omul a trecut de la activităţi simple la altele mai complexe, de la o muncă preponderent fizică la alta preponderent intelectuală. Astăzi, automatizarea, robotizarea şi informatizarea producţiei schimbă locul şi rolul omului în economie, determină sporirea ponderii muncii complexe, creative, ridicarea permanentă a volumului de cunoştinţe, sporirea importanţei laturii calitative a factorului uman. Drept urmare, intensificarea procesului de formare şi perfecţionare permanentă a resurselor de muncă au devenit probleme esenţiale ale fiecărei ţări, a susţinerii creşterii economice.

Creşterea calităţii factorului uman depinde în mod hotărâtor de dezvoltarea învăţământului, a activităţilor cultural - artistice şi de ocrotirea sănătăţii. De aceea, investiţiile în resurse umane sunt considerate cele mai eficiente investiţii şi, totodată, factori importanţi ai creşterii economice.

Cheltuielile pentru învăţământ contribuie la sporirea eficienţei economice iar expresia cea mai sintetică a eficienţei economice a cheltuielilor pentru învăţământ o reprezintă contribuţia la creşterea economică. În ultimele decenii s-au făcut numeroase încercări de a cuantifica această contribuţie.

Activităţile social-culturale contribuie, alături de învăţământ, la creşterea calităţii factorului uman; crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi etice, ridicarea gradului de educaţie şi civilizaţie. Prin urmare, resursele financiare destinate culturii şi artei intră în componenţa “investiţiei în resurse umane”; ele au un efect indirect şi mai îndepărtat, influenţează pozitiv activitatea economică şi socială şi, în final, contribuie la creşterea economică.

Sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii. Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă medicală, ci şi o problemă cu profund caracter social făcând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social economice de dezvoltare.

Eficienţa economică a ocrotirii sănătăţii se concretizează în reducerea perioadelor de incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora; păstrarea sănătăţii conduce la creşterea duratei medii de viaţă şi a vieţii active, la creşterea capacităţii de muncă, la economisirea unor importante fonduri financiare şi, în ansamblu, la creşterea venitului naţional.

Investiţiile în resurse umane, cheltuielile pentru acţiuni social-culturale exercită o anumită influenţă asupra economiei, asupra dezvoltării economice, deasemenea, ele contribuie la întreţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii de muncă a indivizilor, la formarea şi ridicarea calificării acestora, la reproducerea forţei de muncă.

Între cheltuielile pentru acţiuni social-culturale şi cele pentru creşterea economică a ţării există relaţii de intercondiţionare: o ţară dezvoltată din punct de vedere economic va dispune de mari resurse financiare şi va putea îndrepta o mare parte din ele pentru finanţarea acestor acţiuni; la rândul lor, acţiunile de învăţământ, cultură, vor conduce la instruirea şi calificarea indivizilor, la păstrarea stării de sănătate a populaţiei sau la refacerea acesteia creând astfel condiţii propice participării cu o productivitatea a muncii sporită la dezvoltarea activităţii economice şi sociale.

Factorul natural. În cadrul resurselor economice, un rol deosebit revine resurselor naturale. Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este cel dintâi izvor al resurselor materiale şi cadrul existenţei şi al activităţii oamenilor. Direct sau indirect, natura oferă aproape toate cele necesare existenţei omului şi progresului societăţii. Problemele folosirii raţionale, ale conservării şi economisirii resurselor naturale de toate felurile au devenit tot mai stringente în ultimul timp.

Desfăşurarea unei creşteri economice într-un mod realist sustenabil presupune cunoaşterea resurselor naturale, clasificarea lor detaliată şi luarea în considerare a progresului ştiinţific şi tehnic care trebuie să fie şi progres economic şi ecologic.

Clasificarea resurselor naturale din punctul de vedere al originii şi ritmului de formare în resurse neregenerabile şi resurse regenerabile, oferă posibilitatea unei politici economice bazate pe un orizont de timp adecvat şi unei alocări eficiente a resurselor nu numai între producţii dar şi între generaţii. Resursele neregenerabile cuprind zăcămintele de cărbune, petrol, minereuri de fier, cupru, cositor, aur, argint., care nu se reproduc sau se produc în cantităţi irelevante pentru creşterea economică. Resursele regenerabile se disting prin capacitatea de a se reînnoi, fie în mod natural, fie prin intervenţia omului, în conjugare cu opera naturii. Aici se includ solurile, produsele agriculturii, apa, aerul, vegetaţia care creşte natural şi fauna. Este important de ştiut că durata de reproducţie a resurselor regenerabile diferă foarte mult de la o varietate la alta. Această circumscriere urmăreşte să răspundă cerinţei, devenită acută, de gospodărire judicioasă a patrimoniului de materii prime şi de resurse energetice, astfel încât să nu ducă la epuizarea lor în ritmuri mai rapide decât pot ele să se regenereze sau recicleze în cadrul ecosistemului. Atrase în circuitul economic, trecute, deci, prin filtrul muncii, resursele naturale devin materii prime.

Având în vedere posibilităţile de recuperare şi refolosire a lor în producţie sau în consum, resursele mai pot fi categorisite în recuperabile, parţial recuperabile şi nerecuperabile. În condiţiile crizei de materii prime şi energie, recuperarea oricărei resurse refolosibile, sub diferite forme, capătă asemenea dimensiuni încât poate şi trebuie să fie înscrisă ca o măsură eficientă în orice strategie care-şi propune drept ţel activizarea elementelor dispersate în procesele de producţie, circulaţie şi consum, dar care pot fi revalorificate cu finalităţi multiple.

Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană ridică noi probleme şi în relaţia dintre acumulare şi progres tehnic, pe de o parte, şi protecţia mediului natural, pe de altă parte. Creşterea economică în condiţiile neprotejării resurselor se dovedeşte inacceptabilă atât din punct de vedere al mediului cât şi al dezvoltării căci subminează baza unei dezvoltări durabile.

În procesul acumulării mijloacelor de producţie şi al creşterii economice pe baza progresului tehnic este necesar ca societatea să protejeze eficient resursele naturale, să ia măsuri pentru combaterea efectelor negative asupra naturii. |inând seama de necesitatea obiectivă a protecţiei mediului natural, în scopul satisfacerii nevoilor curente şi de perspectivă în procesul acumulării se impune luarea în considerare a unor cerinţe, din care precizăm:

− descoperirea şi punerea în valoare a noi resurse naturale, crearea de înlocuitori, folosirea unor cantităţi cât mai reduse de resurse materiale prin utilizarea unor tehnici şi tehnologii corespunzătoare şi a unor produse mici consumatoare de materii prime şi energie; recuperarea şi refolosirea deşeurilor, materialelor, pieselor; utilizarea cu prioritate a resurselor materiale regenerabile şi luarea de măsuri care să asigure reînnoirea lor; la folosirea resurselor care nu se reînnoiesc să se ia în considerare interesele generaţiilor viitoare şi posibilităţie descoperirii de înlocuitori sau producerea pe cale artificială;

− aplicarea de tehnici şi tehnologii nepoluante şi antipoluante; creşterea importanţei problemelor ecologice în selectarea tehnologiilor; refacerea mediului înconjurător degradat;

− folosirea resurselor în scopuri paşnice, reducerea şi eliminarea acumulărilor de mijloace de distrugere a societăţii şi naturii.

Din toate acestea se impune ca strategia acumulării şi dezvoltării pe termen lung să integreze organic principiile ecologice şi să se finalizeze în progres economic, social, tehnic şi ecologic.

Resursele naturale sunt limitate. Oamenii, în lupta lor pentru satisfacerea nevoilor în continuă creştere şi diversificare, au căutat, au găsit şi au atras noi resurse în circuitul economic. Privite absolut, acestea au sporit şi s-au diversificat continuu. În raport de creşterea şi diversificarea nevoilor umane, resursele au fost şi au rămas însă limitate. Deci, creşterea nevoilor nu poate fi însoţită de o creştere similară a resurselor. Raritatea resurselor şi a bunurilor economice, privită cantitativ şi calitativ, reprezintă o caracteristică generală a economiei. De unde decurge că sustenabilitatea cu resurse naturale a creşterii economice solicită ca orice acoperire a unor nevoi suplimentare trebuie să se realizeze printr-o utilizare mai bună, mai raţională, mai eficientă, a resurselor care sunt limitate. Premisa creşterii eficienţei constă în dezvoltarea şi utilizarea în tot mai mare măsură a cunoştiinţelor ştiinţifice în activitatea economică, ca de altfel, în orice activitate umană, concomitent cu dezvoltarea unui progres tehnic care, în acelaşi timp, să fie şi progres economic şi progres ecologic.

Capitalul real şi investiţiile (acumularea capitalului real). Fără a absolutiza funcţiile acumulării în procesul creşterii economice, încadrând-o în complexitatea factorilor şi condiţiilor care o determină, este de remarcat că aceasta este procesul care exprimă cel mai cuprinzător factorii creşterii economice. Acumularea declanşează efecte antrenante multiple, cantitative şi calitative în toţi factorii creşterii economice şi, deci, asupra producţiei, venitului

naţional şi produsului social. De volumul, structura şi dinamica fondului de acumulare, de nivelul tehnic al maşinilor şi utilajelor depinde, în mare măsură, crearea de noi capacităţi de producţie şi modernizarea celor existente, sporirea forţei de muncă atrasă în procesul de producţie şi calitatea acesteia, atragerea în circuitul economic a noi resurse naturale. În etapa dezvoltării intensive, funcţiile acumulării sporesc. Prin aceasta se realizează dotarea muncii cu mijloace automatizate, cibernetizate, roboţi şi calculatoare, se ridică nivelul tehnic al maşinilor şi utilajelor, se modernizează structura economiei naţionale şi, prin toate acestea, se măreşte productivitatea muncii sociale, eficienţa fondurilor fixe şi circulante, se intensifică legăturile calitative ale dezvoltării. Iată de ce putem aprecia că acumularea capitalului real privit cantitativ, cantitativ şi structural constituie factori hotărâtori ai creşterii economico-sociale.

De intensitatea acumulării şi eficienţa ei depinde nemijlocit creşterea economică; cu o rată a acumulării mai înaltă, bineînţeles, dacă dimensiunile ei se situează în limitele socialmente necesare, se obţine, în general, şi un ritm mai înalt de creştere economică. Influenţa este şi inversă, în sensul că, dacă o economie are un ritm mai înalt de creştere economică, ea devine mai puternică, obţine sporuri mai mari de venit naţional, are, atunci, posibilităţi superioare de satisfacere a nevoilor de consum şi de acumulare, de realizare a unor vaste programe de investiţii. Apare, totodată, necesară, în special în perioadele de stagnare a acumulării, mobilizarea intensă a celorlalţi factori ai creşterii economice şi sporirea eficienţei acestora în vederea menţinerii sau accelerării ritmului venitului naţional cu un efort de acumulare mai redus.

Deşi creşterea economică depinde de numeroşi factori, din evoluţia istorică a economiei diferitelor ţări se desprinde relaţia deosebit de strânsă dintre ritmul creşterii economice şi rata acumulării, atestată de faptul că perioadele de dezvoltare rapidă a forţelor de producţie se suprapun, de regulă, cu acelea în care se alocă o parte însemnată din venitul naţional pentru desfăşurarea reproducţiei lărgite, se realizează ritmuri înalte de creştere a investiţiilor.

Acumularea capitalului real poate avea loc la nivel tehnic-calitativ constant sau prin încorporarea economică a progresului tehnic, în condiţiile acumulării extensive, adică a sporirii capitalului fix şi circulant la nivel tehnic constant, datorită relaţiei strânse existente între creşterea economică şi acumulare, pare foarte plauzibilă ideea că, pe măsura sporirii ponderii fondului de acumulare în venitul naţional, are loc ridicarea ritmului de creştere economică deoarece vor fi puse în funcţiune mai multe mijloace de muncă şi un număr mai mare de lucrători vor fi atraşi în procesul de producţie. Dar în cazul acumulării la nivel tehnic constant se manifestă tendinţa de creştere a raportului capital-producţie, deci, de scădere a efectului pe măsura măririi efortului. Procesul se explică prin faptul că societatea atrage, de regulă, în circuitul economic, mai întâi resursele economice cele mai favorabile şi apoi, pe măsura insuficienţei lor în satisfacerea trebuinţelor trece la folosirea şi a resurselor exploatabile în condiţii din ce în ce mai nefavorabile. Drept urmare, dacă nivelul tehnic-calitativ al mijloacelor de producţie rămâne constant, datorită scăderii eficienţei economice a acumulării, ritmurile de dezvoltare devenind mai costisitoare, societatea, pentru a obţine acelaşi efect util, este nevoită să aloce resurse materiale şi umane sporite.

În condiţiile arătate, creşterea producţiei bazată pe o rată a acumulării tot mai ridicată întâmpină limite insurmontabile. Astfel, datorită necesităţii de a menţine cel puţin nivelul existent al consumului,fondul de acumulare, fiind limitat, nu mai poate susţine ritmul creşterii economice care, inevitabil, scade continuu şi, în final, are loc scăderea producţiei. Totodată, acumularea mijloacelor de producţie la nivel tehnic constant este limitată de numărul populaţiei apte de muncă, care nu ar putea satisface locurile de muncă create. Resursele naturale constituie o altă limită în creşterea producţiei şi a acumulării extensive. O

întreprindere care face investiţii de proporţii fără asimilarea progresului tehnic, în condiţiile autogestiunii şi autofinanţării, în scurt timp ar ajunge la stagnare. Lucrurile sunt valabile şi pentru economia naţională expusă competiţiei celorlate ţări pe plan mondial.

Ca atare, în condiţiile nivelului tehnic calitativ constant al mijloacelor de producţie, acumularea poate să ducă la stagnare sau chiar la descreştere.

În practica economică, tendinţa de scădere a efectului pe măsura sporirii efortului pentru dezvoltare este anulată şi întrecută atunci când se aplică în producţie rezultatele cercetării ştiinţifice, ale progresului tehnic. Acest proces se observă de-a lungul întregii istorii a dezvoltării societăţii omeneşti.

Acumularea de mijloace de producţie care încorporează progresul ştiinţific şi tehnic, deci acumularea intensivă, calitativă este calea hotărâtoare a dezvoltării economice şi sociale pentru fiecare ţară. Prin înzestrarea tehnică superioară a forţei de muncă se înregistrează creşterea productivităţii muncii, economisirea muncii vii şi înfrângerea limitelor impuse de numărul populaţiei. Se realizează importante economii de materii prime, materiale, combustibili pe unitatea de produs concomitent cu atragerea largă a acestora în circuitul economic. Se obţine sporirea eficienţei muncii sociale, cresc producţia şi consumul cu un total mai redus de resurse. Se ridică continuu competitivitatea produselor pe plan internaţional şi eficienţa participării la circuitul mondial de valori materiale.

Prin îngemănarea dintre acumulare şi progres tehnic se creează posibilitatea creşterii economice nu atât prin sporirea volumului fondului de acumulare cât mai ales pe seama sporirii eficienţei acestuia ca urmare a ridicării nivelului tehnic şi a calităţii mijloacelor de producţie acumulate, a schimbărilor structurale tehnice şi economice produse în economia naţională. În aceste condiţii, creşterea economică este determinată hotărâtor de dezvoltarea ştiinţiei şi aplicarea ei în producţie, de ridicarea calificării forţei de muncă.

Drept urmare, efortul de acumulare pe care îl face o ţară îşi poate atinge scopul numai prin promovarea unei politici ferme de dezvoltare şi asimilare a ştiinţeişi tehnicii avansate.

În analiza teoretică a acumulării se impune să se facă distincţie între aspectul calitativ şi cantitativ al acesteia. Numai în a doua ipostază acumularea devine instrument capabil să menţină pe termen lung un ritm de creştere suficient de înalt pentru a satisface tot mai bine nevoile societăţii în continuă diversificare şi amplificare. În practica economică, delimitarea completă a celor două forme ale acumulării, extensivă şi intensivă, nu este posibilă întrucât ele se întrepătrund; într-o perioadă în care baza tehnică materiale are un nivel mai redus, predomină acumularea extensivă, bazată, în principal, pe crearea de noi capacităţi de producţie, concomitent cu asimilarea progresului tehnic; de la un anumit nivel de dezvoltare, relativ ridicat, în strânsă dependenţă cu progresul ştiinţei şi tehnicii, predomină acumularea intensivă bazată, în esenţă, pe reînnoirea şi modernizarea continuă a mijloacelor de producţie, pe îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie şi a calităţii forţei de muncă, fără să fie excluse elemente ale extinderii volumului mijloacelor de producţie. În prezent, la nivelul de dezvoltare a ţării noastre, revoluţia ştiinţifică şi tehnică asigură premisele predominării acumulării de tip intensiv, bazată pe mijloace de muncă la un înalt nivel de automatizare, robotizare, cibernetizare, pe materii prime de calitate superioară, făcând posibilă sporirea producţiei şi ridicării calităţii acesteia în condiţii de înaltă eficienţă economică.

Promovarea largă şi intensă a progresului tehnic presupune însă eforturi mari de acumulare. Nivelul tehnic al unei economii nu poate fi ridicat rapid şi continuu fără acumulări sistematice însemnate în mijloace tehnice moderne. Acumularea este un factor esenţial al creşterii economice numai în condiţiile asimilării progresului ştiinţific şi tehnic, iar difuzarea acestuia în economie implică importante resurse materiale, financiare şi umane.

Există mai multe direcţii de promovare a progresului tehnic prin acumulare. Principala cale constă în punerea în funcţiune de maşini, utilaje şi instalaţii noi, cu o valoare de întrebuinţare superioară celei existente. O mare importanţă prezintă încorporarea progresului tehnic în procesul reînnoirii fondurilor fixe.

În consecinţă, ori de câte ori este posibil şi eficient, reînnoirea fondurilor fixe trebuie să se facă la un nivel tehnic-calitativ superior. Acumularea fondurilor fixe sub aspect natural-material prin încorporarea tehnicii noi se realizează şi prin modernizarea acestora. Eficacitatea economică este cu atât mai mare cu cât măsurile de modernizare a capitalului fix sunt aplicate mai repede ştiut fiind faptul că în primii ani de funcţionare, volumul cheltuielilor de ridicare a nivelului tehnic pe această cale este mai mic, în timp ce rezultatele posibile de obţinut sunt mai mari. Deosebit de eficientă este efectuarea lucrărilor de modernizare odată cu cele de reparaţii capitale deorece se reduce la minimum volumul pieselor care, deşi nu prezintă grad înalt de uzură fizică, trebuie înlocuite sau adaptate.

Concomitent cu creşterea a capitalului fix are şi trebuie să aibă loc îmbunătăţirea calităţii materiilor prime şi materialelor, diversificarea acestora, folosirea noilor resurse de energie, perfecţionarea tehnologiilor care, în procesul acumulării lor, trebuie să încorporeze cele mai noi cuceriri ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice.

Progresul tehnic promovat prin acumularea capitalului real, pentru a fi acceptat de societate, trebuie să asigure creşterea eficienţei economico-sociale privită în toată complexitatea sa.

Relaţia progres tehnic - acumulare intensivă impune economiei o anumită structură tehnico-economică, capabilă să genereze şi să asimileze progresul ştiinţific şi tehnic. În acest sens, un rol primordial revine cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, învăţământului, industriei constructoare de maşini, metalurgiei şi chimiei ca şi comerţului exterior, în vederea obţinerii de produse cu nivel tehnic şi calitativ superior.

Nevoia socială are tendinţa de a depăşi resursele limitate existente la un anumit moment dat. Din această cauză, trebuinţele în continuă creştere şi diversificare nu pot fi satisfăcute integral cu resursele posibil a fi atrase în circuitul economic într-o anumită perioadă. Rezultă deci, necesiatea trierii, selectării nevoilor şi stabilirea priorităţilor în alocarea resurselor. În cazul acumulării ideal ar fi ca toate investiţiile să fie realizate la nivelul tehnic suprem. Dezideratul acesta este însă îngrădit de caracterul limitat al fondului de acumulare, de problemele pe care le implică ridicarea calificării şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Drept urmare, devin necesare o serie de preferinţe şi de priorităţi care să asigure înzestrarea sectoarelor decisive ale economiei cu maşini şi utilaje la nivelul tehnicii celei mai înalte existente la nivel mondial. O problemă dificilă constă în delimitarea şi selecţionarea acestor sectoare, astfel încât, cu fondurile de investiţii date, să se obţină cel puţin pe termen mijlociu un spor maxim al venitului naţional şi continuitatea progresului tehnic.

De asemenea, caracterul limitat al fondului de acumulare impune identificarea posibilităţilor de sporire a producţiei fără investiţii sau cu investiţii mult reduse. Chiar în interiorul ramurilor, care sunt principalele promotoare ale progresului tehnic, sectorul lucrărilor auxiliare poate funcţiona cu o înzestrare tehnică mai puţin costisitoare fără să afecteze creşterea nivelului tehnic general al ramurii şi al produselor. Ideea aceasta poate fi generalizată pe întreaga economie, în sensul că ridicarea nivelului tehnic va avea efecte maxime atunci când se va da preferinţă înzestrării la cel mai înalt nivel sectoarelor producţiei de bază faţă de sectoarele auxiliare şi de deservire unde substituţia capitalului fix prin forţă de muncă are un spaţiu de joc mai mare. Aceasta nu are însă un caracter nelimitat.

În epoca noastră, când ştiinţa a devenit o importantă forţă de producţie, interdependenţa dintre ştiinţă, progres tehnic, acumulare şi dezvoltare economico-socială se intensifică tot mai mult. Aplicarea în producţie a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii moderne a

devenit o condiţie sine qua non pentru progresul fiecărei ţări, pentru ridicarea nivelului de trai al popoarelor.

Dacă progresul economico-social rapid al oricărei ţări nu poate fi conceput în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane decât prin asimilarea celor mai noi cuceriri ale acesteia, experienţa tuturor ţărilor astăzi dezvoltate, ca şi a ţării noastre, evidenţiază că acest progres nu se poate realiza fără o rată înaltă a acumulării. Se poate observa cu uşurinţă că economiile cele mai dinamice au o rată înaltă de acumulare şi, în general, cu cât această rată este mai ridicată, dar optim dimensionată, cu atât şi ritmul de creştere economică este mai rapid. Aşa-zisele “miracole” economice contemporane sunt rezultatul unei rate înalte de acumulare menţinute mult timp şi folosirii resurselor cu eficienţă maximă.

Revoluţia ştiinţifică tehnică contemporană oferă posibilitatea accelerării dezvoltării şi, pe această bază, comprimarea timpului necesar reducerii decalajelor dar. Aşadar, în etapa actuală, revoluţia ştiinţifică şi tehnică impune amplificarea eforturilor pentru dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii şi aplicarea lor în producţie. Dezvoltarea forţelor de producţie, acumularea de mijloace de producţie este o necesitate obiectivă pentru orânduirile sociale în care are loc reproducţia lărgită, este una dintre legităţile cele mai însemnate ale dezvoltării. De proporţia în care se împarte venitul naţional pentru consum şi dezvoltare, de mărimea fondului destinat lărgirii dimensiunilor producţiei, depinde în măsură hotărâtoare progresul economic şi social al fiecărui popor, gradul de civilizaţie din fiecare ţară.

Funcţia nemijlocită a acumulării constă în asigurarea suportului material al sporirii cantitative şi calitative a fondurilor productive şi neproductive în întreaga viaţă socială. Prin faptul că serveşte sporirii producţiei, acumulara este unul din “pilonii” de bază ai ritmurilor înalte ale reproducţiei, ale creşterii venitului naţional şi avuţiei naţionale.

De volumul, ritmul de creştere, destinaţia şi eficienţa acumulării depind ritmurile de dezvoltare ale diferitelor ramuri ale economiei naţionale şi proporţiile dintre acestea, structura teritorială şi de ramură a complexului economic naţional. Permiţând înzestrarea economiei cu maşini şi utilaje la nivelul tehnicii mondiale, acumularea impune sarcini mari învătământului şi cercetării ştiinţifice, stimulând dezvoltarea lor.

Impulsionând progresul tehnic şi ridicarea calificării forţei de muncă, acumularea serveşte nemijlocit la creşterea productivităţii muncii, la îmbunătăţirea calităţii produselor, la reducerea costurilor de producţie şi creşterea rentabilităţii.

Prin toare acestea sporeşte capacitatea de competitivitate a economiei pe plan mondial, se asigură reducerea treptată a decalajelor faţă de ţările dezvoltate din punct de vedere economic.

Îmbogăţind economia cu noi fabrici, uzine,unităţi de cercetare şi inginerie tehologică, utilaje şi aparate, acumularea determină crearea de noi locuri de muncă, creşterea ponderii personalului muncitor în totalul populaţiei ocupate.

În condiţiile exigenţelor impuse de actuala revoluţie ştiinţifică şi tehnică, acumularea prezintă o importanţă crescândă, devine o pârghie hotărâtoare de realizare a numeroase procese generate de aceasta.

Prin caracterul său multilateral această revoluţie îşi pune amprenta asupra întregii sfere a activităţii umane, având conexiuni multiple directe şi inverse cu toate sistemele din componenţa economiei naţionale, cu întregul sistem social-economic al societăţii, cu spaţiul economiei mondiale. În sistemul forţelor de producţie rolul ei se remarcă prin amploarea schimbărilor calitative provocate simultan în mijloacele de producţie, în locul pe care îl ocupă omul în procesul producţiei materiale, adâncind interdepenedenţele şi, totodată, contradicţiile lăuntrice forţelor de producţie care acţionează ca un mobil al progresului acestora în

ansamblu. Automatizarea, electronizarea şi robotizarea producţieie - cele mai importante componente ale actualei revoluţii în ştiinţă şi tehnică - influenţează profund toţi indicatorii economici, inclusiv volumul investiţiilor totale şi pe unitatea de produs, dimensiunile producţiei.

Ponderea cheltuielilor pentru automatizare în totalul investiţiilor ce se efectuează în principalele ţări dezvoltate este considerabilă.

Perfecţionările tehnicii de vârf din perioada actuală, deşi conduc la reducerea consumurilor specifice, fac necesară sporirea deosebită a volumului de materii prime şi materiale, îmbunătăţirea calităţii acestora, dezvoltarea pe scară largă a producţiei de materii prime şi materiale noi. A crescut substanţial producţia de mase plastice, fibre sintetice şi fibre celulozice. Toate acestea au stimulat dezvoltarea industrie extractive cât şi producţia de înlocuitori, solicitând un mare efort investiţional. Dezvoltarea mijloacelor de producţie moderne, a producţiei contemporane a întregului sistem social, se găsesc într-o interdependenţă complexă cu baza energetică, presupunând utilizarea unor mari cantităţi de energie, gaze naturale, petrol, energie electrică, se folosesc noi surse de energie, cea nucleară având perspectiva de a ocupa locul principal, ceea ce necesită un efort de acumulare imens. Perfecţionările în domeniul tehnicii implică şi creşterea calificării, modificări în structura profesională a forţei de muncă, condiţii de bază pentru utilizarea cu randament maxim a maşinilor, instalaţiilor şi utilajelor, premisă importantă pentru perfecţionarea lor continuă. Toate acestea cer dezvoltarea puternică a învăţământului, a bazei sale tehnico-materiale.

Ridicând nivelul compoziţiei organice a fondurilor de producţie, sporind volumul cheltuielilor pentru echiparea unui loc de muncă, progresul tehnic contemporan determină creşterea investiţiilor totale în economia naţională în vederea folosirii depline a forţei de muncă.

Pe baza tehnicii celei mai avansate, dezvoltarea economică face să apară în anumite perioade pericolul subutilizării forţei de muncă. Acest lucru se întâmplă, mai ales, datorită întârzierii în timp a procesului de adaptare a economiei la condiţiile create prin tehnică modernă şi care constau în absorbţia forţei de muncă devenită disponibilă în ramurile noi, generate de progresul tehnic şi în sectorul terţiar.

Aceste transformări structurale în utilizarea forţei de muncă cer, desigur, un mare efort investiţional.

Dezvoltarea şi perfecţionarea tehnicii, a tehnologiei de fabricaţie, crearea de noi materiale sunt condiţionate tot mai mult de dezvoltarea cercetării ştiinţifice. În acestă sferă se concentrează un important potenţial material şi uman, determinând existenţa unei relaţii strânse între investiţiile în ştiinţă şi creşterea economică. Prin urmare, nu este întâmplător faptul că investiţiile pentru cercetare deţin o pondere ridicată din PIB (V) în majoritatea ţărilor dezvoltate şi se apreciază, de numeroşi specialişti, că acest procent va creşte în viitor.

Elementele constitutive ale forţelor de producţie se află într-o multilaterală şi contradictorie interdepenedenţă. Toate aceste legături, în condiţiile adâncirii diviziunii sociale a muncii, determină sporirea efortului făcut concomitent pentru dezvoltarea optimă atât a mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii, a surselor de energie, cât şi a forţei de muncă. Rapiditatea cu care au loc perfecţionările în domeniul tehnicii, avalanşa descoperirilor ştiinţifice accelereză fără precedent uzura morală a fondurilor fixe şi, totodată, procesul de modernizare şi reînnoire la nivel tehnic superior a mijloacelor de muncă, a tehnologiilor, ridicarea calităţii materiilor prime şi materialelor, ceea ce implică sporirea cheltuielilor materiale şi băneşti pentru realizarea acestora.

Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană determină importante mutaţii în structura producţiei materiale mărind rolul ramurilor moderne, noi, care solicită mari fonduri de

investiţii, continuându-se, totodată, dezvoltarea unor ramuri tradiţionale. O puternică dezvoltare cunoaşte sectorul terţiar. Se produc modificări în nivelul şi structura consumului populaţiei, determinând sporirea resurselor alocate dezvoltării sectorului II şi, prin acesta, a sectorului I.

Nivelul tot mai ridicat al dezvoltării economiei naţionale, adâncirea diviziunii sociale a muncii în condiţiile progresului tehnic contemporan, intensifică raporturile şi condiţionările reciproce între ramurile, subramurile şi sectoarele economiei naţionale, ridică pe un plan superior interdependenţa subsistemelor în cadrul complexului economiei naţionale unitare, sporeşte necesitatea unor noi eforturi în alte ramuri ale economie naţionale. Drept urmare, nivelul minim al efortului de acumulare total necesar pentru dezvoltarea optimă a economiei naţionale se ridică substanţial.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană creează posibilitatea valorificării resurselor naturale din diferite zone zone şi localităţi şi, prin aceasta, dezvoltarea raţională a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării.

Aplicarea în producţie a ştiinţei şi tehnicii moderne permite creşterea productivităţii muncii sociale, reducerea cheltuielilor de producţie în general, a cheltuielilor materiale în special, valorificarea superioară a resurselor naturale, creşterea eficienţei fondurilor fixe, a rentabilităţii. Realizarea acestor laturi ale creşterii intensive a economiei impun şi importante eforturi material-financiar.

Adâncirea interdependenţelor dintre economiile naţionale în cadrul economiei mondiale unice sub influenţa revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane, care are un caracter universal, impune participarea intensă şi eficientă a fiecărei ţări la circuitul economic mondial, presupune adaptarea corespunzătoare a economiei naţionale, crearea ramurilor, subramurilor legate de tehnica de vârf, capabile să valorifice superior materia primă, energia şi forţa de muncă superior calificată, ca şi rezultatele cercetării ştiinţifice şi progresului tehnic. Aceste modificări structurale cer noi şi noi investiţii.

Eforturile mari necesare pentru progresul economico-social general, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane şi a adâncirii interdependenţelor dintre ţări în cadrul economiei mondiale unice, ridică problema resurselor acumulării.

Factorul informaţional tehnologic. Inovarea. Paternitatea ideii corespunzător căreia inovaţia creează stimuli pentru creşterea capitalistă şi permite explicaţia fluctuaţiei economice în ciclurile lungi este atribuită lui Joseph Schumpeter.

Acesta consideră că “îngrămădirea” neregulată ( în cicluri) a inovaţiei este însăşi inovaţie; întreprinzătorul capitalist, după convingerea sa, este promotorul activităţii de inovaţie, “stimulat fiind de dispariţia profitului după ce s-a stins punctul cel mai înalt al ciclului”. Soluţia fundamentală apare, în optica lui Schumpeter, sub forma creării de noi bunuri materiale, de noi metode de producţie, de noi pieţe, de noi organizări industriale.

Inovaţia, impulsionând un proces “de distrugere creatoare”, revoluţionează permanent şi din interior structura economiei şi constituie deopotrivă factor de progres şi de instabilitate pentru sistemul economic.

Mai mulţi economişti occidentali continuă, regândesc şi dezvoltă rolul inovaţiei ca motor endogen al dezvoltării .

G.Mensch argumentează că în deceniile de adâncă depresiune are loc o acumulare de inovaţii fundamentale care se îngrămădesc să iasă, creând stimuli pentru următoarea fază ascendentă şi izbucnind în perioada boom-ului. El deosebeşte :

a) inovaţii fundamentale (radicale sau de bază) prin care înţelege acele inovaţii care generează sectoare de producţie complet noi şi care schimbă radical direcţia dezvoltării;

b) inovaţii de raţionalizare (îmbunătăţire) care au loc în perioadele în care sectoarele noi se maturizează şi se manifestă o anumită saturare faţă de produsele lor, care au ca scop să le prelungească viaţa. Inovaţiile fundamentale au un rol major în procesul creşterii întrucât creând sectoare noi acestea se extind rapid şi generează noi pieţe, sub impactul cererii şi al concurenţei, îşi concentrează şi-şi dezvoltă capacităţile de producţie, promovează procese de îmbunătăţire a produselor şi a proceselor de fabricaţie.

La un moment dat însă, epuizându-se posibilităţile de extindere a vânzărilor produselor lor, (piaţa depăşind treptat cadrul naţional, atrage şi ţările în curs de dezvoltare) capacităţile de producţie a acestor sectoare generatoare de inovaţii fundamentale este în exces faţă de cererea care este complet saturată. Treptat, de la acest punct începe recesiunea şi deprinderea mişcării ciclice.

Depresiunea este declanşatorul inovaţiilor fundamentale; acestea sunt motorul dezvoltării viitoare iar la baza lor stă :

- raportul cerere ofertă;

- competiţia şi profitul;

- valorificarea şi dezvoltarea stocului de capital;

- înclinaţia capitalistului de a investi în acelaşi sector sau în sectoare noi.

Teoria sustine: - teoria microeconomică - a acţiunii,

şi - teoria macroeconomică - a dezvoltării.

