196
CUPRINS INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII 1. Conceptul de comunicare ....11 2. Coordonatele comunicării 24 3. Ascultarea 26 MODELE COMUNICATIONALE 1. Modele ale şcolii - proces 31 2. Modele ale şcolii semiotice 38 COMUNICARE ŞI LIMBAJ 1. Noţiuni introductive 53 2. Limbă şi limbaj 56 3. Stiluri de comunicare 61 4. Forme de comunicare 63 5. Pattern-uri de comunicare verbală 68 6. Comunicarea orală 70 COMUNICAREA NONVERBALĂ.................................... 1. Funcţiile comunicării nonverbale..............................79

Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

CUPRINS

INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

1. Conceptul de comunicare......................................................................................................11

2. Coordonatele comunicării

24

3. Ascultarea

26

MODELE COMUNICATIONALE

1. Modele ale şcolii - proces........................................................................................................31

2. Modele ale şcolii semiotice......................................................................................................38

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

1. Noţiuni introductive................................................................................................................53

2. Limbă şi limbaj.......................................................................................................................56

3. Stiluri de comunicare..............................................................................................................61

4. Forme de comunicare..............................................................................................................63

5. Pattern-uri de comunicare verbală.........................................................................................68

6. Comunicarea orală..................................................................................................................70

COMUNICAREA NONVERBALĂ...............................................................................

1. Funcţiile comunicării nonverbale............................................................................................79

2. Kinetica sau gramatica gesturilor...........................................................................................80

3. Expresivitatea feţei..................................................................................................................81

4. Mişcarea corpului...................................................................................................................83

REPREZENTĂRILE SOCIALE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA PROCESULUI

COMUNICĂRII

1. Conceptul de reprezentare socială..........................................................................................89

2. Reprezentările sociale şi procesul comunicării r..............................................................94

COMUNICAREA - PROCES DE INFLUENŢĂ

1. Comunicare şi influenţă.................................................................................................99

2. Influenţa ca funcţie a nevoilor receptorilor...............................................................104

3. Efectele conumicării şi ale procesului de influenţă...................................................106

4. Comunicarea în spaţii multiculturale.........................................................................107

COMUNICAREA DE MASĂ

1. Evoluţia comunicării de masă...........................................................................................113

Page 2: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

2. Structura şi obiectivele comunicării de masă..................................................................117

COMUNICAREA POLITICĂ

1. Mesajul şi puterea lui de influenţă...................................................................................125

2. Mesajul politic..........................................................'.........................................................127

3. Comunicare politică şi marketing politic.........................................................................133

4. Chestionar..........................................................................................................................137

COMUNICAREA ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR

1. Caracteristici ale comunicării manageriale.....................................................................142

2. Cultura organizaţională...................................................................................................148

3. Tipuri de culturi organizationale şi implicaţiile lor asupra procesului comunicării..153

4. Formele comunicării organizationale..............................................................................155

5. Efectele birocraţiei asupra comunicării organizatio

nale................................................................................................................................159

6. Rolul comunicării în prevenirea, reducerea şi rezolva

rea conflictelor.............................................................................................................163

ARTA ORATORIEI..................................................................................................................177

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................................................................226

Prefaţă

Protagoras din Abdera definea omul drept măsura tuturor lucrurilor, subliniind prin

aceasta că suntem singurele fiinţe care ne aflăm în relaţie de preţuire cu lucrurile. Omul este singura

fiinţă din univers care poate să scoată adevărul la iveală sau să-1 dărâme. Platon a realizat prima

clasificare a felurilor de vorbire: discursul politic, retorica, vorbirea comună, dialectica şi vorbirea

meşteşugarilor care întreţin subiecte despre meserie. Aristotel continuă interesul pentru înţelegerea

omului, considerând că accepţiunea cea mai potrivită este zoon politikon, ftinţă care se afirmă în

viaţa socială. Stagiritul se remarcă prin efortul făcut spre întemeierea retoricii, considerând că

aceasta ar îndeplini trei funcţii: deliberativă (politică), judiciară (forensică) şi demonstrativă

(epideictică).

Orice manifestare umană presupune schimb de informaţie, relaţionări, comportamente,

decizii, toate realizate în şi prin procesul comunicării. Indiferent de epoca istorică în care vieţuieşte,

omul are nevoie de coordonate care îi dau sens vieţii şi îi orientează opţiunile. Trecutul

comunicaţional a fundamentat comunicarea prezentă care, la rându-i, conturează viitorul. Ea dă

Page 3: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

naştere unei noi realităţi, depăşind vechea configuraţie socială. In procesul comunicării eşti alături

de celălalt, eşti egal cu cel pe care şinele îl pătrunde, spre a se recunoaşte şi spre a se regăsi.

Rezultatul este o experienţă comună în care se armonizează asperităţile vieţii:

Fiecare comunitate îşi are coduri lingvistice proprii care reflectă idei, credinţe,

mentalităţi, o anumită viziune asupra lumii. Limbajul este o formă de manifestare interpersonală

dar şi comunitară. Viaţa noastră lăuntrică, interioară nu poate exista fără limbajul interior.

Comunicăm cu noi înainte să comunicăm cu semenii.

Activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe

care le desfăşoară în mod curent un individ. Iată de ce, lucrarea îşi propune să ofere un instrument

în interpretarea informaţiilor, ajutându-ne să fim receptivi, să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să

provocăm o schimbare de comportament sau de atitudine, indiferent de domeniul de activitate.

Succesul fiecărui specialist va depinde de mesajele pe care le comunică.

La nivel uman nu există Viaţă fără Cuvânt şi Cuvânt fără Viaţă (Martin HeideggerJ.

Putem distinge două forme ale comunicării (sau ale t(vorbirii"): acţiunea comunicativă

(interacţiunea), pe de o parte, discursul, pe de altă parte. In prima, validitatea corelaţiilor de sens

este naiv presupusă, pentru a schimba informaţii (experienţe legate de acţiune); în a doua,

pretenţii de validitate problematizate sunt tematizate, dar nu se schimbă informaţii (Jurgen

Habermas).

Cursul prezintă comunicarea atât ca proces teoretic cât şi ca proces practic; ca

producere şi schimb de informaţie prin care influenţăm schimbările ce au loc în grupuri, organizaţii

sau la nivelul societăţii. Comunicarea este cauza sau efectul unei mulţimi de relaţii sociale şi

structuri interacţionale. Toate evenimentele sau obiectele culturale cu care venim în contact

încorporează o semnificaţie, sau mai multe, astfel încât ele transmit vajori de-a lungul unor lungi

perioade istorice.

Analiza procesului comunicării ne dovedeşte faptul că nu putem găsi un model unic al

comunicării. Varietatea situaţiilor, contextelor şi formelor de comunicare depăşeşte orice încercare

de reducere a acestui proces la o soluţie unică, definitorie. Modelele prezentate în acest curs

constituie o dovadă.

Tematica lucrării porneşte de la descifrarea elementelor structurale şi coordonatelor

fundamentale ale comunicării, indiferent de domeniul în care se manifestă. Ea va aduce în atenţie

atât aspectele cognitive ale procesului comunicaţional cât şi pe cele psihologice, trăite şi simţite de

fiecare individ. Vom înţelege mai bine cum gândim şi cum interpretăm diferite gesturi şi

comportamente; cum vedem şi cum judecăm (atribuim valori) lumea. Ne vom cunoaşte mai bine pe

noi înşine.

Structura lucrării analizează comunicarea înfăptuită în diferite medii sociale -ca formă

Page 4: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

de manifestare în mass media, în viaţa politică, juridică, în cadrul organizaţiilor - pentru a oferi

puncte de sprijin în înţelegea acestui proces unui public cât mai mare de cititori. Conţinutul acestui

curs se adresează studenţilor dar şi profesioniştilor din toate mediile de activitate, conducătorilor

dar şi angajaţilor din orice formă de activitate, părinţilor dar şi copiilor, indiferent de generaţie,

omului contemporan care se pregăteşte pentru un viitor din ce în ce mai puţin predictibil.

Autoarea

Limba ta nu e o limbă: e gândire, conştiinţă, orizont. E spontaneitate şi creativitate

neîncetat. De aceea nu se poate lingvistică decât pe limbile altora. Cu limba eşti. Limba ta e un fel

de-a fi.

Toţi oamenii au gânduri. Când un gând se întoarce asupra gândului devine idee. Mulţi

oameni au idei. Când un om are o idee unică, devine filosof.

Constantin Noica

Limbajul e zborul gândului creator asupra oglindirii sale create: duh plutind peste ape sau

coborând, sub chipul columbei, asupra celui dispus să-l primească. Cuvintele stau asupra lumii ca

un popor de păsări care îşi mişcă ritmic, fără odihnă, aripile.

Andrei Pleşu

INTRODUCERE IN TEORIA COMUNICĂRII

Nu spune puţin în vorbe multe

ci mult în vorbe puţine.

Pythagoras

TEORIA COMUNICĂRII 11

1. Conceptul de comunicare

Comunicarea reprezintă un proces complex şi universal, determinat de varietatea domeniilor şi

formelor de viaţă. Orice nivel structural al existenţei este purtător pasiv sau activ de informaţie.

Distincţia activ-pasiv are în vedere prezenţa sau absenţa acelor mecanisme specializate în preluarea

informaţiei, în aşa fel încât să lucreze optim pentru sistem, să îmbunătăţească starea acestuia. Viaţa

înseamnă schimb de energie, substanţă şi informaţie iar deschiderea către un asemenea schimb

Page 5: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

coincide cu gradul de complexitate structurală al fiecărui nivel existenţial. In ordinea complexităţii,

susţinută în planul cunoaşterii, fiinţa umană reprezintă cea mai complexă formă la care se manifestă

comunicarea.

Analiza pe care o realizăm are în atenţie numai comunicarea de la nivel uman, surprinzând

aspectele principale ale dinamicii vieţii sociale. In orice etapă evolutivă omul a manifestat nevoia

comunicării. Gândurile, ideile noastre, evenimentele din viaţă şi raportările sociale nu s-ar putea

obiectiva decât în şi prin procesul comunicării. Orice situaţie de izolare umană poate fi depăşită prin

limbajul interior, învingând unele forme de privare de libertate. Iată de ce oamenii care au trecut

prin experienţe de viaţă cruciale şi-au putut menţine robusteţea intelectuală prin intracomunicare.

Există interacţiuni, relaţii - politice, etice, juridice, religioase -, influenţă, decizie, control care

presupun, pentru a fi realizate, comunicare umană. întregul comportament uman, individual sau

colectiv, este descifrat prin diversitatea formelor comunicării. Crizele şi conflictele apărute în

raporturile interumane demonstrează că avem probleme de comunicare.

Gesturile şi posturile noastre ar putea fi armonizate cu evenimentele pe care le trăim, dacă

atenţia noastră ar fi direcţionată către limbajul nonverbal. Rezultatele acţiunilor întreprinse ar fi

fructuoase dacă am şti să negociem. Succesul acţiunilor juridice depinde de arta oratoriei

Jurnaliştii capătă încrederea publicului dacă ştirile transmise sunt argumentate şi răspund unor

interese comunitare. Activitatea managerială se desfăşoară cu succes când ştim să comunicăm cu

subordonaţii pentru realizarea unei strategii clare. Putem deveni politicieni celebri dacă mesajele

noastre corespund intereselor publicului.

întrucât procesul comunicării cuprinde întreaga existenţă umană, cercetarea acestuia a

antrenat discipline ştiinţifice complexe, numite ştiinţele comunicării. Dacă avem în atenţie aspectele

centrale pe care le studiază ştiinţele comunicării, distingem două grupe de ştiinţe: unele care

definesc comunicarea ca obiect central de cercetare -semiotica, lingvistica şi cibernetica - iar altele

care studiază comunicarea ca domeniu distinct de analiză, cu referire la anumite aspecte ale

procesului comunicaţional - psihologia, sociologia, antropologia şi etologia. în acelaşi timp, apare

nevoia realizării unor analize pluridisciplinare, fapt ce a determinat apariţia unor discipline

comunicaţionale noi: psihologia comunicării, sociologia comunicării, psiholingvistica etc.

Dacă anticii au acordat o atenţie deosebită artei vorbirii, modernii s-au ocupat de găsirea căii

către exprimarea adevărului, problema metodei. Şi aceasta întrucât, adeseori, zvonul ia locul

cunoştinţei, opinia se ridică la rangul de adevăr iar transparenţa originară se transformă tot mai mult

în opacitate socială, confirmând teza lui Jean Jaques Rousseau asupra omului bun, transparent prin

natura sa dar nevoit să-şi găsească apărarea în contextul social vicios.

Avânt que Vart eut fagonne nos manieres et appris ă nos passions a parler un langage

apprete, nos moeurs etaient rustiques, mais naturelles; et difference des procedes annongait au

Page 6: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

premier coup dyoeil celle des caracteres. La nature humainef au fond, netait pas meileure; mais Ies

hommes trouvaient leur securite dans la facilita de se penetrer reciproquement, et cet avantaget

dont nous ne senton plus le prixy leur epargnait bien des vices (1).

Nevoia de celălalt, chiar cu riscul dobândirii defectelor/relelor acestuia, ne-a demonstrat că

traiul în comunitate presupune comunicare, dăruire şi primire a ceea ce suntem. In acest proces de

pătrundere reciprocă devenim tot mai mult victimele iluziilor noastre, a ceea ce credem că suntem

sau ceea ce ne pare a fi adevărul. Totdeauna există un preţ al cuvintelor şi faptelor; dincolo de

această sancţiune externă există şi o instanţă internă care atenţionează asupra propriilor greşeli.

Avertismentul îl moştenim de la Socrate, care cultiva introspecţia lăuntrică spre eliminarea erorilor

din gândire. într-un asemenea efort critic, cel ce credea că ştie află că nu ştie. Este o deşteptare a

spiritului reflexiv, proces ce deschide orizontul uman al comunicării, al dăruirii către celălalt.

Distincţia dintre opinie şi adevăr, dintre credinţă şi ştiinţă a reţinut atenţia lui Platon. Printr-

o comunicare plină de metaforă, Mitul peşterii ne oferă o primă teorie nivelică asupra comunicării.

Platon prezintă două niveluri ontologice, două lumi: lumea sensibilă - Kosmos aisthetos - şi lumea

inteligibilă - Kosmos noetos. Lumea sensibilă este una a părerii, o lume fenomenală în care suntem

cuprinşi şi rareori

14 TEORIA COMUNICĂRII

surprinşi în existenţa noastră efemeră. Lumea inteligibilă este una aparţinătoare Ideilor absolute, o

existenţă neschimbătoare în care tronează Adevărul absolut. Cunoştinţa inteligibilă (episteme) se

exprimă în idei şi concepte iar instanţele ce o dezvoltă sunt intelectul şi raţiunea. Iată de ce în Mitul

peşterii, Soarele - Adevărul orbeşte pe cel obişnuit cu întunericul părerii, cu forma fără fond

surprinsă prin percepţie şi imaginaţie. De multe ori ne lăsăm înşelaţi de păreri şi umbre, copii

imperfecte ale lumii ideilor, ale adevărurilor.

Platon ne-a avertizat şi asupra unei dificultăţi ce are loc în momentul în care te-ai acomodat

cu adevărul. Membrii comunităţii în care trăieşti nu sunt, totdeauna, pregătiţi către manifestarea

spiritului critic. Aşa se face că, dacă atragi atenţia asupra distincţiei dintre adevăr şi părere rişti să fi

crezut nebun, fără a fi înţeles de către cei din jur. Ne obişnuim uşor cu falsul, căci adevărul ne pune

pe gânduri, ne tulbură liniştea interioară iar gândirea doare acolo unde nu a fost exersată. Se

schimbă locul şi rolul dintre normal şi anormal, dintre iluzie şi adevăr.

Teza lui Platon despre ştiinţă şi opinie, ca două proprietăţi dispoziţionale ale sufletului, la

fel ca vederea şi auzul, este analizată cuprinzător de V. Mureşan în Comentariu la Republica lui

Platon: ştiinţa (episteme) produce „cunoaşterea infailibilă" (477 e); opinia (doxa) produce

cunoaşterea "supusă erorii' (477e); necunoaşterea (agonia) produce opinia imposibilă (ceea ce "e

cu totul de necunoscut'9 (477a).

Page 7: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Obiectul ştiinţei e „ceea-ce-este" (epi to onti) (478a), "ceea-ce-este întru totul" (478d),

"ceea ce rămâne la fel, egal cu sine" (484b), adică ceea ce, având anumite proprietăţi, "nu poate

avea" proprietăţile contrare (479a); mai "metafizic" vorbind, obiectul ştiinţei e "acea esenţă

permanentă şi neschimbătoare prin naştere ori pieire" (485b), "desăvârşita existenţă" ( sau

"existenţapură") (479d) (2).

TEORIA COMUNICĂRII 15

"Iubitorii de înţelepciune" se deosebesc de "iubitorii de opinie" prin tipul de capacitate

cognitivă posedată. Numai primii au acces la lumea a ceea-ce-este, lumea Formelor, ceilalţi numai

opinează despre lucrurile trecătoare, dar nu ştiu nimic despre obiectul opiniilor lor (479e-480a)

(3).

Atât Platon cât şi Aristotel au considerat că în procesul comunicării importantă este

convingerea, seducţia auditoriului; grija pentru discurs fiind preluată de la sofişti. Mai târziu,

romanii vor continua interesul pentru comunicare, elaborând în anul 100 î.Hr. primul model de

comunicare. (Oratoria antică va fi prezentată într-o temă separată a lucrării.)

în epoca modernă, preocuparea pentru adevăr îl conduce pe Descartes să ia drept model

cunoaşterea matematică, cu intenţia de a elimina orice urmă de eroare:

Pentru cunoaşterea lucrurilor, nu trebuie să ţinem seama decât de doi factori: anume de

noi, cei care cunoaştem, şi de lucrurile ce sunt de cunoscut. In noi există doar patru facultăţi de

care ne putem folosi la aceasta: intelectul, imaginaţia, sensibilitatea şi memoria. De fapt intelectul

singur e în stare să perceapă adevărul; totuşi el trebuie ajutat de către imaginaţie, sensibilitate şi

memorie, pentru ca nu cumva să trecem peste vreun lucru care stă în puterea noastră. In ce

priveşte lucrurile, e de ajuns să cercetăm trei chestiuni: ceea ce se înfăţişează de la sine, apoi în ce

chip se poate cunoaşte un lucru anumit printr-altul, şi, în sfârşit, ce anume se deduce din fiecare

(4).

Grija pentru comunicare, mai precis pentru înţelegerea sinelui şi a altuia, a reţinut atenţia

studiilor psihanalitice clasice şi a celor contemporane. în lucrarea Inter-comunicare Corneliu

Mircea prezintă o viziune nivelică asupra procesului comunicării: Comunicarea defineşte, expune şi

întemeiază. Ea poate "înfiinţa" sau "aliena" în funcţie de persoana care oglindeşte "fidel" sau

"deformat" chipul în devenire al sinelui. Psihismul se formează odată cu şi prin fiecare clipă a

16 TEORIA COMUNICĂRII

comunicării, coborând în adâncul originar al fiinţei, sau detaşânduse alienat de sine şi de altul

(,.,), Psihismul fiinţează şi se defineşte nivelic: el păstrează în alcătuirea lui nivelele "anterioare "

pe care le transformă restructurară şi pe care le expune prin mişcarea devenirii nivelice. Fiecare

Page 8: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

"nivel" psihologic reprezintă un tărâm bine definit, deosebit de tărâmurile precedente şi deosebit,

în acelaşi timp, de nivelele următoare (care-i expun realitatea şi o dezvăluie) (5).

Aşa se face că fiecare noutate cognitivă pare să aibă legătură cu trecutul, cu ceea ce a fost

cunoscut. Chiar legăturile interpersonale oglindesc o asemănare şi acomodare nivelică, fiecare

partener căutând să se completeze cu altul şi să-1 completeze pe altul. Şinele se caută în altul doar

pe sine; el se întoarce spre altul şi-l pătrunde, spre a se cunoaşte şi spre a se regăsi (6). Ideea

pătrunderii reciproce nu este nouă, ea găsindu-şi întemeierea în discursul lui Rousseau şi

dezvoltându-se în limbaj heideggerian: Omul este acea fiinţă a cărei fiinţă se distinge, dinspre

fiinţa şi în fiinţă, prin situarea fermă şi deschisă în starea-de-neascundere a fiinţei. Esenţa

existenţială a omului este motivul pentru care omul îşi poate reprezenta fiinţarea ca fiinţare şi

poate avea o conştiinţă a ceea ce şi-a reprezentat (7).

înţelegerea conceptului de comunicare se datorează plurivalentei aplicării sale în ştiinţele sociale.

Iată de ce descifrarea acestuia solicită eforturile interpretative susţinute de disciplinele socio-umane.

Etimologia termenului de comunicare dezvăluie înţelesul legăturii persoanelor, al dăruirii către altul

şi al primirii celuilalt în sine. Conceptul provine din latinescul communis (comun) ce a produs

verbul communico ( a face ceva comun, dăruind şi primind totodată), verb care scoate în evidenţă

interacţiunea dintre persoanele comunicante. Communis exprimă tocmai împărţirea sarcinilor cu

altcineva', ceea ce aparţine mai multor persoane. Acest schimb de TEORIA COMUNICĂRII

17

informaţii face ca subiectul comunicator să devină şi receptor al informaţiilor comunicate.

Să urmărim şi o accepţiune sui-generis a comunicării: acţiunea de "a transmite" "un mesaj"

despre "ceva" cuiva care este "receptorul" (8). In acest proces se presupune o anumită experienţă

comună a tuturor celor implicaţi în actul comunicării. Câteva precizări sunt necesare. Pentru ca

actul comunicării să aibă loc, este nevoie de o experienţă comună a membrilor comunicării şi de un

anumit grad de înţelegere. Astfel, un anumit mesaj care transmite o experienţă specifică unui mediu

psihosocial, având obiceiuri şi tradiţii ce-i dau identitate, precum şi o conduită proprie, cu greu va fi

înţeles de un subiect ce s-a dezvoltat într-un cadru etnopsihologic fără contact cu mediul prim.

Comunicarea este condiţia vieţii omeneşti şi a ordinii sociale. Importanţa acestui proces a

determinat formularea unor accepţiuni diferite care accentuează unele aspecte, relaţii sau

componente ale procesului. Aducem în atenţie câteva accepţiuni:

• Procesul prin care o persoană/grup transmite un conţinut conceptual alteia;

• Arta transmiterii unei informaţii de la un emiţător la un receptor;

• Comunicarea este o caracteristică fundamentală a fiinţelor umane; comunicaţia se

referă la instrumentele, tehnicile şi tehnologiile ce însoţesc şi amplifică procesul de

comunicare.

Page 9: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

• Comunicare înseamnă a face cunoscut, a informa, a înştiinţa;

• Procesul comunicării cuprinde ansamblul proceselor

fizice şi psihologice prin care se efectuează

relaţionarea unei/unor persoane cu altele spre

atingerea unor obiective.

18 TEORIA COMUNICĂRII

Toate accepţiunile aduc în atenţie comunicarea ca fenomen de relaţie, prin care se

vehiculează informaţie de la o persoană la alta prin mijloace specifice zonei în care se desfăşoară.

Conţinutul informaţional se situează atât la nivel cognitiv cât şi la nivel motivaţional; primirea

mesajului se armonizează pe fondul unor idealuri şi obiective comune.

Diferenţierile culturale, modurile de viaţă şi gândire diferite au determinat apariţia unei

varietăţi de definiţii privind termenul de comunicare, fapt ce 1-a condus pe Dance la alcătuirea

următoarelor grupe de definiţii:

1. Simboluri, vorbire, limbaj.

2. Înţelegere - receptarea, nu transmiterea mesajelor.

3. Interacţiunea, relaţie - schimbul activ şi coorienta-rea.

4. Reducerea incertitudinii - ipotetică dorinţă fundamentală, care duce la căutarea de

informaţie în scopul adaptării.

5. Procesul - întreaga secvenţă a transmiterii.

6. Transfer, Transmitere - mişcare conotativă în spaţiu sau timp.

7. Legătură, unire - comunicarea în ipostaza de conector, de articulator.

8. Trăsături comune - amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele

părţi.

9. Canal, purtător, rută - o extensie a "transferului", având ca referinţă principală calea

sau "vehiculul" (sistem de semne sau tehnologie).

10. Memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informaţie şi putem

"comunica cu" astfel de depozite informative.

11. Răspuns discriminatoriu - accentuarea acordării selective de atenţie şi a interpretării.

12. Stimuli - accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau reacţiei.

Page 10: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

TEORIA COMUNICĂRII 19

13. Intenţie - accentuează faptul că actele comunicative au un scop.

14. Momentul şi situaţia - acordarea de atenţie contextului actului comunicativ.

15. Putere - comunicarea văzută ca mijloc de influenţă

(9).

Dincolo de accentuarea unei componente sau unui

aspect, comunicarea trebuie privită ca un proces de transmitere şi receptare de mesaje, incluzând

grade diferite de intenţionalitate şi generând o varietate de relaţii sociale şi structuri interacţionale.

Cea mai simplă schemă de comunicare presupune: emiţător, mesaj şi receptor (Karl

Buhler). La acesta schemă Roman Jakobson a adăugat trei componente: cody canal, context.

Comunicarea antrenează procese cognitive, afective şi volitive complexe care nuanţează

manifestarea umană:

1. percepţia, memorarea şi redarea informaţiei înmagazinate şi clasificate;

2. conceptualizarea informaţiei prin interpretarea mesajelor;

3. simbolizarea conţinutului mesajului;

4. structurarea noilor simboluri;

5. operaţionalizarea asupra modului de transmitere a mesajului.

Circulaţia mesajului se poate realiza în modalităţi diferite: linear, circular sau interactiv.

Fiecare modalitate este adaptată situaţiilor contextuale în care se desfăşoară procesul

comunicaţional. Comportamentul individual este influenţat, în formarea sa, de comportamentul

social, de opţiunea societăţii pentru un model de comunicare şi inter-comunicare. Nu trebuie uitat

că mesajele includ etno-biografia specifică unei culturi, că anumite obiceiuri, ritualuri, gesturi,

ceremonialuri, genuri şi

20 TEORIA COMUNICĂRII

forme culturale, arhitectonice etc. definesc identitatea personalităţii de bază a unei naţiuni, a unui

tip de societate.

în ce priveşte comunicarea nonverbală, paralimbajul, aceasta utilizează semne iconice

universale, ce ţin de sfera culturală mai mult decât de societate. De aceea, o parte a simbolurilor,

gesturilor, posturilor pot fi recunoscute într-o zonă culturală restrânsă sau pot fi asimilate de

populaţii extinse.

Revenind la comunicare în sens generic, putem afirma că ea antrenează schimbarea, o

anumită transformare ce implică modificări ale relaţiilor dintre participanţi şi ale raporturilor dintre

ei şi lumea exterioară. Comunicarea dă naştere unei noi realităţi sociale. O lume nouă îşi face

apariţia lăsând în urmă o configuraţie socială veche. In acest ^ens atrăgea atenţia Durkheim că

societăţile moderne trăiesc în special prin diferenţele dintre membrii lor, depăşind integrarea

Page 11: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

normativă a formelor sociale* anteriore. Efectul nu se lasă aşteptat: raportările dintre indivizii

societăţii moderne se definesc prin complementaritate şi interdependenţă, iar imaginea de ansamblu

pentru contemplator este una a unităţii bazate pe diversitate, a ordinii ce se dezvoltă din dezordine,

a unui întreg asemănător statului aristotelic care are autoritate în raport cu părţile componente,

realizarea armoniei sociale neputând avea loc dincolo de comunicare. Structura relaţiilor sociale,

distribuirea zonelor de putere în societate, gradul de coeziune socială sunt reprezentative în procesul

comunicării. Fiecare societate poate fi considerată drept indice relevant al potenţialului creativ

uman, ea nefiind decât expresia comportamentului semnificativ al membrilor ei, omul fiind măsura

tuturor lucrurilor (Protagoras). Prin măsură acordăm obiectele şi procesele realizate în practica

socială cu potenţialul creativ uman, numindu-le şi dându-le semnificaţie. Aşa se face că avem

mediul social în care ne recunoaştem ca zoon politikon (Aristotel).

TEORIA COMUNICĂRI! 21

Perspectiva istorică ne permite să distingem patru etape parcurse de comunicare:

a) era tribali smului prealfabetic;

b) era scrisului, perioadă specifică prioritar Greciei antice de după Homer;

c) era tiparului, situată între 1500 - 1900;

d) era electronică, caracteristică epocii moderne.

Celor trei etape le-au corespuns trei tipuri de culturi

fundamentale:

a) cultura orală, tribală, mistică;

b) cultura vizuală;

c) cultura electronică, audiovizuală.

întreaga structură a unei societăţi este exprimată printr-o reţea de comunicare ce facilitează

transmiterea continuturilor informaţionale de care depinde întreaga activitate socială. Pentru

transmiterea infprmaţiilor se folosesc mijloace de comunicare ce includ tot felul de limbaje şi alte

sisteme simbolice ce aparţin unor culturi, unor subculturi sau sunt dobândite printr-un proces de

durată.

Am sintetiza cele expuse prin evidenţierea structurii paradigmatice a procesului

comunicării: un,comunicator sau subiectul care transmite informaţia, un mesaj, un limbaj sau cod,

un mijloc de transmitere şi un receptor capabil să "citească" sau să "decodifice" mesajul. In cazul

în care circuitul mesajului urmează traseul pe care l-am structurat mai sus, mesajul va acţiona de la

subiectul comunicator la receptorul pentru care informaţia lucrează eficient.

Comunicarea se deschide odată cu intenţia transmiţătorului de a emite un anumit mesaj

către receptor. Intenţia acestuia este însoţită de semnificaţia evenimentului ce urmează a fi

comunicat. Mesajul este elementul de legătură dintre transmiţător şi receptor, aducând în atenţie

Page 12: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

referentul comunicării, obiectul pe care se centrează informaţia. O condiţie se impune a fi

respectată: semnificaţia semnelor

22 TEORIA COMUNICĂRII

limbajului trebuie să rămână relativ constantă în orice context situaţional. Receptorul este cel care

utilizează mesajul şi acţionează sau reacţionează asupra informaţiei primite. Să mai reţinem că

mesajele au sens numai în măsura în care conţin referenţi ce aparţin experienţei comune

transmiţătorului şi receptorului. In acest caz, intenţia comunicatorului corespunde nivelului

comprehensiv al receptorului. Acţiunea de comunicare se deschide odată cu identificarea

receptorului, conştientizând profunzimile de înţelegere ale acestuia şi acordând mesajele la

aşteptările şi acţiunile receptorului.

Avem în atenţie faptul că valoarea informativă a unui mesaj este determinată de publicul

receptor. Nu există un etalon universal al valorii informaţiei pentru un public. Două aspecte sunt în

acest cadru importante. In primul rând, gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment

{probabilitatea ca acest. eveniment să se producă). Dacă, pentru anumită categorie de public,

această incertitudine este

foarte pronunţată, valoarea informativă {pragmatică) a mesajului este foarte mare. In al

doilea rând, importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă evenimentului în cauză: cu

cât importanţa acordată evenimentului este mai mare, cu atât mai mare este valoarea informativă

{pragmatică) a ştirii care se referă la el (10).

Mesajul are în conţinutul său un sistem de semne. Semnul este orice lucru care poartă o

semnificaţie. Pentru a transmite semnificaţii, semnul are nevoie de un suport fizic. Semnalul este

suportul fizic prin care se transmite informaţia. Semnele şi semnalele sunt independente; există

cazuri când aceeaşi semnificaţie poate fi dată de semnale diferite. Semnificaţia atenţie poate fi

făcută prin culoarea galbenă a semafoarelor, prin cuvântul "atenţie! sau printr-un semn de circulaţie

sub forma unui triunghi. Pe de altă parte, semnul poate fi purtătorul mai multor semnificaţii:

cuvântul "atenţie" poate însemna grija pentru exprimarea verbală, pentru

TEORIA COMUNICĂRII 23

răspunsul la o problemă, pentru interpretarea unui rol sau a unei bucăţi muzicale.

Mesajele pot fi simple sau complexe. Mesajele complexe sunt constituite pe baza regulilor

semantice (corespondenţa dintre semn şi referent) şi reguli sintactice (reguli după care se combină

semnele între ele). Cele două tipuri de reguli funcţionează atât în cadrul limbajelor naturale cât şi în

cadrul limbajelor artificiale, ştiinţifice. Comunicarea presupune ca emiţătorul şi receptorul să aibă

competenţă comunicaţională compatibilă. Mai precis, ambii actanţi să recepteze şi să emită mesaje

prin cunoaşterea şi respectarea regulilor semantice şi sintactice ale unui limbaj dat,

în procesul comunicării, semnificaţia cuvintelor şi a oricăror semne nu există decât în

Page 13: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

mintea noastră, Atât la nivelul emiţătorului cât şi la cel al receptorului identificăm un sistem complex

de codare/decodarp care reprezintă expresia funcţională a limbajului.

In baza regulilor limbajului anumite semnificaţii sunt codate şi transmise prin semnale

specifice. Decodarea trebuie să fie identică atât la emiţător cât şi la receptor. Ea are loc într-un cadru

comunicaţional care cuprinde un context lingvistic, atunci când cuvântului i se acordă o

semnificaţie aparte, precum şi un context fizic, în care procesul comunicaţional ajută la definirea

unui sens.

Termenul de informaţie aduce cu sine două concepte -redundanţă şi entropie - prin care

extindem sfera explicativă. Conceptul de redundanţă desemnează ceea ce este predictibil sau

convenţional într-un mesaj. Conceptul de entropie defineşte un mesaj a cărui predictibilitate este

redusă. Drept consecinţă, cu cât conţinutul unui mesaj este mai redundant cu atât poţi prevede

efectele produse în receptor. Redundanţa îndeplineşte două funcţii: una tehnică, care ajută la

decodarea informaţiei mesajului şi identificarea erorilor, şi alta care ridică gradul de audienţă al

publicului prin extinderea conceptelor

24 TEORIA COMUNICĂRII

către un număr mare de receptori. Ea exprimă faptul că o informaţie este transmisă de mai multe ori

şi este funcţională dacă este prezentă într-un anumit grad, grad care depinde de complexitatea

mesajelor. Dincolo de acest prag, redundanţa îngreunează receptarea informaţiei.

încheiem analiza conceptului de comunicare prin prezentarea trăsăturilor care-i

caracterizează manifestarea: este inevitabilă, se desfăşoară pe două niveluri - informaţional şi

relaţional -, este un proces continuu şi este ireversibilă. Ca proces complex, comunicarea poate fi

conştientă sau inconştientă, interpersonală sau de masă, poate avea loc în domeniul public sau în cel

privat. Dincolo de toate aceste elemente care-i conferă o varietate de forme, comunicarea înseamnă

efortul de a depăşi starea iniţială de muţenie.

2. Coordonatele comunicării

Acestea pot fi sintetizate în şase întrebări definitorii pentru asigurarea şansei de succes

procesului comunicaţional:

De ce? (întrebare ce indică scopul comunicării) se referă la următoarele aspecte:

De ce comunic?

Care este scopul meu real de a scrie sau vorbi?

Ce sper eu să realizez? Schimbare de atitudine? Schimbare de opinie?

Care este scopul meu? Să informez? Să influenţez? Să conving? Să fraternizez cu cineva?

Să fac conversaţie?

Cine? întrebare care prezintă informaţii asupra interlocutorului:

TEORIA COMUNICĂRII 25

Page 14: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Cine este cu precizie receptorul mesajului meu?

Ce fel de persoană este? Ce personalitate are? Educaţie? Vârstă? Statut social?

Cum va reacţiona la conţinutul mesajului meu ?

Ce ştie el despre conţinutul mesajului meu? Mult? Puţin? Nimic? Mai mult sau mai puţin

decât mine?

Cea de-a treia întrebare: Unde şi când? (locul şi contextul) oferă detalii despre locul şi

contextul în care se desfăşoară comunicarea:

Unde va fi interlocutorul (receptorul) când va primi mesajul meu ? In birou sau în

apropierea altui obiect interesant? Care elemente ale mesajului meu nu sunt cunoscute, astfel încât

va fi nevoie să-i reamintesc faptele?

în ce moment soseşte mesajul meu? Pot răspunde la o problemă ridicată de interlocutor?

Sau mesajul meu va reprezenta prima informaţie pe care interlocutorul o va auzi despre problema

respectivă?

Care este relaţia mea cu ascultătorul? Este subiectul mesajului meu un motiv de

controversă între noi? Atmosfera este încărcată sau cordială?

Urmează două întrebări care se raportează la subiectul comunicării: Ce? şi Cum? întrebarea Ce?

aduce cu sine detalii cuprinse la nivelul autoreflexivităţii comunicatorului: Ce vreau exact să

spun ? Ce aş dori să sper? Ce doreşte el să ştie ? Ce informaţii pot omite? Ce informaţii pot da

pentru a fi:

- clar

-concis

-amabil

-constructiv

26 TEORIA COMUNICĂRII

-corect -complet.

Menţinându-ne la nivelul subiectului, comunicarea va dezvălui identitatea acestuia, stilul

sau modul de a fi al comunicatorului:

Cum?

Cum voi comunica mesajul meu? In cuvinte? In imagini? In cuvinte sau imagini? Ce

cuvinte? Ce imagini?

Ce mod de comunicare va fi mai apreciat? Scris sau vorbit? O scrisoare, o discuţie

personală sau un interviu?

Cum voi organiza informaţiile pe care vreau să le transmit?

Voi folosi o prezentare deductivă (:..)? Sau voi utiliza o prezentare inductivă, în care

esenţa mesajului meu va fi plasată la final?

Page 15: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Cum voi realiza efectul dorit? Ce ton trebuie să folosesc pentru a-mi realiza obiectivul?

Ce cuvinte trebuie să folosesc, sau să evit, pentru a crea o atmosferă potrivită? (11).

Aceste coordonate formează etajul reflectoriu pentru fiecare comunicator, diminuînd

manifestarea spontaneităţii, a transmiterii mesajului înainte de a fi gândit şi raportat la interlocutor.

De aceea, ascultarea reprezintă o etapă importantă în procesul comunicării.

3. Ascultarea

Conţinutul informaţional receptat poate fi actualizat în proportie de 50 la sută dacă

chestionarea este apropiată procesului de însuşire a mesajului transmis şi de numai 25 la sută în

cazul când există o perioadă de timp între receptarea şi chestionarea subiectului. Memorarea şi

actualizarea sunt determinate de motivaţia individului, în special de interesul pe care receptorul îl

manifestă pentru informaţia comunicată.

TEORIA COMUNICĂRII 27

S-a remarcat faptul că, pe măsură ce statutul social deţinut de persoana comunicatoare

creşte ca importanţă în ierarhia socială, sporeşte interesul pentru ascultarea şi recepţionarea

mesajelor. In acelaşi timp, pe măsură ce o persoană avansează pe scara succesului, mesajele sunt

selecţionate astfel încât sfera lor se retrânge numai la informaţii privitoare la activitatea care

prezintă interes. Există chiar tendinţa de a elimina mesajele care nu intră în sfera de interes

profesional, mai ales în zona statutului social.

Procesul ascultării este important pentru a avea loc o comunicare eficientă; în caz contrar

mesajul se pierde în zgomotul de fond iar fluxul informaţional este lipsit de coerenţă. Nevoia de a

şti să asculţi este determinată de următoarele cerinţe: încurajarea celorlalţi, obţinerea întregii

informaţii, ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi, rezolvarea problemelor, o mai bună înţelegere cu

oamenii. Ascultarea optimă aduce cu sine: informaţie, înţelegere reciprocă, cooperare.

Nicki Stanton, în descrierea cerinţelor unei ascultări optime, precizează:

încurajarea celorlalţi. Când ceilalţi constată că dumneavoastră îi ascultaţi cu bunăvoinţă,

vor renunţa parţial, sau total, la tendinţa lor ofensivă şi, de obicei, vor încerca să vă înţeleagă mai

bine. (...)

Obţinerea întregii informaţii. Cu toţii ştim că pentru a ne rezolva problemele şi pentru a

lua decizii corecte, este necesar să obţinem cât mai multă informaţie relevantă. Atenţia

dumneavoastră, de obicei, încurajează vorbitorul să continue discuţia şi să furnizeze cât mai multe

date. Când deţineţi suficiente informaţii exacte sunteţi în măsură de a lua decizii corecte.

Ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi. O bună capacitate de ascultare, de obicei ameliorează

relaţiile cu oamenii. Ea oferă vorbitorului posibilitatea eliberării de fapte, idei şi

28 TEORIA COMUNICĂRI!

sentimente reprimate. II veţi înţelege mai bine, când îl veţi asculta; el va aprecia interesul

Page 16: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

dumneavoastră în legătură cu persoana sa, realizându-se o interacţiune empatică pozitivă.

Rezolvarea problemelor. Neînţelegerile şi problemele pot fi bine rezolvate când indivizii

se ascultă unii pe alţii.(...)

Ascultarea ne ajută să vedem propriile probleme mult mai clar. De obicei când ascultăm

cu atenţie problemele celorlalţi putem găsi mai uşor soluţiile adecvate.

O mai bună înţelegere a oamenilor. Ascultând cu atenţie o altă persoană, ea îţi va arăta:

cum gândeşte, ce simte şi care este scopul mesajului său (12).

*

Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, susţine McQuail, atât în sensul

priorităţii istorice, cât şi pentru că este forma de comunicare cea mai frecvent utilizată şi care

oferă modelul pentru alte forme de comunicare (13). Viaţa comună, experienţele trăite în raport cu

solicitările de mediu au determinat nevoia mărturisirii înfăptuirilor între generaţii. Fiecare popor îşi

are codurile lingvistice proprii care reflectă ideile, mentalităţile, viziunea asupra lumii asumate de o

comunitate. Sunetele emise de vocea omenească sunt foarte diverse, dintre acestea numai o parte,

corelate semnificaţiilor lor, alcătuiesc ansamblul lingvistic al comunităţii respective. Limbajul este

forma specifică de manifestare interpersonală dar şi comunitară. Aşa se face că bogăţia limbajului

unei persoane este dovada profunzimii sale culturale. Prin limbaj se conturează statutul existenţial

specific unei individualităţi, demonstrând, totodată, nivelul de operare al gândirii acesteia. Gândirea

îşi caută cuvintele şi decide asupra formei finale de obiectivare a construcţiilor noastre teoretice.

Chiar viaţa lăuntrică nu poate fiinţa fără limbajul interior. Totuşi, există o primejdie în raportul

dintre gândire şi limbaj: limbajul caută să

TEORIA COMUNICĂRII 29

fixeze ideile noastre, pierzând flexibilitatea acestora. Dogmatismele în judecarea şi exprimarea unor

idei, manifestarea "limbajului de lemn", sunt rezultatul neputinţei de cuprindere a noutăţii în

construcţii lingvistice. Ne simţim prizonierii sărăciei limbajului cu care nu putem vehicula gânduri,

idei, sentimente . Freamătul nostru rămâne ca un strigăt interior care ne provoacă nelinişti ce nu pot

fi exprimate din lipsa mijlocului de comunicare - limbajul. Rămâne o zonă a misterului,

impenetrabilă şi de nedezvăluit. Chiar în raporturile noastre cu Natura putem să cădem la învoială

(...) oferindu-i un desen, o matematică, un gust, o imaginaţie care să nu fie chiar atât de diferite de

ale noastre; dar iată că după ce i-am împrumutat tot ceea ce-i trebuie din uman pentru a se face

înţeleasă de oameni, ea s-a manifestat cu tot ceea ce are inuman pentru a ne deconcerta... Noi

concepem construcţia acestor obiecte, ele reuşind astfel să ne trezească interesul şi să ne reţină

atenţia; nu putem însă concepe formarea lor, care ne intrigă. Cu toate că suntem făcuţi şi crescuţi

noi înşine pe calea unei creşteri aproape insesizabile, nu putem crea nimic pe acesta cale (14).

Referinţe bibliografice:

Page 17: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

1. Rousseau, J.J., Discours sur Vorigine et Ies fondaments de Vinegalite parmi Ies

hommes, GF -Flammarion, p.40.

2. Mureşan, V., Comentariu la Republica lui Platon, Metropol, Bucureşti, 2000, p. 51-52.

3. Mureşan, V., op. cit., p.53.

30 TEORIA COMUNICĂRII

4. Descartes, R., Două tratate filosofice, (Regulae ad directionem ingenii), Editura

Humanitas, Bucureşti, 1992,p.l80.

5. Mircea, C, Inter-comunicarea, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, p.95-98.

6. Mircea, C, op. cit., p.61.

7. Heidegger, M., Repere pe drumul gândirii,

(Introducere la "Ce este metafizica?"), Editura Politică,

Bucureşti, 1988, p.357.

8. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European,

1999, p.14.

9. Dance, D., The Concept of Communication, Jurnal of

Comunication, 20, 1970, p.201-210.

10. Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării,

Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp.37-38.

11. Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţă &

Tehnică, Bucureşti, 1995, pp. 5-6.

12. Stanton, N., Op. cit., pp.18-19.

13. McQuail, D., Op. cit., p.72.

14. Valery, P., Criza spiritului şi alte eseuri, Editura Polirom, Iaşi, 1996, pp.178-179.

TEORIA COMUNICĂRII 31

MODELE COMUNICAŢIONALE

Vorba este icoana sufletului: cum e omul, aşa-i şi felul său de a vorbi.

Syrus

Modelele comunicaţionale pot fi grupate în două tipuri de şcoli care îşi îndreaptă atenţia

asupra înţelegerii rolului codurilor; şcoala-proces interpretează codurile ca instrumente de

codificare şi decodificare a informaţiei iar şcoala semiotică consideră codurile ca fiind sisteme de

semnificare. Prin cod desemnăm un ansamblu de semne, reguli sau convenţii care determină cum

pot fi utilizate semnele pentru a forma mesaje complexe.

1. Modele ale şcolii-proces

Modelul comunicational Claude Shannon & Weaver,

Page 18: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

susţinut pentru constituirea unei teorii matematice a comunicării, descrie o secvenţă de bază a

mesajului de la o sursă, unde este codificat, la un receptor care-1 preia şi-1 decodifică, dând răspuns

comunicatorului. Ei sunt primii care au propus o formulă structurală a măsurării informaţiei pe baza

legăturii dintre entropie (grad de dezordine al unui sistem) şi informaţie (mărimea eliminării

incertitudinii asupra unei situaţii). Comunicarea este înţeleasă ca o transmitere lineară, simplă de

mesaje. Noţiunile principale ale modelului sunt:

32 TEORIA COMUNICĂRII

emiţător, receptor, canal, cod, precum şi dispozitive speciale de codificare, transmitere, decodificare

a informaţiei. Sursa este privită ca principalul factor de decizie asupra mesajului. Informaţia este

înţeleasă drept "măsură" a ceea ce trebuie transmis, nefiind echivalentă cu semnificaţia a ceea ce se

transmite. In acest model, informaţia este înţeleasă în semnificaţie tehnică, studiile celor doi

specialişti desfăşurându-se în Laboratoarele companiei telefonice Bell din SUA, preocuparea lor

fiind aceea de a găsi calea optimă de utilizare a canalelor de comunicare - cablurile telefonice şi

undele radio -în distribuirea informaţiei. Teza era următoarea: cu cât incertitudinea receptorului

privind mesajul despre situaţia X este mai mare, înainte ca situaţia să se fi produs, cu atât mai

mare este valoarea informatică a mesajului care reuşeşte, ulterior, să elimine incertitudinea iniţială

(1).

Redundanţa/entropia se referă la predictibilitatea unui mesaj. Astfel, dacă un mesaj are o

predictibilitate redusă el poate fi numit entropie, având un grad ridicat de informaţie. In cazul în

care predictibilitatea este ridicată, mesajul poate fi considerat redundant iar nivelul de informaţie

este scăzut.

Mijloacele de comunicare pot fi fizice sau tehnice. Amintim trei clase de mijloace:

prezentaţionale: vocea, faţa, corpul; reprezentaţionale: cărţi, picturi, fotografii, creaţii arhitecturale;

mecanice: telefon, radio, televizor. Evoluţia trebuinţelor umane a determinat o selecţie a

mijloacelor de comunicare în raport cu contextul social. Ziarul, radioul şi televiziunea sunt

mijloacele prioritare conectării la dinamica vieţii sociale, în timp ce cărţile şi filmele distanţează

oamenii de tensiunile înregistrate în viaţa socială, ajutându-i să se reechilibreze. In acelaşi timp,

mijloacele de comunicare tipărite sunt agreate de persoanele cu nivel ridicat educaţional, cele

electronice şi vizuale fiind preferate de segmentul populaţional cu nivel scăzut de educaţie.

TEORIA COMUNICĂRII 33

Codul este format din semne şi simboluri care operează după reguli sau convenţii pentru a

forma mesaje complexe, specifice unei culturi sau subculturi.

Shannon şi Weaver considerau că există trei niveluri problematice în comunicare: Nivelul

A, propriu procedeelor tehnice, care răspunde la întrebarea: Cu câtă acurateţe pot fi transmise

Page 19: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

simbolurile comunicării?', Nivelul B, specific dificultăţilor semantice, care răspunde la întrebarea:

Cat de precis poartă simbolurile transmise înţelesurile dorite? \ Nivelul C, care corespunde

problemelor legate de eficienţa mesajului, răspunzând la întrebarea: Cat de eficient va influenţa

conduita, în direcţia dorită, înţelesul recepţionat?{£). întrebarea a doua, cea semantică, este

considerată cea mai complexă şi dificilă în rezolvare întrucât depinde de codificarea mesajului şi de

factorii culturali care influenţează înţelegerea mesajului. Fiecare nivel comunicaţional influenţează

acurateţea şi eficienţa procesului de comunicare.

Modelul comunicaţional general al lui Gebner

cuprinde următoarea formulare: Cineva percepe un anumit eveniment şi reacţionează într-o

anumită situaţie prin anumite mijloace pentru a face disponibile, într-o formă sau alta, materialele

şi conţinuturile care privesc contextul şi anumite consecinţe. Conform acestui model, procesul

comunicării este subiectiv, selectiv, variabil şi imprevizibil. Mesajul este legat de realitatea la care

face referire iar procesul comunicării prezintă o structură duală, fiind percepţie/recepţie şi

comunicând în acelaşi timp.

Modelul reprezintă o relaţie triunghiulară între eveniment, evenimentul perceput şi

afirmaţia despre eveniment. Receptorul uman este distinct de agentul mecanic care vehiculează

informaţia prin faptul că mesajul vehiculat este asociat cu o anumită semnificaţie.

34 TEORIA COMUNICĂRII

Un asemenea model exprimă natura creativă, interacţională a procesului perceptiv iar

conţinutul mesajului conţine o încărcătură bogată în semnificaţii, situată dincolo de intenţiile

comunicatorului şi ale receptorului. Reacţia şi receptarea mesajului se produce într-o situaţie dată,

contextul fiind un factor important în receptarea acestuia.

