Mecanisme non-interpretative

13

MECANISME NON-INTERPRETATIVE IN TERAPIA PSIHANALITICA

CEVA MAI MULT DECAT INTERPRETAREA GRUPUL DE STUDIU ASUPRA PROCESULUI DE SCHIMBARE

DANIEL N. STERN, LOUIS W. SANDER, JEREMY P. NAHUM, ALEXANDRA M. HARRISON, KARLEN LYONS-RUTH, ALEC C. MORGAN, NADIA BRUSCHWEILER-STERN AND EDWARD Z. TRONICK, BOSTON, MA

[Traducere din The International Journal of Psycho-Analysis, (1998) 79, 903. Tradus de Eugen Papadima]Astazi, este in general acceptat ca, pentru a obtine o schimbare prin terapie, este nevoie de ceva mai mult decat de interpretare. Folosind un punct de vedere bazat pe studii recente asupra interactiunii mama-copil, precum si pe sisteme dinamice nelineare, in corelatie cu teoriile despre mintea umana, autorii avanseza ideea ca ceva mai mult [decat interpretarea] se afla in procesul interactional intersubiectiv, din care apare, ceea ce ei vor numi, cunoasterea relationala implicita. Acest domeniu relational procedural este din punct de vedere intrapsihic distinct de domeniul simbolicului. In relatia analitica, el cuprinde momentele intersubiective care apar intre pacient si analist si care pot sa creeze noi organizari interne sau sa reorganizeze, nu numai relatia dintre cei care se interrelationeaza dar, ceea ce este mai important,si cunoasterea implicita procedurala a pacientului, modalitatile lui de a fi cu altii. Calitatile distincte si consecintele acestor momente (momente de acum, momente de intalnire) sunt modelate si discutate in termenii unui proces secvential pe care autorii il numesc miscarea impreuna. Conceptiile referitoare la relatia impartasita implicit, transferul si contratransferul, sunt discutate in cadrul parametrilor acestei perspective, care este considerata diferita de alte teorii relationale si de psihologia Self-ului. Rezumand, actiunea terapeutica puternica [eficienta] apare in interiorul cunoasterii relationale implicite. Autorii propun ideea conform careia, o buna parte a ceea ce se observa a fi un efect terapeutic durabil rezulta din astfel de schimbari, care se petrec in domeniul relational intersubiectiv.

INTRODUCERE

Cum determina terapiile psihanalitice schimbarea? A existat, de multa vreme, un consens asupra faptului ca ceva mai mult decat interpretarea, in sensul de a face inconstientul constient, este necesar. Discutia despre ce reprezinta acest ceva mai mult se releva din cateva perspective, implicand diferite polaritati, unde ceva mai mult a luat forma actelor psihice, in contrast cu cuvintele psihice; a schimbarilor care au loc in structurile psihice, in contrast cu inlaturarea refularii si constientizarea; a relatiei mutative cu terapeutul, in contrast cu informatia mutativa pentru pacient. Multi autori, de la inceputurile timpurii ale miscarii psihanalitice si din ce in ce mai multi, pe masura ce ne apropiem de prezent, au abordat aceste aspecte (Ferenczi & Rank, 1924; Fenichel si colab., 1941; Greenson, 1967; Loewald, 1971; Sterba, 1940; Strachey, 1934; Winnicott, 1957; Zetzel, 1956). Mai recent, aceleasi aspecte sunt reconsiderate de catre Ehrenberg (1992), Gill (1994), Greenberg (1996), Lachmann & Beebe (1996), Mitchell (1995), Sandler (1987), Schwaber (1996) si Stolorow & colab. (1994).

Acest articol va prezenta o noua intelegere a lui ceva mai mult, incearcand sa arate unde anume si cum actioneaza acesta, in relatia terapeutica. Vom face aceast lucru, aplicand perspectiva teoriei dezvoltarii la materialul clinic.