Consumul. Creşterea cantitativă şi mai ales calitativă a consumului - factor al creşterii economice. Creşterea economică este adeseori privită ca un proces cantitativ care depinde exclusiv de producţie, făcându-se abstracţie de consum. Analizarea procesului de creştere devine astfel unilateral. În felul acesta se produce sciziunea netă între producţie şi consum Ori, procesul de creştere economică este un proces unitar, de sporire simultană atât a producţiei cât şi a consumului. Realizarea unui ritm optim de creştere economică presupune optimizarea tuturor elementelor sistemului printre care şi crearea unui raport optim între producţie şi consum.

Continuarea creşterii depinde de satisfacerea unor nevoi dinamice reale şi relativ imediate, care se nasc pe măsura creşterii productivităţii muncii şi a veniturilor. Absorbindu-i produsul, consumul determină reluarea neîntreruptă a producţiei, creşterea ei, îmbunătăţirea calităţii şi structurii ei.

Practica demonstrează că societăţile în care consumul a crescut în strânsă legătură cu producţia au cunoscut şi ritmuri înalte de creştere economică, au asigurat un grad înalt de folosire a forţei de muncă. Stagnarea sau scăderea consumului a fost, de regulă, însoţită de scăderea producţiei, de creşterea şomajului şi a capacităţii de producţie nefolosite, de dezechilibre în economie.

Susţinerea creşterii economice presupune sporirea cantitativă dar mai ales calitativă a consumului, schimbările structurii acestuia. Aceasta deoarece nevoile fundamentale fiziologice ale omului (hrană, îmbrăcăminte, adăpost.) pot fi satisfăcute relativ repede, ceea ce ar face inutilă creşterea productivităţii muncii şi, pe acestă bază, a venitului. Se ştie însă că, simultan cu creşterea cantitativă, consumul are o dinamică calitativă. Cercetările lui Engel , din secolul XIX, au arătat schimbările structurale care au loc în domeniul consumului pe măsura creşterii venitului. Dar şi această dinamică calitativă este plafonată de nivelul tehnic existent. Pentru a ridica continuu acest plafon este nevoie de progres tehnic care să susţină consumul de inovaţie de produs, simultan cu dinamica producţiei în domeniul bunurilor de consum adică de inventarea continuă de produse absolut noi, necunoscute, spre care să se îndrepte cererea care depăşeşte nevoile satisfăcute. Se creează astfel noi posibilităţi de

investire a capitalului, noi locuri de muncă, creşte productivitatea factorilor şi, pe această bază, are loc o creştere economică continuă.

Deci, creşterea economică continuă trebuie să se bazeze pe echilibrul dintre creşterea producţiei (bazată pe investiţii şi sporirea productivităţii factorilor) şi a consumului (bazată pe creşterea veniturilor ca urmare a sporirii productivităţii muncii).

Tipuri de creştere economică. În funcţie de modul cum contribuie diferitele laturi ale factorilor de producţie la realizarea acestui proces, creşterea economică poate fi extensivă sau intensivă.

Atunci când pentru creşterea producţiei naţionale s-au folosit mai multe persoane, mai multe maşini, cantităţi mai mari de materii prime, suprafeţe de terenuri mai mari creşterea economică este extensivă. Ea este, deci, o creştere obţinută, în principal, prin mărirea volumului factorilor de producţie folosiţi.

Creşterea economică intensivă desemnează creşterea producţiei naţionale, în principal, prin îmbunătăţirea calităţii şi folosirea mai eficientă a factorilor de producţie.

Experienţa practică arată că atragerea în circuitul economic a unor cantităţi sporite de resurse s-a împletit permanent cu importante ameliorări calitative ale factorilor de producţie: de înlocuire a resurselor devenite rare şi scumpe sau ameninţate de epuizare cu altele mai abundente sau reproductibile, a celor uzate fizic şi moral cu cele care încorporează rezultatele noi ale ştiinţei şi tehnicii ce oferă soluţii mai eficiente. Creşterea de bunuri şi servicii a fost posibilă pe seama evoluţiei ascendente a ambelor determinări ale factorilor, chiar dacă rolul şi aportul lor au fost diferite în evoluţia istorică.

Ameliorarea calităţii factorilor de producţie şi creşterea eficienţei economice a acestora a fost o necesitate obiectivă din totdeauna. Ea se amplifică în mod deosebit în epoca noastră, sub impulsul a numeroase împrejurări: tendinţa generală de scumpire a factorilor de producţie; unii dintre aceştia, cum sunt anumite resurse naturale manifestă tendinţă de epuizare sau devin mai greu accesibile; schimbările rapide în volumul şi structura nevoilor şi exigenţa sporită faţă de calitatea bunurilor şi serviciilor solicitate de consumatori, care sunt condiţionate în mare măsură de însăşi calitatea factorilor de producţie; omenirea este confruntată cu o evidentă criză ecologică, iar poluarea şi degradarea mediului natural pot genera probleme şi mai dificile pentru generaţiile viitoare.

Soluţiile la aceste probleme se află în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii care conduc la progresul calitativ al factorilor de producţie şi implicit la creşterea eficienţei acestora. Într-o economie de piaţă competitivă creşterea economică depinde şi de alţi factori cum sunt: capacităţile manageriale la toate nivelurile; gradul de protecţie a mediului natural; eficienţa participării la diviziunea şi cooperarea internaţională a muncii şi politici mondiale de politică monetară, financiară, valutară; de cadrul legislativ; mediul concurenţial; intervenţia statului.

Echilibrul economic

Susţinerea creşterii economice pe termen lung ridică problema echilibrului şi dezechilibrului economic. Economia, a cărei mişcare are loc pe proiectarea relaţiei dintre nevoi şi resurse sau, într-o economie de piaţă, între cerere şi ofertă, este de mare complexitate, fiind alcătuită din subsisteme aflate în interdependenţă care, în unitatea lor, determină creşterea economică. Funcţionarea normală a sistemului economic în ansamblul său şi a fiecărui subsistem în parte necesită alocarea şi utilizarea resurselor naţionale în concordanţă cu nevoia socială, concretizată într-o varietate de bunuri şi servicii destinate consumului, producţiei şi exportului, în condiţii de eficienţă maximă. Echilibrul economic este condiţia cea mai importantă pentru o economie eficientă. Preocupările în domeniul teoriei echilibrului

economic s-au extins pe măsura accentuării complexităţii vieţii economice, amplificării şi adâncirii interdependenţelor dintre diferitele procese economice şi laturi ale producţiei sociale, din necesitatea de a asigura funcţionarea sistemului economic.

Progresul continuu al factorilor de producţie, accentuarea permanentă a diviziunii naţionale şi mondiale a muncii sociale determină diversificarea producţiei şi generează amplificarea şi adâncirea complexităţii interdependenţelor dintre sferele reproducţiei, dintre ramurile şi zonele ţării, intensificarea legăturilor dintre diferite subsisteme ale economiei naţionale, dintre economie şi mediul natural, dintre economiile naţionale pe plan mondial. Interdependenţele dintre subsistemele economiei naţionale prin efectul propagat imprimă mişcarea tuturor subsistemelor, inclusiv a economiei naţionale. În acest context de mare complexitate a economiei, în care se formează un sistem de proporţii economice privite sub aspect natural - material, valoric şi al resurselor de muncă, de reliefarea şi respectarea principalelor corelaţii economice depinde desfăşurarea normală, fără dezechilibre structurale profunde, a producţiei sociale în ansamblul său.

Echilibru economic desemnează, într-un sens mai general, egalitatea între nevoi şi resurse care, în condiţiile economiei de piaţă, se prezintă ca egalitate a cererii şi ofertei, la diferite niveluri de manifestare a acestora. Problema echilibrului economic include: constatarea egalităţii sau inegalităţii celor doi termeni de bază (resurse - nevoi sau ofertă - cerere); descoperirea factorilor şi a condiţiilor care concură la realizarea acestor situaţii; cuantificarea influenţei factorilor; identificarea legităţilor de mişcare a echilibrelor. Aceasta presupune ca, pe lângă aspectele cantitative, să fie avute în vedere şi multiple aspecte calitative, legate de modificările structurale din economie, de intensitatea şi eficienţa utilizării resurselor.

Echilibrul economic îmbracă mai multe forme. În acest sens de egalitate între mărimi cuantificabile, noţiunea de echilibru economic este folosită pentru desemnarea diferitelor stări din cadrul economiei naţionale. Din punct de vedere al sferei de cuprindere, echilibrul economic este privit la nivel microeconomic (echilibru microeconomic), la nivel macroeconomic (echilibru macroeconomic) sau în profil teritorial. Deci, echilibrul economic se compune din echilibrul general şi echilibre parţiale. Cel general este conceput ca rezultat al unor echilibre parţiale, cum ar fi: echilibrul dintre cererea şi oferta de pe piaţa bunurilor economice, de pe piaţa monetară, de pe piaţa capitalurilor, a muncii ca şi echilibrul producţiei, echilibrul repartiţiei, echilibrul schimburilor, echilibrul bugetar, echilibrul teritorial. care formează, de fapt, un sistem de echilibre economice. Echilibrul economic general poate fi realizat şi în condiţiile existenţei unor dezechilibre parţiale, dacă acestea se pot resorbi prin compensare reciprocă şi nu afectează grav desfăşurarea normală a activităţii economice.

Din punct de vedere al dimensiunilor sale, echilibrul este privit cantitativ şi calitativ. Legătura dintre aspectele cantitative şi calitative ale echilibrului economic se exprimă prin unitatea echilibrului economic funcţional şi a celui structural. Starea de echilibru funcţional este dată de raportul dintre resursele, care exprimă potenţialul economic şi necesităţile de resurse, pentru nevoile de consum individual şi social, pentru producţie şi export. Echilibrul economic structural este dat de raporturile structurale dintre sferele, ramurile, subramurile şi domeniile de activitate care asigură realizarea unei producţii destinate, prin nivelul, structura şi calitatea sa, înfăptuirii echilibrului economic funcţional.

Din punct de vedere al perioadei de realizare, putem vorbi de echilibru economic pe termen scurt, în care se concretizează raportul dintre resurse şi necesităţi într-o perspectivă imediată, favorabilă cuantificării mai exacte a influenţelor exercitate de factorii de condiţionare a echilibrului, şi despre echilibrul economic pe termen lung, în care concordanţa dintre cei doi termeni ai echilibrului funcţional şi structurile economiei îşi menţin

stabilitatea pe o perioadă mai îndelungată de timp, depăşind unele dezechilibre pe termen scurt.

Echilibrul economic are un caracter relativ şi nu absolut. Economia tinde doar către echilibru înţeles ca egalitate între nevoi şi resurse sau ca o stare de concordanţă între ramuri, subramuri şi sectoare de activitate. În momentul în care atinge această stare, ea este deja depăşită, deoarece economia se află într-o continuă mişcare. Echilibrul economic desemnează o stare efemeră. În realitate, permanent este dezechilibru, dar nici acesta imobil, ci într-o continuă mişcare, ca stări mereu diferite.

Atunci când vorbim însă despre dezechilibru economic, trebuie să distingem dezechilibru ca stare normală, necesară ascensiunii spre un nou nivel de echilibru, de dezechilibru ca stare gravă de disfuncţionalitate în economie, de deteriorare de proporţii a raportului dintre nevoi şi resurse, de perturbare anormală a relaţiilor intersectoriale, care numai cu mari eforturi poate fi resorbit pentru a se tinde apoi către echilibru. Într-o astfel de situaţie, se poate ajunge prin neglijarea cerinţelor legităţilor economice, prin acţiuni voluntariste de alocare şi utilizare a resurselor în neconcordanţă cu nevoile sociale prioritare, fără a se ţine seama de potenţialul economic al ţării, de dimensiunile sale, prin neluarea în considerare a realităţii şi acceptarea acumulării şi amplificării dezechilibrelor.

Raportându-se la timpul în care se realizează anularea reciprocă a forţelor de sensuri contrarii, care aduce sistemul în stare de echilibru, putem vorbi de echilibru temporal static, atins într-o secvenţă de timp, şi de echilibrul economic dinamic, înfăptuit de-al lungul succesiunii mai multor momente sau perioade de timp. Starea de echilibru static este o abstracţie creată de nevoia de a putea opera cu fenomenul economic complex. Statica economică nu se justifică decât ca premisă iniţială a analizei dinamice, deoarece - mai ales în condiţiile actualului progres tehnico - ştiinţific - procesele reproducţiei sunt într-o permanentă schimbare. De aceea, analiza structurală trebuie îmbinată cu analiza variaţională.

Un caz particular al echilibrului dinamic este aşa-numita stare staţionară, în care toate variabilele sunt date, dar continuă să rămână neschimbate de la o perioadă la alta, deci cu o rată de creştere egală cu zero. O extindere firească a stării staţionare este şi starea de creştere echilibrată sau, prescurtat, starea de echilibru în care ratele de creştere în timp ale variabilelor relevante sunt egale şi constante. La o asemenea situaţie însă nu se poate ajunge decât în momentul în care se sting anumite stări de saturaţie.

Rezultă deci că atât starea staţionară, cât şi echilibrul dinamic şi creşterea echilibrată sunt noţiuni pur teoretice, convenţionale, deoarece în orice economie naţională, multitudinea de factori nu au permanent aceeaşi rată de creştere, iar proporţiile nu rămân aceleaşi pentru perioade mai mari de timp. În realitate, progresul tehnico-ştiinţific, comportamentul agenţilor economici, influenţele exercitate de mediul extern, fenomenele naturale, variaţia în timp a resurselor naturale, creşterea populaţiei, au drept consecinţe o evoluţie în timp a variabilelor şi parametrilor economiei naţionale nu după o rată constantă, ci după una mai mult sau mai puţin, oscilatorie, fapt care duce la realizarea aşa numitului "dezechilibru dinamic".

Dezechilibrul economic este înţeles ca stare normală necesară dezvoltării şi nu ca stare gravă de disfuncţionalitate. În gândirea economică contemporană, se semnalează mai multe tipuri de situaţii de dezechilibru:

a. exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii;

b. exces de cerere pe piaţa bunurilor şi exces de ofertă pe piaţa muncii (şomajul clasic, când echipamentul de producţie era insuficient pentru a satisface cererea de bunuri şi prea strâns pentru a ocupa toată forţa de muncă disponibilă);

c. exces de cerere pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii (când întreprinderile nu găsesc atâţea lucrători de câţi au nevoie şi cererea de bunuri nu poate fi satisfăcută);

d. exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi de cerere pe piaţa muncii, care corespunde situaţiei de supracapitalizare.

În strânsă legătură cu echilibrul economic se află optimul economic, adică acea variantă de echilibru care asigură obţinerea unor rezultate economice maxime pe unitatea de cheltuială, în condiţiile protejării mediului natural.

O problemă de mare importanţă practică o constituie modul de realizare a echilibrului economic, mijloacele prin care să se poată pune de acord oferta cu cererea. În condiţiile actuale, sporeşte însemnătatea echilibrului macroeconomic şi, odată cu aceasta, creşte rolul statului în economie. Integrarea statului în modelul de echilibru macroeconomic are loc, înainte de toate, prin cheltuielile publice (CPb) care constituie o componentă a cererii globale alături de consumul privat (CP) şi cheltuielile de investiţii (I).

Deasemenea, realizarea echilibrului macroeconomic în condiţiile actuale nu poate face abstracţie de schimburile economice cu alte ţări; integrarea acestora în modelul general de echilibru macroeconomic presupune luarea în considerare a exporturilor (E) şi importurilor (H), în cadrul relaţiei dintre oferta globală şi cererea globală. Ca urmare, expresia de echilibru economic pe piaţa bunurilor economice se poate scrie sub forma:

Y + H = CP + CPb + I + E

Accentuarea interdependenţelor dintre economiile naţionale, ca şi problemele globale ale lumii de azi, impun ca nevoia de echilibru economic să depăşească cadrul naţional şi să reprezinte o cerinţă şi la scară mondială. De aceea, în ultimele decenii, s-a impus atenţiei în domeniul cercetării ştiinţifice încercarea de a elabora modele globale sau mondoeconomice, care privesc societatea umană ca sistem a cărei funcţionare de ansamblu este condiţionată de comportamentul fiecărei economii naţionale.

Capitol 4. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Tendinţa naturală a oricărei mărimi economice este aceea de a varia continuu în timp. Niciodată de la începutul activităţii economice, în înţelesul contemporan al acestor termeni (şi istoria economică situează apariţia activităţilor agricole în urmă cu aproximativ 10.000 ani), viaţa economică nu a cunoscut un ritm regulat de creştere. Ca orice organism viu, evoluţia economică şi socială este punctată de faze când favorabile (expansiune) când nefavorabile (criză, recesiune, depresiune).

Crizele economice - concept şi tipologie

Criza, ca noţiune, reprezintă, în sens etimologic, o stare de disconfort, de jenă care rezultă din ruptura unui anumit ritm în evoluţia unui fenomen. În sens curent, criza reprezintă faza de ruptură în interiorul unei tendinţe pe termen lung (trend). Se poate referi la o încetinire, la o stagnare sau la o scădere în cursul unei faze de creştere. În sens strict, criza este un punct de inflexiune a curbei de evoluţie a unui indicator economic, punct începând de la care economia trece de la o fază de expansiune la o fază de recesiune sau de depresiune.

În literatura de specialitate sunt prezentate diferite tipologii ale crizelor, în funcţie de diverse criterii: crize ciclice şi neciclice; cronice (cu o durată lungă de manifestare) şi de

scurtă durată; mondiale, regionale, naţionale, locale; sectoriale (industriale, agrare, comerciale, valutar-financiare), globale.

Deoarece în economiile actuale condiţiile economice şi sociale sunt profund diferite de cele din secolele anterioare, în tipologia obişnuită a crizelor economice se disting două categorii: crizele pre-industriale şi crizele moderne.

Crizele pre-industriale sau crizele tradiţionale au fost crize de subzistenţă, legate de insuficienţa producţiei alimentare în anumite perioade (recolte slabe, secete, inundaţii ...) în societăţile dominant rurale. Aceste societăţi se caracterizează prin: agricultura domină viaţa economică; tehnica de producţie este constantă sau cvasi-constantă în timp; sporurile de productivitate sunt nule sau productivitatea înregistrează creşteri mici; producţia este constantă în timp sau creşte puţin în perioadele de calm climatic; populaţia creşte în perioadele de calm politic.

Aceaste caracteristici ale societăţilor tradiţionale au dus la apariţia frecventă a unor crize de subproducţie agricolă. În virtutea legii randamentelor descrescătoare, potrivt căreia expansiunea producţiei se realizează pe terenuri din ce în ce mai puţin fertile, raportul dintre producţie (stabilă sau cvasi-stabilă) şi populaţie (în creştere) se deteriorează, având ca efect scăderea nivelului mediu de viaţă.

Revoluţia industrială a făcut să apară un nou tip de societate şi prin aceasta un nou tip de criză în economie. Complexitatea acestui tip de criză economică a crescut pe măsura dezvoltării capitalismului industrial.

Crizele moderne din ţările dezvoltate sunt, în general, crize de supra-producţie. Supraproducţia reprezintă o situaţie economică în care mărfurile oferite nu întâlnesc o cerere solvabilă: dezvoltarea aparatului productiv produce o masă în creştere de mărfuri, care nu găsesc cumpărători. Prima criză de supraproducţie a avut loc în Anglia în 1825, următoarele două (1836 şi 1847-1848) au fost înregistrate şi în alte ţări europene, iar criza din 1857 a fost prima criză cu caracter mondial.

Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, prin extensia crizelor de supraproducţie declanşate în una sau cateva economii importante asupra întregii economii mondiale, crizele economice majore au înregistrat un caracter global, mondial. Mai mult, dacă în cazul crizelor economice înregistrate înainte de 1929, dereglările intervenite în diferite zone sau domenii şi procese ale economiei mondiale se derulau separat unele de altele, suprapunerea lor nefiind obligatorie, datorită faptului că interdependenţele dintre fluxurile economice şi dintre state erau relativ slabe, iar efectele se propagau în ritmuri lente şi la scară redusă, crizele economice ulterioare s-au manifestat cu un grad mai mare sincronizare, în condiţiile accentuării interdependenţelor între diferitele economii naţionale. Dar, chiar şi înainte de marea criză declanşată în 1929, crizele de supraproducţie aveau un caracter global îndeosebi în faza descendentă a ciclurilor economice, în timp ce în faza acendentă a acestora apăreau, de obicei, anumite desincronizări.

Creşterea gradului de complexitate a economiilor naţionale şi a relaţiilor dintre acestea în cadrul circuitului economic mondial a făcut ca situaţiile de criză mondială să nu constituie o simplă extensie a crizelor de supraproducţie din principalele ţări dezvoltate şi, în consecinţă, revirimentul înregistrat de aceste ţări nu duce în mod obligatoriu la resorbirea crizei economice mondiale: pe fondul dezvoltării economice din ţările care constituie motorul economiei mondiale s-au agravat crize economice sectoriale sau regionale: (criza datoriilor externe, crize comerciale, crize agricole).

În majoritatea abordărilor teoretice, crizele economice moderne sunt interpretate ca având un caracter ciclic, fiind, aşa cum s-a arătat, punctele de inflexiune, de inversare a tendinţei de creştere din economiile moderne.

Fluctuaţiile şi ciclurile economice

Fluctuaţiile economice reprezintă alternanţa fazelor de expansiune şi a celor de depresiune sau de încetinire a activităţii economice, indiferent de ritmul şi intensitatea diferitelor mişcări ascendente sau descendente (eventual, alternanţa acestor mişcări după o periodicitate şi o amplitudine neregulată). Ansamblul mişcărilor ascendente sau descendente ale activităţii economice sunt măsurate prin evoluţia unor indicatori economici (producţie, preţuri, venituri, ocupare).

Fluctuaţii în activitatea economică au existat întotdeauna. Şapte vaci grase şi şapte spice pline, urmate de şapte vaci slabe şi şapte spice goale este metafora prin care Biblia exprimă consecinţele pe termen lung ale fluctuaţiilor economice din producţia agricolă, producţie legată de revărsările Nilului.

Expansiunea este faza în care activitatea economică înregistrează o dinamică ascendentă: producţia, profitul şi veniturile cresc, creşte gradul de utilizare a factorilor de producţie (inclusiv gradul de ocupare a populaţiei active).

Recesiunea este primul şi cel mai slab nivel al intensităţii de modificare a trendului crescător al activităţii economice. Se vorbeşte de recesiune atunci când are loc o uşoară reducere a activităţii economice sau o încetinire a ratei de creştere economică. De obicei, recesiunea se referă la un fenomen conjunctural care nu afectează durabil creşterea economică.

Depresiunea reprezintă o trecere brutală de la o fază de expansiune la o fază de restrângere a activităţii economice, restrângere care intră într-un proces cumulativ: prăbuşirea cererii, a producţiei, a veniturilor reale, creşterea şomajului.

Repetarea fazelor de prosperitate (expansiune) şi a celor de recesiune sau de depresiune duce la apariţia, pe termen lung, a fluctuaţiilor economice.

Ciclurile economice presupun existenţa unor fluctuaţii care prezintă o anumită regularitate a mişcărilor ascendente şi descendente, precum şi o anumită constanţă a intensităţii acestor mişcări. Adică presupun succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul.

Folosirea termenului de ciclu a făcut obiectul unor critici în literatura de specialitate. Sunt opinii potrivit cărora ar trebui utilizat doar conceptul de fluctuaţii economice deoarece acesta este mai larg, înglobând în acelaşi timp atât fenomenele pur ciclice cât şi fenomenele de recurenţă. Mai mult, seriile economice nu prezintă caracterele de regularitate strictă, caractere observabile, de exemplu, la fenomenele descrise de către ştiinţele fizice. De aceea, definind anumite fluctuaţii economice drept mişcări ciclice, admitem faptul că în economie, ciclurile nu descriu cu necesitate fenomene caracterizate printr-o regularitate perfectă.

Pornind de la aceste precizări, prin definiţie, ciclul economic reprezintă alternanţa, după o anumită periodicitate şi cu o amplitudine relativ constantă a fazelor de expansiune şi recesiune (depresiune). Ciclul implică existenţa a patru timpi: expansiunea (mişcarea ascendentă); criza (punctul de inflexiune a curbei, de la tendinţa ascendentă la o evoluţie descendentă); depresiunea (descreşterea bruscă şi cumulativă a activităţii economice) sau recesiunea (o uşoară reducere a activităţii economice sau o încetinire a ratei de creştere economică); reluarea creşterii (reluarea mişcării ascendente).

Fazele ciclului economic

Secolul al XIXlea

a fost marcat de o mare instabilitate economică. Fluctuaţiile economice s-au manifestat cu o relativă regularitate şi acest lucru a contribuit la apariţia primelor încercări teoretice de a pune în evidenţă şi a explica ciclurile economice. Pe baza unor analize statistice complexe şi a unor elaborări teoretice adecvate, au fost identificate mai multe tipuri de cicluri economice, atât generale, cât şi specifice unui anumit domeniu sau unei ramuri economice.

Ciclurile sunt clasificate pornind de la durata, natura şi nivelul de analiză. Ciclurile generale, prezentate în literatura de specialitate sunt: ciclurile pe termen lung (Kondratieff), ciclurile pe termen mediu sau ciclurile majore (Juglar) şi ciclurile minore sau hipo-ciclurile (Kitchin). Dintre ciclurile specifice, cele mai cunoscute sunt: ciclul intermediar sau ciclul construcţiilor (ciclu specific unei ramuri, determinat de durata lungă de extindere şi de reînnoire a capitalului imobilizat în construcţii) şi ciclul agricol, specific fiecărui tip de producţie animală sau vegetală (ciclul porcului de treizeci şi două de luni – în SUA, ciclul bumbacului.).

Ciclul de afaceri

Ciclurile de afaceri fac parte din fluctuaţiile pe termen mediu ale căror faze (expansiune, depresiune, reluare) sau momente (crize) pot fi explicate prin cauze structurale apărute în procesul desfăşurării activităţii economice a firmelor.

Faza de expansiune sau de elan economic este marcată prin creşterea generală a preţurilor de vânzare ca şi prin creşterea producţiei, dezvoltarea uneori excesivă a operaţiunilor de credit, o creştere generală a veniturilor. Criza înseamnă o inversare bruscă a mişcării de expansiune: preţurile se prăbuşesc, la fel ca şi cursurile la bursă, băncile diminuează creditele industriale şi comerciale. Firmele, afectate concomitent de scăderea preţurilor şi de restricţiile privind creditele, riscă să intre în faliment.. Faza de depresiune, succede crizei propriu-zise (care poate să dureze câteva zile sau câteva săptămâni) şi este caracterizată prin fenomene inverse celor observate în faza de expansiune: preţurile scad, producţia şi volumul operaţiunilor de credit se diminuează, şomajul creşte. Ca urmare a scăderii costurilor de producţie, apar condiţii de relansare a creşterii. Întreprinzătorii, pentru a reveni la nivelul anterior al producţiei, lansează cereri pe pieţele specifice de materii prime, capitaluri, forţă de muncă şi, astfel, determină apariţia unei noi faze de expansiune şi un nou ciclu economic apare.

În ceea ce priveşte crizele – fenomene esenţiale ale ciclurilor de afaceri -, ca puncte de inversare a unor conjuncturi economice favorabile, acestea au câteva trăsături esenţiale:

a) Crizele sunt periodice, în sensul că se repetă la fiecare 6-10 (11) ani, prin această repetare oferind evoluţiei economice un caracter relativ ciclic; între anii 1825 şi 1938 au fost identificate 13 astfel de cicluri, cu o durată medie puţin peste opt ani;

b) Crizele sunt specifice organizării producţiei pe principii capitaliste: apariţia lor coincide cu avântul capitalismului industrial liberal. Se poate vorbi de crize şi în sistemele precapitaliste, dar acestea sunt de altă natură, sunt crize alimentare (foamete), rezultând din recoltele proaste, însoţite de creşteri ale preţurilor. Crizele perioadei industriale se caracterizează prin scăderea preţurilor şi supraproducţie industrială.

c) Crizele sunt generale, în sensul că afectează, evident în ritmuri diferite, toate domeniile economice şi toate ramurile importante ale producţiei (cu excepţia, uneori, a agriculturii). Sunt, de asemenea, generale în sensul că nu se limitează la cadrul economic naţional ci afectează toate ţările dezvoltate economic. Criza economică majoră, chiar atunci când apare într-un anumit spaţiu, tinde să se difuzeze în întreaga economie mondială, prin inter-condiţionarile care există între economiile naţionale.

Ciclul de creştere - după anul 1945, o lungă perioadă de timp, fluctuaţiile economice au fost atenuate în asemenea mod încât s-a pus problema dacă noţiunea de ciclu mai este de actualitate. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci, în analiza economică se pleacă de la afirmaţia că, în mod sigur, crizele postbelice s-au manifestat într-o formă diferită faţă de cele înregistrate în perioada anterioară. Aceasta deoarece, creşterea indicilor care măsoară nivelul activităţii economice a fost cvasi-continuă în Europa, America de Nord şi Japonia, chiar dacă a suferit uneori încetiniri, calificate drept recesiuni (pentru a le distinge de depresiunile din ciclurile tradiţionale).

Această transformare a evoluţiei conjuncturii, determinată de valul puternic de creştere înregistrat în perioada postbelică a condus la două abordări esenţiale a problemei ciclurilor economice:

• abordare care consideră declinul absolut al activităţii economice ca fiind trăsătura esenţială a ciclurilor. Situaţia diferită în perioadele ante şi postbelice rezultă din diferenţele de natură între fluctuaţiile de dinainte şi de după cel de-al doilea război mondial. Ciclul tradiţional fie aparţine trecutului, fie a suferit o amânare (o eclipsă) de aproximativ douăzeci şi cinci de ani.

• abordare care ia în considerare evoluţia economică nu în termeni absoluţi, ci în termeni relativi. Potrivit acestei abordări, nu există, de exemplu, diferenţă între o evoluţie care alternează o fază ascendentă cu o rată a creşterii de +2% şi o fază de depresiune cu o rată de –1% şi o fluctuaţie care include o fază de expansiune cu o rată de +4% şi o fază de încetinire a creşterii (recesiune) la +1%.

În cea de-a doua abordare, există o problemă unică a fluctuaţiilor, dar acestea s-au manifestat şi au fost percepute, începând cu debutul perioadei industriale, prin două tipuri de cicluri: un tip de ciclu economic măsurat pornind de la valorile absolute ale unor variabile economice – producţie, preţuri, ocupare, venituri ş.a. (ciclul de afaceri tradiţional); un ciclu economic identificat pornind de la ratele de variaţie a diferiţilor indicatori într-o economie în creştere, fluctuaţie care poate fi considerată ciclu de creştere.

Între ciclul de creştere şi ciclul clasic de afaceri există atât similitudini, cât şi diferenţe: ciclurile de creştere prezintă şi ele o evoluţie după un model similar ciclurilor de afaceri (presupunând faze distincte de mişcare a economiei, limitate de două puncte de inversare a tendinţei - unul la nivelul superioar şi altul la nivelul inferioar); diferenţa majoră constă în faptul că ciclul de afaceri se manifestă pe fondul unei tendinţe orizontale sau uşor crescătoare, în timp ce ciclul de creştere se dezvoltă în jurul unui trend puternic crescător.

Cicluri specifice - spre deosebire de ciclurile generale, ciclurile specifice afectează o singură ramură a economiei naţionale, un singur domeniu economic sau un singur produs. Fluctuaţiile de acest tip sunt, de obicei, explicate prin cauze endogene. Atunci când durata ciclului nu depăşeşte un an, deumirea utilizată este de cicluri sezoniere. Cele mai cunoscute cicluri specifice sunt ciclurile agricole şi ciclul construcţiilor.

Manifestarea ciclului agricol depinde de tipul de producţie. Explicarea variaţiilor ciclice în producţia agricolă porneşte de la modul concret în care oferta se adaptează condiţiilor de pe pieţele specifice. Exemplul clasic de ciclu agricol este ciclul porcului. Preţul cărnii de porc înregistrează, în ţările dezvoltate economic, variaţii sensibile, perioadele de creştere alternând cu perioadele de scădere. Acest ciclu durează în Statele Unite, în medie, circa treizeci de luni.

Politici economice anticiclice

Politica economică anticiclică reprezintă o intervenţie conştientă şi coerentă a puterii publice în desfăşurarea proceselor economice. Această intervenţie presupune o orientare a tuturor acţiunilor publice, care au impact asupra economiei, în vederea asigurării unei mai mari stabilităţi a proceselor economice şi a atenuării efectelor negative prezente în timpul crizelor şi în timpul fazelor descendente (recesiunea, depresiunea) din evoluţiile economice.

Politicile economice au apărut iniţial cu scopul de a menţine concurenţa în economiile construite pe principiile liberalismului clasic: funcţia statului era aceea de asigura ordinea şi justiţia în folosul tuturor pentru a se preveni violenţa, frauda sau extinderea monopolurilor, fapte în stare să afecteze ordinea economică apărută spontan. Ulterior s-a constatat că economia liberă de piaţă nu tinde în mod spontan spre realizarea unor echilibre satisfăcătoare. Teoria keynesiană a reprezentat o adevărată revoluţie în perceperea rolului politicilor economice în realizarea stabilităţii şi atenuarea fenomenelor de criză: în esenţă, potrivit acestei teorii, statul trebuie să-şi asume realizarea unor obiective privind creşterea economică şi ocuparea într-o economie de piaţă care nu reuşeşte să le realizeze prin simpla funcţionare a mecanismelor specifice. Pentru aceasta, statul trebuie să utilizeze instrumente de tipul deficitului bugetar, fixarea preţurilor sau a cantităţii de monedă în circulaţie. Politica economică intervenţionistă a început să fie contestată: instrumentele de intervenţie s-au dovedit a fi extrem de costisitoare şi cu o eficienţă limitată; reacţia agenţilor economici nu este întotdeauna cea aşteptată, apar în economie şocuri externe.

Obiectivele fundamentale ale politicilor economice, în general, şi ale politicilor economice anticiclice, în special, tind, în ultimă instanţă, spre o finalitate unică: asigurarea prosperităţii generale. Acest obiectiv este fie urmărit direct, fie politicile promovate vizează protejarea prosperităţii de apariţia unor perturbaţii. Concret, acest obiectiv este urmărit prin asigurarea unor scopuri precise: creşterea economică, ocuparea, controlul inflaţiei şi a deficitului public extern.

Creşterea economică este obiectivul cu cel mai mare grad de generalitate. Deşi conceptul de creştere economică este mai larg şi presupune un proces cumulativ care poate să ducă pe termen lung inclusiv la o transformare a structurilor economice, pentru necesităţi de evaluare practică, de obicei se estimează prin evoluţia unui indicator economic agregat, calculat în sistemul conturilor naţionale (de cele mai multe ori, acest indicator este produsul intern brut sau, mai rar, produsul naţional brut). Prin modificarea anuală, exprimată în termeni reali, a valorii indicatorului respectiv se evaluează eşecul sau succesul politicii anticiclice în realizarea obiectivului de creştere economică.