Modelul remarcă diversitatea elementelor care intervin în percepţia evenimentelor. Poate fi

aplicat în diferite situaţii comunicaţionale, în analiza de conţinut a mesajelor, a corespondenţei

dintre conţinutul informaţional al mesajelor şi realitatea pe care o reprezintă.

Modelul lui Lasswell este specific înţelegerii comunicării de masă, întemeind concepţia

sociologică functionalistă a mass media. El aduce în atenţie armatoarele nivele de cercetare: analiza

controlului, analiza conţinutului, analiza mijloacelor de comunicare, analiza audienţei, analiza

efectelor. Drept urmare, modelul răspunde principalelor întrebări cuprinse în comunicarea de masă:

Cine?, Ce spune?, Prin ce canal?, Cui?, Cu:ce efect?.

Este un model linear căci priveşte comunicarea ca o transmitere de mesaje ce produc efecte

la nivelul receptorului, determinate de schimbări produse în cod, în mesaj sau în canalul de

comunicare. Din această perspectivă, mesajul provoacă o serie de efecte asupra receptorului, loc

secund ocupând semnificaţia conţinută în mesaj. Prin acest model, comunicarea mass media,

aspectele privitoare la audienţă şi implicit cele legate de grila de programe, urmează să ţină seama

Page 20: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

de efectele mesajelor.

Conform viziunii lui Lasswell, comunicarea îndeplineşte următoarele funcţii în societate:

supravegherea mediului, pentru a nu afecta valoarea comunicării, punerea în relaţie a

componentelor societăţii, cu scopul de a produce efectul dorit asupra mediului, transmiterea

moştenirii sociale,

TEORIA COMUNICĂRII 35

prin care se tezaurizează informaţiile, dincolo de succesiunea generaţiilor.

Modelul lui Newcomb aduce cu sine, pentru prima dată în analiza comunicării, problema

menţinerii echilibrului social. Este un model triunghiular iar principala sa distincţie în raport cu

celelalte modele este introducerea rolului comunicării în viaţa socială sau în relaţiile sociale.

Informaţia reprezintă o necesitate socială, prezenţa ei fiind condiţia sine qua non pentru orice

proces social. Fiecare comunicator sau receptor, indiferent de statutul social, formează o parte a

mediului social iar relaţiile dintre aceştia sunt interdependente. Oamenii au nevoie de informaţie

pentru a se simţi ca o parte componentă a societăţii. In acord cu informaţia primită, membrii

societăţii reacţionează asupra mediului social, asupra culturii din care fac parte. Acordurile şi

dezacordurile produse de receptarea informaţiei determină dinamica procesului comunicaţional.

Modelul Westley & MacLean va continua modelul Newcomb, adăugându-i aspecte noi.

Acest model subliniază nevoia socială de informaţie, arătând că aceasta răspunde nevoilor

receptorilor şi este preluată în raport cu acestea. Informaţia transmisă de comunicator se adresează

unui/unor receptori chiar dacă aceştia o cer sau nu. Acest model a fost adoptat pentru studiul mass

media şi a ajuns la concluzia că publicul receptor este dependent în mare măsură de mass media.

Orientarea audienţei, gradul de deschidere al acesteia se exercită de către mijloacele de comunicare

în masă. Argumentul scrie în presă, s-a transmis la televizor devine din ce în ce mai mult instanţa

definitorie, care nu lasă loc îndoielilor.

Modelul lui Jakobson are elemente comune atât cu modelul linear, cât şi cu cel

triunghiular. Fiind lingvist ca

36 TEORIA COMUNICĂRII

formaţie profesională, Jakobson a manifestat interes pentru semnificaţia şi structura internă a

mesajului. Perspectiva sa de analiză asupra comunicării face trecerea de la şcoala proces spre

şcoala semiotică.

Elementele constitutive ale comunicării sunt în număr de şase: emiţător, mesaj, destinatar,

context, contact, cod. Emiţătorul transmite un mesaj destinatarului; este expresia modelului linear al

comunicării. Această perspectivă este depăşită prin celelalte elemente care apar în comunicare.

Destinatarul recunoaşte că mesajul se referă la ceva distinct de sine, la un context. Intre destinatar

şi emiţător au loc conexiuni psihologice, se realizează un anumit contact. In ceea ce priveşte

Page 21: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

mesajul, acesta este structurat printr-un sistem de semnificare comun emiţătorului şi destinatarului,

reprezentat de cod.

Fiecare factor constitutiv al comunicării îndeplineşte o funcţie distinctă a limbajului:

Emiţătorului îi corespunde funcţia expresivă (emotivă);

Funcţia expresivă este centrată pe emiţător şi vizează exprimarea directă a atitudinii

subiectului cu privire la ceea ce vorbeşte.

Contextul îndeplineşte o funcţie referenţială (cognitivă, denotativă);

Funcţia referenţială leagă limbajul de referent, adică de persoana sau subiectul despre

care se vorbeşte. Despre cine, despre ce se vorbeşte? Acest lucru nu este în nici un fel legat de

contextul situaţional, care priveşte împrejurările (culturale, psihologice, antropologice, fizice) în

care are loc comunicarea.

Destinatarul "dă naştere" funcţiei conative. Funcţia conativă este aceea în care limbajul

este utilizat pentru a-l determina pe destinatar să adopte un anumit comportament. Limbajul

puterii, al ordinii este exprimat prin modul imperativ.

TEORIA COMUNICĂRII 37

Mesajul este autorul funcţiei estetice - poetice. Funcţia poetică nu se limitează doar la

poezie sau la literatură. Sprijinindu-se pe mesajul în sine, ea pune în evidenţă puterea palpabilă a

semnelor. Jakobson oferă următorul exemplu:" De ce spuneţi întotdeauna Jeanne şi Marguerite, şi

nu Marguerite şi Jeanne? O preferaţi pe Jeanne surorii sale gemene?", "Deloc, dar aşa sună mai

bine. "

întrucât mesajul presupune un contact care permite stabilirea şi menţinerea comunicării,

Jakobson consideră că acesta îndeplineşte o funcţie fatică (relaţională).

Prin funcţia fatică, emiţătorul încearcă să stabilească

şi să menţină contactul cu destinatarul, să verifice dacă

circuitul funcţionează ("Alo ?"). încercăm să reţinem atenţia

celuilalt prin cuvinte sau fraze golite de sensul real ("Cum

merge?"), scopul fiind acela de a stabili şi de a menţine

contactul. k

Un rol deosebit în comunicare revine codului utilizat. Această formă teoretică sub care se

prezintă mesajul asigură gradul de adecvare al informaţiei transmise cu cea înţeleasă de receptor.

Codul îndeplineşte o funcţie metalingvistică. Cu funcţia metalingvistică, emiţătorul foloseşte codul

pentru a vorbi despre cod. Este vorba de a verifica dacă este utilizat corespunzător acelaşi cod.

Drept concluzie vom susţine ideea prezentă în Schema lui Jakobson: Semnificaţia reală a

unui mesaj depinde, înainte de toate, de funcţia care predomină în momentul comunicării. Nu

există funcţii exclusive, doar funcţii dominante (3).

Page 22: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Menţionăm că analiza funcţiilor mesajului va fi reluată la tema: Comunicare şi limbaj,

subcapitolul: Formele de comunicare.

Modelul tranzacţional al lui Barnlund consideră comunicarea nu ca o relaţie sau

interrelaţie, ci o tranzacţie în care omul inventează şi atribuie semnificaţii pentru a-şi realiza

38 TEORIA COMUNICĂRII

scopurile ... semnificaţia este "inventată", "conferită"nu "primită". De asemenea, modelul relevă

câteva trăsături asociate comunicării: dinamismul, complexitatea, continuitatea, circulari-tatea,

unicitatea, ireversibilitatea. Modelul prezintă procesele esenţiale care se petrec în mintea unui

individ şi între indivizi, indiciile contextuale, situaţiile înseşi fiind percepute, interpretate şi

utilizate ca fundament al acţiunii, într-un mod care influenţează etapele ulterioare ale procesului

(4).

Dance* aduce câteva modificări modelului comunicaţional, considerând că desfăşurarea

procesului de comunicare presupune dependenţă de trecut, etapă care dă formă prezentului şi

configurează viitorul. O asemenea înţelegere evidenţiază caracterul unitar al procesului

comunicaţional de-a lungul istoriei sociale.

2. Modele ale şcolii semiotice

O altă perspectivă de analiză oferă şcoala semiotică care, spre deosebire de perspectiva

proces descrisă mai sus, prezintă noi aspecte ale mesajului. Modelele semiotice sunt de tip

structural şi indică relaţiile care se stabilesc între elementele • prin care apare sensul. Ele au în

vedere dubla situaţie -informaţională şi simbolică - a mesajului, antrenând două procese - de

comunicare şi de reprezentare. Interesul şcolii semiotice îl reprezintă modul în care mesajele

produc semnificaţii asupra receptorilor şi rolul textelor în cultură. Centrându-se asupra

semnificaţiei, adepţii şcolii proces consideră neînţelegerile comunicaţionale ca o rezultantă a

diferenţelor culturale dintre emiţător şi receptor.

Câteva precizări conceptuale sunt necesare înaintea prezentării modelelor:

TEORIA COMUNICĂRII 39

• Studiul semnelor şi felul în care acestea funcţionează poartă numele de semiotică sau

semiologie;

• Semnul este un construct teoretic care poate fi înţeles de cei care-1 utilizează;

• Codul este un sistem de înţelesuri propriu unei culturi sau subculturi. în sfera sa de

cuprindere sunt incluse semne şi reguli sau convenţii asupra folosirii semnelor.

Modelul lui Peirce cuprinde trei componente: semnul, obiectul reprezentat şi

interpretantul. Semnul este ceva ce ţine locul a ceva în anumite privinţe sau în virtutea anumitor

însuşiri. Un semn se referă la altceva decât la sine, adică la un obiect şi produce efectul de

serknificare corectă, care poartă numele de interpretant. In concepţia lui Peirce, există trei tipuri de

Page 23: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

semne: iconice, bazate pe asemănarea cu obiectele reale sau fictive, indicii, care oferă o indicaţie

sau o referinţă, simboluri, care funcţionează numai în cadrul unei interpretări. Semnificaţia este

rezultatul relaţiei de interpretare sau traducere a unui semn prin alt semn, rolul mediator avându-1

interpretantul. Interpretantul este o reprezentare care priveşte relaţia semn-obiect prin raportarea la

un alt interpretant. Altfel spus, interpretantul unui semn este rezultatul experienţei legate de

folosirea respectivului semn; este conceptul mental al celui care utilizează semnul.

Modelul lui Ogden şi Richards preia modelul lui Peirce dar acordă prioritate în analiza

comunicării realităţilor, psihicului/gândirii, limbajului: gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm

prin intermediul lor.

Referentul propus de ei corespunde obiectului lui Peirce, referinţa se aseamănă cu

interpretantul iar simbolul cu semnul. In concepţia lor, referentul şi referinţa sunt legate

40 TEORIA COMUNICĂRII

direct iar simbolul este legat de referinţă. Referentul şi simbolul se află într-o relaţie

indirectă sau atribuită.

Modelul lui Saussure studiază dinamica semnelor în viaţa socială. Semnul este unitatea

dintre semnificat şi semnificant; un obiect fizic cu înţeles. Semnificantul reprezintă imaginea

acustică, forma fizică a semnului pe care o percepem. Semnificatul este conceptul mental la care se

referă semnificantul.

Modelul arată că relaţia dintre concept şi obiectul real constituie operaţia de semnificare.

Semnificatul, ca şi semnificantul, aparţine unei anumite culturi. Semnificaţia cuvintelor este proprie

limbii în care se exprimă.

Saussure a arătat un interes deosebit pentru constituirea unei discipline care să studieze

viaţa semnelor:

Deci ne putem imagina o ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în societate... Să o numim

semiologie, de la grecescul semeion ("semn"). Aceasta ne va învăţa din ce constau semnele şi ce

legi le guvernează. De vreme ce această ştiinţă nu există încă, nu putem spune ce va deveni - dar

are dreptul să existe; locul său este asigurat. Lingvistica este doar o parte a acestei ştiinţe

generale, iar legile pe care semiologia le va descoperi vor fi aplicate la lingvistică, ce se va găsi,

^astfel, ataşată unui domeniu definit al fenomenelor umane{5).

Intre noile modele comunicaţionale se remarcă Şcoala de la Palo Alto, care consideră

comunicarea ca fenomen social integrat, încercând prin "logica comunicării"/" gramatica

comunicării" să întemeieze o punte de legătură între aspectele relaţionare şi cele organizaţionale,

între regulile interindividuale şi cele sociale. Totul este comunicare.

In interpretarea Şcolii de la Palo Alto comunicarea dobândeşte statutul general al oricărui

proces mental şi al întregii naturi. (...)

Page 24: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

TEORIA COMUNICĂRII 41

Acest model al comunicării se întemeiază nu pe analiza pragmaticii comunicării umane, ci,

ca orice teorie extrem de abstractă, el debutează prin identificarea unor "proprietăţi simple ale

comunicării, ale oricărei implicaţii interpersonale" fundamentale. Vom vedea că aceste proprietăţi

joacă rolul axiomelor în acest "calcul al comunicării umane pe care îl presupunem posibil" '.(...)

Şcoala de la Palo Alto propune astfel o definiţie structural-axiomatică (printr-un sistem structurat

de axiome) a conceptului integral de comunicare. "Comunicarea" se defineşte nu clasic, prin gen

proxim şi diferenţă specifică, ci printr-un singur predicat care satisface simultan mulţimea de bază

a axiomelor (6).

Importanţa acestei noi perspective de abordare constă în considerarea comunicării ca o

activitate colectivă, condusă de reguli învăţate inconştient. De aceea, este necesară punerea în

evidenţă a unei gramatici a comunicării care face posibilă coordonarea fiecărui participant la

procesul comunicării. Iată câteva axiome incluse în Logica comunicării, scrisă de Colegiul

Invizibil:

1. Imposibilitatea de a nu comunica;

2. Orice comunicare se analizează în conţinut şi

relaţie;

3. Natura unei relaţii depinde de punctarea secvenţelor de comunicare între parteneri;

4. Fiinţele umane utilizează două moduri de comunicare, digitală şi analogică;

5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se întemeiază,

respectiv, pe egalitate sau diferenţă (7).

6. Comunicarea este ireversibilă.

7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.

Conform primei axiome, orice comportament uman, de la cele mai simple acte până la cele

mai complexe, are valoare

42 TEORIA COMUNICĂRII

comunicaţională. Comunicăm prin cuvinte sau tăcere; tonul vocii, gesturi, posturi, toate se

constituie în indici de comunicare.

A doua axiomă ne aduce în atenţie faptul că orice comunicare se desfăşoară şi se analizează

atât în conţinut cât şi ca fenomen de relaţie. într-o relaţie spontană, conţinutul informaţional trece pe

primul plan, relaţionarea fiind secundară. In cazul relaţiilor deteriorate, conţinutul informaţional nu

mai contează, relaţia generând conflicte, deseori ireconciliabile.

A treia axiomă ne dezvăluie faptul că întreaga comunicare este înţeleasă ca o înlănţuire de

schimburi informaţionale între actanti.

Page 25: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Cea de-a treia şi a patra axiomă prezintă concepte folosite în limbajul ciberneticii pentru a

distinge şi mai bine comunicarea umană de celelalte tipuri de comunicare. Comunicarea analogică,

în care includem comunicarea nonverbală, posedă semantică dar nu este supusă unei sintaxe care să

definească neechivoc natura relaţiilor. Limbajul digital a însemnat o cantitate mare de informaţie care

posedă o sintaxă logică complexă. Este lipsit de o semantică adecvată pentru relaţie. Componenta

informaţională a comunicării este transmisă cu precădere prin limbaj digital, pe când componenta

relaţională este transmisă pe cale analogică.

A cincea axiomă ne prezintă simetria şi complementaritatea ce intervin în procesul

comunicării; comportamentul comunicaţional fiind unul "în oglindă", întemeiat pe egalitate între

parteneri şi centrat pe diferenţe între statute diferite.

Aserţiunea a şasea ne atenţionează asupra faptului că, odată transmis mesajul, conţinutul său

informaţional va produce, mai devreme sau mai târziu, mai intens sau mai slab, un efect asupra

receptorului.

TEORIA COMUNICĂRII 43

Ultima axiomă aduce în atenţie importanţa cunoaşterii semnificaţiei mesajului astfel încât

comunicarea să fie un schimb de informaţie şi să-şi manifeste eficienţa.

Acestor modele le adăugăm două perspective de interpretare care urmăresc efectele

psihosociologice ale comunicării: perspectiva interacţiunii simbolice şi perpectiva fenomenologică.

Perspectiva interacţiunii simbolice este întemeiată de G.H. Mead şi interpretează

comunicarea ca fiind o acţiune socială desfăşurată de indivizi activi care se acordează printr-un

proces de interpretare.

Din aceeaşi perspectivă, a interacţiunii simbolice, Blumer accentuează libertatea alegerii

acţiunii în cadrul ordinii sociale. Indivizii acţionează în conformitate cu situaţii existente iar

acţiunea lor este modelată de organizaţiile sociale.

Mead influenţează concepţia lui Blumer privitoare la comportamentul comunicativ,

accentuând caracterul creativ al comunicării, reflexivitatea actului de comunicare, ce constă în

capacitatea individului de a conversa "cu sine" de pe poziţia altora. Capacitatea reflexivă interioară

oferă posibilitatea înţelegerii unor contexe situaţionale diferite, existente în procesul comunicării.

O asemenea autoreflexivitate este importantă căci permite o formă de comportament în care

individul comunică cu sine însuşi din perspectiva societăţii. Tot el aduce în atenţie legătura dintre

gest şi limbaj, considerând gestul ca simbol semnificativ, atunci când are efect asupra individului

care-1 produce, asemănător celui căruia i se adresează. Astfel, se realizează o compatibilitate între

comunicator şi receptor, ei schimbându-şi rolurile şi locurile în procesul comunicării.

Prin comunicarea inter şi intrapersonală, alături de contactul cu obiectele "semnificative"

ale contextului social,

Page 26: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

44 TEORIA COMUNICĂRII

subiectul îşi dezvoltă o imagine coerentă despre sine şi despre

A.

ceilalţi, compatibilă cu percepţia pe care o au alţii despre el. In general, comunicarea dintre indivizi

şi societate este, în mare parte, imprevizibilă, răspunsurile conţinând elemente de creativitate şi

libertate. Receptând mesaje, individul transmite propriile mesaje şi realizează o comunicare între

lumea exterioară şi cea lăuntrică.

Perspectiva fenomenologică ne apropie de cea a interacţionalismului simbolic, aprobând

spontaneitatea existentă în actul comunicării. Sociologia fenomenologică a lui Alfred Schutz,

sinteză între fenomenologia lui Husserl şi sociologia lui Weber, apreciază că fiecare individ trăieşte

experienţa unei "lumi-viaţă" pe care o consideră reală şi pe care încearcă să o înţeleagă printr-un

fond de cunoştinţe dobândit prin experienţă. Rezultanta este un univers individual, energizat şi

orientat de propria sferă motiv aţi onală, în care un loc central îl ocupă interesul propriu. în funcţie

de acest cadru, anumite mesaje prezintă relevanţă sau se pierd în zona de fond.

Comunicăm pentru a ne atinge idealuri viitoare care au ca teren de manifestare viaţa

socială. Pentru a face posibil procesul de comunicare Schutz ne atrage atenţia asupra unor

precondiţii:

1. Cei ce comunică trebuie să folosească aceleaşi

semne, care trebuie să aibă pentru toţi acelaşi

sens'/'Comunicarea impune, în toate împrejurările, atât

evenimente în lumea exterioară, declanşate de comunicator,

cât şi evenimente inteligibile interpretului. Cu alte cuvinte,

comunicarea poate avea loc numai în realitatea lumii

exterioare.yy

2. "Semnul utilizat în comunicare este întotdeauna

preinterpretat de comunicator, în termenii interpretării

aşteptate din partea adresantului... comunicarea presupune ca

schemele interpretative pe care comunicatorul şi interpretul le

asociază semnului comunicativ să fie esenţial identice".

TEORIA COMUNICĂRII 45

5. O coincidenţă totală este imposibilă, date fiind diferenţele de experienţă biografică şi

structuri relevante pentru participanţi, dar cu cât aceste diferenţe sunt mai mari, cu atât şansele

unei comunicări sunt mai mici.

4. Comunicatorul şi interpretul trebuie să deţină un sistem comun de abstractizări şi

tipizări (8).

Page 27: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

întregul edificiu social este considerat produsul actelor şi proceselor de comunicare, iar

transmiterea sau receptarea mesajelor cu caracter intersubiectiv, dovedind acordarea sau

dezacordarea dintre comunicator şi destinatarul comunicării. Demn de reţinut este şi faptul că prin

actul comunicării transmitem nu numai informaţie ci şi alte evenimente aparţinătoare unor valori,

culturi sau segmente culturale. Gradul de intersubiectivitate este limitat, cu toate că subiectul

comunicativ poate depăşi condiţiile impuse de contextul în care are loc comunicarea. Tocmai

asemenea abateri creează tensiuni sau scurtcircuitări în conţinutul informaţiei transmise. în acest

caz, când spontaneitatea are pondere majoră, spiritul reflexiv al comunicatorului este extrem de

redus. Eul propriu supune, până la anulare, pe celălalt. Comunicatorului îi este străină persoana

receptorului.

Dincolo de orice particularităţi accentuate de un model sau altul, de o teorie sau alta asupra

comunicării, câteva scopuri se cer a fi respectate în acest proces:

să fim receptaţi (auziţi sau citiţi); să fim înţeleşi; să fini acceptaţi;

să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)

(9).

46 TEORIA COMUNICĂRII

Referinţe bibliografice:

l.Cuilenburg, van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Humanitas,

Bucureşti, 2000, p.30.

2. Fiske, J.: Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2003, p.22.

3. Lohisse, J., Comunicarea, De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Iaşi,

2002, p.49.

4. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, Iaşi,

1999, p.41.

* Dance, D., Human Communication Theory în Fundations of Communication Theory,

1970, p.103-107.

5. Saussure, F., Cours in General Linguistics, Fontana,

Londra, apud Fiske, J. op. cit., p.75.

6. Pârvu, L, Filosof ia comunicării, Facultatea de

Comunicare şi Relaţii Publice "David Ogilvy",

S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000, pp.63-64.

7. Pârvu, L, op. cit., pp.64-71.

8. McQuail, D., op. cit., p.65.

9. Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţă &

Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 1.

Page 28: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

54 TEORIA COMUNICĂRII

Studiul semnelor în termeni nemedicali îl întâlnim la Aristotel şi la stoici. Pentru Aristotel

semnul are trei componente: a) componenta fizică (sunetele care alcătuiesc cuvântul), b) referentul

asupra căruia se atrage atenţia şi c) evocarea unei semnificaţii psihologice sau sociale.

în Evul Mediu Sfântul Augustin a realizat prima distincţie între semnele naturale

(simptome, semnale ale animalelor) şi cele convenţionale (realizate de om). In viziunea sa exista o

componentă interpretativă inclusă în totalitatea procesului de reprezentare.

Semiotica structuralistă - Ferdinand Saussure şi Charles Peirce - promovează concepţia

potrivit căreia structurile ca tipare înnăscute corpului şi psihicului uman fundamentează

producerea şi interpretarea semnelor. Saussure denumeşte semiologie domeniul propus pentru

studierea acestor structuri. In viziunea acestuia studiul semnelor presupune două perspective: una

sincronică, care se raportează la semn la un moment dat, şi alta diacronică, ce urmăreşte evoluţia

acestuia în timp. Celălalt structuralist, Peirce, în consonanţă cu concepţia lui John Locke, defineşte

semiotica drept "doctrină", cu sensul fundamental de sistem de principii.

Analiza semiotică de la începutul secolului al XX-lea începe odată cu definiţia dată de

Saussure semndor, definiţie care antrenează trei elemente:

1. ceva fizic - sunete, litere, gesturi, etc. - care corespunde semnificantului;

2. imaginea sau conceptul la care trimite semnificantul; numit semnificat şi

3. relaţia dintre semnificant şi semnificat prin care se constituie semnificaţia. Aceasta este

arbitrară, fiind stabilită în cadrul unei comunităţi.

Analiza semiotică întreprinsă de Charles Peirce nuanţează termenii. Semnificantul devine

representamen -ceva care joacă rolul de a reprezenta - ca formă fizică a

TEORIA COMUNICĂRII 55

reprezentării propriu-zise. Referentul este numit obiect, cu sensul de entitate decupată din context.

Iar, semnificaţia pe care o obţinem dintr-un semn poartă numele de interpretam, aşa-zisa formă de

"negociere "prin care utilizatorul semnului evaluează sau reacţionează la receptarea semnului.

Semnele au două feluri de proprietăţi sau structuri predictibile şi regulate. Astfel,

majoritatea semnelor au capacitatea de a codifica două feluri primare de referenţi: denotativ şi

conotativ. Denotaţia este referentul iniţial pe care urmăreşte să-1 capteze un semn. Referentul

denotat sau denotatum-ul este o categorie prototipică a ceva. Referentul conotativ surprinde şi alte

tipuri de referenţi care au ceva în comun cu denotatul.

Obiectul semioticii este de a înţelege capacitatea unei specii de a produce şi înţelege semne,

Page 29: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

ceea ce reprezintă semioza, şi, în caziîl fiinţei umane, activitatea generatoare de cunoaştere,

capacitate ce le permite oamenilor să o înfăptuiască,

Tipuri de semne:

a. Primul tip de semn este simptomul; el se manifestă

la toate animalele îndeplinind rolul de avertizare.

Termenul a fost extins pentru a caracteriza anumite

comportamente specifice unei epoci sau unui statut

social.

b. Al doilea tip de semn este semnalul. Toate

animalele sunt înzestrate cu capacitatea de a utiliza

şi de a reacţiona la semnalele caracteristice speciei.

Este cunoscut faptul că păsările folosesc o varietate

melodică care le diferenţiază ca specii. Animalele

exprimă anumite semnale acomodate stărilor

afective pe care le trăiesc. (Dilatarea pupilei este un

semn al sexualităţii atât pentru animale cât şi la

nivel uman.) Sistemele de semnalizare la om au fost

realizate în mod convenţional - semnale Morse,

56 TEORIA COMUNICĂRII

sirene, gonguri, clopote, tobe, lumini de avertizare, focuri de artificii, etc.

c. Cel de-al treilea tip de semn este iconul, conceput

ca să semene cu referentul. Aici situăm: cuvinte

onomatopeice, parfumuri care sugerează mirosuri

naturale, fotografii.

d. Un alt tip de semn este indexul, semn care trimite la

cineva sau ceva - fumul trimite la foc, tuşea la

răceală, degetul arătător/ index orientează privirea.

Tot în această categorie de semne includem şi

cuvinte precum: aici, acolo, sus, jos.

e. Un semn care stă în locul referentului este simbolul.

Acesta este ales convenţional sau arbitrar. Spre

exemplificare: crucea pentru creştinism, /albul

pentru puritate şi negrul pentru tristeţe. Preci;Zam că

în cultura orientală cele două culori îşi/ schimbă

funcţia. De asemenea, există mai multe subspecii de

Page 30: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

simboluri: alegoria, însemnul, marca de fabrică,

deviza, emblema, stigmatul, insignele ş.a.

f. Un al şaselea tip de semn este numele. Acest semn

este întrebuinţat pentru identificarea unei persoane

sau unei specii. La nivel uman, numele identifică

persoana ca apartenenţă etnică şi sex. Numele poate

fi atribuit unei clase extensionale de oameni, fără ca

aceştia să prezinte proprietăţi comune, datorate

numelui.

2. Limbă şi limbaj

Cu toţii trăim într-o lume plină de tâlcuri, de semne şi simboluri care rezonează pe măsură

ce le înţelegem semnificaţia. Toţi oamenii au gânduri, afirma Constantin Noica în Carte de

înţelepciune. Şi continua: Când un gând se întoarce asupra gândului devine idee. Mulţi oameni au

idei.

TEORIA COMUNICĂRII 57

Când un om are o idee unică devine filosof. Ideea unică cu greu este acceptată, iar atunci când

înţelegerea se produce pare că se instaurează regatul înţelepciuni". Asperităţile umane, litigiile ivite

în plan juridic, suferă un proces de armonizare, trecând în plan etic şi reuşind să slăbească patimile.

Iată de ce cuvântul are o valoare majoră în relaţiile dintre oameni, transmiţând gânduri ce leagă

fiinţele umane în viaţa comunităţii.

Fiecare vorbitor are stilul său propriu de comunicare. Există două limbaje prin care

comunicăm informaţia - unul raţional, cuantificat în fraze, judecăţi, urmând legi lingvistice care se

supun regulilor gramaticale, sintaxei şi semanticii, iar al doilea reprezintă identitatea sau farmecul

vorbitorului. In cel de-al doilea caz sunt cuprinse experienţe, gesturi, atitudini, reprezentări sociale.

Acest din urmă mod de identificare a unui subiect comunicator nu poate fi integrat unui mod

sistematic şi normativ de analiză; el nu operează cu semne ci numai cu simboluri. Iată de ce analiza

limbajului cuprinde numai fenomenele gândirii dirijate, susceptibile de normare, în vederea

cuprinderii într-o teorie sui-generis asupra limbajului.

Analiza asupra relaţiei dintre comunicare şi limbaj începe cu câteva precizări care ne ajută

să descifrăm termenii cu care operăm:

Limbajul exprimă un ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea, după

reguli precis formulate. In absenţa regulilor, comunicatorii nu s-ar putea înţelege.

Limba este un produs social al limbajului, un ansamblu de convenţii necesare schimbului

de informaţii într-o comunitate umană. Saussure afirma că limba este un cod prin care se stabilesc

corelaţii între imagini auditive şi conceptuale.

Page 31: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Un asemenea cod lingvistic, care este limba, realizează comunicarea între emiţător şi

receptor. Şi, pentru că am adus în atenţie punerea de acord a receptorului cu emiţătorul, este necesar

să introducem conceptul de inter comprehensiune, prin

58 TEORIA COMUNICĂRII

care acţionează eficient acel vector interpersonal şi lingvistic al comunicării, determinând acordul

între semn şi semnificaţie.

Limba presupune un ansamblu de semne, asociate după un set de reguli, pentru a desemna

un referent. Semiotica, ca teorie generală a utilizării semnelor, este o metodă de analiză a procesului

de perfecţionare a limbajului prin dobândirea de noi concepte. Ea reprezintă o teorie generală a

utilizării semnelor mai ales prin folosirea metodelor moderne de cunoaştere ştiinţifică. Semnul este

orice obiect material sau eveniment care indică sau desemnează un alt obiect şi oferă o informaţie

despre acesta, pentru unul sau mai mulţi subiecţi. Semiotica cercetează limba ca sistem de semne,

ca instrument de cunoaştere şi comunicare, făcând abstracţie de particularităţile limbilor naturale

sau artificiale. Facem precizarea că atât limba naturală cât şi limbile artificiale îndeplinesc,

deopotrivă, rol de cunoaştere şi de comunicare. Toate cunoştinţele se elaborează, se tezaurizează şi

se transmit cu ajutorul semnelor. Viaţa intelectuală este bazată pe producţia, utilizarea şi schimbul

de semne şi reprezentări. Acestea variază de la o cultură la alta.

Semnele sunt studiate în semiotică avându-se în vedere trei dimensiuni: sintactică,

semantică şi pragmatică. Fiecare dimensiune aduce în atenţie trei factori conţinuţi în cadrul unui

enunţ: subiect logic, semnificaţie şi semn. Astfel, dimensiunea sintactică priveşte semnul ca obiect

ce intră în raporturi cu alte obiecte; dimensiunea semantică corelează semnele limbii cu

semnificaţia lor, iar dimensiunea pragmatică studiază relaţia dintre subiectul logic, semnificaţie şi

semn, semnul adresându-se unui subiect logic. Semnificantul este cuvântul sau termenul care

desemnează un obiect, un fenomen, un concept iar semnificatul reprezintă obiectul, acţiunea,

fenomenul, conceptul asupra căruia face trimitere semnificantul.

Sintaxa logică oferă criterii pentru a stabili dacă semnele au sens, enunţând regulile după

care se formează, din semne, expresiile simple sau complexe ale unei limbi.

TEORIA COMUNICĂRII 59 Semantica cercetează

relaţia semnelor cu semnificaţia lor, formulând reguli după care pot fi folosite semnele şi reguli de

derivare a semnificaţiei expresiilor complexe. Perspectiva pragmatică ne aduce în atenţie toţi

factorii care contribuie la realizarea unui enunţ: omul în conştiinţa căruia există enunţul, relaţia

dintre semn şi semnificant (starea reală pe care o exprimă enunţul) şi sistemul de semne prin care

este exprimat.

Remarcăm în analiza semantică o exigenţă: univocitatea dintre semn şi semnificant, spre a

înlătura polisemia semnelor limbii naturale. Polisemia se manifestă prin existenţa unei diversităţi de

Page 32: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

semnificaţii a termenilor limbii naturale, în funcţie de context. în limbajul teoriei informaţiei,

polisemia exprimă semnificaţiile diferite primite de enunţuri, în funcţie de sistemul care operează

cu ele. Wittgenstein foloseşte expresia jocuri de cuvinte pentru a caracteriza situaţia în care

expresiile sunt folosite în situaţii diferite: sinonimia (folosirea de cuvinte diferite pentru acelaşi

sens), omonimia (aceeaşi formă lingvistică pentru semnificaţii diferite) şi polisemia (acelaşi cuvânt

pentru mai multe sensuri).

Fiecare termen dintr-o limbă are o anumită semnificaţie sau, în unele cazuri (vezi

polisemia), mai multe semnificaţii. Sensurile cuvintelor se pot schimba în cursul comunicării.

Chomsky distinge între competenţă lingvistică şi performanţă lingvistică. Prima, competenţa

lingvistică, exprimă ansamblul posibilităţilor pe care le are un vorbitor al unei limbi de a construi şi

recunoaşte fraze corecte gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica pe cele

ambigue. A doua, performanţa lingvistică, desemnează competenţa acestuia de a obţine sensuri noi

pe baza unui ansamblu de reguli. Performanţa lingvistică include şi elemente care nu aparţin

competenţei lingvistice: o anumită abordare a relaţiilor interumane, o perspectivă de interpretare a

lumii, o anumită identitate etno-biografică.

60 TEORIA COMUNICĂRII

Ferdinand Saussure ne propune, în Cours de linguistique generale, două coordonate în

analiza lingvistică structurală: sincronic şi diacronic. Este sincronic tot ce se referă la starea statică

a limbii noastre şi diacronic tot ce are legătură cu evoluţiile. Prin urmare, lingvistica sincronică

studiază relaţia dintre elementele coexistente ce formează, într-o etapă istorică, sistemul unei limbi

date. Lingvistica diacronică evidenţiază raporturile care leagă termeni succesivi. De reţinut că

schimbările fonetice operează într-o zonă a Jimbii şi influenţează sistemul în ansamblu. In orice

limbă nu există decât cuvinte, elemente diferenţiate care capătă valoare pozitivă prin intermediul

articulării sistemice şi nu izolat. Deci, perspectiva structuralistă consideră limba ca un sistem de

elemente şi fiecare element se defineşte prin ansamblul de relaţii pe care le are cu celelalte

elemente. Elementul component al limbajului este, luat în sine, izolat de celelalte iar originea s-ar

afla într-o stare anterioară limbii.

Pentru fiecare limbă există un număr determinat de sunete, care pot fi combinate în moduri

limitate. Prin diferenţierile prezente într-o limbă se creează posibilitatea de a distinge un anumit

obiect, proces sau eveniment, folosind o varietate de sunete într-o anumită ordonare. Diferenţierile

limbilor sunt dependente de cultura pe care sunt aplicate, cu condiţia respectării, de către toţi

utilizatorii, a regulilor de semnificare. Iată de ce este important ca fiecare disciplină să-şi precizeze

încărcătura semantică a conceptelor cu care operează. Cu cât acestea sunt elaborate mai ştiinţific,

cu atât creşte gradul lor de abstractizare şi generalitate, eliminând notele subiective care le-ar

reduce precizia.

Page 33: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Incursiunea de până acum ne-a arătat că analiza limbajului nu se poate realiza în afara

gândirii care, la rându-i, este inseparabilă de limbaj. Gândirea îşi caută cuvintele şi decide asupra

formei finale de obiectivare a construcţiilor teoretice. Chiar meditaţiile noastre lăuntrice nu pot

exista fără

TEORIA COMUNICĂRII 61

limbajul interior. Totuşi, există o primejdie în raportul dintre gândire şi limbaj: limbajul, care caută

să obiectiveze elaborările gândirii noastre riscă să fixeze ideile, să le dea o formă definitivă, să le

suprime libertatea.

3. Stiluri de comunicare

Stilul este omul însuşi. Cuvintele rostite sau scrise, formele şi culorile, sunetele sunt

reprezentative pentru o anumită personalitate care aparţine unei culturi şi unui mediu social.

Dincolo de individualitatea celui ce comunică, remarcăm câteva note generale ale stilului:

• Claritatea - evidenţiată prin expunere concisă, sistematizată a informaţiilor

transmise;

• corectitudinea - respectarea regulilor gramaticale;

• proprietatea - calitate ce dezvăluie folosirea cuvintelor potrivit intenţiei autorului;

• puritatea - cuvinte admise potrivit limbii literare;

• precizia - utilizarea acelor cuvinte şi expresii care fac posibilă înţelegerea

informaţiei;

• concizia - dovada relaţiei dintre aria comunicării şi subiectul abordat.

In ceea ce priveşte calităţile particulare ale stilului, distingem:

• naturaleţea - exprimarea firească, fără a epata sau uimi;

• demnitatea - folosirea cuvintelor admise de morală;

• armonia - obţinerea efectului de încântare asupra auditorului;

62 TEORIA COMUNICĂRII

• fineţea - utilizarea unor cuvinte sau expresii

prin care se exprimă indirect, sentimente, idei,

gânduri.

In procesul comunicării se manifestă o diversitate de tipuri de comunicare:

• stilul neutru în care relaţiile dintre emiţător şi receptor sunt oficiale, fără prezenţa

unor stări afective;

• stilul familiar, sau comunicarea cordială, are loc atunci când mijloacele de expresie

sunt însoţite de trăiri afective;

• stilul solemn, protocolar, realizat prin potrivirea cuvintelor la evenimentele care

însoţesc discursul;

Page 34: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

• stilul beletristic se manifestă printr-o mare bogăţie de sensuri;

• stilul ştiinţific, în care se recurge la raţionamente inductive, deductive, la operaţii

logice, lăsând în plan secund imaginaţia şi sensibilitatea;

• stilul administrativ, are drept element definitoriu formule sintactice clişeizate,

pentru a comunica informaţii dintr-un serviciu specializat al instituţiilor

administrative;

• stilul publicistic se caracterizează printr-o varietate de teme abordate, punând

accentul pe informarea auditoriului sau influenţarea acestuia, în cazul comunicării

politice;

• stilul managerial de comunicare urmăreşte eficientizarea receptorilor, angajându-i

şi orientându-i către anumite obiective care sunt prioritare într-o organizaţie.

Martin Joos distinge cinci stiluri de comunicare orală, îndepărtate de rigorile comunicării

scrise:

TEORIA COMUNICĂRII 63

1. Stilul rece (Fronzen Style) caracterizează formele de

comunicare necooperativă, în care emiţătorul nu îşi cunoaşte

receptorul, iar acesta din urmă nu e în măsură să influenţeze în

vreun fel discursul celui dintâi. (...)

2. Stilul formal (Formal Style) corespunde adresării

către un auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt, de data

aceasta, perceptibile pentru vorbitor. In acest caz, discursul

prezintă un nivel înalt de coerenţă, frazele fiind constituite cu

grijă (deseori plănuite dinainte) dintr-un material lexical cât

mai variat. Se evită sistematic repetiţiile, recurgerea la

expresii argotice sau prea familiare, elipsele şi lăsarea în

suspensie a unor propoziţii începute. (...)

3. Stilul consultativ (Consultatyve Style) e cel al

discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor

şi tratativelor. Participarea interlocuitorului la dialog este aici

activă. Nu se poate vorbi de un plan detaliat al comunicării, ci

numai de o informaţie de bază, îmbogăţită pe parcurs, în

conformitate cu solicitările partenerului de discuţie. (...)

4. Stilul ocazional (Casual Style) e specific

conversaţiilor libere între prieteni. De data aceasta, a dispărut

şi baza informaţională minimală pe care ar urma să se

Page 35: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

construiască dialogul. Participanţii trec fără restricţii şi

preconcepţii de la un subiect la altul, într-o manieră

decontractantă, dar şi mai neglijentă decât în stilurile

precedente. (...)

5. Stilul intim (Intimate Style) se caracterizează prin

recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept obiectiv

comunicarea unor date exterioare, ci oferă informaţii despre

stările şi trăirile intime ale subiectului (1).

4. Forme de comunicare

Personalitatea umană se formează doar în societate, în amplul proces de socializare.

Socializarea are la bază limbajul,

64 TEORIA COMUNICĂRII

achiziţiile acestuia. Acest proces are în sine o structură comunicaţională, realizată printr-o serie de

interacţiuni pe care le dezvoltă.

Dezvoltarea identităţii persoanei, formarea sinelui, presupune două stadii: 1. stadiul

imitaţiei, când se imită comportamentul celui cu care venim în contact, şi 2. stadiul altuia

semnificativ şi al altuia generalizat, când se achiziţionează şi se asimilează semnele specifice unui

univers cultural. Aceste procese sunt însoţite de o deschidere către mediul social care, la rându-i,

presupune câţiva factori importanţi în formarea identităţii:

• tipul de grup social căruia îi aparţine persoana;

• atractivitatea în raport cu mediul;

• experienţa;

• vârsta;

• nivelul încrederii faţă de alter;

• sexul;

• tipul de personalitate;

• efectul de reciprocitate.

Apreciem că deschiderea persoanei către mediu determină creşterea eficienţei comunicării

dar şi o serie de funcţii specifice:

• funcţie terapeutică;

• eliminarea complexelor;

• optimizarea şi creşterea în profunzime a relaţiilor dintre subiecţii comunicaţionali;

• rezolvarea unor probleme cu ajutor extern.

Toate aceste efecte au loc atunci când comunicarea este eficientă iar persoana este integrată

mediului; în caz contrar, când mediul este ostil persoanei, autodezvăluirea poate genera:

Page 36: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

• reprobarea individuală şi socială;

• pierderi materiale sau de statut social;

• fenomene de alienare umană.

TEORIA COMUNICĂRII 65 Comunicarea verbală stă la baza

sistemului cognitiv uman, antrenând două tipuri de canale prin care vehiculăm sunetele: canalul

auditiv, prin care sunetele sunt emise succesiv, având un potenţial considerabil de vehiculare a

informaţiei şi canalul vizual, care primeşte semnale simultane şi are o dimensiune predominant

persuasivă, având slabe valenţe cognitive. în şi prin comunicarea verbală are loc utilizarea semnelor

(cuvintele la nivelul limbii naturale) şi reguli de combinare a lor, capabile de a le potenţa

capacitatea de semnificare.

Limbajul natural, care stă la baza comunicării verbale, poate fi exprimat atât prin canalul

auditiv, adică prin comunicarea orală, cu ajutorul semnelor auditive articulate (foneme), cât şi cu

ajutorul canalului vizual, prin intermediul scrierii. Atât comunicarea auditivă cât şi cea vizuală

îndeplinesc funcţii cognitive şi persuasive.

Forma de baza a comunicării orale este cea verbală, pe cale auditivă. In percepţia mesajelor

intervin o serie de factori care influenţează receptarea informaţiei la nivel cognitiv:

• Factorul temporal, constă în ordinea receptării diferitelor componente care determină

semnificaţia generală a mesajului;

• Accentuarea percepţiilor, contextul de comunicare influenţează receptarea mesajelor;

• Autoprofeţia (legea lui Thomas), orice om are tendinţa de a defini subiectiv situaţia în

care se află. Aceasta se datorează aşteptărilor care însoţesc preluarea mesajelor,

îndemnând receptorul să se focalizeze pe acele mesaje care corespund acestora.

• Stereotipurile, sunt atribute ale unei persoane pe baza cărora se integrează într-un grup

sau o comunitate. Ele caracterizează un model cultural.

66 TEORIA COMUNICĂRII

• Atribuirea şi eroarea fundamentală de atribuire, reprezintă un mecanism care

acţionează, uneori involuntar, la nivelul sistemului cognitiv.

Comunicarea lingvistică se realizează procesual prin antrenarea a trei factori:

comunicatorul sau emiţătorul, mesajul transmis într-un anumit cod şi destinatarul sau receptorul,

care decodifică mesajul şi permite realizarea unei conexiuni psihologice între emiţător şi destinatar.

Vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul, ca reprezentare în raport cu

mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul (Karl Buhler). Drept consecinţă, aceasta poate exercita

următoarele funcţii: expresivă, reprezentativă şi apelativă.

Roman Jakobson aduce în atenţie distincţia dintre forma şi conţinutul mesajului pentru a

evidenţia funcţiile acestora în procesul comunicării:

Page 37: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

1. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stărilor interne ale emiţătorului. O

valoare foarte mare au interjecţiile, unele forme verbale (modul optativ), epitetele şi o sumă

întreagă de mijloace stilistice prin care exprimăm reacţiile noastre sufleteşti la contactul cu o

realitate oarecare.

2. Funcţia conativă, persuasivă, sau retorică îndreptată către destinatarul comunicării de la

care se intenţionează să se obţină un anumit tip de răspuns. Forma verbală conativă prin excelenţă

este modul imperativ. In calitatea sa de artă a construirii discursurilor persuasive, retorica avea în

vedere tocmai valorificarea, potentelor conative ale comunicării interumane.

3. Funcţia poetică e centrată pe mesaj. Trebuie însă observat că ea nu are în vedere şi

referinţa, sau fenomenul real pe care îl vizează comunicarea. (...)

4. Funcţia referenţială acoperă referinţa mesajului, dar ea vizează, în concepţia lui

Jakobson, şi cadrul situaţional în care are loc transmiterea acestuia.^...) Se are în vedere

TEORIA COMUNICĂRII 67

separarea componentei sintactice a mesajului de componentele semantică şi pragmatică.

5. Funcţia metalingvistică se manifestă ori de câte ori

în cadrul comunicării apare necesitatea de a se atrage atenţia

asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizează

accepţiunea în care trebuie înţeles un termen, gesturile sau

tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat

mesajul, aparţin toate sferei metalimbajului.

6. Funcţia fatică are în vedere caracteristicile

mijlocului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a

acestuia. Nenumărate semne fatice însoţesc comunicarea

interpersonală: confirmări verbale sau prin mişcări ale

capului, dar mai ales jocul privirilor prin care se confirmă

mereu păstrarea contactului (2).

Limbajul joacă un rol important în viaţa socială:

• Productivitatea limbajului este reprezentată de noile semnificaţii pe care le poate

dezvolta;

• Caracterul deschis al limbajului este dat de numărul nelimitat al semnificaţiilor sale;

• Caracterul arbitrar al limbajului constă în faptul că un cuvânt poate fi ales arbitrar

pentru a desemna ceva. Prin urmare, semnele cu care operează limbajul sunt

independente de referenţii la care se referă.

• Autonomia între formă şi conţinut exprimă faptul că semnificaţia cuvintelor a fost

Page 38: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

creată prin intermediul comunicării dintre oameni. Altfel spus, cuvintele sunt

independente de forma scrisă sau verbală în care sunt vehiculate.

• Dependenţa de utilizatori dezvăluie faptul că limbajul "trăieşte" prin utilizatorii care-1

folosesc. Iată de ce modul, cantitatea şi calitatea comunicării sunt de maximă

importanţă pentru buna funcţionare a "vieţii" unei culturi.

68 TEORIA COMUNICĂRII

Indiferent de stilurile de comunicare şi de funcţiile acesteia, comunicarea poate căpăta

următoarele forme de manifestare: scrisă, orală sau nonverbală.

5. Pattern-uri de comunicare verbală

Pattern-urile sunt modele dependente de cadre sociale sau situaţii, şi impun anumite reguli

care particularizează procesele de comunicare. Ele se manifestă în comunicarea verbală, fiind

prezente în comunicarea interpersonală, cât şi în alte tipuri de comunicare - grupală,

organizaţională.

• Comunicare ascendentă versus comunicare descendentă: emiţătorul şi receptorul se

află în relaţii ierarhice potrivit statusurilor pe care le deţin. Există statusuri

comunicaţionale diferite, clar prevăzute, ierarhic diferenţiate. Dincolo de statusuri se

manifestă o diferenţă între comunicatori ca urmare a rolului persuasiv al unei persoane.

• Comunicare descendentă: -emiţătorul se află în poziţie superioară receptorului şi are

tendinţa de a emite mesaje persuasive. Totodată acesta are posibilitatea de a controla

procesul comunicaţional, de a defini modalitatea de adresare faţă de receptor.

• Comunicare ascendentă: emiţătorul emite mesaje cu valoare slab persuasivă şi are un

control slab asupra procesului comunicaţional.

• Comunicare pe orizontală: cei doi actanţi ai procesului comunicaţional se află într-o

relaţie de putere egală.

• Validare versus invalidare: prin comunicare validăm un comunicator atunci când

ascultăm, luăm notiţe, chiar şi atunci când criticăm mesajul transmis. Invalidarea apare

atunci când discredităm

TEORIA COMUNICĂRI! 69

emiţătorul prin mesaje critice verbale sau nonverbale.

• Comunicare factuală versus comunicare inferenţială: comunicarea care transmite informaţii

despre realitate este factuală. Comunicarea inferenţială nu poate fi supusă criteriilor de validare

aplicate faptelor.

• Etichetarea: presupune aplicarea unei etichete pentru a defini persoane. Ea funcţionează atâta

timp cât există înţelesuri culturale pentru anumite tipuri de comportament. Aplicarea unei

etichete presupune un anumit regim comunicaţional şi relaţional fată de cel etichetat.

Page 39: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

• Polaritatea: gândirea umană funcţionează pe principiul polarizării, în sensul că atributele

acorcfate cognitiv unei realităţi se asimilează polar. (Toate valorile cu care operăm se supun

polarităţii, indiferent de domeniul pe care-1 caracterizează.)

• Comunicarea ritualică: se desfăşoară prin transmiterea unor tipuri de mesaje predefinite,

specifice unor cadre sociale în care comunicarea are loc. îndeplineşte următoarele funcţii:

1. înlocuieşte comunicarea în situaţiile în care nu se doreşte relaţionarea cu ceilalţi;

2. Este un instrument pentru negocierea relaţiei de putere între oameni sau între

aceştia şi instituţii;

3. Este un instrument pentru definirea situaţiei în care are loc procesul

comunicaţional;

4. îndeplineşte un rol profesional în cadrul relaţiilor formale în organizaţii sau în

cadre de organizare formală.