O evidenta de tip anecdotic sugereaza ca multi pacienti, dupa ce au terminat cu succes un tratament, au tendinta sa-si aminteasca doua tipuri de evenimente nodale, despre care ei cred ca i-au schimbat. Unul se refera la interpretarea (interpretarile) cheie care a [au] rearanjat peisajul lor intrapsihic. Un altul face apel la momentele speciale, de autentica conectare personala (definite mai jos) cu terapeutul, momente care au modificat relatia cu acesta, determinand, astfel, si o modificare a sensului pacientului despre el insusi. Aceste date sugereaza ca multe terapii esueaza sau sunt terminate prematur, nu din cauza unor interpretari incorecte sau neacceptate, ci din cauza ratarii unor oportunitati pentru o conectare interumana incarcata de sens. Desi nu putem afirma ca exista o corespondenta biunivoca, intre calitatea a ceea ce cineva isi aminteste si natura rezultatului terapeutic, nu putem totusi sa ignoram faptul ca, atat momentele de intalnire autentica, cat si ratarea unor astfel de intalniri sunt adesea reamintite cu o mare claritate, ca evenimente fundamentale ale tratamentului.

Articolul prezent va diferentia aceste evenimente mutative: interpretarea si momentul de intalnire. El va lansa si intrebarea: in ce domeniu al relatiei terapeutice apar aceste doua evenimente mutative? Desi interpretarile si momentele de intalnire pot actiona impreuna, pentru a-si favoriza aparitia sau pentru a se intari reciproc, ele nu se pot explica una in termenii celeilalte. Si nici nu este posibil ca una sa ocupe un loc privilegiat in explicarea schimbarii. Ele raman fenomene separabile.

Chiar si acei analisti care cred in primatul mutativ al interpretarii vor fi gata sa accepte ca, de regula, interpretarile bune au nevoie de pregatire si poarta cu ele ceva mai mult. O problema a acestui punct de vedere inclusiv asupra interpretarii consta in faptul ca, el nu cerceteaza care parte a activitati interpretative largite este de fapt ceva mai mult si care parte este pur insight, prin interpretare. Fara o distinctie clara, devine imposibil de a explora dac cele doua aspecte sunt inrudite conceptual sau daca, dimpotriva, ele sunt diferite.

Fara indoiala, noi nu dorim sa creem o falsa competitie intre aceste doua evenimente mutative. Ele sunt complementare. Mai degraba dorim sa exploram pe acest ceva mai mult, in masura in care el este mai putin bine inteles.

Vom prezenta un cadru conceptual pentru intelegerea lui ceva mai mult si vom descrie unde si cum functioneaza acesta (vezi de asemeni, Tronick, 1998). Mai intai, vom face o distinctie intre schimbarile terapeutice din doua domenii: cel declarativ sau verbal constient si domeniul procedural, implicit sau relational (vezi Clyman, 1991; Lyons-Ruth, in curs de aparitie). Apoi, vom aplica procesului de schimbare terapeutica, o perspectiva teoretica derivata dintr-un model de sisteme dinamice de schimbare, din punctul de vedere al teoriei dezvoltarii. Acest model este foarte potrivit pentru explorarea proceselor procedurale implicite care apar intre partenerii unei relatii.

ABORDAREA PROBLEMEI

Punctul nostru de vedere este bazat pe ideile recente provenite din studiile de dezvoltare ale interactiunii mama-copil si din studiile asupra sistemelor dinamice nelineare, ambele corelate cu evenimentele mentale. Aceste perspective vor sprijini, pe masura ce-o vom elabora, viziunea noastra asupra acelui ceva mai mai mult din terapia psihanalitica. Aceasta implica notiuni cum ar fi momente de intalnire, relatie reala, precum si autenticitate. Vom prezenta aici o perspectiva conceptuala referitoare, atat la aspectele de dezvoltare cat si la cele ale procesului terapeutic.