Utilizarea deplină a resurselor de creştere economică, în special a resurselor umane, reprezintă un al doilea obiectiv major al politicilor economice. Deşi acest obiectiv este puternic corelat cu primul, totuşi creşterea economică nu garantează, în orice condiţii, ocuparea deplină a resurselor de muncă. O creştere susţinută de evoluţia productivităţii muncii poate duce la scăderea ocupării. În consecinţă, ocuparea reprezintă un obiectiv relativ autonom al politicilor economice.

Creşterea economică nu poate fi durabilă atunci când este însoţită de dezechilibre grave: inflaţie, datorie publică internă şi/sau externă.

Controlul inflaţiei constituie un al treilea obiectiv major al politicilor economice. Inflaţia duce la creşterea impreciziei calculului economic şi, prin aceasta, la imposibilitatea realizării unor anticipaţii raţionale ale agenţilor economici, producând pierderi sau câştiguri imprevizibile. Din această cauză, în economie se dezvoltă un comportament fie de precauţie, fie speculativ, ambele având ca efect apariţia şi agravarea perturbaţiilor în desfăşurarea normală a proceselor economice. Mai mult, acest proces poate fi cumulativ, inflaţia dezvoltându-se după o tendinţă exponenţială. La limită, moneda îşi pierde orice valoare şi orice funcţie economică, procesele evoluând spre o economie de troc.

Deficitul contului curent sau al contului de capital atunci când este rezultatul unui proces de lungă durată poate avea ca efect apariţia unei crize a datoriei publice externe. Serviciul datoriei (plata ratelor scadente şi a dobânzilor) poate duce la diminuarea resurselor folosite pentru dezvoltare şi, de la o anumită limită, poate pune în pericol însăşi dezvoltarea.

Cumulând doar aceste patru obiective în formularea expansiune economică în condiţii de stabilitate, rezultă careul magic al politicii economice, instrument care oferă o imagine sintetică a ecartului dintre realitate şi situaţia ideală (creştere economică, ocupare deplină, stabilitatea preţurilor, echilibrul extern).

Obiectivele respective sunt, într-o anumită măsură, contradictorii: creşterea economică susţinută presupune creşterea cererii pe piaţa muncii, de bunuri de investiţii şi de mijoace de finanţare, de materii prime. Raritatea unora dintre aceste resurse antrenează presiuni inflaţioniste şi creşterea nevoilor de importuri, deci deteriorarea echilibrului extern. Reducerea inflaţiei prin măsuri de restrângere a cererii poate afecta creşterea economică şi nivelul ocupării. Din această cauză, este nevoie - aşa cum s-a precizat deja - în politica economică de realizarea unei ierarhizări a obiectivelor şi de alegerea, în funcţie de aceste obiective a instrumentelor adecvate de politică economică.

Instrumentele politicii economice pot fi grupate, în funcţie de modul în care, teoretic, se percep cauzele fluctuaţiilor ciclice, în două mari categorii: influenţarea cererii agregate şi influenţarea ofertei agregate.

Politicile economice anticiclice care se bazează pe influenţarea cererii agregate sunt, în esenţă de inspiraţie keynesiană. Instrumentele recomandate ţin de politica bugetară, politica monetară şi de politica fiscală.

Potrivit teoriei lui J. M. Keynes, o relansare a politicii bugetare, bazată pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei publice şi acceptarea temporară a deficitelor bugetare, poate impulsiona cererea agregată, cerere care stimulează producţia şi deci depăşirea fazei de recesiune.

De asemenea, în faza de recesiune, statul poate interveni prin instrumente ale politicii monetare (rata dobânzii, volumul creditelor, oferta de monedă): prin reducerea ratei dobânzii pe piaţa de capital (ca urmare a reducerii de către banca centrală a ratei scontului), reducerea ratei rezervelor obligatorii (şi, deci, creşterea multiplicatorului creditului), creşterea masei monetare ş.a. se stimulează consumul şi investiţiile şi, prin aceasta, creşterea producţiei şi a gradului de ocupare.

Tot în scopuri anticiclice se recomandă, în teoria keynesiană, utilizarea instrumentelor de politică fiscală (sistemul de impozite şi taxe). În condiţii de recesiune, reducerea fiscalităţii, prin scăderea gradului de impozitare directă a veniturilor şi indirectă a consumului, majorează veniturile destinate consumului, deci cererea şi, în consecinţă, încurajează producţia.

Abordările recente de inspiraţie keynesiană (post-keynesiene, neo-keynesiene) procedează la o rafinare a analizelor şi a recomandărilor de politică economică, recomandări care rămân însă, în esenţă, în domeniul stimulării cererii.

Politicile economice anticiclice bazate pe stimularea ofertei pornesc, în ultimă instanţă, de la diferitele variante ale teoriei economice neoclasice. Ideea de bază este aceea că depăşirea momentelor de criză sau a fazelor de recesiune (depresiune) se poate realiza prin determinarea (incitarea) producătorilor să mărească oferta agregată. Acest lucru se poate realiza prin: a) asigurarea unor condiţiilor adecvate astfel încât să funcţioneze mecanismele de piaţă liberă (extinderea concurenţei, atenuarea centrelor de forţă economică - monopol, oligopol, monopson - inclusiv a centralelor sindicale, restrângerea intervenţiilor directe ale statului.); b) stimularea producătorilor prin reducerea fiscalităţii, realizarea unor investiţii publice care au ca efect reducerea unor elemente de cost a agenţilor economici (de exemplu, investiţii în infrastructură).

Aşa cum rezultă din prezentarea succintă de mai sus, există identificate, pentru fiecare categorie în parte, o serie de instrumente specifice, capabile ca, în anumite condiţii, să amelioreze situaţia economică afectată de fazele defavorabile ale ciclurilor economice. Oricare ar fi modelul teoretic promovat, se consideră că în aplicarea acestor instrumente trebuie să fie avute în vedere câteva reguli.

a) Regula lui Tinbergen: Obiectivele politicii economice pot fi contradictorii. Cum un instrument nu poate fi utilizat simultan în două direcţii opuse, nu poate servi concomitent două obiective contradictorii (crearea de noi locuri de muncă şi stabilitatea preţurilor, creşterea economică şi echilibrul extern.). Rezultă că politica economică trebuie să utilizeze cel puţin tot atâtea instrumente independente câte obiective independente urmăreşte.

b) Regulile lui Mundell: Pornind de la regula lui Tinbergen, precum şi de la faptul că eficacitatea instrumentelor nu este identică în raport cu fiecare obiectiv urmărit este necesar să se afecteze fiecare instrument obiectivului pentru care dispune de eficacitatea relativă cea mai puternică. Pornind de la două instrumente de politică economică (de exemlu, controlul bugetului şi a masei monetare) Mundell recomandă:

Regulile lui Mundell*) Şomaj (fără inflaţie) Inflaţie (fără şomaj)

Excedent externRelansare bugetară

Relansare monetară

Rigoare bugetară

Relansare monetară

Deficit externRelansare bugetară

Rigoare monetară

Rigoare bugetară

Rigoare monetară

În studiile recente, instrumentele de politică economică sunt analizate pornind de la câteva caracteristici esenţiale.

1. Rapiditatea în aplicare. Procesele economice contemporane se desfăşoară în ritmuri extrem de rapide. Ciclurile de afaceri trec de la faza favorabilă, prin criză la recesiune în intervale de timp din ce în ce mai scurte. Adoptarea unei măsuri de politică economică presupune sesizarea fenomenului (şi, indiferent de nivelul de dezvoltare a aparatului statistic, există un lag informaţional), adoptarea deciziei şi aplicarea măsurii. Însumând lag-ul

informaţional cu lag-ul decizional şi cu întârzierea dintre decizie şi aplicarea efectivă a acesteia rezultă lag-ul intern al instrumentului de politică economică. Evident, pe măsură ce acest lag este mai mic, potenţial, instrumentul respectiv poate deveni mai eficace.

2. Rapiditatea impactului. După aplicarea unei măsuri de politică economică, reacţia decidenţilor privaţi care să inducă efecte asupra nivelului producţiei, ocupării, preţurilor ş.a. are loc după trecerea unui interval de timp. Această întârziere între acţiune şi manifestarea consecinţelor acestei acţiuni reprezintă lag-ul extern al politicii economice. De obicei, efectul unei măsuri de politică economică se distribuie în timp astfel încât consecinţele sunt mici imediat după adoptarea măsurii, cresc în următorul interval de timp şi pe termen lung diminuează spre zero. În analiza statistică, o asemenea evoluţie este cunoscută sub denumirea de lag distribuit. În politicile economice sunt preferate acele instrumente care ating maximum de efect într-un timp cât mai scurt.

3. Predictibilitatea impactului. Instrumentele de politică economică utilizate trebuie să influenţeze procesele economice în direcţia dorită. Mai mult, este de dorit ca dimensiunea impactului să poată fi evaluată prospectiv în limite rezonabile de eroare.

4. Neutralitatea. Prin instrumentele de politică economică nu ar trebui să se creeze avantaje decisive pentru anumiţi agenţi economici. Prin aceasta se poate asigura o alocare a resurselor potrivit regulilor pieţei libere. Se consideră că nu există o politică economică absolut neutră în sensul precizat mai sus.

Evident, aşa cum experienţa ultimilor ani o demonstrează, eficacitatea măsurilor de politică economică este limitată, indiferent de modelul teoretic de diagnosticare aplicat. Mai mult, măsuri care induc efecte benefice pe termen scurt pot determina apariţia şi agravarea dezechilibrelor economice pe termen lung sau atenuarea unor procese economice nedorite într-un domeniu poate duce la agravarea unor asemenea procese în alte domenii (sectoare economice). Cu toate aceste rezerve, în practică se consideră că, deşi modelele de tipul celor prezentate sunt extrem de agregate ca să poată surprinde complexitatea proceselor economice, totuşi analizele respective sunt utile pentru definirea şi fundamentarea regulilor de conduită ale politicilor economice.

Capitol 5. PIAŢA MONETARĂ

În procesele economice apar numeroşi factori interesaţi în vânzarea sau cumpărarea capitalurilor disponibile pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată şi că în realizarea dezideratelor lor privind fructificarea capitalurilor ei negociază, se confruntă şi se pun de acord în cadrul unor relaţii specifice de piaţă .

Clasificarea pieţelor pe care se tranzacţionează fonduri băneşti se realizeaza în funcţie de anumite criterii, cel mai utilizat fiind durata contractelor de vânzare-cumpărare.

Astfel, titlurile financiare care vizeaza mişcările de fonduri băneşti pe termen scurt formează piaţa monetară (de obicei cu o durata de până la un an), iar cele care vizează mişcări de fonduri băneşti pe termen mediu şi lung ( cu durata de peste un an) constituie piaţa financiară.

Piaţa monetară reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi confruntă cererea şi oferta de monedă. Pe această piaţă, obiectul tranzacţiilor îl reprezintă şi efecte comerciale (prin scontare şi rescontare), bonuri de tezaur, depozite interbancare, certificate de depozit bancare. Piaţa monetară este un mecanism important în sistemul monetar şi financiar al unei ţări. Ea este locul intervenţiilor băncii de emisiune asupra lichidităţilor bancare.

Principalii agenţi economici care acţionează pe această piaţă sunt: banca centrală, băncile comerciale şi trezoreria (când sunt emise bonuri de tezaur, respectiv titluri de stat).

Banii şi moneda. Sistemul monetar.

Sistemul monetar a evoluat permanent, perfectionarea lui parcurgand cronologic faza formelor primitive a monedelor metalice, apoi cea superioara a biletelor de banca si a cecului, culminand cu faza actuala a monedei electronice. In prezent se manifesta tot mai accentuat tendinta inlaturarii din circulatie a monedei efective, adica a monedei scripturale care prezinta avantajul unei circulatii mai rapide, fara efort sau risc in manipulare, constituind pentru statele occidentale dezvoltate forma ideala a monedei.

Folosirea generalizată a banilor, sub diferite forme, reprezintă o condiţie indispensabilă a desfăşurării oricărei activităţi economice şi pe care o influenţează într-un sens sau altul. Banii fac parte din viaţa de zi cu zi a omului, ei reprezentând, prin mişcarea şi fluxul lor, poate cel mai interesant şi fascinant instrument economic pe care omul se străduieşte să-l înţeleagă şi să-l folosească.

Acestia inca mai constituie un obiect al disputei între specialişti.”Ce sunt banii?”, „Care este natura lor?”, „Ce rol joacă aceştia în viaţa economică?” sunt intrebari la care, de secole sau chiar de milenii, nu s-a dat încă un răspuns care să exprime un anumit consens al economiştilor în problema discutată. Reliefând diversitatea punctelor de vedere privind natura şi funcţiile banilor, literatura economică atrage atenţia asupra faptului că ori de câte ori se va pune întrebarea -„ Ce sunt banii?”, de fiecare dată vor exista mai multe răspunsuri.

În acest sens, de regulă, definirea banilor se realizează într-o manieră indirectă, pornindu-se de la funcţiile lor, iar determinarea masei băneşti din economie presupune un oarecare grad de convenţionalitate. Astfel, exista două sensuri în care se realizează definirea banilor: unul funcţional şi altul statistic informaţional, care vizează mai ales aspectele macroeconomice ale masei monetare, circulaţiei băneşti şi structurii agregatelor monetare.

Clasicii economiei politice au arătat că banii sunt o marfă desprinsă din lumea mărfurilor pentru a îndeplini un rol deosebit, acela de echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de schimb. Apariţia lor este considerată a fi spontană, în urma unui îndelungat proces istoric de dezvoltare a schimbului.

Alţi autori consideră că banii reprezintă produsul unei convenţii, al unui acord la care oamenii ar fi ajuns pentru înlesnirea schimbului sau că ar fi o ficţiune juridică,o creaţie socială artificială, de îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de ei pentru cumpărările şi vânzările sale.

Există şi puncte de vedere care exprimă o simbioză între aceste concepţii, potrivit cărora banii sunt produs al schimbului de mărfuri, investiţi cu încrederea tuturor posesorilor lor, numai în aceste condiţii banii fiind acceptaţi în societate. Astfel, ei sunt consideraţi ca fiind orice activ care mijloceşte tranzacţionarea şi reglementarea schimburilor şi datoriilor.

Toţi autorii subliniază importanţa banilor în societate, chiar dacă unii, pentru a simplifica lucrurile, se opresc mai mult sau mai puţin asupra funcţionării lor în cadrul economic. “Noi identificăm banii ca un element cheie pentru promovarea eficienţei în

producţia şi schimbul de produse şi servicii. Fără bani, schimbul poate fi îngreunat şi specializarea poate fi inhibată. Banii ajută la rezolvarea acestor probleme din cauză că sunt un bun care are acceptarea generală ca mijloc de schimb. „Ce sunt banii?” Răspunsul la această întrebare suscită multe, variate şi aprinse discuţii. Pentru aceasta noi dorim să îndreptăm atenţia spre întrebarea câţi bani trebuie să fie în circulaţie şi cine trebuie să îi asigure”.

Încercând o detaşare de răspunsurile care se dau la întrebarea ce sunt banii, un reputat economist român arată că aceştia “reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente”. În acelaşi sens economistul francez J. M. Albertini defineşte banii drept "un semn concretizat printr-o hârtie, piesă metalică sau o cifră înscrisă în cartotecile unei bănci, care simbolizează dreptul de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării în cadrul naţiunii unde banii sunt recunoscuţi".

Apariţia banilor, a avut loc în procesul trecerii de la schimbul direct de bunuri, fără mijlocitor, cunoscut sub numele de troc, caracteristic societăţilor neevoluate (civilizaţiilor primitive), la economia de schimb, în care schimburile simple şi întâmplătoare se dezvoltă şi devin permanente.

În evoluţia lor continuă în timp, banii au cunoscut atât o creştere a complexităţii funcţiilor lor, cât şi o diversificare a instrumentelor băneşti pe fondul dematerializării lor. În functie de natura instrumentelor care au mijlocit raporturile de schimb, banii au cunoscut în evoluţia lor logico-istorică mai multe etape.

Prima etapă este cea a banilor – marfă, caracterizată prin mijlocirea raporturilor de schimb de către anumite bunuri care aveau o utilitate intrinsecă. Rolul de bani a fost iniţial îndeplinit de diverse obiecte, ulterior funcţia socială de echivalent general revenind în exclusivitate metalelor preţioase.Aurul era preferat datorită proprietăţilor sale: prezintă o valoare mare într-un volum mic; este perfect divizibil fără pierdere de valoare; prezintă o omogenitate a tuturor părţilor divizate; este nealterabil; poate fi transportat uşor. Astfel, banii din aur întruneau toate calităţile pentru a fi universal acceptaţi şi conservaţi. In cele din urmă baterea si punerea in circulatie a monedelor de aur au intrat în atribuţiile statului care stabilea şi conţinutul lor în metal.

În procesul schimbului, banii se află doar temporar în mâinile agenţilor economici şi, ca urmare, nu este obligatoriu ca ei să aibă o valoare deplină. Se trece astfel la posibilitatea ca banii – monedă de metal preţios să fie înlocuiţi, în circulaţie, de semne ale valorii confecţionate dintr-un material comun şi deci la o nouă etapă – aceea a banilor de hârtie şi a banilor metalici (sub formă de monedă divizionară). După natura lor economică, banii confecţionaţi din hârtie sunt de două feluri: bilete de bancă (bancnotele) şi banii de hârtie propriu-zişi sau hârtie monedă.

Biletele de bancă sunt semne ale valorii, care în procesul circulaţiei înlocuiesc banii cu valoare deplină datorită faptului că ele sunt convertibile la prezentare şi la purtător. Se bucură de încrederea unanimă a utilizatorilor lor si sunt emise pe baza unor garanţii certe şi reale constând în aur şi creanţe comerciale care reprezintă bunuri economice. Iniţial, suma bancnotelor nu putea depăşi stocul de metal preţios deţinut de băncile emitente. Stocul de aur a devenit, în timp, insuficient pe măsura dezvoltării comerţului.

Aceasta a dus la emiterea mai multor bancnote, deoarece se considera că schimbarea acestora pe metal nu va fi solicitată simultan de către toţi deţinătorii lor. Iniţial, agenţii particulari emiteau biletele de banca, apoi au fost emise de către băncile comerciale pentru ca, in final, privilegiul sa fie încredinţat băncii centrale sau de emisiune. Biletele emise aveau un curs legal şi trebuiau să fie acceptate în tranzacţiile de schimb, ca şi metalul preţios pe care îl reprezentau. Acestea circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garanţie: în efectele

comerciale sub forme de cambii, aflate în portofoliul băncilor centrale şi în stocul de aur al acestora. Procedeul de garantare al biletelor de bancă prin efectele comerciale avea rolul de a asigura o legătură nemijlocită între emisiunea lor şi necesităţile de bani ale circulaţiei mărfurilor.

Odată cu dezvoltarea circulaţiei mărfurilor, se lărgeşte şi circulaţia cambiilor şi, concomitent, emisiunea biletelor de bancă şi invers. Biletele de bancă nu pot fi emise şi introduse în circulaţie la simpla voinţă a băncii de emisiune. Acestea ies de la ghişeul băncii şi intră pe piaţă ca urmare a cererii de credit a diferiţilor agenţi economici, ori de câte ori aceştia pun în circulaţie bunurile create sau schimbate. Cambia cumpărată de banca de emisiune are acoperire în bunuri concrete şi, în acelaşi timp, în angajamentele ferme ale unor agenţi economici care o garantează cu tot patrimoniul lor.Adăugând la aceste garanţii economice concrete stocul de metal preţios,vom obţine o asemenea acoperire a biletului respectiv încât se poate spune că el reprezintă o valoare certă şi o monedă reprezentativă demnă de încredere.

Stabilitatea iniţială a biletelor de bancă s-a redus tot mai mult pentru că se emiteau nu numai pentru operaţiuni comerciale, cât mai ales pentru alte tranzacţii care nu aveau la bază garanţii certe şi reale. Aceasta face ca în condiţiile economiei de piaţă, semnele băneşti să poată fi doar parţial bilete de bancă. In măsura în care ele s-au emis în special pentru creditarea circulaţiei mărfurilor, s-au transformat treptat în bani de hârtie.

Banii de hârtie (hârtia monedă) reprezintă înscrisuri care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu acoperire în bunuri reale. Caracteristicile acestor semne ale valorii sunt opuse însuşirilor biletelor de bancă, întrucât hârtia – monedă nu este convertibilă, ea circulă în virtutea unui curs forţat stabilit de stat.Ea nu este acoperită cu metal preţios şi se emite, de regulă, pentru finanţarea cheltuielilor neproductive sau militare şi a deficitelor bugetare cronice. Semnele băneşti neconvertibile au apărut, s-au generalizat şi s-au permanentizat ca urmare a amplificării relaţiilor de schimb, a apariţiei altor procese şi motivaţii economice care solicitau facilităţile conferite de monedă. Banii de hârtie simbolizează doar cantitatea de bunuri materiale şi servicii care pot fi procurate cu ajutorul lor şi nu utilitatea intrinsecă a aurului.

Atunci când biletele de bancă nu se mai bazează pe garanţii reale, respectiv încetează să mai fie convertibile, declarându-li-se un curs forţat, ele pot fi transformate în hârtie monedă. Pe de altă parte, hârtia monedă poate deveni bilet de bancă atunci când este convertibilă. Dacă volumul de bani de hârtie emis de către stat ar corespunde cantităţii de aur necesară asigurării unei circulaţii de mărfuri normale, fiecare unitate bănească ar reprezenta o anumită cantitate de aur. Dar, sub aspect istoric, de aproape 60 de ani, aurul nu mai este stăpân al pieţei monetare, locul lui fiind luat de forme băneşti moderne, iar după 1971, nici o monedă nu mai este convertibilă în aur. Din 1975, banii s-au rupt complet de baza lor, aurul şi s-a trecut de la cursurile fixe, care oscilau în jurul parităţii monetare, la cursurile flotante care se formează liber pe piaţă, în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda respectivă. Astfel, teoriile monetariste contemporane nu se mai referă la aur, ci la sistemul complex al diferitelor forme de bani: bani de hârtie, bani de credit, bani scripturali.

Un alt moment important în evoluţia banilor s-a conturat odată cu utilizarea banilor de cont. Înlocuirea banilor confecţionaţi din hârtie cu banii de cont (sau moneda scripturală) a fost condiţionată de existenţa unor depozite bancare ca bază pentru tragerile de cecuri, efectuarea diverselor depuneri şi utilizarea de mijloace de plată electronice. În prezent, instrumentele moderne de efectuare rapidă a cumpărărilor şi, respectiv, de reglementare a datoriilor, sunt reprezentate de cărţile de credit, facilităţile de casă, liniile de credit, creditele confirmate. Utilizarea acestor forme face ca, în prezent, în S.U.A., circa 9/10 din operaţiunile băneşti să fie efectuate prin cecuri care servesc la diferite plăţi, cu excepţia unei cantităţi limitate de bani cash (bani gheaţă) pe care cetăţeanul îi utilizează pentru a plăti produsele

destinate consumului curent (hrana zilnică, transport, ţigări.).Banii continuă să joace un rol deosebit de important în economie, contribuind la efectuarea evidenţei, atragerii şi utilizării factorilor de producţie şi a repartiţiei bunurilor produse în societate. Rolul banilor, importanţa lor în organizarea şi desfăşurarea vieţii economice într-o ţară pot fi mai bine scoase în evidenţă din analiza funcţiilor îndeplinite de aceştia.

Aceste funcţii sunt:

1. mijloc de circulaţie- se manifestă prin faptul că banii elimină trocul, permiţând transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul schimbului. Recurgerea la bani a dus la disocierea schimbului în două acte opuse şi separate în timp şi spaţiu: vânzarea unui bun prin intermediul banilor (M – B), şi respectiv, schimbul banilor astfel obţinuţi pentru cumpărarea altui bun.

2. mijloc de plată-apare datorită nesincronizarii dintre momentul apariţiei unui angajament de livrare a monedei şi momentul efectiv al acestei livrări (de exemplu: cumpărările pe credit, plata salariilor); obligaţiile economice se evaluează în bani şi se sting prin plata sumei corespunzătoare.

3. măsură a valorii (etalon de calcul)-constă în calitatea banilor de a cuantifica mărimea absolută a valorii mărfurilor; această funcţie se bazează pe etalonul monetar (cantitatea de aur conţinută de unitatea monetară sau, în zilele noastre, unitatea elementară de putere de cumpărare). Banii măsoară valoarea tuturor mărfurilor, aceasta realizandu-se cu ajutorul preţului, care reprezintă expresia bănească a valorii mărfurilor. In fiecare ţară există un etalon general al preţurilor, moneda ţării respective (leu, liră, dolar, marcă.).

4. mijloc de economisire- are la bază caracterul impersonal al monedei care poate fi utilizată oricând, de către oricine, pentru orice marfă. Banii reprezintă, prin excelenţă, lichiditate, toate rezervele agenţilor economici pentru asigurarea continuităţii activităţii constituindu-se sub formă de bani.

5)bani universali- reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie sau stingere de obligaţii pe plan internaţional. În calitate de bani universali pot servi doar monedele foarte puternice, actualmente dolarul american, yenul japonez, marca germană ş.a.

Masa monetară reprezintă instrumentul cheie într-o economie de piaţă. Ea înlesneste schimbul şi contribuie la dezvoltarea economiei pe baza liberei iniţiative a agenţilor economici. Moneda face posibilă derularea tuturor tranzacţiilor economice, oricare ar fi natura lor, conservă averea şi înlesneşte transmiterea activelor care o compun de la un subiect la altul, facilitează economisirea şi formarea capitalului. Desfăşurarea activităţii economice a ajuns astfel, să fie tot mai mult funcţie de monedă, de folosirea instrumentelor monetare.

Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor şi instituţiilor care reglementează funcţionarea monedei şi echilibrul monetar.

Funcţionarea unui sistem monetar este condiţionată de întrunirea cumulativă a mai multor premise:

a) existenţa unei unităţi monetare definite printr-o denumire şi printr-o putere de cumpărare;

b) o bancă centrală de emisiune. În România, unitatea monetară este leul, iar rolul de bancă centrală, de emisiune este îndeplinit de către Banca Naţională a României;

c) existenţa unei pieţe monetare cu menirea de a permite întâlnirea cererii cu oferta de monedă. În această privinţă, nu trebuie confundată piaţa monetară pe care se vând şi se cumpără active non-monetare, cu piaţa valutară pe care se vând şi se cumpără monede;

d) un sistem legislativ şi organizatoric-funcţional care să reglementeze politica monetară.

In contextul actual moneda sporeste rolul bancii de emisiune, in primul rand in sistemul economiei monetare, intrucat nu poate fi conceputa existenta unui stat si a unei economii nationale fara o unitate a sa caracteristica prin stabilitate si fara o banca de emisiune cu o statornica preocupare de inbunatatire a climatului monetar national.

Moneda naţională este un atribut exclusiv al Băncii Centrale prin emisiunea de monedă.

Masa monetară este alcatuita din totalitatea instrumentelor monetare, existente la un moment dat în economia unei tari. Deoarece cantitatea de bani poate fluctua semnificativ de la o zi la alta, masa monetară se determină, de regulă, ca o medie pe o anumită perioadă de timp.

În teoria şi practica economică, masa monetară cunoaşte accepţiuni diferite, în funcţie de elementele incluse în structura ei. Aceasta, întrucât cantitatea de bani (de monedă) atribuită diferitelor active ale rezidenţilor este în fapt o funcţie a instituţiilor financiar-bancare, un rezultat al practicilor monetare care s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Din acest punct de vedere, s-au conturat două concepte cu privire la cantitatea de bani ce defineşte masa monetară : moneda propriu-zisă (bani lichizi, bani cash, bani gheaţă) care se referă la acele instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă,schimbarea lor cu alte active realizându-se imediat şi fără nici un cost din partea deţinătorului; semimonede (quasimonedă), reprezentate de către acele instrumente monetare care necesită una sau mai multe operaţii pentru a deveni bani lichizi, ceea ce presupune din partea deţinătorului consum de timp şi alte costuri, fără să existe însă riscul diminuării activelor deţinute, ca în cazul unor active fizice.

În consecinţă, masa monetară poate fi determinată fie ca stoc (existentă la un moment dat), fie ca flux (care circulă într-o anumită perioada de timp) – în funcţie de agregatul monetar care o defineşte.

Un agregat monetar cuprinde moneda propriu-zisă (banii lichizi) şi o parte a instrumentelor semimonetare gestionate de bănci sau de alte instituţii financiare. Criteriul după care aceste instrumente semimonetare sunt delimitate şi incluse în fiecare agregat monetar îl constituie gradul de lichiditate. De el depinde şi costul transformării lor în bani lichizi, aceasta în funcţie de modul cum ele se află mai aproape sau mai departe de moneda propriu-zisă, care constituie primul agregat monetar – M1.

Celelalte agregate monetare sunt: M2, M3 şi L. Primul agregat monetar – M1, defineşte masa monetară în sens restrâns, aceasta fiind formată din : numerar (bancnotele şi moneda divizionară); conturile bancare, operabile prin cecuri, aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cunoscute şi sub denumirea de depozite la vedere; cecurile la purtător sau de călătorie. Important de reţinut este faptul că e vorba numai de numerarul aflat în circulaţie sau din afara sistemului bancar. Aceasta înseamnă că depunerile sau retragerile de numerar în şi din conturile curente nu modifică volumul lui M1: se modifică numai forma în care sunt deţinute mijloacele de plată de către rezidenţii nonfinanciari.

Al doilea agregat monetar – M2, reprezintă masa monetară definită în sens larg. Aceasta cuprinde, în plus faţă de primul agregat ( M2 – M1), următoarele disponibilităţi semimonetare: depozitele la termen deţinute de public la băncile comerciale, depunerile la casele de economii si împrumut, alte conturi neoperabile prin cecuri.

M1 şi M2 constituie principalele agregate ce caracterizează (ca stoc şi ca flux) masa monetară din economia unei ţări. Primul agregat, M1, evidenţiază, la un moment dat sau într-o anumită perioadă, mărimea mijloacelor reale de plată ale agenţilor economici din afara sistemului bancar, instrumentele monetare respective răspunzând pe deplin calităţii şi facilităţilor atribuite monedei propriu-zise, banilor lichizi. Componentele suplimentare ale lui

M2 (M2 – M1) reprezintă economiile sau disponibilităţile băneşti ale rezidenţilor nonfinanciari gestionate de instituţiile bancar-financiare.

Raporturile de mărime dintre cele două agregate ale masei monetare şi evoluţiile lor în timp, diferă semnificativ de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Modificările în structura lui M2 reflectă consecinţele preferinţelor publicului pentru lichiditate (bani lichizi) sau pentru economisirea mijloacelor băneşti pe care le deţine. Astfel, dacă cei 1.000 lei sunt transferaţi din contul operabil prin cecuri, într-un cont de economii la bancă (depozit, la termen), M1 se va reduce cu suma respectivă, dar M2 va rămâne neschimbat, deoarece acest agregat monetar include tot ce cuprinde M1. Suma de 1.000 lei pe care o posedă persoana respectivă contribuie deci, în aceeaşi măsură, la totalul lui M2, indiferent dacă acest activ este deţinut sub formă de numerar, într-un cont operabil prin cecuri sau dacă se află într-un cont de economii la bancă. Ca urmare,ritmurile de creştere al lui M1 şi M2 vor fi influentate de inclinatia publicului de a retine mai mult din activele sale sub forma de bani lichizi sau de a retine mai mult conturi de economii.

În teoria şi practica monetară sunt analizate şi agregate monetare cu o sferă mai largă, reprezentate prin M3 şi L. M3 cuprinde în plus faţă de M2: bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, depunerile de valoare mare sau pe termen lung. De exemplu, în ţara noastră, M3 este determinat adăugând la M2: bonurile de tezaur, disponibilităţile bugetului de stat, soldul bugetului, disponibilităţile deţinute de asigurările sociale, fondul pentru pensia suplimentară ş.a.

Agregatul monetar, L, caracterizează cea mai largă structură a masei monetare, incluzând, în plus faţă de M3, titlurile de valoare emise de agenţii economici nonfinanciari şi alte plasamente neoperabile ale acestora.

Problema cantităţii de bani în circulaţie. Ecuaţia cantitativă a schimbului.

Problema cantităţii de bani în circulaţie a fost amplu dezbătută în literatura de specialitate. Modul ei de abordare şi soluţionare s-a aflat în dependenţă de forma predominantă a banilor în circulaţie.

Astfel, în condiţiile când circulaţia monetară era limitată la metalele preţioase sau la semnele băneşti liber convertibile în aur, ecuaţia cantitativă a schimbului a fost abordată prin prisma teoriei metaliste a cantităţii de bani în circulaţie. Potrivit acestei teorii, mărimea preţurilor mărfurilor depinde de cantitatea şi valoarea metalului preţios, pe de o parte, şi de volumul tranzacţiilor cu bunuri, pe de altă parte.Astfel, valoarea banilor se detaşa de preţul mărfurilor pe care le măsura. Odată cu trecerea definitivă la exprimarea preţurilor doar în monedă, s-a impus teoria cantitativă a banilor. În termenii cei mai generali, această teorie evidenţiază relaţia dintre cantitatea de semne băneşti în circulaţie, pe de o parte, nivelul general şi dinamica preţurilor, pe de altă parte. Analizand relaţia dintre preturi şi monedă, economistul american, Irving Fisher, a exprimat-o prin următoarea ecuaţie care îi poartă numele:

MV = PT, în care

M = cantitatea de monedă existentă în medie într-un interval de timp;

V = viteza de circulaţie a monedei;

P = nivelul preţurilor;

T = volumul tranzacţiilor.

Din ecuaţia cantitativă a schimbului rezultă că masa monetară în circulaţie se află în raport direct proporţional cu volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă

(produsul dintre T şi P) şi invers proporţional cu viteza de circulaţie a monedei (V). În consecinţă, la acest nivel de analiză, formula masei monetare în circulaţie este următoarea:

M = TP/V

Teoria cantitativă a banilor a fost supusă, încă de la început, unei analize critice. Astfel, o serie de economişti au atras atenţia că relaţia de schimb nu poate fi explicată doar pe baza luării în considerare a influenţei dintr-un singur sens, acela dinspre monedă spre preturi, precum şi a faptului că nu se poate identifica cantitatea de bani disponibilă cu cea efectiv cheltuită. S-au pus astfel bazele aşa-numitei teorii calitative a banilor, prin care se introduceau unele elemente subiective în analiza relaţiei preţ-monedă. In general, variaţia preţurilor nu este pusă în dependenţă cu masa monetară, ci mai ales cu acele disponibilităţi băneşti care sunt considerate de către deţinătorii lor ca venituri ce pot fi cheltuite în perioada dată. Ecuaţia cantitativă a schimbului cuprinde deci şi unele elemente ce ţin de comportamentul deţinătorilor de mijloace băneşti, care decid asupra modului şi momentului utilizării banilor de care dispun.