70 TEORIA COMUNICĂRII

6. Comunicarea orală

Comunicarea orală se manifestă printr-o varietate de forme, adaptate specificului activităţii

prin care se transmit informaţii dar şi gradului de complexitate al receptorilor, atunci când

comunicatorul are informaţii despre receptori. Primul care a realizat o clasificare a formelor de

comunicare orală a fost Platon. Acesta considera că există cinci feluri de vorbire: discursul politic,

retorica, vorbirea comună, dialectica (cu întrebări şi răspunsuri scurte) şi vorbirea meşteşugarilor

care întreţin subiecte despre meserie. Oprindu-se asupra însuşirilor unui discurs bun, Platon aduce

în atenţie patru specii: una în a vorbi ceea ce trebuie, alta a vorbi în măsura cerută, a treia a vorbi

potrivit auditoriului iar a patra a vorbi când trebuie.

Atenţia, acordată oratoriei s-a născut în Grecia antică şi a cunoscut un interes deosebit în

fiecare etapă istorică parcursă de umanitate. De la antici la clasici, de la modernitate la

contemporaneitate comunicarea orală a avut şi are o mare putere de influenţare. In cele ce urmează

vom prezenta formele acesteia:

Monologul - este o formă a comunicării orale în care nu se ţine seama de particularităţile

receptorilor iar informaţia este transmisă unui public oarecare, urmărind intenţiile comunicatorului.

Susţinem ideea potrivit căreia nu există un monolog absolut, manifestându-se un anumit tip de

feed-back care se resimte la nivelul emiţătorului.

Discursul - în care informaţia prezentată este argumentată cu profunzime şi reprezintă o

etapă esenţială în domeniul respectiv.Este o formă elaborată de monolog.

Toastul - se adresează cu prilejul unor evenimente deosebite, fiind o comunicare care face

apel, într-o perioadă scurtă de timp (3-4 minute) la fondul afectiv al receptorilor.

Page 40: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

TEORIA COMUNICĂRII 71

Expunerea - informaţia comunicată corespunde judecăţilor axiologice proprii

comunicatorului, angajând personalitatea acestuia.

Conferinţa - comunicatorul tratează un subiect prin prezentarea argumentelor celor ce au

dezbătut tema, lăsând în plan secund propriile judecăţi de valoare.

Prelegerea - presupune un nivel de receptare (cognitiv) asupra unui subiect care va fi

dezvoltat pe baza informaţiilor expuse anterior sau pe o temă anunţată care cuprinde o informaţie

minimală obligatorie pentru publicul receptor.

Relatarea - este o formă de comunicare a unor informaţii, ştiri înlănţuite, situând

comunicatorul pe poziţii de neutralitate.

Povestirea - mesajul transmis este amplu, cuprinzând atât elemente cognitive cât şi sensuri

emoţionale, simple şi complexe, angajând din plin subiectivitatea comunicatorului şi stilul acestuia

de comunicare.

Predica - dezvoltarea unei teme, sau un anumit aspect al acesteia, fără implicarea

receptorilor, suspendând contraargumentele sau alte poziţii critice. Este o formă orală de

comunicare în care sunt respectate nivelele ierarhice. (Cele mai cunoscute forme de predici se

manifestă în instituţiile religiose.)

Pledoaria - susţinerea unui punct de vedere propriu asupra unui subiect.

Alocuţiunea - are o funcţie discursivă şi prezintă poziţia unui subiect dintr-un context

comunicaţional cu privire la subiectul abordat. Este limitată ca timp la maxim 10 minute.

Intervenţia - subiectul susţine sau nu susţine informaţia pusă în discuţie, manifesându-şi

acordul sau dezacordul cu ideile menţionate şi dezvoltând propria-i poziţie.

Interpelarea - are loc atunci când cel care distribuie informaţie cere precizări asupra unor

aspecte din domeniul prezentat sau asupra unor date care nu au fost suficient tratate.

72 TEORIA COMUNICĂRII

Dezbaterea - are în plan centra] o anumită temă care se cere a fi clarificată sau aprofundată

în prezenţa unui moderator. Ea include structuri evaluaţive.

Dialogul - presupune un schimb activ de informaţii între participanţi, schimbându-şi

rolurile în procesul comunicării; fiecare subiect trece din poziţia de emiţător în cea de receptor şi

invers.

Colocviul - formă de comunicare orală prin care se dezvoltă o temă, antrenând participanţii

în abordarea diverselor aspecte asupra subiectului abordat. In final, colocviul aduce noi perspective

de abordare sau noi cunoştinţe într-un domeniu de date.

Seminarul - este o formă de comunicare dialogală care implică structuri evaluaţi ve,

coordonarea fiind realizată de o persoană autorizată în domeniul dezbătut.

Page 41: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Interviul - este o formă de culegere de informaţii asupra unui domeniu, un produs sau o

persoană, relaţia evaluator-evaluat fiind rigidă, nepermiţand celui din urmă să depăşească graniţele

impuse de evaluator.

Precizări: comunicatorul se caracterizează printr-o serie de stimuli atât de natură internă cât

şi de natură externă.

Din prima categorie amintim:

• Experienţa personală şi * particularităţile psihologice ale personalităţii care

comunică. Aici includem nivelul cognitiv-educativ, fondul afectiv, deprinderi de

comunicare, concepţia despre lume pe care şi-o asumă;

• Tendinţa de evaluare prin propriul sistem axiologic;

• Tendinţa de abstractizare, reţinând numai însuşiri şi relaţii proprii unui fapt;

• Tendinţa deductivă de a enunţa elemente clare pentru a ajunge la concluzii

evidente;

TEORIA COMUNICĂRII 73

• Deprinderi de comunicare şi de receptare a

interlocutorului. O bună receptare înseamnă

păstrarea valorii mesajului, evitarea

supraevaluărilor dar şi a subevaluărilor.

Actul ascultării reprezintă un moment esenţial în

procesul comunicării, ascultarea fiind dependentă de o serie de

calităţi ale receptorului. In cele ce urmează ne vom referi la

aceste calităţi:

- disponibilitatea pentru ascultare - încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de a

urmări ceea ce se transmite;

- manifestarea interesului - a asculta astfel încât să fie evident că acela care vorbeşte este

urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens;

- ascultarea în totalitate - nu vă grăbiţi să interveniţi într-

o comunicare; lăsaţi interlocutorul să-şi exprime toate ideile,

să epuizeze ceea ce vrea să spună;

- urmărirea ideilor principale - nu vă pierdeţi în amănunte; dacă cereţi reveniri asupra unui

subiect, încercaţi să vă referiţi la ideile principale din ceea ce a fost spus şi nu insistaţi pe lucruri

fără importanţă;

- ascultarea critică - ascultaţi cu atenţie şi identificaţi cu exactitate cui îi aparţin ideile care

se comunică, interlocutorului sau altcuiva;

- concentrarea atenţiei - concentraţi-vă pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune, pe

Page 42: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să apară în timpul

comunicării;

- luarea de notiţe — ajută la urmărirea mai exactă a

ideilor expuse; permite elaborarea unei schiţe proprii a ceea

ce a fost expus;

- susţinerea vorbitorului - o atitudine pozitivă şilncurajatoare din partea auditoriului pentru a permiteefnitentului să izbutească în întreprinderea sa (3).

74 TEORIA COMUNICĂRII

Referinţe bibliografice:

1. Dinu, M., Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.322-323.

2. Tran V., Stănciugelu L, Teoria comunicării, Comunicarea, ro., Bucureşti, 2003, p. 73-

74.

3. Tran V., Stănciugelu L, op. cit, p.86-87.

TEORIA COMUNICĂRII 75

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Vorba nu e decât o unealtă pentru a exprima o gândire, un signal pe care-l dă

unul pentru a trezi în capul celuilalt identic aceeaşi idee şi când suntem aspri, nu

vorbele, ci adevărul ce voiu a-l spune e aspru.

Eminescu

Comunicarea exprimă identitatea noastră umană. De aceea, fiecare subiect uman nu poate

exprima mesaje decât prin folosirea diferitelor mijloace de comunicare, dintre care unele sunt

verbale (sonore sau grafice) iar altele sunt nonverbale (gesturi, mimică, posturi, etc). Limbajul este

forma specifică de raportare umană prin care se realizează comunicarea, cu ajutorul limbii. Numai

semnul lingvistic permite saltul de la reflexie la reflecţie. Interpunându-se între stimul şi răspuns,

semnul lingvistic înlocuieşte stimulul cu semnificantul şi răspunsul cu semnificaţia.(...) Esenţial

este, însă, că semnificantul verbal, înlocuind obiectul, îngăduie semnificaţiei să-i reflecte

proprietăţile generale. Vorbirea este principalul instrument al trecerii de la oglindirea perceptuală

a fenomenelor la reflectarea conceptuală a proprietăţilor generale (1). Articulaţia lingvistică este

impusă de limbă, ceea ce face posibilă polisemia gândirii. Dacă gândirea noastră ar fi constrânsă de

limba maternă, ne-ar fi imposibil să învăţăm o limbă străină. Concluzia nu este greu de descifrat:

gândirea este ttiai bogată decât limba, dovedind un potenţial creativ şi o autonomie mai mare

decât aceasta. Cuvintele, gesturile,

76 TEORIA COMUNICĂRII

semnalele au fost folosite pentru a comunica, iar vorbirea a generat necesitatea gândirii. Iată o

Page 43: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

perspectivă de abordare a evoluţiei dinspre cuvinte către gândire:

Oamenii n-au început să vorbească pentru a gândi, ci pentru a comunica; dar vorbind,

oamenii au început să gândească. Lupta cu natura i-a silit să colaboreze şi să-şi comunice

"absentul", nu prezentul. Prezentul poate fi arătat, în vreme ce absentul nu poate fi decât numit.

Semnificaţia primelor vorbe reflecta deja absentul; ascunsul şi viitorul (2). Prin limbaj omul poate

pătrunde dincolo de concret, aruncând punţi peste abisuri. Este o revoltă în faţa prezentului, pe

care-1 depăşeşte prin libertatea spiritului. Poate este şi un mod de a trece peste condiţia noastră

efemeră, gândurile surprinzând eternul iar cuvintele fiind mijloacele de expresie.

In Scrisoare despre "umanism" Heidegger prezintă raportul dintre gândire şi limbă,

remarcând faptul că gândirea acţionează în măsura în care gândeşte iar acţiunea gândirii priveşte

raportul fiinţei cu omul. Tocmai acest raport, dintre gândire şi fiinţarea umană ne interesează în

descifrarea tainelor comunicării.

Pentru fiecare limbă există un număr determinat de sunete, care pot fi combinate în moduri

limitate. Prin diferenţierile prezente într-o limbă se creează posibilitatea de a distinge un anumit

obiect, proces sau eveniment, folosind o varietate de sunete într-o anumită ordonare. Diferenţierile

limbilor sunt dependente de cultura pe care sunt aplicate, cu condiţia respectării, de către toţi

utilizatorii, a regulilor de semnificare. Iată de ce este important ca fiecare disciplină să-şi precizeze

încărcătura semantică a conceptelor cu care operează. Cu cât acestea sunt mai elaborate, cu atât

creşte gradul lor de abstractizare şi generalitate, eliminând notele subiective care le-ar reduce

precizia.

Incursiunea de până acum ne-a arătat că analiza limbajului nu se poate realiza în afara

gândirii care, la rându-i,

TEORIA COMUNICĂRII 77

este inseparabilă de limbaj. Gândirea îşi caută cuvintele şi alte modalităţi simbolice de obiectivare a

fondului nostru ideatic. Chiar meditaţiile noastre lăuntrice nu pot exista fără limbajul interior.

Totuşi, există o primejdie în raportul dintre gândire şi limbaj: limbajul, care caută să obiectiveze

elaborările gândirii noastre, riscă să fixeze ideile, să le dea o formă definitivă, să le suprime

libertatea.

Cuvintele nu sunt singurele mijloace de comunicare. Ele acoperă o zonă redusă în raport cu

intenţionalitatea subiectului.Un anumit grad de dificultate apare când limbajul este raportat la

sensurile emoţionale. Cu multă greutate poate fi exprimată zona afectivă şi, de multe ori, cuvintele

sunt sărace în faţa varietăţii şi intensităţii trăirilor afective. Această "neputinţă" de exprimare în

cuvinte este suplinită, în comunicare, de limbajul nonverbal sau de paralimbaj, numit, uneori,

limbajul trupului. Cel dintâi, limbajul nonverbal, desemnează orice fel de comportament

comunicativ care nu foloseşte cuvinte sau sisteme lingvistice de semne. Cel de-al doilea,

Page 44: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

paralimbajul, are o implicaţie oarecum diferită şi este dificil de decis ce fenomene trebuie incluse în

sfera sa de referinţă. Aici includem totalitatea trăsăturilor nonverbale pe care le folosim într-o

conversaţie, acceptate şi cunoscute de membrii aceleiaşi culturi. Prin urmare, există o comunitate

paralingvistică, aşa cum există o comunitate lingvistică, cu o importanţă deosebită în schimburile

informaţionale interpersonale, utilizând un cod sau un sistem de semnale care comunică public într-

o anumită comunitate. Ne referim la variabile nonverbale care însoţesc individul în diferite situaţii

sociale. Un asemenea mod de comunicare are expresivitate vocală sau nonvocală. Din primul mod

de comunicare non-verbală, cea de tip vocal, fac parte: intonaţia, calitatea vocii, accentul, râsul,

strigăturile, mormăitul, etc. în cel de-al doilea ftiod nonverbal de comunicare, nonvocal, includem:

expresia facială, mişcări ale feţei, gesturi - mişcări oculare, corporale,

78 TEORIA COMUNICĂRII

ale mâinilor -; poziţii adoptate, în special contactul vizual, contacte fizice precum strângerea mâinii,

sărutul, bătaia pe umăr; proximitatea sau distanţa poziţiilor, posturi ce devin indici ai atitudinilor

individuale sau interindividuale, asociate expresiilor lingvistice sau suplinindu-le.

Paralimbajul are un caracter interactiv, dezvăluindu-ne elemente psihosociologice pe care

limbajul verbal nu le poate evidenţia. Astfel, abilitatea de folosire a mijloacelor nonverbale ne

transmite informaţii asupra personalităţii şi poziţiei sociale deţinute de comunicator. Se ştie că o

asemenea formă de comunicare nonverbală este aleasă deliberat atunci când comunicarea nu

urmăreşte transferul de informaţie cognitivă, ci transmite o informaţie indicială, utilizând coduri

acceptate cultural. Comunicarea nonverbală utilizează prioritar canalul vizual şi are caracteristici

persuasive superioare celei verbale. Menţonăm că informaţiile vizuale sunt primite cu mai multă

încredere decât cele auditive. Iată de ce expresia am văzut cu ochii mei, primeşte mai mult credit

decât orice argument ştiinţific. Limbajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emiţătorului şi

are acţiune directă asupra receptorului. Putem considera, fără teama de a greşi, că formulele

nonverbale sunt anterioare limbajului verbal, fiind adaptate situaţiilor eveniment parcurse de fiinţa

umană şi constituindu-se ca răspunsuri automate.

Cercetătorii limbajului nonverbal au înregistrat aproape un milion de semne şi semnale. Albert

Mehrabian a constatat că din totalul mesajelor, aproximativ 7 la sută sunt verbale (numai cuvinte),

38 la sută sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55 la

sută sunt mesaje non-verbale (3). La aceste concluzii adăugăm poziţia lui Ray Birdwhistell, de la

Universitatea din Louisville, care afirmă că 35 la sută din comunicare revine componentului verbal

iar limbajul trupului deţine 65 la sută. Capacitatea de a descifra semnale nonverbale se consideră a

fi diferită de la o

TEORIA COMUNICĂRII 79

Page 45: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

categorie socio-profesională la alta, diferenţă menţinută şi pe sexe: Femeile sunt în general mai

perspicace decât bărbaţii şi acest fapt justifică ceea ce de obicei numim "intuiţie feminină".

Femeile au abilitatea înnăscută de a colecţiona şi descifra semnalele nonverbale şi de a observa cu

un ochi atent detaliile mărunte (4).

1. Funcţiile comunicării nonverbale

Prin paleta complexă de componente simbolice, precum şi printr-o anumită gestionare a

spaţiului şi timpului, limbajul non verbal îndeplineşte următoarele funcţii: accentuarea

componentei verbale, de complementaritate, de precizare a contextului, de regularizare a

comunicării şi funcţia substitutivă.

Funcţia de accentuare a comunicării verbale se referă la faptul că mesajele verbale sunt

însoţite de mesaje nonverbale ce le asigură redundanţa necesară înţelegerii. Astfel, orientarea

direcţiei de mers este însoţită de mişcarea mâinii înspre direcţia respectivă, în timp ce o informaţie

cu valoare afectivă capătă expresie la nivelul feţei. Ochii sunt cei mai expresivi în obiectivarea

sensurilor emoţionale simple (bucurie, tristeţe, ură).

Funcţia de complementaritate constă în capacitatea comunicării nonverbale de a preciza

sau extinde plaja informaţională atunci când economisim resursele verbale. Formulelor verbale

scurte le sunt asociate gesturi care completează mesajul transmis.

Precizarea contextului comunicării se realizează prin gestică, postură, paralimbaj care

însoţesc expresiile verbale Pentru a preciza contextul comunicării şi a indica sensurile conotative

sau denotative ale semnelor. Menţionăm că poziţia

80 TEORIA COMUNICĂRII

privirii este însoţită de o anumită poziţie a mâinilor sau picioarelor; acestea accentuează mesajele

verbale.

Funcţia de regularizare a comunicării se referă la faptul că cel mai adesea

normăm/ordonăm comunicarea prin componentele nonverbale. In acest sens, amintim rolul privirii

care semnalează intenţia de emisie a unui mesaj sau retragerea privirii pentru a întrerupe

comunicarea.

Funcţia substitutivă se exercită atunci când mesajul nonverbal înlocuieşte mesajul verbal.

Acordul pentru o acţiune este transmis prin mişcarea capului sau a mâinii, la fel şi negarea

participării. Uneori, precizarea unui spaţiu imediat antrenează un gest al mâinii, fără a fi făcute

precizări verbale.

2. Kinetica sau gramatica gesturilor

Kinetica s-a constituit ca ramură care studiază semnificaţia gesturilor, numindu-se şi

gramatica gesturilor. Kinemele sunt cele mai mici unităţi ale gestului sau mimicii. Ca etaj reflexiv

al kineticii se remarcă parakinetica, prozodie şi poetică a gesturilor: intensitate, ritm, durată, flux.

Page 46: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

încă din anul 1949 H. Wespi clasifica gesturile în substituţive, completive şi de însoţire a limbajului

verbal. Cercetările contemporane au evidenţiat faptul că limbajul nonverbal poate îndeplini funcdi

de accentuare, de completare, de reglaj, de repetare sau substituire în raport cu limbajul verbal.

Gesturile şi posturile sunt însuşite cultural. Ele devin obişnuinţe şi se transmit de la o

generaţie la alta. Sensurile emoţionale, care nu pot fi exprimate în cuvinte, sunt evidenţiate printr-o

anumită mimică, constituită în planul unei anumite culturi. Există şi gesturi, posturi, expresii faciale

de bază în comunicare, care sunt universale. S-a evidenţiat că populaţii aparţinând diferitelor culturi

au similaritate în gesturi, posturi, expresii faciale prin care se exprimă sensuri

TEORIA COMUNICĂRII 81

emoţionale elementare. Când oamenii sunt fericiţi, zâmbesc; când sunt trişti sau supăraţi, se

încruntă sau devin posaci. A încuviinţa din cap înseamnă, aproape în mod universal, "da" sau o

aprobare. (...) Clătinatul capului într-o parte şi alta pentru a indica un "nu" sau o negare este, de

asemenea, universal şi se prea poate să fie un gest desprins imediat după naştere (5).

Prin urmare, sensurile emoţionale elementare - bucurie, surpriză, mânie, frică - care sunt

stabile şi capătă forme stereotipe au indici de exprimare reduşi numericeşte. în comparaţie cu

acestea, sensurile emoţionale complexe -ipocrizie, viclenie, zâmbet afirmativ - sunt dependente de

coduri culturale, de tradiţie şi educaţie.

Comunicarea nonverbală, cunoscută şi prin termenul de paralimbaj, exprimă forme

comportamentale utilizate pentru transmiterea de semnificaţii fără a utiliza sisteme lingvistice de

semne. în schimbul de informaţie bazat pe paralimbaj participanţii utilizează semnale sau coduri ce

fac parte dintr-o structură socio-culturală istoriceşte constituită. După cum s-a constatat din analiza

limbajului trupului pe zone geografice diferite, există şi forme stereotipe de exprimare ce ocupă arii

culturale întinse. Acest tip comunicaţional presupune contactul interpersonal direct, în care apare

un control activ şi permanent. Gesturile, ţinuta, poziţia trupului, expresia facială, mişcarea mâinilor,

comportamente inconştiente de reacţie, sunt mult mai expresive decât limbajul verbal pentru

anumite experienţe trăite. Diversitatea formelor de comunicare non-verbală însoţeşte varietatea

tipurilor de experienţă interactivă dintre subiecţi.

3. Expresivitatea feţei

Expresivitatea feţei este demnă de a fi luată în considerare prin: mimică, zâmbet şi

privire. Mimica ne

82 TEORIA COMUNICĂRII

transmite în mod direct stări afective sau gradul de deschidere al comunicatorului. Fruntea

încruntată exprimă preocupare, mânie, frustrare. Nasul dovedeşte sensuri emoţionale complexe:

încreţit însemnă neplăcere iar când nările sunt mărite dovedeşte mânie dar şi o anume stare de

excitaţie. Poziţia buzelor ne transmite gradul de stăpânire al persoanei cu care comunicăm: buzele

Page 47: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

strânse înseamnă nesiguranţă, ezitare sau ascunderea unor informaţii. Zâmbetul exprimă o gamă

largă de informaţii despre interlocutor: bucurie, plăcere, cinism, jenă, afirmaţie sau negaţie.

Informaţiile dezvăluite sunt proprii unei anumite culturi, căpătând conotaţii diferite de la o cultură

sau subcultură la alta.

Se consideră că 87 la sută dintre informaţiile mediului sunt preluate de ochi; au loc

modificări ale pupilei, produse inconştient, dependente de starea psihologică a individului. In acest

sens, necazul, dar şi frica, determină contractarea pupilei, în schimb bucuria se exprimă prin

dilatarea acesteia (de aproximativ 4 ori). Persoanele timide, cele nervoase şi cele care mint privesc

puţin interlocutorul. Schimbul de priviri dintre persoane comunică relaţiile interpersonale; bunele

relaţii se instalează atunci când acest schimb vizual reprezintă 2/3 din timpul petrecut împreună.

Poziţia privirii, în raport cu interlocutorul, exprimă atmosfera care se instalează între comunicator şi

receptor. Astfel, o privire agăţată de fruntea interlocutorului dezvăluie o atitudine oficială, austeră.

Şiretenia şi tristeţea sunt redate, cel mai evident, prin ochi. Iar cu cât privirea coboară sub ochii

receptorului, la nivelul buzelor, cu atât atmosfera devine mai amicală, mai intimă.

După Mark Knapp, funcţiile comunicării vizuale ar fi: 7. Cererea de informaţie; privirea

joacă un rol important în realizarea feedback-ului, ea constituind principalul mijloc de

reglare a interacţiunii.

TEORIA COMUNICĂRII 83

2. Informarea altor persoane că pot vorbi, Intr-o comunitate de grup, selectarea

vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea privirii.

3. Indicarea naturii relaţiei; orientarea şi durata privirii se pot asocia nu numai cu

interesul sau ostilitatea, cu dragostea sau ura. Ele pot semnala şi existenţa unui raport social de un

tip anume: deşi, de regulă, în spaţiul cultural european, emiţătorul îşi priveşte partenerul de dialog

mai mult decât o face receptorul, lucrurile se pot inversa în cazul şefilor care caută să îşi domine

subalternii privindu-i insistent în timp ce le vorbesc şi, dimpotrivă, evitând să-i urmărească cu

privirea când aceştia iau cuvântul, pentru a sublinia că nu acordă cine ştie ce importanţă opiniilor

lor.

4. Compensarea distanţei fizice. înconjurat de o mulţime de oameni care îţi sunt mai mult

sau mai puţin indiferenţi, poţi întreţine o relaţie strânsă cu o persoană aflată în celălalt colţ al

unei săli, exclusiv prin mijlocirea privirii (6).

4. Mişcarea corpului

Unele gesturi şi poziţii ale corpului fac parte dintr-o arie socio-culturală în care s-a născut

persoana, s-a format şi s-a socializat. Iată de ce modul de a te aşeza pe scaun, sau de a mânca,

evidenţiază un stil naţional. Poziţia corpului: drept exprimă neutralitatea, înclinarea sugerează

interesul, iar aplecarea dezvăluie atitudinea critică, negativă.

Page 48: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, în timp ce o persoană supusă

apleacă capul. Aplecarea corpului exprimă interesul faţă de interlocutor, dar şi neliniştea sau

preocuparea. Relaxarea, obiectivată prin înclinarea suportului de şedere, evidenţiază plictiseală,

autoîncredere excesivă sau superioritate de statut social. Orientarea faţă în faţă cu

84 TEORIA COMUNICĂRII

interlocutorul comunică predispoziţia pentru conversaţie. Evitarea acestei poziţii, prin orientarea

paralelă, dovedeşte neutralitatea sau lipsa dispoziţiei de comunicare.

Mişcarea corpului ne aduce în atenţie disponibilitatea celui cu care dorim să comunicăm.

Bunii comunicatori sunt caracterizaţi prin mişcări laterale, în timp ce mişcările verticale dezvăluie

persoane cu putere de convingere (sau cu intenţia de a convinge). Dinamica faţă-spate în mişcarea

corpului indică oamenii de acţiune, cu voinţă puternică.

Prezenţa personală, prin forma corpului, îmbrăcăminte, miros, bijuterii şi alte accesorii

vestimentare, dezvăluie nivelul educaţional, gradul de cultură şi statutul social, indicatori importanţi

în caracterizarea comunicatorilor. Având în atenţie forma corpului distingem trei tipuri reprezentative

în raportul fizic - personalitate: a) ectomorf- longilin, subţire, fragil -, b) endomorf - scurt, gras, rotund

-, c) mezomorf - atletic, înalt, musculos. Primul tip, cel ectomorf, caracterizează personalităţile

ambiţioase, tensionate, suspicioase, nervoase. Din al doilea tip, cel endomorf, fac parte persoanele

bătrânicioase, vorbăreţe, mai puţin rezistente, dependente de alţii, prietenoase. Aceste persoane sunt

nişte buni executanţi, fără a prezenta iniţiative proprii. Al treilea tip, cel al mezomorfilor, prezintă

personalităţi puternice, aventuroase, mature în comportament, încăpăţânate, cu dorinţa de a învinge.

In continuare ne vom opri la vocea mâinilor, la gesturile mâinilor şi ale braţelor. Strângerea

brutală a mâinii înseamnă agresivitate, iar strângerea moale, de tipul peşte mort, dă dovada

slăbiciunii de caracter. Poziţia palmelor indică atitudinea persoanei faţă de interlocutor: dacă o

mână este întinsă cu palma în jos, aceasta exprimă poziţia dominatoare, agresivă. In acest caz, din

nesupunere, partenerul îl va cuprinde de partea de sus a mâinii. Frecvenţa atingerii partenerului şi

modul de salut sunt expresii ale comunicării tactile. Forţa atingerii interlocutorului este dependentă

de câţiva indicatori

TEORIA COMUNICĂRII 85

demni de luat în seamă: vârstă, relaţie, cultură şi statut social. Frecarea mâinilor dezvăluie o

atitudine negativă, iar mâna întinsă cu palma în jos o poziţie dominatoare, agresivă. Minciuna,

intenţia de a nu spune adevărul, sunt însoţite de ducerea mâinilor la faţă - nas, ochi, gură, urechi.

Utilizarea mâinii ca suport pentru cap denotă plictiseală. împletirea braţelor sau picioarelor

semnifică nevoia de protecţie, pe fondul existenţei unui climat ostil, insecurizat.

Există şi anumite gesturi simbolice a căror semnificaţie diferă de la o zonă la alta, fără a se

remarca legături între ele. Iată de ce deschiderea degetelor arătător şi mijlociu, sub formă de "V",

Page 49: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

reprezintă semnul victoriei pentru multe naţiuni, dar în Anglia, acolo unde a apărut pentru prima

dată, are o semnificaţie negativă.

Gestica obiectivează starea noastră psihică lăuntrică. S-a constatat că persoanele care

încrucişează braţele asimilează cu 38 la sută mai puţine informaţii. Cele care, sprijinite în scaun,

încrucişează braţele şi picioarele, afişează un refuz, încrucişarea picioarelor - în culturile europene,

australiene şi neozeelandeze - dovedeşte o atitudine nervoasă. Corelată cu încrucişarea braţelor

înseamnă că persoana respectivă s-a retras din conversaţie (chiar şi la încheierea unei afaceri sau

într-o relaţie comercială).

încrucişarea mâinilor şi picioarelor evidenţiază echilibrul emoţional ce-1 caracterizează pe

interlocutor. Gestul de încrucişare a picioarelor stând în picioare este dovada faptului ca partenerii

nu se cunosc între ei, încrucişarea mâinilor şi a picioarelor exprimă poziţia defensivă în raport cu

colectivitatea în care se integrează un individ necunoscut de aceasta. De cele jnai multe ori

colectivitatea adoptă poziţia acestuia, încrucişarea gleznelor înseamnă intenţia de a para o atitudine

negativă; uneori poate trăda o stare de nervozitate sau de frică.

Un rol deosebit îl reprezintă distanţa dintre parteneri pe Parcursul comunicării. Acest spaţiu a

fost numit proximitate.

86 TEORIA COMUNICĂRII

Hali consideră că pentru a crea o atmosferă intimă, plină de prietenie, care face posibilă sinceritatea

persoanelor în procesul comunicării, distanţa optimă este de la 15 până la 46 cm. Dacă se

intenţionează clarificarea statutelor sociale, distanţa optimă trebuie să fie cuprinsă de la 46 până la

122 cm. Iar, în activitatea publică spaţiul dintre comunicator şi receptori trebuie să fie de peste 3,60

m.

Pentru a realiza o bună relaţie cu interlocutorul, trebuie să reţinem următoarele elemente:

indiferent de poziţia socială, pentru a institui un climat de cooperare trebuie să ne situăm la acelaşi

nivel de desfăşurare a discuţiei, ferindu-ne să accentuăm distanţa de statut social. Singura diferenţă

o constituie mobilitatea celui care conduce discuţia, exprimând gradul de acceptare a

interlocutorului.

Reţinem următoarele zone caracteristice spaţiului dintre interlocutori:

Zona intimă cuprinde distanţa de la 0 la 45 cm. ce include o subzonă apropiată între 0 şi 15

cm, unde mesajele transmise sunt afective sau cu încărcătură afectivă.

Zona personală, cuprinsă între 45 şi 125 cm. include, la rându-i, subzona apropiată (45-75

cm) şi subzona îndepărtată (75-125 cm). Subiectul conversaţiei poate influenţa, la rândul său,

distanţa dintre interlocutori: e bine cunoscut faptul că informaţiile confidenţiale sunt transmise pe

un ton scăzut, ceea ce presupune un grad superior de intimitate spaţială, mergând până la vorbitul

"la ureche", practică nerecomandabilă în societate, tocmai pentru că dă în vileag caracterul

Page 50: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

conspirativ al comunicării.

Zona socială cuprinsă între 1,25-3,60 m, cu o subzonă de apropiere de 1,25-2,20 m ce

presupune comunicarea verbală cu o voce plină şi clar decupată pe fondul eventualelor zgomote de

fond. (...) Subzona îndepărtată (2,20-3,60) adaugă două conotaţii noi: sublinierea distanţei

ierarhice (...) şi nevoia de linişte.

TEORIA COMUNICĂRII 87

Zona publică (peste 3,60 m). De data aceasta comunicarea şi-a pierdut aproape total

caracterul interpersonal. Ea se adresează unei colectivităţi, iar discursul este mai formalizat.

Volumul glasului creşte, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în

parte, deşi continuă să poată urmări reacţiile publicului şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie de

acestea (7).

Există şi un limbaj al culorilor, oglindă a personalităţii noastre; culorile strălucitoare sunt

alese de oamenii de acţiune, extravertiţi, pe când culorile pale sunt preferate de timizi şi introvertiţi.

Gândirea creatoare se dezvoltă într-o încăpere cu mult roşu, iar gândirea reflectorie este antrenată

de culoarea verde. Semnificaţia culorilor diferă de la o cultură la alta. Spre exemplificare: în China,

roşu înseamnă bucurie, în Japonia indică mânie, agresivitate, în S.U.A. semnifică comunism, pe

când în Europa simbolizează dragostea. Dacă negrul pentru europeni este simbolul tristeţii, aceeaşi

stare afectivă este exprimată de asiatici prin alb. Galbenul este culoarea geloziei şi laşităţii pentru

europeni, la americani este simbolul intelectualităţii, iar în cultura asiatică înseamnă puritate. In

general, culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă pe comunicatori.

Este nevoie să precizăm că orice indicator al limbajului nonverbal trebuie corelat cu celelalte

elemente ale comunicării pentru a fi interpretat. Modul de interpretare se face având în atenţie tipul

de cultură al celor ce comunică, diferenţierile socio-profesionale şi comunitare. în nici o analiză nu

putem absolutiza sau izola un element nonverbal de câmpul plurivalent al procesului de

comunicare.

Impunându-se ca un specialist al limbajului trupului, Allan Pease ne avertizează: Mulţi

acceptă cu greu faptul că, din punct de vedere biologic, omul este totuşi un animal Homo sapiens

este o specie a primatelor, o maimuţă cu corpul acoperit de păr, care a deprins mersul pe două

picioare şi are

88 TEORIA COMUNICĂRII

un creier dezvoltat, capabil de gândire. Ca şi alte specii, şi noi suntem dominaţi de legi biologice,

care ne controlează acţiunile şi reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. Dar, uimitor, omul este

rareori conştient de faptul că mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp ce

vocea sa poate spune cu totul altceva (8).

Page 51: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Referinţe bibliografice:

1. Wald, H., Vorbire şi cunoaştere, în voi. Orientări contemporane în teoria cunoaşterii,

Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p.15.

2. Wald, H.,op. cit.,p.31.

3. Pease, A., Limbajul trupului, Polimark, Bucureşti, 1993, p.12.

4. Pease, A., op. cit, p.14.

5. Pease, A., op. cit., p.16.

6. Dinu, M., Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p.245, 246.

7. Dinu, M, op. cit., p. 221-224,

8. Pease, A., op, cit., p.13.

TEORIA COMUNICĂRI! 89

REPREZENTĂRILE SOCIALE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA PROCESULUI

COMUNICĂRII

Realitatea, pentru individ, este într-o mare măsură determinată de ceea ce

este social acceptat drept realitate.

Lewin

1. Conceptul de reprezentare socială

Din ansamblul informaţiilor cu care vine în conctact fiinţa umană şi care sunt recepţionate,

numai o parte se vor structura, organiza într-o formă inteligibilă, rezultând o idee sau o imagine. In

acest mod, fiecare idee este corelată la o imagine sau fiecare imagine este raportată la o idee.

Reprezentările sociale răspund la întrebarea: cum gândim? evenimente, procese, acţiuni

comportamentale, stiluri de viaţă etc. Cea mai semnificativă exemplificare o constituie limbajul

non-verbal După cum am văzut în capitolul anterior, în cazul acestui tip de comunicare, semnele,

gesturile şi poziţia corpului reprezintă modele socio-culturale, asimilate din generaţie în generaţie,

specifice anumitor culturi, devenite componente ale realităţii cotidiene Această înţelegere a

reprezentărilor ne trimite la accepţiunea mitului (şi el tot o reprezentare socială) ca model pentru

comportarea umană, conferind existenţei umane semnificaţie şi valoare.

Prin urmare, reprezentările sociale sunt moduri de convieţuire care aparţin zilelor noastre,

realităţilor politice, religioase, filosofice şi ştiinţifice ce pătrund în viaţa noastră

90 TEORIA COMUNICĂRII

cotidiană. Ele constituie un mod de viaţă comun, fără de care nici o colectivitate nu poate

funcţiona. In conţinutul lor sunt integrate experienţe şi interrelaţionări colective, concretizate în

interpretări, comportamente, judecăţi de valoare, credinţe, mituri, moduri de viaţă etc. care conduc

Page 52: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

la o anumită perspectivă de înţelegere şi comunicare, la un anumit tip de univers social. Astfel,

orice tip de univers social are în atenţie raportul individ-societate, un anumit cadru de orientare şi

devoţiune (Fromm), o anumită voce umană. In consecinţă, apar două tipuri de universuri sociale:

universuri reificate şi universuri consensuale.

In universul reificat, societatea este transformată într-un sistem de entităţi elementare

solide, invariabile, indiferente la individualitate şi cărora le lipseşte individualitatea (1). Mediile

atât de variate ale socialului, sunt privite în mod izolat, la fel ca şi persoanele, ideile sau activităţile.

Este o perspectivă analitică în care elementul are prioritate absolută, fără raportare la întreg.

Pronumele folosite sunt "noi" şi "ei". Distanţa dintre persoana întâi şi a treia plural exprimă

distanţa care separă un loc social în care ne simţim incluşi, fiind extraşi dintr-un spaţiu impersonal

şi nedeterminat. Este afirmată lipsa de identitate şi inabilitatea de a intra în contact cu ambianţa.

Din contră într-un univers consensual, societatea este văzută drept un grup de indivizi care sunt

egali şi liberi, fiecare dintre ei funcţionând în cadrul grupului (1).

Pentru realizarea procesului intercomunicării din universul consensual trebuie să existe un

"limbaj comun", reguli care menţin comunicarea fără ambiguităţi, modele de interpretare comune

tuturor membrilor grupului. Există chiar un comportament adecvat circumstanţei (un comportament

aşteptat), o reacţie specifică grupului în raport cu o situaţie contextuală. Unitatea membrilor

colectivităţii este determinată de gradul de participare colectivă, de interraportarea rolurilor şi

competenţelor.

TEORIA COMUNICĂRII 91

Se constată că fiecare comportament semnifică o experienţă trăită, că o formulă lingvistică

este specifică pentru o împrejurare de viaţă. Ele se constituie ca nevoi umane de raportare coerentă

la anumite evenimente trăite, la persoane sau lucruri. Nevoile îşi au originea în timpurile de început,

in illo tempore. Amintim că Mircea Eliade, într-o lucrare de referinţă asupra miturilor, aducea în

atenţie viziunea lui Malinovski: mitul îndeplineşte o funcţie indispensabilă: el exprimă, scoate în

relief şi codifică credinţele, salvgardează şi impune principiile morale; garantează eficacitatea

ceremoniilor rituale şi oferă reguli practice, ce urmează să fie folosite de către om. Mitul e, aşadar,

un element esenţial al civilizaţiei omeneşti (2).

Am adus în atenţie conceptul de mit întrucât prin înţelegerea accepţiunii sale ne apropiem

de descifrarea fenomenului reprezentărilor sociale. Acestea din urmă răspund unor dezechilibre

sociale, constituindu-se într-o modalitate de înţelegere a unor nevoi date. S. Moscovici afirmă că:

scopul tuturor reprezentărilor este de a face ceva nefamiliar sau chiar nefamiliaritatea însăşi

familiar (3). Tot el susţine că actul reprezentării este un mijloc de transfer a ceea ce ne tulbură, ne

ameninţă universul, din exterior în interior, din depărtare în apropiere (4). Transferul are drept

Page 53: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

scop includerea straniului, nefamiliarului, în zona cunoscutului, obişnuitului.

Prin reprezentare scăpăm de starea de şoc emoţional, intrăm în sfera obişnuitului, a ceea ce

am cunoascut, trăit, gândit. Este o experienţă pe care o trăim permanent şi care, oricât de nouă ar fi

situaţia, evenimentul, ne conduce la obişnuinţă.

Stările descrise prin transfer nu ne sunt străine, ele decodifică comportamentul uman în

diferite contexte sltuaţionale: se recunoaşte general că reprezentările sociale, afirmă Denis Jodelet,

ca sisteme de interpretare ce patronează Telaţia noastră cu lumea şi cu ceilalţi, orientează

conduitele şi

92 TEORIA COMUNICĂRII

comunicările sociale. La fel, ele intervin în procese atât de variate ca difuzarea şi asimilarea

cunoştinţelor, dezvoltarea individuală şi colectivă, definirea identităţii personale şi sociale,

exprimarea grupurilor şi în transformările sociale (5). Ele constituie moduri de cunoaştere şi

interpretare a realităţii, mai precis, a diferitelor evenimente şi procese colective, determinând

constituirea unui model comun, rezultat al ideaţiei colective (Durkheim).

Nu trebuie să considerăm reprezentările sociale numai produse (perspectivă statistică), ci

ele sunt şi procese (perspectivă dinamică) de cuprindere a realităţii exterioare, pe calea gândirii, în

elaborări teoretice, construcţii ideatice, referitoare la evenimente, fenomene, teorii, idei, valori

morale şi religioase, mituri etc. Reprezentarea are loc în funcţie de nivelul cultural al grupului sau

persoanei. Ea conţine raportarea la obiect - teorie, idee, eveniment, fenomen etc. - în funcţie de

profunzimea înţelegerii individuale sau colective. In reprezentare apare un conţinut simbolic a cărui

elaborare diferă ca grad de abstractizare şi generalitate, ca expresivitate şi nivel figurativ.

Paradigma stimul (S) - răspuns (R) s-a îmbogăţit, depăşind perspectiva behavioristă,

antrenând un nou element: subiectul (O), în sensul de organism, ca instanţă mediatoare între stimul

şi răspuns. In acest sens, odată cu luarea în considerare a structurii mintale, reprezentările, stările

psihologice interne corespund unei construcţii cognitive active a mediului, construcţie tributară

unor factori individuali şi sociali, capătă un rol creator în procesul de elaborare a conduitelor,

ceea ce duce la schema O - S - O - R, spunând că reprezentarea determină în acelaşi timp stimulul şi

răspunsul, că nu există o ruptură între universul exterior şi universul interior al individului sau al

grupului (6).

Reprezentările antrenează în conţinutul lor elemente cognitive, volitive şi afective,

elemente ce rezultă din procesul

TEORIA COMUNICĂRII 93

comunicării şi raportării la mediu ce au influenţă în elaborarea lor ideatică, care transpun realitatea

Page 54: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

socială (segmentul respectiv) într-un alt registru interpretativ. Cu cât sunt mai elaborate şi, prin

urmare, mai bogate în conţinutul ideatic, cu atât accentul cade pe partea a doua a termenului re-

prezentare, construcţia mintală fiind mai îndepărtată de obiectul pe care îl interpretează. Este o re-

creare, o re-elaborare în plan subiectiv, după fragmentul de realitate al obiectului. Are loc o subiecţi

vizare a obiectivului cu mijloacele specifice obiectivării subiectivului. Apare o interferenţă de

planuri - obiectiv şi subiectiv - care determină o anumită semnificare a contextului social, a

realităţilor existente la nivelul fiecărei comunităţi. O lume îşi face apariţia, lumea simbolurilor şi

sensurilor ce întemeiază cultura comunităţii.

Pentru a sublinia cele descrise aducem în atenţie şi concepţia susţinută de W. Doise, asupra

reprezentărilor sociale: Definind reprezentările sociale ca principii generatoare de luări de poziţie

ce sunt legate de inserţii specifice într-un ansamblu de raporturi sociale, propunem o definiţie a

cărei semnificaţie ar trebui să poată fi sesizată de către sociologi şi psihologii sociali. Adăugând că

aceste scheme organizează procesele simbolice ce intervin în raporturile sociale, insistăm asupra

faptului că aceste luări de poziţie se efectuează în raporturi de comunicare şi privesc orice obiect

de cunoaştere ce capătă o importanţă în raporturile ce-i leagă pe agenţii sociali (7).

Fiecare mod de a fi al fiinţei umane evoluează între virtual şi actual; prin depăşirea condiţiei

finite omul dezmărgineşte, instituie universuri socio-culturale care-i fac Posibilă trecerea către

eternitate. Cultura umană considerată ca un întreg poate fi descrisă ca procesul autoeliberării

Progresive a omului; limbajul, arta, religia, ştiinţa sunt diferite faze ale acestui proces. în toate

aceste faze, omul descoperă şi

94 TEORIA COMUNICĂRII

face dovada unei forţe noi - forţa de a-şi construi un univers propriu, un univers ideal (8).

2. Reprezentările sociale şi procesul comunicării

Toate aceste precizări teoretice asupra reprezentărilor sociale ne ajută să înţelegem mai bine

desfăşurarea procesului de comunicare. De asemenea, termenul poate fi transferat la orice nivel

comunicaţional şi interpretat pentru orice canal sau reţea de comunicare. In ciuda diversităţii

idealurilor politice, filosofice, religioase, membrii oricărei comunităţi comunică printr-un limbaj ce

acordă termenilor sensuri şi semnificaţii unanim acceptate. Apare un câmp consensual pe temeiul

căruia se desfăşoară procesul comunicării. La rândul său, comunicarea îşi aduce propriul aport la

menţinerea şi dezvoltarea câmpului consensual. Ea contribuie la manifestarea fenomenelor de

influenţă şi de apartenenţă în cadrul grupurilor sau în comunităţi. Prin modul cum comunică,

subiecţii sociali participă la menţinerea câmpului social sau determină schimbarea acestuia.

Dacă ne oprim asupra participării în procesul comunicării, distingem două tipuri de

antrenare a comunicatorilor: o participare informală şi una formală. Aceste tipuri au fost analizate în

Page 55: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

capitolul anterior iar acum ne propunem să evidenţiem modul de participare al comunicatorilor,

păstrând în atenţie influenţa exercitată de reprezentările sociale. Participarea informală este realizată

prin relaţii directe, faţă în faţă, lipsită de un cadru oficial, instituţionalizat de manifestare.

Comunicarea este spontană, lipsită de întemeiere teleologică, cuprinzând comunicatori nespecializaţi,

ce expun fondul cognitiv şi volitiv, mentalităţi, obiceiuri, tradiţii pe care le-au asimilat. în cazul

participării

TEORIA COMUNICĂRII 95

formale există reguli şi proceduri definite cu claritate, ceea ce generează o anumită rigoare în

procesul comunicării şi al interraportării dintre parteneri. Prin structurile formale se stabilesc reguli

de participare a partenerilor comunicatori, apărând o lume comună de semnificaţii şi interpretări.

Limbajul comun se va obiectiva şi va orienta întreaga zonă a reprezentărilor proprii comunităţii.

Chiar comunitatea se va supune unei noi organizări. Faptele, comportamentele membrilor

comunităţii sunt integrate în clase, genuri, specii. Apare o paradigmă, o matrice iconică cu ajutorul

căreia sunt analizate şi comentate comportamente, evenimente, persoane. Reprezentarea apare ca

rezultat al procesului de aplicare a matricei asimilate asupra unor subiecţi - fapte, fenomene

persoane - care sunt caracterizaţi printr-un număr de trăsături comune. Aceste referinţe

(reprezentarea fiind un referenţial) le întâlnim în orice situaţie de viaţă. Ele reprezintă un element de

coezivitate între subiecţii procesului de comunicare întrucât presupune participarea directă a

subiecţilor, ceea ce conduce la creşterea autoreprezentativităţii. fiecărui comunicator.

Reprezentarea funcţionează ca un sistem de interpretare a realităţii ce guvernează relaţiile dintre

indivizi şi mediul fizic şi social, determinându-le comportamentele sau practicile. Reprezentarea

este un ghid pentru acţiune, ea orientează acţiunile şi relaţiile sociale. Este un sistem de precodaj

al realităţii, căci determină un ansamblu de anticipări şi aşteptări (9). Şi, în acest caz,

reprezentarea armonizează relaţiile dintre comunicatori dacă aceştia au o etnobiografie comună. La

aceste clemente adăugăm gradul de coezivitate al mediilor de provenienţă ale membrilor

comunicatori. Există o istorie şi un ritm de viaţă al localităţilor urbane diferite de cele rurale, între

localităţile aglomerate faţă de cele mai puţin populate, între comunităţile cu tradiţie, cu istorie pe

orizontală, faţă de cele ^fiinţate aleatoriu, cu istorie pe verticală. O situaţie deosebită Prezintă

procesul comunicării atunci când subiecţii

96 TEORIA COMUNICĂRII

comunicatori sunt nevoiţi să se integreze unei culturi noi, în care sunt integrate etnii diferite.

Gândirea fiecărei etnii este marcată de faptul că şi ceilalţi o cunosc şi, uneori, o recunosc. Fiecare

grup social îşi exercită influenţa asupra membrilor care îl compun. Dinamica întâlnirii unor valori,

Page 56: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

idealuri şi principii comune contribuie la stabilitatea şi la întărirea legăturilor sociale. Din întâlnirea

reprezentărilor sociale ale diferitelor etnii, dominantă va fi reprezentarea care rezultă din cultura ce

orientează viaţa socială în ansamblul ei. Când structura vieţii sociale se modifică fundamental,

dispare susţinerea atribuită vechilor valori şi, drept consecinţă, apare sprijinirea tuturor de către toţi.

Analiza rolului şi structurii reprezentărilor sociale permite descifrarea influenţei acestora

asupra comunicării. Se cunoaşte faptul că prima funcţie a reprezentărilor este constituirea unei

cunoaşteri comune, nivel minimal de informaţie pentru înţelegerea spontană a diferitelor situaţii

sociale. • Această funcţie este urmată de o a doua, cea de orientare a conduitelor şi a

comportamentelor, cu implicaţii asupra relaţiilor interumane, fapt ce este datorat structurii

reprezentării sociale. In ce priveşte structura reprezentării, analiştii recunosc patru elemente

constitutive:

1. reprezentarea sinelui;

2. reprezentarea sarcinii;

3. reprezentarea celorlalţi;

4. reprezentarea contextului.

Cele patru componente acţionează în mod unitar şi determină ancorarea situaţiei într-un

model, acordând semnificaţie situaţiei în care se găsesc subiecţii comunicatori.

O altă funcţie a reprezentării este cea de întărire a identităţii subiectului, datorată

experienţelor de viaţă parcurse, rolurilor sociale împlinite care conjugă comportamente variate -

profesionale, sociale, familiale. Reprezentările permit protejarea identităţii personale, reglarea

conflictelor posibile şi

TEORIA COMUNICĂRII 97

menţinerea unei identităţi gratifiante (în special pentru persoanele cu statut social de excepţie).

Printr-o altă funcţie se justifică comportamentele şi luările de poziţie în variate contexte

situaţionale. Anticiparea reacţiei interlocutorului este însoţită de recunoaşterea poziţiei

transmitătorului. In acest caz comunicarea se desfăşoară circular, aşteptările fiind împărtăşite de

comunicatori. Reprezentarea nu înseamnă o reproducere a realităţii sociale, ci o reelaborare

semnificantă. Semnificaţia trebuie înţeleasă în funcţie de mai mulţi factori: mediul în care se

manifestă subiecţii, natura şi constrângerile situaţiei, scopul urmărit. La aceştia se adaugă şi factori

contingenţi care alcătuiesc fondul social: sistem politic, biografia individului şi cea a comunităţii,

locul şi rolul comunicatorilor în structura socială, dinamica vieţii economice şi sociale. Ultimul

factor îl formează "fondul" social, care alcătuieşte matricea pe care se întemeiază relaţiile inter şi

intragrupale, comportamentele, relativ comune ca reacţie la evenimentele parcurse de-a lungul

istoriei sociale. Este un mod de profilare a personalităţii de bază a unei comunităţi, dezvăluindu-i

trăsăturile specifice. De aici rezultă aşteptările, reacţiile comportamentale (atunci când mesajele

Page 57: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

sunt transmise) precum şi anticiparea răspunsurilor.