Ceva mai mult trebuie diferentiat de alte aspecte din psihanaliza. In psihoterapiile dinamice, sunt construite si reorganizate cel putin doua feluri de cunoastere, doua tipuri de reprezentari si doua tipuri de memorie. Una este explicita (declarativa), iar cealalta este implicita (de procedura). Ceea ce ramane de stabilit este daca ele sunt intr-adevar, doua fenomene mentale distincte. Deocamdata, cel putin in vederea investigarii lor pe mai departe, consideram ca este necesar sa le abordam separat.

Cunoasterea declarativa este explicita si constienta sau gata sa fie constientizata. Ea este reprezentata simbolic, in forme imagistice sau in forme verbale.Aceast tip de cunoastere reprezinta continutul interpretarilor care modifica intelegerea constienta a pacientului asupra organizarii sale intrapsihice. Din punct de vedere istoric, interpretarea a fost corelata mai mult cu dinamicile intrapsihice decat cu regulile implicite care guverneaza tranzactia unei persoane cu ceilalti. Acest punct de vedere este in curs de schimbare la ora actuala.

Cunoasterea procedurala a relatiilor, pe de alta parte, este implicita, operand, atat in afara atentiei focalizate, cat si in afara experientei verbale constiente. Aceasta cunoastere este reprezentata non-simbolic in forma a ceea vom numi cunoasterea relationala implicita. Cea mai mare parte a literaturii despre cunoasterea procedurala se refera la procesul de a lua cunostinta despre interactiunea dintre corpul nostru si lumea neinsufletita (de ex. mersul pe bicicleta). Exista si un alt tip de cunoastere procedurala, cea care se refera la luarea la cunostinta a relatiilor interpersonale si intersubiective. De exemplu: cum sa fi cu cineva (Stern, 1985, 1995). Astfel, copilul ajunge sa stie, inca de timpuriu in viata, ce fel de forme ale modalitatilor sale de abordare afectiva vor fi agreate sau respinse de catre parinte. Procesul este descris in literatura despre teoria atasamentului (Lyons, Ruth, 1991). Acest al doilea tip de cunoastere procedurala este ceea ce noi numim cunoastere relationala implicita. Astfel de cunoasteri integreaza afectul, cognitia, precum si dimensiunile comportamental/interactive. Acestea pot sa ramana in afara constientei, ca in cazul cunoasterii negandite a lui Bollas (1987), sau ca in cazul inconstientului trecut al lui Sandler (Sandler & Fonagy, 1997), dar pot, de asemenea, sa formeze si baza pentru o mare parte din ceea ce poate deveni mai tarziu reprezentat simbolic.

Pe scurt, cunoasterea declarativa este castigata sau dobandita prin interpretari verbale, care modifica intelegerea intrapsihica a pacientului in contextul relatiei psihanalitice si, de obicei, transferentiale. Pe de alta parte, cunoasterea relationala implicita, se produce prin procese interactionale, intersubiective, care modifica campul relational in contextul a ceea ce vom numi relatia impartasita implicit.

Natura cunoasterii relationale impliciteCunoasterea relationala implicita a fost un concept esential in psihologia dezvoltarii referitoare la faza preverbala a copiilor. Observatiile si experimentele din acest domeniu evidentiaza ca, copiii interactioneaza foarte mult. cu cei care ii ingrijesc, pe baza cunoasterii relationale. Existenta anticiparilor si asteptarilor este demonstrata prin surpriza sau supararea manifesta pe care copiii o arata, atunci cand ceea ce era asteptat nu se indeplineste (Sander, 1998; Trevarthen, 1979; Tronick si colab., 1978). Mai mult chiar, cunoasterea implicita este inregistrata, intr-o forma ne-simbolica, in reprezentari ale evenimentelor interpersonale, incepand cu primul an de viata. Acest lucru este evident, nu numai in asteptarile subiectilor, dar si in generalizarea unor patternuri interactive (Stern, 1985; Beebe & Lachmann, 1988; Lyons-Ruth, 1991).