In ultimele decenii, eforturile economiştilor au fost îndreptate spre analiza şi explicarea complexă a cantităţii de bani în circulaţie.Astfel s-a elaborat o teorie integratoare şi dinamică despre bani şi rolul lor în economia de piaţă. Unul dintre cei mai cunoscuţi monetarişti contemporani, economistul america, Milton Friedman, arată că mişcarea preţurilor şi evoluţia veniturilor băneşti nominale sunt provocate de variaţiile cererii şi ofertei de monedă şi sunt importante, nu numai intelegerea nivelului si dinamicii mărimilor nominale, dar si a celor reale privite dintr-o perspectivă mai îndelungată. In acest sens, el introduce noţiunea de putere de cumpărare a monedei,care provine din compararea, nu întotdeauna conştientă, între mărimile disponibile cuvenite şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro-băneşti. Valoarea banilor (puterea de cumpărare a unei unităţi monetare) depinde de modalităţile de emisiune a banilor, de structurile masei monetare şi mecanismele ei, de volumul tranzacţiilor economice şi de evoluţia acestuia, respectiv de toţi factorii care influenţează oferta şi cererea pe piaţa monetară.

Puterea de cumpărare a banilor constituie cantitatea de bunuri materiale şi servicii ce poate fi cumpărată cu o unitate monetară. Ea depinde de nivelul mediu al preţurilor. Dacă indicele preţurilor creşte, cantitatea de bunuri ce poate fi şi cumpărată cu o unitate monetară se reduce. Puterea de cumpărare este egală cu raportul dintre 1 şi indicele preţurilor (1/ Ip) .

Cererea pentru monedă reprezintă cantitatea de bani pe care agenţii economici şi populaţia intenţionează să o deţină. Cererea totală de bani este o cerere agregată care rezultă din deciziile tuturor participanţilor la viaţa economică. Mărimea cererii de monedă în economie depinde de utilitatea acesteia, exprimată prin facilităţile pe care le pot asigura disponibilităţile băneşti(se refera la rolul de mijlocitor al monedei in schimbul de marfuri), respectiv de funcţiile îndeplinite de bani. În consecinţă, cererea de monedă şi cererea pentru fiecare agregat monetar sunt condiţionate de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi. Piaţa monetară se referă,în esenţă, la cererea de monedă propriu-zisă (de bani lichizi), care determină masa monetară în circulaţie sub forma numerarului şi a monedei scripturale.

Cererea de monedă depinde de volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.

a) ea se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor calculat prin potenţarea volumului fizic al bunurilor şi serviciilor care au făcut obiectul vânzării - cumpărării cu preţurile şi tarifele corespunzătoare;

b) se află totodată în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a banilor, respectiv cu numărul mediu de acte de vânzare - cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară în unitatea de timp;

c) invers proportionala cu amploarea creditului de consum, de raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă;

d) si invers proportinala cu inclinaţia agenţilor economici spre lichiditate, explicată de J.M. Keynes prin mai multe mobiluri: mobilulul tranzacţiilor - stă la baza cererii de bani pentru efectuarea schimburilor curente, personale şi de afaceri; mobilul afacerilor - păstrarea unui volum de bani în aşteptarea unor plasamente mai avantajoase în perspectivă; mobilul prudenţei - dorinţa agenţilor economici de a fi pregătiţi pentru a face faţă unor situaţii neprevăzute, care nu pot fi rezolvate decât prin cheltuirea unor sume băneşti;mobilul speculaţiei-bazat pe banii lichizi ca activ financiar superior faţă de diferite titluri de valoare, ceea ce îi determină pe posesorii de economii să le posede îndeosebi într-un asemenea activ.

Pe această bază, J. M. Keynes a explicat o funcţie a cererii de monedă (L) formată din două componente:

Lt care se referă la mobilul venitului, afacerilor şi prudenţei. Aceasta variază, de regulă, o dată cu modificarea venitului (Y) şi se află într-o mică măsură sub influenţa ratei dobânzii;

Ls care reprezintă cererea de monedă în scopuri speculative.Mărimea ei depinde de rata dobânzii, aflându-se într-un raport invers proporţional cu aceasta, potrivit relaţiilor:

Lt = Lt (Y), unde Lt > 0 şi Ls = Ls ( r ), unde Ls < 0;

Simbolul "L" provine de la lichiditate, în sensul mijloacelor băneşti aflate în circulaţie.

Relaţia Lt = Lt (Y), unde Lt > 0 (corelaţie pozitivă), prezintă cererea pentru tranzacţii şi prevedere, în funcţie de nivelul venitului (Y). Cu cât nivelul veniturilor este mai mare, cu atât această cerere de bani creşte.

Relaţia Ls = Ls ( r ), unde Ls < 0 (corelaţie negativă),reflectă cererea speculativă pentru bani care este invers proporţională cu rata dobânzii:când rata dobânzii este mare, cererea speculativă pentru bani este mică şi invers, când rata dobânzii ( r ) este scăzută, cererea speculativă este mare.

Cererea totală pentru bani ( L ) va fi formată din cererea de bani pentru tranzacţii plus cererea speculativă pentru bani, potrivit relaţiei:

L = Lt + Ls

Deoarece cererea de bani pentru tranzacţii (Lt) nu depinde de rata dobânzii, ea apare în grafic ca o sumă fixă:

- ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ca produs între masa monetară (M) şi viteza de rotaţie a banilor (V);

- ca stoc, reprezintă ansamblul mijloacelor băneşti care există la un moment dat în economia naţională.

Oferta de monedă se manifestă efectiv atunci când moneda părăseşte depozitele băncilor şi încetează când banii revin în sistemul bancar.

Componentele masei monetare sunt puse în circulaţie, ca ofertă de monedă, de catre banca centrala sau de emisiune si de bancile comerciale.

Banca Centrală - prin alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului, respectiv acoperirea deficitului bugetar. Ea modifică totodată masa monetară în funcţie de nevoile de valută, sporind masa monetară atunci când cumpără devize străine obţinute prin exporturile efectuate de agenţii economici. În plus, banca de emisiune oferă bani băncilor comerciale pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile (refinanţare).

Băncile comerciale oferă monedă scripturală prin acordare de credite agenţilor economici. Sumele împrumutate se reîntorc în sistemul băncilor comerciale sub formă de depuneri. Totodată, fiecare bancă comercială îşi constituie o cotă obligatorie de rezervă (r)

prin aplicarea unei cote procentuale, stabilite de Banca Centrală, la depozitul iniţial. Creşterea ofertei monetare se realizează prin “multiplicatorul creditului” calculat ca raport între creşterea depozitelor şi cota obligatorie de rezervă.

Oferta de bani este în mod necesar controlată şi reglată de stat, realizându-se printr-o serie de pârghii, cele mai importante fiind:

a) modificarea cotei rezervelor obligatorii, în raport cu obiectivele urmărite, procedându-se la sporirea sau diminuarea potenţialului băncilor comerciale de a crea bani prin creditare. Nivelul acestor rezerve este stabilit de Banca Centrală şi dacă se urmăreşte restrângerea capacităţii de creditare, se va proceda la sporirea cotelor obligatorii de rezervă.

b) modificarea taxei oficiale a scontului (taxei de reescont). Pentru sumele împrumutate de băncile comerciale, Banca Centrală fixează rata oficială a scontului în raport cu obiectivele politicii monetare. Reducerea ei va încuraja băncile comerciale să se împrumute de la Banca Centrală, ceea ce va conduce, în final, la sporirea capacităţii de creditare şi, pe această bază,la creşterea ofertei monetare.

c) vânzarea şi cumpărarea de obligaţiuni care modifică oferta monetară. În cazul în care se decide o emisiune de obligaţiuni care se va vinde pe piaţă, oferta monetară se reduce,iar pentru cumpararea de obligaţiuni, oferta monetara sporeste.

Echilibrul pietei monetare este stabilit atunci cand, la un anumit nivel al ratei dobanzii, cantitatea de monedă oferită este egală cu cea cerută. Punctul de intersecţie (E), dintre curba cererii de monedă (CM) şi curba ofertei de monedă (OM), arată că echilibrul pe piaţa monetară se realizează la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’e) şi la o anumită mărime a masei monetare în circulaţie (Me).

Daca cererea de moneda scade atunci scad atat cantitatea de moneda cat si rata dobanzii.Scăderea cererii de monedă are ca efect atât scăderea cantităţii de monedă, cât şi a ratei dobânzii.

Creşterea ofertei de monedă va avea ca efect scăderea ratei dobânzii şi creşterea masei monetare. Surplusul de monedă va putea fi absorbit numai dacă scade rata dobânzii, aceasta stimulând cererea de monedă.

Scăderea ofertei de monedă (de la M01 la M02) determină sporirea ratei dobânzii şi diminuarea cantităţii de monedă.

Creşterea cererii de monedă de la Mc1 la Mc2 are ca efect sporirea atât a cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi a ratei dobânzii.

Acest proces de intercondiţionare şi ajustare reciprocă în relaţia cerere-ofertă, are loc în condiţiile specificului pieţei monetare: este o piaţă omogenă prin natura tranzacţiilor, dar de tip oligopol. Rata dobânzii se caracterizează printr-o anumită rigiditate: o bancă comercială nu poate cobori rata dobânzii pentru a mări volumul creditelor acordate decât dacă reduce şi rata dobânzii pentru depozite. Acest comportament al băncilor poate duce însă la pierderea unor clienţi, care se vor reorienta spre băncile care oferă dobânzi mai ridicate pentru depuneri.

Capitol 6. PIAŢA MUNCII ŞI ŞOMAJUL

Piaţa muncii constituie principala piaţă de factori, întrucât munca este singurul factor de producţie activ al cărui rol dinamizator se întemeiază pe autoorganizare.

De aceea, prezintă o mare importanţă analiza celor mai semnificative aspecte care privesc mecanismele pieţei muncii, legate de fluxurile economice, ce caracterizează mişcarea forţei de muncă, problemele ocupării şi şomajului, negocierile dintre partenerii sociali (sindicate, guvern, patronat) referitoare la condiţiile de muncă şi remunerare, precum şi cele legate de politicile macrosociale de combatere a şomajului şi de acordare a protecţiei sociale.

Ca principală piaţă de factori de producţie, piaţa muncii „reprezintă spaţiul economic în care tranzacţionează în mod liber utilizatorii de muncă (deţinătorii de capital)în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, spaţiu în care, prin mecanismul preţului muncii, al concurenţei libere între agenţii economici, al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea şi oferta de muncă”.

Această piaţă se circumscrie regulilor jocului economic ce guvernează pieţele de factori. Datorită subiectivismului său, generat de comportamentul agenţilor economici posesori ai forţei de muncă, ea dobândeşte unele conotaţii sui-generis.

Acest fapt imprimă anumite particularităţi tranzacţiilor legate de muncă, spre deosebire de tranzacţiile generate de ceilalţi factori de producţie.

1. Munca nu poate fi vândută sau cumpărată decât închiriind forţa de muncă a proprietarului.

2. Contractul de angajare a forţei de muncă este strict determinat de anumite reglementări legislative interdictive: cumpărătorul nu dispune total de „marfa” sa; el nu o poate utiliza decât pentru prestarea activităţilor specificate în contract şi în limita timpului de muncă convenit.

3. Deţinătorii de forţă de muncă au mai puţine posibilităţi de utilizare alternativă a proprietăţii lor: recreere, munca în propria gospodărie, dar ei se pot sustrage pieţei cu o parte din acest potenţial pentru anumite perioade de timp.

4. Tranzacţiile cu forţa de muncă sunt legate de criteriile de preferenţialitate ale posesorilor acestei „mărfi”, înzestrarea nativă, educaţia, orientarea profesională, stilul de viaţă, modelul cultural, motivaţiile valorice.

5. Munca este singurul factor de producţie cu autoorganizare.

6. Posesorii forţei de muncă se constituie în sindicate cu scopul de a influenţa condiţiile tranzacţiilor pe piaţa muncii:

• sindicatele, reprezentând munca organizată, negociază direct conţinutul normativ al instituţiilor pieţei muncii: condiţiile de muncă; nivelul salarizării; durata timpului de lucru; criteriile de promovare şi participare; clauzele disponibilizării (concedierii); garantarea protecţiei sociale; dreptul legal la grevă (protest).;

• sindicatele pot utiliza o strategie de monopol, monopson sau oligopol ori pot recurge prin forţa lor socială la tactica de intimidare a partenerilor;

• sindicatele pot induce numeroase abateri de la regulile pieţei, ceea ce deformează modelul raţional de comportament economic pe piaţa muncii.

7. Comportamentul posesorilor de forţă de muncă se află sub incidenţa unei inerţialităţi sporite, deoarece: calificarea profesională şi specializarea forţei de muncă nu pot fi modificate brusc; mobilitatea teritorială este limitată de numeroşi factori de risc obiectivi şi subiectivi: familie, habitat, mediul socioeconomic şi cultural, pierderea câştigului curent între două slujbe, cheltuieli de transport şi instalare.

Formarea şi dezvoltarea pieţei muncii are o dublă determinare: (a) economico-demografică şi (b) cultural-instituţională, care se intercondiţionează şi se influenţează reciproc.

La rândul lor, fiecare dintre aceste tipuri de cauzalitate, acţionând simultan asupra fenomenelor de echilibru sau dezechilibru ale pieţei muncii, înregistrează evoluţii diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.

Cauzalitatea economică generează nevoia de muncă în toate sistemele de civilizaţie cunoscute în istorie, dar, din punctul de vedere al pieţei muncii, acesta nu se identifică cu cererea de muncă. Am putea spune că, în timp ce nevoia de muncă, într-un spaţiu economic dat şi într-un orizont de timp definit, reflectă necesarul virtual al volumului total de muncă, cererea de muncă reflectă necesarul real, condiţionat de efectivitatea locurilor de muncă, în funcţie de care tranzacţiile de schimb dintre purtătorii cererii şi ai ofertei de mână de lucru devin practic operabile. Spre deosebire de cerere, oferta de muncă reprezintă potenţialul de muncă latent, existent în societate la un moment dat, respectiv volumul total de muncă pe care populaţia aptă disponibilă îl poate presta în condiţii salariale.

Condiţia salarială este hotărâtoare atât pentru definirea cererii, cât şi pentru definirea ofertei de muncă. Tocmai de aceea, nevoia de muncă neremunerată, vizând, de pildă, atragerea de personal voluntar pentru prestarea anumitor servicii în beneficiul unor organizaţii umanitare, al unor colectivităţi locale sau al unor organizaţii nonguvernamentale cu scop caritabil (nonprofit), nu intră în calculul determinării cererii de muncă. De asemenea, populaţia aptă disponibilă, ce stă la baza formării ofertei de muncă în termeni de piaţă, nu cuprinde: persoanele casnice care prestează muncă în gospodăria proprie (de regulă femei), persoanele încorporate în satisfacerea serviciului militar (de regulă, bărbaţi), tinerii care, deşi au îndeplinit vârsta activă de intrare pe piaţa muncii, se află în perioada de instruire, frecventând cursurile de zi ale diferitelor forme şi instituţii de şcolarizare, alte persoane apte de muncă, de vârstă activă, care, din diverse motive, nu doresc să se angajeze sau care desfăşoară activităţi neremunerate.

Cererea şi oferta de muncă sunt, deopotrivă, prin conţinut şi formă de manifestare, categorii economice şi mărimi economice dinamice, aşa cum, de altfel, sunt şi valorile de aşteptare ale indivizilor şi societăţilor. Ele se modifică de la o generaţie la alta, sub incidenţa progresului cultural şi instituţional, dobândite de fiecare sistem şi nu în ultimul rând, ca urmare a rangurilor de prioritate pe care acesta este în masură să le atribuie nevoii de educaţie în cadrul ierarhiei nevoilor sale sociale.

În ceea ce priveşte politicile macrosociale de gestiune a pieţei muncii, fără a neglija rolul şi funcţiile social-economice ale proceselor demografice, ele sunt focalizate, preponderent, pe dinamica structurii populaţiei, distribuită pe grupe de vârstă, sexe, medii (rural, urban), grupe de ocupaţii, ramuri de activităţi ale economiei naţionale, fiind interesate de statutul profesional al populaţiei ocupate (salariat, patron, lucrător pe cont propriu.), de numărul şi compoziţia gospodăriilor după numărul total al persoanelor, ponderea persoanelor active şi inactive, cea a şomerilor. Aceasta, deoarece măsurarea şi prognozarea acestor mărimi statistice permit determinarea mişcării fluxurilor fizice şi economice ce caracterizează alcătuirea dispozitivelor de intrare şi ieşire în raport cu piaţa educaţiei şi piaţa muncii, precum şi legătura lor funcţională de flexibilizare structurală reciprocă. De asemenea, pe baza evaluării cantitative şi calitative, referitoare la modificările ce au loc în formarea şi ocuparea forţei de muncă, pot fi deduse presiunile cu care piaţa muncii se confruntă direct, atât la intrare (angajare, reangajare), cât şi la ieşire (concediere, pensionare).

Din punctul de vedere al teoriei economice, ca şi din cel al analizei empirice a pieţei muncii populaţia activă sau populaţia disponibilă pentru muncă este formată din totalitatea persoanelor care exercită o activitate remunerată (în sens profesional) sau care se află în căutarea unui loc de muncă, în condiţii salariale. Această categorie a populaţiei constituie resursele de forţă de muncă ale unei ţări şi se manifestă direct pe piaţa muncii ca ofertă de muncă. Populaţia ocupată sau populaţia efectiv activă este compusă din totalul persoanelor

salariate, inclusiv cel al persoanelor care lucrează pe cont propriu ca liberi profesionişti, cel al persoanelor care lucrează în asociaţii lucrative de tip familial sau care prestează activităţi lucrative ca auxiliari familiali, precum şi din totalul personalului angajat al unor asociaţii lucrative de tip cooperatist, de pildă, în agricultură, prestări de servicii. Această categorie a populaţiei constituie cererea de muncă satisfăcută la un moment dat.

Confruntarea dintre cererea şi oferta de muncă în spaţiul pieţei se desfăşoară, concomitent, în mai multe planuri a căror stratificare rezidă, de fapt, în conotaţiile sui generis pe care subiectivismul comportamental al acestei pieţe le ataşează funcţionării ei în plan structural, în raport cu direcţiile care polarizează mecanismele pieţelor reale, în general: (a) omogenitate versus eterogenitate; (b) libertate versus reglementare; (c) segmentare versus integrare; (d) mobilitate (elasticitate) versus rigiditate.

În mod tradiţional, teoria economică şi deopotrivă, analizele empirice pe care se întemeiază proiectarea modelelor de gestiune a pieţei muncii se ocupă, cu precădere, de acele aspecte care influenţează direct relaţia cerere-ofertă de mână de lucru, considerându-le ca un dat, adică abordându-le aşa cum apar ele din situaţiile statistice, menite să le localizeze spaţial şi temporal, şi anume: anvergura sau deschiderea pieţelor forţei de muncă; segmentarea socio-profesională şi teritorială; natura concurenţei şi dimensiunile firmelor; orizontul de timp; formalităţile şi reglementările instituţionale legate de angajare şi disponibilizare; costurile de informaţie ale angajării, evaluate fie din perspectiva firmelor, fie din perspectiva persoanelor care concurează pentru ocuparea unei slujbe. Aceste aspecte de natură economică se impun a fi coroborate cu cele de ordin social-politic, instituţional şi cultural-educaţional.

a) Anvergura sau deschiderea pieţelor muncii se instituie, cel mai adesea, sub incidenţa segmentării socio-profesionale şi teritoriale a cererii şi a ofertei de mână de lucru, în strânsă conexiune cu natura concurenţei şi dimensiunile firmelor. Ceea ce face ca unele pieţe ale forţei de muncă să aibă un caracter local, de exemplu, cererea şi oferta de funcţionari, de personal sanitar, de muncitori necalificaţi, de tineri angajaţi. În acelaşi timp, alte pieţe ale forţei de muncă dobândesc, prin anvergură şi deschidere socio-profesională o importanţă de interes naţional, care survolează barierele de mobilitate teritorială, de exemplu, cererea şi oferta de ingineri. Numai o mică parte a cererii şi a ofertei de forţă de muncă atinge proporţiile confruntării unor pieţe socio-profesionale internaţionale, de exemplu: piloţii şi echipajele aeronautice şi aerospaţiale, comandorii şi echipajele maritime, cadrele universitare şi medicii de prestigiu, artiştii, sportivii cei mai bine cotaţi în topurile mondiale ş.a.m.d.

b) Segmentarea socio-profesională şi teritorială a pieţelor muncii reprezintă un aspect socio-economic al structurării, destructurării şi restructurării economiilor naţionale, specifice strategiilor dezvoltării statelor lumii în pragul intrării lor în mileniul trei.

c) Natura concurenţei şi dimensiunile firmelor joacă un rol hotărâtor în determinarea cererii de mână de lucru şi respectiv în incitarea sau inhibarea ofertei. Însăşi formarea preţului de echilibru pe piaţa muncii, propriu unui anumit sector de activitate, depinde de tipul de concurenţă predominant în domeniul în cauză şi implicit, de numărul şi mărimea firmelor existente. Aceasta deoarece cererea de muncă este o cerere derivată faţă de cererea de bunuri materiale şi servicii, astfel încât, piaţa muncii se comportă ca un rezonator, ca o cutie de rezonanţă, care captează şi amplifică semnalele economice ce-i sunt transmise prin intermediul pieţei bunurilor de către toate celelalte pieţe concrete. Pe lângă faptul că, indiferent de natura concurenţei, piaţa muncii este influenţată de poziţia şi puterea sindicatelor.

Fiind, prin excelenţă, o piaţă segmentată sub aspect socio-profesional, sectorial, regional şi chiar instituţional, piaţa muncii este o piaţă eterogenă, având în plus, comparativ

cu celelalte pieţe, o rigiditate sporită, marcată de o multitudine de factori care ridică numeroase bariere de mobilitate structurală şi funcţională, diferite în timp şi spaţiu.

d) Orizontul de timp exercită influenţe distincte cantitative şi calitative asupra comportamentului cererii şi ofertei de muncă. Pe termen scurt, cererea de muncă apare ca fiind relativ constantă, întrucât substituirile reciproce dintre muncă şi capital, respectiv modificările în structura, volumul şi modul de combinare a factorilor de producţie, având un caracter parţial, nu sunt suficient de puternice pentru a determina schimbări semnificative referitoare la variaţia locurilor de muncă. Ele devin însă relevante pentru formarea cererii de muncă pe termen lung. Adică atunci când firmele sunt în masură să opereze modificări esenţiale ale valorilor de intrare ce se vor regăsi, graţie creşterii cererii de bunuri şi servicii, în creşterea ofertei de produse destinate pieţei şi implicit în creşterea gradului de ocupare.

În ceea ce priveşte oferta de muncă, pe termen scurt, aceasta manifestă o inerţie sporită ca volum şi structură, gradul ei de flexibilitate (mobilitate) fiind condiţionat, pe de o parte de factori obiectivi, iar pe de altă parte de factori subiectivi. Dintre factorii obiectivi remarcăm, dincolo de rata creşterii demografice, timpul fizic necesar instruirii profesionale sau, după caz, cel al reconversiei calificării, impus de procesele restructurării economice, precum şi incitamentul preţului muncii sau salariului, care acţionează ca rezultat al mecanismelor pieţei.

Incitamentul nivelului salarial joacă un rol hotărâtor în formarea ofertei de muncă, fiind poarta de trecere dintre factorii obiectivi şi subiectivi, fapt care diversifică şi nuanţează nivelul costului de oportunitate al timpului liber de la un individ la altul, precum şi orientarea profesională. Astfel opţiunile personale ale ofertanţilor pentru o profesiune sau alta, de pildă, deşi apar ca fiind foarte strâns legate de vocaţie, ele pot înregistra cu totul alte direcţii de orientare, dacă incitamentul salarial este foarte puternic, uneori, indiferent de condiţiile de muncă specifice unui anumit domeniu de activitate: risc, poluare. Pe termen lung, oferta de muncă devine mai relaxată sub aspectul flexibilităţii (mobilităţii), fie ca urmare a modificărilor structurale ale economiei naţionale, care se regăsesc în obiectivarea reorientărilor ce au loc în cadrul politicilor sociale de pregătire socio-profesională a forţei de muncă şi al politicilor de creştere şi ocupare, fie ca urmare a corecţiilor sau ajustărilor operate de către mecanismele pieţei înseşi.

e) Formalităţile şi reglementările instituţionale ale angajării forţei de muncă variază, practic, în funcţie de statutul şi cerinţele ocupării diferitelor slujbe.

Din punctul de vedere al tranzacţiilor dintre purtătorii cererii şi ai ofertei de forţă de muncă, ocuparea unor locuri de muncă poate fi mai puţin reglementată instituţional, în sensul că angajarea implică doar acordul bilateral firmă-salariat, conform legislaţiei juridice în vigoare. Alte locuri de muncă, însă, pot fi puternic reglementate, sub aspectul angajării. Cele mai multe formalităţi instituţionalizate sunt cerute de ocuparea slujbelor guvernamentale civile şi diplomatice şi cele ale corpurilor militare din anumite domenii: armată, poliţie, securitate, servicii de informaţii şi contrainformaţii.

f) Costurile de informaţie ale angajării se referă, pe de o parte, la cheltuielile monetare ale firmelor de a testa potenţialul de productivitate al viitorilor salariaţi, iar, pe de altă parte la cheltuielile nemonetare ale celor aflaţi în căutarea unei slujbe.

La nivelul firmei (al producătorului, deci), problema costului de informaţie al angajării este similară cu problema costului de oportunitate al alegerii cumpărătorului, cu deosebirea că, în timp ce firma producătoare este interesată să strângă informaţii despre productivitatea potenţială a fiecărui nou angajat, consumatorul este interesat să strângă informaţie despre calitatea şi preţul fiecărui nou produs ce urmează a fi cumpărat. Consumatorii rezolvă această problemă cumpărând produse ale unor mărci renumite, iar producătorii cumpărând prestigiul

sau reputaţia unor şcoli şi universităţi în privinţa pregătirii profesionale a absolvenţilor, în ambele cazuri, opţiunea bazându-se pe încredere, până la proba contrarie.

La nivelul persoanelor care solicită angajarea, costurile de informaţie sunt, preponderent, de natură nemonetară, constând în timpul fizic consumat pentru a cunoaşte oportunităţile şi formalităţile impuse de ocuparea unei slujbe.

Realităţi şi tendinţe pe piaţa muncii

Analizele empirice ale pieţei muncii, întemeiate pe prelucrarea şi interpretarea unui imens stoc de date statistice, referitoare la comportamentul diferitelor variabile ale compunerii acestui spaţiu economic sub aspect structural-funcţional, semnalează anumite adevăruri de necontestat ce caracterizează diagnoza realităţilor şi prognoza tendinţelor pe diferite orizonturi de timp predictibile.

Aproape toate ţările s-au confruntat cu modificări structurale esenţiale în configuraţia fluxurilor forţei de muncă pe sexe, prin creşterea ratei de participare a femeilor pe piaţa muncii, fapt care se regăseşte şi la nivelul economiei româneşti. La originea acestui fenomen stau, fireşte, factorii demografici, care reflectă dinamica structurii populaţiei pe sexe şi mişcarea naturală a populaţiei.

Este, totodată, important să subliniem faptul că, factorilor demografici li se adaugă o multitudine de factori social-economici, cultural-educaţionali, familiali. dintre cei mai diverşi, cum ar fi: emanciparea şi dorinţa femeilor de a se realiza pe plan profesional; creşterea numărului de divorţuri, care le obligă să-şi găsească o slujbă, concomitent cu reducerea numărului căsătoriilor; costul de oportunitate foarte mic al muncii în gospodăria familială, comparativ cu mărimea câştigului realizat din munca salariată.

În legatură cu fenomenul creşterii ratei de participare a femeilor în constituirea ofertei de muncă, explicaţiile şi argumentele se împart în două categorii. Din punctul de vedere sociologic şi psihosocial, explicaţiile insistă pe modificările ce au loc în distribuirea rolurilor sociale între bărbaţi şi femei (teoria rolurilor), sau pe alte cauze subadiacente, cum ar fi: (a) dispariţia familiei tradiţionale alcătuită din mai multe paliere biologice, atât prin autonomizarea noilor paliere (ca urmare a mariajului), cât şi prin desprinderea de familie a tinerilor (ca urmare a dobândirii unei calificări profesionale şi deţinerii unei slujbe); (b) celibatul; (c) divorţialitatea. Explicaţiile economice, făcând, oarecum, abstracţie de aceste aspecte, în sensul de a le considera un dat social, sunt focalizate, în principal, pe următoarele cauze care acţionează ca incitament al intrării femeilor pe piaţa muncii: (a) costul de oportunitate al muncii prestate de către femei în cadrul „producţiei casnice neremunerate” este mult mai mic decât preţul pieţei pentru acest tip de activitate (salariul de menajeră), iar acesta este, la rândul său, mult mai mic faţă de salariul de echilibru al celorlalte activităţi profesionale; (b) creşterea salariilor femeilor şi dispariţia treptată a ecartului dintre nivelurile de salarizare acordate bărbaţilor pentru activităţi echivalente; (c) creşterea numărului de slujbe parţiale sau temporare, îndeosebi în sfera serviciilor (sectorul terţiar) şi în comerţ, care se adresează, preponderent, femeilor; (d) dezvoltarea de-a lungul timpului a unor categorii ocupaţionale, socio-profesionale din anumite domenii, ramuri, subramuri ale economiei naţionale: învăţământ, sănătate şi asistenţă socială, activităţi financiar-bancare, comerţ, turism, hoteluri şi restaurante., care a polarizat formarea şi ocuparea forţei de muncă feminine. Acest fenomen, deşi înregistrează, prin amploare, persistenţă şi consecinţe, valori diferite de la o ţară la alta şi de la un interval istoric la altul, este prezent, sub variate forme de manifestare, în cadrul oricărui areal naţional al pieţei forţei de muncă, fiind un constituent structural al acestui spaţiu economic, aflat sub impactul evoluţiei diviziunii sociale a muncii (inter)ramuri şi (intra)ramuri. Astfel, structura pe sexe a populaţiei ocupate în economia

României este marcată de diferenţierea (segmentarea) pe ramuri şi subramuri economice a pieţei muncii, ponderea femeilor depăşind pe cea a bărbaţilor în comerţ, sănătate, învăţământ, hoteluri şi restaurante, activităţi bancare şi financiare, precum şi în serviciile de poştă şi telecomunicaţii.

Detaliind analiza structurii pe sexe a populaţiei ocupate în diferite activităţi ale economiei naţionale, din perspectiva distribuţiei pe categorii de vârstă, posibilităţile de interpretare ale mişcării fluxurilor pe piaţa muncii dobândesc noi valenţe economice, întrucât acestea sunt, pe de o parte, rezultatul politicilor de formare profesională a forţei de muncă, iar pe de altă parte, rezultatul modificărilor tehnice şi tehnologice ale aparatului productiv, în domeniul de referinţă.

Studiile empirice care se ocupă cu analiza alcătuirii, succesiunii şi dinamicii dispozitivelor de vârstă ale vieţii active, în cadrul structurii populaţiei ocupate şi, într-un sens mai larg, în cadrul relaţiilor acestora cu piaţa forţei de muncă, semnalează, de asemenea că, dincolo de distribuţia pe sexe, caracterizată de ofensiva forţei de muncă feminine, pieţele muncii din Europa, ca şi cele din SUA şi Japonia se confruntă cu o remaniere în profunzime, dacă nu chiar cu un abandon, al modelului ternar de parcurgere a ciclurilor de viaţă. Potrivit acestuia, vârstele ar trebui parcurse în trei timpi succesivi, fiecare, având, în accepţiunea acordului sau pactului social dintre generaţii, funcţii bine delimitate: (1) tinerii se formează; (2) adulţii muncesc; (3) bătrânii au dreptul la odihnă.

Între dispozitivele de intrare şi ieşire se produce cel mai dramatic fenomen social al pieţei muncii, legat de lipsa instrumentării unei corelaţii structurale şi funcţionale între piaţa educaţiei şi piaţa muncii, în sensul unei flexibilizări reciproce (prin sistemele de perfecţionare şi reactualizare a cunoştinţelor profesionale), dar mai ales legat de carieră şi promovare. Astfel, în politica firmelor privind forţa de muncă (angajare, instruire, promovare), persoanele care au depăşit vârsta de 45 de ani sunt, de regulă, considerate prea bătrâne pentru a mai fi promovate sau pentru a mai beneficia de o investiţie în pregătire, succesul în cariera profesională trebuind, deci, să aibă loc până în 40 - 45 de ani. Tocmai datorită acestei competiţii dure, patronii sunt interesaţi să recruteze, cu precădere, tineri bine instruiţi, ştiut fiind că miza realizării carierei în profesiune, într-un termen relativ scurt, îi va face să se „livreze” total în slujba prosperării firmelor.

În ceea ce priveşte salariaţii care au depăşit vârsta de 55 de ani, aceştia încep să fie percepuţi, în cadrul managementului organizaţional al firmelor, mai degrabă, drept un „balast”, decât o resursă profitabilă. Continuarea carierei şi rămânerea în slujbă, fiindu-le, frecvent, închise, singura lor şansă pare să fie pensionarea înainte de termen, fapt pe care legislaţiile naţionale îl acceptă cu destulă largheţe. Pe de altă parte, apar numeroase semne de întrebare, din perspectiva fenomenului obiectiv al îmbătrânirii demografice, cu care se confruntă toate economiile de piaţă dezvoltate, şi nu numai.

În acest context, instituţiile pieţei educaţiei şi pieţei muncii, cu întregul lor eşafodaj de politici sociale, vor trebui revizuite de o aşa manieră, încât toate aspectele controversate referitoare la managementul resurselor umane, de la politicile macrosociale de gestiune a pieţei muncii până la politicile de gestiune a forţei de muncă la nivel microeconomic, să-şi redirecţioneze obiectivele şi instrumentele.

În realitate, amploarea şomajului este mai mare, statisticile neluând în calcul numărul şomerilor cărora le-a expirat termenul pentru acordarea ajutorului de şomaj şi alocaţiei de sprijin şi care nu şi-au găsit, încă, un loc de muncă.