Reprezentările sociale cuprind elemente din toate sferele vieţii sociale - economice,

politice, religioase, morale, filosofice, juridice - şi presupun atât o componentă cognitiv-psihologică,

supusă legităţilor ce guvernează procesele cognitive, cât şi una socială, rezultată din contextul în

care se naşte şi se dezvoltă reprezentarea. De aceea, comunicarea interetnică şi cea internaţională

trebuie realizate în funcţie de profunzimea acestor "senzori" sociali, acestor "coduri" care trasează

limitele unei înţelegeri optime. Fiecare individ, comunitate sau naţie posedă o "grilă" proprie de

citire şi ^terpretare a mesajelor, a conduitelor şi evenimentelor. în actul comunicării fiecare

subiect va reflecta, prin "grila"

98 TEORIA COMUNICĂRII

proprie, mesajul care îi este transmis, acordându-1 la propriile aşteptări. Rezultatul se poate

obiectiva într-o relaţie armonioasă sau, din contră, în conflicte atunci când aşteptările nu sunt

împlinite. De cele mai multe ori dinamica gândurilor este mult mai activă decât cea a cuvintelor,

creând sincope în ritmul comunicaţional şi în conţinutul ideatic.

Reprezentarea acţionează ca un model de interpretare a realităţii ce guvernează relaţiile

dintre subiecţii sociali şi mediu, generând comportamente sau practici adecvate acestor modele. Iată

de ce reprezentările sunt considerate ghid pentru acţiuni şi relaţii sociale, ele determinând

aşteptările şi anticipările membrilor unei societăţi.

Referinţe bibliografice:

1. Moscovici, S., Fenomenul reprezentărilor sociale, voi. Reprezentările sociale,

Societatea ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995, p.23.

2. Eliade, M., Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p.20.

1. Moscovici, S., Op. cit., p.27-28.

2. Moscovici, S., Op. cit., p.30.

3. Jodelet, D., Reprezentările sociale un domeniu în expansiune, voi. Reprezentările

sociale, Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995, p.102.

3. Jodelet, D., Op. cit., p.105.

4. Doise, W., Reprezentările sociale, definiţia unui concept, voi. Reprezentările sociale,

Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995, p.92.

5. Cassirer, E., Eseu despre om, Humanitas, Bucureşti, 1994,p.314.

6. Abric,C.J., Reprezentările sociale, aspecte teoretice, în Reprezentările sociale, Ştiinţă şi

tehnică, Bucureşti, 1995, p. 129.

TEORIA COMUNICĂRII 99

Page 58: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

COMUNICAREA - PROCES DE INFLUENŢĂ

Aceleaşi vorbe, când provin de la cei fără trecere şi de la cei cu renume nu

au aceeaşi valoare.

Euripide

1. Comunicare şi influenţă

Procesul comunicării nu poate fi niciodată neutru. Orice informaţie are o întemeiere teleologică,

mesajele adresând receptorului intenţia comunicatorului. Dacă am conveni asupra unei anumite

plaje de adresabilitate, în acea zonă s-ar afla diferite tipuri de efecte, de la cele deliberate şi

previzibile -cum este cazul deciziilor politice, militare, juridice - la cele ambigue şi aleatoare,

urmărindu-se reacţia care ar avea loc asupra receptorului.

Pentru înţelegerea temei propuse, care a constituit centrul de interes al unor studii şi analize

sociologice, politologice, psihologice a fost şi este necesară analiza procesului comunicării inserat

unui cadru teoretic ce cuprinde conceptele de influenţă şi de putere. Comunicarea ca proces social

determină apariţia unor relaţii şi atitudini sociale, fiind principalul instrument de transmitere a unor

influenţe ce vor produce schimbări în planul receptorilor. Parsons înţelegea prin influenţă mijlocul

simbolic de persuasiune, deoarece aceasta induce intenţiile transmiţătorului asupra receptorului.

Corelaţia

100 TEORIA COMUNICĂRII

influenţei cu puterea îl conduce pe Parsons la înţelegerea celei din urmă drept mecanism prin care

sunt determinate atitudinile şi opiniile. Astfel îşi face apariţia o anumită predicţie asupra

comportamentului receptorilor atunci când aceştia vor primi un anumit conţinut informaţional. Căci

sfera politică este creată, ne avertizează Habermas, ( . . . ) eanu este lăsată pradă mediilor de masă,

în chipul unor reprezentanţi aleşi, ci este deseori chiar construită după dezideratele acestora.

In ceea ce priveşte sfera publică, cea a marii organizări a statului şi a economiei este aparent

privatizată: adică prezentată tuturor în aşa fel de parcă ar fi vorba de persoane şi relaţii

personale, nu de instituţii şi interese (1). Interesele se adaptează condiţiilor de viaţă şi se reflectă

asupra comportamentului uman, împlinindu-şi rolul în procesul comunicării sociale, context în care

constrângerile sociale limitează cerinţele instinctuale, fapt ce legitimează o anumită structură de

putere.

După cum vedem, comunicarea ca influenţă depăşeşte nivelul interpersonal şi' se extinde, atât

pe verticală cât şi pe orizontală, la nivel comunitar. De cele mai multe ori puterea ei de influenţă

este utilizată ca mijloc pentru atingerea scopurilor urmărite în interacţiunea socială. Parsons

sugerează că un actor social poate încerca să obţină conformarea altuia fie influenţându-i

intenţiile, fie manipulând în beneficiul său situaţia în care acesta se află. Comunicarea este

Page 59: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

rezervată, în cea mai mare parte, celui dintâi şi poate fi folosită pozitiv, în cadrul argumentaţiei

raţionale, sau negativ, activând anumite obligaţii ale celui supus procesului de influenţare (2).

în acest sens, influenţele exercitate la nivel social pot produce următoarele schimbări de opinie:

conformare, identificare şi internalizare. Conformarea înseamnă aceptarea influenţei în speranţa

obţinerii unui răspuns dorit de la celălalt sub forma unei recompense sau a evitării unei pedepse.

Identificarea are loc atunci când un individ adoptă un comportament inspirat de o altă persoană

sau grup, pentru că

TEORIA COMUNICĂRII 101

acesta este asociat cu o auto-definire satisfăcătoare raportată la acea persoană sau grup. Iar

internalizarea se referă la o schimbare "congruentă" cu "sistemul de valori" al persoanei care

acceptă influenţa: "individul adoptă poziţia comunicatorului, pentru că o consideră utilă în

soluţionarea unei probleme, sau pentru că este apropiată de propria sa orientare, sau cerută de

propriile sale valori (3).

Prin urmare, conformarea şi internalizarea răspund temei propuse căci, în aceste două schimbări

de opinie întâlnim influenţa exercitată în procesul de comunicare de sursa din exterior, depinzând de

sprijinul social. Internalizarea îl identifică pe receptor cu persoana comunicatorului şi realizează cu

acesta un raport de complementaritate atât axiologic cât şi

motivational.

»

Influenţa care se exercită în procesul comunicării are, la rându-i, câteva coordonate ce îi

marchează puterea: a. situaţia sau contextul în care are loc comunicarea; b. caracteristicile

comunicatorului şi ale mesajului; c. caracteristicile receptorului; d. sub-procese ca acordarea de

atenţie, înţelegerea, acceptarea; e. diferite tipuri de efecte implicate (4). Efectele de influenţare

produse în procesul comunicării se referă la schimbări de natură cognitivă, afectivă (în special

emoţionale) sau de atitudine şi comportament. Comunicatorului i se atribuie grade diferite de prestigiu

sau credibilitate. Conţinutul acestora este determinat de afinitatea sau prestigiul subiectului

comunicator în raport cu receptorul sau în funcţie de stilul de comunicare. La rându-i, receptorul

manifestă deschidere faţă de mesaj atunci când acesta corespunde interesului său ori atunci când

conţinutul mesajului nu depăşeşte sfera sa de comprehensiune. Există şi situaţii în care între

transmiţător şi receptor se stabileşte o relaţie empatică, chiar şi atunci când se manifestă diferenţe

cognitive, afective şi comportamentale.

In general, a fost acceptată ideea că nu există un singur tip de influenţă iar "mecanismele"

implicate într-un asemenea

Page 60: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

102 TEORIA COMUNICĂRII

proces sunt limitate la relaţia socială dintre transmiţător şi receptor. Drept urmare, apar câteva

elemente esenţiale pentru procesul de influenţă ce însoţeşte comunicarea: caracteristicile sursei de

influenţă, particularităţile receptorului, diferite variabile situaţionale şi nivelul de organizare socială

la care se exercită influenţa - interpersonal, grupai, organizaţional sau societal.

Comentând bazele puterii sociale, French şi Raven au distins cinci tipuri de relaţii de putere ce

se stabilesc între transmiţător şi receptor, după accentul pus pe o trăsătură sau un element dominant.

în acest sens, accentul cade pe relaţia ce se stabileşte interpersonal sau între indivizi, fie numai pe

receptor, fie pe transmiţător, care poate reprezenta un rol social, o normă, un grup, o comunitate.

Influenţa poate fi exercitată atât ca act intenţional cât şi ca act "pasiv". Spre exemplificare: prezenţa

unui agent de ordine, a unei personalităţi politice sau culturale de prestigiu. In primul caz, al

agentului de ordine, uniforma îi conferă reprezentativitate, iar în celelalte două cazuri, politicianul

sau creatorul cultural dobândesc dimensiune axiologică şi individualitate prin activitatea pe care o

desfăşoară. Prin urmare, agentul de ordine influenţează prin instituţia căreia îi aparţine iar omul

politic şi cel de cultură prin valoarea operei.

S-au conturat cinci baze ale influenţei sau puterii care se exercită în relaţia comunicator -

receptor:

• putere recompensatoare,

• putere coercitivă,

• putere legitima,

• putere referenţială,

• puterea expertului

In cele ce urmează vom contura conţinutul fiecărui tip de influenţă sau putere:

1. Puterea recompensatoare este definită ca "puterea a cărei bază este abilitatea de a

răsplăti", referinţa primă fiind

TEORIA COMUNICĂRII 103

promisiunea sau oferirea unor avantaje materiale - în special bani sau poziţie socială.

Transferând-o la influenţa comunicaţională, recompensa ar trebui concepută în termenii

satisfacerii unor dorinţe ale receptorului.

2. Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie pedepsit de agent

(comunicator) dacă "nu se conformează încercării de influenţă" a acestuia. Aşadar, spre deosebire

de puterea care recompensează, în acest caz intervine o răsplată negativă. French şi Răven

consideră important să distingă aceste tipuri de exerciţiu al puterii, în special pentru că puterea

recompensatoare tinde să crească atracţia dintre transmiţătorul şi receptorul influenţei, în timp ce

Page 61: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

puterea coercitivă are efectul invers, cu implicaţii foarte diferite pe termen lung pentru relaţia

dintre participanţi.

3. Puterea referenţială se bazează pe identificarea receptorului cu agentul, identificarea

fiind definită ca "sentiment al identităţii" sau "dorinţă de unificare". French şi Raven subliniază, în

acest context, importanţa conceptului de grup de referinţă şi a celui de "sugestie de prestigiu". O

persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referinţă, cu care încearcă să se asocieze

sau identifice alţii, care le adoptă atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui astfel de proces

găsim în numeroase situţii de comunicare: adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se îmbrăca

al eroilor din mass-media, paralelisme puse sub semnul influenţei între prieteni, persoane cu

acelaşi statut, profesori şi elevi, lideri şi susţinători etc.

4. Puterea legitimă se bazează pe înţelegerea de ambele părţi a faptului că cineva are dreptul

să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei poate fi reprezentată de o relaţie

între roluri, ca între profesori şi elevi sau părinte Şi copil, dar poate exista şi pe baza unei

angajări reciproce. In toate cazurile, noţiunea de legitimitate implică un cod sau un standard,

acceptat de individ, în virtutea căruia agentul

104 TEORIA COMUNICĂRII

extern îşi poate exercita puterea." Putem da numeroase exemple în care comunicarea devine

influenţă datorită acestui aspect al relaţiei —mesajul politic adresat simpatizanţilor, predica

morală adresată de Biserică credincioşilor, rolul de orientare socială jucat de familie, sfaturile

date elevului de profesor etc.

5. Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor cunoştinţe

superioare agentului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului Străinul care acceptă

recomandările unui localnic, persoanele care află informaţii din ziare, studentul care învaţă după

un manual sunt cu toţii influenţaţi de comunicare pe baza puterii expertului. Trebuie remarcat că o

astfel de putere este determinată, în foarte mare măsură, de contextul situaţional şi instituţional,

pentru că, prin definiţie, receptorul nu este în mod normal în poziţia de a evalua t corectitudinea

informaţiei primite. Producerea unui efect se bazează pe definirea, acceptabilă pentru receptor, a

statutului de expert într-o situaţie şi pentru un anumit domeniu^).

Am concluziona că cele cinci baze ale influenţei se referă la cinci tipuri de putere socială

care coorientează receptorii, dar nu trebuie uitat că în situaţii de excepţie se manifestă o singură

sursă de putere. In cele mai multe cazuri se realizează o combinaţie a lor, dominantă fiind una

dintre ele în funcţie de contextul social.

2. Influenţa ca funcţie a nevoilor receptorilor

Ne propunem să evidenţiem cum se exercită influenţa asupra receptorilor. In acest sens s-

Page 62: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

au conturat două tipuri de modele: unul "iraţional" şi altul "raţional". Din însăşi denumirea lor le-

am putea caracteriza. Astfel, modelul iraţional

TEORIA COMUNICĂRII 105

consideră că receptorii sunt victime ale unor sugestii puternice (în special la nivelul mesajului

politic). Al doilea model consideră că receptarea mesajului are loc printr-o atitudine critică,

reflexivă, adaptată la nevoile receptorilor. Prin acest al doilea model se accentuează importanţa

fondului motivaţional propriu receptorului, mesajul fiind preluat (şi lucrând eficient pentru subiect)

atunci când corespunde trebuinţelor acestuia. In funcţie de nevoile diferite ale celor ce

recepţionează mesaje, Daniel Katz consideră că s-au realizat următoarele funcţii în raport cu

personalitatea receptoare:

Funcţia adaptativă este exprimată prin maximizarea recompensei şi minimizarea pedepsei.

In acest caz, motivaţia este esenţial utilitară şi calculativă. "Atitudinile şi deprinderile faţă de

anumite obiecte, persoane şi simboluri se formează în raport cu măsura în care acestea satisfac

anumite nevoi".(...)

Funcţia ego-defensivă (de autoapărare) se referă la tendinţa indivizilor de a încerca să

menţină o imagine de sine acceptabilă, favorabilă şi în acord cu imaginea pe care o au ceilalţi

despre ei: "mecanismele prin care individul îşi protejează ego-ul de propriile impulsuri de

respingere şi de forţele care îl ameninţă dinafară, ca şi metodele prin care îşi reduce anxietatea

creată de astfel de probleme, sunt cunoscute sub numele de mecanisme de autoapărare"\ (...)

Funcţia expresiei valorice are o natură asemănătoare cu precedenta - "atitudinile care

exprimă valori dau claritate imaginii de sine, dar o şi modelează mai aproape de propria dorinţă".

(...)

Ultima funcţie este cea cognitivă şi se referă la nevoia oamenilor "de a da sens la ceea ce ar

apărea altfel drept un univers neorganizat şi haotic" (6). Importanţa ei se reflectă în Modalitatea

de interpretare a mesajelor receptate, în orientarea °Pţiunilor receptorilor. Dinamismul funcţiei

cognitive se Manifestă, mai cu seamă, în deciziile politice din perioada Pectorală. Aşa se face că

receptorii de mesaje politice caută

106 TEORIA COMUNICĂRII

sprijin pentru susţinerea motivaţională proprie în programele politice. Pentru ei au relevanţă acele

mesaje politice care se suprapun câmpului propriu de interese. Opţiunea electorală este bazată pe

corespondenţa dintre grila proprie de decodificare a mesajului politic cu cea a liderilor politici.

Mesajele sunt transmise din următoarele motive: de a informa, de a consolida loialităţi existente, de

a orienta acordarea votului, de a crea o imagine cât mai bine conturată în legătură cu calităţile

Page 63: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

liderilor. Dacă ne oprim la aspectul cognitiv al mesajului politic, atunci trebuie să remarcăm că

noutatea pe care o prezintă corespunde unui nivel mediu al receptorilor. Originalitatea excesivă

izolează liderul de alegători, micşorând atracţia spectacolului în cursa electorală. Prin urmare,

conţinutul mesajului trebuie să fie mediu ca noutate şi să răspundă idealurilor receptorilor.

3. Efectele comunicării şi ale procesului de influenţă

Efectele le-am putea rezuma în câteva observaţii generale:

Influenţa va fi cu atât mai mare cu cât se asigură monopolul sursei de comunicare asupra

receptorilor. în acest caz vor fi excluse mesajele alternative şi contradictorii precum şi repetarea

unor mesaje constante. Avem în vedere că repetarea determină efectul de influenţă intenţionată.

Monopolul vizează atât conţinutul vieţii politice cât şi a celei comerciale. (In plan politic,

monopolul ideologic caracterizează mai ales sistemele totalitare, unde există permanent intenţia de

cenzurare a informaţiilor. O situaţie asemănătoare se întâmplă în familie şi în şcoală.)

Efectele comunicării sunt mai mari atunci când mesajul este în acord cu opiniile şi credinţele

existente. Prin aceasta definim elementele etno-biografice comune ale unei

TEORIA COMUNICĂRII 107

colectivităţi. Conţinutul mesajului transmis trebuie să confirme convingerile existente. In caz

contrar, noutatea mesajului se constituie ca o barieră între receptori şi comunicator, neţinând cont

de interesele şi predispoziţiile receptorilor.

Comunicarea poate produce schimbarea de atitudine în probleme nefamiliare, periferice, care

nu se raportează la predispoziţiile receptorilor, la comportamentele fundamentate în structurile

acestora. De asemenea, o influenţă mai mare exercită conţinutul mesajelor care nu au aparţinut

sferei de experienţă a receptorilor.

Influenţa este cu atât mai mare cu cât receptorul acordă un prestigiu şi o credibilitate mai

mare sursei mesajului. Comunicatorul capătă statutul de expert sau analist de prestigiu într-un

domeniu, captând atenţia şi încrederea receptorului.

Importanţa contextului social se manifestă în exercitarea influenţei comunicării. Organizarea

societăţii în clase, grupuri, formează atitudini şi comportamente comune subiecţilor asociaţi.

Comportamentul de grup este puternic influenţat de normele şi standardele de grup. Influenţa

comunicaţională în aceste tipuri de organizare socială are loc prin recom-pensă, coerciţie,

legitimitate sau respect.

In concluzie, am putea afirma că există o relaţie complexă între tipurile de putere şi cele de

influenţă, care nu poate fi redusă la o singură formulă teoretică.

4. Comunicarea în spaţii multiculturale

Orice moment istoric parcurs de umanitate are nevoie de un dialog cu tradiţia, cu patrimoniul

Page 64: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

valorilor acesteia. Dinamica culturii înscrie numeroase reinterpretări ale temelor majore Parcurse

de umanitate. Dar, orice rescriere, orice nou mod de §andire şi interpretare, presupune noi

coordonate care fac Posibilă o identitate culturală.

108 TEORIA COMUNICĂRII

Odată recăpătată identitatea poţi comunica cu alte culturi şi poţi intra în circuitul de valori universale.

Comunicarea face posibilă realizarea identităţii unei culturi dar şi deschide "ferestrele" către alte

spaţii culturale. Ea este singularitate dar şi alteritate, este expresia unei subiectivităţi dar şi o

problemă de intersubiectivitate. Numai în acest mod desemnăm o problemă generală a identităţii şi a

diferenţierilor.

Cultura tezaurizează şi acumulează valori, reţine ceea ce este durabil în plan spiritual, depăşind

limitele spaţiului şi sfidând timpul. Iată de ce valorile culturale reprezentative pentru o epocă şi

reprezentând un mod de înţelegere a lumii, dobândesc stabilitate şi dau viaţă spaţiului cultural propriu

unei comunităţi. Ele îşi manifestă puterea prin influenţarea modurilor de gândire şi preţuire în toate

situaţiile existenţiale. Valorile culturale sunt înscrise în aria civilizaţiei, căci viata dobândeşte valoare

prin realizarea operelor.

Dacă în Antichitatea grecească existau valori fundamentale - Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate,

Cumpătare - care coordonau orice acţiune umană, astăzi simţim nevoia lămuririi valorilor care

orientează viaţa noastră politică şi socială, pe baza cărora fundamentăm idealuri şi aspiraţii. In acelaşi

timp existenţa noastră nu poate fi izolată, manifestarea ei presupunând prezenţe culturale tot mai

diverse în spaţiul comunitar. Dimensiunea interacţională a comunicării sincronizează lumea cu

pulsul evenimentului planetar. Un asemenea proces rezultă din structura oricărei culturi ce înscrie

dialoguri permanente cu celelalte culturi, naţionalul neputând avea identitate decât pe fundalul

internaţionalului.

Spaţiile comunitare adună laolaltă valori produse de spirite aparţinătoare unor culturi distincte; ele

dobândesc formă şi viaţă prin integrarea într-o cultură în conţinutul căreia diversitatea aduce armonie

şi produce stabilitate socială. Epoca modernă a intensificat comunicarea socială a valorilor şi

comunicarea între culturi. Interferenţele culturale au devenit

TEORIA COMUNICĂRII 109

realităţi, susţinute de nivelul atins de mijloacele mediatice. Efectul nu se lasă aşteptat: studiile

culturale sunt transdisciplinare, cu scopul de a teoretiza varietatea complexă sub care se prezintă

actanţii principali al comunicării - media, cultura şi procesul de comunicare.

Fenomenul globalizării la care participăm astăzi atrage cu sine un interes accentuat pentru

circulaţia valorilor culturale. Acest fenomen accentuează ireversibilitatea direcţiei de propagare a

Page 65: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

valorilor: dinspre trecut, prin prezent, către viitor. Păstrăm trecutul pentru a putea trăi în prezent şi

a contura viitorul, alături/împreună cu alte identităţi culturale. Unitatea dintre trecut şi prezent este

prezentă printr-o nouă elaborare teoretică , cultura comunicaţională. In lucrarea Cultura media,

Douglas Kellner aprecia: mass media, intim legată de putere, a colonizat cultura. Cultura nu poate

fi decât comunicaţională.

Analiza culturii comunicaţionale aduce cu sine un alt concept care apare în procesul

comunicaţional, gândirea comunicaţională. Acest construct teoretic, amplu dezbătut de Bernard

Miege în lucrarea Gândirea comunicaţională, este considerat o rezultantă a globalizării dar şi cel

mai puternic duşman al acesteia. In acest sens, Miege defineşte gândirea comunicaţională ca fiind

atentă la schimbările intervenite în politica statelor şi în practicile agenţilor sociali, profund

evaluativă în timp şi variabilă de la o ţară la alta - mai legată de preocupările imediate, aplicabile

în Statele Unite şi, în general, mai critică în Europa de Vest, cel puţin la începuturilor ei.

Gândirea comunicaţională apare şi se manifestă odată cu nevoia integrării noilor curente

teoretice, la care se adaugă noutăţile survenite în practica vieţii sociale din ţările dezvoltate:

strategii publice şi private, idealuri şi aşteptări, Manifestări comportamentale noi, toate prinzând

viaţă în Procesul comunicaţional. In aceste condiţii comunicarea Prezintă un caracter bivalent, fiind

atât instrument în lărgirea

110 TEORIA COMUNICĂRII

accesului spre informaţie sau schimb de mesaje cât şi mijloc de impunere sau modelare a relaţiilor

publice şi a diferitelor tipuri de culturi. Comunicarea devine, din ce în ce mai mult, accentuat

interculturală şi multiculturală.

Informaţia şi comunicarea, însoţite de mijloace moderne de transmisie, au întemeiat o societate

cu elemente extraordinar de înlănţuite în care au loc fenomene contradictorii - unificare şi

fragmentare, continuitate pe fondul unor identităţi distincte. Consolidarea unui consens include trei

elemente esenţiale care influenţează conţinutul informaţional al mesajului: logos-u\ care reprezintă

raţiunea mesajului, etos-u\ care formează datul preexistent, ceea ce era de aşteptat din conţinutul

mesajului şi patos-u\ care dezvăluie fondul emoţional al comunicatorului, structura afectivă a

acestuia. Influenţa receptorului se manifestă prin legătura dintre patos şi logos, dintre fondul

emoţional şi raţiune. Etos-u\ nu are nimic de pierdut din această coabitare; acesta aflându-se la

intersecţia dintre colectiv şi individual şi determinând trecerea de la comunitar la singular, unind

destine şi dându-le identitate. In epoca modernă problema identităţii constă în modul în care ne

construim, ne interpretăm şi ne prezentăm pe noi înşine şi ne raportăm alteritatea. în acelaşi timp,

viaţa noastră nu se poate conjuga decât la plural, destinul postmodern fiind unul colectiv şi

multicultural.

Page 66: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Dicţionar

9

Influenţă. Influenţa are un sens general şi un sens particular. In prima accepţie, relativ uzuală,

ea corespunde oricărei forme de acţiune eficientă asupra cuiva, indiferent de modul de acţiune; în

cea de-a doua, mai elaborată, ea reprezintă un mod de comunicare având ca resort principal, dacă

nu unic, convingerea. (Larousse, Dicţionar de sociologie, p.134)

Influenţa socială este acţiunea asociată comunicării şi este considerată o formă specifică puterii,

având ca finalitate persuasiunea. Pentru manifestarea relaţiei de influenţare trebuie să existe un

acord tacit între

TEORIA COMUNICĂRII 111

părţile implicate, pe fondul acceptării valorilor implicate şi asupra efectelor ce se vor produce.

Manipulare - acţiunea de a determina un actor social să gândescă şi să acţioneze în funcţie de

interesele iniţiatorului, prin utilizarea puterii de persuasiune şi lăsând impresia că există libertate de

gândire şi decizie.

Persuasiune - activitate de influenţare a comportamentelor şi atitudinilor membrilor unei

comunităţi în concordanţă cu interesele subiectului emiţător. In acest caz, influenţa are ca bază

referenţială factorii personali şi modul de organizare a influenţelor. Factorii personali alcătuiesc

persuabilitatea fiecărei persoane, constând în receptivitatea fiecăruia în raport cu influenţele

exercitate asupra sa.

Sondaj. Metodă constând în chestionarea unui eşantion de indivizi reprezentativ pentru o

populaţie mai numeroasă, numită populaţie-mamă sau populaţie-ţintă.

In forma sa cea mai obişnuită sondajul de opinie nu reprezintă decât o modalitate a anchetei de

opinie. Sondajul nu este rezervat studiului opiniei. Prin sondaj se poate realiza atât validarea unor

ipoteze asupra motivaţiilor sau atitudinilor, cât şi decelarea distribuţiei unor bunuri.

Pentru a depăşi viziunea atomistă asupra sondajului, care elimină intersecţia tuturor variabilelor

şi limitează în timp sondajul, au fost elaborate sondajele contextuale care permit studierea

relaţiilor reciproce dintre caracteristicile spaţiului social şi variabilele individuale; prin

construirea unor planuri de observaţie specifice, putem beneficia de efective necesare studiului

suprapopulaţilor, studiu pe care un eşantion naţional nu-l permite, metoda panelului permite

observarea în timp a anumitor procese. (Larousse, Dicţionar de sociologie, p.280)

Opinia publică este definită ca fiind un complex de preferinţe exprimate de un număr

semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală. (Hennessy, B., Public

Opinion, Monterrey, Books Coole Publishing Company, 1985, p.8)

Opinia publică este un complex de păreri. Aceasta înseamnă că, de pe o parte, membrii unui

Page 67: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

public au opinii de intensitate şi direcţii diferite, ..., lar, de pe altă parte, publicul are, cu privire la

o problemă, nu numai opinii exprimabile în răspunsuri de forma da sau nu , ci păreri complexe,

puncte de vedere care nu sunt neapărat mutual exclusive. E adevărat că sondajele electorale sunt

proiectate - din motive de cost şi pentru a stimula procedura Qlegerii - în general, pe modelul

dihotomic şi al variantelor în raport de

112 TEORIA COMUNICĂRII

exclusivitate, dar o tratare analizică a opiniei unui public trebuie să aibă în vedere multitudinea

părerilor. (Rotariu, T., Iliuţ, P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Polirom, Iaşi, 1997,

p.35)

Referinţe bibliografice:

1. Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p.51.

2. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999,p.l50.

3. McQuail, D., op. cit., p.150-151.

4. McQuail, D.: op. cit., p.152.

5. McQuail, D.: op. cit., p.154-155.

6. McQuail, D.: op. cit., p.158.

TEORIA COMUNICĂRII 113

COMUNICAREA DE MASĂ

Frumoasă farsă e şi vorbirea; cu ea omul dansează peste toate lucrurile.

Nietzsche

1. Evoluţia comunicării de masă

Abraham Moles, analizând socio-dinamica culturii ca ansamblu de elemente specifice unei

spiritualităţi, considera că fenomenul cultural este transmis prin canale mass media care au rolul de a

sistematiza cultura. Elementele cuprinse în sfera culturii se prezintă sub două aspecte: unul semantic

şi altul estetic. Primul aspect se referă la conţinutul informaţional, exprimat prin semne, al căror

semnificant (înţeles) trebuie să fie însuşit de comunitatea culturală care-1 utilizează. Al doilea aspect

dă libertate conţinutului semantic, pentru a fi interpretat în funcţie de jocul perceptiv ce se raportează

la conţinutul informaţional al semnului. El este receptat şi înţeles graţie puterii creative a celor doi

subiecţi comunicatori: transmiţătorul şi receptorul.

Spre deosebire de cultura umanistă a Renaşterii, în care mass media transmite fluxuri de mesaje

non-ierarhizate, fiecare individ extrăgând elementele ce vor intra în conţinutul culturii proprii, în

cultura modernă se remarcă un stoc de elemente, vehiculate prin canale, care se transformă în produse

culturale prin mass media şi ajung către un segment comunitar, o plajă de consumatori. Aceasta

întrucât în cazul comunicării de masă actorii nu sunt indivizii luaţi separat ci colectivităţile. Fiecare

Page 68: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

114 TEORIA COMUNICĂRII

grup, fiecare comunitate îşi are propria sa estetică, propriul

sistem de expresie. Făuritorii de opere culturale folosesc

instrumente, mijloace de expresie specifice - cuvânt, sunet,

formă, culoare, mimică şi pantomimă, limbaj ştiinţific etc. -

cărora le conferă semnificaţie proprie. Stilurile de exprimare

ale creaţiilor culturale sunt proprii unei anumite culturi şi nu

pot fi înţelese decât atunci când sunt cercetate tipurile de

public, incluzând receptorii cuprinşi într-un context

etnobiografic. O asemenea analiză asupra faptului cultural a

fost întreprinsă de Mihai Ralea într-o lucrare amplă, de

pionierat, asupra succesului. Ralea condiţionează succesul de

un anumit moment istoric, de anumite fapte sociale. Drept

urmare, premiul acordat, cu alte cuvinte succesul, nu este

singular, vizând doar subiectul glorios, ci întregul public

receptor este ridicat la nivelul personalităţii care a avut succes.

Gloriosul devine un simbol social, iar întreaga comunitate se va

defini prin acel simbol. '

Această deschidere, proprie culturii moderne, modifică procesul comunicării deoarece

antrenează o interinfluenţă între transmiţător şi receptor, fiecare jucându-şi propriul rol asupra

conţinutului mesajului. Drept urmare, fiecare comunicator este, la rându-i, receptor al opiniei

publice, luând pulsul publicului în raport cu mijlocul propriu de comunicare: ziar, revistă, cărţi,

film, post radio sau canal tv. Profesioniştii în reclame şi relaţii publice sunt senzorii cei mai

vigilenţi asupra imaginii create de produsele lor asupra publicului. Iată de ce publicitatea şi

departamentul de relaţii publice ocupă roluri prioritare în orice sistem comunicaţional.

în formele sale avansate, comunicarea de masă cuprinde colectivităţi bine organizate, antrenând

diversitatea auditoriului. Mijloacele de comunicare în masă sunt adecvate unui public receptor care

uneşte persoane extrem de diferite, mai ales la nivel motivaţional, manifestând interese variate în

raport cu mesajul comunicat. Receptorii sunt uniţi, în ciuda

TEORIA COMUNICĂRII 115

diferenţierii lor culturale, printr-o serie de norme şi valori comune, realizându-se interacţiunea

indirectă între ei prin intermediul conţinutului informaţional al mesajului. In acest caz,

transmiţătorul, care poate fi o anumită instituţie -economică, politică, juridică, educaţională,

culturală - îşi întemeiază scopurile prin conţinuturi informaţionale transmise cu ajutorul mesajului,

întrunind, astfel, precondiţiile necesare atragerii atenţiei receptorului. Receptorul, reprezentat de

Page 69: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

segmentul de populaţie sau comunitate care se identifică cu idealurile comunicatorului, nu poate

realiza comunicarea circulară pentru că este lipsit de condiţiile sociale necesare unui răspuns

colectiv.

O altă deosebire dintre comunicarea de masă şi cea interpersonală este unidirecţionalitatea

mesajului. Mijloacele mass media transmit mesajul printr-un conţinut adaptat idealurilor, intenţiilor

transmiţătorului. Mesajul poate avea valoare diferită în raport cu trebuinţele receptorilor. ( Este

cunoscut faptul că accesul publicului la corectarea conţinutului mesajului transmis de radio şi tv.

este redus; cel care intervine în emisie putând fi manipulat de comunicator.) In cazul în care

mesajele răspund unor nevoi generale, audienţa capătă valori demne de luat în seamă. Trebuie să

menţionăm faptul că în comunicarea mass media există o distanţă mare între subiecţii cuprinşi în

procesul comunicării. Cei care difuzează informaţia sunt interesaţi de impactul produs asupra

publicului prin relatarea diferitelor evenimente sociale majore: politice, economice, culturale,

educaţionale, religioase etc.

întrucât relaţia dintre comunicator şi receptor nu poate fi interactivă, fiecare îşi construieşte

câte o imagine despre sine şi despre celălalt. Informaţia conţinută în mesaj urmează legile

economiei de piaţă: comunicatorul a cumpărat mesajul iar receptorul este un consumator care, la

rându-i, a cumpărat mesajul. Mesajele sunt publice, dar receptarea lor este diferită, varietatea lor

cuprinzând conţinuturi ce se adresează unor

116 TEORIA COMUNICĂRII

segmente distincte ale vieţii publice. Există şi cazuri în care mesajul transmis prin mass media

manipulează segmente majore din public. Prin conţinutul mesajului, transmiţătorul poate influenţa

orientarea receptorului în aşa fel încât acesta să-i susţină convingerile. Diferitul devine, astfel,

unanim.

Oprindu-se asupra analizei mesajelor difuzate prin transmitătorii de ştiri, Robert Cisino

subliniază că aceştia controlează accesul la mass media iar materialul pe care-l difuzează este deja

influenţat; atrage în continuare atenţia că aceştia îl manipulează, la rândul lor, apelând la diverse

tehnici (de obicei la o combinaţie de tehnici), aplicate în mod conştient pentru a strecura

influenţele, în încercarea de a face ca publicul american să gândească, să simtă şi să răspundă într-

un anumit mod (1).

După cum rezultă din analiza de până acum asupra comunicării mass media, mesajele sunt

publice şi conţin informaţii asupra unor probleme, de mare interes pentru opinia publică. în acelaşi

timp, o anumită formă de jurnalism, cel de investigaţie, are o influenţă deosebit de importantă

asupra opiniei publice. Ziariştii care practică o astfel de activitate jurnalistică atrag atenţia asupra

unor informaţii din viaţa privată a diferiţilor oameni publici cu intenţia de a-i susţine sau de a-i scoate

Page 70: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

de pe scena publică. Aici sunt înscrise personalităţi din viaţa politică, juridică sau din planul

executivului. Un asemenea tip de manipulare nu este o noutate pentru scena vieţii publice,

Antichitatea oferindu-ne cazuri remarcabile de personalităţi trădate sau glorificate într-un anumit

moment de referinţă pentru cursul istoriei unui popor. Să aducem în atenţie câteva exemple de

trădare din Antichitate. Socrate este primul orator care-şi dedică întreaga viaţă dialogului cu tinerii; a

fost, însă, trădat de atenienii care nu l-au înţeles, condamnându-1 la moarte. Aristotel, sau Filosoful în

condiţie absolută, este acuzat de impietate de către atenieni, datorită educaţiei oferite lui Alexandru

Macedon, odată cu

TEORIA COMUNICĂRII 117 începutul mişcărilor

antimacedonene. Cicero Marcus Tullius, celebrul orator al Romei antice, care privea viaţa politică ca

o datorie sacră, a căzut victimă răzbunării lui Marcus Antonius care ordonă eliminarea sa fizică,

cerând să i se aducă capul şi braţele acestuia, care-1 dominau dureros de puternic. Numai în acel

moment Antonius s-a simţit superior în arena politică eliminând, cu o cruzime de nedescris,

strălucirea ciceroniană.

2. Structura şi obiectivele comunicării de masă

Revenind asupra procesului comunicării de masă, ne vom opri asupra elementelor structurii

paradigmatice a acesteia, indiferent de contextul socio-economic în care se manifestă:

1. comunicatorul dau "susţinătorul";

2. publicul receptor;

3. organizaţia mass media şi agenţii săi care controlează canalul;

4. orice eveniment sau subiect care conexează celelalte trei elemente;

5. feedback-ul sau răspunsul dat de publicul receptor -audienţa tv, succesul în alegeri,

impactul pe care o ştire îl exercită asupra comportamentului receptorilor.

Mass media creează o anumită structură a aşteptărilor publicului şi produce transformări

calitative asupra audienţei. Prin ea, receptorii primesc informaţii selectate conform propriilor nevoi.

Comunicatorii şi mesajele sunt selectate cu scopul de a satisface nevoile comunicative ale unei

audienţe. Nu trebuie uitat faptul că publicul, la rându-i, selectează mesajele utile din diversitatea

mesajelor prezente. Prin selectarea şi orientarea ştirilor publicate editorii îşi asumă următoarele

obiective:

Page 71: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

118 TEORIA COMUNICĂRII

Influenţarea prin plasarea ştirilor este o tehnică prin care editorii pot reduce la minimum

atenţia acordată unor evenimente (prin plasarea articolelor în ultimele pagini ale ziarelor sau

prin acordarea unor spaţii infime de emisie) sau, dimpotrivă, pot spori interesul faţă de aceste

evenimente (prin apariţii pe prima pagină, sau prin orientarea timpului de emisie).

Influenţarea prin titluri porneşte de la ideea că titlurile stabilesc dispoziţia şi sistemul de

valori ale articolului. S-a constatat chiar că şi cei mai instruiţi cititori pot fi influenţaţi într-un fel

sau altul de către titlu.

Influenţarea prin alegerea evenimentelor urmăreşte ca prin utilizarea unor cuvinte alese cu

grijă un editor sau crainic de radio sau TV să poată discredita personalităţi aflate în dizgraţie

sau, dimpotrivă, să contribuie la creşterea prestigiului şi respectului pentru acestea.(Am amintit

mai sus de această formă de jurnalism, numită jurnalism de investigaţie.)

Influenţarea prin selecţia fotografiilor probează faptul că editorii sunt conştienţi de influenţa

puternică ce poate fi implantată în mod secret, printr-o selecţie atentă a fotografiilor şi a

peliculelor pentru televiziune.(...) Scopul urmărit este cel al atragerii atenţiei receptorilor asupra

unor probleme de domeniu sau asupra unor personalităţi care sunt supuse analizei opiniei publice.

Influenţarea prin explicaţiile care însoţesc fotografiile

t porneşte de la faptul, evidenţiat şi de unele cercetări

întreprinse pe grupuri de studenţi, că diferite explicaţii, puse

sub aceeaşi fotografie, pot afecta în mod semnificativ

atitudinea unei persoane faţă de subiectul fotografic.

Utilizarea editorialelor pentru distorsionarea faptelor se bazează pe ideea că acestea pot

servi ca mijloc ideal pentru aceasta, cu scopul de a convinge ascultătorii să gândească sau să

simtă în felul în care doresc crainicii (2).

TEORIA COMUNICĂRII 119

Datorită complexităţii procesului de comunicare în masă există specialişti în producerea

mesajelor şi a tehnicilor de distribuire a acestora. Se remarcă o anumită modalitate de distribuire a

mesajelor în funcţie de nevoile şi interesele audienţei, ceea ce echivalează cu apariţia marketing-

ului mass media. întreaga activitate desfăşurată de mass media este una de producţie pentru piaţă şi,

în plan secund, una de comunicare. Prima constă în pregătirea mesajului prin selectarea de

informaţii, urmată de transmiterea acestuia. A doua are în atenţie receptarea şi "consumul"

mesajului.

In modelul comunicării de masă Elliott a distins trei sisteme separate: societatea ca sursă,

comunicatorii de masă şi societatea ca audienţă. Fiecare sistem ia de la celelalte ceea ce îi trebuie

71

Page 72: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

pentru propria funcţionare. Comunicatorii de masă iau din societate materialele potrivite

scopurilor, iar audienţa este (...) lăsată^să răspundă materialelor care i se prezintă, fără intervenţii

de vreun fel. Fiecare sistem are propriile sale interese şi propriul său mod de a influenţa celelalte

sisteme. Acest model vine în contradicţie cu cele care stabilesc conexiuni directe între diferitele

părţi ale procesului de comunicare, conceptualizându-l ca un proces de influenţă sau flux

comunicational (4). Pentru a-şi susţine cu claritate modelul, Elliott propune înlocuirea termenului

de audienţă cu cel de spectatori.

Oprindu-se asupra producţiei comunicării de masă Elliott numeşte comunicatori de masă

persoane(le) care pot fi definite ca ocupând, în cadrul organizaţiilor formale ale comunicării de

masă, roluri care implică exercitarea unei influenţe directe asupra conţinutului mediatic. Aşadar ne

plasăm pe poziţia unui grup de angajaţi ai unei industrii, care în mod deliberat se constituie într-o

categorie profesională (5).

Comunicatorii selectează şi "ţin sub control" conţinutul mesajului în funcţie de coordonatele

valorice proprii. Ei au propria "grilă" de interpretare, de reprezentare a mesajului

120 TEORIA COMUNICĂRII

transmis publicului receptor. Iată de ce reprezentările sociale sunt "codurile" preexistente

comunicării care antrenează o anumită coeziune şi afiliere socială. Aceasta permite să se definească

reprezentarea ca o viziune funcţională a lumii, care-i dă posibilitate individului sau grupului să

confere un sens conduitelor sale şi să înţeleagă realitatea prin propriu-i sistem de referinţe, să se

adapteze la aceasta, să-şi definească un loc în interiorul ei (6). Prin urmare, reprezentarea este

expresia unui prim act de gândire prin care un subiect se raportează la obiect. Reprezentările sociale

dau identitate unei comunităţi, sau unui grup, influenţând modalitatea de înţelegere a mesajului. La

rândul lor, comunicatorii trebuie să ţină cont de specificul contextului social, deoarece

reprezentarea formează un sistem de interpretare a relaţiilor dintre indivizi şi mediul social,

determinând un anumit mod comportamental şi făcând predictibil interesul receptorilor.

Comunicatorii sunt interesaţi, în selectarea mesajelor, de nevoile şi interesele publicului. Are

loc o "regizare" din partea comunicatorului, care se adresează unui auditoriu imaginar ce trebuie să

corespundă segmentului comunitar pe care-1 vizează. Comunicatorii, mai ales cei care transmit

informaţii cu caracter naţional, subscriu la valorile fundamentale ale societăţii. Fiecare îşi concepe,

în stil propriu, relaţia cu publicul. Originalitatea comunicatorului este rezultatul ethos-ului

organizaţiei din care face parte, al opţiunilor posibile ale acesteia şi, nu în ultimul rând, al

experienţei personale.

Mijloacele de informare în masă dau identitate omului comun, din mulţime, îi întemeiază

aspiraţii, idealuri. De multe ori asistăm la o răsturnare a raporturilor dintre mass media şi public;

72

Page 73: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

media fabrică o imagine în conformitate cu propriile interese, pe care o prezintă publicului ca un dat

preexistent. Imaginea factuală înlocuieşte cuvântul cu ochiul, dublat de sensuri emoţionale, iar locul

gândirii este luat de verdicte subiective. Cuvântul este înlocuit de ecranul televizorului iar

TEORIA COMUNICĂRII 121

ştirile devin coordonate ale conversaţiei. încrederea în vizual capătă proporţii uriaşe. Cred, pentru

că văd! se va transforma într-un slogan valabil culturii media. Iată de ce, comunicarea media are

putere hotărâtoare în viaţa publică. Fenomenul media nu poate fi desprins de dominanta politică. El

serveşte distribuirii producţiilor politice spre a induce în receptor o anumită stare, un fond afectiv

de preluare a informaţiei, un crez politic, un ideal care va coordona şi orienta acţiunea politică.

Cultura media poate favoriza sau împiedica democratizarea societăţii. Primul aspect, cel de

favorizare, se concretizează în promovarea intereselor majore ale societăţii, interese care corespund

progresului social. Al doilea aspect, de blocare al progresului social, se obiectivează în mediatizarea

discursurilor şi ideologiilor rasiste, a sexismului şi intereselor unor grupuri sociale, minoritare în

raport cu dinamica de ansamblu a vieţii sociale. Urmărind cursul evolutiv al culturilor media

mondiale, trebuie recunoascută influenţa exercitată de cultura media americană asupra unor zone

ale lumii, incluzând muzica, comportamentul şi ţinuta vestimentară dar şi unele forme de

comunicare politică, mai ales discursurile conservatoare ale anilor 1980-1990 şi continuând cu

perioada războaielor din Golf. Să ne amintim că deceniul 1970-1980 reprezintă încheierea epocii

moderne şi trecerea către postmodernism.

Cultura transmisă prin mass media are un pronuaţat caracter comercial, promovând interesele

celor care controlează media sau care patronează media. Iată de ce, imaginile care invadează presa

şi televiziunile particulare impun o nouă tablă de valori, noi comportamente, un nou stil de viaţă.

Toate acestea se află, de multe ori, în contradicţie cu valorile culturale naţionale, mimând un

comportament şi un stil de viaţă corespunzător unor realităţi socio-politice străine comunităţii în care se manifestă.

Dintre mijloacele media, televiziunea domină iar divertismentul devine supraideologia zilelor

noastre. Oferta

122 TEORIA COMUNICĂRII

culturală este subordonată divertismentului care capătă o dinamică mai rapidă decât orice formă de

muncă.Totul este redus la instinct şi portofel.

Comunicarea de masă se bucură de o audienţă foarte largă, eterogenă, anonimă. Ea are caracter

unitar şi omogen, determinat de neutralizarea contradicţiilor culturale şi urmărind dizolvarea

acţiunilor de opoziţie în conceptul neutru de masă. De aceea, difuzarea este rapidă, uniformizând şi

73

Page 74: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

simplificând conţinuturile. S-a constatat că publicul receptor preferă informaţia cât mai concisă,

aspecte de moment, fără continuitate în soluţionare. Rezultatul nu a întârziat să apară: dictatura

instantaneului.

Mass media desfăşoară o acţiune permanentă, care trebuie să satisfacă aşteptările pe care le-a

statuat de-a lungul timpului. Ea formează un public receptor, pe care-1 întreţine prin informaţii

aşteptate. Populaţia trebuie să înţeleagă bunurile de larg consum produse de industria de cultură.

Originalitatea ştirilor aproape că nu există, satisfăcând receptori dornici de a le prinde din zbor. Aşa

se explică un anumit prestigiu al unor ziare, edituri sau reviste, canale de televiziune, posturi de

radio, în acelaşi timp, putem explica lipsa de interes pentru revistele culturale. Dar, de multe ori

apar "crize" de timp şi de resurse, impuse de programe. Dinamica actuală a evenimentelor

determină un anume flux al ştirilor, creând o tensiune între nevoia de a relata un eveniment şi aceea

de a respecta o anumită programare a emisiunilor. Intr-o singură formulă putem concluziona: mass

media, strâns legată de putere, a colonizat cultura. Iar, cultura nu poate fi decât comunica-ţională.

Nu putem încheia fără a reveni la elementele esenţiale cuprinse în conceptul de cultură media:

reprezintă o competiţie între reprezentări ce reproduc conflictele sociale existente şi codifică

discursurile politice ale epocii (7). Pentru a realiza acesta finalitate cultura media are nevoie de

dezvoltarea unei

TEORIA COMUNICĂRII 123

pedagogii media care să susţină alfabetizarea media prin crearea acelor abilităţi de descifrare a

textelor, prin analiza şi citirea conţinuturilor sale. Educaţia media este îndreptată spre găsirea

acelor mijloace de învăţare şi apreciere a calităţilor estetice ale mediei şi folosirea diferitelor

tehnologii media pentru exprimare şi creaţie. Este un optimism, şi-n acelaşi timp o speranţă, pe

care le exprimăm asupra viitorului comunicării de masă.

Dicţionar

Medium, la plural media, este un cuvânt de origine latină, semnificând, de regulă, procesele de

mediere, mijloacele de comunicare. Este întrebuinţat cu sensul de comunicarea de masă.

Mass media este termenul care traduce expresia: mijloace de comunicare pentru un mare

public, un public de masă.

Comunicarea de masă reprezintă ansamblul procedeelor - presă, radio, televiziune, cinema

etc. - prin care se realizează informarea, propaganda şi acţiunea asupra opiniei publice. Sfera de

cuprindere conceptuală este mai mare decât mass media deoarece determină producerea unor

reprezentări, imagini şi atitudini prin care indivizii se raportează la realitatea socială, la opiniile şi

conduita autorităţilor publice.

74

Page 75: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Cultura de masă preia şi difuzează în câmpul social informaţii, cunoştinţe, idei şi interpretări

elaborate în domeniile specializate ale cunoaşterii şi ale creaţiei. Este subordonată logicii

economice a cererii şi ofertei, a obţinerii profitului.

Referinţe bibliografice:

1. Cisino R., Dont blame the peaple, Los Angeles, California Diversity Press, 1971.

2. Bondrea A., Sociologia culturii, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti,

1993, p.287.

124 TEORIA COMUNICĂRII

3. Bondrea A., op. cit, p.287-288.

3. Elliott: The making of a Television Series, Constable, 1972, în McQuail D., Comunicarea,

Institutul European, Iaşil999, p.179-180.