Judecând după datele statistice care descriu principalele direcţii ale evoluţiei pieţei muncii în economia de tranziţie, şi anume: (a) scăderea efectivului de salariaţi; (b) persistenţa şomajului; (c) creşterea numărului de pensionari; (d) insuficienta capacitate a sectorului privat de absorbţie a forţei de muncă disponibilizate şi, implicit, de contribuţie la formarea

fondurilor de asigurări sociale, se poate lesne constata continua accentuare a erodării financiare a raportului de susţinere, în condiţiile accelerării reformei economice. Astfel, potrivit unor analize mai recente efectivul de salariaţi din economie s-a redus, în decursul anului 1997, cu circa 500 mii persoane, îndeosebi în semestrul II, o dată cu disponibilizările de personal determinate de restructurarea sau lichidarea unor societăţi comerciale şi regii autonome. Spre deosebire de anii anteriori, ajustarea forţei de muncă s-a realizat, în principal, ca rezultat al unui proces de management macro şi nu microeconomic, ale cărui consecinţe în plan social au fost atenuate prin acordarea de plăţi compensatorii şi asigurarea de facilităţi celor disponibilizaţi pentru întreprinderea unor activităţi private. Reducerea numărului de salariaţi s-a caracterizat atât prin amploarea fenomenului (care a afectat circa 5 % din populaţia civilă activă), cât şi prin manifestarea sa ca tendinţă aproape permanentă, inclusiv în perioadele favorabile activităţii sezoniere.

Scăderea numărului de salariaţi din economie nu a determinat creşterea în egală măsură a şomajului, fie datorită ieşirii de pe piaţa forţei de muncă a unor categorii de persoane, în general cele vârstnice, fie datorită angajării altora în activităţi private, modificându-şi statutul socio-profesional.

Creşterea numărului de pensionari din sistemul asigurărilor de stat, ca şi a celor cuprinşi în alte categorii de asigurări sociale, grevează asupra bugetului asigurărilor publice, deşi nivelul pensiei medii lunare ce revine pe o persoană este, potrivit studiilor de specialitate, alarmant de neacoperitor, în raport cu oricare scenariu de buget, apreciat la cotele minimale ale standardului decent de viaţă.

Urmărind datele referitoare la evoluţia cuantumului pensiilor în anii tranziţiei la economia de piaţă se impune a semnala că, pe lângă eroziunea raportului de susţinere, se produce un fenomen general de evicţiune a surselor de finanţare, concomitent cu o sărăcire generală a bugetului persoanelor care trăiesc din pensiile de asigurări sociale şi, implicit, o evicţiune generală a bugetului menajelor.

În acest context, se pune evident, următoarea întrebare: „Până la ce nivel de impozitare (salarială) va fi dispusă, în principiu, macrodecizia guvernamentală (axată pe protecţie socială) să apese pe pedala fiscalităţii în următorii 2 - 3 ani ai reformelor economice, dat fiind faptul că această povară este, deja, greu de suportat, îndeosebi de către cei ale căror venituri sunt legate de bugetul de stat ?”

Minimul de trai decent reflectă cheltuielile minime necesare pentru satisfacerea trebuinţelor minime de consum la un nivel decent, indispensabile asigurării reproducţiei şi funcţionării forţei de muncă;

Minimul de supravieţuire este ajustat la posibilităţile stadiului actual de dezvoltare a societăţii de tranziţie, determinat de nivelul de manifestare a crizei economiei naţionale, reflectând (prin intermediul alunecării dinamicii negative a PIB), incapacitatea economiei naţionale de acoperire a cererii solvabile a populaţiei cu bunuri şi servicii de consum.

Ocuparea şi şomajul

Spre deosebire de teoriile economice care se dovedesc, uneori, neacoperitoare în raport cu realitatea economică devenită tot mai complexă, macropoliticile actuale reflectă extrem de percutant schimbările care s-au produs în ultimele patru decenii în alcătuirea şi funcţionarea mecanismelor interne ale economiilor naţionale, ca şi în relaţiile acestora cu mediul extern.

La nivel macroeconomic, prefacerile de profunzime ale macrodeciziei guvernamentale de creştere şi ocupare rezidă în faptul că o serie de variabile macroeconomice nu mai pot fi controlate în mod eficient din interiorul sistemului: moneda şi cursul de schimb; creditul şi dobânda; preţurile materiilor prime, combustibililor şi energiei, petrolului îndeosebi, inflaţia; cotaţiile bursiere; exporturile de capital care migrează pe pieţe mai atractive; importurile de bunuri de consum din spaţiile economice care practică preţuri mai mici.

Într-o lume interdependentă, aflată în continuă mişcare şi transformare, guvernele se află sub incidenţa unor cote sporite de risc şi incertitudine cu privire la demersul lor acţional asupra economiei. Şi aceasta deoarece ele nu mai pot controla propagarea efectelor de agregare, activate de aplicarea diverselor instrumente de ajustare macroeconomică, decât cu costuri sociale foarte mari; ceea ce grevează, în lanţ, asupra deficitului bugetar, datoriei publice interne şi externe şi, în ultimă instanţă, asupra fiscalităţii, reducând, astfel, ratele de economisire şi investiţii, iar, în replică, determinând creşterea dobânzilor şi pierderea masivă a locurilor de muncă.

Interconectarea mondială a reţelelor financiar-bancare şi bursiere, ca şi întrepătrunderea fluxurilor economice mondiale în termeni fizici, valutari şi monetari, prin intermediul comerţului exterior, mişcărilor de capital şi speculaţiilor în cadrul tranzacţiilor cu monedă, au transformat canalele externe ce leagă economiile naţionale, în adevărate vase comunicante la scară globală. Ca atare, economiile naţionale îşi transmit, direct, propriile lor distorsiuni şi dezechilibre într-un mod imperfect şi imprevizibil, făcând ca mediul economic extern al afacerilor să devină un colector de tensiuni economice; pe care, la rândul său, acesta le retransmite economiilor naţionale, tot atât de imperfect şi imprevizibil, prin mecanismele pieţei mondiale. În acest context, stabilitatea economică reclamă practicarea unor politici macroeconomice flexibile, în măsură să gestioneze corect abaterile de la nivelul anticipat al „fluctuaţiilor controlate” şi să absoarbă şocurile provocate de dezechilibrele structurale şi conjuncturale dintre cererea agregată (însumând volumul economiilor, impozitele şi investiţiile totale) şi oferta agregată (însumând investiţiile private şi cheltuielile guvernamentale). Potrivit modelului de analiză bazat pe curba IS-LM, care evidenţiază, simultan tipul de echilibru pe piaţa bunurilor (curba IS: investment-saving) şi cel existent pe piaţa monetară (curba LM: liquidity-money), pot fi identificate mecanismele de transmisie a efectelor de agregare pe piaţa muncii (ca piaţă derivată) vizând variaţia nivelului ocupării forţei de muncă şi formarea salariului de echilibru, sub impactul diferitelor constrângeri de tip keynesian sau al celor generate de anumite politici monetar-financiare şi valutare mai restrictive sau mai relaxate. Totodată, acest model poate fi extins şi la analiza altor fenomene economice agregate vizând: inerţialitatea, pragurile economice, efectele economice perverse, raportul echilibru-dezechilibru, fiabilitatea generală a sistemului şi cea a pieţelor concrete, fluctuaţiile structurale şi conjuncturale, tactul (măsura) sau ritmurile creşterii/descreşterii, fenomenul capilarităţii economice şi chiar multiplicarea redundanţei instituţional-legislative, ca reacţie-răspuns a autorităţilor guvernamentale de identificare a erorilor induse prin stimuli endogeni şi exogeni.

În al doilea rând, macrodeciziile guvernamentale privind politicile de creştere şi ocupare, fiind inevitabil legate de accesul la resursele de capital şi diversificarea debuşeelor pe pieţele externe, sunt constrânse să-şi reconfigureze orientările înspre stimularea dezvoltării acelor structuri şi substructuri economice în profil de ramură care sunt mai atractive pentru investiţiile de capital şi pieţele de desfacere. Criteriul avantajului comparativ de specializare a economiilor naţionale, întemeiat pe înzestrarea proprie cu resurse naturale şi umane este astfel translatat într-o zonă incertă a pieţei în care accesul la resurse financiare şi debuşee devine hotărâtor, dar mai puţin controlabil din interior.

În al treilea rând, se constată că cele mai puternice şi durabile performanţe economice pe plan mondial le-au obţinut acele economii naţionale care au fost mai permisive la fenomenul de „rotaţie a elitelor”, în sensul că „elitele” din domeniile inovaţiilor tehnice şi tehnologice au lăsat, să se situeze şi să opereze liber, în avanscena afacerilor, „elitele” din domeniul managementului. Ca atare, acest top management (de elită) prezent în toate structurile decizionale, de la managementul guvernamental la managementul muncii, a fost în măsură să producă transformări radicale în ceea ce priveşte corelaţia dintre instituţiile social-economice şi inovaţiile organizaţionale (forma, tipul şi dimensiunea firmelor), asigurând o mai rapidă aplicare şi generalizare a inovaţiilor tehnice şi tehnologice şi o diversificare substanţială a debuşeelor. Ocuparea şi şomajul şi, în general, politicile de gestiune a pieţei forţei de muncă reflectă destul de fidel fenomenul de „rotaţie a elitelor” prin aşa-numita rocadă între masa şi durata şomajului. Pe intervale medii de timp, şomajul structural a crescut ca amploare, în timp ce durata şomajului a scăzut considerabil.

În al patrulea rând, lipsa de performanţe economice a multor economii naţionale rezidă în ceea ce specialiştii numesc „încapsulare instituţională”, adică o inerţie sporită a instituţiilor socio-economice la schimbare, care, datorită rigidităţii lor, nu au permis manifestarea unor inovaţii organizaţionale radicale, devenind astfel incoerente în difuzarea noilor principii impuse de procesele reale ale dinamicii economice. Printre altele, aceasta a condus la apariţia economiei paralele şi la proliferarea foarte rapidă a acestui fenomen, fapt pe care economiile de tranziţie îl resimt din plin.

În economia reală ţi funcţională, date fiind condiţiile de turbulenţă sistemică induse de dezordinea reformei, atât la nivel micro, cât şi macroeconomic, şomajul cunoaşte o multitudine de forme de manifestare.

(a) Şomajul involuntar prezent, în mod inevitabil, în orice sistem economic este cauzat de discrepanţele inerente ce apar între cererea şi oferta de mână de lucru segmentate în plan structural şi teritorial, fapt care necesită politici sociale de realocare a resurselor dinspre anumite regiuni şi ocupaţii înspre altele.

(b) Şomajul voluntar reprezintă o formă specifică de şomaj ce ia naştere prin intermediul procesului de privatizare şi se manifestă prin faptul că unii salariaţi renunţă la slujbă în favoarea deschiderii unei afaceri pe cont propriu, considerată mai benefică din punctul de vedere al câştigurilor individuale, fapt care trebuie încurajat de către politicile sociale, deoarece acest tip de şomaj este de scurtă durată.

(c) Şomajul natural rezultat din însumarea şomajului voluntar şi involuntar este considerat a fi acel nivel inevitabil al şomajului faţă de care se apreciază că o economie se află în starea de ocupare deplină. În expresie relativă este cunoscut sub denumirea de rată naturală a şomajului. Aceasta diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, studiile empirice situând-o între 4 şi 6 % în condiţii de relativă stabilitate economică. În economia de tranziţie a României, rata naturală a şomajului a în registrat valori cuprinse între 8 şi 13,5 % în intervalul 1992 - 1997, devansând rata curentă a şomajului. În literatura economică se face trimiterea că reducerea ratei curente (efective) a şomajului sub limitele ratei sale naturale, de pildă prin promovarea unor politici de forţare a creşterii cererii agregate antrenează creşterea ratei inflaţiei. De aici şi consacrarea termenului: Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment (NAIRU) sintagmă menită să exprime rolul şi importanţa dinamicii ratei naturale a şomajului, comparativ cu dinamica ratei curente. În cadrul analizelor economice este pusă în balanţă dilema politicilor guvernamentale în alegerea între două rele: creşterea şomajului sau creşterea inflaţiei. În acest sens, cel mai cunoscut instrument de analiză este Curba Philips, trasată într-un sistem rectangular bidimensional care înscrie pe abscisă ratele anuale ale şomajului şi pe ordonată ratele anuale ale inflaţiei (fig. 18.2).

(d) Şomajul fricţional ia naştere în cadrul fluxului continuu intrări-ieşiri în raport cu anumite segmente ale pieţei muncii. Acesta este un fenomen de fluctuaţie relativă a forţei de muncă determinat, pe de o parte de pensionare, iar pe de altă parte de căutările permanente ale salariaţilor de a găsi slujbe mai bune şi ale firmelor de a angaja personal mai performant pentru locurile de muncă vacante.

Imperfecţiunile informaţiei şi costurile căutării ofertanţilor şi angajatorilor creează un interval de aşteptare ce caracterizează în mod diferit durata şomajului fricţional în timp şi spaţiu. Faţă de această categorie de şomaj, politicile sociale apelează la o mai bună mediatizare privind locurile vacante prin intermediul agenţiilor guvernamentale, teritoriale, locale, presă, radio TV., precum şi la serviciile de consiliere a celor aflaţi în căutarea unei slujbe, inclusiv la sprijinul ONG care se ocupă cu aceste probleme.

(e) Şomajul structural este, în mare parte un şomaj involuntar, dar spre deosebire de şomajul fricţional, el se datorează, deopotrivă modificărilor ce au loc în configuraţia sau compoziţia cererii şi a ofertei de mână de lucru, fapt care generează două tipuri de discrepanţe legate de segmentare: (a) discrepanţe socioprofesionale, atunci când calificările cerute de locurile de muncă vacante nu coincid cu cele ale ofertanţilor de mână de lucru; (b) discrepanţe teritorial-geografice, atunci când locurile vacante şi ofertanţii de mână de lucru se află plasaţi spaţial în locuri diferite.

Un paradox aparent al şomajului structural este că tocmai progresul tehnic, tehnologic şi ştiinţific şi viteza foarte mare de încorporare a lui în procesul de producţie sunt percepute, uneori, drept cauze care îl amplifică în termeni de masă, dar îl contractă în termeni de durată, întrucât pe măsură ce anumite ocupaţii tradiţionale dispar, apar alte locuri de muncă ce reclamă calificări şi ocupaţii noi. De fapt, aparentul paradox constă în neconcordanţa dintre ritmurile de înnoire ale producţiei graţie progresului ştiinţei şi tehnicii şi inerţialitatea pieţei educaţiei, inhibată de conservatorism şi, adesea lipsită de resursele financiare necesare investiţiei în capitalul uman. Ca atare, politicile sociale de combatere a acestui tip de şomaj cheltuiesc mai mult pentru reconversia profesională şi mai puţin pentru ceea ce specialiştii numesc a fi cea de a IV-a revoluţie industrială – revoluţia educaţională a sistemelor de instruire şi învăţământ.

(f) Şomajul ciclic reprezintă o formă de creştere a ratei şomajului peste rata sa naturală, fiind cauzat de fluctuaţiile economice, în speţă persistenţa stării de recesiune care duce la scăderea cererii agregate (şomajul keynesian) şi, îndeosebi, a investiţiilor care grevează asupra relansării creşterii economice. Există însă şi teorii care pun şomajul ciclic pe seama discrepanţelor ce apar între ratele anticipate şi cele efective ale inflaţiei, cantonând încetinirea ritmului creşterii economice în zona contracţiei masei monetare, respectiv în zona insuficienţei ofertei de bani.

Din punctul de vedere al politicilor sociale care se adresează pieţei muncii, acestea sunt focalizate pe următoarele instrumente: f.1.) instrumente fiscale: creşterea cheltuielilor guvernamentale destinate revigorării cererii agregate, care, de regulă amplifică deficitul bugetar şi, inevitabil, sporeşte fiscalitatea; f.2.) instrumente monetare: creşterea ofertei de bani şi reducerea ratei dobânzii pentru a atrage punerea în funcţiune a capitalurilor latente depuse în bănci; f.3.) instrumente ale ofertei: crearea de noi locuri de muncă în sectorul public; dezvoltarea infrastructurii comunicaţionale; investiţii publice în sănătate, învăţământ, protecţia mediului; atragerea unor resurse financiare ale sectorului privat din interior şi exterior în scopul creşterii investiţiilor în zonele defavorizate monoindustriale pentru a diversifica gama activităţilor economice, combinându-se, astfel, programele de dezvoltare regională cu cele de reconversie sau recalificare profesională a şomerilor.

În concluzie, economia de tranziţie, comportându-se ca un organism lezat de şocul shimbării şi-a concentrat, într-un mod aproape natural (firesc), cea mai mare parte a

eforturilor disponibile către suprastimularea sau supraexcitarea structurilor sale cele mai agresate de acest impact – întreprinderile de stat. Reformele care au urmat, nu au făcut altceva decât să accentueze sindromul maladiv al „supracompensării” (considerată în termenii legii entropiei economice), astfel încât, supradoza terapeutică aplicată sectorului proprietăţii monopoliste de stat (intrinsec deficient) a declanşat un lanţ de contrabalansări ale dezechilibrelor economice, transferate imperfect şi imprevizibil sectorului privat. Piaţa muncii s-a transformat, astfel, într-un colector de tensiuni sociale, devenind, la rândul său, un furnizor constant de instabilitate economică şi politică.

Capitol 7. INFLAŢIA

Inflatia este procesul de crestere semnficativa si persistenta a nivelului preturilor. Inflatia reprezinta acea stare de dezechilibru economic in care masa monetara existenta in economie depaseste necesarul real de moneda, ducand la cresterea generalizata a preturilor si la scaderea puterii de cumparare a banilor.

Nu orice sporire a preturilor inseamna inflatie. Inflatia este, inainte de toate, un fenomen monetar, fiind legata de excedentul de masa monetara peste nevoile reale ale economiei, determinate de oferta de bunuri si servicii scazuta.

Procesul inflationist are o istorie indelungata si s-a manifestat de-a lungul timpului cu intensitati diferite si cu schimbari de sens. Astfel, perioadele in care inflatia s-a manifestat puternic in viata economica au fost consemnate de catre istorici, prima astfel de mentiune datind din secolul al III-lea, cand Imperiul Roman de Apus a traversat o grava criza economica.

Un alt moment istoric care a cunoscut o inflatie de proportii a fost trecerea de la bani din metale pretioase la cei de hartie. Pe termen lung inflatia este prezenta in orice economie. Fenomenul nu poate fi controlat in totalitate, si in acelasi timp nu este dezavantajos pentru toata lumea. Cei care anticipeaza corect evolutia inflatiei pot mereu gasi metode de a se imbogati, in detrimentul celor care nu o pot anticipa.

Termen larg folosit pretutindeni, inflatia continua sa ramana insuficient conturata. Procesul inflationist a aparut, este unananim acceptat acest punct de vedere, cu mult inainte ca stiinta economica. Fiind, anainte de toate un proces monetar, precizarea naturii inflatiei se poate face in corelatie cu formele istorice pe care le-au imbracat banii.

Initial s-a manifestat sub forma dezvoltarii mascate a monedelor din metale pretioase, acest proces fiind cunoscut in prezent sub denumirea de inflatie monetaro-baneasca. Elementele definitorii ale acestei inflatii sunt :separarea continutului nominal al monedelor metalice (mai mare )de continutul lor real (mai mic); transformarea existentei – aur a monedei in aparerenta –aur; aglomerarea circulatiei cu monede ieftine fara valoare deplina ; scaderea puterei de cumparare a monedelor falsificate.

Inflatia banilor de hartie convertibili in aur a fost cea de de-a 2-a forma de inflatie. In perioada formarii economiei de piata in Europa, tinerele state au fost preucupate de lichidarea haosului monetar specific epocii feudale tarzii, haos ce atins cote inalte in sec. XVI-lea. S-a actionat pentru sisteme banesti stabile si o circulatie monetara sanatoasa ( normala ) acestea bazandu-se pe etalonul aur. Cand banii de hartie inlocuiau realmente aurul monetar, miscarea semnelor valorii oglindea legile circulatiei banilor – aur cu valoare deplina. De altfel, acestea puteau fi convertiti liber in aur. Corespunzator, cantitatea banilor de hartie se limitau la aurul pe care acesti bani il reprezentau in circaulatie. In aceasta situatie, inflatia nu putea sa apara, ea nu avea baza de desfasurare.

Dar, relativ repede, canalele circulatiei banesti au inceput sa se aglomereze. Intr-o anumita perioada, acestea s-a datorat insuficientei cantitatii de marfuri aflate in circulatie. Daca banii de hartie intreceau propria lor masura (daca ei depaseau cantitatea monedelor de aur cu aceeasi denumire ce ar fi trebui sa circule), acesestia se discreditau in fata agentilor economici. Scaderea puterii de cumparare a banilor aflati in circulatie antrena crestera preturilor. Inflatia de acest gen aparea atunci cand cantitatea banilor de hartie aflata in circulatie o depasea sensibil pe care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar si etalonul aur (o cantitate de aur ce era asezata la baza unei unitati banesti)

Prabusirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflatie –inflatia banilor de hartie neconvenabil in aur. Acum, existenta functionala a banilor de hartie o absoarbe pe cea materiala. Ca urmare, in conditiile cand singurile elemente de stabilitate si normalitate monetara decurg din cursul fortat al banilor si din increderea populatiei in buna lor functionare, inflatia poate sa apara ca un proces ce “iese” din cadrul normalului monetar, ce pune in evidenta un excedent de bani.

O asemenea inflatie face obiectul acestui capitol. Aceasta delimitare istorica nu inseamna nicidecum ca sarcina noastra se simplifica foarte mult. Formele pe care le-a cunoscut inflatia banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general au fost si sunt destul de diferite in timp si spatiu. Ele s-au diversificat si mai mult pe seama realitatilor din tarile foste socialiste. Ca urmare, problema naturii inflatiei ramane actuala si complexa.

Inflatia: reprezinta dezechilibru de ansamblu al economiei care consta in aparitia sau cresterea discrepantei dintre masa monetara si oferta de bunuri fata de situatia existenta anterior. Procesul poate fi sesizat prin doua tendinte majore strans legate intre ele: cresterea generalizata a preturilor si scaderea puterii de cumparare a banilor.

Corelat cu acest concept sunt de interes si urmatoarele concepte:

Deflaţia caracterizează situaţia în care pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decăt cererea, avănd loc scăderea preţurilor.Este opusul inflaţiei.

Stagflaţia este caracterizată de stagnarea producţiei, fără ca masa monetară să se micşoreze, accentuându–se dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie.

Slumpflaţia se caracterizează prin declinul economiei, timp în care producţia naţională scade iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Descrierea conceptului

Inflatia este un fenomen si un proces economico-social complex, care a devenit general si persistent in epoca noastra. Ea se caracterizeaza prin cresterea relativ puternica si cumulativa a preturilor si deprecierea monetara (reducerea puterii de cumparare a unitatii monetare) si provine din devansarea puterii de cumparare a consumatorilor fata de cantitatea de bunuri si servicii puse la dispozitia lor.

Politicile antiinflationiste, de asigurare a unei stabilitati monetare relative, de mentinere a preturilor in limite rezonabile, pornesc de la premiza asigurarii, simultan, si a cresterii economice si limitarii somajului. Astazi expansiunea in stabilitate pare un ideal greu de atins, daca nu imposibil. In atentia factorilor de decizie sta, mai intai, preocuparea tinerii sub control a procesului inflationist, mentinerii acestuia la o rata redusa, franarea cresterii masei monetare si a preturilor, concomitent cu realizarea obiectivelor de evitare a stagnarii si de relansare economica.

Politicile antiinflationiste trebuie sa fie suficient de puternice pentru a combate efectiv inflatia dar, totodata suficient de suple pentru a nu afecta cresterea economica, de a nu duce la deflatie si depresiune si accentuarea somajului.

In logica strict cantitativa, deflatia pare a fi remediul inflatiei. Deflatia urmareste reducerea, blocarea sau temperarea cresterii preturilor prin micsorarea masei banilor in circulatie. In practica insa, perioada de deflatie este insotita de o slabire a activitatii economice.

Datorita consecintelor negative, este putin folosita ca reforma monetara si revalorizarea. Prin revalorizare se urmareste reintoarcerea monezii nationale la paritatea pierduta si intarirea cursului oficial in raport cu alte monede. In tara noastra revalorizarea a fost incercata, cu rezultate negative, in perioada anilor 1923-1928. Virgil Madgearu a considerat o eroare monetara revalorizarea din acea perioada de la noi, deoarece prin plafonarea emisiunii de moneda, in conditiile tolerarii cresterii preturilor, s-a creat o lipsa de lichiditate care a franat circulatia marfurilor, creditul si a redus posibilitatiile de procurare a valutei, ingreunand exporturile, ca urmare a scumpirii monedei noastre pe piata externa.

Revalorizarea a fost practicata, impreuna cu devalorizarea si pentru reglementarea raporturilor valorice oficiale dintre principalele monede internationale, in functie de raportul real existent intre puterile lor de cumparare.

Devalorizarea monetara reprezinta reducerea legala a valorii paritare a monedei nationale ca urmare a deprecierii sale in procesul de desfasurare a activitatii economice.

Experienta practica a aratat ca stabilizarea monetara, oprirea ferma a inflatiei, inclusiv prin devalorizare, a dat rezultate in general favorabile. Reformele monetare pentru a da rezultate de durata, trebuie sustinute puternic prin cresterea productiei, asigurarea echilibrului bugetar, a unei balante comerciale si de plati echilibrate, control riguros al emisiunilor monetare si al acoperirii lor temeinice

Statul trebuie sa actioneze energic si la timp pentru a frana inflatia, mai ales atunci cand aceasta tinde sa ia dimensiunile ingrijoratoare a inflatiei galopante. Masurile de combatere a inflatiei merg, de regula, in sensul invers al cailor care au dus la inflatie si se bazeaza atat pe instrumente monetare, cat si economice si financiare.

Caile principale de reducere a cererii sunt:

• reducerea cheltuielilor publice

• reducerea cheltuielilor private din fonduri imprumutate

• majorarea impozitului

Bancile reduc creditul acordat intreprinderilor si guvernul ia masuri de reducere a cheltuielilor. Este era economiilor si dezvoltarii increderii in moneda. J.K. Galbraith observa ca primele cheltuieli bugetare vizate de austeritate, sunt cele prevazute la capitolele destinate bunastarii, locuintelor, serviciilor urbane, educatiei si altora de acest fel. In ceea ce priveste cheltuielile bugetare destinate marilor firme, cele concretizate in cheltuieli militare,., acestea nu sunt in general afectate. Asupra cererii se poate actiona si prin inghetarea salariilor. Reducerea creditelor si implicit a investitiilor sunt influentate de majorarea ratei dobanzii. Si de aceasta data marile firme, care se bazeaza in proportii considerabile pe autofinantare, sunt putin afectate. Impactul principal, aceste mariri, il au aspra firmelor mici si mijlocii-fermierii, micii comercianti, micii oameni de afaceri, negustorii.

Majorarea impozitelor afecteaza, de asemenea, in cea mai mare masura, tot firmele mici; cele mari, controland preturile, transfera asupra societatii majorarile fiscale. Strategia de combatere a inflatiei prin cerere vizeaza si reducerea cererii si descurajarea consumului unor produse deficitare, precum si revitalizarea cererii pentru produse ce se pot substitui produselor

deficitare. In aceasta privinta mentionez rolul avut de petrol si implicit de reducere a pretului la acest produs, de politica de economisire a energiei. Se stie ca in aceasta directie s-a trecut la crearea si utilizarea de tehnologii mici consumatoare de energie, la introducerea in activitatea economica pe scara tot mai mare a surselor alternative de energie, precum si la schimbari in structura productiei si consumului mondial.

Imbunatatirea raportului dintre cerere si oferta, in cadrul pietei unor materii prime si materiale deficitare, este posibila si prin recuperarea, reciclarea si refolosirea materialelor continute in deseuri de hartie, sticla, fier otel, zinc.

Micsorarea cererii ramane chiar cand nu contribuie la scaderea preturilor, un factor de moderare a cresterii lor. In conditiile micsorarii cererii, lupta impotriva inflatiei trece insa prin o crestere economica mai lenta si prin o presiune asupra costurilor salariale. In toate tarile industrializate, incetinirea inflatiei, la inceputurile anilor 80, a fost rezultatul acestei combinari. Micsorarea cererii slabeste influenta cererii asupra activitatii economice si nu faciliteaza resorbirea somajului. J.M. Albertini exprima insa opinia ca somajul s-ar datora in proportie mai mica insuficientei cererii si mai mult insuficientei productiei si inadaptarii fortei de munca. El releva faptul ca in Franta, la aceasta perioada, chiar in timpul inviorarii economice reducerea proportiilor somajului este limitata, fiind un obiectiv aproape de neatins.

Contra inflatiei prin costuri politica monetara sau politica bugetara sunt considerate ineficace. Tinand seama ca nu numai revendicarile salariale necorelate cu cresterea productivitatii muncii, ci si profiturile excesive, marja de beneficii prea ridicata, materiile prime prea scumpe, pot constitui cauze ale inflatiei prin costuri, toate trebuie luate in considerare pentru evitarea sau combaterea acestui fenomen. Este foarte natural de a duce o politica de preturi si de venituri care sa evite distribuirea in economie a unor sporuri de castiguri superioare celor create prin cresterea productivitatii.

Politica de control a preturilor imbraca atat forme radicale, de blocare a preturilor, cat si forme mai suple. Uneori este inevitabila recurgerea temporara la blocarea preturilor, pentru evitarea exploziei preturilor. Un control permanent al preturilor insa, poate afecta mecanismele pietei, bazate pe concurenta si optiunea consumatorilor, si inlocui logica economica cu procedee administrative, care conduc la preturi in intregime administrate, cu efecte negative in ce priveste orientarea productiei si cresterea productivitatii muncii. Politica inflationista, vizand problema veniturilor, ia mai ales, forma politicii salariale.

Este vorba cum s-a mai aratat, de corelarea salariilor cu cea a productivitatii muncii. Insa, cum se exprima un economist francez (Pierre Masse), politica veniturilor este clara in intentiile sale, imprecisa in continutul sau si incerta in procedeele sale. Exista de asemenea, cauze ale inflatiei in structura economiei si in conditile reale de functionare ale acesteia. Se poate imputa, inflatia, capacitatii insuficiente a productiei de a raspunde incitatiilor cererii, precum si dezechilibrelor sectoriale si regionale.

Remediul il constituie o politica de diminuare a acestor disparitati, cresterea productivitatii muncii in aceste sectoare din urma, in special in sectorul serviciilor care ocupa, in multe tari, ponderea cea mai mare a populatiei.

Inflatia are si o dimensiune sociologica si psihologica. Cauzele si respectiv, remediile inflatiei se afla si in comportamentul grupurilor sociale si in anticiparile agentilor economici: salariati, intreprinzatori. Grupurile sociale pot avea reactii de adaptare sau de refuz, fata de modificarile economice si nemonetare care se produc. In cazul in care indeplinirea unor dorinte nu poate fi realizata, poate aparea fenomenul de contestare, exprimat, mai ales, in revendicarea de venituri suplimentare.

Satisfacerea revendicarilor duce la modificari in repartitia existenta a veniturilor in societate. Daca acest lucru este acceptat ca just de alte grupuri participante la repartitie,

inflatia poate fi prevenita, dar daca si ele se inscriu cu revendicari, inflatia este inevitabila. Crestera preturilor insa, anuleaza castigurile obtinute peste surplusul global datorat cresterii productivitatii muncii.

Reluarea revendicarilor face ca spirala inflationista sa nu se mai opreasca. Cercetarile economice si sociologice au evidentiat o anumita corelatie intre numarul si amplitudinea grevelor si inflatiei. Remediul inflatiei trebuie cautat si in consensul social asupra repartitiei veniturilor si beneficiilor rezultate din cresterea economica.

Combaterea inflatiei presupune si instaurarea unui climat de incredere, de reducere a incertitudinilor, atat pentru salariati, pentru consumatori in general, cat si pentru intreprinzatori, preocupati de securitatea firmelor, de mersul afacerilor, de oportunitatea si eficienta investitiilor. In promovarea si, mai ales, in desfasurarea inflatiei, un rol important il are, ceea ce se numeste efectul de anticipare, teama de o evolutie defavorabila, incertitudinea, ceea ce determina agentii economici sa-si ia unele masuri de precautie.

Exista opinia altor autori ca un rol moderator in desfasurarea inflatiei deschise il are mecanismul de indexare, respectiv legarea marimii nominale a salariilor, a capitalurilor, de evolutia preturilor, a productiei sau productivitatii muncii. Sunt si opinii opuse, care combat scara mobila, prezentand ca o incercare de a crea aparente false sau de a fi un remediu periculos care transforma inflatia curenta in inflatie instalata.

Inflatia este un fenomen produs de reactiile organismului economic la dezechilibrele existente inlauntrul sau, o forma prin care raporturile si proportiile economice si monetare cauta sa se echilibreze automat.

Dat fiind faptul ca societatea nu poate trai deasupra posibilitatiilor sale, cererea globala este adusa, prin cresterea preturilor si erodarea puterii de cumparare a unitatii monetare, la dimensiuni reale, in concordanta cu marimea efectiva a ofertei globale.

Politicile economice de combatere a inflatiei trebuie sa asigure refacerea echilibrului economic, in conditii de stabilitate a preturilor, si monetara, luand masuri de crestere a ofertei, in primul rand prin cresterea productiei, precum si masuri de reducere a cererii la un nivel rezonabil, evitand, pe cat posibil, in procesul redistribuirii veniturilor, deteriorarea situatiei economice a grupurilor sociale defavorizate.

Cercetarea economica scoate in relief faptul ca, in prezent, la nivel national, exista o cvasi-disparitie a mecanismelor spontane de limitare a inflatiei.

Totodata exista preocupari de a gasi modalitati de incorporare a mecanismelor auto-reglatoare direct la nivelul intreprinderilor, la nivelul unde se formeaza preturile. De asemenea, ca urmare a intensificarii influentei, in ultimele 2 decenii, a curentelor liberale, in tarile occidentale, cat si in restul lumii, s-au adoptat masuri de liberalizare a economiei, accentuarii rolului mecanismelor automate ale pietii in reglarea economiei. Probabil ca aceste mecanisme vor avea un rol mai mare si in sfera inflatiei, in sensul absorbirii si temperarii automate, in mai mare masura, a fenomenelor inflationiste. Deocamdata in toate tarile exista un control central in domeniul monetar si al creditului, precum si programe guvernamentale de stavilire a inflatiei, statul fiind principalul factor al luptei pentru combaterea inflatiei.

Inflaţia constituie:

• este un dezechilibru major prezent în economia oricărei ţări, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale;

• un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează şi conduc la o stabilitate a preţurilor de consum.

Termen larg folosit pretutindeni, inflatia continua sa ramana insuficient conturata.

Procesul inflationist a aparut, este unananim acceptat acest punct de vedere, cu mult inainte ca stiinta economica. Fiind un fenomen deosebit de complex , inflatia se poate masura si ilustra prin utilizarea simultana a mai multor inidici si indicatori, fiecare din acestia evidentiind o anumita fateta a inflatiei.

Cei mai importanti sunt:

- diferenta dintre cererea solvabila si oferta reala de marfuri, bunuri si servicii

- indicele general al preturilor

- indicele preturilor de consum

- indicele costului vietii

- scaderea de cumparare a banilor pe piata interna si cea externa

- depasirea de catre masa monetara in circulatie a produsului national

Din punct de vedere al intensitatii intalnim:

• inflatia moderata caracterizata printr-o crestere medie anuala a preturilor si serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lenta si progresiva a banilor , fara zguduiri economice

• inflatia deschisa in care cresterea anuala a preturilor este intre 5% si 10% si este insotita de cresteri economice mai reduse sau chiar stagnari

• inflatia declarata , in care preturile cresc anual cu 10%-15%

• inflatia galopanta , in care preturile si tarifele cresc annual cu mai mult de 15% , provocand mari dezechilibre economice si sociale

• hiperinflatia , forma cea mai periculoasa si excesiva a inflatiei la care preturile cresc la intervale scurte de timp , antrenand dezechilibre generale in economia nationala

• dezinflatia se manifesta prin incetinirea durabila si autointretinuta a ritmului de crestere a nivelului general al preturilor

• cresterea economica neinflationista este o inflatie moderata insotita de o crestere economica mai mare decat inflatia

• cresterea economica inflationista releva un ritm pozitiv de crestere a productiei nationale , insotit de o rata a inflatiei mai inalta decat cea a dinamicii economice

• stagflatia desemneaza acea situatie din economia in care coexista inflatia cu lipsa de crestere economica

• slumpflatia sintetizeaza coexistenta inflatiei galopante cu recesiunea economica

Exprimarea absoluta a inflatiei se determina ca diferenta dintre cererea absoluta nominala si cantitatea reala de bunuri si servicii pe care le pot oferi spre vanzare agentii economici.

Indiferent de cauza declansarii inflatiei, desfasurarea ei, perpetuarea si agravarea inflatiei are determinari multifactoriale.In conditiile economiei actuale, inflatia are la baza factori de ordin economic, monetar socio-politic , de natura interna si externa care actioneaza simultan si se influienteaza reciproc.

Cauzele inflatiei

Inflatia contemporana reprezinta un dezichilibru structurat monetaro-real, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si cresterea durabila si generalizata a preturilor. In manuale si tratate, cauzele inflatiei sunt analizate pe rand (dupa principiul caeteris parsibus), fiecare dintre acestea generand o forma specifica de inflatie.

Indiferent de cauza declansarii inflatiei, desfasurarea ei, perpetuarea si agravarea inflatiei are determinari multifactoriale.In conditiile economiei actuale, inflatia are la baza factori de ordin economic, monetar socio-politic, de natura interna si externa care actioneaza simultan si se influienteaza reciproc.

Emisiunea excesiva de moneda peste oferta reala de bunuri si servicii.Aceasta atrage dup sine un ”surplus de cerere” si, ca urmare, cresterea ansamblului preturilor. Marirea preturilor are loc nu prin simpla sporire a cantitatii de bani, ci prin cresterea cereerii pe care acesta o face posibila. Cresterea masei monetare, insotita de cresterea productiei, poate conduce la cresterea ratei dobanzii, de aici la cresterea cererii pentru investitii si implicit la cresterea preturilor.

Excedentul de cerere agregata (inflatie prin cerere) – este un fenomen de crestere a pretului provocata de o situatie de dezechilibru intre o cerere agregata solvabila prea mare in raport cu oferta agregata la un anumit pret. In conditii normale , excesul de cerere stimuleaza marirea productiei. Daca insa cresterea volumului cererii nu determina o crestere corespunzatoare a productiei, a ofertei, preturile cresc si se manifesta fenomenul inflational.

Excesul cererii de consum a populatiei poate constitui, uneori , factorul principal al inflatiei. Cresterea cererii de consum a populatiei pote sa provina dintr-o utilizare excesiva a economiilor banesti. Ea pote avea ca sursa si cresterea excesiva a salariilor, fara o crestere corespunzatoare a productiei sau a productivitatii muncii. O alta cauza a inflatiei prin cerere este excesul cererii guvernamentale peste posibilitatile bugetare curente.Ea apare datorita cresterii cererii agregate, in conditiile in care oferta agregata ramane in urma cererii sau se micsoreaza. Cererea agregata poate sa creasca si in conditiile in care masa monetara nu se modifica.

Acest lucru se poate intampla in mai multe cazuri si anume:

• sporesc veniturile banesti ale populatiei, ducand la marirea puterii de cumparare a acesteia (in Romania mare parte din banii populatiei provin din afara, deoarece un numar mare de persoane lucreaza peste granita, insa continua sa trimita bani familiei aflate in tara)

• se diminueaza inclinatia spre economisire

• se extinde creditul de consum (exista o tendinta accentuata de a lua credite, fie pentru nevoi personale, fie pentru achitizitii imobiliare, de masini)

• are loc cresterea salariilor neinsotita de sporirea rezultatelor muncii

Cresterea costurilor de productie (inflatie prin costuri) – marirea costurilor nu stimuleaza productia si, ca urmare oferta de marfuri scade, iar preturile cresc. Costurile de productie se maresc atunci cand remunerarea factorilor de productie creste mai mult decat productivitatea lor; un loc important, in acest sens, il ocupa sporirea cheltuielilor pentru salarii neinsotita de o crestere superioara a productivitatii muncii. In acelasi sens, al cresterii costurilor, actioneaza si marirea preturilor la materii prime, materiale.

Inflatia prin costuri, exprima acea crestere inflationista a preturilor datorata cresterii elementelor ce intra in preturi (materii prime, salarii, beneficii).

Consecintele inflatiei sunt examinate prin prisma deprecierii monetare:

• consecintele inflatiei sunt receptionate in primul rand de agentii economici cumparatori

• sub incidenta inflatiei cad economiile agentilor economici diminuandulise resursele datorita scaderii puterii de cumparare a banilor.

• inflatia ii dezavantajeaza pe creditori

• in timpul inflatiei productia scade

• inflatia elimina o parte din resursele accumulate

• inflatia pune deacord capacitatile de productie cu cerintele sociale reale

• inflatia constituie un factor dezorganizator al oricarei economii nationale

• descurajeaza investitiile productive , de lunga durata

• genereaza si extinde somajul

• afecteaza caderea societatii civile

• accentuiaza deprecierea monedei nationale

Inflatia prin cerere si inflatia prin costuri se pot manifesta simultan. Interdependenta dintre acestea este pusa in evidenta cu ajutorul instrumrntului spirala inflationista. (Presupuem ca un grup puternic de interese determina in mod constant cresteri ale costurilor. Oferta agregata se deplaseaza in mod constant catre stanga. Daca in acelas timp autoritatea guvernamentala stimuleaza cererea globala pentru a preveni sporirea somajului, cererea agregata se va deplasa constant catre dreapta. Efectul acestor confruntari de interese se va concretiza intr-un proces inflationist puternic. Daca deplasarile aratate au amplitudini din ce in ce mai mari, va rezulta o spirala inflationista cu rate crescande ale preturilor).

Inflatia monetara - se datoreaza introducerii si mentinerii in circulatie a unei mase monetare excedentare raportata la cantitatea de bunuri si servicii de pe piata.Excedentul de masa monetara poate fi determinat de:

- emisiunea de moneda- crearea de moneda scripturala- controlul insuficient al puterii asupra emisiunii de moneda- cresterea vitezei de circulatie a banilor- scaderea increderii in moneda nationala

Inflatia prin oferta - reprezinta dezechilibrul inflationist dintre cerere si oferta este explicat adeseori prin insuficienta ofertei , prin penuria de bunuri materiale si servicii pe piata.

Pentru combaterea inflatiei factorii de decizie trebuie sa aiba in atentie franarea cresterii masei monetare si a preturilor , atragerea economiilor banesti si transformarea lor in capitaluri active , revalorizarea banilor , reducerea cererii agregate , reducerea incertitudinilor Succesul presupune inglogarea unor astfel de masuri in pachete care sa se completeze cat mai bine pe termen mediu si lung.

Formele inflaţiei sunt:

• inflaţia târâtoare (liniştită) - presupune creşterea preţurilor până la max. 3%;

• inflaţia moderată - reprezintă creşterea anuală a preţurilor cu 15-30%. Definiţia inflaţiei moderate a fost propusă de către Rudiger Dornbusch, profesor la MIT şi Stanley Fischer, primul vice-director executiv al FMI;

• criza inflaţionistă - reprezintă acea perioadă de timp, de cel puţin doi ani, pe parcursul căreia rata anuală a inflaţiei depăşeşte 40%. Definiţia crizei inflaţioniste a fost propusă de către Michael Bruno şi William Easterly, economişti la Banca Mondială;

• inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%;

• inflaţia galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual;

• hiperinflaţia - reprezintă creşterea preţurilor de peste 50% pe lună. Definiţia hiperinflaţiei a fost formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, professor la Columbia University, în 1956. Hiperinflaţia începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină, dacă rata creşterii preţurilor scade sub 50% şi timp de un an se menţine sub acest nivel. După alţi autori, hiperinflaţia presupune o rată medie anuală de 1.000% şi peste.

Măsurarea inflaţiei

• în mărime absolută - Excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale preţurilor efective;

• în expresie relativă - Este raportul între excedentul sau surplusul de monedă (respectiv, de cerere)şi oferta reală de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a preţurilor.

In acest context, masurarea inflatiei se realizeaza prin:

• Indicele general al preţurilor IGP;

• Indicele preţurilor de consum IPC;

• Indicele puterii de cumpărare a banilor IPCB.

Măsuri antiinflaţioniste

A) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:

- politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;

- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menţinerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să frâneze creşterea cererii şi a preţurilor;

- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micşorare artificială a ratei dobânzii şi la ieftinirea creditului;

B) Măsuri de stimulare a creşterii ofertei:

- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin care să se evite creşterea costurilor medii;

- creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţele pieţii;

- stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în mijloacele de producţie performante, prin forţa de muncă într-o structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor de producţie.

Efectele inflatiei

Inflatia poate fi anticipata sau neanticipata. Daca ea este anticipata, atunci toate unitatile si agentii economici o prevad si pot obtine o compensatie integrala a acesteia. Intr-un

astfel de caz, inflatia nu va avea urmari importante asupra distributiei venitului si averii in economie. Inflatia poate fi totusi si neanticipata din urmatoarele trei motive:

• Daca economia in ansamblu esueaza in prezicerea corecta a inflatiei, astfel incat rata reala a inflatiei depaseste rata expectata;

• Daca anumite unitati economice sau agenti conomici nu reusesc sa anticipeze corect inflatia, incat solicitari mai mici ale salariilor nominale decat cresterile necesare pentru a mentine salariile reale;

• Daca o anumita unitate economica sau agenti economici, chiar daca au prevazut corect inflatia, nu pot obtine o compensare integrala a acestuia.

Cand inflatia este neanticipata, exista un effect de redistribuire: adica unii vor putea profita, in vreme ce altii vor fi dezavantajati.

Politici antiinflationiste

“Urmarind aducerea inflatiei in limite normale, problemele antiinflationiste trebuie sa stabileasca si modalitatile trecerii de la stabilire economica monetara la cresterea aconomica autentica” (Milton Ffriedmann)

Combaterea inflatiei trebuie realizata prin masuri de presiune asupra masei monetare, prin reducerea acesteia cu ajutorul unor restrictii in domeniul creditului si dobanzii. Inflatia a fost si a ramas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare in economia reala. Agentii ecnomici sunt preocupati sa evite efectele negative ale procesului.

Politicile antiinflationiste de asigurare a unei stabilitati monetare relative, de mentinere a preturilor in limite rezonabile, pornesc simultan de la premiza asigurarii, si a cresterii economice si limitarii somajului.

In atentia factorilor de decizie sta, mai intai:

• preocuparea tinerii sub control a procesului inflationist

• mentinerea acestuia la o rata redusa

• franarea cresterii masei monetere

• franarea cresterii preturilor.

Politicile antiinflationiste trebuie sa fie suficient de puternice pentru a combate efectiv inflatia dar totodata suficient de suple pentru a nu afecta cresterea economica, a nu duce la deflatie, depresiune si la accentuarea somajului.

Statul poate influenta in sensul depasirii inflatiei exercitand masuri antiinflationiste de ordin strategic sau de ordin tactic.

Politicile antiinflationiste se clasifica dupa mai multe criterii:

A. Dupa intensitatea si sensul procesului

• Politici de lupta cu criza inflationista

• Politici de prevenire a hiperinflatiei si de mentinere a inflatiei moderate sub controlul factorilor responsabili

B. Dupa doctrina social-eonomica ce sta la baza lor

• Politicile de combatere a inflatiei de control a cererii agregate

• Politici de stimulare a ofertei agregate

C. Dupa metodele si instrumentele folosite

Politicile cererii agregate se deruleaza cu folosirea preponderenta fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflatiei presupun modificarea cheltuielilor publice si/sau a veniturilor din impozite si taxe. Cererea agregata poate fi redusa prin diminuarea si temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor si taxelor.

Politicile monetare se bazeaza fie pe modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei dobanzii.

Deoarece consecintele fenomenului inflationist sunt negative este evident ca in politicile guvernamentele obiectivele de combatere a inflatiei vor fi prioritare, cu atat mai mult cu cat ea afecteaza intreaga populatie a tarii.

“Pentru a invinge inflatia-spune profesorul Michel Didier-trebuie deci usurate sarcinile intreprinderilor si favorizata productivitatea.”

Masuri de ordin strategic

1. diminuarea cererii, stimularea dezvoltarii productiei de marfuri de consum si de servicii, modificandu-se structura economiei nationale, ridicandu-se eficienta economica. Caile principale de reducere a cererii sunt:

• reducerea cheltuielilor publice

• reducerea cheltuielilor private din fonduri imprumutate

• majorarea impozitului

In conditiile micsorarii cererii, lupta impotriva inflatiei trece insa printr-o presiune asupra costurilor salariale.

2. aplicarea unei politici monetare juste de lunga durata, orientata spre franarea cresterii masei monetare si a preturilor si insotita de procesele de etapizare a economie, de demonopolizare si de extindere a infrastructurii de piata

3. reducerea deficitului bugetar, care se poate realiza pe doua cai:

• pe calea micsorarii cheltuialilor publice

• pe calea majorarii impozitilor

Masuri de ordin tactic

1. marirea continua a volumului ofertei pe baza aplicarii unui sistem de impozitare favorabil producatorilor:

• crearea de conditii normale pentru realizarea bunurilor si sviciilor

• acordarea de subventii intreprinzatorilor..

2. privatizatrea proprietatii de stat, ceea ce ar contribui la procurarea de actiuni in intreprinderile private si la realizarea cererii

3. marirea dobanzii pentru depunerile banesti ale populatiei in casele de economii, dobanda care nu trebuie sa fie mai mica decat ritmul de crestere al preturilor

4. majorarea volumului marfurilor de comsum de import, ceea ce ar frana in mare masura inflatia.

5. realizarea reformei banesti si stoparea devalorizarii monetare.

Implicatii economice, politice si sociale

Consecinţele inflaţiei sunt: Inflatia ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativa, avand numeroase consecinte asupra populatei, agentilor economici si asupra mersului de ansamblu al economiei.

• scăderea puterii de cumpărare a populaţiei;

• redistribuirea veniturilor şi avuţiei;

• este stimulata inclinatia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire;

• inflaţia avantajează debitorii (in moneda naţională); rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei.

• ’fuga’ de lichiditati si preferinta pentru plasarea disponibilitatilor banesti in bunuri durabile neproductive

Examinate prin prisma deprecierii monetare consecintele inflatiei:

• sunt receptionate in primul rand de agentii economici cumparatori

• sub incidenta inflatiei cad economiile agentilor economici diminuandulise resursele datorita scaderii puterii de cumparare a banilor.

• inflatia ii dezavantajeaza pe creditori

• in timpul inflatiei productia scade

• inflatia elimina o parte din resursele accumulate

• inflatia pune deacord capacitatile de productie cu cerintele sociale reale

• inflatia constituie un factor dezorganizator al oricarei economii nationale

• descurajeaza investitiile productive , de lunga durata

• genereaza si extinde somajul

• afecteaza caderea societatii civile

• accentuiaza deprecierea monedei nationale

Pentr combaterea inflatiei factorii de decizie trebuie sa aiba in atentie franarea cresterii masei monetare si a preturilor, atragerea economiilor banesti si transformarea lor in capitaluri active, revalorizarea banilor, reducerea cererii agregate, reducerea incertitudinilor. Succesul presupune inglogarea unor astfel de masuri in pachete care sa se completeze cat mai bine pe termen mediu si lung.

Capitol 8. MONDOECONOMIA

În lumea contemporană nici o ţară nu se poate dezvolta fără legături comerciale, financiare, tehnico-ştiinţifice, cu alte ţări, cu piaţa mondială. Aceste relaţii prezintă o importanţă majoră pentru economia naţională a fiecărei ţări şi exercită influenţe multiple asupra acesteia.

Comerţul Exterior – prima legătură cu piaţa mondială

Cea mai veche şi totodată, cea mai amplă formă de realizare a legăturilor economice cu alte ţări o reprezintă comerţul exterior. El cuprinde totalitatea relaţiilor şi tranzacţiilor de import şi export, realizate de o ţară, într-o perioadă determinată de timp.

Comerţul exterior îndeplineşte funcţii importante în procesul dezvoltării economice a fiecărei ţări:

- permite aprovizionarea cu factori de producţie fiecărei ţări, precum şi cu bunuri de consum suplimentare şi diverse;

- prin exporturi se procură mijloacele de plată a importurilor;

- în condiţiile în care schimburile externe se împletesc cu specializarea producţiei şi cu aprofundarea diviziunii muncii, comerţul extern constituie un factor de creştere a eficienţei economice în economia naţională.

Ca urmare, odată cu ridicarea nivelului de dezvoltare a crescut gradul de deschidere a economiilor naţionale spre piaţa mondială. Indicatorul cel mai reprezentativ pentru acest fenomen îl constituie ponderea exporturilor şi importurilor exprimată în %, în P.I.B. Incluzând comerţul exterior în modelul de echilibru economic J. M. Keynes a urmărit să pună în evidenţă modul în care se armonizează sau nu echilibrul intern cu echilibrul extern. S-a formulat următoarea egalitate:

Y = C + I + E - X

în care:

Y = venitul naţional (sau P.I.B.) determinat ca masă a produselor înmulţite cu preţurile acestora, este egal cu suma cheltuielilor de consum, la care se adaugă exporturile (E) şi se scad importurile (X)

Primele două elemente (C + I) reprezintă cererea internă (A), iar ultimele două (E şi X) - cererea externă netă (B).

Deci: Y = A + B

în care B reprezintă excedentul exporturilor asupra importurilor de bunuri şi servicii.

Soldul B va fi totdeauna egal cu decalajul (soldul) dintre venitul naţional (Y) şi partea acestuia care este absorbită care este absorbită de cererea internă:

B ≡ Y - A

Un sold negativ ar indica o situaţie în care cererea internă depăşeşte venitul naţional.

Dacă se porneşte de la ideea că venitul naţional este egal cu consumul ( C ) şi economiile (S):

Y ≡ C + S

rezultă că o balanţă (un sold) extern pozitiv va fi egal cu excedentul economiilor asupra investiţiilor.

B ≡ S - I

Balanţa comercială

Balanţa de comerţ exterior reprezintă un tablou statistico-economic în care se reflectă, după o ordine stabilită, totalitatea operaţiunilor de comerţ exterior realizate de ţară, într-o perioadă dată. Ea cuprinde cumpărările (importurile) şi vânzările (exporturile). Diferenţa dintre acestea formează Soldul balanţei de comerţ exterior, care poate fi pozitiv, dacă exporturile sunt mai mari decât importurile (balanţă excedentară), sau negativ, în cazul în care importurile sunt mai mari decât exporturile (balanţă deficitară); în cazul egalităţii, soldul este nul, iar balanţa este echilibrată.

Clasificarea mărfurilor cuprinse în balanţă se face pe grupe omogene, care dau posibilitatea analizei evoluţiei structurii exporturilor, a schimbărilor care se produc de la o perioadă la alta sub influenţa factorilor interni şi externi

În ultimii ani, balanţa comercială a României, pe relaţia devize convertibile, s-a prezentat în felul următor (milioane dolari):

Pe fondul general al reducerii volumului general al comerţului exterior structura exportului a fost formată, în principal, din metale şi produse din metale, lemn şi articole din lemn, materiale textile, materiale de transport, produse minerale şi mai puţin maşini şi utilaje.

La importuri, o pondere mare revine grupelor: maşini, aparate şi echipamente electrice, produselor minerale, textilelor.

Balanţa de plăţi

Relaţiile economice dintre ţări nu se rezumă doar la importul şi exporturi de bunuri. Ele cuprind şi investiţiile directe , creditele externe, transferurile de valută. care sunt cuprinse în balanţa de plăţi.

Balanţa de plăţi este un tablou economico-statistic în care se înscriu şi prin care se compară plăţile şi încasările efectuate de o ţară, rezultate din relaţiile cu alte ţări pe o perioadă de timp determinată ( trimestru, an).

Ca şi balanţa comercială, balanţa de plăţi poate să fie:

- activă (excedentară) , când încasările sunt mai mari decât plăţile;

- pasivă (deficitară), când plăţile sunt mai mari decât încasările;

- soldată (echilibrată), când încasările sunt egale cu plăţile.

Balanţa de plăţi cuprinde următoarele posturi principale:

- încasările şi plăţile în contul comerţului exterior de bunuri economice;

- încasările şi plăţile legate de serviciile externe (transport, turism, bancare, de asigurări.);

- transferurile de venituri (dobânzi, dividende, rente, profituri);

- investiţiile directe şi indirecte (cumpărarea, respectiv vânzarea ) de acţiuni de către nerezidenţi;

- creditele şi împrumuturile;

- transferurile băneşti unilaterale (transferurile de economii realizate de lucrătorii imigranţi către familiile lor).

Eficienţa comerţului exterior şi competitivitatea

Pentru ca activitatea de comerţ exterior să contribuie la creşterea economică, ea trebuie să fie eficientă.

Eficienţa acestei activităţi se măsoară atât la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic, utilizându-se în acest scop metode adecvate. Măsurarea eficienţei comerţului exterior se realizează prin compararea efectelor economice utile obţinute cu eforturile depuse.

Efectele directe, immediate ale acestei activităţi sunt veniturile obţinute din export, precum şi bunurile şi serviciile obţinute prin import. Eforturile se concretizează în cheltuielile

făcute (în monedă naţională) pentru producerea mărfurilor exportate şi, respectiv în valută pentru mărfurile importate.

Eficienţa economică a exporturilor se exprimă cu ajutorul cursului de revenire brut la export, care se calculează ca raport între cheltuielile interne făcute în monedă naţională, pentru producerea mărfii şi aducerea ei la graniţă şi cantitatea de valută ce se obţine prin vânzarea acelei mărfi.

:undePe

CePiCre

+=

Pi = preţul produsului pe piaţa internă (lei)

Ce = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (lei)

Pe = preţul în valută al mărfii exportate, la frontieră

Acest indicator arată cheltuiala internă cu care se obţine o unitate valutară şi cu cât raportul respectiv, dintre preţurile interne şi cele externe este mai mic, cu atât exportul este mai eficient. Un punct de reper îl constituie cursul de schimb, considerându-se că operaţiunea de export este eficientă dacă cursul de revenire la export este mai mic sau egal în raport cu cursul de schimb Cr ≤ Cs.

Cursul de revenire (brut) la import – în cazul importului, eficienţa economică se măsoară prin valoarea ce se obţine în moneda naţională, prin vânzarea pe piaţa internă a mărfii importate cu o unitate valutară. Acesta este cursul de revenire (brut) la import.

:undePe

TiPiCri

−=

Pi = preţul produsului pe piaţa internă (lei)

Ti = taxele de import plătite pentru marfa importată (lei)

Pe = preţul de import în valută, a mărfii respective la frontieră

Cu cât raportul dintre preţurile interne şi deci, încasările în lei din valorificarea produsului pe piaţa internă, pe de o parte, şi preţurile externe, exprimate în valută plătite pentru import pe de altă parte, este mai mare, cu atât importul este mai eficient deoarece se realizează mai multă economie de muncă socială în economia naţională. Ca bază de referinţă se consideră că operaţiunea de import este mai eficientă în cazul în care cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb (C.r.i. ≥ C.s.)

Creşterea eficienţei economice a comerţului exterior, constituie o coordonată fundamentală a dezvoltării comerţului exterior. Principalii factori ai creşterii eficienţei sunt următorii:

- îmbunătăţirea structurii comerţului exterior, prin mărirea ponderii produselor cu un grad înalt de prelucrare;

- ridicarea calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului;

- valorificarea superioară a resurselor interne de materii prime şi materiale;

- reducerea cheltuielilor de producţie prin creşterea productivităţii muncii;

- îmbunătăţirea publicităţii pe piaţa externă.

O problemă aparte legată de eficienţă, dar specifică, o reprezintă competitivitatea pe piaţa externă. Ea este aptitudinea sau capacitatea agenţilor economici aparţinând unei ţări, de a face faţă concurenţei pe piaţa externă, concretizată în câştigarea şi menţinerea unor pieţe.

Competitivitatea este privită în două forme: prin preţ şi fără preţ sau structurală.

1. Competitivitatea prin preţ are la bază capacitatea întreprinderilor (şi a ţării) de a livra produse pe piaţa externă la preţuri mai mici decât cele ale concurenţei Această formă depinde de trei factori:

- costurile de producţie la care întreprinderile produc şi comercializează bunurile;

- mărimea ratei de schimb, care acţionează favorabil ca factor de stimulare a exporturilor atunci când moneda naţională se depreciază pe piaţa valutară şi invers;

- comportamentul exportatorilor în raport cu rata profitului pe care o include în preţul de ofertă (atunci când ei include o marjă mai mică de profit, produsele sunt mai competitive).

2. Competitivitatea fără preţ sau structurală prezintă o importanţă majoră şi se bazează pe următorii factori: calitatea produselor, gradul de inovaţie, termenul de livrare, prestigiul mărcii de firmă, serviciile post-vânzare şi dinamismul comercial.

O formă deosebită a relaţiilor economice dintre ţări o reprezintă integrarea economică. Ea s-a dezvoltat începând cu deceniile 6 – 7 ale secolului al XX-lea şi constituie, în prezent, o componentă caracteristică de bază a evoluţiilor mondo – economice. Analiza procesului de integrare şi a elementelor de noutate pe care el le aduce în domeniul relaţiilor economice internaţionale formează conţinutul acestui capitol.

Capitol 10. Capitolul 10. Întreprinderea în economia contemporană

Contextul actual al sistemelor de producţie

Apariţia şi dezvoltarea deosebit de rapidă a calculatoarelor personale a atras dezvoltarea şi în mod firesc implementarea sistemelor de producţie asistate de calculator, acestea asigurând viteze şi capacităţi de lucru compatibile cu cele oferite cu puţin timp în urmă doar de calculatoarele mari. S-au dezvoltat componentele necesare activităţii datelor din

aparatura de control şi pachete de programe performante care permit crearea unor instrumente virtuale cu mult mai complexe şi mai performante decât instrumentele reale. Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigare şi control a proceselor şi produselor.

Dacă aparatura de măsurare clasică oferă utilizatorului mărimile fizice sub forma unor indicaţii analogice pe cadrane sau afişaje numerice, uneori combinate cu dispozitive de înregistrare continuă grafică, calculatoarele oferă o flexibilitate nelimitată în privinţa achiziţiei şi memorării datelor, a prelucrării lor prin filtrare sau operaţii de modificare dinamică a referinţelor, de amestecare şi combinare, de analiză a variaţiei mărimilor şi a trecerii acestora peste praguri de valoare semnificativă, asigurând în acest mod elementele de suport pentru luarea deciziilor de control automat în medii de fabricaţie complexe.

Mutaţiile complexe din activitatea economică contemporană (proiectarea şi realizarea produselor) constând în reducerea ciclului de reînnoire şi livrare, creşterea cerinţelor asupra funcţionării produsului şi nivelul tehnic calitativ al acestuia, reducerea dimensiunii locurilor de fabricaţie în paralel cu creşterea flexibilităţii proceselor de fabricaţie au determinat întreprinderile să revoluţionează strategiile industriale, să caute inovarea permanentă. Interdisciplinaritatea şi deschiderea între servicii, conduce la organizarea activităţilor industriale în mod flexibil şi comunicativ deschis.

Favorizarea descentralizării structurilor economice, prin ameliorarea comunicaţiilor dintre ele, conduce către integrarea reciprocă dintre cadrul organizatoric şi suportul informatic. Această dublă integrare internă este completată de necesitatea existenţei comunicaţiei extinse.

Ansamblul tuturor componentelor pentru realizarea dezideratului final al întreprinderii extinse pare a fi astăzi întrunit.

Pe baza acestor considerente, astăzi este absolut esenţială utilizarea acestor sisteme, cât şi instruirea specialiştilor care lucrează efectiv în cercetare şi producţie, în vederea asimilării şi integrării acestor tehnologii avansate în noile sisteme de proiectare şi producţie, pentru asigurarea unei productivităţi ridicate, a ameliorării calităţii produselor, a flexibilităţii în actualizarea profilului de producţie, a unei fiabilităţii sporite în fabricaţie.

Ca o reacţie la această situaţie apar noi concepte în întreprindere determinate de introducerea gestiunii de proiect sau a calităţii totale. Iniţierea angajaţilor în aceste noi tehnologii devine o axă de motivare profundă. Cu toate că scopul este obţinerea unui puternic efect sinergetic pentru realizarea unui produs, organizarea întreprinderilor încă puternic orientată pe concentrarea funcţiilor în cadrul departamentelor. Această puternică structură pe verticală, organizată pe linii de produse, aduce în contrapartidă o nesincronizare între proiecte şi conduce la structuri etanşe, impermeabile la comunicaţie deşi noile soluţii tehnologice favorizează creşterea informatizării.

Reţelele locale, bazele de date relaţionale, staţiile de lucru din ce în ce mai puternice, evoluţia PC-urilor şi a sistemelor de operare, din ce în ce mai performante, conduc la o adevărată liberalizare în domeniul informaticii. Se impune ideea integrării cu calculatorul a tuturor funcţiilor unei întreprinderi care să permită rezolvarea problemelor de comunicaţie şi să se răspundă cât mai rapid cerinţelor pieţii.

Ciclul de viaţă al produselor

Ritmul susţinut de înnoire şi diversificare a ofertei de mărfuri reprezentând o caracteristică definitorie a economiei contemporane este motivat de o serie de factori majori, dintre care cei mai importanţi considerăm a fi:

• dinamica inovaţiei tehnologice aflate sub semnul unei tot mai eficiente gestionări a resurselor planetei;

• diversificarea nevoilor, gusturilor şi preferinţelor consumatorilor, fie ei individuali sau colectivi;

• accentuarea fenomenelor concurenţiale la nivel mondial, atât în planul accesului la factorii de producţie, cât şi în cel al câştigării adeziunii clientelei;

• creşterea gradului de solvabilitate al consumatorilor potenţiali de natură a permite o mai bună nuanţare a exigenţelor acestora;

• globalizarea economiei mondiale, proces care permite o difuzare rapidă a proceselor şi serviciilor noi pe toate meridianele lumii.

Paralel cu aceşti factori de dinamică asupra ofertei destinate pieţei interne şi internaţionale acţionează şi comportamentul consumatorului modern, devenit din ce în ce mai exigent, mai bine informat şi mai selectiv în motivarea cererii sale. Consecinţa directă a creşterii gradului de complexitate al deciziei de achiziţionare a unui produs sau a altuia o reprezintă procesul de accentuare a ingerinţelor pieţei.

Subdivizarea purtătorilor de cerere, în grupuri relative omogene, se realizează astăzi din ce în ce mai rar după criterii naţional-tradiţionale, socio-demografice şi economice, şi în tot mai mare măsură după variabila comportamentelor socio-umane sau a performanţelor profesionale, care să le confere cuantificări ale mulţumirilor.

În aceste condiţii, studierea depăşirii fizice şi morale a produselor – rezultat al modului în care ele sunt percepute de către segmentul pieţei – dobândeşte o semnificaţie aparte, pentru succesul agenţilor economici participanţi în afaceri. Felul în care răspunsul, din punct de vedere al calităţii sale marfare (bun material, serviciu şi idee, precum şi aflat în diversele sale etape de dezvoltare), oferă pieţei soluţii ale rezolvării problematicii apărute în momentul de impas economic, constituie una dintre motivaţiile necesităţii ale dezvoltării de produse, (sau a produselor următoare - întrucât acestora li se impune o atenţie sporită asupra momentelor proiectării şi a apariţiei lor), sau a perfecţionării acestora, determinată şi/sau anticipată de momentele de criză ale ciclul de viaţă al produsului.

Ciclul de viaţă al produsului reprezintă un concept de marketing care descrie tendinţa de evoluţie a afacerii şi totodată prezintă modul de realizare a profitului unui produs scos pe piaţă, de-a lungul vieţii sale comerciale. Altfel spus, reprezintă perioada de timp în care acesta se află pe piaţă, începând cu introducerea şi sfârşind cu retragerea lui, faze care se pot identifica cu uşurinţă. Fazele pe care le parcurge produsul în timpul existenţei sale pot fi identificate cu uşurinţă conform descrierii următoare, întreprinderea, prin managerul ei, va decide dace este momentul retragerii, declarându-l „mort fizic”, sau menţinerea acestuia pe piaţa comercială, întrucât motivează gusturile celui mai mare segment al pieţii.