4. McQuail D., op. cit., p.180.

4. Abric J.C., Reprezentările sociale, aspecte teoretice, în Reprezentările sociale, Societatea

Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 129.

5. Keller D., Cultura media, Institutul European, Iaşi, 2001, p.72.

6.

TEORIA COMUNICĂRII 125

COMUNICAREA POLITICĂ

După cum vor fi vorbele pe care le vei spune, tot aşa vor fi şi acelea pe care

le vei auzi.

Homer

1. Mesajul şi puterea lui de influenţă

Societatea postindustrială, a secolului al XXI -lea, a devenit o societate informaţională sau

o societate a comunicării. Actul comunicării nu este reglementat de identităţile interlocutorilor, ci de

contextul social în care se desfăşoară. Iată de ce comunicarea politică cuprinde o varietate de

interacţiuni între actorii politici, mass media, public, electorat, toţi aceşti participanţi prezentând

proiecte, motivaţii, resurse, mize pe care le antrenează în dinamica comunica-ţională. Imaginea şi

cuvântul sunt mijloacele cheie pentru succesul politic.

Trei actori sunt esenţiali pentru exprimarea politicului în viaţa publică: politicienii, mass

media şi opinia publică. Cel de-al treilea actor este prezent prin sondajele de opinie. Mass media

continuă acest demers în viaţa publică prin prezentarea analizei asupra rezultatelor sondajelor de opinie.

Sondajul de opinie influenţează direct asupra modului *n care se face politică, jucând în

acelaşi timp un rol consultativ * luarea unor decizii importante. Sondajul se efectuează pe bază de

chestionar sau interviu.

75

Page 76: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

126 TEORIA COMUNICĂRII

Nevoia de a transmite idealuri politice nu poate fi considerată ca aparţinând zilelor noastre;

ea apare odată cu organizarea vieţii sociale antice, când oamenii politici au fost tentaţi să convingă,

cu ajutorul unor tehnici şi procedee special adaptate, inducerea unor idei la nivelul maselor. Drept

urmare, stilul oratoric s-a format în Antichitatea greacă, pentru ca mai apoi să evolueze, sub o formă

specializată, în Roma antică. Acest interes pentru captarea auditoriului, început în viaţa politică a

Greciei antice, se va dezvolta, am putea spune chiar "rafina", până în zilele noastre, căpătând

particularităţi proprii arealului socio-politic în care se manifestă.

Gustave Le Bon afirma în Psihologia maselor că oamenii sunt, în general, prin definiţie

creduli şi au nevoie de un conducător. Acel conducător, datorită puterii sale de fascinaţie, ajunge să

supună masele folosind metode de acţiune cât mai diverse - afirmaţii fără dovezi, repetiţii, prestigiu

sau alte forme. Succesul se poate afirma atât pentru un domeniu de activitate, pentru o colectivitate

restrânsă, cât şi pentru întreaga comunitate, căpătând recunoaştere naţională sau internaţională.

Recunoaşterea cuprinde un număr redus de subiecţi care au nevoie să acorde gloria, succesul cuiva.

Şi, în cazul în care nu se găseşte eroul potrivit, succesul va fi acordat unui individ modest, cu

intenţia de a împlini nevoia socială a premierii. Oamenii nu se supun, însă, celor pe care îi cunosc

prea bine ci, dimpotrivă, celor care au forţa să se impună. Pentru valeţi nu există oameni celebri! (I)

Păstrarea prestigiului politic, recunoaşterea într-o galerie a personalităţilor politice, presupune o

acţiune în forţă: Singurii conducători care îşi păstrează prestigiul intact şi pe care mulţimile ajung

să îi admire fără restricţii sunt conducătorii morţi (2). Iată de ce, conducătorii actuali au nevoie de

statui şi tablouri, care înlocuiesc vechile altare, cultul fiind acelaşi, întrucât pentru mulţimi ori eşti

zeu, ori eşti nimic. Recompensa face parte din ordinea segmentului social respectiv; ea este

integrată organic

TEORIA COMUNICĂRII 127

în societate. Cel căruia i se acordă succesul, merituosul de ocazie, nici nu înţelege actul

recompensării dar adoptă, prin imitare, postura gloriosului. O recunoaştere ocazională nu poate fi

racordată la dimensiunea societăţii, rămânând un caz individual, de multe ori accidental.

O persoană poate fi motivată să se conformeze dorinţelor sau părerilor celui pe care îl

apreciază. Aşa se face că, majoritatea mesajelor şi faptelor noastre capătă semnificaţia pe care

dorim să le-o acordăm. Să ne amintim de impactul pe care 1-a avut asupra populaţiei Statelor Unite

ştirea privind invazia marţienilor:

In seara zilei de 30 octombrie 1938, în Statele Unite, pe un post de radio naţional, Orson

76

Page 77: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Welles transmitea o piesă: era vorba de simularea situaţiei în care o farfurie zburătoare ar ateriza

la New York, ca preludiu al invaziei marţienilor. Piesa era concepută ca un reportaj în direct, cu

echipe de ziarişti care încercau să se apropie de locul de aterizare, cu astronomi şi astrofizicieni

care ofereau comentarii telefonice sau mergeau la faţa locului, cu generali de corp de armată

mobilizaţi în grabă, cu responsabili ai Crucii Roşii etc. Toate programele din ziare sau reviste

menţionau foarte clar: "piesă de teatru "(3).

Cu toate acestea mii de americani care au deschis aparatul de radio au fost cuprinşi de

panică, începând să plângă, să se roage, să ia cu ei câteva bunuri, căutând să se salveze. Acest

eveniment a demonstrat cât de profund poate fi mesajul radiofonic asupra maselor.

2. Mesajul politic

Comunicarea politică îşi afirmă mulţidimensionalitatea Prin conţinutul său plurivalent, ce

cuprinde teorii, tehnici şi

128 TEORIA COMUNICĂRII

practici de o mare diversitate. Interdisciplinaritatea este proprie abordării problemelor. Sociologia,

lingvistica, semiotica, antropologia filosofică, psihosociologia sunt disciplinele antrenate în

demersul explicativ asupra înţelegerii procesului comunicării politice.

Teoriile rivalizează între ele atât din perspectiva de abordare a comunicării şi politicului cât

şi privitor la accentuarea aspectului pragmatic, simbolic sau structural. Perspectivele

comportamentistă şi structural-funcţionalistă acordă prioritate comunicării în raport cu politicul,

accentuând aspectele pragmatice şi structurale. Conform acestor perspective, comunicarea politică

transmite informaţii în mediul înconjurător. Abordarea interacţionalistă a comunicării şi politicului,

cât şi cea dialogată, prezintă comunicarea politică ca o construcţie de semnificaţii prin acţiune

reciprocă, în vederea construirii unei lumi pozitive şi normative.

Dacă prima perspectivă consideră spaţiul social ca un univers de obiecte, oameni şi idei, cu

existenţă exterioară şi constrângătoare, în care informaţia conectează diferite activităţi, cea de-a

doua perspectivă priveşte lumea ca un cadru simbolic, structurat în funcţie de semnificaţiile care

guvernează comportamentul şi diferitele zone de activitate cu mediul în care se produc. Indiferent

de perspectivă, analiza are în atenţie conţinutul mesajelor.

Din conţinutul atât de divers al mesajelor se remarcă, prin flexibilitatea lor, cele politice.

Totdeauna mesajul politic a folosit mijloace şi procedee de convingere, având drept finalitate

adeziunea unui segment cât mai mare din populaţie. Comunicarea politică este spaţiul în care se

schimbă mesaje asupra politicii prin următorii subiecţi: oamenii politici, ziariştii (mass media),

opinia publică reprezentată de sondajele de opinie.

Spre deosebire de celelalte tipuri de informaţie* informaţia politică poate îndeplini trei

77

Page 78: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

funcţiuni: 1. de a orienta

TEORIA COMUNICĂRII 129

către realizarea idealului democratic; 2. de a fi folosită ca mijloc de propagandă şi 3. de a

dezinforma. Informaţia politică, ne spune Remy Rieffel, difuzată într-un cadru democratic

urmează modelul argumentaţiei orientate. Plecând de la ideea că idealul de obiectivitate, de

onestitate_şi de rigoare este greu de atins, acest model de convingere blândă constituie un rău mai

mic în raport cu manipularea din mesajul politic. Mai precis, un asemenea model al convingerii

blânde accentuează calităţile candidatului într-o campanie electorală şi îi estompează defectele sau

slăbiciunile. Pe scurt, finalitatea sa este aceea de a realiza un cadru favorabil candidatului (sau

oricărei personalităţi politice), fără însă a deforma mesajul.

Scoţând în evidenţă un asemenea model, Remy Rieffel în lucrarea Media şi viaţa politică

urmează terminologia lui Philippe Breton şi a lui Serge Proulx din Explozia comunicării. Interesul

pentru un asemenea model, care estompează defectele sau slăbiciunile, a intrat în sfera de acţiune a

tuturor celor care pregătesc discursurile televizate. Este adus, spre exemplificare, Jean Lecanuet,

om politic, care încă din anul 1965 a beneficiat de recomandările consilierilor săi în comunicare. In

Franţa, anii 1974 şi 1981 sunt cei mai relevanţi pentru programele politice televizate ale

candidaţilor prezidenţiali.

Propaganda, la rândul ei, este fundamentată pe o argumentaţie manipulată, de vreme ce

mesajul pe care vrem să-1 transmitem este deformat voit cu scopul de a atinge un obiectiv precis.

Informaţia politică este prezentată în aşa fel încât receptorul să o accepte necondiţionat.

Jean-Marie Domenach descrie caracteristicile externe şi interne ale propagandei în lucrarea

Propaganda politică (1950). Astfel, din punct de vedere extern, ea se adresează simultan

individului şi maselor, utilizând toate mijloacele tehnice disponibile (presă, radio, televiziune,

afişe, manifeste, cinema), fiind continue şi durabile pentru a provoca adeziunea Şi acţiunea

receptorului (4).

130 TEORIA COMUNICĂRII

în ce priveşte caracteristicile interne ale propagandei, acestea răspund principiilor

simplificării (inamicul unic), exagerării trăsăturilor şi repetării mesajelor.

După cum vedem, propaganda politică se manifestă în dinamica vieţii sociale indiferent de

regimul politic. Un timp s-a crezut că utilizarea mass media în scopuri propagandistice ar fi numai

apanajul regimurilor totalitare. Nimic mai fals. Se ştie că războiul din Golf (1991) a demonstrat că

argumentaţia manipulată de democraţiile occidentale, spre inducerea ideii că trupele irakiene ar

reprezenta a patra putere a lumii, dramatizând deciziile şi disimulând realitatea distrugerilor

78

Page 79: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

ocazionate de intervenţiile aeriene, a făcut posibilă acceptarea ideii războiului de către populaţiile

ţărilor aliate. Prin urmare, frontiera dintre propagandă şi dezinformare este, uneori, inexistentă.

Referindu-se la dezinformare, Remy Rieffel este destul de concis în caracterizarea ei:

reponse en fait sur une argumentation detournee, volontairement travestie et fausse (5). Deci,

autorul accentuează faptul că transmiterea informaţiilor inexacte este deliberată, trunchind

evenimentele dar păstrând un anumit nivel de credibilitate pentru a putea exercita o influenţă asupra

judecăţilor şi reacţiilor receptorilor.

A.

In acest sens, edificatoare sunt evenimentele politice din România sfârşitului de an 1989. Imaginile

masacrelor de la Timişoara, transmise de televiziunile europene, au acreditat ideea unui genocid la

toate canalele Occidentale, fără însă a se verifica faptele. Teroriştii împânzeau oraşele şi produceau

victime, cu toate că nu a fost dovedit nici un terorist.

Analiza comunicării politice nu poate să se desfăşoare fără a avea în atenţie elaborarea

mesajului. încă din 1940, în Statele Unite, prin diferite surse de comunicare se influenţau opţiunile

politice. In acea perioadă discuţiile politice aveau un rol mai important decât mass-media.

Dezbaterile televizate din campaniile prezidenţiale au început tot în Statele Unite ale

TEORIA COMUNICĂRII 131

Americii (1960), dovadă elocventă a spiritului lor pragmatic. Din anul 1965, aceste dezbateri

televizate se desfăşoară şi în Franţa. Primul candidat prezidenţial care a folosit, în campania sa

electorală, spoturile publicitare politice a fost, în anul 1952, Dwight Eisenhower.

Aceste dezbateri politice televizate au adus în atenţie, în anul 1960, confruntarea dintre

Richard Nixon şi John Kennedy, când cel din urmă a fost perceput de naţiunea americană ca un

viitor preşedinte competent, entuziast şi convingător, calităţi ce au determinat alegerea sa ca

preşedinte al S.U.A..

In Franţa, începând din anul 1960, oamenii politici, înţelegând influenţa mass mediei, se

apropie tot mai mult de jurnaliştii radio şi T.V. Generalul Charles de Gaulle, precum şi succesorii

săi, au exercitat presiuni asupra responsabililor cu informaţia. Postul de radio Vocea Franţei, după

părerea lui Georges Pompidou, a fost, în toată această perioadă, atent supravegheat. De la sfârşitul

anilor '70 şi mai ales după 1980, d început să se manifeste o schimbare de atitudine în raport cu

ziariştii. Aceştia au început să fie consideraţi veritabili interlocutori pentru guvernanţi, în compania

lor dezbătându-se cele mai importante probleme cotidiene.

Puterea mass media în viaţa politică începe odată cu afacerea Watergate (1972-1974), care

zguduie scena politică americană. Dezvăluirile presei, a mass mediei în general, atrag atenţia şi

încrederea maselor largi de americani, determinând, in cele din urmă, demisia preşedintelui Nixon.

79

Page 80: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Intr- adevăr presa se dovedeşte a patra putere în stat. Confirmarea acestei idei sunt întâlnirile

televizate dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale, electorii fiind influenţaţi în opţiunile lor de

mesajele politice transmise.

Prima întâlnire televizată în Europa a avut loc în 1985, când preşedintele francez Francois

Mitterrand a acceptat să participe la o emisiune cu Yve Mourousi, Ca nous interesse, Monsieur le

President.

132 TEORIA COMUNICĂRII

Anul 1981 a marcat un alt tip de comunicare politică, desfăşurată după modelul

propagandistic, deschizând teatralizarea în confruntarea politică. Reţinem că transmiterea televizată

a mesajului politic din timpul campaniilor electorale cuprinde, în structura sa, trei actori: candidaţii,

mass media şi publicul. Apar, astfel, trei modele de manifestare: modelul dialogat, care pune

accentul pe schimbul de cuvinte şi pe raţionalitatea argumentelor; modelul propagandistic, care

ierarhizează rolurile - o elită în faţa maselor - făcând apel la credinţa şi emoţiile celor care ascultă şi

modelul marketing, ce răspunde unui ansamblu de tehnici inspirate din metodele comerciale,

utilizate în testarea pieţii. Se încearcă, astfel, "vânzarea" omului politic, văzut ca un produs, scopul

fiind succesul acestuia în raport cu consumatorul elector. Piaţa căreia candidatul i se va adresa va fi

segmentată într-un număr de "ţinte", care sunt atrase printr-o publicitate adecvată: o imagine

valorizantă şi câteva sloganuri.

Revenind la modelul propagandistic, acesta este adoptat în confruntarea politică televizată

dintre Valery Giscard d'Estaing şi Francois Mitterrand în emisiunea L'heure de verite, unde apare

pentru prima dată grija pentru retorica politică. Alocuţiunile caută să câştige încrederea unei părţi

importante a electoratului cu scopul de a distruge adversarul. In consecinţă totul este regizat: vocea

trebuie să seducă, gesturile sunt preorientate, iar spontaneitatea "calculată". In plus, publicitatea,

realizată prin sondajele de opinie ritmice, doreşte să evidenţieze cota de popularitate a candidaţilor

politici. Consilierii urmăresc diferite caracteristici şi dispoziţii psihologice care să aibă succes

imediat la public. Spre exemplificare Remy Rieffel ne aduce în atenţie trăsăturile psihologice

accentuate de consilierii lui Jacques Chirac -Curaj, Voinţă, Ardoare - apoi capacităţile acestuia de a

înţelege - ascultă, construieşte - urmate de voinţa lui de a ajunge la putere - Ensemble nous irons

plus loin. Formula

TEORIA COMUNICĂRII 133

aceasta a fost aleasă în 1988, când consilierii săi utilizează modelul marketing în confruntarea

electorală, folosindu-se drept stindard electoral sintagma: La France en gr and, la France

ensemble. După cum vedem, anul 2002 continuă poziţia afirmată în 1988, adică deschiderea către

80

Page 81: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

întreaga populaţie a Franţei - ensemble - împreună.

Prin urmare, mesajul politic este din ce în ce mai simplu şi aparţine, din ce în ce mai mult,

mediei. Profesioniştii din mass-media pot dezvălui mistere iar prin jocul imaginilor, al aspectelor

vieţii politice sau religioase pot salva sau distruge un om politic. (Este cunoscut cazul Şahului

Iranului care apărând frecvent la televizor a determinat scăderea aurei sale. Acesta avea un

comportament occidental într-o ţară dominată de fundamentalismul islamic. Anul 1993 marchează

"războiul casetelor". Egiptul adoptă un asemenea ţip de război pentru a combate extremismul

religios. Tot în acest an este mediatizat "totalitarismul" sârb, justificându-se, astfel, folosirea forţei

N.A.T.O. Septembrie 2001 este momentul în care are loc confruntarea televizată a

fundamentalismului islamic afgan cu Statele Unite. Imaginile au devansat orice comentariu.)

Mesajul politic depăşeşte, astfel, graniţele unei naţiuni şi se supune legilor globalizării. Să reţinem

că aspectele negative ale globalizării sunt puţin mediatizate. Nu întârzie să apară reacţiile politice:

succesele obţinute de extrema dreaptă în alegerile din Europa Occidentală - Austria, Franţa.

3. Comunicare politică şi marketing politic

Profesionalizarea comunicării politice aduce în prim plan trei practici politice: sondajul de

opinie, care face posibilă măsurarea opiniei publice, publicitatea politică şi marketingul politic.

Comunicarea politică se regăseşte în fiecare dintre aceste practici, fiind, la rându-i, influenţată de

rezultatele

134 TEORIA COMUNICĂRII

obţinute prin măsurarea opiniilor, conduitelor, valorilor şi comportamentelor.

Marketingul politic aduce o producţie profesionalizată în formarea şi distribuirea imaginii

candidaţilor, situându-se în planul praxiologiei politice. Este fundamentat pe postulatul potrivit

căruia comportamentele consumatorilor şi comportamentele cetăţenilor pot fi analizate după

criterii asemănătoare. Logica marketingului este marcată de o reprezentare a societăţii sub forma

unei sume de segmente, ale căror trăsături distinctive ( sociodemograficey culturale, politice etc. )

trebuie cunoscute pentru a le putea evalua cerinţele (6). Analiza vizează atât producătorul imaginii

discursului politic cât şi receptorul, opinia publică. Această industrializare a domeniului politic

funcţionează după formula: Cum poţi vinde imaginea omului politic cu un buget minim ca să obţii

maximă influenţă? Cât de bună trebuie să fie imaginea pentru a fi vândută?

Formulele au la bază viteza executării sondajului de opinie, transmiterii mesajului politic

pe o arie cât mai extinsă şi cu o eficienţă maximă. Principalele elemente componente ale limbajului

politic sunt: miturile cu procedeele lor de simbolizare, valorile, ce edifică/justifică opinii,

comportamente, atitudini, jocurile de imagine şi rolurile, care contribuie la definirea contextului

situaţional, ritualurile şi ceremo-nialurile, consituite din practici protocolare care sunt obligatorii

81

Page 82: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

campaniile electorale, emblemele şi simbolurile care dau identitate şi structurează imaginarul

politic.

Comunicarea politică cunoaşte următoarele forme de desfăşurare:

• Ascendentă, dinspre cetăţeni spre guvernanţi,

convertind raporturile sociale în raporturi politice;

cetăţenii caută să influenţeze activitatea politică din

comunitatea lor. Este influenţată de fenomenul

participării politice.

TEORIA COMUNICĂRII 135

• Macrosociologică, în care participarea politică este privită ca un proces de transmitere

a preferinţelor şi nevoilor cetăţeneşti către sistemul politic.

• Microsociologică, în care comunicarea politică către guvernanţi este însoţită de

participarea politică.

Se disting trei dimensiuni ale comunicării politice:

1. dimensiunea pragmatică;

2. dimensiunea simbolică;

3. dimensiunea structurală.

Pragmatica defineşte practicile reale de comunicare în activitatea politică. Comunicarea

politică utilizează modalităţi specifice: persuasiunea, negocierea şi dominarea. Prin comunicare

aceste modalităţi determină o anume raportare între subiecţii sociali. Efectul se concretizează în

spaţii de cooperare sau de conflict, în funcţie de tendinţele dintre parteneri.

In fapt, comunicarea devine politică în momentul când se înscrie în tensiunea dintre

cooperare şi conflict. Cooperarea presupune comunicarea prin respectarea regulilor de comunicare,

prin pertinenţa informaţiilor, prin utilizarea unui limbaj acceptat de parteneri, prin găsirea acordului

şi acceptarea compromisurilor reciproce. Conflictul şterge regulile jocului politic, forţa limbajului

înlocuind forţa fizică.

Discursul politic reprezintă mijlocul prin care se desfăşoară lupta politică. Resursele

lingvistice sunt distribuite urmând harta diviziunii sociale. Inegalităţile cognitive, culturale se

extind asupra şansei de a exercita puterea. Comunicarea politică este exprimată printr-un limbaj

simbolic, cu mare încărcătură emoţională, care acţionează asupra fondului afectiv al receptorilor.

Formulele lingvistice sunt directe, transparente, pe înţelesul tuturor. Mesajul politic este vehiculat

prin intermediul unor suporturi cât mai diverse: muzică, istorii populare, sloganuri, graffiti, glume,

ironii. Toate

82

Page 83: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

136 TEORIA COMUNICĂRII

au drept scop câştigarea încrederii unui public cât mai numeros, aflat pe o plajă socială

diversificată în care simţul comun leagă raporturi cu bunul simţ. Trăirile lasă în plan secund

raţiunea; o anumită stare de euforie uneşte publicul câştigat. Câmpul receptorilor se compune din

zone favorabile candidatului sau omului politic reprezentativ pentru un partid politic şi zone rigide

în raport cu acesta. La aceste elemente adăugăm prezenţa unor coduri socio-politice care

ritualizează manifestarea discursului politic sau campania electorală, în desfăşurarea sa pe fondul

unui regim concurenţial.

Câteva consideraţii în legătură cu comunicarea politică:

• Ideile ajung prin mass media la liderii de opinie, iar de la ei trec la segmente mai

puţin active ale populaţiei;

• Indivizii sunt mai dispuşi să ţină seama de informaţiile şi sfaturile venite din partea

celor pe care îi cunosc personal pentru că au mai multă încredere în ei datorită

contactului direct, în care există posibilitatea argumentării şi dezbaterii;

• Liderii de opinie devin paznici ai barierei (gatekeepers), surse cheie de informaţie,

controlori ai canalelor de comunicare pentru anumite circuite ale informaţiei şi

influenţei.

La acestea adăugăm câteva reguli de bază ale comunicării politice în perioada desfăşurării

campaniilor electorale:

coerenţa1 impune abordarea marketingului politic ca un sistem, ca un ansamblu de

acţiuni legate între ele şi care se influenţează reciproc. Nici o decizie nu poate fi

luată ignorând consecinţele pe care aceasta le poate avea contrazicând abordarea

urmată până atunci; adaptarea campaniei la timpul prezent - luarea în

consideraţie a tuturor factorilor prezenţi

TEORIA COMUNICĂRII 137

astăzi şi nu aplicarea unei formule. Nici o campanie nu seamănă cu alta datorită

dinamicii socio-politice;

identificarea minimală - prezentarea unei identităţi politice diferite de cea a

adversarilor; importantă este prezentarea clară a acestei imagini şi identificarea

precisă în ochii electoratului, chiar dacă această prezentare este contestată de

adversarii politici; coordonarea maximă - presupune un centru de comandă unic şi

respectarea tuturor regulilor de prudenţă necesare pentru a nu anticipa rezultatele

alegerilor sau deciziile adversarilor, pentru a nu miza sau folosi informaţii care nu

sunt sigure şi verificate (7).

83

Page 84: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Aplicaţie: Prezentăm un model de chestionar politic, corespunzător dinamicii vieţii politice dm

România, începând din 2004 şi până la etapa eliberării acestei lucrări, prin care am urmărit

evidenţierea plajei de susţinere a partidelor politice, a interesului şi încrederii opiniei publice în

principalele forţe de pe scena politică românească.

CHESTIONAR

1. Numele şi prenumele persoanei (opţional) ...

2. Sexul a) M

b)F

3. Vârsta în ani împliniţi ...

4. Mediul de rezidenţă

138 TEORIA COMUNICĂRII

a) urban

b) rural

5. Ultimul nivel de învăţământ de cel mai înalt grad absolvit

a) primar

b) gimnazial

c) profesional, complementar sau de ucenici

d) liceal

e) postliceal de specialitate sau tehnic de maiştri

f) universitar de scurtă durată (colegiu)

g) universitar de lungă durată

h) masterat, doctorat

6. Statutul ocupaţional

a) salariat

b) patron

a) lucrător pe cont propriu în activităţi neagricole

c) lucrător pe cont propriu în agricultură

d) şomer

e) pensionar

f) elev

h) student i) casnică j) alt statut ...

7. Unitatea în care lucraţi şi domeniul de activitate al acesteia

TEORIA COMUNICĂRII 139 g. Ce curent politic

preferaţi?

84

Page 85: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

a) Liberalism (centru dreapta)

b) Social - Democraţie (stânga moderată)

c) Creştin Democraţie, Populism (dreapta moderată)

d) Comunism (stânga radicală)

e) Conservatorism (dreapta radicală)

f) Naţional - Socialism (extrema stângă naţionalistă)

g) Curentele ecologiste

h) Extrema dreaptă naţionalistă (fascism, neofascism)

9. Cine credeţi că ar putea asigura dezvoltarea europeană (democratică şi economică) a României?

a) Liberalismul

b) Social -Democraţia

c) Creştin - Democraţia

d) Partidele de extrema dreaptă (naţionalism)

e) Partidele de extrema stângă (comunism)

f) Alianţă din două partide (bipartid)

g) Alianţa din mai multe partide (multipartid)

h) Sistem cu partid dominant

10. Ce fel de parlament preferaţi?

140 TEORIA COMUNICĂRII

a) Parlament unicameral

b) Parlament bicameral

11. Sunteţi de acord cu introducerea votului uninominal?

a) Da b)Nu c) Nu ştiu

12, Care este personalitatea politică în care aveţi cea mai mare încredere?

a) Trai an Băsescu

b) Mona Muscă

c) Teodor Stolojan

d) Călin Popescu Tăriceanu

e) Mircea Geoană

f) Corneliu Vădim Tudor

g) Alta (care) ...

13. Dacă săptămâna viitoare ar avea loc alegeri parlamentare cu care formaţiune politică aţi vota?

a) Alianţa "Dreptate şi Adevăr" (D.A.)

b) Partidul Democrat (PD)

85

Page 86: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

c) Partidul Naţional Liberal (PNL)

d) Partidul Social Democrat (PSD)

e) Partidul Conservator (PC)

f) U. D. M. R.

g)Partidul România Mare (PRM) h) Partidul Noua Generaţie (PNG)

TEORIA COMUNICĂRII 141

i) PNT - CD

J) PIN

k)Altul (care) ...

14. Cum apreciaţi situaţia dumneavoastră economică sub guvernarea actuală (Alianţa D.A.),

comparativ cu guvernarea trecută (PSD)?

a) mai proastă

b) mai bună

c) identică.

(autor: sociolog Suzana Elena CALCIU)

Referiri bibliografice:

1. Moscovici, S., Epoca maselor, Tratat istoric asupra psihologiei maselor, Institutul

European, Iaşi, 2001, p.133.

2. Moscovici, S., op. cit., p.134.

3. Kapferer, J-N., Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.92-93.

4. Domenach, J-M., Propaganda politică, în Bertrand, C-J.: Mediaş, Ellipses, Paris, 1995,

p.190.

5. Rieffel, R., Media et vie politique, în Bertrand, C-J.: Mediaş, Ellipses, Paris, 1995,

p.195.

6. Gerstle J., Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi, 1992, p.54.

7. Tran V., Stănciugelu L, Teoria comunicării, comunicare, ro., Bucureşti, 2003, p.165.

142 TEORIA COMUNICĂRII

COMUNICAREA ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR

Cine va păzi păzitorii înşişi? Iuvenalis

1. Caracteristici ale comunicării manageriale

Comunicarea managerială reprezintă o formă a comunicării interumane, un instrument cu

care conducătorul poate să-şi exercite principalele funcţii: previziune, antrenare, organizare,

86

Page 87: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

coordonare, control şi evaluare. Intr-o organizaţie, o asemenea formă de comunicare are rolul nu

numai de a transmite informaţii, ci şi de a schimba mentalităţi, prejudecăţi, spre o mai bună adaptare a

subiecţilor acţionali la obiectivele propuse.

La nivel organizaţional există numeroase canale, reţele de comunicare destinate realizării

funcţionalităţii şi eficienţei activităţii. Avem în vedere complexitatea şi diversitatea obiectivelor de la

nivelul fiecărui subsistem organizaţional, precum şi influenţele exercitate de mediul naţional corelat

cu cel internaţional. Acestor elemente li se adaugă dinamica ce se manifestă în evoluţia vieţii

economice, corelată cu transformările legislative, pentru a face faţă realizării sarcinilor organizaţiei.

Activitatea membrilor cu funcţii de conducere şi coordonare se distribuie pe trei tipuri de

roluri: interpersonal informaţional şi decizional.Cel de-al doilea rol, cel de purtător de cuvânt sau

difuzor de informaţii, ocupă un loc important, regăsindu-se şi în cadrul celorlalte două roluri, de

coordonare şi

TEORIA COMUNICĂRII 143

decizie. Membrii care ocupă poziţii ierarhice superioare au tendinţa de a-şi defini rolurile

comunicaţionale constitutiv, trans-relaţional. Un asemenea manager tinde să îşi manifeste autoritatea

atât faţă de subordonaţii direcţi, cât şi faţă de alte persoane cu care nu are relaţii directe. Extinderea

competenţelor comunicaţionale dincolo de relaţiile prestabilite determină caracterul neperformant al

mangerului.

Scopul comunicării manageriale îl reprezintă difuzarea de informaţii, în aşa fel încât

executanţii să le poată folosi eficient. Autoritatea poziţiilor din organizaţie se concretizează în

competenţe de comunicare şi de decizie. Au fost identificate următoarele roluri comunicaţionale din

organizaţie: paznicii, oamenii de legătură, liderii de opinie şi cosmopoliţii.

Paznicii sunt cei care în organizaţie au rol de control al fluxului comunicaţional: secretarele,

şefii unor servicii, serviciile de relaţii publice. Aceştia au rolul de a proteja fluxul informaţional de

fenomenul supraîncărcării. Acest comportament se obiectivează în reîntoarcerea informaţiei în sistem

sau pe trasee neoperaţionale.

Oamenii de legătură au rolul de a retransmite informaţiile, cu sau fără prelucrarea acestora,

asigurând fluxul informaţional. Pentru a evita pierderea sau deformarea informaţiei, aceştia trebuie

să cunoască competenţele de comunicare ale membrilor organizaţiei, barierele de comunicare din

reţea cât şi distorsiunile care pot apărea la fiecare nivel de comunicare.

Liderii de opinie sunt cei care introduc informaţii în sistem. Ei au rol decizional în

organizaţie şi competenţe persuasive.

Cosmopolitul îndeplineşte funcţii multiple în comunicare, fiind în multe cazuri manageri de

servicii.

87

Page 88: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Prin conceptul de organizaţie ne situăm atât în sectorul Public cât şi în cel privat. La nivel

public, în ţara noastră, se remarcă ineficienta comunicării ca urmare a existentei unor

144 TEORIA COMUNICĂRII

bariere excesive, create în special de birocratizare, care împiedică informaţia să parcurgă nivelele

ierarhice până la destinatar. Se constată trunchierea ori deformarea informaţiei atunci când îşi

urmează cursul atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Pentru depăşirea unor asemenea efecte, şi-n

acelaşi timp pentru flexibilizarea cursului informaţiei, managerii îndeplinesc cele trei seturi de

roluri, enumerate mai sus. în acest sens, rolurile interpersonale se referă la capacitatea

conducătorilor de a menţine legăturile atât între compartimentele organizaţiei, cât şi cu alte

organizaţii, având în atenţie păstrarea conţinutului informaţiei. Rolurile informaţionale constau în

colectarea, monitorizarea, prelucrarea, sintetizarea şi transmiterea informaţiilor în organizaţie sau

între organizaţii. Cel de-al treilea set de roluri, cel decizional, evidenţiază capacitatea de soluţionare

a disfuncţionalităţilor, capacitatea de negociere prin strategii şi tehnici ce duc la schimbare, mai ales

la deblocarea unor situaţii de criză, prin realizarea unui optim organizaţional.

Comunicarea managerială este raportată la structura şi obiectivele organizaţiei, la contextul

culturii organizaţionale. Drept consecinţă, comunicarea în şi între organizaţii se supune valorilor şi

normelor proprii fiecăreia, eliminându-se liberul arbitru din circulaţia informaţiei. De asemenea,

fiecare angajat se supune normelor etice ale organizaţiei, actul comunicării urmând strategii clare,

elaborate spre a realiza o imagine pozitivă asupra acesteia. Câţiva indicatori sunt definitorii pentru

evidenţierea eficienţei organizaţiei: eficacitatea (gradul de realizare a obiectivului stabilit) şi costul

(cheltuielile de resurse şi efectele negative ale activităţii respective).

Datorită dinamicii organizaţiei, angajatul trece de la statutul de om organizaţional, ca

personalitate birocratică şi dezumanizată (om unidimensional la Marcuse), la statutul de om

asociativ (Toffler), activ şi preocupat de propria sa activitate şi mai puţin de sistemul

organizaţional care-l

TEORIA COMUNICĂRII 145

găzduieşte. Este foarte interesant acest nou statut profesional care accentuează calitatea activităţii

desfăşurate, perspectivă care orientează către comunicarea laterală, sau pe orizontală, în care

informaţia dezvoltă cooperarea, spiritul de iniţiativă şi cel creativ. Intr-un asemenea proces

comunicaţional creşte gradul de adaptabilitate al membrilor organizaţiei dar şi al organizaţiilor între

ele, oferindu-se un climat de siguranţă şi echilibru. Competiţia trece în plan secund, fără a diminua

interesul profesional. O situaţie de acest tip se găseşte în domeniul artistic, unde întrecerea nu

produce stări de adversitate, ci echivalează cu comparaţia între parteneri, fiecare aflându-se alături

88

Page 89: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

de celălalt. In acest sens, se vorbeşte tot mai mult că viitorul unei organizaţii pare să aparţină unei

structuri combinate între raţionalitatea birocratică şi flexibilitatea proprie unei organizaţii

adhocratice, în care birocraţii conlucrează cu grupurile de specialitate, înalt calificate, pentru

realizarea obiectivelor organizaţiei. Şi, în acest caz, comunicarea se va realiza pe acelaşi nivel

ierarhic, cu flexibilitate, iar deciziile vor fi luate de către profesionişti.

în cadrul organizaţiei, comunicarea îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de planificare sau

previziune, funcţia de organizare, cea de coordonare, antrenare şi cea de evaluare- control.

Prima funcţie, cea de planificare sau previziune, se resimte în realizarea obiectivelor

organizaţiei şi constă în stabilirea acestora şi a mijloacelor de realizare a lor. Asistăm la elaborarea

de prognoze, planuri şi programe. Aici intervin deficiente care se resimt la nivelul tuturor celorlalte

funcţii.

Raportul esenţial care poate distorsiona informaţia este cel dintre şef şi subordonat. O

asemenea dificultate poate fi depăşită prin modelul adhocratic, în care nivelele ierarhice nu

influenţează circuitul informaţiei, nici conţinutul mesajului.

A doua funcţie stabileşte principalele procese care trebuie parcurse atât de organizaţie în

ansamblu, cât şi de fiecare

146 TEORIA COMUNICĂRII

compartiment al acesteia. Funcţia de organizare este întregită de cea de coordonare, care urmăreşte

armonizarea deciziilor şi acţiunilor tuturor membrilor. Coordonarea presupune schimb de informaţii,

urmărind ca parametri: diversitatea serviciilor oferite, nivelul prestaţiei precum şi modul în care

ajunge informaţia la fiecare angajat. Ea este urmată de antrenare, funcţie prin care se realizează

programele şi politicile previzionate.

Ultima funcţie, cea de evaluare, măsoară şi compară realizările, raportându-le la standardele

iniţiale.

A,

In afara acestor funcţii paradigmatice ale comunicării, ce se manifestă la nivelul întregii organizaţii,

managerul, conducătorul organizaţiei va aplica următoarele funcţii ale comunicării: funcţia de

informare, funcţia de influenţare {sau convingere) şi funcţia de integrare a fiecărui subdiviziuni în

ansamblul organizaţiei. Prima funcţie, cea de informare, se sprijină pe informaţiile externezi interne,

care circulă atât prin canalele formale cât şi prin cele neformale ale organizaţiei, antrenând diversele

compartimente ale organizaţiei, alături de membrii acestora. A doua funcţie, cea de influenţare, aduce în

atenţie poziţia ocupată de manager în ierarhia organizaţiei şi aportul său, prin decizii şi recomandări, la

realizarea politicilor acesteia. Cea de-a treia funcţie, de integrare şi menţinere a organizaţiei,

accentuează rolul conducătorului prin cursivitatea informaţiilor, transmiterea mesajelor în funcţie de

89

Page 90: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

specificul departamentelor, eliminarea barierelor şi erorilor din circuitul informaţiilor. Fiecare

organizaţie va avea o evidenţă clară a informaţiilor transmise.

Menţionăm faptul că în afara celor trei funcţii evidenţiate la nivelul conducerii, managerii au drept

obiective: motivarea personalului angajat, crearea unei imagini favorabile organizaţiei, promovarea

culturii acesteia. Tocmai aceste obiective ale comunicării manageriale demonstrează

TEORIA COMUNICĂRII 147

complexitatea şi plurivalenta procesului de comunicare în cadrul organizaţiei, mai ales la nivelul

conducerii acesteia.

Pentru a evidenţia multiplele relaţionali ce apar în procesul comunicării organizaţionale, ne

vom opri la două concepte fundamentale pentru identitatea unei organizaţii: cel de cultură

organizaţională şi cel de cultură comunicaţională. Primul concept desemnează ansamblul ideilor,

teoriilor şi altor cunoştinţe, a regulilor, valorilor, credinţelor, obiceiurilor care caracterizează modul

de desfăşurare al activităţii unei organizaţii. Cel de-al doilea concept ne prezintă totalitatea

informaţiilor şi datelor care circulă într-un context social eliberat de bariere naţionale, prin canale

formale sau neformale. Cultura comunicaţională este rezultanta procesului de globalizare, antrenând

actorii sociali către noi coordonate axiologice prin internaţionalizarea economiilor şi culturilor.

Apar noi standarde de etică la nivel global de care comunicatorii au nevoie în raportările lor dincolo

de spaţiile culturale naţionale. Comunicarea prezintă un caracter bivalent, ea fiind atât un

instrument de emancipare a individului, cât şi mijlocul de control al autorităţilor economice şi

politice prin impunerea unor noi modele comportamentale şi a unor reprezentări sociale proprii

noilor contexte sociale. Intre cultura organizaţională şi cultura comunicaţională există o legătură

reciprocă, informaţiile cuprinse la nivel comunicaţional fundamentând conţinutul culturii unei

organizaţii. Şi reciproca este valabilă: cultura unei organizaţii îşi exercită influenţa asupra calităţii

comunicării. Gândirea comunicaţională cere eforturi teoretice pentru fundamentarea sa, întrcât

înscrie în conţinutul său schimbările şi ritmul de dezvoltare al lumii contemporane. Comunicarea

ocupă un loc important pe harta mondială, jucând rolul principal în jocul internaţionalizării

culturilor şi economiilor, al destinelor umane fericite sau triste.

148 TEORIA COMUNICĂRII

2. Cultura organizaţională

Ne vom opri asupra acestui termen deoarece el reprezintă un anume tip de personalitate de

bază pentru organizaţie, ajutându-ne să înţelegem procesele complexe, dar profunde, care îşi găsesc

temeiul în aspecte psihologice, axiologice şi etice ce disting o organizaţie de alta. Prin urmare,

indicatorii economici care caracterizează eficienţa unei organizaţii, eficacitatea şi costul, nu mai

90

Page 91: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

sunt suficienţi în analiza acesteia. Am putea considera că analiza economică oferă doar o cunoaştere

parţială asupra imaginii organizaţiei; în caz de stagnare sau criză aspectele economice trec în^lan

secund, lăsând locul principal elementelor unor factori psihosociologici ce armonizează tensiunile

dintr-o organizaţie. In acest sens susţinem că organizaţiile diferă între ele prin atmosfera şi felul în

care se lucrează, prin orizontul individual, prin normele şi valorile care reglementează relaţiile

interumane din fiecare compartiment.

Vom porni analiza termenului de cultură organizaţională de la conceptul de bază, cel de cultură.

Să ne amintim că Ralph Linton definea cultura ca totalitatea bunurilor create de om; ea este

ereditatea specifică omului. Fiecare om devine ceea ce este în contactul cu lumea sa, însuşindu- şi

anumite coduri culturale. In* aceste coduri sunt cuprinse atât bunuri materiale cât şi bunuri

spirituale, cultura armonizând, într-o manieră specifică, aspectele obiective cu cele subiective.

Ansamblul valorilor culturale exercită o funcţie formativă asupra personalităţii individului, dându-i

identitate prin jocul asimilărilor şi acomodărilor. Sintetizând, putem considera că prin cultură

înţelegem un mod de viaţă sau existenţa specifică unei comunităţi la un moment dat.

TEORIA COMUNICĂRII 149

Din perspectivă managerială, cultura este privită ca un ansamblu de norme şi valori care disting

o organizaţie de alta. Fiecare participant la viaţa unei organizaţii vine dintr-un mediu social,

aplicând anumite coduri culturale, acomodate structurii sale psihologice. Iată de ce facem afirmaţia

că fiecare om îşi are lumea sa, anumite coordonate axiologice care-i înfăţişează credinţele,

obiceiurile, mentalităţile, modul de a gândi lumea şi de a o preţui. Depăşind planul individual, la

nivelul organizaţiei - publice sau private - îşi face apariţia un ansamblu de idei, reguli, cunoştinţe,

valori care definesc modul în care se desfăşoară activitatea acesteia. Din multitudinea orizonturilor

culturale cu care sunt înzestraţi membrii organizaţiei, se va forma o atmosferă culturală, proprie

fiecărei organizaţii, care va acţiona asupra membrilor acesteia, modificându-le zestrea culturală.

Conţinutul culturii organizaţionşje cuprinde: elemente comportamentale care apar în

interacţiunea dintre indivizi, valori şi norme, cu prioritate cele de ordin etic, reguli care vor fi

învăţate şi respectate de cei prezenţi în organizaţie, un anumit climat care distinge fiecare

organizaţie în raporturile externe, filosofia după care se ghidează politica organizaţională privind

angajaţii şi clienţii săi. Aplicând conceptul de cultură la organizaţie, curprindem în conţinutul

acesteia idei, credinţe, tradiţii, valori care îşi găsesc aplicaţia în stilul managerial dominant, felul în

care sunt motivaţi membrii organizaţiei, imaginea publică a acesteia. Formatorii culturii

organizaţionale sunt conducătorii organizaţiei. De ei depinde supravieţuirea, dezvoltarea sau

dispariţia unui anumit model de cultură organizaţională. Reţinem şi definiţia lui Schein care conţine

atât aspecte structurale cât şi aspecte funcţionale ale devenirii culturii organizaţiei: un tipar al

presupunerilor fundamentale pe care un grup le-a creat, descoperit şi dezvoltat ca urmare a

91

Page 92: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

învăţării în procesul confruntării cu problemele inerente adaptării externe şi integrării interne,

presupuneri care au

150 TEORIA COMUNICĂRII ■

funcţionat suficient de bine pentru a fi considerate valide de către membrii grupului şi pentru a fi

învăţate de către noii membri ca modalităţi corecte de a percepe, gândi şi simţi (1).

Un concept corelativ culturii este cel de identitate organizaţională. Aceasta rezultă din politica

internă a organizaţiei şi din relaţiile stabilite cu celelalte organizaţii care îi recunosc autoritatea.

Fiecare membru al grupului va deveni, treptat, omul organizaţiei, simţindu-i neajunsurile,

bucurându-se de realizările ei, conturând idealuri şi aspiraţii prin raportarea la fondul motivaţional

aparţinător personalităţilor de bază. Dinamica organizaţiei va fi determinată de rolul jucat de

fiecare membru al acesteia. Aşa se face că, atunci când fiecare status organizaţional se realizează la

parametri corespunzători, activitatea de ansamblu va fi caracterizată drept eficientă, iar imaginea va

fi una pozitivă. In caz contrar, activitatea organizaţiei va fi considerată ineficientă iar imaginea

rezultată va fi negativă.

Interferenţele micro şi macro-organizaţionale, nivelice (orizontale) sau internivelice (verticale)

determină identitatea structurii organizaţiei. Intenţia de promovare, manifestă sau latentă, se

întrevede din comportamentul fiecărui component al grupului. Murphy şi Peter ne-au atenţionat,

într-un stil propriu, asupra evoluţiei plauzibile a unei organizaţii: dacă ceva*merge rău, atunci

sigur va merge rău (Murphy) şi într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul său de

incompetenţă (Peter). Fiecare lege sau principiu conţine o tendinţă posibil evolutivă atunci când se

constată o stare de stagnare sau criză într-o organizaţie. Disfuncţia poate fi de ansamblu sau poate

aparţine unui subiect inadaptat culturii organizaţionale. Cultura organizaţională are rol coordonator

în raport cu multitudinea diferenţierilor culturale, existente în interiorul organizaţiei.

TEORIA COMUNICĂRII 151

Revenind la conţinutul conceptului de cultură organizaţională vom remarca existenţa unor

elemente etnopsihologice specifice: ritualuri, ceremonialuri, simboluri, tradiţii, obiceiuri, un limbaj

verbal şi nonverbal, anumite reprezentări sociale, articulate în conţinutul cultural. Cei care impun şi

armonizează elementele etnice ale unei organizaţii sunt conducătorii de pe fiecare nivel ierarhic.

Lor le revine întreaga responsabilitate; conduita acestora este exemplară pentru ceilalţi membri al

organizaţiei. Aceeaşi importanţă comportamentală a managerilor este remarcată şi în relaţiile

externe; ei sunt răspunzători pentru promovarea imaginii organizaţiei în raport cu contextul

organizaţional.

Din ansamblul elementelor care compun cultura organizaţiei două sunt esenţiale: valorile şi

92

Page 93: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

credinţele. Valoarea se instituie ca un raport între un subiect axiologic şi un obiect axiologic, cu

condiţia ca subiectul să aibă capacitatea de preţuire iar obiectul să răspundă nevoilor şi trebuinţelor

subiectului. Valoarea exprimă tocmai preţuirea unor obiecte, persoane, evenimente, acţiuni, în

măsura în care acestea satisfac trebuinţe umane. Credinţa este o atitudine epistemică ce consideră,

pe baza anumitor probe concludente, că o anumită afirmaţie este adevărată. In mod tradiţional,

termenul de credinţă caracterizează o stare mintală introspectivă cu influenţă comportamentală.

Acesteia îi asociem miturile care descriu istoria unor fapte, evenimente, comportamente ale unor

membri ai organizaţiei cu rol major în evoluţia acesteia. Asemenea "istorii" devin modele, cazuri

exemplare care vor influenţa atitudinea şi comportamentul, registrul axiologic după care se

orientează viaţa organizaţiei.

Valorile şi credinţele reprezintă elemente esenţiale în armonizarea culturilor individuale din

interiorul culturii organizaţionale, dincolo de notele distinctive ale membrilor componenţi. Valorile

şi normele sunt reflectate în strategii, sisteme politice, reguli, proceduri, constituind indicatori ai

152 TEORIA COMUNICĂRII

permisivităţii şi restrictivităţii dintr-o organizaţie. Normele realizează "sudura" structurii

organizaţiei, impunând un anumit comportament la fiecare nivel ierarhic. Iar modul de structurare

relevă gradul în care membrii acesteia pot participa, într-o manieră critică, la sistemul de valori

adoptat. Aceşti factori unificatori au rolul de a forma profilul uman reprezentativ pentru o anumită

organizaţie. Rezultanta este un limbaj verbal şi nonverbal propriu, anumite ceremonialuri, un

anumit stil de conducere, respectul pentru anumite simboluri - steagurile, sigla companiei ş.a. -,

toate determinând echilibrul organizaţiei şi constituind "certificatul de garanţie" în raporturile dintre

organizaţii. Se consideră că, elaborarea unui logo carespunzător ilustrează atât forţa şi puterea

organizaţiei cât şi instrumentul de comunicare eficientă între aceasta şi publicul ei. Există mai multe

tipuri de logo: logo-ul alphanumeric (logotipul) - creat pe baza unor elemente de tip lingvistic,

poate prezenta doar numele firmei sau variante (iniţialele sau o singură literă), sau un asamblaj de

cifre şi litere; logo-ul iconic (icotipul) - se bazează fie pe elemente figurative (personaje, obiecte,

animale, etc), fie pe elemente non-figurative (săgeată, cerc, pătrat etc); logo-ul mixt, cazul adoptat

cel mai frecvent, în care emblema rezultă din asocierea elementelor lingvistice şi iconice; cele două

tipuri de mesaj pot fi relaţionate fie prin juxtapunere, fie prin legătură (elementele au ceva comun),

fie prin "ancorarea" conţinutului lingvistic în conţinutul imagistic (sau invers) - unul din mesaje

are un conţinut mai larg care se particularizează cu ajutorul elementului asociat (2).

Organizaţiile îşi propun să angajeze persoane care se potrivesc culturii sale. Mai mult, culturile

se menţin prin îndepărtarea celor care se îndepărtează de normele şi valorile promovate. Metodele

de menţinere şi consolidare a culturii organizaţionale urmăresc: felul în care managerii reacţionează

93

Page 94: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

la crizele şi conflictele organizaţionale; criteriile pentru

TEORIA COMUNICĂRII 153

angajare şi promovare; promovarea şi respectarea ritualurilor şi ceremonialurile care dau identitatea

organizaţiei.

Identitatea unei instituţii depinde de competenţa şi interesul conducătorilor. Cultura acesteia se

poate dezvolta sau poate fi distrusă în funcţie de competenţa liderilor. O instituţie poate avea o

cultură sinucigaşă sau o cultură de perspectivă. Primul formă de cultură, sinucigaşă, este

caracterizată prin conflicte interpersonale, rivalităţi polarizate în grupuri, prezenţa permanentă a

zvonurilor, bariere între conducere şi angajaţi. Cea de-a doua formă de cultură, de perspectivă, se

bazează pe colaborare, participarea la procesul decizional, nevoia de autocontrol şi de creaţie,

aprecierea pe baza unor criterii clare.