Cronologic, orice proiect se împarte în mai multe etape, la parcursul evoluţiei cărora, printr-o succesiune de stări, toate se raportează. Aceste evoluţii determină un ciclu de viaţă cu o logică de derulare naturală şi este marcat de coerenţa acţiunilor sale care completează în mod real şi progresiv cunoaşterea tuturor aspectelor produsului pe viitoarea sa piaţă. În aceste condiţii, ciclul de viaţă al proiectului integrează complet ciclul de viaţă al produsului.

c

ifră

de

afac

eri

cifra de afaceri a produsului

câştigul general al produsului

cheltuieli de investiţii

costuri de realizare timp

def

inir

ea

pro

du

sulu

i

real

izar

ea

pro

du

sulu

i

Intr

odu

cere

a lu

i p

e p

iaţă

pro

du

cere

cr

eşte

re

con

soli

dar

e m

atu

riza

re

sup

rasa

tura

rea

pie

ţei

dec

lin

dis

par

iţie

Ciclul de viaţă al produsului nou dezvoltat

cifr

ă d

e af

acer

i

produs virtual faza de cercetare-dezvoltare

lansare creştere maturitate declin timp

Fazele ciclului de viaţă al unui produs

Fazele ciclului de viaţă al unui proiect timp

stu

diu

de

idei

stu

diu

de

feza

bil

itat

e

stu

diu

de

def

inir

e

pro

iect

are

şi

înce

rcar

e

stu

diu

de

pro

spec

ţie

a p

ieţe

i

lan

sare

pu

ner

e în

fa

bri

caţi

e

satu

rare

a

pie

ţei

dec

lin

retr

ager

e d

in

serv

iciu

PROIECTARE DEZVOLTARE FABRICAŢIE UTILIZARE

Ciclul de viaţă al produsului comparativ cu cel al proiectului

Determinarea eronată a perioadelor ciclului unui produs, conduce la realizări (acumulări) de pierderi financiare datorate, fie menţinerii unui nivel inadecvat al cantităţilor oferite spre comercializare, fie nesincronizărilor din perioadele de evoluţie.

Produsul, pe parcursul vieţii sale are un ciclu de viaţă care, ţinând cont de nivelul profitului, volumul producţiei, respectiv al costului aferent acesteia, se poate împărţi în perioade distincte astfel: definirea produsului, realizarea produsului, lansarea lui pe piaţă,

creşterea vânzărilor şi implicit a producţiei, maturitatea la volum de producţie constant, saturaţia pieţei de desfacere cu limitarea ritmurilor de producţie, declinul şi dispariţia lui.

Timpul de viaţă al produsului, termen adaptat din demografie, reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul apariţiei pe piaţă a unui bun nou, la solicitarea cererii (naşterea ofertei) şi cel al dispariţiei sale din arena schimburilor comerciale de mărfuri determinat de încheierea cererii (moartea ofertei).

Reprezentarea grafică a evoluţiei vânzărilor, în interval de timp, este completată de evoluţia stocurilor, a profitului realizat prin validarea vânzărilor, precum şi a altor indicatori derivaţi, cum ar fi numărul mediu de cumpărători care îl achiziţionează sau „chash-flow-ul”. Fotografiată, la un anumit moment, piaţa mărfurilor prezintă imaginea unei aglomerări a patru categorii de produse care-şi dispută locul în reia schimburilor comerciale.

• în prima categorie se încadrează produsele cu nivel ridicat de rentabilitate, cu o cotă de piaţă mare şi un volum al vânzărilor în creştere. Acestea sunt „favoritele” gamei şi trebuie să se bucure de cea mai mare atenţie în cadrul programelor de producţie şi/sau comercializare;

• în a doua grupă se includ produsele care îşi manifestă un rol ridicat al cotei de piaţă şi al rentabilităţii, dar care îşi încetinesc ritmurile de creştere a desfacerilor, urmare a sindromului de intrare în faza de maturitate a ciclului de viaţă, revitalizarea lor impunând modificări semnificative în rândul componentelor lor;

• în a treia categorie sunt incluse produsele care înregistrează o rentabilitate scăzută, asistată de o creştere ridicată a desfacerilor, dar cu o cotă redusă pe piaţă. Ele pot avea perspective dacă fabricaţia şi comercializarea lor se corelează cu exigenţele principalelor segmente receptoare ale pieţii;

• în a patra grupă, sunt cuprinse produsele care înregistrează la toţi cei trei parametri (rentabilitate, cotă de piaţă, desfacere) valori în declin, ceea ce atrage decizia scoaterii lor din gama de fabricaţie, fiind depăşite practic moral.

În aceste condiţii se poate concluziona că scoaterea unui produs la termen devine un factor esenţial. În aceste condiţii, managerii vor dispune dezvoltarea următorului produs (începerea studiului de definire şi proiectare) imediat ce produsul este scos pe piaţă (după momentul prospectării pieţei, sau al afirmării acestuia) astfel încât, la momentul de maturitate şi mai ales la cel de începere a declinului, produsul următor dezvoltat să fie apt de a câştiga interesul cumpărătorilor, şi în acest mod să se asigure continuitate de vânzare pe piaţă.Pierderile din cifra de afaceri cauzate de întârzierea apariţiei pe piaţă a produsului se poate calcula utilizând o reprezentare schematizată şi liniară a ciclului de viaţă al produsului dezvoltat.

Pentru ilustrarea directă a efectelor întârzierii, se practică o aproximare liniară şi se presupune că perioada de declin urmează imediat perioada de dezvoltare (scoaterea produsului şi creşterea cerinţelor lui).

PCA

T

R

F F

22

)3(

F

RFRPCA

−= , unde

PCA = pierderi în cifra de afaceri

T = timp

R = întârzierea lansării produsului

În economie, competiţia impune o inovare permanentă antrenând o evoluţie tehnologică rapidă a produselor. Tendinţa actuală constă într-o concentrare a eforturilor întreprinzătorilor industriali asupra dezvoltării şi realizării generale a produselor, a marketingului şi al evoluţiei conform aşteptărilor clienţilor.

Evoluţia contextului industrial arată foarte clar că astăzi întreprinderea se găseşte sub influenţa tripletei „termene/ costuri/ performanţe”. Ingineria concurentă, paralelă sau simultană, s-a născut în principal sub presiunea factorului timp pentru că, este tot mai evident cucerirea şi stăpânirea timpului devine din ce în ce mai mult datele determinante ale performanţelor întreprinderilor. Ele se aplică în toate domeniile: construcţii de maşini, electronică, transporturi, informatică.

Contextul industrial

Producerea bunurilor materiale, astăzi, presupune o continuă modernizare şi perfecţionare a mijloacelor de producţie propriu-zise, punându-se accente ale eficienţei economice şi obţinerii utilităţilor finale specifice produselor create, începând cu activitatea de proiectare, planificare a producţiei, controlul proceselor ca şi a sistemelor capabile să urmărească şi să asigură măsurarea parametrilor proceselor de producţie sau măsurarea parametrilor dimensionali, funcţionali, identificând aspectul comercial final al produselor destinate comercializării. În ţările dezvoltate, care totodată deţin şi supremaţia eficienţei şi performanţelor de piaţă, în unităţile de producţie se folosesc sisteme moderne de proiectare/dimensionare şi analiză a activităţilor productive (de concept, de cercetare-proiectare, de fabricaţie, al controlului procesului tehnologic şi al certificării calităţii), a căror siguranţă şi reprezentare este constituită pe, şi prin, sistemele modulare viabile şi funcţionale datorate utilizării calculatoarele profesionale.

Tehnologiile noi pătrund din ce în ce mai mult în sfera cercetării-dezvoltării şi în cea a producţiei, în paralel cu sensibilizarea potenţialilor utilizatori prin intermediul publicaţiilor de specialitate, a centrelor de instruire şi perfecţionare, a manifestărilor ştiinţifice interne şi internaţionale şi a realizării publicităţii, în care se prezintă atât aspectul tehnico-funcţional cât şi aspectul impactului prezent sau viitor (al utilizării acestor noi tehnologii) asupra societăţii şi mediului înconjurător.

Apariţia şi dezvoltarea deosebit de rapidă a calculatoarelor personale a atras şi dezvoltat, în mod firesc, implementarea sistemelor asistate de calculator, care au asigurat viteze şi capacităţi de lucru şi reacţie incomparabile. S-au dezvoltat componentele necesare achiziţiei şi prelucrării datelor, s-au realizat pachete de programe performante care au permis crearea unor instrumente virtuale mult mai complexe decât metodele reale şi tradiţionale. Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigaţie şi control a proceselor de producţie.

Prin asistarea cu calculatorul a activităţilor economice şi de producţie se obţine nu numai o automatizare a unor activităţi desfăşurate de personalul specializat, ci se introduce în procesul productiv – economic (de cercetare – proiectare – planificare – producţie – analiză economică – control tehnic şi financiar – comercial), totalitatea cunoştinţelor tehnologice disponibile pentru linia de dezvoltare a producţie respective. Dezvoltarea produsului realizat prin utilizarea (în ultimii ani) a calculatoarele şi echipamentelor perifericele aferente, constituie mijlocul esenţial de atragere a profitului maximal, graţie „creierului” activităţii teoretizate, fapt realizat prin permiterea proiectării de produse din ce în ce mai competitive şi complementare, atât cu costuri de producţie minime şi cu eficienţă şi calitate maximă, dar şi într-un timp relativ redus, timp care pe piaţa produsului respectiv, conferă întreprinderii supremaţie.

Toate activităţile majore cuprinse într-un proces de proiectare (specificaţii, analiză, sinteză, transformare, prezentare, evaluarea performanţelor, evaluarea costurilor, marketing), planificare, fabricaţie, control al calităţii, aprovizionare, desfacere, prospecţia pieţei, management, revalorificare, au constituit obiect de studiu pentru algoritmizarea şi integrarea activităţilor într-un sistem de calcul unitar devenit activ pentru specialişti. S-a impus astfel un domeniu distinct al ştiinţei producţie economică denumit „sistem integrator” sau „sistem integrat de producţie”.

Introducerea informaticii în activităţi industriale asigură rezultatele proceselor, asigurând sistematic calitatea produselor odată cu reducerea timpilor, termenilor şi costurilor de realizare (producţie). Obligativitatea coerenţei legată de realizarea prin utilizarea mijloacelor informatice ridică nivelul de calitate suprimând în interfeţe informaţiile duplicate şi impunând o gestiune şi o gestionare unică a datelor, accesibilă pentru toţi intervienţii în timp reale sub controlul unui supervizor. Punerea în practică a acţiunilor preventive cât mai devreme posibil în derularea proiectului, asigură garanţia unei calităţi ridicate.

Ingineria concurenţială asigură integrarea naturală a calităţii în funcţionarea întreprinderilor, precum şi comportamentul indivizilor prin definirea rezultatelor şi a criteriilor de control aplicate simultan cu angajamentul indivizilor într-un ciclu de ameliorare sau inovare a proiectelor. Obiectivele sunt fixate atât la nivelul rezultatelor în cadrul proiectelor cât şi la nivelul individual. Fiecare poate încerca şi poartă întreaga sa responsabilitate în cadrul activităţii (proiectului).

Acest aspect, al punerii problemei, are drept consecinţă faptul că, pe de o parte fiecare participant are o viziune identică şi globală asupra producţiei, iar pe de altă parte, că managementul se realizează cât mai posibil, în dezvoltare şi chiar în grupe de lucru.

În esenţă, ingineria concurenţială, paralelă sau simultană, reprezintă într-o primă fază, căile de cercetare pentru o reducere maximă a ciclului de viaţă, îşi propune rezolvarea problemelor legate de căutarea informaţiilor necesare dezvoltării produsului întrucât proiectanţii consideră că este mult mai gratificat să recreeze adaptări pentru multitudinea de date deja studiate, decât să reutilizeze informaţiile deja existente. În aceste condiţii, numărul de modificări care se fac asupra produsului ia proporţii din ce în ce mai evidente, iar stăpânirea proceselor de cercetare-dezvoltare (realizare) devine din ce în ce mai dificilă.

Re-ingineria (Reengineering-ul) întreprinderii

Aproape de abordarea ingineriei simultane, reengineering-ul propune a se reconfigura organizarea întreprinderii la nivelul proceselor operaţionale. Mai mult decât o reacomodare la ceea ce există, acesta reia fundamental natura activităţilor, repune în chestiune regulile stabilite şi face să evolueze toate aspectele de organizare către o structurare transversală a activităţilor. În timp ce ingineria paralelă influenţează esenţial proiectul şi managementul de proiect, acţiunile impuse de reengineering antrenează o remodelare completă a întreprinderii. Reengineering-ul este un manifest pentru o revoluţie în managementul afacerilor şi al întreprinderii la sfârşitul secolului XX şi debutul secolului XXI.

Cel mai elocvent în acest sens este motto-ul lucrării lui Michael Hammer şi James Champy „Reengineering the Corporation” publicată în 1993, care susţinea: „Uitaţi ceea ce ştiţi despre felul cum trebuie să meargă întreprinderea – aproape totul este greşit!”.

Activităţile sunt considerate într-un proces global şi nu izolate în task-uri, obiectivele sunt radical dirijate către satisfacerea clientului, rolul tehnologiilor informaţionale fiind fundamental, iar ansamblul acestor acţiuni va necesita o intensă implicare a direcţiilor generale pentru o lungă durată.

Conceptul de reengineering în raport cu o firmă, întreprindere sau organizaţie, a apărut odată cu cerinţa de a reproiecta funcţionarea acestora în noul context economic, tehnologic şi social, specific secolului XXI, când se face tranziţia de la societatea industrială, cu rădăcinile în sec. XIX, la noul tip de societate: societatea informaţională globală. Pentru a face faţă noilor condiţii, se pune problema abandonării principiilor care au stat la baza organizării şi operării unei organizaţii în ultimele două secole, pentru a inventa altele noi, care să corespundă mai bine noilor provocări. Modul în care noile organizaţii cumpără, realizează, vând şi distribuie produsele şi serviciile este foarte diferit faţă de situaţia prezentă.

În comparaţie cu descompunerea propusă de Adam Smith, până la nivelul operaţiilor simple, de bază (task-uri), în noua orientare se pleacă de la necesitatea unificării acestor operaţii simple într-un sistem coerent. Noul mesaj este clar: „nu mai este necesar şi nici de dorit ca întreprinderile să-şi organizeze activitatea pe baza principiului diviziunii muncii” lansat de Adam Smith, deoarece în lumea de astăzi care aparţine clienţilor, concurenţei şi schimbării, întreprinderile trebuie să-şi organizeze activitatea pe procese. Această nouă abordare a fost denumită reinginerie, reprezentând conceptual în lumea modernă aceeaşi revoluţie pe care a reprezentat-o specializarea, care a marcat era industrială1.

Reengineering-ul pleacă de la cerinţele şi caracteristicile actuale şi de perspectivă ale pieţei, de la puterea tehnologiilor actuale, având la bază noţiunea de proces, definit ca fiind un lanţ de activităţi, care luate împreună conduc la un rezultat cu o valoare pe piaţă, pentru un client-consumator, şi, ca urmare, la un nou produs sau serviciu. Procedurile care permit o asemenea abordare a orientării şi redefinirii activităţilor dintr-o organizaţie au fost denumite reengineering-ul organizaţiei. Această orientare şi redefinire este impusă de trei forţe, clienţii „customers”, competiţia „competition” şi schimbarea „change”, cei trei C, cu noi definiţii şi caracteristici în raport cu ceea ce au reprezentat până acum:

• clienţii (customers) sunt cei care decid în raport cu furnizorii: ce doresc, când doresc, cum doresc şi cum vor plăti. Această situaţie este diferită de ceea ce se numeşte piaţă cu produse de masă (mass market), mai ales pe piaţa industrială, unde clienţii sunt profesionişti;

• competiţia (competition) se intensifică în condiţiile căderii barierelor vamale, deci a globalizării pieţei. Performanţa, care se impune ca standard, este reprezentată de preţul scăzut, calitatea ridicată şi serviciile cele mai bune. Orice firmă care nu se ridică la nivelul acestor standarde, impuse pe plan internaţional, este în pericol de a dispărea;1 Ge. Drăgoi, Întreprinderea Convergentă – informatică industrială, Editura Printech, Bucureşti, 2001.

• schimbarea (change) se accelerează ca ritm odată cu globalizarea pieţei şi a economiei, când firmele se confruntă cu mai mulţi competitori, fiecare dintre ei putând introduce produse şi servicii inovative pe piaţă, mai ales în condiţiile evoluţiei tehnologiilor. S-a redus ciclul de viaţă de la ani chiar la luni pentru o mare parte din produse. Firmele care nu pot intra la timp pe piaţă, în acest nou ritm, cu produse şi servicii inovative, deci firmele care nu se mişcă repede, aproape sigur vor dispărea (nu se vor mai mişca deloc).

Cei „trei C”, (Customer, Competition, Change) la care ne-am referit au creat o nouă lume a pieţei şi afacerilor, în care se impun cerinţe severe privind flexibilitatea şi timpul de răspuns la cerinţele pentru produse şi servicii inovante, pentru a căror realizare trebuie să existe o responsabilitate la nivelul procesului care însoţeşte şi este declanşat de cererea realizării fiecărui produs sau serviciu. In reengineering, procesele trebuie regândite, trebuie definit un nou context al muncii, totul sub impactul tehnologiei informaţiei, care face posibilă implementarea conceptului de reengineering.

Reenginering-ul proceselor de afaceri şi/sau business – BPR (Business Process Reengineering) nu poate fi conceput fără utilizarea tehnologiilor informaţionale şi de telecomunicaţii, asigurând un beneficiu şi o durabilitate schimbărilor. BPR poate influenţa orice aspect al unei afaceri/firme astfel încât să asigure creşterea fluxului de numerar (cash flow) şi reducerea costurilor. Controlul costurilor, într-un mediu economic dinamic, cere ca o organizaţie să aibă o definire şi o înţelegere exactă a căilor de atingere a acestor obiective.

Reengineering-ul unei firme schimbă practic foarte mult, dacă nu chiar totul într-o firmă, în ceea ce se defineşte a fi elemente esenţiale în „sistemul de aşi al unei firme” BSD (Business System Diamond): procesele, activităţile şi structurile, sistemul de management şi măsură, cultura organizaţiei (valori, convingeri). Problematica şi provocările perioadei actuale, care impun reengineering-ul ca soluţie care să permită schimbări fundamentale, se pot grupa în patru categorii:

Principiul BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business)

10.5.1. Business Process Reengineering - BPR, reprezintă regândirea fundamentală şi reproiectarea radicală a proceselor (economice şi neeconomice) în vederea obţinerii unei îmbunătăţiri spectaculoase a indicatorilor consideraţi astăzi critici în vederea evaluării performanţelor, cum ar fi costul, calitatea, serviciul, viteza şi fidelitatea.

Schimbarea regulilor

în competiţie

Disponibilitateapentru schimbări

majore

Eficienţa infrastructurii informaţionale

Adaptarea şi dezvoltarea

tehnologiilor avansate

Schimbări fundamentale în organizaţie

• schimbări importante în parametrii şi regulile care definesc competiţia Economiile „pe scară” şi producţia de masă au fost marcate de absenţa inovării în proiectarea produselor şi de realizarea produselor de calitate scăzută. Astăzi, organizaţiile sunt confruntate cu noi cerinţe: o mare flexibilitate în operarea lor, introducerea pe piaţă a produselor de calitate mai rapid decât competitorii (time to market) şi maximizarea încasărilor din vânzarea produselor sau a serviciilor, într-un ciclu de viaţă mai redus al acestora. Aceste cerinţe se adaugă unei dinamici a competiţiei în cadrul unor pieţe globalizate, obligând organizaţiile să-şi revizuiască fundamental existenţa, concentrându-se asupra ciclicităţii introducerii produselor pe piaţă, asupra strategiei de inovare, pentru a pătrunde pe diferite pieţe;

• capacitatea structurală - organizatorică pentru a implementa schimbări de „tip salt” majore, fundamentale. Într-o organizaţie, birocraţia şi mentalităţile opun rezistenţă schimbărilor. De multe ori, schimbările sunt acceptate pe bază de consens, ceea ce conduce adesea la opţiunea pentru nivelul cel mai scăzut, ca numitor comun, în opoziţie cu opţiunea pentru inovare, care ar corespunde nivelului cel mai ridicat, impus de noile cerinţe. În aceste condiţii se ajunge în starea caracterizată constant de răspuns la schimbări în loc de iniţiere a schimbării, în special pentru conducerea la vârf a organizaţiei, care, inevitabil, va pierde faţă de competitorii care au un comportament inovativ. Abilitatea de a realiza schimbări în firmă organizaţie se manifestă prin:

structuri organizatorice,

realizarea unei culturi a întreprinderii,

dezvoltarea permanentă a proceselor de afaceri,

educarea angajaţilor.

• sistemele informaţionale sunt fie ineficiente, fie insuficient adaptate unor schimbări fundamentale în organizaţie. Un conservatorism în realizarea sau dezvoltarea sistemelor informaţionale poate duce la costuri ridicate în exploatare, la duplicarea unor eforturi, la soluţii fragmentate, rolul sistemului reducându-se la automatizarea proceselor existente şi nu la schimbarea lor în sensul satisfacerii cerinţelor enumerate. Eficienţa sistemelor informaţionale trebuie să susţină toate activităţile, anticipând evoluţiile;

• tehnologiile avansate nu sunt suficient de bine conduse pentru a se realiza schimbări majore. Problematica managementului este aceea de a înţelege cum să realizeze o nouă structură şi cum să schimbe procesele pentru a valorifica la maximum inovaţiile în IT (International Telecommunication): prelucrarea distribuită şi paralelă în context reţea, comunicaţiile fără fir, baze de date relaţionale, metodologii CASE (Computer Aided Software Engineering), work flow-management

Abordarea tradiţională şi actuală a BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) se manifestă prin:

• fixarea principalei ţinte în costurile de operare, calitatea producţiei, ciclurile de timp;

• stabilirea nivelurilor pentru service la clienţii interni şi externi;

• regândirea activităţii angajaţilor (jobs) pentru a obţine rezultate optime.

Managerii trebuie să fie învăţaţi să treacă de la concentrarea pe control eficient la gândirea inovatoare urmărind inovaţia, viteza ciclului şi calitatea serviciilor. În orice firmă, procesele sunt reprezentate de obicei prin activităţi înseriate.

BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) restructurează prin asigurarea desfăşurării concurente (paralele) a activităţilor sub coordonarea unei singure persoane care are putere decizională totală, ceea ce conferă avantaje: reduce timpul de răspuns; permite schimbări rapide; creşte satisfacţia şi motivaţia angajaţilor. Scopul BPR nu constă în automatizarea procedurilor curente din firmă ci în integrarea proiectării afacerii cu proiectarea sistemului informaţional astfel încât să se atingă obiectivele preconizate.

Tehnologiile avansate sunt principalele instrumente în BPR. Ele trebuie avute în vedere încă din fazele iniţiale, de aceea trebuie să existe o echipă familiarizată cu managementul şi tehnologiile avansate.

BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) transformă în fapt firma de la starea de urmăritor rapid al competitorilor într-un inovator care se află permanent cu un pas înaintea competitorilor.

O abordare corectă şi modernă se prezintă astfel:

Nivel strategic

Nivel tactic

Low High

BPR în comparaţie cu rolul tehnologiilor avansate

• TQM - Total Quality Management (Managementul calităţii totale) abordează schema cu o perspectivă tactică şi se foloseşte mai puţin pentru BPA (reengineering-ul proceselor de afaceri / business);

• BPA - Business Process Automation (reengineering-ul proceselor automatizate) foloseşte tehnologiile avansate, dar în scopuri tactice;

• BPR - Business Process Reengineering (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) modern foloseşte tehnologiile avansate pentru schimbarea managementului.

Fazele abordate în implementarea BPR - Business Process Reengineering (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) sunt:

• Faza I: analiza firmei

strategia:

realizarea infrastructurii pentru BPR;

planificarea realizării proiectului.

BPRtradiţiona

l

TQMtradiţiona

l

BPRmodern

BPAclasic

• Faza II: analiza proceselor curente

Proiectarea:

stabilirea ţintelor pentru schimbare;

reproiectarea activităţilor pentru atingerea scopului propus.

• Faza III: punerea în funcţiune a noilor proceduri

Implementare:

se instalează proceduri de monitorizare;

se asigură unui cadru pentru dezvoltarea continuă.

Importanţa rolului tehnologiilor avansate se va ilustra în continuare prin trei exemple:

• transformarea proceselor secvenţiale, consumatoare de timp, în procese concurente/paralele;

• managementul în sistemele complexe (producţie de utilaje, avioane, aparatură medicală);

• satisfacerea clientului (care apreciază service-ul şi piesele de schimb).

Se poate remarca că, pentru a avea succes, BPR - Business Process Reengineering trebuie implementat rapid şi eficient, o condiţie de pornire fiind existenţa unui sistem integrat. Reengineering-ul înseamnă „regândirea fundamentală şi reproiectarea radicală a proceselor, în vederea obţinerii unei îmbunătăţiri spectaculoase a indicatorilor, consideraţi astăzi critici în evaluarea performanţelor, cum ar fi costul, calitatea, serviciul şi viteza”.

Se observă apariţia în definiţia reengineering-ului a patru cuvinte cheie:

• fundamental: reengineering-ul ignoră ceea ce este deja şi se concentrează asupra a ceea ce ar trebui să fie.

• radical: reproiectarea radicală implică a se merge la rădăcina lucrurilor, deci nu a face modificări superficiale sau variaţiuni la ceea ce există ci a se acţiona pentru a se îndepărta ceea ce este vechi. Reengineering-ul implică reinventarea firmei şi nu îmbunătăţirea sau dezvoltarea ori modificarea unei activităţi.

• spectaculos: reengineering-ul nu se referă la efectuarea unor îmbunătăţiri marginale sau treptate ci la realizarea unor salturi spectaculoase în rezultate. Aceasta conduce la ideea că ar trebui să se apeleze la reengineering numai atunci când este nevoie de o curăţenie majoră.

• procese: un proces reprezintă o colecţie de activităţi care preiau una sau mai multe tipuri de intrări şi creează la ieşire o valoare pentru client.

Hammer identifică trei tipuri de întreprindere care abordează reengineering-ul:

• Firmele care se confruntă cu mari dificultăţi şi nu au altă soluţie: astfel, dacă într-o întreprindere costurile sunt cu ordin de mărime mai mari decât ale concurenţei sau decât ar permite modelul de proces de producţie în care se încadrează, dacă activitatea de service este atât de defectuoasă încât clienţii protestează, dacă rata de defectare a produselor este de câteva ori mai mare decât cea a produselor concurenţei, dacă întreprinderea are deci nevoie de îmbunătăţiri la scara unui ordin de mărime, atunci, în mod evident, acea întreprindere are nevoie de reengineering.

• Firmele care nu se confruntă cu dificultăţi, dar a căror conducere anticipează apariţia acestor dificultăţi. Concepţia acestor întreprinderi este de a aborda reengineering înainte de a se confrunta cu o situaţie nefavorabilă.

• Firmele care sunt într-o formă maximă, în care nu se pot discerne dificultăţi nici în prezent şi nici în viitor, însă managementul lor este ambiţios şi agresiv, considerând reengineering-ul drept o ocazie pentru a-şi extinde supremaţia în dauna concurenţei. Prin creşterea nivelului performanţei, aceste firme doresc ridicarea ştachetei cât mai sus pentru a crea dificultăţi competitorilor. În acest caz reengineering-ul este abordat de pe o poziţie de forţă, semnul distinctiv al acestor firme fiind cu adevărat dorinţa de succes, o firmă cu adevărat mare nefiind niciodată mulţumită cu rezultatele obţinute. Spre deosebire de majoritatea firmelor care se declară mulţumite şi sunt călăuzite de principiul „de ce să reformulezi regulile atunci când câştigi?” având dificultăţi în a abandona ceea ce le-a asigurat mult timp succesul, firmele mari renunţă de bunăvoie la practici care s-au dovedit mult timp utile cu speranţa şi dorinţa de a veni cu ceva şi mai bun.

Diferenţele dintre cele trei tipuri de întreprinderi se pot explica plastic astfel: cele din prima categorie sunt disperate, s-au izbit de un „zid” şi sunt la „pământ”, cele din a doua categorie avansează cu viteză mare dar au în faţă profilul unei ameninţări majore care poate ridica un „zid” ce le poate arunca în viitor în prima categorie de întreprinderi, iar întreprinderile din cea de a treia categorie sunt lipsite de griji, nu văd nici un fel de obstacole sau probleme la orizont, au liniştea necesară, dar îşi spun că este „o vreme tocmai bună” să schimbe, să avanseze şi să ridice „un zid” tot mai înalt în calea celorlalţi.

Această clasificare făcută de Hammer ilustrează foarte bine cele patru caracteristici definitorii pentru reengineering şi constituie definiţia acestuia de reconcepere radicală a proceselor pentru obţinerea de schimbări spectaculoase în ceea ce priveşte costurile, calitatea, serviciul şi viteza. Pentru realizarea acestui deziderat organizaţiile se orientează spre proces, sunt ambiţioase (îmbunătăţirile minore nu le satisfac), neconformiste (nu respectă regulile vechi, abandonând ipotezele privind specializarea, delimitarea activităţilor şi coordonarea în timp) şi folosesc în mod creator noile tehnologii informatice şi de telecomunicaţii care le permit să renunţe la vechile reguli şi să creeze noi modele de procese.

BPR - Business Process Reengineering şi ameliorarea continuă

Complexitatea tehnică crescândă, termenele de execuţie tot mai strânse, bugetele limitate, concurenţa din ce în ce mai dură sunt elementele principale ale noului context industrial. Întreprinderile industriale trebuie să găsească abordările adecvate regrupând noile concepte, uneltele, metodele şi tehnicile capabile de a adapta aplicaţiile şi activităţile proprii fluctuaţiilor continue ale mediului economic. O vedere comună este pe cale de a se dezvolta astăzi datorită tendinţei internaţionalizării sau a popularităţii TQM (Total Quality Management). Fundamentele întreprinderii nu s-au schimbat prin implementarea TQM, dar ele au fost întărite, pentru că TQM este o metodă de performanţă şi de relansare a producţiei.

Există astăzi două mari axe utilizate de către întreprindere:

• ameliorarea continuă , CQI (Continuous Quality Improvement);

• reengineering-ul, BPR (Business Proces Reengineering).

Ameliorarea continuă trebuie să conţină astăzi elemente interne şi externe întreprinderii, deoarece opinia clientului asupra calităţii produsului a devenit din ce în ce mai importantă. Pentru a se obţine acest tip de calitate trebuie să se integreze, în acelaşi timp, aspectele interne şi externe ale întreprinderii.

Nu este de loc simplu de definit calitatea, deoarece ea depinde de puncte de vedere diferite: client, management, metode şi tehnici de lucru, norme industriale.

Tendinţa evidentă este de se aplica ameliorarea continuă unei întreprinderi care funcţionează corect, în vederea creşterii continue a parametrilor activităţii. Dimpotrivă, reengineering-ul, o schimbare radicală, se aplică în general în situaţiile în care întreprinderea are dificultăţi.

Se vorbeşte astăzi foarte mult de întreprinderi care aplică programe de reengineering sau de ameliorare continuă şi, de aceea, este necesar a se efectua o delimitare între cele două activităţi. Ameliorarea continuă se aplică pe o scară mică având o viziune locală au parţială. Este imposibil a se perfecţiona într-o singură etapă. Procesul de schimbare este fără sfârşit, ceea ce implică faptul că, odată pornit, nu se poate opri din evoluţia sa.

BPR (reengineering-ul proceselor de afaceri / business) vizează un efect general sinergetic la scară mare şi o reorganizare radicală la nivel global al proceselor. Eforturile schimbării se bazează pe o foarte bună înţelegere a proceselor şi activităţilor întreprinderii. În plus, tehnicile de modelare trebuie să suporte o modelare dinamică, ceea ce implică să fie capabile de a schimba continuu şi de o manieră controlată.

Dacă se detaliază scopurile BPR-ului: modernizarea operaţiilor, reducerea costurilor, ameliorarea calităţii, creşterea cifrei de afaceri, creşterea satisfacţiei clienţilor, eliminarea redundanţelor, care se accentuează foarte clar diferenţele între cele două abordări.

Apelarea la reengineering ar trebui să se producă numai atunci când este nevoie de o curăţenie majoră.

Pentru a nu crea confuzii în înţelegerea exactă a noţiunii de reengineering trebuie subliniate câteva aspecte care nu sunt legate de reengineering sau care nu înseamnă reengineering:

• în ciuda rolului important pe care îl joacă tehnologiile informatice în reengineering, trebuie să fie clar că nu este acelaşi lucru cu automatizarea, ci trebuie înţeles că automatizarea pune pur şi simplu la dispoziţie o metodă mai eficientă uneori de “a face prost lucrurile”.

• reengineering-ul nu înseamnă restructurare sau reducere de personal, care implică a face mai puţin cu mai puţin (reducerea capacităţii de producţie pentru a satisface o cerere în scădere). Dimpotrivă, reengineering-ul înseamnă a produce mai mult cu mai puţin.

• reengineering-ul nu trebuie să se confunde cu “software reengineering” care înseamnă reconstrucţia sistemelor informaţionale învechite folosind tehnologie modernă.

• reengineering-ul nu înseamnă acelaşi lucru cu reorganizarea, aplatizarea sau de-ierarhizarea unei firme, chiar dacă conduce la structuri mult mai orizontale. Problema unei firme nu apare datorită structurii organizatorice, ci datorită structurii proceselor, şi de aceea schimbarea organizării peste procese învechite nu conduce la nimic bun pentru firmă.

• reengineering-ul nu este acelaşi lucru cu ameliorarea calităţii. Programele de calitate operează în cadrul proceselor existente pe care încearcă să le amelioreze prin îmbunătăţiri continue, realizate pas cu pas, scopul final fiind îmbunătăţirea constantă şi continuă a rezultatelor procesului existent. Dimpotrivă, reengineering-ul îşi propune înlăturarea şi înlocuirea proceselor deja existente cu altele complet noi, deci o schimbare radicală.

• reengineering-ul nu trebuie confundat cu TQM (total quality management) pentru că el implică o abordare a managementului schimbării total diferită însă de cea cerută de programele de calitate. Reengineering-ul şi TQM nu sunt nici identice şi nici opuse, ele sunt complementare, având o perspectivă comună care porneşte de la client şi de la procese:

reengineering-ul conduce rapid firma acolo unde vrea să fie, TQM dirijează firma în aceeaşi direcţie, dar într-un ritm lent.

• reengineering-ul nu înseamnă încă desfiinţarea „birocraţiei”, aceasta fiind liantul care ţine firmele tradiţionale, fiind în fapt soluţia din ultimii 200 de ani a proceselor fragmentate. Metoda pentru eliminarea birocraţiei şi aplatizarea întreprinderii constă în reproiectarea radicală a proceselor astfel încât să se elimine total fragmentarea acestora, caz ideal de atins.

În concluzie, trebuie revenit la definiţia reengineering-ului dată de Hammer: „reengineering-ul înseamnă să porneşti totul de la zero având în faţă o coală albă de hârtie, să renunţi la convenţionalism şi ipoteze inoculate în trecut, să inventezi noi abordări în ceea ce priveşte structura proceselor, care să amintească foarte puţin sau deloc de cele din perioadele anterioare”.

În esenţă, reengineering înseamnă revoluţia industrială, în revers, abandonarea ipotezelor inerente în paradigma industrială a lui Adam Smith privind diviziunea muncii, avantajul producţiei de masă, controlul ierarhic şi toate celelalte accesorii ale unei economii aflate într-o etapă primară a dezvoltării. Reengineering înseamnă căutarea de noi modele pentru organizarea muncii, înseamnă un nou început.”

Una din întrebările care se ridică este: dacă situaţia economică se îmbunătăţeşte, nu va dispare oare şi necesitatea reengineering-ului? Hammer subliniază că necesitatea nu va dispare ci numai voinţa.

Să nu uităm clasificarea întreprinderilor care apelează astăzi la reengineering. Recesiunea intensifică presiunea asupra firmelor de a-şi reproiecta procesele în timp ce îmbunătăţirea situaţiei economice reduce presiunea dar nu implică că procesele s-au îmbunătăţit de la sine şi trebuie numai să fie revizuite.

Când perioada ciclică de recesiune revine, problemele vor reapărea şi mai acut, iar timpul pierdut va face şi mai dificil reengineering-ul. Ceea ce este de aşteptat este însă ca să se ajungă la un reengineering recurent, deoarece schimbarea a devenit o permanenţă în lumea de astăzi.

Întreprinderea extinsă, convergentă, virtuală

Întreprinderea de astăzi şi de mâine trebuie să răspundă la câteva chestiuni fundamentale:ce să se producă?

• de ce să se producă ?

• cum să se producă ?

• care sunt aşteptările clienţilor ce trebuie considerate prioritare pentru reuşita comercială a produsului sau serviciului ?

• care sunt răspunsurile tehnice ce trebuie privilegiate la nivelul întreprinderii ? asupra a ce acţionează acestea ? cui aduc ele servicii şi în ce scop ?

• care sunt mijloacele întreprinderii la un moment dat ?

• care sunt dificultăţile potenţiale ale ciclului de dezvoltare al produsului ?

La aceste întrebări esenţiale nu există nici un răspuns tip, nici un model unic nu este propus în mod direct. Întreprinderile trebuie să fie extrem de mobile, receptive la

evoluţiile continue şi extrem de rapide, deoarece imobilismul unei întreprinderi poate să conducă chiar la dispariţia acesteia. Interdisciplinaritatea crescândă ca şi deschiderea între servicii conduc astăzi către organizaţii deschise şi comunicante.Întreprinderea trebuie văzută sub unghiul proceselor interne şi externe sau altfel spus traversând informaţia concernând activităţile realizate, derularea acestora, scopul şi starea lor.

Se vizează raportul între procese şi informaţie pe care nici o întreprindere nu-l poate eluda. De aceia trebuie să fie foarte bine cunoscute frontierele între diferitele procese în toată dinamica schimbării lor ca şi activităţile proprii fiecărui proces. Fiecare proces trebuie definit prin prisma aportului său asupra produsului, mai exact prin condiţiile sale, prin acţiunea sa şi prin frontierele sale. Noncalitatea este la rândul său un abis în care se pierd profiturile, termenele de livrare şi uneori întreprinderea însăşi.

Un defect reprodus în mari cantităţi antrenează după sine supracosturi intolerabile aproape întotdeauna deoarece întreprinderile lucrează astăzi pe pieţe cu volume mari şi variaţii uşoare. Se cunosc destule exemple de întreprinderi care şi-au pierdut reputaţia din cauza unor probleme de calitate. Deşi accentul nu mai este pus pe controlul produselor, calitatea a devenit astăzi o parte intrinsecă a culturii oricărei întreprinderi, un efort global al conducerii sale şi al propriilor angajaţi. Întreprinderea trebuie să-şi formeze fiecare director sau angajat în metodele calităţii totale, TQM-ul (managementul calităţii totale) devenind o stare de spirit care caută permanent căile pentru atingerea dezideratului final „zero defecte" în toate activităţile întreprinderii, în toate acţiunile indivizilor care o compun.

TQM nu este născut din moda timpului ci este rodul unei munci dificile, de profunzime, cu oamenii. Calitatea fiind în fond o noţiune total subiectivă, legată de indicele de satisfacere a cerinţelor clientului, se poate înţelege uşor că prin a face să intervină acest client cât mai în amonte în definirea unui produs, se ajunge la a se ameliora calitatea, la reducerea costurile introduse de tatonări sau modificări, obţinând-se un produs adaptat, din primul foc, cerinţelor clienţilor, ceea ce elimină întârzierile şi reduce termenele. Indispensabile pentru a se urmări evoluţia unui proiect, mijloacele de gestiune a acestuia oferă avantajul de a găsi foarte rapid stările de fapt şi permit simulări pentru replanificarea proiectelor. În toate situaţiile, alegerea mijloacelor trebuie să se efectueze în concordanţă cu complexitatea proiectului şi nivelul de informaţii necesare pentru conducerea acestuia.

Activităţi externeşi trend

Reglare externă

Proiectarea produsului

Cercetarea pieţii

Vânzări

Distribuţie

Planificarea producţiei

Achiziţionarea uneltelor

ProducţieFlux de materiale, achiziţii

Stocare

Activitate contractuală Activitate angajaţi

CLIENŢI

ACTIVITATEA

SUBCONTRACT

Dacă, utilizarea mijloacelor asistate de calculator accelerează realizarea activităţilor, beneficiul obţinut astfel trebuie să fie conservat şi chiar dezvoltat prin gestiunea datelor rezultante. Mai mult, se poate afirma că aceste informaţii constituie veritabilul patrimoniu al întreprinderii.

Poziţia strategică a unui astfel de sistem permite urmărirea proiectului/produsului pe parcursul întregului său ciclu de viaţă, situaţie valabilă numai dacă se realizează o abordare globală, eficienţa sa fiind locală în cazul implementării de insule izolate.

Procesele interne şi externe ale întreprinderii

Succesul în acest domeniu ridică problema structurării datelor şi a modului de partajare sau acces la acestea. Sistemul trebuie să permită tuturor celor abilitaţi să intervină în funcţie de privilegiile care le sunt atribuite (consultare, inserare, corectare, modificare) şi în perfectă cunoştinţă asupra stadiului în care se află aceste informaţii (în curs de realizare, în stadiu de corectare, finale).

Corolarul acestor funcţionalităţi constă într-o organizare a datelor bazată pe o configuraţie standardizată şi o gestiune normalizată a schimburilor de date. Întreprinderea virtuală (zero defecte, zero hârtii, zero stocuri) reprezintă astăzi idealul care se doreşte a fi atins. Influenţa multiplilor „zero” asupra unei întreprinderi se prezintă astfel:

Întreprinderea şi influenţa multiplilor “zero”

Efecte interne Efecte externe

zero defecte

• economie de timp

• economie de material

• respectarea termenelor

• diminuarea controlului aposteori

• diminuarea costurilor de garanţie

Efect global: Diminuarea costurilor

Imaginea

mărcii

zero stocuri

• diminuarea stocurilor reale

• câştig de spaţiu

• reducerea cheltuielilor neproductive de gestiune

• diminuarea activelor circulante

Efect: Diminuarea costurilor

Răspuns

eficient

zero întârzieri

• reactivitate faţă de client

• reducerea stocurilor

• gestiune în flux continuu

Calitatea

serviciului

• stăpânirea proceselor

• ameliorarea previziunilor

Efect: Flexibilitate

zero hârtii

• organizare suplă

• acces rapid la informaţie

• comunicare eficace

• autonomie si control diferenţiat

• reducerea blocajelor

Efect: Stăpânirea informaţiei

Reactivitate

zero defecţiuni

(pane)

• disponibilitatea mijloacelor

• rata de angajare ridicată

• gestiune facilă

• respectarea termenelor

• reducerea punctelor de ştrangulare (gâtuire)

Efect: Fiabilitate şi eficacitate

Fiabilitatea

cuplului

produs - sistem

zero accidente

• protecţia individului

• reducerea costurilor de asigurări

• ameliorarea ambianţei

Efect: Motivaţie

Imagine

Socială

zero conflicte

• participare, cointeresare

• ambianţă

• stăpânirea fluxurilor

• reducerea diverselor pierderi

Efect: Eficacitate, ambianţă

Vitrina

(oglinda)

Socială

Întreprinderea virtuală devine maniera cea mai rapidă de a se dezvolta un nou produs şi de a se selecţiona resursele operaţionale. Întreprinderea este agilă, ceea ce implică că aceasta posedă o flexibilitate organizaţională de a se adapta la fiecare proces. O întreprindere maşină de producţie, poate fi reprogramată rapid înainte de a se realiza noi produse.

Conţinutul de informaţie este foarte ridicat. Avantajul competitivităţii este determinat de rapiditatea de sosire pe piaţă, de satisfacerea clienţilor şi de reactivitatea la problemele legate de impactul social şi de mediu. Lucrul şi dezvoltarea de noi produse se efectuează de o manieră simultană.

Întreprinderea virtuală se creează prin mijloace virtuale utilizând simularea. Odată ce partenerii combinaţiei virtuale au aprobat şi validat rezultatele acestor simulări producţia reală poate demara. Conceptul de întreprindere virtuală, VE (virtual enterprise), reprezintă ţinta orientării sistemelor de producţie industrială, prin modul în care această orientare este planificată şi condusă. Ca definiţie, întreprinderea virtuală reprezintă şi o alianţă temporară de întreprinderi care îşi propun o partajare a resurselor şi aptitudinilor cu scopul de a răspunde mai bine şi mai repede oportunităţilor care apar pe piaţă, bazându-se pe o infrastructură tehnică reprezentată de tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii/reţele de calculatoare.

Acest concept este susţinut de noile tehnologii şi de fenomenul de globalizare care începe să domine orientarea dezvoltării industriale. Funcţiunile şi activităţile legate de realizarea produselor încep să se descentralizeze, distribuindu-se pe arii geografice mari.

Proiectarea, planificarea producţiei şi marketing-ul, aprovizionarea, fabricaţia, serviciul, pot fi realizate, în perspectivă, în orice loc dintr-o ţară, dintr-un continent sau de pe glob, datorită facilităţilor oferite de infrastructurile care permit schimbul de informaţii, bunuri, servicii.

Reprezentarea arhitecturii noului model de întreprindere se prezintă, într-o ipostază foarte generală şi într-o alta în care sunt evidenţiate principalele relaţii care intervin în noul context definit de globalizare.

Arhitectura generala a VE (virtual enterprise)

În acest fel se evidenţiază relaţia client-firmă, relaţia firmă-furnizori BB (business to business) şi relaţiile din interiorul firmei IB (intra - business).

Întreprinderea virtuală (VE) se materializează prin selectarea, în condiţii de piaţă, a unor deprinderi şi resurse din diferite firme, cu realizarea unei sinteze a lor orientată pe realizarea unui produs sau serviciu, creând aparenţa unei entităţi integrate de afaceri. Ca o cerinţă generală pentru infrastructura suport a întreprinderii virtuale, se poate sublinia faptul că firmele trebuie să fie capabile să coopereze, schimbând între ele informaţii, bunuri, servicii, într-un timp foarte scurt (la limită timp real), dând impresia că lucrează ca o întreprindere integrată, chiar dacă fiecare componentă îşi păstrează autonomia. Datele, informaţiile, cunoştinţele şi prelucrarea sau depozitarea lor sunt distribuite temporar la scară globală, folosind facilităţile oferite de tehnologiile de tip reţea, dezvoltate în ultimii ani şi pentru care se întrevăd dezvoltări spectaculoase.

În aceste condiţii, se impune o dezvoltare a metodelor şi tehnicilor, a tehnologiilor, care se încadrează în această tendinţă, prin care se realizează o integrare a fluxurilor informaţionale şi materiale presupuse de producţie, nu numai la dimensiunea fizică a unei firme, ci la nivel planetar, pentru produsele esenţiale, care domină piaţa, extinsă şi ea la aceleaşi dimensiuni. Mediul de afaceri specific producţiei, trebuie tratat ca un mediu virtual, logic, în care se efectuează un transfer de date, informaţii, cunoştinţe, bunuri şi servicii, pe baza infrastructurilor moderne ce au la bază tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii capabile să satisfacă cerinţele noului mediu de afaceri.

Concepţie

Producţie

Bancă

Furnizori

Clienţi

Internet

Extranet

Intranet

Răspunsul la cererile pieţei în diferite puncte ale globului impune flexibilitatea producţiei cu o reacţie rapidă, bazată pe informaţii şi cunoştinţe existente pe piaţă. Timpul de răspuns specific diferitelor niveluri care caracterizează un model de producţie integrat (informaţional şi material) este diferit în raport cu fiecare nivel în parte, plasându-se, în construcţia de maşini de exemplu, între fracţiuni de secundă/secvenţă la nivelul proceselor tehnologice şi minute, ore sau zile la nivelul firmei. Acest timp de răspuns, precum şi alţi parametri specifici prelucrării şi transmisiei automate a datelor (capacitate de memorare, viteză de prelucrare, trafic în comunicaţii), determină caracteristicile structurilor de calcul necesare, ierarhizarea şi modul de interconectare

Dezvoltarea tot mai rapidă a tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii în ultimii ani a condus la materializarea conceptului de întreprindere virtuală - VE, care conduce la restructurarea modului de producere a bunurilor şi serviciilor, pe baza acestor noi tehnologii şi a tendinţelor de globalizare a pieţelor şi a competiţiei. VE-ul reprezintă o alianţă de întreprinderi care îşi partajează şi cunoştinţele (know-how) pentru îndeplinirea obiectivelor comune, alianţă bazată pe suportul tehnic oferit de tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii şi prin aplicaţiile dezvoltate. Întreprinderile operează ca noduri într-o reţea de furnizori, clienţi/consumatori, distribuitori, servicii. Mediul VE se conturează prin selectarea resurselor tangibile sau intangibile, pe care le utilizează într-o organizaţie percepută ca o entitate funcţională.

Din punctul de vedere al duratei, alianţa poate fi realizată pe o perioadă limitată, atât cât este necesar pentru îndeplinerea obiectivului comun, sau cu o durata mai lungă, vizând realizarea unor obiective de aceeaşi natură pe termen mediu sau lung.

Din punctul de vedere al topologiei, se pot regăsi VE (virtual enterprise) cu o topologie total sau parţial fixă, sau VE cu o topologie variabilă (dinamică), orientată pe faze ale realizării obiectivului sau pe baza unor considerente de piaţă.

Aceasta conduce la posibilitatea prezenţei unor întreprinderi în mai multe medii VE (alianţe cu diferite configuraţii).

Din punctul de vedere al coordonării, se pot identifica mai multe modele, în funcţie de ponderea pe care o are întreprinderea în alianţă, inclusiv situaţia în care o întreprindere are rol dominant, impunând modul de lucru în cadrul alianţei.

Este de remarcat că, orice membru al alianţei trebuie să fie capabil să transmită sau să recepţioneze informaţii în timp real, astfel încât VE să poată funcţiona ca o întreprindere integrată, care respectă autonomia fiecărei entităţi componente. Acest obiectiv conduce la separarea activităţilor proprii în două categorii, cele care privesc funcţionarea internă şi cele care vizează corelarea cu alte entităţi. Astfel, fiecare entitate componentă operează pe două niveluri: unul care cuprinde activităţile interne/proprii şi un al doilea modul care acoperă activităţile de coordonare în mediul VE.

• Activitatea de ansamblu a VE se caracterizează prin trei componente:

• producătorul final de produse şi servicii, de tip OEM (Original Manufacturer Equipment), cel care iniţiază şi gestionează toate acţiunile necesare pentru dezvoltarea şi realizarea produsului/serviciului;

• furnizorii, cei care preiau comenzile şi se implică în deplasarea bunurilor/serviciilor către producător sau direct la client/consumator;

• consumatorii/clienţii, cei care transmit cereri şi se implică în relaţii directe cu producătorii sau cu furnizorii.

Acest model agregat este caracterizat de o arhitectura specifica unei economii digitale caracterizată de patru componente specifice:

• planificarea resurselor (ERP);

• relaţiile cu clienţii (CRM);

• aplicaţii pentru comercializarea cunoştinţelor;

• integrarea aplicaţiilor întreprinderii.

Conceptul şi arhitectura VE (întreprindere virtuală) impun o regândire a modului în care se derulează activităţile, atât în interiorul întreprinderii cât şi în relaţiile cu lumea exterioară:

• regândirea internă se referă la analiza fluxurilor de activităţi care concură la dezvoltarea şi realizarea unui produs/serviciu, modificând barierele organizaţionale şi fluxurile de informaţii astfel încât să crească eficienţa;

• regândirea externă se referă la analiza punctului de vedere al clienţilor asupra produselor şi/sau serviciilor realizate, în raport cu oferta competitorilor în condiţiile globalizării pieţei.

În vederea atingerii acestor obiective, se impune modelarea activităţilor de afaceri de o manieră cât mai naturală, care sa conducă la sisteme eficiente, cu valorificarea la maximum a noilor tehnologii.

Fiecare proces/activitate operează cu un set de obiecte privind afacerile/activităţile BO (Business Objects). Un BO poate fi o persoană sau o entitate, care este parte integrantă sau interacţionează în cadrul unui proces de afaceri.

Această utilizare şi identificare a BO, în completare cu procesele de afaceri, conduce la obţinerea de avantaje:

• obţinerea de BO comune, care identifică informaţii şi operaţii comune pe ansamblul proceselor de afaceri;

• permite controlul suprapunerilor în procese şi eliminarea redondanţelor;

• diferite procese de afaceri pot utiliza eficient ceea ce este comun;

• orice proces care foloseşte un BO comun trebuie să se alinieze la regulile care guvernează acel BO.

O viziune globală pe piaţa industrială, reflectată în conceptul de VE, este susţinută de noile tehnologii informaţionale şi de comunicaţii, şi conduce la ceea ce se denumeşte reţea globală inginerească GEN (Global Engineering Network. Se ajunge astfel la implementarea unei baze de cunoştinţe la nivelul întreprinderii ca o unealtă de ajutor pentru dezvoltarea şi realizarea produsului sau serviciului. Aceste obiecte ale cunoaşterii inginereşti sunt reprezentate prin modelele asociate:

• ca soluţii standard existente, care se regăsesc în componente, subansambluri, software;

• nivelul de cunoaştere, care poate sta la baza realizării produsului, şi este disponibil ca potenţial de know-how;

• metode, tehnici, tehnologii, instrumente care se pot utiliza în obţinerea unor niveluri ridicate de productivitate, cu asistenţa şi consultanţa necesare;

• toata gama de noutăţi, actualizată, care priveşte noul produs ce urmează a fi dezvoltat şi realizat.

Modelarea proceselor de afaceri în dinamica lor, reflectă ansamblul activităţilor din întreprindere, specificând complexitatea relaţiilor din organizaţie ca răspuns la un eveniment specific. Astfel, modelul interacţiunilor în afaceri prezintă relaţiile cele mai importante permiţând identificarea, definirea şi validarea proceselor majore în cadrul întreprinderii.

Pentru un produs se pot defini modele asociate, atât la nivelul de produs virtual cât şi la cel de produs fizic.

Modelul de lucru la nivelul procesului de afaceri, se compune din activităţi şi fluxurile asociate acestora, indicând responsabilităţile ce revin diferitelor componente organizatorice în realizarea acelor activităţi.

Modelul organizaţional se referă la organizarea curentă a întreprinderii, cu entităţile pe structuri ierarhice şi persoane, care pot fi asociate cu obiective şi activităţi ale întreprinderii.

Modelul locaţiilor geografice scoate în evidenţă diferitele amplasamente de interes pentru întreprindere, care se pot identifica atunci când activităţile se derulează în aceste locaţii. Modelul obiectelor privind afacerile implică caracteristicile majore ale obiectelor de interes pentru utilizatori precum şi modul în care aceste obiecte interacţionează.

Toate aceste modele se folosesc în diferite contexte, fiind independente de modul de proiectare şi de implementare a sistemului.

Din punct de vedere metodologic, se tinde spre o standardizare a terminologiei şi a notaţiilor în diagrame, prin utilizarea UML (Unified Modeling Language) şi recomandările OMG (Object Management Group), pentru modele specifice activităţilor de afaceri, modele de proiectare pentru sisteme şi modele de implementare. Unul dintre standardele des uzitate pentru aplicaţii distribuite în medii eterogene este CORBA (Common Object Request Broker Architecure), element cheie al OMA (Object Management Architecture).

Acesta reprezintă un model propus de către OMG pentru a se transpune într-un mediu distribuit, eterogen, toate avantajele programării orientate obiect, ca opţiune în mediile de programare.

Prelucrarea datelor cuprinde trei categorii de aplicaţii:

• prin care se asigură accesul la informaţii;

• suport pentru e-commerce (asigură prelucrarea cererii clientului, plata pentru produs/serviciu, urmărirea desfacerii);

• necesare desfăşurării activităţilor de afaceri în mediu distribuit (on-line).

Această facilitate se asigură prin utilizarea tehnologiilor Internet în mediul VE, prin ceea ce in ultimii ani s-a definit şi acceptat sub denumirea de Intranet, ca suport de reţea folosită VE, utilizând protocoale, servicii şi echipamente specifice via Internet. Deschiderea selectivă către parteneri şi clienţi se realizează via Extranet. Avantajele utilizării tehnologiilor Intranet şi Extranet conduc la reducerea costului total al posesiei şi utilizării tehnicii de calcul TCO (Total Cost of Ownership).

Extra-netul extinde efectiv graniţele întreprinderii pe arii geografice mari, permiţând utilizatorilor autorizaţi să acceseze aceleaşi informaţii ca şi propriii angajaţi, selectiv pentru unele aplicaţii, prin încărcarea de applet-uri care pot fi permise în utilizare, cu rolul de client pentru un server de aplicaţie oarecare. O configuraţie tipică care operează într-un mediu VE, compusă dintr-o structură de tip Intranet, şi structuri Extranet pentru parteneri privilegiaţi (canal de vânzări-marketing prin Internet, client cu staţie de lucru, terminal public, precum şi angajaţi care lucrează la distanţă), folosind diferite dispozitive de acces.

Furnizorii şi partenerii pot accesa, via Extranet, aceleaşi applet-uri ca şi angajaţii proprii. Avantajele utilizării tehnologiilor Internet sunt evidente şi de perspectivă, datorită dinamicii evoluţiei acestor tehnologii:

• simplitatea şi flexibilitatea/diversitatea aplicaţiilor se asociază prin posibilitatea încărcării/execuţiei programelor de la distanţă, pe funcţionalităţi la cerere (prin applet-uri), asigurate de platforma Java, realizate chiar pe PC-uri;

• securitatea aplicaţiilor şi a datelor, software-ul fiind instalat şi protejat de către administratorul de date şi aplicaţii/reţea. Utilizatorii sunt excluşi de la instalarea software-ului la nivel de PC/WS, prost protejate şi posibil de virusat, cu difuzarea acestor viruşi prin schimb de informaţii în cadrul întreprinderii;

• utilizarea şi plata software-ului la cerere, pe durate variabile, prin ASP (Application Service Provides).

• Numai în cazuri sortware-ul este instalat la utilizator şi numai atunci când acesta are nevoie (folosind şi un software actualizat ca versiune);

• accesul facil printr-o diversitate mare de dispozitive, inclusiv cele mobile;

• posibilitatea dezvoltării e-businees ca mod de a desfăşura activităţile în diverse domenii, în special prin trei domenii aplicative:

• accesul on-line la informaţii (www);

• comerţul electronic, definit prin EDI (Electronic Data Interchange – schimbul de date electronice) pentru a alege, a comanda şi a plăti pentru bunuri, cu o mare distribuţie geografică;

• activităţi on-line, pentru cele mai diferite domenii (lucrul la domiciliu, tele-medicină, tele-educaţie), prin folosirea tehnologiilor Intranet/Extranet;

• reducerea costurilor legate de posesia sau proprietatea privind dotarea cu echipamente şi software. Indicatorul sintetic în evaluarea utilizării informaticii TCO (Total Cost of Ownership) este favorabil tehnologiilor internet, cu reduceri de aproximativ 43% a costurilor.

FirewallResursecomune

Aplicaţii

DateServer

Palmtop / laptop / PDA

Lucrător ladomiciliu

Telefonmobil

(WAP)

Staţii de lucru

Structuri cu extranetpentru parteneri

Kiosk public Staţie ladomiciliu

Structură Intranet

Partener1

Partenern

InternetReţele de transport (PSTN,

ISDN, GSM, ATM)

Infrastructură suport pentru sisteme distribuite dispersate geografic

Reţele de întreprinderea virtuală

Conceptul de întreprindere virtuală şi de reţea holonică a fost dezvoltat în cadrul preocupărilor teoretice privind evoluţia întreprinderilor şi elaborarea de modele ale întreprinderilor viitorului. În cadrul acestor noi modele, întreprinderea dispare ca entitate reală, dispar atributele sale fizice şi funcţiile sale juridice de coordonare.

Ea este înlocuită de un sistem de relaţii stabilite între nuclee capabilităţi autonome, legate printr-o reţea de comunicare. Sistemul de relaţii dintre aceste nuclee se bazează pe încredere totală şi sprijin reciproc. Astfel, întreprinderea se transformă din entitate reală în entitate virtuală.

Conceptul de reţea holonică este definit ca fiind un grupaj de afaceri (businesses) care, acţionează într-o manieră integrată şi organică, este capabil să se configureze singur şi să dirijeze fiecare oportunitate de afaceri pe care o prezintă un client. Fiecare dintre afacerile din reţea furnizează o altă capabilitate şi este denumită holon.

Cuvântul holon nu aparţine dicţionarelor de specialitate, dar semnifică, conform lui Arthur Koestler în cadrul conceptului actual de reţea holonică (1967), cuvântul care simplifică conceptul de descriere a procesului din interiorul altor procese.

Fiecare configuraţie a capabilităţi de proces în interiorul unei reţele holonice este denumită întreprindere virtuală. Prin combinarea esenţei competenţelor mai multor holoni, consideraţi individuali în cadrul reţelei, fiecare întreprindere virtuală este mai puternică şi mai flexibilă decât oricare dintre membrii participanţi consideraţi separat.

Fiecare afacere într-o companie virtuală este aleasă datorită excelenţei sale. Companiile virtuale formează o echipă în care membrii nu negociază costurile, întrucât acestea sunt predeterminate prin formula de calcul a reţelei holonice. Într-o asemenea formulă, orice plus de valoare adăugată valorează un procent dat din preţul final de vânzare, preţ care este decis de piaţă. Toţi holoni din cadrul reţelei cad de acord asupra unui set de reguli de proiectare (desing rules), care permite utilizarea flexibilă a capacităţii întregului sistem. În cadrul reţelei holonice, miezul procesului afacerilor nu este numai optimizat, doar pentru a determina şi furniza punctele de la care se poate vorbi de eficienţă în valoarea oferită clienţilor, ci este vorba de reutilizarea proceselor de reengineering pentru fiecare nouă comandă care apare. Reţelele holonice şi companiile virtuale care le formează sunt un răspuns operaţional practic pentru toate afacerile ai căror clienţi caută produse şi servicii dedicate lor (customized).

Aceste elemente, care preced stadiul de consumator, au fost denumite generic „presumer” şi predefinesc esenţa performanţelor proceselor de afaceri, performanţă care poate fi obţinută prin şi de către reţeaua holonică. Această esenţă, în cadrul companiilor virtuale, se întinde mult dincolo de graniţele holonilor individuali, iar aceştia satisfac cerinţele consumatorilor privind costul, calitatea, viteza, inovaţia şi service-ul. Astfel, business-ul în cadrul unei întreprinderi holonice poate acţiona ca o pârghie pentru relaţiile dintre clienţi, maximizând limitele şi conducând la obţinerea unor performanţe ale afacerilor superioare.

Operarea în cadrul unei reţele virtuale prezintă următoarele avantaje:

• capacitate de a acţiona pârghie;

• viteză;

• flexibilitate;

• partajarea riscului;

• independenţă;

• rapiditatea dezvoltării şi a creşterii profitului;

• cerinţe de capital mai mici;

• recunoaşterea rapidă a greşelilor;

• creşterea abilităţii de a fi implicat în schimburile inevitabile.

Se pot identifica o largă diversitate a tipurilor de reţele holonice, care se pot încadra într-unul din următoarele categorii menţionate:

• reţele verticale, care reprezintă cal mai apropiată percepţie asupra unui lanţ de livrări tradiţionale. În acest tip de reţea un nod adaugă valoare unui obiect, transferându-l unui alt nod, care la rândul lui adaugă altă valoare şi ciclul se repetă pe lanţul valorii. În interiorul companiilor virtuale există unele diferenţe faţă de modelele tradiţionale, cel mai reprezentative exemple regăsindu-se în industria componentelor pentru autovehicule;

• reţele orizontale, care descriu reţele în care toate nodurile au aceeaşi componenţă şi partajează această capacitate înainte şi înapoi. Acest tip de reţea se regăseşte cu precădere în industria uşoară. Aice, marile companii producătoare comandă mari cantităţi de articole, chiar mai mult decât ar putea livra oricare din subcompaniile care ar obţine contractul. Pentru a rezolva solicitările, apare cedarea unei părţi a comenzii chiar către companiile concurente, relaţia creată fiind reciprocă pentru un grup de astfel de companii mici;

• reţele regionale specifice unor anumite zone economico-geografice, fiind create de grupuri largi de companii mici, în vederea rezolvării unor comenzi de orice mărime, formând un parteneriat strategic strâns unele cu celelalte. Se ajunge astfel la o specializare pe componente mici, precum elementele separate ale lanţului valorii. Sunt comune companiilor industriei uşoare, alimentare, bijuteriilor şi chiar a agriculturii;

• reţele de tip în afara necesităţii care sunt cel mai adesea populate de companiile mici, care nu au capital suficient pentru a dezvolta o piaţă proprie sau de produs propriu. Ele se pot reuni atunci într-un grup compus din câteva asemenea companii, pentru a dezvolta un sistem comun, cooperatist;

• reţele autopromoţionale sunt constituite din companii care reprezintă noduri singulare de competenţă, dar care caută parteneri reprezentaţi prin alte noduri. Aceste companii trăiesc sau mor, după cum posedă abilitatea de a realiza ca noduri într-o asemenea reţea;

• reţele de legături în domeniul cunoştinţelor sunt acele reţele care includ, pe lângă diferitele companii, şi alte nuclee de competenţă în domeniul cunoştinţelor cum ar fi universităţile, asociaţiile profesionale, unităţile de consultanţă şi evaluatorii;

•

• sistemele de reţele organice sunt sistemele care posedă vitalitate, structură şi scop. Ele sunt capabile să se adapteze şi să reacţioneze la stimulii externi. Există mii de astfel de exemple de sisteme organice în natură şi deja se poate aprecia că ele pot oferii multe analogii cu sistemele de afaceri. Prin identificarea sistemului virtual din natură, şi prin studierea lui, s-a descoperit că modelul acestuia este aproape direct aplicabil sistemelor de afaceri.

În viitor, ideile pentru sistemele de afaceri vor fi găsite mai degrabă în natură decât în minţile teoreticienilor. Deşi ideea aplicării sistemului virtual în afaceri ar putea părea un deziderat, existenţa în mod curent deja aplicată în natură reprezintă un argument incontestabil.

Reţelele holonice pentru afaceri evidenţiază o serie de caracteristici similare sistemelor holonice organice. S-ar putea afirma că şi companiile neconsiderate într-un sistem holonic evoluează în concurenţă cu mediul, în speţă cu piaţa. Gradul de flexibilitate şi viteza de răspuns care se regăseşte la reţeaua holonică este de un ordin de mărime cu o unitate mai mare.

Reţeaua de tip holonic, se dezvoltă din ce în ce mult, în practica întreprinderilor şi în cadrul marilor corporaţii internaţionale, precum şi ca urmare a procesului de intensificare a colaborării dintre întreprinderile de diferite dimensiuni, în cadrul unor forme şi structuri variate de asociere.

Performanţele realizate de aceste reţele sunt încă departe de a se apropia de cele prevăzute în modelele teoretice, în special datorită limitărilor performanţelor sistemelor de comunicaţii practic utilizabile, precum şi barierelor existente în realizarea sistemelor ideale de relaţii care să permită autoadaptarea la specificul diferitelor oportunităţi de afaceri în condiţii optime.

Susţinerea cercetării trebuie să fie integrată în efortul de redresare, de relansare a economiei naţionale, iar cercetarea nu poate fi promovată independent şi indiferent de faptul prin care industria sau alte ramuri şi activităţi de profil tehnologic, sunt sau nu în cădere sau în stagnare. Astfel fondurile pentru cercetare nu vor putea fi menţinute la nesfârşit numai prin intensificarea insistenţelor de principiu, fără ca economia să nu resimtă rezultate, efecte concrete rezultante ale alocării lor.

După cum se arată în mod repetat, în toate sursele bibliografice străine şi de specialitate, nu este benefic (uzual) să se finanţeze integral lucrările de cercetare dezvoltare, dintr-o singură sursă. Suportul bugetar trebuie să fie în completarea unor eforturi financiare proprii şi/sau în completarea unor finanţări parţiale directe, pe fiecare lucrare, de către beneficiarii de aplicare interesaţi.

Un program de cercetare trebuie să fie definit nu numai printr-o sferă de preocupări, ci printr-un scop de atins cât mai riguros definit şi evaluat. Lucrările trebuie să convingă, în mod evident, simplu şi sinergic, spre realizarea în termen a scopului.

Fără aplicarea în practică, cercetarea în ansamblul (fundamentală) şi cercetarea în parte (aplicativă) se depreciază. Valorificarea rezultatelor cercetării constituie nu numai un scop social şi economic, ci şi feed-back-ul profesionalist al cercetătorului, instrumentul acumulării unei experienţe veritabile, socotit antidotul amatorismului şi al deprofesionalismului.

Nu numai munca şi abilitatea pentru valorificare sunt esenţiale, ci şi eforturile pentru valorificare pot fi încredinţate unor antreprenori profesionalişti. Pentru cercetători, esenţială este şcoala confruntării soluţiilor cu practica.

Pentru un cercetător nu este gravă, şi chiar poate fi benefică, schimbarea domeniului de activitate, în cadrul specializării specialităţii sale (sau chiar în altă specialitate sau domeniu). Poate….