3. Tipuri de culturi organizaţionale şi implicaţiile lor asupra procesului comunicării

Charles Handy distinge următoarele tipuri de cultură: cultura de tip Putere, cultura de tip Rol,

cultura de tip Sarcină şi cultura de tip Persoană (3). Fiecare dintre aceste tipuri culturale are o

dinamică proprie, constituind o structură specifică de comunicare, antrenând relaţii interumane şi

influenţe corespunzătoare intereselor organizaţiei. Uneori, tipurile culturale pot coexista în funcţie

de dinamica sarcinilor de îndeplinit. Să urmărim trăsăturile caracteristice fiecărui tip cultural pentru

a înţelege felul în care se desfăşoară procesul comunicaţional:

Cultura de tip Putere este întâlnită în organizaţiile mici, comerciale şi financiare, politice sau

sindicale cu unică orientare. Comunicarea are loc de sus în jos; are caracter prescriptiv, fiind o

comunicare directă şi asertivă. Controlul este exercitat de conducători prin intermediul unor

persoane "

154 TEORIA COMUNICĂRII

de încredere", alese de aceştia. Eficienţa, dependentă de încredere şi empatie, este analizată după

rezultate şi nu contează mijloacele folosite. Informaţiile sunt transmise de la centru iar comunicarea

capătă o formă interpersonală.

Cultura de tip Rol este cunoscută prin conceptul de birocraţie şi are ca structură sectoare

specializate. In acest caz controlul se exercită prin numeroase proceduri, prin standarde şi reguli,

prin definirea strictă a posturilor, prin modalităţi precise de comunicare. Comunicarea este

formalizată, dirijată, cu feed-back redus, urmând circuitul ierarhic. Nu se admite nici o abatere de la

standardele prestabilite, iar rolul este mai important decât persoana. Un asemenea tip cultural şi

comunicaţional depinde de raţionalitatea alocării sarcinilor de lucru şi este specifică unui mediu

stabil, care poate controla piaţa cu produse de lungă durată (companii de automobile, de asigurări

94

Page 95: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

sau de produse petroliere).

Cultura de tip Sarcină este orientată, după cum îi arată numele, pe realizarea sarcinilor,

căutându-se toate modalităţile de plasare a specialiştilor pe fiecare nivel ierarhic. Accentul vieţii

organizaţiei şi al distribuirii informaţiilor aparţine grupului de experţi, fiecare nivel ierarhic

căpătând un anumit grad de autonomie, favorabilă competenţelor şi respectului reciproc. Drept

urmare, relaţiile interumane sunt întemeiate pe competenţă şi respect iar climatul comunicaţional

este bazat pe cooperare. O asemenea flexibilitate comunicaţională este optimă într-o piaţă dinamică

a produselor, unde viaţa produselor este scurtă iar managerii acceptă sancţiunea din partea

specialiştilor din organizaţie.

Cultura de tip Persoană aduce în prim plan individul, lăsând în plan secund organizaţia.

întregul organizaţional este subordonat fiecărui membru, angajatul având o putere absolută.

Comunicarea are un caracter informai; ea se bazează pe cooperare. Angajatul va considera

organizaţia drept un mijloc de realizare a propriilor interese. Un asemenea tip cultural

TEORIA COMUNICĂRII 155

organizaţional şi comunicational se întâlneşte în contemporaneitate la majoritatea firmelor, remarc

an du-se, astfel, o criză de identitate şi comunicare (intercomunicare).

Considerăm că, în procesul de management comunicarea are un caracter permanent, iar

particularităţile de manifestare sunt corelate cu tipul de cultură prezent în fiecare organizaţie în

parte.

4. Formele comunicării organizaţionale

Scopul comunicării organizaţionale este realizarea unui flux informaţional optim desfăşurării

activităţii tuturor instanţelor structurale ale organizaţiei - departament, direcţie, birou, persoană.

Informaţia trebuie să ajungă în timp util pentru a servi obiectivelor organizaţiei; în caz contrar,

valoarea informaţiei se pierde. Drept urmare, pentru a realiza obiectivele şi programele de

dezvoltare ale organizaţiei, procesul comunicational se va corela cu structura organizaţiei, urmărind

câţiva indicatori importanţi în derularea sa: calitatea managementului realizat de persoanele aflate

în posturi de conducere, gradul de profesionalizare al executanţilor, traseul urmat de informaţie de

la transmiţător la receptor.

Schimbul de mesaje poate fi ascendent, de la bază către vârf, sau descendent, de la vârf la bază,

existând şi posibilitatea schimbului între aceleaşi nivele ierarhice, orizontal. In cazul schimbului de

informaţii formale comunicarea este realizată prin canale prestabilite, sub formă de: rapoarte, note,

circulare, prezentări, şedinţe. Prin canalele neformale circulă informaţii fără utilitate imediată,

spontane, fără legătură cu activitatea organizaţiei. Asemenea informaţii sunt considerate ineficiente

şi lipsite de credibilitate. Canalele de comunicare informală apar spontan şi sunt într-un

95

Page 96: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

dinamism permanent atât ca

156 TEORIA COMUNICĂRII

diversitate cât şi ca extensie. Ele prezintă avantajul de a transmite rapid informaţia şi de a avea o

mare putere de influenţare.

Un tip interesant de comunicare organizaţională este cea dintre şef şi subordonat, realizată fie

ascendent, fie descendent. Managerul trebuie să-şi orienteze subordonaţii spre realizarea sarcinilor,

să clarifice recompensele, să ofere sprijin social şi emoţional. în acelaşi timp, subordonaţii îşi vor

clarifica toate întrebările privitoare la sarcinile ce le au de realizat şi se vor implica în tendinţele

evolutive ale organizaţiei. Avem în atenţie o serie de bariere comunicaţionale existente între şef şi

subordonat: solicitări conflictuale ale rolului, efectul de cocoloşirey efectul statutului funcţiei.

Având în atenţie abilităţile de conducere ale managerului, s-au constatat două tipuri de

manageri: managerul lider, cel care conduce prin comunicarea unei viziuni asupra a ceea ce trebuie

să se realizeze, şi managerul administrator, cel care participă direct, conducând şi orientând prin

exemplu propriu, la realizarea politicii de la nivelul organizaţiei.

Urmând criteriul stilului de conducere, remarcăm: un stil autocratic, caracterizând managerul

centrat spre realizarea sarcinilor, iar la polul opus se află stilul democratic, având drept scop

atragerea membrilor organizaţiei către analiza şi îndeplinirea sarcinilor. Aceste două tipuri de

conducere nu pot epuiza toate stilurile de conducere şi comunicare.

Stilul de comunicare, împreună cu gradul de implicare al managerului în realizarea sarcinilor, a

evidenţiat existenţa unor modele manageriale specifice organizaţiilor zilelor nostre:

Managerul populist a ajuns conducător ca urmare ci presiunilor sindicale sau pentru că se

bucură de popularitate printre angajaţi (...). In acest caz, climatul de comunicare se caracterizează

prin:

-comunicare aproape exclusiv pe orizontală sau de jos în sus;

TEORIA COMUNICĂRII 157

-discuţiile au loc în afara unor reguli formale şi despre subiecte nelegate de muncă;

-comunicarea informală sub formă de bârfă şi de zvon;

-dispoziţiile sau nu se dau sau se discută şi nu se respectă.(...)

Managerul autoritar este, în general, o persoană competentă din punct de vedere profesional,

corect, serios, foarte muncitor (...). Climatul de comunicare va fi cu siguranţă defensiv-agresiv,

-comunicarea are loc de sus în jos;

-managerul nu ascultă, nu are timp- el dă dispoziţii;

-feed-back-ul este redus şi se referă strict la muncă, nu şi la atitudinile şi sentimentele celor ce

96

Page 97: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

muncesc;

-informaţia care circulă este distorsionată sau blocată.

Managerul conciliator promovează strategii de supravieţuire de la o zi la alta, în încercarea de

a împăca atât nevoia de restructurare, cât şi doleanţele angajaţilor.(...) El este un comunicator

abil care ştie să negocieze, să rezolve conflicte, să mulţumească ( . . . ) pe toată lumea.

Managerul incompetent ajunge în funcţie conjunctural şi rezistă foarte puţin. Acest manager nu

acordă atenţie nici problemelor sociale şi nici celor de eficienţă a muncii. (...) Climatul

comunicării este defensiv, iar scopul comunicării este supravieţuirea.

Managerul participativ-reformator acordă atenţie deosebită implementării schimbării, fără a

pierde din vedere problemele sociale generate de acestea, căutându-le soluţii.(...) Se

caracterizează printr-o capacitate deosebită de antrenare a personalului, printr-o competenţă de

comunicator deosebită. Capabil să perceapă corect mesajele, dă dovadă de flexibilitate în situaţii

de criză sau de conflict de muncă. Are în minte o strategie clară, ştie să o comunice oamenilor şi să

le transmită entuziasmul său (4).

158 TEORIA COMUNICĂRII

Dinamica pieţii internaţionale a făcut ca succesul oamenilor de afaceri să depindă de modul cum comunică între ei, cum îşi armonizează interesele şi nevoile în direcţia obţinerii unor afaceri de succes. Avantajul de a cunoaşte oameni de afacei de peste hotare este că, dacă aceştia vor veni vreodată în ţara ta să investească, te vor căuta. Este ideea care i-a coordonat pe Thomas şi Penny Power către iniţierea Ecademy, cel nu important site de networking pentru oameni de afaceri dir întreaga lume. Ei au constituit o bază de date pe baza căreia se pot face opţiuni pentru a promova o afacere. In felul acesta s-au evidenţiat relaţii personale foarte puternice care au la bază un cod comporatamental inclus în etica afacerilor:

• Membrii trebuie să aibă un comportament civilizat şi un limbaj cuviincios.

• Primeşte oameni din întreaga lume în reţeaua ta, pentru că îţi vor furniza informaţii preţioase despre afaceri care se desfăşoară pe glob.

• Onestitatea este deosebit de importantă. Trebuie să oferiţi informaţii sigure şi neinterpretabile despre persoana şi afacerea voastră.

• Fiţi deschişi la sugestii şi la ideile altora, astfel veţi obţine mai mult de la Ecademy.

• Criticarea unor membri trebuie să fie directă, nu să se transforme într-un atac public. Mulţumeşte celor care te-au ajutat şi recunoaşteAe meritele

(Extras din conferinţa ţinută de Thomas Power, în cadrul Zilelor Biz.)

TEORIA COMUNICĂRII 159

5.Efectele birocraţiei asupra comunicării organizaţionale

#

97

Page 98: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Starea de sănătate a oricărei organizaţii, indiferent de profilul ei, este dată de capacitatea acesteia de a răspunde schimbărilor. Esenţa normalităţii constă în flexibilitatea de adaptare la transformările interne şi externe. Nivelul de eficienţă trebuie corelat cu măsura moralităţii ce caracterizează factorul uman la orice nivel organizaţional. Trebuie să reţinem că mărirea gradului de adaptabilitate a organizaţiilor diminuează gradul adaptabilităţii membrilor ei (Toffler).

Un fenomen care produce abateri grave în circuitul informaţiei la nivelul organizaţiilor este birocraţia. Birocraţia este un fenomen propriu societăţii mecaniciste, preluat de modernitate, cu efect perturbator faţă de inovaţie şi tot ce este nou. Dincolo de aceste efecte alienante pe care le produce, birocraţia rămâne un proces actual care se autojustifică.

Fiecare epocă naşte propria sa formă de organizare dar şi mecanisme proprii de autoconservare. Uneori, instinctul de conservare se opune ritmului accelerat de schimbare. Aşa a apărut birocraţia, o stavilă rigidă şi încărcată de inerţie împotriva noului, "speriată" de flexibilitatea societăţii moderne. In 1964 sociologii i-au dat ca "speranţă de viaţă"un interval de timp de 25 până la 50 de ani. Se pare că s-au inşelat. Organizarea birocratică a cunoscut o continuă evoluţie, căpătând forme noi, caracteristice modificărilor din societatea contemporană. Birocraţia a rămas un refugiu pentru cei incapabili să se schimbe dar şi pentru cei care doresc, prin orice mijloc, puterea. Aşa cum kitsch-ul, ca fenomen al devalorizării artei, a devenit o realitate prezentă zilelor noastre, birocraţia reprezintă un kitsch organizaţional, care accentuează unele aspecte ale procesului comunicării, alterându-le pe celelalte. Evoluţia societăţii a demonstrat că formele de birocraţie au fost necesare factorului uman, care şi-a creat din ele un sistem de

160 TEORIA COMUNICĂRII

rezistenţă în raport cu schimbările socio-politice şi tehnologice Fenomenul birocraţie a cunoscut o istorie proprie, urmân ritmul de structurare şi restructurare al organizaţiilor.

H. Mitzberg identifică cinci structuri organizaţional care îmbracă haină specifică în planul birocraţiei: birocraţie simplă, birocraţie mecanicistă, birocraţie profesională, forma divizionară şi adhocrafia. Să urmărim câteva însuşiri caracteristice ale acestora:

Structura simplă se caracterizează printr-o presiune puternică în direcţia centralizării, exercitată de vârful strategic (de conducere). Dominaţia de la vârf este tot mai mult percepută ca patemalistă şi autocratică, în neconcordanţă cu timpurile moderne. O asemenea structură poate fi prezentă în perioada constituirii organizaţiilor, fără a putea ţine ritmul schimbărilor din timpurile moderne

Birocraţia mecanicistă nu depinde de o singură persoană (fiind mai sigură din acest punct de vedere). Presiunea cea mai puternică vine de la tehnostructură, de la cei din domenii precum cele de planificare, financiar, producţie şi a altora din aceeaşi categorie. Presiunea se exercită în direcţia standardizării. Controlul fiind permanent, acest tip de birocraţie îngreunează schimbările. Asemenea model îl regăsim în organizaţii ce presupun o activitate repetitivă.

Birocraţia profesională corespunde caracteristicilor organizării moderne, în sensul că pune accentul pe promovarea oamenilor în funcţie de cunoştinţele profesionale, nu de rang şi permite libera lor grupare în funcţie de problemele ce trebuie rezolvate. Deci, importanţi sunt specialiştii cu o înaltă calificare profesională, rolul managerilor ca agenţi de legătură evidenţiind cât de greu este de coordonat şi de controlat un astfel de tip de organizaţie. (...) Structura democratică a birocraţiei profesionale suferă din cauza problemelor de coordonare şi jurisdicţie.

TEORIA COMUNICĂRII 161

Forma divizionară a birocraţiei este larg răspândită în corporaţiile industriale particulare dar poate fi întâlnită şi în universităţile cu mai multe campusuri, sau în administraţia medicală (...), în

98

Page 99: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

toate sistemele centralizate în care instanţele guvernamentale controlează un număr mare de întreprinderi. Această structură este superioară birocraţiei mecaniciste, deoarece funcţionează ca "un cartier general" care controlează mai multe asemenea birocraţii mecaniciste. Deficienţele apar în planul evaluării, indicatorii fiind cu prioritate cantitativi. Cu toate că fiecare departament se bucură de o anumită autonomie, "cartierul general" controlează dinamica cantitativă a fiecărui sector, reducându-i libertatea de decizie. Se consideră că este cea mai modernă formă de birocraţie.

Adhocraţia este un tip birocratic propus de Mitzberg şi acceptat de Toffler, întrucât se poate supune schimbărilor printr-un important spirit de inovaţie. Acest tip de birocraţie foloseşte profesionalismul specialiştilor, încurajează comunicarea laterală între grupuri de specialişti şi facilitează transmiterea informaţiilor. Ritmul extrem de rapid de apariţie a problemelor noi, neprevăzute, ca şi timpul scurt în care trebuie luate deciziile conduc de cele mai multe ori la eliminarea lanţului de comandă sau a drumului de sus în jos pe scara ierarhiei, specialiştii luând ei înşişi decizii.

Există două variante de adhocraţie. O adhocraţie operantă, care lucrează direct cu clienţii, (...), şi una administrativă, care se serveşte pe ea însăşi (5).

Am prezentat aceste modele de birocraţie pentru că ele se manifestă, cu impact diferenţiat, în dinamica oricărei organizaţii, căpătând particularităţi specifice pentru fiecare departament şi influenţând cursul informaţiilor transmise. Aşa se face că, o birocratizare excesivă determină multiple bariere în comunicarea informaţiilor până la destinatar. Când se manifestă ierarhic, coordonatorii de la nivelele superioare sunt

162 TEORIA COMUNICĂRII

lipsiţi de informaţii reale, la dispoziţia lor stând rapoarte interminabile.Pentru o comunicare eficientă şi diminuarea efectelor perturbatoare ale birocraţiei se renunţă la

modalităţile inutile şi costisitoare de transmitere a informaţiilor şi de luare a deciziilor. Optimizarea procesului comunicaţional are în atenţie câteva condiţii cu efecte pozitive asupra fluidizării informaţiilor, la nivelul fiecărui membru al organizaţiei. Comunicarea managerială îndeplineşte condiţii cognitive şi motivaţionale. Ea răspunde:

Nevoii de a şti - aspect cognitiv care surprinde cunoştinţele profesionale necesare îndeplinirii sarcinilor;

Nevoii de a înţelege - întemeierea teleologică a fiecărei acţiuni;Nevoii de a exprima sau, altfel spus, a putea aduce opinia proprie la cunoştinţa celorlalte nivele

superioare, de conducere.Aceste trebuinţe se constituie ca stimuli motivaţionali în realizarea procesului comunicaţional

organizaţional, în care forma mesajului şi modalitatea de transmitere reprezintă indicatori ai eficienţei efectului. Pentru a împlini aceste cerinţe mesajul are o importanţă hotărâtoare; o anume formă de comunicare poate atrage înţelegere din partea receptorului, chiar şi atunci când solicitatea nu poate fi împlinită, sau poate provoca o stare de criză sau conflict, când receptorul nu este "pregătit" să accepte răspunsul. (Aceste aspecte vor fi tratate în subcapitolul: Comunicarea în prevenirea, reducerea şi rezolvarea conflictelor).

Mesajul trebuie să respecte câteva reguli pentru a-şi atinge scopul:-formularea să fie concisă şi exactă, pentru a fi înţele corect;-transmiterea să se realizeze rapid şi fără deformări;-deciziile să aparţină nivelului ierarhic pe care îl vizează;

TEORIA COMUNICĂRII 163

-procesul de comunicare a informaţiilor trebuie să fie flexibil, pentru a face posibilă utilizarea de informaţii noi în situaţii noi.

99

Page 100: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Nu în ultimul rând, procesul comunicaţional organizaţional corespunde rolurilor îndeplinite de cei aflaţi în funcţii de conducere: roluri interpersonale, roluri informaţionale şi roluri decizionale.

Cele trei tipuri de roluri conţin o serie de responsabilităţi pe care le au de îndeplinit managerii oricărei organizaţii:

- capacitatea acestora de a reprezenta un departament, o direcţie în faţa celorlalţi membri ai organizaţiei. Managerii sunt responsabili de relaţiile interpersonale interne şi de relaţiile cu exteriorul.

- capacitatea conducătorilor de a colecta, monitoriza, prelucra şi sintetiza informaţii, atât intraorganizatoric cât şi interorganizatoric. Cu cât o autoritate îşi menţine deschiderea către membrii săi, cu atât corespunde unei imagini pozitive, atrăgând încrederea celor pe care îi reprezintă.

6. Rolul comunicării în prevenirea, reducerea şi rezolvarea conflictelor

Situaţiile de criză şi conflict apar între comunicatori atunci când informaţia lipseşte sau e prea săracă, când nu există timp suficient pentru culegerea datelor, când mesajul nu e decodificat corect. Emiţătorul transmite mesaje într-un regim de normalitate; o dată apărută o situaţie de criză, acesta este supus unui "bombardament" informaţional.

Pentru început vom lămuri aparatul conceptual cu care operăm. Termenul de criză exprimă o perioadă din dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuată a

164 TEORIA COMUNICĂRII

dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt car face dificilă funcţionarea sa normală, declanşându-se presiuni de schimbare. Iar prin conflict desemnăm opoziţia directă, lupta între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupr interacţiunii sociale. (6)

Conflictul desemnează o neînţelegere, o ciocnire d interese, care poate cunoaşte diferite grade de intensitate. Termenul provine din latinescul conflictus cu accepţiunea de lovirea împreună cu forţa. In comunicare conflictul exprimă dezacorduri, fricţiuni între membrii grupului; ciocnire de interese. Din această perspectivă se disting următoarele forme: conflict agresiv, în care părţile adoptă atitudini radicale, exclusiviste; conflict reţinut, în care părţile au o motivaţie raţională în realizarea unor interese proprii. în primul caz, recunoaşterea părţii adverse este impusă de lege, în timp ce în al doilea caz, părţile îşi recunosc reciproc legitimitatea. Goodall (7) identifică zece tipuri de diferenţieri care ar genera conflicte interpersonale: diferenţe de opinii asupra unei problematici, diferenţe de valori care afectează realizarea sarcinilor, dezacorduri privind calitatea dovezilor utilizate, care afectează deciziile luate, conflicte privind loialitatea personală sau prietenia, inluenţând compatibilitatea rolurilor, conflicte rezultate din neînţelegeri asupra obiectivelor şi scopurilor, .asumarea unor obiective sau scopuri din perspective diferite, conflicte privind perceperea recompenselor, contribuţia fiind apreciată mai mare decât recompensa, conflicte determinate de prejudecăţi personale, conflicte rezultate din înfăţişarea fizică sau atractivitatea faţă de o persoană, conflicte ce scot în evidenţă ambiţia, motivaţia sau conducerea, conflicte atribuite stilului personal - stil de comunicare, stil de conducere, stil de viaţă.

TEORIA COMUNICĂRII 165

Conflictul parcurge mai multe etape: dezacordul, confruntarea, escaladarea, de-escaladarea,

100

Page 101: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

rezolvarea. Cursul evolutiv al acestuia depinde de o serie de strategii de comunicare, aplicate pentru orientarea emiţătorului. Acestea sunt: a) de informare, emiţătorul dorind ca destinatarul să înţeleagă situaţia, fără ca acesta din urmă să fie implicat în procesul comunicării; b) de convingere, emiţătorul doreşte ca receptorul să acţioneze. In acest al doilea caz, are loc implicarea receptorului în conflict, pentru a cunoaşte opiniile şi pentru a-1 convinge să acţioneze favorabil.

Dacă urmăreşte derularea situaţiei de criză, emiţătorul poate utiliza: strategia pas cu pas; strategii de inversare, strategii de răsturnare a imaginii. Prima strategie, pas cu pas, este foarte necesară pentru a ţine sub control situaţia, distribuind periodic informaţii către mass-media, rapoartele periodice putând controla zvonurile. A doua strategie, de inversare, presupune ca emiţătorul să aducă contraargumente rapide. Este o strategie de imagine. Ultima strategie, de răsturnare a imaginii, este aplicată când componenta "imagine" este considerată arma de bază pentru una dintre părţile aflate în conflict. Nu trebuie uitat că un factor important de analizat este credibilitatea. Credibilitatea emiţătorului potenţează convingerea receptorului, cu condiţia ca primul să aibă o imagine pozitivă în viaţa publică.

In situaţiile de conflict, comunicarea este o componentă esenţială a activităţii de relaţii publice. Informarea presei şi a agenţilor guvernamentali se va face periodic iar dezbaterile, privind soluţionarea conflictului, vor fi atât interne cât şi externe. Mesajele vor fi cât mai bine elaborate, eficienţa mesajului depinzând de gradul său de elaborare. Pentru a menţine "trează" atenţia publicului, mesajul va cuprinde ideea de bază.

Canalele de comunicare se vor supune următoarelor criterii: timp, cost, precizie, detaliu, relaţie, nevoia de înscris.

166 TEORIA COMUNICĂRII

Emiţătorii se află într-o luptă permanentă cu păstrarea sau răsturnarea imaginii asupra evenimentului. Imaginea de la "faţa locului" produce un efect imediat asupra receptorului. La fel de importantă este perspectiva din care o prezinţi. La toate aceste elemente adăugăm nevoia prezenţei unor persoane " martor" de la locul crizei. Nu în ultimul rând, considerăm oportune dezbaterile evenimentelor, însoţite de soluţii plauzibile.

In situaţiile de criză sau conflict un rol important revine "artei" negocierii. Negocierea este o confruntare nearmată, prin care două sau mai multe persoane, cu interese şi poziţii contradictorii, dar complementare, pot să ajungă la un angajament reciproc avantajos. Ea este procesul în care părţile, având obiective comune şi conflictuale, dezbat posibilităţile unui posibil acord. Are loc un dialog între două sau mai multe persoane, prin care se încearcă să se ajungă la o înţelegere şi să se stabilească un acord. în acest proces scopul urmărit este controlat de alte persoane, de la care dorim sa obţinem ceea ce vrem, atâta timp cât şi aceştia doresc ceva de la noi.

Premisa de la care pornim în procesul negocierii este faptul că fiecare parte are nevoi directe sau indirecte pe care vrea să le satisfacă; când sunt ignorate nevoile unui partener, rezultatele exclud orice înţelegere, declanşându-se conflictul. Drept urmare, negocierea este văzută ca o confruntare în care toţi partenerii sunt câştigători. Ea înseamnă admiterea altor idei, presupunând compromisuri, concesii pentru a evita ruperea relaţiilor şi declanşarea conflictului deschis. Negocierea este un instrument pentru a realiza o înţelegere mutuală. Există şi cazuri când negocierea înseamnă menţinerea unui contract, câştigarea de timp, împiedicarea situaţiei de conflict deschis.

Clasificarea negocierilor în funcţie de comportamentul uman şi de tipul de interese conduce la două mari categorii* negocieri personale şi negocieri colective. Semnalăm faptul că negocierea permite menţinerea sau dezvoltarea unor relaţii

TEORIA COMUNICĂRII 167

101

Page 102: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

interumane sau sociale, a unor relaţii de afaceri sau diplomatice.Structura paradigmatică a procesului de negociere prezintă cinci elemente: prezenţa actorilor,

existenţa unei probleme, un sentiment reciproc de independenţă, căutarea unui soluţii agreate de toţi partenerii, menţinerea unei relaţii între parteneri. Unele dintre aceste elemente se vor transforma în principii de bază ale negocierii, dovedind că procesul negocierii implică o anumită etică şi principialitate:

Avantajul reciproc; conform acestui principiu, acordul este bun când toate părţile au de câştigat, când se susţine soluţia aleasă şi se respectă acordul încheiat.

Principiul monedei de schimb sau al schimbului scump -ieftin este Legea reciprocităţii sau a simetriei conform căreia, dacă cineva dă sau ia ceva, partenerul va resimţi dorinţa de a-i da sau de a-Hua ceva în schimb. Fiecare renunţă în favoarea celuilalt la ceva de o importanţă minoră pentru sine, dar valoros pentru celălalt, primind în schimb o favoare importantă pentru sine, dar mai puţin importantă pentru partener.

Principiul moralităţii şi legalităţii; moralitatea are în vedere obiectul problemei, demersul acesteia şi respectarea normelor dintre parteneri.

Există patru faze de pregătire a negocierii şi şase paşi parcurşi în procesul negocierii (după O.Pânişoară):

1) pregătirea, desemnând ce vrea partea care propune negocierea;2) dezbaterea, privind ce vrea cealaltă parte;3) propunerea, urmând ce se poate negocia (şi ce nu);4) negocierea propriu-zisă sau ce se poate face schimb (8).Cei şase paşi ai negocierii sunt:1) pregătirea negocierii, cu trei subetape: stabilirea obiectivelor negocierii; evaluarea

cazului celeilalte părţi; evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe;

168 TEORIA COMUNICĂRII

2) elaborarea unei strategii;3) începerea negocierii include începutul propriu-zis şi stabilirea a ceea ce se va discuta;4) clarificarea poziţiilor celor două părţi, cu trei componente: obţinerea informaţiilor;

testarea argumentelor şi poziţiilor; folosirea intervalelor de timp şi a amânărilor;5) negocierea pe etape: obţinerea concesiilor; depăşirea impasurilor; încercarea de a

obţine un acord;6) încheierea negocierii (unde ne axăm pe formularea unui acord şi pe asigurarea

aplicării lui) (9).Au fost identificate cinci greşeli întâlnite în procesul negocierii:• sindromul sensului unic când negociatorii intră în negociere convinşi că cealaltă parte

va accepta soluţiile lor;• sindromul câştig - pierdere când negociatorii consideră că o parte trebuie să câştige;• sindromul mersului la întâmplare când aspectele problemei sunt abordate haotic;• sindromul evitării conflictului conform căruia nediscutarea problemelor esenţiale ar

duce la rezolvarea conflictului;• sindromul capsulei timpului când negociatorii consideră că problemele pot fi tratate

izolat de condiţiile concrete, omiţându-se aspectele esenţiale.Atitudinea negociatorului este influenţată de aspecte ale personalităţii sale, cum ar fi: tipul de

inteligenţă (logică, analogică, normativă), caracterul, temperamentul, valorile personale. La acestea se adăugă stilul negociatorului, rezultat din punerea în practică a atitudinii acestuia. Un negociator poate fi autoritar (afirmându-şi puterea), şarmant (încearcă să-i

102

Page 103: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

TEORIA COMUNICĂRII 169

convingă pe parteneri prin seducere), tehnic (caută să înţeleagă faptele, aducând argumente).Analiza negocierii aduce în atenţie următoarele întemeieri conceptuale:

a. Strategia de negociere exprimă un ansamblu dedecizii, globale şi finale, care urmează să fie luate învederea realizării obiectivelor urmărite. Strategiafuncţionează numai dublată de arta de a orienta şicontrola interacţiunea voinţelor aflate în conflict,folosind logica argumentelor raţionale şi energiapsihologică a emoţiilor şi sentimentelor.

b. Tactica este acea parte a strategiei care are rolul dea stabili mijloacele şi formele de acţiune ce urmeazăa fi folosite în realizarea scopurilor urmărite.

c. Tehnica defineşte totalitatea procedeelor ce urmeazăsă fie folosite în desfăşurarea discuţiilor întreparteneri cu scopul de a se ajunge la un consens.

Metodele aplicate în negociere sunt influenţate de scopul şi obiectul pus în discuţie, de instituţiile existente, inclusiv de legislaţie, de obiceiuri şi mentalităţi, de ideologia dominantă şi, nu în ultimul rând, de factorul economic. In societăţile dezvoltate economic, motivaţia economică joacă un rol principal în procesul negocierii.

Dinamica negocierii este influenţată de cinci elemente:1. Obiectul negocierii;2. Contextul în care are loc negocierea;3. Miza negocierii;4. Raportul de forţe care se instalează între negociatori;5. Negociatorii înşişi.Procesul negocierii se circumscrie unui obiect iar obiectul este inclus într-un context.

Premisa de la care se

170 TEORIA COMUNICĂRII

porneşte este următoarea: fiecare parte are nevoi directe sau indirecte pe care doreşte să le satisfacă.Miza, sau rezultatul scontat, are importanţă fundamentală şi este constituită dintr-un

ansamblu de interese, preocupări, cerinţe, constrângeri şi riscuri resimţite de negociatori într-un mod mai mult sau mai puţin explicit. Aceasta determină poziţia negociatorului.

Raportul de forţe rezultat din confruntarea capacităţii negociatorului plasează pe unul dintre parteneri pe poziţia favorabil/defavorabil. în funcţie de poziţia ocupată în proces, partenerii de negociere relaţionează între ei.

Tipurile de negociere sunt determinate de mai multe criterii:a) în funcţie de orientarea păţilor negocierea poate fi conflictuală sau cooperantă;b) în funcţie de zona de interes negocierea este personală, comercială şi politică;c) după dimensiunea părţilor negocierea este individuală sau în echipă;d) urmând modalitatea de desfăşurare, negocierea poate fi directă sau purtată prin

mediatori;e) ca formă de desfăşurare, negocierea este scrisă sau verbală;f) având în atenţie persoanele participante, negocierea poate fi cu persoane cunoscute

sau cu necunoscuţi;

103

Page 104: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

g) după durată, negocierea este scurtă în timp sau o relaţie de durată.Dintre formele de negociere amintim:

Negocierea distributivă (câştigător/perdant sau victorie / înfrângere)Pe parcursul desfăşurării procesului de negociere concesiile exercită influenţă diferită

asupra partenerilor.

TEORIA COMUNICĂRII 171

Fiecare concesie făcută partenerului vine în dauna concedentului. Atunci când se acceptă între adversari cu interese opuse, concesiile sunt semn de slăbiciune.

Tacticile şi tehnicile de negociere sunt dure şi tensionate:• polemica purtată prin contre permanente şi prin devierea sistematică de la subiect;• atacul în forţă şi intimidarea;• manevrele retorice bazate pe disimulare, pe mascarea intenţiilor, ascunderea

adevărului şi pe culpabilizarea adversarului;• descalificarea prin rea credinţă, prin atac la persoană şi prin căderea în derizoriu.

Negocierea integrativă (victorie/victorie)Este cea în care sunt respectate aspiraţiile şi interesele partenerului, chiar dacă vin în contact

cu cele proprii. Se bazează pe respectul reciproc şi pe tolerarea diferenţelor de aspiraţii şi de opinii.Acest tip de negociere este avantajos pentru că se ajunge la soluţii mai bune, durabile, părţile

consolidându-şi relaţiile. Climatul negocierilor este caracterizat prin încredere şi optimism, iar acordul, odată obţinut, are şansa de a fi respectat.

Negocierea raţionalăIn acest tip de negociere părţile nu-şi propun să facă concesii, ci încearcă să rezolve litigii de

fond de pe o poziţie obiectivă. Algoritmul raţionalităţii presupune: definirea problemelor, diagnosticarea cauzelor, căutarea soluţiilor. Negociatorul caută să înţeleagă miza pusă în joc de partener, să-i cunoască sentimentele, motivaţiile şi preocupările.

Marja de negociereProcesul negocierii este foarte complex, implicând poziţii diferite ale negociatorilor,

conştientizate mai mult sau

172 TEORIA COMUNICĂRII

mai puţin. Aceste poziţii de negociere au fost cuprinse în tre' clase:

• Poziţia declarată deschis, numită şi poziţia d plecare, este formulată pentru a-şi asigura o marjă de manevră în raport cu pretenţiile partenerului. De regulă cel care declară primul este dezavantajat în raport cu cel care declară ulterior.

• Poziţia de ruptură, numită şi poziţia limită minimală/maximală, este limita dincolo de care negociatorul nu mai angajează nici o discuţie. Fiecare partener trebuie să intuiască şi să evalueze momentul când se va adopta o asemenea poziţie.

• Poziţia obiectiv, numită şi poziţia aşteptare. Este o poziţie realistă în care se pot echilibra pretenţiile partenerului. Negociatorul speră că va putea obţine mai mult de la partener, fără a-i leza interesele.

Cele trei poziţii de negociere vor avea aplicabilitate î funcţie de evoluţia procesului de negociere iar suprapunere acestora antrenează o zonă în care ei se pot înţelege. Aceast zonă a fost denumită marjă de negociere şi se delimitează d poziţia de ruptură a părţilor negociatoare. Succesul une: negocieri depinde de evaluarea corectă a poziţiei de ruptură, d evitarea oricăror fenomene de inhibare şi folosirea din plin propriilor resurse. Fiecare negociator are propriul stil d negociere,

104

Page 105: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

adaptat etapelor negocierii şi dispoziţiei psihofiziologice a momentului. Precizăm că s-au contura următoarele stiluri de negociere, specifice tipului d personalitate al negociatorului:

a) Stilul senzitiv caracterizează persoanele care cred î existenţa mai multor metode pentru atingere aceloraşi rezultate. Astfel de persoane nu po rezolva singure problema şi nu îşi asum eventualele riscuri. In negociere se manifestă docil

TEORIA COMUNICĂRII 173

şi pasivi, indecişi când sunt stresaţi. Intră în conflict cu persoanele ce manifestă stil practic.

b) Stilul exuberant este specific oamenilor entuziaşti, atraşi către distracţie, detaşaţi de problemele negociate. Acest stil caracterizează persoanele cărora le place să vorbească în public; sunt indivizi creativi dar nu pot duce problema până la capăt. Cu toate că sunt persoane optimiste, când sunt stresaţi schimbă subiectul. In acelaşi timp, nu tolerează rutina şi manifestă impulsivitate în luarea deciziilor. Sunt în relaţii tensionate cu raţionaliştii.

c) Stilul practic se manifestă la personalităţile pragmatice, competitive şi competente, orientate spre obţinerea rezultatelor. Sunt persoane care îşi asumă riscul şi pot comunica bine. Uneori pot fi arogante, dominante, impunându-se în mod dictatorial. Aplicând acest stil obţinem o negociere optimă dacă eliminăm detaliile, urmărind, într-un mod simplu, numai obiectivul. Stilul practic intră în conflict cu stilul senzitiv.

d) Stilul raţional este propriu persoanelor care gândesc în detaliu asupra procedurilor de negociere şi impun regulile negocierii. Strategia adoptată este cea pas cu pas, motivaţi fiind de acurateţea datelor şi de logica argumentelor. Acest stil intră în conflict cu stilul exuberant.

Stilul de negociere este însoţit de tacticille care stabilesc mijloacele şi formele de acţiune în desfăşurarea negocierii, ţinând cont de rezultatul urmărit. Tacticile de negociere sunt:

- Tactica lui Da.,., dar; ne face mai agreabili pentru partenerul de negociere, instaurând o atmosferă calmă între parteneri.

- Picior în prag; urmăreşte să convingă partenerul că dreptatea îi aparţine.

174 TEORIA COMUNICĂRII

- Băiat bun - băiat rău; parcurge structura romanelor şi filmelor poliţiste.- Tactica erorilor deliberate; este o tactică neloială de negociere în care greşelile sunt

deliberate.- Tactica ostaticului; poziţia ostaticului este ocupată de un document, de o favoare sau

recompensă.- Trântitul uşii în nas sau tactica retragerii după refuz.- Tactica falsei oferte.- Tactica intoxicării statistice pentru anularea argumentelor partenerului de negociere.- Tactica bazar; pretenţiile iniţiale sunt diminuate din ce în ce mai mult.

Tactica vânzare în trei paşi; prima ofertă este prea scumpă, a doua este ieftină dar de calitate slabă, iar a treia de calitatea primei oferte, dar la un preţ mai mic.

- Tactica stresării şi tracasării; slăbeşte rezistenţa fizică şi psihică a adversarului;- Tactica mituirii; porneşte de la premisa că nimic din ce-i omenesc nu este străin oricărui

partener de negociere;- Tactica surprizei sau dacă nu-l poţi convinge, zăpăceşte-ll- Tactica reprezentantului, retragerea din negociere prin aprecierea depăşirii mandatului.

105

Page 106: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

- Tactica feliei de salam sau pas cu pas în obţinerea scopului.- Tactica time out; pauzele fiind alese special pentru lansarea următoarei runde de

negociere.- Tactica negocierii sterile; negocierea nu urmăreşte un obiectiv precis.- Tactica dacă ...atunci; du ut des, facio utfacias.

TEORIA COMUNICĂRII 175

- Tactica scurt - circuitării\ când se ajunge la un punct critic se schimbă nivelul negocierii.

- Tactica parafrazei; se aplică atunci când vrei să câştigi încrederea adversarului prin reluarea ideilor acestuia.

- Tactica de asociere - disociere; priveşte creşterea numărului de parteneri sau dezbinarea adversarilor.

- Tactica întrebărilor; porneşte de la premisa că cel care întreabă conduce procesul negocierii.

Datorită complexităţii procesului de negociere, extinderea acestuia în cadrul mecanismelor decizionale produce efecte contradictorii. Pe de o parte, negocierile previn conflictele şi asigură economisirea pierderilor, pe de altă parte, negocierile însemnă costuri suplimentare, mai ales atunci când se desfăşoară pe perioade mari de timp şi necesită pregătiri suplimentare datorate complexităţii.

Referinţe bibliografice:

1. Schein, E., Organisational Culture and Leadership, 2-ad edition, San Francisco, Jossey, 1992, p.233.

2. Heilbrunn, B., Logo-ul, Bucureşti, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, 2002, p.91-102.

3. Handy, Ch., Unterstanding Organisations, Minddlesex, Penguin Books, Harmondsworth, 1985, p. 188-196.

4. Tran, V. şi Stănciugelu, L, Teoria comunicării, Bucureşti, Comunicare ro., p. 227-228.

176 TEORIA COMUNICĂRII

5. Mitzberg, H., Inside our strânge world of organisation, London, Collier Macmillan Publisers, 1989.

5. Tran, V. şi Stanciugelu, L, op. cit., p. 233.6. Goodall, Jr., L., Small group communication in organisation, Wm. C. Brown

Publishers, IA, 1990, pp.115-118.7. Pânişoară, O., Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională,

Editura Polirom, Iaşi, 2004,'p. 180.8. Pânişoară, O., op. cit., p.182.

TEORIA COMUNICĂRII 177

106

Page 107: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

ARTA ORATORIEI

Să spunem ce simţim (şi) să simţim ce spunem; vorbele să fie de acord cu viaţa.

Seneca

Ne asumăm o incursiune în istoria oratoriei din perspectivă filosofică, aducând în atenţie câteva personalităţi politice şi juridice care au orientat cursul istoric al societăţilor în care au trăit. In acelaşi timp, ne asumăm şi un prim reper în prezentarea oratorilor aducându-1 în atenţie, ca un prim orator al timpurilor antice, pe Socrate, maestrul cuvintelor rostite dar niciodată scrise. Vorbele sale se adresau spiritului prin raportare directă, transparentă către interlocutor. Cu încredere în puterea cunoaşterii şi autocunoaşterii omeneşti, Cel mai înţelept dintre atenienii vremii sale, după declarţia Pythiei ca răspuns la celebra maximă afirmată de Socrate ştiu că nu ştiu nimic, va sfârşi odată cu neputinţa semenilor săi de a-1 înţelege, îndrăzneala sa a fost pedepsită prin oferirea pocalului cu cucută, ca sancţiune premială. Martiriul socratic confirmă mitul peşterii susţinut de PI aton. Adevărul, asemănător soarelui, te orbeşte dacă nu eşti obişnuit cu el. "Povara" adevărului este mai grea decât "uşurinţa" îndurării erorii. Ochii noştri cad pradă iluziilor şi greşelilor, nefiind pregătiţi pentru contemplarea frumuseţii adevărului. Socrate acceptă condamnarea heliaştilor pentru că a crezut, până în ultima clipă a vieţii sale, în legile şi hotărârile juridice ale cetăţii ateniene. Dialogurile sale, dar mai cu seamă "Apărarea"sa, reprezintă un

178 TEORIA COMUNICĂRII

argument al faptului că retorica nu poate fi practicată decât de omul bun şi drept, că forţa politică nu se poate baza decât pe forţa morală.

Aceeaşi convingere este susţinută şi de Platon care apreciază retorica ca artă ce susţine adevărul şi nu ca iscusinţă de a fermeca şi plăcea (Phaidros). In acest sens, Platon consideră că un bun orator trebuie să fie un om drept care ştie să practice şi să facă dreptate. Pentru el, profesorii de retorică care despart arta vorbirii de justiţie şi morală, nu sunt demni de îndatoririle lor.

în dialogul Omul politic Platon, prin personajul SOCRATE CEL TANAR, se opreşte asupra atributelor retoricii:

STRĂINUL: Aşadar cărei ştiinţe îi vom atribui noi capacitatea de a convinge mulţimea şi gloata prin poveşti şi nu prin învăţătură?

SOCRATE CEL TANAR: Este clar, cred eu, că şi acest "dar" trebuie atribuit retoricii.STRĂINUL: Dar faptul de a hotărî dacă trebuie să acţionezi faţă de anumiţi oameni şi în

anumite împrejurări prin puterea de convingere sau prin forţă, ori pur şi simplu să nu întreprinzi nimic, prin aceasta, la rândul lui, cărei ştiinţe îl vom atribui?SOCRATE CEL TÂNĂR: Celei care comandă artei convingerii şi artei vorbirii.STRĂINUL: Dar aceasta n-ar putea fi alta, cred eu, decât puterea politică. •SOCRATE CEL TÂNĂR: Foarte bine ai spus! STRĂINUL: Şi, astfel, se pare că această retorică a fost repede delimitată de politică, ca fiind o specie diferită şi, de fapt, subordonată acesteia (1). In Phaidros Platon extinde analiza artei vorbirii:

107

Page 108: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

SOCRATE: Să ne imaginăm atunci că Adrastos, "cel cu glas de miereyy, sau chiar Pericle, ar auzi de splendidele artificii pe care le depanam mai adineaori, de vorbirea concisă

TEORIA COMUNICĂRII , 179

sau de aceea înflorită şi de toate celelalte pe care le-am pomenit, spunând că trebuie să le cercetăm îndeaproape; crezi oare că ei ar fi la fel de nesuferiţi precum am fost noi purtându-ne atât de grosolan, şi că ar spune vorbe de oameni prost crescuţi celor care au scris şi l-au învăţat pe alţii astfel de lucruri, încredinţaţi că au de-a face cu retorica? Sau crezi că, arătându-se mai înţelepţi ca noi, ei ne-ar dojeni spunând: "Phaidros, şi tu, Socrate, nu trebuie să fiţi urâcioşi; dimpotrivă, arătaţi-vă îndurători faţă de aceia care, neştiutori să poarte o discuţie, s-au dovedit a nu fi capabili să definească retorica; şi când, supuşi unei atari neştiinţe, stăpâni doar pe cunoştinţe începătoare, ei au căzut pradă închipuirii de-a fi descoperit însăşi retorica; şi când, trecându-le altora aceste cunoştinţe, ei socotesc că au predat fără cusur retorica, fără să-şi dea osteneala de a prezenta fiecare lucru în parte într-un chip convingător şi de a îmbina părţile într-un întreg, convinşi fiind că e de datoria învăţăceilor înşişi să obţină toate acestea prin propriile lor puteri, în cursul cuvântării chiar. "

PHAIDROS: Cam aşa mi se pare şi mie, Socrate, că arată genul de artă pe care oamenii de felul acesta, prin scrierile şi învăţăturile lor, o prezintă a fi retorică; şi socotesc că ai vorbit cu multă dreptate. Spune-mi, însă, arta aceluia care este cu adevărat un cunoscător al vorbirii şi priceput în a-i convinge pe alţii, cum şi unde poate fi însuşită?

SOCRATE: Posibilitatea de a dobândi perfecţiunea în luptele oratorice pare să atârne, dragă Phaidros - ba chiar atârnă în chip necesar - de aceleaşi condiţii care trebuie împlinite în celelalte arte: dacă natura te-a înzestrat cu darul vorbirii, şi dacă pe acesta îl vei spori cu ştiinţa şi cu truda, vei fi un orator preţuit de toţi. Dacă, în schimb, unul dintre lucrurile acestea îţi va lipsi, vei fi un orator nedesăvârşit.(...) Ajungând la o cale de urmat în arta oratoriei, Socrate afirmă:

Toate artele mari au nevoie, pe lângă celelalte calităţi, de o vorbire subtilă şi sublimă privind fiinţa naturii; căci

180 TEORIA COMUNICĂRII

tocmai de aici pare să le vină înălţimea şi desăvârşirea pe care o ating în toate privinţele. Or, Pericle, pe lângă daru-i înnăscut, tocmai aceste calităţi le-a dobândit. întâlnindu-l pe Anaxagoras, care, cred eu, era un astfel de om, el s-a hrănit cu gândirea cea înaltă, ajungând să pătrundă natura raţiunii, cât şi pe aceea a absenţei ei, deci tocmai lucrurile despre care Anaxagoras vorbise pe larg. De aici el deprinsese, pentru arta oratoriei, ceea ce i se potrivea.

PHAIDROS: Ce vrei să spui?SOCRATE: Fără îndoială, acelaşi lucru ca în medicină se petrece şi în retorică.PHAIDROS: Cum adică?SOCRATE: In amândouă aceste arte se cere analizată o natură: în prima, natura corpului, în

cealaltă, natura sufletului; căci dacă vrem să-i dăm trupului sănătate şi putere cu ajutorul leacurilor şi al hranei, nu ne putem restrânge doar la rutină şi experienţă, ci trebuie să recurgem şi la arta medicinei; şi, la fel, dacă vrem să-i trecem sufletului convingerea pe care o dorim şi virtutea, trebuie s-o facem cu ajutorul unor vorbiri şi practici care să urmeze anumite reguli (2).

Arta oratoriei este considerată de Socrate drept o "psychagogie", o artă a călăuzirii sufletelor cu ajutoru cuvântărilor. Şi aceasta nu numai în tribunale şi în toat celelalte adunări obşteşti, ci şi în întrunirile private, e rămânând aceeaşi, fie'că e vorba de lucruri mari sau mici (3).

Grija pentru potrivirea cuvintelor în călăuzirea sufletelo este întâlnită la Academia lui Platon.

108

Page 109: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Aici s-a format cel m mare orator al tuturor timpurilor, Demosthenes. Născut într-familie bogată, tatăl său fiind armurier, el trăieşte dram nedreptăţii la vârsta de 7 ani, odată cu moartea tatălui când tutorii îi fură averea. Pentru a-şi face dreptate, el se pregăteşte cu oratorul Isaios, recunoscut pentru valoarea pledoariilor sale juridice.

TEORIA COMUNICĂRII 181

Cariera sa politică îl impune ca şef al opoziţiei partidului aflat la putere, mobilizându-i pe greci împotriva lui Filip al Macedoniei. Astfel apar cele trei Filipice, discursuri care îşi propuneau să-i mobilizeze pe atenieni contra duşmanului macedonian. O altă serie de discursuri, tot în număr de trei, sunt cunoscute cu numele cetăţii greceşti Olint - Olintiene iar un alt discurs celebru, Chersones, poartă numele altei cetăţi greceşti. Cuvintele folosite de Demostene sunt pline de forţă asupra auditoriului, au o mare energie de exprimare şi impresionează prin ritmicitatea lor, reţinând atenţia trează. Filipica a treia este recunoscută ca cel mai ilustru discurs politic iar Pentru coroană ca cel mai impresionant discurs politic.

Filipica a treia ni-1 prezintă pe Filip, adversarul lui Demostene timp de paisprezece ani, ca fiind autorul abuzurilor şi pricina nenorocirilor suferite de cetăţile greceşti:

Aproape în fiecare adunare se fac auzite multe discursuri cu privire la încălcările pe care Filip le săvârşeşte de când a încheiat pacea, nu numai împotriva noastră, dar chiar împotriva celorlalţi greci şi sunt convins că toţi ar declara, deşi nu fac aceasta, că se impune ca prin cuvintele şi faptele noastre să oprim şi să pedepsim îndrăzneala acestui om. Am totuşi convingerea că întreaga situaţie a fost împinsă atât de departe prin nepăsarea şi delăsarea voastră, încât mi-e teamă că voi rosti cuvinte defăimătoare, spunând numai adevărul; căci dacă v-aţi învoi ca toţi oratorii de aici să facă propuneri şi voi să votaţi cele mai vătămătoare măsuri, n-aş crede că situaţia noastră ar putea deveni mai rea decât este acum.

Această stare de lucruri s-ar datora, în viziunea lui Demostene, atât preferinţei oratorilor de a vorbi căutând mai degrabă să fie pe plac decât să vă dea sfaturile cele mai utile dar şi altora care acuzând şi calomniind pe cei ce se ocupă cu treburile publice, nu fac altceva decât să îndemne pe cetăţeni

182 TEORIA COMUNICĂRII

să se încaiere între ei, ..., şi să dea lui Filipputinţa să spună şi să facă orice vrea. Aceste deprinderi ale politicienilor sunt criticate, iar Demostene captează atenţia auditoriului prin frumuseţea şi armonia frazei, prin maniera de adresabilitate:

Vă cer, atenieni, ca în situaţia când voi spune cu sinceritate adevărul, să nu vă mâniaţi pe mine, ci mai degrabă să cugetaţi. Voi socotiţi că a vorbi deschis asupra oricărei chestiuni trebuie să fie un drept comun pentru toţi locuitorii Atenei, de aceea voi aţi îngăduit acest lucru atât străinilor, cât şi sclavilor. La noi, atenieni, deşi se pot vedea mulţi sclavi, spunând cu mai multă libertate ceea ce vor, decât în unele din celelalte cetăţi greceşti, voi totuşi aţi alungat cu desăvârşire această libertate din adunările deliberative.(...)

Ceea ce vreau eu să vă spun este poate ciudat, dar este adevărat; pricina nenorocirilor noastre din trecut poate deveni un izvor dătător, de speranţe pentru viitor. Cum se explică acest lucru? Treburile noastre merg rău fiindcă voi n-aţi îndeplinit nici una din datoriile voastre, fie ea oricât de mică; însă în cazul când voi, deşi v-aţi fi îndeplinit îndatoririle, treburile ar fi rămas într-o stare atât de rea, n-ar mai fi nici o nădejde de îndreptare. Acum Filip a biruit nepăsarea şi lipsa voastră de prevedere, dar el n-a biruit şi cetatea; voi n-aţi fost învinşi, dar nici nu v-aţi mişcat din loc.

Dacă toţi am recunoaşte că Filip duce un război împotriva cetăţii şi nu respectă pacea, celui urcat la tribună nu iar rămâne nimic altceva de făcut decât să ne arate şi să ne sfătuiască

109

Page 110: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

cum ne putem apăra prin mijloacele cele mai sigure şi cele mai repezi. Unii cetăţeni au o judecată atât de greşită încât, în timp ce Filip cucereşte cetăţi, ia în stăpânire posesiunile voastre şi nedreptăţeşte pe toată lumea, ei ascultă în linişte pe oratorii care în adunare spun neîncetat că unii dintre noi aţâţă războiul; de aceea e necesar să luăm măsuri de prevedere şi să punem lucrurile la punct în această privinţă.(...)

TEORIA COMUNICĂRII 183

Dacă cetăţii noastre îi este îngăduit să păstreze pacea şi acest lucru stă în puterea noastră - ca să încep de aici - eu îndată declar că trebuie să păstrăm pacea şi cer ca acel care susţine acest lucru să facă propuneri şi fără a ne înşela să indice măsurile ce trebuie luate. Dacă însă potrivnicul nostru, cu armele în mână şi cu o puternică armată în jurul lui ne aruncă în faţă drept momeală cuvântul pace şi în realitate duce război împotriva noastră, ce ne mai rămâne altceva decât să ne apărăm? Dacă vreţi însă, după pilda lui Filip, să spunem numai că respectăm pacea, sunt de acord.

Dacă cineva crede că aceasta este pace şi la adăpostul ei Filip, punând mâna pe toate celelalte cetăţi, va veni cu război împotriva noastră, spun mai întâi că delirează şi apoi că pretinde ca noi să respectăm pacea cu Filip, dar Filip să nu se comporte la fel; şi tocmai acest lucru îl susţin eu: Filip, cheltuind mulţi bani, cumpără putinţa ca el să ducă război împotriva voastră, iar el în schimb să nu fie atacat de voi.{...)

Căci el spune că nu vă face război, iar eu sunt atât de departe să admit că el, săvârşind aceste fapte, respectă pacea încât susţin că acel care încearcă să atace Megara, care instaurează tirania în Eubeea, pune la cale intrigi în Pelopones şi săvârşeşte totul cu arma în mână, susţin încă o dată că acela încalcă pacea şi porneşte război, afară numai dacă voi nu susţineţi că cei ce pregătesc maşini de război respectă pacea, până în momentul când vor aduce maşinile aproape de zidurile Atenei. Desigur, nu veţi susţine aceasta. Căci un om care pregăteşte toate mijloacele ca să mă strâmtoreze şi să mă supună, acela se află în război cu mine chiar dacă nu-mi aruncă săgeţi sau suliţi.(.. . )

Vreau să vă vorbesc despre lucruri care-mi inspiră teamă cu privire la treburile noastre şi dacă judecata mea o veţi găsi dreaptă, atunci să permiteţi argumentele mele şi să vă îngrijiţi cel puţin de voi înşivă, dacă nu de alţii; iar dacă vi se pare că spun lucruri fără şir şi sunt orbit să nu-mi daţi atenţia

184 TEORIA COMUNICĂRII

cuvenită unui om cu mintea întreagă, nici acum, nici altă dată.(...)Mă opresc asupra altui lucru. Văd că toţi, începând cu voi, aţi acordat lui Filip un drept pe

temeiul căruia, în decursul anilor s-au iscat toate războaiele între greci. Care este acest drept? Dreptul de a face tot ce vrea şi, în chipul acesta, dreptul de a ciunti şi prăda unul după altul popoarele Greciei şi de a înrobi cetăţile, năvălind asupra lor.

Şi cu toate acestea voi aţi fost conducătorii grecilor timp de şaptezeci şi trei de ani, iar lacedemonienii douăzeci şi nouă de ani au avut oarecare putere şi tebanii în timpul din urmă după lupta de la Leuctra. Cu toate acestea, niciodată nu vi s-a îngăduit nici vouă,nici tebanilor şi nici lacedemonienilor să faceţi tot ce aţi voi. Nicidecum!...

De altfel, oricât de mari greşeli ar fi săvârşit lacedemonienii în cei treizeci de ani ai hegemoniei lor şi străbunii noştri în cei şaptezeci de ani de hegemonie, astea sunt puţin lucru, atenieni, sau mai degrabă nu reprezintă nimic faţă de nedreptăţile pe care le-a săvârşit Filip împotriva grecilor în cei aproape treisprezece ani de când se ridică mereu.

Uşor pot arăta acest lucru în câteva cuvinte. Trec peste Olint, Methona, Apollonia şi cele treizeci şi două de "cetăţi din Tracia, pe care Filip le-a distrus în întregime cu atâta cruzime încât,

110

Page 111: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

trecând pe acolo, ţi-ar fi greu să spui că au foit cândva locuite; nu mai vorbesc că neamul atât de numeros al foceenilor a fost nimicit. Dar în Tesalia cum stau lucrurile? N-a înlăturat el din aceste cetăţi constituţiile lor şi le-a impus tetrarhii pentru a înrobi nu numai cetăţi, ci ţinuturi întregi?Cetăţile din Eubeea nu sunt ele conduse de tirani şi toate acestea nu se petrec într-o insulă vecină cu Teba şi Atena? In sfârşit, nu stă scris în chip precis în scrisorile lui: "Sunt în legături de pace cu cei ce voiesc să-mi dea ascultare". Şi el, Filip, nu scrie acestea fără a le înfăptui!

TEORIA COMUNICĂRII 185

Astfel el se află în drum spre Helespont, mai înainte s-a năpustit asupra Ambraciei şi este stăpân în Elida, cetate populară din Pelopones. Nu de mult plănuia să pună mâna prin surprindere pe Megara; pe scurt, nici Grecia, nici ţinuturile barbare nu mai pot satisface ambiţia acestui om.

Şi noi, grecii de pretutindeni, deşi vedem şi ştim acestea, nu ne trimitem ambasadori unii altora ca să discute această situaţie şi nu ne indignăm, ci suntem stăpâniţi de o aşa nepăsare şi cetăţile noastre rămân izolate prin şanţuri şi parapete, încât până în ziua de azi n-am putut face nimic folositor şi absolut trebuitor tuturor şi nu ne-am putut uni, înjghebând o comunitate bazată pe ajutor şi prietenie împotriva duşmanului comun.

In schimb, îngăduim cu indiferenţă ca acest om să devină din ce în ce mai puternic şi fiecare, după cum cred eu, este hotărât să profite de timpul în care altul piere, fără a se gândi la un mijloc de a scăpa Grecia şi fără a întreprinde vreo acţiune pentru aceasta. Desigur, toată lumea ştie că primejdia din partea lui Filip, întocmai ca atacurile periodice ale frigurilor sau ale altei boli, se sting de acel care crede că acum se află foarte departe de pericol. (...)

Argumentând poziţia dictatorială a lui Filip asupra cetăţilor greceşti, prin impunerea formei de guvernământ tesalienilor, alungarea partidului democrat din Eretria, instalarea tiranului Filistides la Oreos, năpustirea asupra Ambraciei şi Leucadiei, smulgerea oraşului Echinos tebanilor, dorinţa de a preda Naupactos-ul etolienilor, Demostene continuă prin dezvăluirea pricinii răului - corupţia.In zilele noastre, toate acestea s-au vândut ca marfa în piaţă şi s-au introdus în locul lor toate relele care au pierdut Grecia şi au corupt-o. Care sunt aceste rele ? Invidia împotriva celui care a primit bani; deprinderea de a râde, dacă acesta mărturiseşte; iertarea, dacă a fost dovedit; ura împotriva

186 TEORIA COMUNICĂRII

aceluia care ar imputa aceste lucruri poporului şi trădătorilor; în sfârşit, toate relele legate de faptul de a primi bani.

în sprijinul argumentării stării grave, de decădere şi corupţie de care îl face răspunzător pe Filip, Demostene prezintă o inscripţie a străbunilor săi aşezată pe Acropolă, gravată în bronz ce trebuia să-i călăuzească pe atenieni.

Să vedem dar ce spune inscripţia: "ARTHMIOS", glăsuieşte ea, "DIN ZELEIA, FIUL LUI FYTHONAX, SĂ FIE ÎNFIERAT DE ATIMIE (pierderea drepturilor civile - n.a.) ŞI DECLARAT DUŞMAN AL POPORULUI ATENIAN ŞI AL ALIAŢILOR LOR. ATÂT EL CÂT ŞI NEAMUL LUI". Apoi urmează motivul acestei condamnări: "PENTRU CA A ADUS AUR DE LA PERŞI ÎN PELOPONES. "(...)

Dar aceasta nu este pedeapsa care de obicei se înţelege prin atimie. Căci ce-l interesa pe un locuitor din Zeleida dacă era oprit să se bucure de drepturile civile ale atenienilor? In legile privitoare la omor stă scris despre cei al căror delict de omucidere nu poate să dea loc la o urmărire judiciară, dar care pot să fie ucişi fără a se săvârşi o nelegiuire: "Să moară cel pedepsit, fără dreptul de a fi răzbunat." Deci legea glăsuieşte că cel care omoară pe unul din cei astfel înfieraţi este considerat nevinovat.

Aşadar, acei atenieni socoteau că ei trebuie să se îngrijească de salvarea tuturor grecilor; căci le-ar fi fost indiferent dacă cineva din Pelopones cumpăra sau corupea pe unul sau altul, dacă

111

Page 112: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

ei n-ar fi socotit aşa. Şi însă aşa pedepseau şi înfierau pe cei ce-i ştiau vânduţi, încât fapta lor ruşinoasă era gravată pe o coloană de bronz. Fireşte, prin astfel de măsuri grecii inspirau teama barbarilor şi nu barbarii grecilor.{...)

Cu totul altfel se prezintă situaţia Greciei vremii sale:In vremea noastră, vedeţi desigur că trădătorii au făcut să piară totul şi că nimic nu se mai

hotărăşte prin bătălii şi lupte. Iar Filip, aţi auzit, merge oriunde vrea, fără a fi însoţit

TEORIA COMUNICĂRII 187

de falanga formată din soldaţi înarmaţi, ci are totdeauna în preajma lui soldaţi uşor înarmaţi, arcaşi, mercenari, deci o armată de felul acesta.

Cu aceste armate uşoare, el se năpusteşte asupra cetăţilor ai căror cetăţeni sunt atinşi de patima neînţelegerii între ei când vede că nimeni nu iese la luptă din cauza neîncrederii reciproce, aşezându-şi maşinile de război, începe asediul. Nu mai vorbesc că nu-i pasă de vreme, iarnă sau vară, şi că nu există pentru Filip un anotimp anume în care el să înceteze acţiunile militare.(...)

Atenienii sunt îndrumaţi să lupte atât împotriva lui Filip cât şi împotriva vrăjmaşilor din interior:

Iau martor pe Zeus şi pe toţi zeii că tocmai aceasta nu sunteţi în stare voi să faceţi şi nici nu doriţi. Căci aţi ajuns la aşa grad de prostie sau nebunie, sau nu ştiu ce să mai zic adesea îmi vine să mă tem ca nu cumva vreun zeu răufăcător să conducă treburile noastre încât voi, de dragul insultei, din invidie, din înclinare pentru batjocură, invitaţi să vorbească la tribună oameni plătiţi de străini, dintre care unii n-ar putea nega că sunt cumpăraţi, şi faceţi haz dacă ei ne insultă.

In Olint, unii dintre oamenii politici erau de partea lui Filip, stând întru totul la dispoziţia lui; alţii, urmând binele concetăţenilor lor, se străduiau ca ei să nu devină sclavi. Care din aceştia au făcut să piară patria? Cine a predat cavaleria, aducând pieirea Olintului? Desigur, partizanii lui Filip care, pe când cetatea era în picioare, calomniară şi acuzară atât de mult pe cei ce în discursurile lor dădeau cele mai bune sfaturi, încât olintienii se lăsară convinşi şi izgoniră chiar pe Apollonides.

Această rătăcire a pricinuit toate nenorocirile nu numai la olintieni, ci pretutindeni. In Eretria când, în urma izgonirii tiranului Plutarh şi a străinilor aflaţi în solda lui, poporul a reluat puterea în cetate şi în Porthmos, unii erau de partea voastră, alţii de partea lui Filip. Ascultând în multe

188 TEORIA COMUNICĂRII

privinţe mai ales de aceştia din urmă, eretrienii devin vrednici de milă şi nenorociţi.Vă miraţi poate şi vă întrebaţi care este cauza care face că olintienii, eretrienii şi oretanii

să asculte mai cu plăcere pe oratorii care pledează pentru Filip decât pe cei care pledează pentru interesele lor? Explicaţia o puteţi găsi şi la voi. Intradevăr, oartorii care vorbesc pentru binele vostru nu pot totdeauna, chiar când ar voi, să vă vorbească după placul vostru; căci ei sunt siliţi să se gândească la mijloacele prin care situaţia voastră va fi îndreptată, iar trădătorii dau ajutor lui Filip chiar când vă linguşesc prin discursurile lor.(...)

Iar noi, atenieni, cât timp suntem teferi şi avem o cetate puternică, venituri foarte multe şi o prea frumoasă reputaţie ce trebuie să facem? Poate că nu unul, ci mai mulţi dintre auditori bucuros ar fi pus această întrebare de mult adunării.{...)

Mai întîi, să ne apărăm prin toate aceste pregătiri şi când ele vor fi evidente pentru toţi grecii, atunci să-i chemăm pe toţi alături de noi, să trimitem ambasadori care să facă cunoscute aceste pregătiri pretutindeni, în Pelopones, în Rodos, în Chios, chiar şi la regele perşilor (căci este şi în interesul acestuia ca să nu i se îngăduie lui Filip să supună totul) deoarece, după ce îi veţi convinge, îi veţi avea părtaşi şi la cheltuieli, dacă va fi nevoie, iar dacă nu, cel puţin veţi câştiga

112

Page 113: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

timp pentru treburile voastre.(...)Totuşi, eu nu vă spun ca să îmbiaţi pe ceilalţi greci, dacă voi nu vreţi să faceţi nimic din ce

este necesar pentru interesele voastre; ar fi de-a dreptul ridicol ca, părăsindu-vă interesele personale, să pretindeţi că vă îngrijiţi de ale altora şi ca, privind cu nepăsare la prezent, să îngroziţi pe ceilalţi cu viitorul. Desigur, nu aceasta vă spun, ci declar că noi trebuie să trimitem bani celor din Chersones, să le acordăm tot ajutorul pe care ni-l cer, să ne pregătim noi înşine şi numai apoi să chemăm alături de noi pe ceilalţi greci, să-i apropiem

TEORIA COMUNICĂRII 189

pe unii de alţii, să-i lămurim, să-i dojenim; aceasta este datoria unei cetăţi care se bucură de o autoritate atât de mare ca cetatea noastră.(...)

După o asemenea analiză virulentă, care înseamnă şi programul politic al partidului aflat în opoziţie, Demostene încheie rostind:

Atenieni, acestea sunt recomandările mele, acestea sunt sfaturile pe care vi le dau şi cred că situaţia noastră s-ar putea îndrepta chiar acum, dacă aţi aduce la îndeplinire cele ce vă propun. Iar dacă cineva are alte propuneri mai bune ca acestea, să vorbească, să-şi spună părerea. Facă zeii ca hotărârile ce le veţi lua să fie spre folosul cetăţii!

Discursul Pentru coroană este considerat drept o capodoperă a elocinţei antice şi a fost rostit de Demostene în faţa tribunalului heliaştilor împotriva lui Eschine, la rându-i un mare orator antic, care se împotrivea acordării unei coroane de aur lui Demostenes pentru meritele sale întru binele cetăţii. Procesul a fost pierdut de Eschine, care a fost amendat cu 1000 de drahme şi exilat în Rhodos-, Demostene primind coroana.

Cetăţeni ai Atenei, Filip a putut trage mari foloase, căci nu arareori la greci, ci mai totdeauna s-a întâmplat să existe nenumăraţi trădători şi oameni vânduţi şi atâţia duşmani ai zeilor câţi nu ne amintim să fi existat vreodată. După ce i-a luat colaboratori şi complici pe aceştia, Filip a contribuit ca situaţia în Grecia să se înrăutăţească, căci grecii şi înainte vreme nu erau în bune raporturi unii cu alţii şi trăiau dezbinaţi. Inşelându-i pe unii, împărţind altora daruri, corupându-i pe toţi prin fel de fel de mijloace, regele i-a împărţit în mai multe partide, deşi interesul tuturor era numai unul; acela de a-l împiedica pe Filip să ajungă puternic. (...)

Se cuvenea oare, Eschine, ca cetatea noastră să renunţe la mândria ei pentru ca împreună cu tesalienii şi dolopii să ajute pe Filip să dobândească dominaţia asupra grecilor şi să distrugă gloria şi drepturile strămoşilor? Sau

190 TEORIA COMUNICĂRII

trebuia să nu facă aceasta (ceea ce ar fi fost cu adevărat înspăimântător), ci să lase să aibă loc acele evenimente pe care le vedea petrecându-se în cazul când nimeni nu le-ar fi oprit şi pe care le presimţea pe cât se pare încă de multă vreme? Dar acum mi-aş îngădui să întreb pe cel care critică cu cea mai mare exigenţă lucrurile petrecute, căror partide ar fi voit să i se alăture cetatea? (...)

Cum ar fi trebuit să acţioneze cetatea noastră, Eschine, când vedea că Filip se pregăteşte să ia conducerea ei şi să-şi impună dominaţia asupra Greciei? Sau ce trebuia să declar eu, sfetnicul poporului, şi să propun atenienilor (căci aceasta este chestiunea de cea mai mare importanţă), eu care ştiam că din totdeauna şi până în ziua când m-am ridicat la tribună, patria noastră a luptat necontenit pentru întâietate, onoare şi pentru glorie şi că a sacrificat şi bani şi oameni mai mulţi pentru onoarea şi interesele tuturor decât a cheltuit pentru sine fiecare dintre celelalte popoare.(...)

Şi fiindcă acuzatorul stăruie mult asupra evenimentelor petrecute,vreau să vă vorbesc despre un lucru la care nu vă aşteptaţi. Pe Zeus şi pe ceilalţi zei, nimeni să nu se mire de exagerarea mea, ci fiecare să judece cu bunăvoinţă ceea ce spun. Chiar dacă cele ce aveau să se întâmple ar fi fost evidente pentru toţi, dacă toţi le-ar fi ştiut de mai înainte şi dacă tu le-ai fi

113

Page 114: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

prevestit Eschine, şi le-ai fi adeverit prin strigăte şi vociferări, tu, care n-ai scos un cuvânt, şi aşa cetatea noastră n-ar fi trebuit să renunţe la atitudinea ei, dacă ea totuşi se gândea la glorie, la strămoşi şi la posteritate. Acum se pare că n-a izbutit în acţiunea ei; acest lucru se poate întâmpla oricărui om dacă aşa este voinţa zeilor. Atunci însă} socotindu-se vrednică să conducă pe alţii şi apoi renunţând la aceasta, cetatea noastră ar fi fost acuzată că a predat lui Filip pe toţi grecii. Căci dacă ea ar fi părăsit fără luptă acele bunuri pentru care străbunii noştri au înfruntat tot felul de pericole, cine nu te-ar fi scuipat pe tine în obraz, Eschine ?(...) Cu ce

TEORIA COMUNICĂRII 191

ochi, pe Zeus! am privi noi pe toţi grecii care sosesc în cetatea noastră dacă evenimentele ar fi ajuns unde au ajuns, dacă Filip ar fi comandat şi stăpânit pe toţi grecii, dacă alţii i s-ar fi împotrivit fără ca noi să lefi venit în ajutor cu nimic. Şi acesta s-a întâmplat, deşi cetatea noastră înainte vreme n-a optat nici când pentru o situaţie sigură, dar lipsită de glorie, ci a înfruntat pericolul, salvând onoarea. Există vreun grec, există vreun barbar ori printre tebanii şi lacedemonienii, care avuseseră puterea înaintea tebanilor, se afla unul singur care să nu ştie că regele perşilor ar fi lăsat cetăţii noastre toate bunurile de care dispunea, încuviinţând cu generozitate dobândirea altor bunuri, cu condiţia numai ca să se supună poruncilor şi să îngăduie altora să comande asupra grecilor? Dar pe cât se pare, pentru atenienii de atunci, o astfel de purtare nu era nici moştenită din străbuni, nici suportabilă, nici înnăscută; niciodată nimeni, în decursul vremii, n-a putut convinge cetatea noastă să se alăture celor puternici, dacă aceştia săvârşeau nedreptăţi, pentru a se bucura de siguranţă în sclavie, ci ea a trăit mereu în mijlocul primejdiilor, luptând pentru întâietate, onoare şi glorie. Şi voi socotiţi că această atitudine este atât de impunătoare şi de potrivită firii voastre, încât lăudaţi cu deosebire pe acei dintre străbuni care au avut-o. Şi pe bună dreptate, căci cine n-ar admira curajul acelor bărbaţi care au consimţit să părăsească şi ţara şi cetatea, urcându-se în trireme pentru a nu se supune unui stăpân? Ei au ales ca strateg pe autorul acestei rezoluţii, pe Temistocle.

Pe de altă parte, ei au ucis cu pietre pe Kyrsilos care exprimase părerea de a se supune poruncilor date (şi nu numai pe el, deoarece şi pe femeia lui au omorât-o cu pietre femeile voastre). Căci atenienii de atunci nu căutau un orator sau un strateg care să le asigure o sclavie fericită, ci ei socoteau că nu merită să trăiască dacă nu le este permisă o viaţă în libertate. Fiecare dintre aceştia aveau credinţa că nu s-a născut numai pentru tatăl şi mama sa, dar şi pentru patrie. Ce

192 TEORIA COMUNICĂRII

deosebire este aici? Cel care socoteşte că s-a născut numai pentru părinţi, aşteaptă o moarte hotărâtă numai de destin şi care vine în mod natural, cel care se socoteşte născut şi pentru patrie, acela va prefera să moară decât să-şi vadă patria înrobită şi va găsi că insultele şi ruşinea pe care va fi silit să le indure într-o patrie înrobită sunt mai de temut decât moartea însăşi. (...)

Cât despre elocinţa mea nu mă voi apăra. Eu ştiu bine că puterea oratorilor depinde de cele mai multe ori de cei care ascultă; căci de primirea ce i-o faceţi şi de bunăvoinţa pe care i-o arătaţi depinde destoinicia oratorului. Dar, în sfârşit, dacă am şi eu o experienţă în această artă, voi toţi veţi recunoaşte că ea a fost pusă întotdeauna în apărarea intereselor publice, niciodată împotriva voastră şi nici în interesul meu personal. Eschine, dimpotrivă, s-a folosit de talentul său oratoric, vorbind nu numai în interesul duşmanilor, dar chiar şi împotriva acelora care l-au supărat cumva sau care i s-au împotrivit. El nu întrebuinţează deci elocinţa în scopul apărării dreptăţii şi nici pentru apărarea intereselor patriei. Căci un cetăţean desăvârşit nu trebuie să ceară ca judecătorii chemaţi să se pronunţe asupra treburilor obşteşti să-i aprobe nici ura, nici duşmănia

114

Page 115: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

şi nici un alt sentiment de felul acesta. El nu trebuie să se urce la tribună cu aceste sentimente personale, ci mai degrabă să le alunge din suflet, iar în caz de nevoie să se folosească de ele cu blândeţe şi măsură. In ce împrejurări un om politic şi un orator trebuie să fie plin de vehemenţă? Atunci când interesele generale ale cetăţii sunt puse în primejdie şi când poporul se află încleştat în lupta cu duşmanul. Numai în astfel de împrejurări se arată cetăţeanul liber şi cinstit.(...)

Cetatea, Eschine, datorită mie a pus la cale şi a săvârşit nenumărate acţiuni măreţe şi importante pe care le are încă vii în minte, lată dovada: când poporul trebuia să aleagă, îndată după aceste evenimente, pe cel care avea să rostească elogiul funebru al celor morţi pentru patrie, nu te-a

TEORIA COMUNICĂRII 193

ales pe tine, deşi fuseseşi propus şi aveai o voce frumoasă, n-a ales nici pe Demade, nici pe Heghemon, care nu de mult a mijlocit pacea, nici pe vreun altul dintre voi, ci pe mine.{...) Concetăţenii noştri cunoşteau două lucruri: pe de o parte, iubirea mea de patrie şi devotamentul cu care eu mi-am îndeplinit sarcinile publice iar, pe de alta, fărădelegea voastră. Lucrurile pe care le-aţi tăgăduit sub prestare de jurământ în vremurile de prosperitate tot voi le-ţi recunoscut a doua zi după prăbuşirea noastră. Atenienii credeau că oamenii care câştigaseră în nenorocirile publice putinţa de a-şi manifesta nepedepsiţi sentimentele, aceştia fiind multă vreme duşmani ascunşi, deveniseră de acum duşmani pe faţă. Apoi mai credeau că oratorul, însărcinat cu discursul funebru al eroilor morţi pentru patrie şi care avea să laude vitejia acestora, nu se cuvine nici să fi locuit sub acelaşi acoperământ, nici să fi participat la aceleaşi sacrificii cu acei împotriva cărora ei luptaseră. De asemeni, credeau că el nu trebuie să fie onorat în Atena, de vreme ce cu prilejul nenorocirilor Greciei a participat în Macedonia la ospeţe şi cântări de peane, împreună cu ucigaşii compatrioţilor lui şi nici ca să plângă cu lacrimi prefăcute, jucând rol de actor, nenorocirile celor morţi, ci ca el să simtă durerea noastră în suflet. Concetăţenii descopereau această durere în ei înşişi şi în mine, dar în voi nu! De aceea, ei m-au ales pe mine şi nu pe voi. De altfel, nu numai poporul s-a purtat astfel faţă de mine, ci şi părinţii şi fraţii celor morţi (4).

în perioada în care se formează şi se afirmă Demostene, un alt înţelept, cunoscut drept Inteligenţa sau Gânditorul, marchează întreaga spiritualitate antică: Aristotel. Cu intenţia de a descoperi ceea ce într-un discurs este în stare să convingă, Filosoful elaborează o lucrare în care analizează Retorica ca disciplină teoretică, depăşind perspectiva de până atunci care reducea retorica la o activitate empirică. Aşa se face că Gryllos sau Peri rhetorikes, scrisă cu gândul de a-1 combate

194 TEORIA COMUNICĂRII

pe Isocrate, conţine aspecte teoretice importante asupra retoricii. Discursul retoric trebuie să fie în stare să convingă, retorica fiind ştiinţa de a înţelege şi de a trata chestiunile politice prin discursuri care conving poporul.

Stagiritul ştia că tot ce este simplu nu poate fi exprimat în limbaj. Era convins că discursivitatea discursului are puterea de a prezenta compusul, ceea ce este divizibil, pe când indivizibilul nu poate fi cuprins în cuvinte. In afara acestor dificultăţi, discursul poate prezenta şi alte limite care ţin de procesul transmiterii mesajului sau al receptării acestuia. Astfel, discursul nu poate acţiona asupra ascultătorului, dacă acesta nu înţelege mesajul transmis. Cei care prezintă interes pentru discurs au "predispoziţii naturale către virtute'' sau au primit o educaţie adecvată. Restul ascultătorilor rămân "sclavii pasiunilor", "fără nici un folos", ucăci scopul lor nu este cunoaşterea, ci acţiunea".

Aristotel analizează formele de discursuri în funcţie de conţinutul acestuia raportat la timp.

115

Page 116: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Discursul retoric se adresează omului total, capabil de judecată, dar şi de pasiuni. După relaţia discursului cu auditoriul, Aristotel admite trei atitudini posibile faţă de timp: genul judiciar (judecata asupra trecutului), genul epidictic (atitudinea necritică faţă de prezent) şi genul deliberativ (deliberarea asupra viitorului). Pentru a fi eficient, discursul oratoric reclamă o cunoaştere a caracterului şi a pasiunilor (5).

De asemenea, Aristotel realizează prima tipologie a sofismelor în tratatul Despre respingerile sofistice, în care evidenţiază două grupe de raţionamente greşite sofisme de limbaj şi sofisme din afara limbajului. Pentru el mijloacele de a produce iluzia unei respingeri sprijinită pe limbaj sunt în număr de şase: omonimia, amfibolia, compoziţia, diviziunea, accentul, forma expresiei.(...)

In ce priveşte paralogismele din afara limbajului exista şapte specii: prima se sprijină pe accent, a doua se sprijină pe

TEORIA COMUNICĂRII 195

faptul că o expresie este luată în sens absolut sau că nu este luată în sens absolut, ci într-un raport, ţinând seama de timp sau de loc, sau de relaţie; a treia se sprijină pe ignorarea respingerii; a patra, pe consecvent; a cincea, pe postularea principiului, a şasea, pe faptul că se ia drept cauză ceea ce nu este cauză; a şaptea, pe reuniunea mai multor chestiuni întruna singură (6).

Stagiritul analizează cele două grupe de sofisme, sofisme de limbaj şi sofisme din afara limbajului. Sofismele care ţin de limbaj au drept bază ambiguitatea cuvintelor. Aristotel aduce următorul exemplu: Răul este un bine pentru că tot ce este necesar este un bine şi răul este necesar. Alte sofisme aduc în atenţie compunerea şi împărţirea cuvintelor: Este oare adevărat dacă spunem în momentul de faţă că te-ai născut?- Da.- Aşadar, te-ai născut în momentul de faţă. Pentru Aristotel : Argumente produse de forma limbajului sunt cele în care lucruri deosebite în realitate sunt exprimate prin aceeaşi formă, de exemplu, masculinul ca feminin, sau neutrul ca primul sau al doilea, sau tot aşa calitatea ca o cantitate, sau invers, activul ca pasiv sau starea ca o activitate, şi tot aşa mai departe, potrivit diviziunilor făcute mai înainte.Căci este posibil ca ceea ce nu aparţine categoriei de acţiune să fie exprimat printr-un cuvânt care aparţine acestei categorii. Astfel, expresia <a se ţine bine> are aceeşi formă ca şi <a tăia> şi <a construi> (sunt exemple înţelese doar în greaca veche) şi totuşi primul verb exprimă o calitate, o anumită dispoziţie, în timp ce celelalte două exprimă o acţiune (7).

Distincţia între sofisme de limbaj şi sofisme din afara limbajului este apoi depăşită: Nu este adevărată diferenţa pe care unii o fac între argumente, spunând că unele se referă la limbaj, altele - la gândire. El aduce în atenţie argumentele cu mai multe sensuri, care se referă şi la cuvinte şi la gândire. Va susţine că toate argumentele trebuie să fie sau de unele sau de celelalte, şi toate sunt împărţite ca referindu-se fie la cuvânt,

196 TEORIA COMUNICĂRII

fie la gândire, şi că nu există altele. Cu toate aceste argumentele care se sprijină pe cuvânt sunt o parte di silogismele care se sprijină pe multiplicitatea de sensuri limbajului (8).

Cu Aristotel se încheie epoca de glorie a discursurilo politice şi juridice din Grecia antică. Cuvântul trebuia s prezinte cât mai convingător ideile expuse. Disciplina corpulu' însemna, în acelaşi timp, disciplina gândirii. Succesele oratorice atrăgeau victorii politice, lansând numele oratorului ş1 al partidului pe care-1 reprezenta. Iată de ce lupta politică a lui Demostene contra lui Filip, timp de paisprezece ani, a însemna' consacrarea lui ca orator de elită al tuturor timpurilor.

116

Page 117: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Acelaşi interes pentru rostirea celor mai convingătoare discursuri, este prezent şi în Roma antică, iar numele lui Cicero se cere rostit.

Cicero este numit înţeleptul romanilor, cel mai cultivat dintre romani, aşa cum Aristotel era Filosoful grecilor. Educat şi format în arta vorbirii de renumiţi oratori ai vremii sale, el îşi întregeşte formaţia intelectuală prin lecţii de filosofie, urmate cu Philon, şi prin cunoştinţe temeinice de drept, asistându-1 pe Mucius Scaevola, pe celălalt Scaevola şi pe reputatul Mavele Pontifice. Se deplasează la Atena pentru studierea filosofiei şi apoi în Asia pentru a-şi schimba felul de a vorbi. După exerciţii repetate încordarea vocii dispare, plămânii i se întăresc şi capătă o oarecare robusteţe fizică. La Rodos, unde studiase cu Apollonius, Cicero a rostit un discurs care 1-a consacrat ca orator de prestigiu al Romei.

Trois causes contribuent d'ordinaire Ka former Ies opinions politiques d'un hommey consideră Gaston Boissier, sa naissance, ses reflexions personnelles et son temperament. (Trei cauze contribuie în mod primar la formarea opiniilo politice ale unui om, naşterea, reflecţiile personale ş temperamentul său.) La aceste trei cauze s-ar putea adăuga u al patrulea element, interesul, c'est Ka - dire ce penchant quo eprouve, presque malgre soi, va trouver que le parti le piu

TEORIA COMUNICĂRII 197

avantageux est aussi le plus juste, et Ka conformer ses sentiments aux position quon occupe ou Na celles qu'on souhaite (9). Aceste trei cauze formative sunt valabile şi în cazul lui Cicero. Mediul de provenienţă, obârşia este una de provincie, un municipiu italic, Arpinum (Latium), dominat de obiceiuri rustice care îndemnau mai mult la preţuirea trecutului decât la cunoaşterea prezentului. Impresiile copilăriei îl vor domina şi la maturitate când regăsim acelaşi interes pentru tradiţie şi trecut. Se simţea atras de aristocraţie datorită predilecţiei acesteia pentru manierele alese şi plăcerile rafinate; dar cu ţâfnele ei nu se putea împăca (10). Totdeauna a simţit că este tratat ca un parvenit, home novus. A fost un om moderat din fire, motiv pentru care a suferit atacuri atât din partea fanaticilor lui Brutus cât şi de la pătimaşii lui Cezar, care-1 socotesc nerod. în ceea ce priveşte viaţa politică, trăsăturile sale psihologice nu-1 predestinează către un astfel de domeniu. Instabilitatea impresiilor, sensibilitatea delicată şi irascibilă precum şi imaginaţia mobilă şi rodnică îl conduceau la amăgiri sfâşietoare, supărătoare pentru un om politic, însemnătatea lui politică începe odată cu apărarea lui Roscius. Dar, cel mai important proces care 1-a consacrat ca cel mai mare orator al Romei a fost Verres, urmat de alte procese celebre: Pro Mureno} Pro Flacco, Pro Archia poeta, Pro Milane, Pro Marcello.

Până la vârsta de patruzeci de ani Cicero nu a simţit nevoia să se ocupe de altă activitate decât de cea juridică. în De oratores el scoate în evidenţă trăsăturile unui bun avocat, trăsături valabile şi în zilele noastre: ascuţimea de minte a logicianului cugetarea filosofului exprimarea poetului, memoria jurisconsultului, vocea tragedianului, gesturile unui actor celebru. Talentul trebuie dublat de o cultură generală vastă căci trebuiau găsite argumente solide pentru sprijinirea sofismelor. Exista în şcolile de oratorie preceptul necesităţii de a născoci, chiar şi în procesele penale, detalii picante şi

198 TEORIA COMUNICĂRII

imaginare care înveseleau auditoriul (causam mendaciunculis adspergere). Cicero citează cu mari elogii câteva din aceste plăcute minciuni care poate i-au costat onoarea sau viaţa pe nişte bieţi oameni al căror nenoroc a fost să aibă nişte potrivnici prea spirituali, şi cum el însuşi avea în domeniul acesta o imaginaţie rodnică, nu se sfia defel să recurgă la acest mijloc lesnicios de a

117

Page 118: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

reuşi. Nimic nu-i este mai indiferent avocatului antic decât a se pomeni în contradicţie cu el însuşi (11). Pentru oratorul Cicero cuvintele aparţineau cauzei şi împrejurărilor, lăsând loc contradicţiilor ce s-ar ivi de la un moment la altul sau de la o cauză la alta.

Prin cultura sa vastă, a încercat să pună în concordanţă speculaţia filosofică cu exigenţele vieţii politice. Activitatea intelectuală servea viaţa civică iar activitatea politică constituia o datorie sacră, bazată pe principiile spiritului. Accentuarea dimensiunii morale a vieţii politice, semnificarea conceptului de datorie anticipează imperativul categoric kantian.

Succesele oratorice sunt legate de succesele politice.(...) Oratorul a început să pledeze în cauze private, dar cercul interesului său devine din ce în ce mai larg, cauzele publice îl atrag îndeosebi, de ele sunt legate cele mai răsunătoare victorii (12). Discursul lui Cicero dovedeşte o încărcătură emoţională majoră, un patetism exagerat, mai cu i seamă când îşi susţinea ultima pledoarie. Puterea cuvântului îl fascinează: Nimic nu mi se pare mai încântător, afirmă în De oratores, decât să captivezi prin puterea cuvântului atenţia unei adunări, să încânţi mintea ascultătorilor şi să le determini voinţele într-un sens sau altul.

în apărarea lui Quinctius, Cicero dovedeşte cunoştinţe profunde de drept civil:...P. Quinctius îşi caută scăparea în buna ta credinţă, în spiritul tău de dreptate şi în mila

ta, C.Aquilius, şi vă roagă şi vă imploră pe tine,C. Aquilius, şi pe voi toţi cei din juriu, să

TEORIA COMUNICĂRII 199

faceţi aşa ca dreptatea, hărţuită şi lovită de atâtea nedreptăţi, să-şi poată afla până la urmă sălaş statornic în acest loc (13).

Pentru Cicero încheierea unui discurs - peroraţia - avea trei părţi: enumerarea, indignaţia şi comiseraţia. Enumerarea aduna faptele înfăţişate împrăştiat şi felurit într-un singur loc, sub un singur aspect. Indignaţia avea drept scop generarea urii sau revoltei asupra unei persoane sau fapte. In ce priveşte comiseraţia, aceasta urma să producă mila auditorului, înduioşându-i sufletul, emotionându-1. Stilul său era inimitabil, dovedind sobrietate, claritate, decenţă, probitate. Discursurile sale oratorice urmau să captiveze atenţia şi afectivitatea publicului, judecata acestuia. De aceea, îşi alegea cu grijă cuvintele iar efectele erau anticipate.

Avocatul Cicero nu rămâne departe de viaţa politică, fiind unul dintre apărătorii republicii ca formă de guvernământ, în anul 76 î.Hr. devine chestor, funcţie pe care o îndeplineşte în 77 î.Hr. şi în Sicilia. Apoi, în 69 î.Hr. este aedil currul, în 66 pretor urban iar în 63 deţine funcţia supremă, cea de consul Aceste funcţii le-a îndeplinit urmându-şi convingerile şi nu urmărind un profit pe termen lung. Dovada o constituie acuzaţiile pe care le-a adus oamenilor puternici ai vremii: Catilina, Cezar şi Antonius. Demnitatea vieţii precede demnităţii morţii sale, exilarea şi uciderea sa fiind comandate de Antonius. Plutarh descrie scena asasinării lui Cicero: în acest timp, au venit ucigaşii, centurionul Herennius şi tribunul Popillius, pe care, când fusese acuzat că-şi ucisese tatăl, îl apărase Cicero, având cu ei slujitori. Ajunşi în faţa uşii lui Cicero, care era închisă, au bătut, dar, deoarece nu se auzea, iar cei dinăuntru spuneau că nu ştiu de el, se zice că un tânăr pe care-l crescuse şi-l instruise Cicero cu manuale şi învăţături liberale, libertul fratelui său Quintus, numit Philologus, a spus că lectica este purtată spre mare prin locuri de plimbare, care au plante pe margine şi sunt umbroase. Tribunul, luând cu sine câţiva soldaţi, a pornit pe drum, dar Cicero a văzut cum

200 TEORIA COMUNICĂRII

Herennius vine repede prin alei şi a poruncit sclavilor să pună acolo jos lectica. El însuşi, după cum avea obiceiul, punându-şi mâna stângă pe bărbie, se uită ţintă la ucigaşi, plin de praf şi de frunze, cu chipul transfigurat de gânduri, astfel încât cei mai mulţi şi-au acoperit faţa când Herennius l-a ucis. A fost ucis în clipa când şi-a scos capul din lectică, în vârstă de şaizeci şi

118

Page 119: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

patru de ani. La ordinul lui Antonius, i-au tăiat capul şi mâinile cu care scrisese Filipicele (14).In cele ce urmează ne vom opri la două discursuri celebre ale lui Cicero, unul juridic,

Pro Sexto- Roscio Amerius, în care îl apără pe acesta în urma uciderii tatălui său, şi al doilea cu adresabilitate politică, Filipica a H-a, care l-a înfuriat atât de tare pe Antonius încât a pus la cale asasinarea lui Cicero.

Ce să deplâng mai întâi, judecători, sau de unde să încep mai întâi, sau ce ajutor, sau de la cine să cer ajutor? Să implor sprijinul zeilor nemuritori, sau pe al poporului roman, sau pe al vostru, care în această împrejurare aveţi puterea supremă? Tatăl a fost ucis mişeleşte, casa împresurată de duşmani, bunurile luate, uzxtrpate, prădate, viaţa fiului primejduită şi adeseori expusă loviturilor cu arma sau curselor. Ce crimă pare că a rămas neîncercată după atâtea ticăloşii? Totuşi ei le pun vârf prin altă nelegiuire şi le sporesc, • inventează o acuzaţie de necrezut, îşi procură martori şi acuzatori cu banii acestui Sex. Roscius, creează acestui nefericit o asemenea situaţie încât să n-aibă de ales decât sau să-şi întindă gâtul loviturilor acestui T. Roscius, sau să-şi piardă în chip ruşinos viaţa, cusut într-un sac. Au crezut că-i vor lipsi apărătorii, şi ei lipsesc; dar un om care să vorbească liber, care să-l apere cinstit, ceea ce în acest proces e de-ajuns, nu lipseşte, fiţi siguri, judecători, de vreme ce eu mi-am luat această îndatorire. (...)

Cea mai înţeleaptă cetate, atâta timp cât a avut supremaţia asupra altora, se zice că a fost Atena; apoi cel mai

TEORIA COMUNICĂRII 201

înţelept om din această cetate se zice că a fost Solon, cel care a dat atenienilor legile de care se folosesc azi. Acesta, fiind întrebat pentru ce n-a stabilit nici o pedeapsă în contra celui ce şi-ar fi omorât părintele, a răspuns că el a socotit că nimeni n-are să facă o asemenea faptă. Se zice că a procedat înţelept, nehotărând nimic despre o crimă care nu se mai făptuise vreodată, ca să nu pară că mai mult dă o idee cuiva decât că o interzice. Cu mult mai înţelept au procedat strămoşii noştri. Aceştia, dându-şi seama că nu există nimic, oricât de sfânt ar fi, care să nu fie vreodată pângărit prin îndrăzneală, au născocit o pedeapsă fără seamăn împotriva paricizilor, pentru ca dacă unii n-ar fi putut fi ţinuţi de firea lor însăşi în marginile îndatoririlor, să fie împiedicaţi de la săvârşirea ticăloşiei prin grozăvia pedepsei. Au hotărât ca vinovatul să fie vârât viu într-un sac de piele cusut la gură, şi aşa să fie afundat într-o apă. (...)

Cum l-a omorât? L-a izbit el însuşi sau a pus pe alţii să-l ucidă? Dacă susţii că el însuşi, el nu era la Roma. Dacă zici că a făcut-o prin mijlocirea altora, întreb care sunt aceştia? Sclavi sau oameni liberi? Dacă au fost oameni liberi, care au fost ei? De acolo din Ameria sau nişte asasini de aceştia din Roma? Dacă au fost din Ameria, care sunt aceştia? De ce nu sunt numiţi? Dacă din Roma, de unde-i cunoştea Roscius, care de atâţia ani nu mai venise la Roma şi niciodată n-a stat aici mai mult de trei zile? Unde i-a întâlnit? Cum s-a înţeles cu ei? Cum i-a convins? "Le-a dat bani". Cui i-a dat, prin cine i-a dat? De unde sau cât a dat? Oare nu prin astfel de urme ale unei crime se ajunge de obicei la vinovatul principal al delictului? In acelaşi timp, reaminteşte-ţi (Erucius acuzatorul) cum ai zugrăvit viaţa acestui om: ziceai că era un sălbatic şi un bădăran, că n-a vorbit niciodată cu nimeni, că n-a locuit niciodată în oraş. Trec cu vederea ceea ce în această descriere a ta ar fi putut fi pentru mine cel mai puternic argument spre dovedirea nevinovăţiei lui Roscius, anume că în

202 TEORIA COMUNICĂRII

climatul moral al ţăranilor, cu traiul lor simplu şi cu această viaţă aspră şi nerafinată a lor, nu se întâmplă de obicei asemenea ticăloşii. Aşa cum n-ai putea găsi orice fel de cereale şi orice arbore pe orişice teren, tot astfel nu orice crimă se iveşte indiferent de felul de viaţă. La oraş apare

119

Page 120: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

dezmăţul, din dezmăţ e firesc să se nască lăcomia, din lăcomie să ia vânt îndrăzneala, dintr-acestea se nasc toate crimele şi ticăloşiile; în schimb, viaţa la ţară, pe care tu o numeşti rudimentară, e o lecţie de economie, de hărnicie şi de dreptate.(...)

După uciderea lui Sex. Roscius, cine duce primul vestea la Ameria? Mallius Glaucia, pe care l-am pomenit mai înainte, clientul şi omul tău de casă. Ce rost avea ca el cel dintâi să aducă vestea, fiindcă, dacă nufăcuseşi un plan despre moartea şi averea aceluia şi dacă nu te învoiseşi cu nimeni în privinţa crimei şi răsplătirii ei, pe tine aceasta te privea mai puţin decât pe oricare.(...)

A fost omorât pe când se întorcea de la cină; nu se lumina de ziuă şi s-a şi aflat la Ameria. Ce înseamnă această goană extraordinară, această iuţeală şi grabă atât de mare? Nu întreb cine l-a lovit; n-ai de ce te teme, Glaucia; nu te caut să văd dacă ai avut asupra ta pumnalul, nu te scotocesc; cred că asta nu e de datoria mea: fiindcă ştiu din îndemnul cui a fost ucis, nu mă interesez să ştiu cu mâna cui. Reţin doar un singur lucru, pe care mi-l oferă crima ta neîndoioasă şi evidenţa faptelor. Unde şi de la cine a aflat Glaucia? Cum a ştiut atât de repede ? Să zicem că a auzit imediat: ce l-a silit să bată atâta drum într-o singură noapte? Ce nevoie atât de mare îl gonea, pentru că dacă se ducea la Ameria de voia lui, să plece din Roma la acel ceas şi să nu se odihnească o clipă toată noaptea?(...)

Vin acum la acel nume de aur al lui Chrysogonus, nume sub care s-a ascuns toată banda. Despre el, judecători, nu ştiu nici cum să vorbesc, nici cum să tac. într-adevăr, daca

TEORIA COMUNICĂRII 203

tac, las la o parte ce e mai important, iar dacă vorbesc, mă tem că nu numai el se va simţi atacat, ceea ce nu mă interesează, dar şi alţii, mult mai mulţi.Deşi, în realitate, mi se pare că nu trebuie să vorbesc prea mult despre cauza comună licitatorilor de bunuri. Căci cauza aceasta a noastră e de fapt nouă şi specială. Cumpărătorul bunurilor lui Sex. Roscius este Chrysogonus. întrucât termenele de proscripţiuni şi vânzări nu au fost respectate, Cicero îl întreabă pe Chrysogonius: mai întâi de ce au fost vândute averile unui excelent cetăţean; apoi de ce au fost vândute averile acestui om care nici proscris n-a fost, nici n-a fost ucis în rândurile adversarilor, de vreme ce legea numai împotriva acestora a fost făcută; apoi de ce au fost vândute la câtva timp după termen, termen care a fost dinainte fixat prin lege; apoi pentru ce au fost vândute pe un preţ atât de mic? Dacă, precum fac de obicei liberţii necinstiţi şi răi, va voi să pună toate acestea pe seama patronului său, nu va reuşi nimic. Nu există om care să nu ştie că mulţi au săvârşit multe fapte, unele fără aprobarea, altele fără ştirea lui Sylla, din cauza ocupaţiilor lui importante.

Descriind judecătorilor bogăţia de care dispune Chrysogonius, Cicero, transpunându-se empatic în persoana lui Rex. Roscius, aruncă acuzaţiile în mod deschis asupra acestuia, printr-o magistrală expunere sentimentală:

Pământurile mele le stăpâneşti tu, eu trăiesc din mila altora: admit, deoarece m-am împăcat cu acest gând şi fiindcă este necesar. Casa mea îţi stă deschisă, pentru mine este închisă: suport. De sclavii mei de casă - foarte mulţi - te foloseşti tu, eu n-am nici un sclav: îndur şi cred că trebuie să îndur. Ce vrei mai mult? De ce mă urmăreşti? De ce mă ataci? Prin ce socoteşti că voinţa ta e jignită? Prin ce stau eu în calea intereselor tale? La ce mă opun? Dacă vrei să omori un om ca să-l jefuieşti, l-ai jefuit. Ce vrei mai mult? Dacă vrei să-l omori din duşmănie, ce duşmănie poţi să ai faţă de cel căruia i-ai luat în stăpânire pământurile mai înainte de a-l cunoaşte?

204 TEORIA COMUNICĂRII

Dacă vrei să-l omori de frică, oare ţi-e frică de ceva din partea unui om pe care-l vezi că nu poate să înlăture o atât de grozavă nedreptate? Dar dacă, pentru că bunurile care au aparţinut lui Rex. Roscius au devenit ale tale, de aceea vrei să-l distrugi pe acest fiu al lui, oare nu arăţi că te temi de

120

Page 121: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

un lucru de care tu mai puţin decât toţi ceilalţi ar trebui să te temi: să nu se dea odată înapoi copiilor bunurile proscrişilor?

Dicursurile politice ale lui Cicero sunt cunoscute cu denumirea de Filipicele, nume pe care 1-a preluat de la Demostene, în semn de preţuire a artei oratorice a acestuia. Paisprezece discursuri, încărcate de acuzaţii vehemente, sunt scrise şi rostite de Cicero după moartea lui Cezar şi preluarea puterii de către Marcus Antonius, pe care-l consideră drept continuator al tiraniei caesariene. Discursul cel mai reprezentativ pentru incisivitatea oratorică manifestată de Cicero este Filipica a Ii-a, susţinută în faţa Senatului cu scopul de a uni forţele politice din opoziţie împotriva lui Antonius. Spre exemplificare, vom prezenta câteva fragmente selectate din acest discurs:

Cum se face, care-i explicaţia, senatori, că, de douăzeci de ani încoace n-a existat duşman al republicii care în acelaşi timp să nu-mi fi declarat şi mie război? Nu-i nevoie să numesc pe nimeni, vi-i aduceţi voi singuri aminte. Ei au fost pedepsiţi mai aspru decât doream eu. Mă mir însă de tine, Antonius, care le imiţi faptele fără să te îngrozeşti de sfârşitul ce l-au avut! De ei mă mir mai puţin, fiindcă nici unul dintre dânşii nu mi-a fost duşman din propria lui voinţă, ci eu i-am atacat spre binele statului. Tu însă nu ai fost jignit nici măcar cu o vorbă, iar acum te dovedeşti mai îndrăzneţ decât Lucius Catilina şi mai furios decât Publius Clodius. Tu m-ai atacat cel dintâi, m-ai calomniat şi ai socotit că această lepădare de mine va servi drept recomandare în faţa cetăţenilor nelegiuiţi.(...) Lucrurile s-au întâmplat, cu siguranţă, astfel: el a socotit că nu poate

TEORIA COMUNICĂRII 205

dovedi celor asemenea sieşi că nu este duşmanul patriei dacă nu mi-arfi şi mie duşman.(.. . )Aşadar, astăzi îl voi lămuri de câtă binefacere a avut el parte de la mine, atunci. Acest

necioplit a citit scrisoarea pe care zice că am trimis-o eu. Cine, dintre cei care cunosc câtuşi de puţin comportarea oamenilor de treabă, iscându-se vreo supărare între dânsul şi vreun prieten, a dat vreodată pe faţă şi a citit altora o scrisoare trimisă lui de acel prieten? Ce este aceasta decât renunţarea în viaţă la înseşi legăturile dintre oameni, renunţarea la contactul cu prietenii care nu sunt de faţă?(...) Ce este mai josnic, nu pentru un orator, ci pentru orice om, decât să aducă adversarului o învinuire pe care, dacă aceasta ar respinge-o, cel care l-a învinuit nu şi-ar mai putea continua cuvântarea? Eu nu neg, ci dimpotrivă, te învinovăţesc nu numai de neomenie, dar chiar că eşti nebun. Care cuvânt din această scrisoare nu este plin de respect, îndatorire şi bună-cuviinţă? Toată învinuira ta ar fi că eu nu gândesc rău despre tine în această epistolă, scriu ca unui cetăţean, ca unui om de treabă, nu ca unui ticălos, ca unui criminal. Eu nu voi da în vileag scrisoarea ta-(...) - scrisoare în care-mi ceri să te las să rechemi pe cineva din exil, să-ţi dau ajutorul, şi te jurai că nu-l vei rechema fără voia mea. Ai obţinut promisiunea mea. De ce să mă împotrivesc îndrăznelii tale, pe care n-o poate stăpâni nici autoritatea acestui Senat, nici respectul datorat poporului şi nici vreo lege ?(...)

Oare până într-atâta ţi-ai pierdut respectul şi cinstea încât ai îndrăznit să rosteşti asemenea cuvinte chiar în templul în care eu consultam Senatul, senat care pe vremuri, pe când era în floare, stătea în fruntea întregului univers? In incinta acestuia ai cutezat să aşezi pe cei mai pierduţi oameni, înarmaţi cu spade. Ai îndrăznit de asemenea (dar ce nu îndrăzneşti tu?) să zici că, pe vremea când eu eram consul, Capitoliul a fost ticsit de sclavi înarmaţi. Desigur, îi constrângeam pe senatori, ca să se aducă la îndeplinire nişte

206 TEORIA COMUNICĂRII

hotărâri nelegiuite. Aceste fapte îţi sunt sau nu cunoscute, o, mişelule {căci tu n-ai cunoştinţă de nimic bun), dacă le-ai rostit cu atâta neruşinare în faţa celor mai de seamă oameni? Dar care

121

Page 122: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

dintre cavalerii romani, care tânăr nobil în afară de tine, care om din orice clasă socială, neuitând că este cetăţean, n-a fost pe colina Capitoliului când senatul se afla în acest templu, sau cine nu şi-a spus numele - şi nu erau nici destui scribi şi nici destule registre ca să poată cuprinde numale tuturora?(...)

Ai afirmat că am plănuit uciderea lui Publius Clodius. Ce-ar fi zis lumea dacă el ar fi fost ucis atunci când tu l-ai urmărit prin piaţă cu sabia scoasă, în văzul poporului roman? Ai fi dus oare până la capăt crima, dacă el nu s-ar fi repezit pe scările unui librar, dosindu-se, zădărnicindu-ţi astfel atacul? Mărturisesc că, în această împrejurare, te-am părtinit într-atât cât nici tu nu vrei să spui. Pe Milo însă n-am putut să-l ocrotesc, deoarece a isprăvit mai înainte ca cineva să bănuiască ce va săvârşi. L-am îndemnat eu oare la crimă? Adică un astfel de suflet avea Milo încât să nu poată fi de folos republicii fără un sfătuitor? S-au m-am bucurat eu cumva? Trebuia, oare, ca eu singur să fiu mâhnit, când întreaga cetate clocotea de veselie? Cu toate că cercetarea morţii lui Clodius nu s-a făcut cu destulă prudenţă, căci de ce trebuia să se cerceteze după o nouă lege uciderea unui om, când se stabilise totul, când totul se cercetase conform procedurii legale? Şi când nimeni n-a spus ceva contra mea după ce s-a dezbătut procesul, te-ai găsit tu acum să spui după atâţia ani? Ba, mai mult, ai mai îndrăznit să zici, printr-o mulţime de vorbe, că, la intervenţia mea, Pompeius s-a lepădat de prietenia cu Caesar. Şi, din aceată cauză, din vina mea, s-a iscat războiul civil. Aici te-ai înşelat nu numai asupra întâmplării în totalitatea ei, dar, ceea ce este mai important, ai încurcat şi data.(...) De asemeni, când Pompeius smulsese lui Caesar toate prerogativele, atât pe cele personale cât şi pe cele ale

TEORIA COMUNICĂRII 207

poporului roman, şi după ce, mai târziu, a început să simtă ceea ce eu prevăzusem cu mult timp înainte, căci vedeam că se declară patriei un război nelegiuit, n-am pregetat o clipă de a fi slujitorul păcii, al bunei-înţelegeri şi al liniştii. Multora le sunt încă binecunoscute următoarele cuvinte ale mele: "O, Pompeius, ce bine-ar fi fost să nu fi făcut niciodată alianţa cu Caesar, ori, dacă ai făcut-o, să n-o fi rupt niciodată! Ai fi dat astfel dovadă de demnitate şi prevedere." Acestea, o Antonius, au fost întotdeauna părerile mele şi despre Pompeius, şi despre republică, iar dacă aceste păreri ale mele ar fi fost ascultate, republica ar fi şi astăzi în picioare, în timp ce tu ai fi căzut, prin propriile tale nelegiuiri în mizerie şi defăimare.

Discursul continuă cu învinuirea cea mai proaspătă, cea a uciderii lui Caesar. Replica lui Cicero este pe măsura acuzaţiei:

Amintiţi-vă numai în ce chip m-a învinuit omul acesta iscusit. i(Indată după uciderea lui Caesar, zicea dânsul, Marcus Brutus a rostit numele lui Cicero şi, ridicând în sus pumnalul însângerat, l-a felicitat pentru restaurarea libertăţii." De ce m-a felicitat tocmai pe mine? Fiindcă cunoşteam realitatea? Ia seama, se prea poate ca motivul pentru care m-a numit să nu fi fost acela că Brutus, conducând o acţiune asemănătoare cu cea înfăptuită de mine altădată, a crezut foarte nimerit să mă ia pe mine chezaş, el devenind astfel rivalul laudelor mele. Numai tu, cel mai nebun dintre nebuni, nu înţelegi că, dacă este o vină uciderea lui Caesar, fapt de care mă învinuieşti, vină este şi faptul că m-am bucurat de uciderea lui Caesar? Căci este oare vreo deosebire între autorul moral şi făptaş? Sau una este că am dorit să se comită şi alta că mă bucur de crima comisă? Este oare vreunul, în afară de cei care doreau cu tot dinadinsul ca Caesar să domnească, este vreunul care să nu fi voit să se săvârşească acest lucru, sau, după săvârşirea lui, să nu-lfi aprobat?{...)

208 TEORIA COMUNICĂRII

Tu, tu, ţi-o spun, o, Antonius, ai dat cel dintâi ocazia lui Caesar să pornească războiul

122

Page 123: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

împotriva patriei, lui Caesar, care voia să tulbure toate. Căci ce altceva spunea, ce pretext aducea planul său nebunesc, decât că opoziţia ta nu fusese luată în seamă, că drepturile ce le aveau tribunii fuseseră călcate, că Antonius fusese îngrădit de senat?

Cauza este una singură şi aparţine lui Antonius. (...) O, nefericite dacă înţelegi acestea, şi cu atât mai nefericit dacă nu înţelegi că ele vor fi scrise spre a fi transmise tuturor veacurilor, ca nu cumva posteritatea să uite această faptă...Fapta lui Antonius, cauza nimicirii republicii, este asemănată cu nimicirea Troiei de către Elena. Cicero continuă cu dezvăluiri asupra vieţii private a lui Antonius, prezentând-o în opoziţie cu viaţa publică a acestuia: consul şi Antonius, consul şi desfrânat, consul şi ticălos.

Dar, o senatori, pentru ca discursul meu să nu treacă cu vederea cumva cea mai strălucită din numaroasele fapte de arme ale lui Antonius, să ne oprim la Lupercalii. Nu se preface, o, senatori, se vede limpede că e mişcat, asudă, s-a făcut galben la faţă. La urma urmei, facă orice pofteşte, numai să nu verse, aşa cum a făcut în grădina Minucia. Există ceva ce poate fi invocat în apărarea unei mârşăvii atât de mari? Vreau să-l ascult, ca să văd rodul plăţii uriaşe acordate măscăriciului. Colegul tău se afla la tribună, aşezat pe un tron de aur, îmbrăcat în togă de purpură, cu cunună pe cap. Te-ai urcat şi tu la tribună, te-ai apropiat de scaun şi ai înfăţişat o coroană (erai ca un Lupercus-actor la serbările licenţioase), deşi se cuvenea să-ţi aminteşti că eşti consul. Un geamăt s-a răspândit în tot forul. De unde coroana? Căci n-o ridicaseşi ca pe un obiect pierdut de pe jos, ci o aduseseşi de acasă pentru vreo crimă îndelung premeditată. Tu aşezai coroana pe capul lui Caesar, în planşetele poporului, iar când el o respingea, poporul aplauda. Deci tu singur te-ai găsit, ticălosule, să fii adeptul regalităţii şi voiai aceasta, încercai să vezi cât poate

TEORIA COMUNICĂRII 209

răbda poporul roman, încercai chiar să dobândeşti mila lui Caesar, te aruncai rugător la picioarele luiy cerându-i ce? Să fii sclav? Puteai s-o ceri numai pentru tine, care îţi duseseşi astfel traiul de copil, ca să poţi sluji şi să înduri toate cu uşurinţă; nu primiseşi însă această însărcinare din partea noastră şi a poporului roman.(...)

...Priveşte, rogu-te, înapoi, Marcus Antonius, la republică şi apreciază pe cei din care te-ai născut, nu pe cei cu care trăieşti. Cu mine poartă-te cum vei vrea, întoarce-ţi însă atenţia către republică. Vezi-ţi de tine însuţi, căci eu voi mărturisi despre mine însumi. Tânăr, am apărat republica; bătrân, nu o voi părăsi; am dispreţuit săbiile lui Catilina, nu mă tem de ale tale. Mi-aş da, cu multă plăcere, chiar şi viaţa, dacă prin moartea mea ar putea fi restabilită libertatea Romei, pentru ca durerea poporului roman să facă o dată ceea ce de mult se căznea să înfăptuiască. (16)

încheiem incursiunea în lumea oratoriei antice aducându-1 în atenţie pe Quintilian de la care ne-a rămas cel mai interesant tratat de retorică Institutio Oratoria, lucrare ce prezintă principiile artei oratorice, scrisă după retragerea sa din profesorat. (Trebuie să reţinem că Marcus Fabius Quintilianus a fost 20 de ani profesor de retorică, fiind considerat "orator neîntrecut".)

La întrebarea: Ce este retorica şi care este scopul retoricii, răspunsul ilustrului orator este următorul: Aproape toţi au fost de acord că menirea oratorului este să convingă sau să vorbească în aşa fel încât să convingă; în fapt, acest scop poate fi realizat chiar şi de cine nu este un om moral. Aşadar definiţia cea mai răspândită este că retorica este forţa de a convinge. Ceea ce eu numesc vis (forţă) mulţi o denumesc potestas (putere), sau facultas (uşurinţă la vorbă); pentru ca acest termen să nu producă confuzie, prin vis eu înţeleg forţă.(\l) Quintilian aminteşte că această accepţiune a retoricii

210 TEORIA COMUNICĂRII

123

Page 124: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

o întâlnim şi la Platon, Gorgias, Cicero care împărtăşeau ideea că oratorul trebuia să vorbescă convingător.

Oprindu-se asupra lucrării Despre retorică, marele orator consideră că lucrarea i-ar aparţine lui Theodectes şi nu lui Aristotel; în această operă se spune că scopul retoricii este "de a conduce pe oameni prin cuvânt la ceea ce doreşte vorbitorul". Dar nici această definiţie nu e completă; căci prin vorbă ne conving sau ne duc unde vor şi alţii, de pildă femeile de moravuri uşoare, linguşitorii ori corupătorii. Dimpotrivă, oratorul nu convinge întotdeauna. Scopul acesta nu este deci propriu întotdeauna oratorului, ci câteodată îi este comun cu al unor persoane cu totul străine de oratorie.(...)

Unii n-au socotit retorica nici forţă, nici ştiinţă, nici artă, ci, de pildă Critolaus o consideră o practică a vorbirii. Athenaeus o numeşte "arta de a înşela y. Majoritatea însă, mulţumindu-se să citească doar câteva extrase din Gorgias al lui Platon alese fără pricepere de unii predecesori, în loc să fi studiat în întregime această operă şi alte lucrări de- ale lui Platon, au căzut într-o gravă eroare crezând că Platon consideră că retorica nu e o artă, ci "o iscusinţă de a fermeca şi plăcea '; sau, în alt loc, că "e un simulacru de politică măruntă şi al patrulea fel de înşelătorie". Socrate însă sau Platon dacă vreţi s-a gândit numai la retorica exercitată în vremea sa (...). Ei apreciază însă retorica onestă, conformă cu adevărul. (...)

In ce ne priveşte, porniţi pe drumul formării oratorului perfect, pe care-l vrem în primul rând corect, să ne întoarcem la aceia care au o părere mai bună despre elocinţă. Unii au socotit retorica identică cu politica; Cicero o numeşte "o parte din ştiinţa ocârmuirii" (or, ştiinţa ocârmuirii, după el, este totuna cu înţelepciunea); alţii, printre care Isocrate o consideră "filosofie". Definiţia dată de Cleante este cea mai potrivită cu esenţa retoricii: "retorica este ştiinţa de a vorbi corect"; această definiţie înglobează atât toate calităţile

TEORIA COMUNICĂRII 211

discursului, cât şi caracteristicile oratorului, pentru că nu poate vorbi bine decât omul de bine. Acelaşi este şi sensul cunoscutei definiţii a lui Chrisip, luată după Cleante: ilştiinţa de a vorbi corect". Aceeaşi idee o exprimă şi succinta definiţie "a convinge despre ceea ce se cuvine''; însă aceasta subordonează arta rezultatului. Bine spune Areus: "arta de a vorbi conform calităţii pe care o cere discursul". Oamenii răi sunt excluşi de la retorică chiar de către aceia care au considerat retorica ştiinţa îndatoririlor cetăţeneşti, în cazul în care ei consideră ştiinţa ca pe o virtute; însă o judecă îngust şi o retrag la chestiuni cetăţeneşti. Albutius, profesor şi chiar autor nu lipsit de renume, admite că retorica este "ştiinţa de a vorbi bine"; însă păcătuieşte prin restricţii, adăugând "şi în mod convingător asupra chestiunilor ce privesc pe cetăţeni"; ambele păreri au fost deja combătute. Este acceptabilă şi definiţia acelora care socot că retorica urmăreşte "să gândească şi să vorbească cum se cuvine".

Cam acestea sunt definiţiile cele mai importante şi în jurul cărora se discută cel mai mult (...) Voi spune că nu numai ce voi descoperi eu însumi dar ceea ce voi socoti corect; de pildă că "retorica este ştiinţa de a vorbi bine"; căci, de vreme ce s-a găsit formula cea mai bună, a căuta alta înseamnă a căuta ceva mai rău.{...) Dacă retorica însăşi este ştiinţa de a vorbi bine scopul ei suprem şi ultim este de a vorbi bine(\S).

Oprindu-se la Părţile retoricii, Quintilian suţine că sunt cinci: invenţiune, dispoziţiune, elocuţiune, memorizare şi pronunţare sau acţiune - căci acesteia i se spune în ambele feluri.

într-adevăr, orice vorbire care enunţă o intenţiune cuprinde în mod necesar fond şi formă. Dacă enunţarea este scurtă şi se realizează printr-o singură propoziţie, aceste două elemente pot fi suficiente; o vorbire mai lungă pretinde însă mai multe elemente, căci, în acest caz, nu ne interesează numai

124

Page 125: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

212 TEORIA COMUNICĂRII

ce şi cum se spune, dar şi ordinea în care spunem; este deci necesară şi dispoziţiunea. Dar nu putem exprima întreg fondul şi nu putem aşeza fiecare idee la locul potrivit fără ajutorul memoriei, de aceea memoria constituie partea a patra. Toate acestea însă sunt fără farmec şi aproape anulate de o exprimare nepotrivită fie în intonaţie, fie în gest. Aşadar trebuie să acordăm şi pronunţării un loc, al cincilea (19).

Şi, o atenţionare valabilă tuturor celor ce comunică în public o găsim în Cartea a XII-a: Ştiinţa dreptului civil e necesară oratorului. Cunoaşterea dreptului civil e de asemenea necesară oratorului nostru, precum îi este necesară şi cunoaşterea datinilor şi a religiei statului, la ale căror treburi va participa. într-adevăr, ce sfătuitor poate fi în adunări publice şi private omul care nu cunoaşte elementele constitutive ale statului? (20) întrebarea rămâne valabilă pentru orice funcţionar public.

Oratorii antici rămân modelel'e de analiză pentru orice discurs politic dar, mai ales, repere formative pentru marile personalităţi care dau contur epocilor istorice. Totdeauna vom referenţia un orator contemporan la elocienţa oratorilor antici, personalităţi care şi-au unit numele cu poporul şi perioada istorică cărora le-a aprţinut. Este şi cazul oratoriei româneşti. Mihail Kogălniceanu a fost numit de Timotei Cipariu Demostene al românilor, ceea ce spunea destul de mult despre talentul său oratoric. In discursurile parlamentare s-a impus prin conţinutul plin de idei valoroase, prin forma atrăgătoare, prin sensibilitatea capabilă să captiveze auditoriul. A fost poreclit privighetoatrea Parlamentului României. Iată un fragment de discurs parlamentar, rostit la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei: O, doamne! Mare şi frumoasă ţi-este misiunea! Constituţia din 7/19 august ne însemnează o epocă nouă; şi măria ta eşti chemai să o deschizi Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria ta, ca Domn,

TEORIA COMUNICĂRII 213

fii bun şi blând, fii bun, mai ales pentru aceia pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi.

Nu uita că, dacă 50 de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni

Barbu Ştefănescu Delavrancea, pe care Ti tu Maiorescu îl numea simbolul oratoriei române, are un discurs juridic care îl apropie de vehemenţa ciceroniană, de o imensă dăruire în susţinerea pledoariei dar şi de o putere sentimentală care nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Fiica acestuia, Cella Delavrancea, îşi aminteşte despre vocea tatătului: Vocea lui Delavrancea, ca şi darul inspiraţiei grăitoare, au fost remarcate de la vârsta de 17 ani. într-adevăr, la extraordinarul dar de a vorbi s-a adăugat o voce care era şi vioară şi violoncel, inteligenţa lui pătrundea sensul muzical al vocalelor, energia consoanelor, expresivitatea tăcerii, alternările dintre mişcări, în fraze, începea cu glas sfios ca şi când ar fi pipăit cu vocea atenţia publicului, încetul"cu încetul tonul urca sub presiunea inspiraţiei, ridicat pe aripi invizibile, şi emoţia care-l poseda se comunica întotdeauna mulţimii, fie că vorbea la Parlament, la Ateneu sau în aer liber. Mlădierea acestui glas se insinua, răscolea, cucerea, biruia opoziţia.( . . . ) Când ne citea din poezia populară, răscolea auditoriul până la lacrimi. Legenda mănăstirii Curtea de Argeş devenea prezentă în realitatea ei inumană. Când sosea tata într-un oraş de provincie, la un proces sau o conferinţă, populaţia se îmbulzea: "Să auzim pe Delavrancea'. Ascultându-l, îţi dădeai seama că glasul porneşte nu numai din corzile vocale, ci are o strânsă legătură cu celula cerebrală. Pe atât de spiritual şi generos este omul, pe cât de expresivă şi pură este vibraţia sonoră prin care îşi tălmăceşte gândul (21).

125

Page 126: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Vraja elocinţei sale s-a manifestat atât în discursurile sale politice - începând din 1893 a fost deputat şi senator de Prahova, Gorj, Putna, Mehedinţi, primar al Capitalei, ministru al lucrărilor publice, al Industriilor - cât mai ales în pledoarii

214 TEORIA COMUNICĂRII

geniale - procesul cunoscut sub denumirea Crima din strada Soarelui (1888), procesul Brădeanu-Popescu (1893), procesul pasional al Olgăi Laţescu-Sabechi (1896), procesul ducelui Nicolae Filipescu-Lahovari (1898), procesul Caragiale-Caion (1902), procesul Socolescu (1903).

Moralitatea vieţii sale politice, consecvenţa ideilor liberale pe care le-a susţinut, este exprimată în chestiunea naţională care reprezintă vechea energie sub forma actuală a poporului român, o problemă care nu se poate restrânge la o generaţie, şi nici nu se poate coborî la micşorimea unei persoane. Ideile susţinute politic erau însoţite de acţiune şi fapte: a luat poziţii ferme pentru păstrarea teritoriilor ţării, împotriva oricăror compromisuri; a fost alături de ostaşii care luptau pe front, îmbărbătându-i prin îndemnuri pline de patriotism; a luat atitudine în faţa slăbiciunii unor miniştri (Averescu, Brătianu). Atunci când partidul face concesii ce dăunează chestiunea naţională, el devine un conservator ce susţine acelaşi crez dedicat neamului românesc.

In faţa Parlamentului aflat la Iaşi a expus credinţa care 1-a însoţit întreaga viaţă: Eu sunt un biet om cu o idee fixă, chestiunea naţională. Mai tot ce am gândit, ce am scris, ce am vorbit, am pornit de la şi pentru această idee. Schiţe, nuvele, studii şi drame, discursuri parlamentare sau de la întruniri publice, în toate am slujit aceleaşi idei. La legea instrucţiunii publice a domnului Take Ionescu, la legea reformei învăţământului secundar a răposatului Haret, la legea sindicatelor lui Stolojan, în conferinţele mele, "Ţăranii noştri şi ţăranii mizeriei", "Doina", "Natura în poezia populară", în două discursuri din Academie, singurele pe care le-am ţinut, au fost inspirate şi nutrite de aceeaşi idee."

Ideea susţinută de Platon şi Aristotel, conform căreia politica şi morala fac corp comun, reintră în viaţa oratorilor români prin Delavrancea. Pentru marele om politic român, îndemnul anticilor se conturează cu mai multă precizie: viaţa

TEORIA COMUNICĂRII 215

fericită este cea dusă conformă cu virtutea. Frumuseţea morală presupune clasicitate şi spirit filosofic.

In pledoaria susţinută în procesul lui Caragiale el afirmă: Nu, nu este de ajuns literatura şi filosofia, mai ales etica modernă. Viaţa modernă este complexă, operele ei sunt mai confuze. Sentimentul e prea întins. Frumuseţea, binele şi adevărul chiar, întruchipate în creaţiuni artistice şi filosofice, nu apar aşa de neted, aşa de clar, aşa de majestos ca în creaţiunile antice. Confuziunea unor vieţi de o complexitate nebănuită de antici chiar sunt torturate. Jertfele noastre n-au acele trăsături mari. Voiţi să creşteţi eroi? Antichitatea e cea mai bună şcoală. Voiţi virtutea, frumuseţea şi curajul? Moartea lui Socrate este exemplu care se impune umanităţei. El bea de bună voie otrava, când putea să scape. El, pentru a se supune legilor patriei, îşi execută singur o sentinţă nedreaptă.

El, pentru a învăţa cum poţi muri pentru o idee, îşi acoperă faţa murind, ca cei din jurul lui să nu vadă convulsiile suferinţei, să nu vadă decât frumuseţea morţei (22).

In sprijinul evidenţierii măreţiei şi clarităţii forţei sale de susţinere a pledoariei juridice vom selecta câteva pasaje din procesul Caragiale-Caion, proces în care publicistul obscur Caion, alias Const. Al. Ionescu, din dorinţa de a se face cunoscut, acuză pe Caragiale că ar fi plagiat drama Năpasta, iniţial după un autor ungur, Kemeny Istvan, care a scris Nenorocul, apoi după Lev

126

Page 127: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Tolstoi, cu referinţă la Puterea întunericului - La puissance des tenebres.Domnilor, un Caion şi-a dat seama de micimea lui şi monstruozitatea acuzaţiunei. Şi nu

din tinereţe zvăpăiată, ci din socoteala rece, din perversitatea precoce, a înţeles că pentru a răni pe un Caragiale avea nevoie de nişte aparenţe palpabile, de nişte probe de fapt care scapă de sub puterea argumentelor obişnuite. încă de mai înainte de a calomnia a comis un alt delict, a inventat un autor şi a preparat nişte foi.

216 TEORIA COMUNICĂRII

Pentru a izbuti în calomnie a săvârşit un falş. Niciodată Curtea cu juraţi n-a judecat o calomnie mai cutezătoare, o calomnie căptuşită cu un alt delict tot aşa de dezonorant ca şi delictul principal^...)

Ei bine, domnilor, acest Caion a calomniat întocmai pe Caragiale. A inventat un autor, a inventat un traducător, a plăsmuit câteva pagini pe cari le-a şi tipărit cu litere kirilice, şi s-a încercat, astfel armat de probe materiale, să zguduie şi să distrugă o fală naţională. încă de ce ziceam că n-aţi mai judecat o asemenea speţă, în care e de pedepsit nu numai o sfruntată calomnie, dar şi un fals uimitor! (...)

Renumele lui Caragiale, operele lui Caragiale, spiritul lui Caragiale îl prigonesc, îi răscolesc ura. Simte un mizerabil interes de a-şi potoli această ură, această invidie. Are un interes. Şi nu copilăreşte caută să şi-l satisfacă, căci nu se opreşte la critică, oricât de rea, de murdară şi de înverşunată ar fi fost ea. Domnilor, se poate face o critică, dreaptă sau nu, pătimaşă, sau senină, o critică filologică, o critică estetică. Se poate să urmăreşti într-un autor pe lângă estetica lui şi etica lui, şi să te ridici la o critică filosofică. Mai mult, pe lângă toate aceste raporturi, se poate să studiezi epoca omului, ca pe lângă omul în sine, să strângi de aproape toate cauzele care au determinat idealitatea autorului şi natura intimă a operelor, ca şi cum ai face un capitol din istoria naţională. Astfel s-ar înfăţişa critica cu aspectul, cam pretenţios, de critică ştiinţifică^...)

Cum, domnilor?... Un popor întreg admiră pe Caragiale(...) Admiraţia trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar asta înseamnă a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor n-ar fi fost prins? O mândrie a ţării ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi

TEORIA COMUNICĂRII 217

românii? Că suntem un popor, care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că nu avem nici conştiinţă, nici demnitate?(...)

Dar termin, domnilor, rugându-vă să nu pierdeţi din vedere cine e calomniatorul şi cine e calomniatul; să vă gândiţi la mijloacele întrebuinţate de calomniator pentru a pipăi bine gradul lui de perversitate; să vă închipuiţi suferinţele morale ale calomniatului, călătoriile şi cheltuielile pe care a trebuit să le facă cu adunarea probelor, pentru ca pe lângă osânda ce se cuvine vinovatului, să acordaţi despăgubirile ce se cuvin nevinovatului, şi pe care le-am formulat în scris în plâgerea noastră.

Sentinţa a fost pe măsura actului de calomnie: Caion este condamnat la trei luni închisoare, 500 de lei amendă şi 10000 lei despăgubiri civile (Caragiale ceruse 20000 lei). în urma rejudecării procesului Caion este achitat, fapt dorit şi de Caragiale şi Delavrancea, dar sentinţa iniţială înlătura orice dubiu în legătură cu originalitatea dramei Năpasta a lui Caragiale.

Oratoriei româneaşti i se alătură o altă personalitate marcantă pentru cultura juridică şi politică: Nicolae Titulescu. Este cea mai strălucitoare inteligenţă ce-am întâlnit-o în viaţă, declara Lucian Blaga despre marele profesor universitar ce a primit diploma de doctor cu elogii supreme la Facultatea de drept din Paris. Ne vom opri la elementele ce trasează stilul de comunicare al

127

Page 128: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

genialului cărturar român. In activitatea didactică, cursul său de drept civil urmărea să deştepte studenţilor curiozitatea ştiinţifică adevărată, care consistă în a te întreba ce trebuie să ştii, iar nicidecum ce mă va întreba profesorul la examen. Prin efortul său diplomatic, Titulescu a susţinut caracterul obligatoriu al normelor şi al principiului dreptului internaţional fundamentate pe acordul între voinţe libere şi egale, statele fiind obligate să se supună legilor acceptate în virtutea propriei lor suveranităţi. Iar, în planul

218 TEORIA COMUNICĂRIIpoliticii externe diplomatul român urmăreşte să redefinească, după o formulă modernă, relaţiile internaţionale. Drept exemplificare redăm câteva fragmente din discursul ţinut în parlamentul german (mai, 1929): Nu este în intenţia mea să comentez preocuparea juriştilor din sec. al XX-lea care trebuie să găsească o altă formulă pentru a înlocui construcţia juridică a relaţiilor internaţionale aşa cum afăcut-o Grotius la începutul secolului al XVII-lea. Opera îşi continuă drumul şi se va încheia atunci când toate consecinţele marelui război - şi nu numai o parte din ele - vor fi fost înfăptuite.

Suveranitatea statelor, care altădată era înţeleasă ca o putere absolută, încât unele minţi se credeau îndreptăţite să nege, în general, existenţa unui adevărat drept internaţional, este astăzi îndeobşte considerată ca o vonţă care se autolimitează, în virtutea propriei sale independenţe.

Nu vreau să mă opresc la obiecţiile pe care o astfel de concepţie le trezeşte juriştilor progresişti pentru care suveranitatea reprezintă doar autoritatea de a se putea mişca liber în limitele fixate de drept, adică o oarecare competenţă proprie guvernelor în baza dreptului internaţional.

Aş dori, dimpotrivă, să precizez concepţia pe care o au cei mai mulţi dintre politicienii de astăzi

Cele trei elemente care caracterizează comunităţile sociale, şi care au dobândit personalitate deplină, sunt: legea, autoritatea, puterea. Astăzi ele toate, se întemeiază pe noţiunea de stat. Prin mijlocirea statului, aceste trei elemente se proiectează pe arena internaţională.

Inlăuntrul actualei organizaţii a comunităţii internaţionale, nu există loc pentru un suprastat. Acesta este înlocuit printr-o asociere voluntară a statelor independente, care-şi iau obligaţia de a se supune legilor stabilite de ele înşile, în virtutea propriei lor suveranităţi.

Este interesant de remarcat că actuala noţiune de comunitate internaţională se aseamănă în unele privinţe cu

TEORIA COMUNICĂRII 219

noţiunea pe care o defineşte Kant în lucrarea sa Eseu asupra păcii veşnice în care demonstrează că pacea nu se poate spijini pe un singur stat, ci numai pe o asociaţie de state.

De aceea dreptul internaţional apare astăzi, pentru toţi, mai ales ca o lege de coordonare, nu de subordonare, iar poziţia fiecărui stat în parte, faţă de celelalte state o poziţie de independenţă, nu de dependenţă.

Legislaţia care cârmuieşte astăzi statele se poate împărţi în două sfere distincte darunite totuşi între ele: dreptul intern, ca expresie a puterii statului faţă de supuşii săi; dreptul internaţional ca expresie a unei înţelegeri între puteri libere şi egale. Ambele grupe au un conţinut diferit, dar dreptul internaţional manifestă tendinţa crescândă de a se extinde la domenii care iniţial aparţineau dreptului intern. Aceasta este o concepţie îndeobşte recunoscută.^...)

Analiza raportului dintre dreptul intern şi cel internaţional îl conduce pe Titulescu la următoarea afirmaţie:

Atât dreptul intern cât şi dreptul internaţional au, aşadar, o sursă unică: conştiinţa juridică a popoarelor, care acordă caracter obligatoriu regulilor izvorâte din solidaritatea lor. Legile interne, obiceiurile, tratatele nu sunt decât dovada unui drept preexistent.

Comunitatea internaţională este la rândul ei şi o solidaritate concretă care se mişcă într-un ritm mai lent decât un stat de sine stătător. Ea nu are încă o personalitate deplină, care se dezvoltă ca orice altă grupare socială, pe de o parte prin înmulţirea relaţiilor care-I stau la bază, pe de altă

128

Page 129: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

parte, prin cristalizarea celor care există într-o formă legală.Legile internaţionale nu sunt deci structural deosebite de cele interne; ele sunt simple

realităţi sociale transpuse în stadiul de conştiinţă (23).Analiza asupra Crizei de încredere şi solidaritatea naţiunilor, aduce în atenţie o etapă

istorică dificilă, caracteristică vremurilor de tranziţie. Aducem în atenţie un

220 TEORIA COMUNICĂRII

fragment din discursul ţinut în faţa Adunării Societăţilor Naţiunilor, din septembrie 1931, ce cuprinde analiza etapei de tranziţie în care se aflau naţiunile lumii, a cărei actualitate nu lasă semne de îndoială:

Trecem printr-o epocă dificilă. Tranziţia de la o formă de viaţă colectivă, la altă formă este manifestă. Multe din adevărurile vechi au murit. Adevărurile noi nu sunt încă destul de clare, ca să se transforme în forţe active. In aceste condiţiuni nu putem rămâne împietriţi în formulele trecutului dar nici nu am putea, ca în numele viitorului, să facem un salt în necunoscut. In situaţia actuală, să păstrăm, cu grijă, tot ce trecutul a dovedit, prin experienţă, că este folositor, şi să pregătim, cu răbdare, poziţiile noastre viitoare, pe care nu le vom ocupa decât treptat şi cu precauţie.

încredere, prudenţă, acţiune, spirit de sacrificiu, iată cele 4 porunci ale ceasului de faţă. Să întărim încrederea prin acţiune, să moderăm acţiunea prin prudenţă, să nu renunţăm niciodată la acţiune pentru că aceasta implică sacrificiu, iată singurul mijloc de a ocoli primejdia şi de a lua parte în mod conştient, la o evoluţie căreia nu i s-ar putea determina cu precizie nici sensul, nici amploarea.

Datoria noastră ne cheamă la eroism, la eroismul fără nimic ispititor, care nu înseamnă răsplată imediată, la eroismul care nu aduce decât critica şi lipsa de înţelegere, la eroismul mut şi anonim al vieţii din tranşee. Da, dar de data aceasta suntem în tranşeele păcii, acolo unde popoarele nu se mai ridică unele împotriva altora într-o luptă fratricidă, ci unde pentru întâia dată luptă toate laolaltă împotriva unei soarte potrivnice pe care numai solidaritatea ar putea-o învinge.

In faţa acestui spectacol, am putea rămâne nepăsători! (24).Nu putem încheia incursiunea în galeria marilor oratori şi oameni politici fără a aduce în

atenţie un eveniment major

TEORIA COMUNICĂRII 221

pentru viaţa politică românească: vizita preşedintelui american George W. Bush la Bucureşti, imediat după summit-ul NATO de la Praga, care a marcat invitatea României ca membru al Alianţei Nord-Atlantice. Discursul preşedintelui american, rostit la Bucureşti în ziua de 23 noiembrie 2002, a fost considerat de agenţia Associated Press ca fiind unul în care Bush, pentru prima oară îşi testează charisma asupra unei astfel de mulţimi, în aer liber, în străinătate, deoarece până acum, în timpul vizitelor efectuate în Occident, prezenţa sa a atras doar protestatari furioşi, care demonstrau împotriva politicii externe a SUA şi, din această cauză îşi rostea discursurile în spaţii închise, în faţa unei audienţe restrânse.

Vom reda fragmente din acest discurs, precizând faptul că este un discurs politic cu impact afectiv care atrage atenţia unei mari mase de auditori prezenţi în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti:

Salut! (rostit în limba română). Vă mulţumesc tuturor, vă mulţumesc domnule preşedinte. Vă mulţumesc tuturor celor care aţi venit aici pe ploaie. Vă mulţumesc pentru o primire atât de călduroasă. Laura şi cu mine suntem onoraţi că ne aflăm în această ţară. Când am început să vorbesc a apărut şi un curcubeu. Dumnezeu ne zâmbeşte astăzi

129

Page 130: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

Sunt mândru că mă aflu în această piaţă deosebită şi să vă transmit cele mai bune urări din partea poporului american. Vreau să reafirmăm astăzi prietenia dintre naţiunea dumneavoastră şi ţara mea. Sunt onorat să fiu purtătorul unui mesaj către poporul României: sumtem mândri să invităm ţara dumneavoastră să adere la NATO, marea alianţă a libertăţii.

Tot ceea ce este în jurul nostru sunt amintiri ale istoriei României şi ale culturii pe care o împărtăşim. In apropiere este şi o biserică veche de 300 de ani, un simbol al credinţei care înfrânge toate opresiunile. In această piaţă se pot vedea monumentele ridicate patrioţilor români care şi-au pierdut viaţa pentru libertate, pentru libertatea naţiunii

222 TEORIA COMUNICĂRII

dumneavoastră. Aici, în decembrie 1989, aţi întrerupt tăcerea captivităţii în care vă aflaţi. De la acel balcon, dictatorul v-a auzit vocile şi a cedat, a fugit. Au luat sfârşit două generaţii de cruntă tiranie şi întreaga omenire a fost martora curajului României, curaj care v-a eliberat.

După acele zile de eliberare, România a pornit pe un drum istoric. In loc de ură, aţi ales toleranţa, în locul unei rivalităţi distructive cu vecinii aţi ales reconcilierea, în locul controlului de stat, aţi ales piaţa liberă şi supremaţia legii. Iar în locul dictaturii aţi construit o democraţie mândră şi funcţională.

Calea libertăţii pe care aţi ales-o nu este uşoară, dar este singura cale demnă de urmat. Ştiu că dificultăţile nu au dispărut odată cu opresiunea. America respectă truda dumneavoastră, răbdarea dumneavoastră, hotărârea dumneavoastră zilnică de a crea o viaţă mai bună. Efortul dumneavoastră a fost recunoscut, oferindu-vă invitaţia să deveniţi membri ai NATO. Salutăm aderarea României la NATO.(...)

Promisiunile alianţei noastre sunt sfinte, iar noi ne vom respecta angajamentele faţă de toate naţiunile care ni se alătură. Dacă vreun pericol va ameninţa România, dacă vreun stat va ameninţa România, Statele Unite ale Americii şi NATO vor fi alături de dumneavoastră. In calitate de aliat al NATO, puteţi avea această încredere, nimeni nu poate lua libertatea ţării dumneavoastră. Apartenenţa la NATO creşte siguranţa României. România va contribui la puterea alianţei NATO, într-o vreme în care ne confruntăm cu pericole noi, fără precedent. Deja trupele noastre operează împreună în Afganistan. Deja România s-a alăturat coaliţiei globale împotriva terorii şi vă mulţumim foarte mult pentru aceasta. (...)

Domnule preşedinte şi cetăţeni ai României, vizita mea şi a soţiei mele Laura în frumoasa dumneavoastră ţară a fost

TEORIA COMUNICĂRII 223

scurtă, dar prietenia şi, în curând alianţa între ţările noastre vor deveni de durată. In această piaţă istorică, între monumentele care atestă măreţia României există şi o clădire rămasă în ruine, fostele birouri ale poliţiei secrete. Este amintirea cea mai nimerită a tuturor atrocităţilor comise acolo şi a justiţiei care s-a ridicat împotriva opresiunii. Acel trist monument aduce aminte, de asemenea, de acei mulţi români curajoşi care nu au trăit să vadă ziua de azi. Ne rugăm pentru ei şi pentru familiile lor. Cu toate acestea, speranţele lor au fost împlinite. Această naţiune pe care ei au iubit-o se ridică. România şi-a câştigat libertatea, România este hotărâtă să facă faţă dificultăţilor şi se îmdreaptă către o mai mare prosperitate. Astfel, România îşi găseşte locul în cea mai mare alianţă a libertăţii din istorie.

Am venit să vă spun că lumea şi ţara mea cunosc caracterul acestei naţiuni măreţe. Noi respectăm ţara dumneavoastră. Apreciem faptul că iubiţi libertatea. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră şi familiile dumneavoastră. Dumnezeu să binecuvânteze România şi Dumnezeu să binecuvânteze America. Vă mulţumesc tuturor!

130

Page 131: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

"Spontaneitatea" remarcată de receptor în mesajul preşedintelui american este minuţios pregătită de specialiştii în imagine publică ai Administraţiei SUA. Limbajul nonverbal al preşedintelui respectă ritualul prevăzut întâlnirilor prezidenţiale. Primii trei paşi sunt executaţi apăsat iar mâinile, în timpul deplasării sunt aşezate la 45 de grade, semnificând hotărârea. în timp ce salută pe oficiali, braţul preşedintelui rămâne constant, evitând orice ridicare sau coborâre. Palma deschisă către audienţă semnifică: sunt cu voi, dar am o anumită detaşare. Atunci când deschiderea este spre sine, este manifestată căldura, simpatia faţă de public.

Discursul prezentat este pregătit spre a fi receptat cu profunde rezonanţe în plan afectiv. Am remarcat, ca tehnici de persuasiune care declanşează emoţiile auditoriului, folosirea de

224 TEORIA COMUNICĂRII

nenumărate ori a cuvintelor: patrie, Dumnezeu, prietenie, libertate. De asemenea, folosirea simbolului curcubeului, drept semn al ocrotirii oamenilor de către Dumnezeu, a generat emoţie colectivă. Acelaşi efect l-au avut expresiile următoare: biserică veche de 300 de ani, un simbol al credinţei care înfrăge toate opresiunile, NATO repetat de multe ori, alianţa noastră, balconul de la care a dictatorul v-a auzit vocile şi a cedat, a fugit, America respectă truda dvs., răbdarea dvs., hotărârea dvs. zilnică de a duce o viaţă mai bună, Dumnezeu să binecuvânteze România, Dumnezeu să binecuvânteze America.

Gestul din finalul discursului, când preşedintele Bush coboară în mulţime spre a strânge mîinile celor din apropiere, a împlinit succesul discursului prezidenţial. Adăugăm faptul că preşedintele a stat în ploaie fără umbrelă, fapt care a făcut suportabilă vremea pentru toţi cei care l-au aşteptat. Să ne amintim că la aeroport soţia preşedintelui, prima doamnă a celui mai puternic stat al lumii, şi-a ţinut singură umbrela cu un firesc demn de invidiat.

Toate aceste elemente ce au ţinut de prezenţa scenică şi de lipsa formalismului din ţinuta preşedintelui i-au asigurat succesul în comunicare şi simpatia spectatorilor şi telespectatorilor.

Referinţe bibliografice:

1. Platon, Omul politic, în Opere voi.VI, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.462.

2. Platon, Phaidros, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.130-131.3. Platon, op. cit, p.113.4. Fragmentele din cele două discursuri ale lui Demostene au fost preluate, selectiv, din S.

Ghimpu, Al. Ţiclea, Retorica, Texte alese, Editura Şansa, Bucureşti, 1993.

TEORIA COMUNICĂRII 225

5. Matei, H.C., Civilizaţia lumii antice, Editura Eminescu, Bucu-reşti, 1983, p.81.6. Aristotel, Organon, vol.IV, Respingerile sofistice, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1963,

p.273-274; 278-279.7. Aristotel, op. cit., p.278.8. Aristotel, op. cit., p.302.9. Boissier, G., Cicero et ses amis, Paris, Libraire Hachette, 1910, p.27.10. Boissier, G., Cicero şi prietenii săi, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p.38.11. Boissier, G., op. cit., p.49.12. Cicero, M.T., Opere alese, vol.I, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p.25.13. Cicero, M.T., op. cit., p.92.14. Vieţi paralele IV, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.435.15. Cicero, M.T., op. cit, p.104-140.16. Cicero, M.T., op. cit, p. 19-65.

131

Page 132: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

17. Quintilian, M.F., Arta oratorică, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti,1974, p.181.18. Quintilian, M.F., op. cit., Cartea a Ii-a, cap.XV.19. Quintilian, M.F., op. cit, Cartea a IlI-a, cap.III.20. Quintilian, M.F., op. cit, Cartea a IlI-a, cap.III.21. Delavrancea, C, Dintr-un secol de viaţă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 35-36.22. Delavrancea, B. Şt, Discurs rostit în Cameră la 4 februarie 1898, la Reforma învăţământului,

în Oratori şi elocinţă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.23. Titulescu, N., Discursuri, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967.24. Titulescu, N., op. Cit

226 TEORIA COMUNICĂRII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bertrand, C.J., Mediaş, Edition Ellipses, Paris, 19951. Boissier, G., Cicero et ses amis, Paris, Libraire Hachette, 1910.

2. Boissier, G., Cicero şi prietenii săi, Editura Univers, Bucureşti, 1977.

3. Bondrea A., Sociologia culturii, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1993.

4. Charaudeau, P., Le discours politique. Les masques du pouvoir, Edition Vuibert, Paris, 2005.

5. Chomsky, N., Cunoaşterea limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.

6. Cicero, M.T., Opere alese, vol.I, Editura Univers, Bucureşti, 1973.

7. Collett, P., Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura Trei, Bucureşti, 2005.

8. Coman, ML, Din culisele celei de a patra puteri, Introducere în sistemul mass-media, Editura Carro, Bucureşti, 1996.

9. Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

TEORIA COMUNICĂRII 227

11. Dinu, M., Comunicarea, Editura Algos, Bucureşti, 2000.

12. Dinu, M., Introducere în teoria comunicării, Editura Universităţii, Bucureşti, 1993.

13. Dinu, M., Fundamentele comunicării interpersonale, Editura AII, Bucureşti, 2004.

14. Domenach, J-M., Propaganda politică, în Bertrand, C-J.: Mediaş, Ellipses, Paris, 1995.

15. Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

132

Page 133: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

16. Forsyth, D.R., An Introdjuction to Group Dynamics, Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Groove, 1983.

17. Ghimpu, S.; Ţiclea, Al. Retorica-Texte alese, Editura Şansa, Bucureşti, 1993.

18. Gerstle, J., Comunicarea politică, Institutul European, Iaşi, 2002.

19. Giblin, L., Arta dezvoltării relaţiilor interumane,Editura Cartea Veche, Bucureşti, 2000.

20. Goody, J., Entre Voralite et Vecriture, Presses Universitaires de France, 1994.

21. Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.

228 TEORIA COMUNICĂRII

22. Habermas, J., Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura AII, Bucureşti, 2000.

22. Kapferer, J-N., Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993.

23. Kennedy, G., Negocierea perfectă, Editura Naţional, Bucureşti, 1998.

24. Lohisse, J., Comunicarea, De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Iaşi, 2002.

25. Matei, H.C., Civilizaţia lumii antice, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983.

23. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, 1999.

26. Mircea, C, Inter-comunicarea, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979.

27. Moscovici, S., Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor, Institutul European, Iaşi, 2001.

28. Pease, A., Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1993.

31.Pedler, E., Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001.

32. Peirce, C.S., Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

33. Panişoară, I.O., Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.TEORIA COMUNICĂRII 229

34. Pârvu, L, Filosofia comunicării, S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000.35. Pop, D., Introducere în teoria relaţiilor publice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.36. Popescu, L.G., Comunicarea în administraţia publică, Editura Tribuna Economică, Bucureşti,

133

Page 134: Manual de Teoria Comunicarii Gabriela Vasilescu

2003.37. Quintilian, M.F., Arta oratorică, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.38. Rieffel, R., Media et vie politique, în Bertrand, C-J.: Mediaş, Ellipses, Paris, 1995.39. Sala, M., Vintilă-Rădulescu, L, Limbile lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1981.40. Sebeok, A.T., Semnele: o introducere în semiotică, Editura Humanitas, 2002..41. Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti,42. Titulescu, N., Discursuri, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967.43. Tran, V., Stănciugelu L, Teoria comunicării, Editura Comunicare, ro., Bucureşti, 2003.44. De Vito, J., Trembley, R., Les fondements de la communicaîion humaine, Gaetan Morin,

Montreal, 1991.

230 TEORIA COMUNICĂRII45. ***: Oratori şi elocintă românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.46. ***: Reprezentările sociale, Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995.48. ***: Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.

134