Studiile despre dezvoltare ale catorva dintre autori (Stern, 1985, 1995; Sander, 1962, 1988; Tronick & Cohn 1989; Lyons-Ruth & Jacobvitz, in curs de aparitie) au scos in evidenta existenta, in primii ani de viata, a unui proces neintrerupt de negociere, care implica o secventa de sarcini adaptative intre copil si mediul care ii poarta de grija. Configuratia unica a strategiilor adaptative care rezulta din aceasta secventa, in fiecare individ, constituie organizarea initiala a domeniului sau de cunoastere relationala implicita. Pentru aceasta organizare, au fost propusi cativa termeni, precum si concepte variate, fiecare dintre ele exprimand fenomene relationale diferite. Acestea includ modelele interne de functionare ale atasamentului (Bowlby, 1973), invelisurile proto-narative si schemele de a fi cu (Stern, 1995), temele de organizare ale lui Sander (1997), si scenariile relationale ale lui Trevarthen (1993), pentru a-i aminti numai pe unii. Construirea unei descrieri formale a felului in care sunt reprezentate aceste strategii ramane un camp activ de investigare.

Cunoasterea relationala implicita este departe de a fi unicul aspect al vietii pre-simbolice a copilului. O vasta arie de cunoasteri implicite, cu referire la multe modalitati de a fi cu ceilalti, continua de-a lungul vietii, incluzand multe dintre felurile de a fi cu terapeutul, pe care noi le numim transfer. Aceste cunoasteri sunt adesea reprezentate intr-un mod ne-simbolic, dar nu sunt neaparat inconstiente sub aspect dinamic, in sensul de fi excluse defensiv din zona constientei. Noi credem ca o mare parte a interpretarii de transfer poate beneficia de datele adunate de catre analist despre cunoasterile relationale ale pacientului. Un exemplu tipic este cel semnalat de catre Guntrip (1975), extras din sfarsitul primei sale sedinte cu Winnicott. Winnicot a zis: nu am nimic de spus, dar ma tem ca daca nu spun nimic, o sa credeti ca nu sunt aici.

Cum sunt experimentate schimbarile in cunoasterea relationala implicita

O trasatura a teoriei sistemelor dinamice, relevanta pentru studiul nostru, este principiul auto-organizarii. Aplicand acest principiu la organizarea mentala umana, vom afirma ca, in absenta unei dinamici opuse, mintea va tinde sa foloseasca toate modificarile si schimbarile care au loc in mediul intersubiectiv pentru a creea, in mod progresiv, o cunoastere relationala implicita mai coerenta. In tratament, aceasta cunoastere va include ceea ce fiecare participant considera ca-i apartine, precum si experienta celuilalt din relatia respectiva, chiar daca relatia intersubiectiva in sine nu intra sub investigatia terapeutica, ramanand, spre exemplu, implicita. Noi propunem ca, asa cum o interpretare reprezinta un eveniment terapeutic care rearanjeaza cunoasterea declarativa constienta a pacientului, ceea ce vom numi un moment de intalnire sa reprezinte evenimentul care rearanjeaza cunoasterea relationala implicita, atat pentru analist cat si pentru pacient. Acesta este sensul in care momentul dobandeste o importanta cardinala, in calitatea sa de unitate de baza a schimbarii subiective, in domeniul cunoasterii relationale implicite. Atunci cand apare o schimbare in mediul intersubiectiv, presupunem ca ea a fost precipitata de catre un moment de intalnire. Schimbarea va fi simtita, si astfel, mediul modificat recent actioneaza ca un context efectiv nou, in care apar si se contureaza actiunile mentale viitoare, iar evenimentele trecute sunt reorganizate. Relatia, in calitate de cunoastere implicita, a fost modificata. Actiunile mentale si comportamentele care o compun se modifica si ele, ca urmare a faptului ca asamblarea lor are loc intr-un context diferit.

Ideea, conform careia contexte noi conduc la noi asamblari ale elementelor constitutive ale unui sistem, este o asertiune a teoriei generale a sistemelor. O ilustrare a acestui principiu in domeniul stiintelor neurologice este aceea a lui Freeman (1994). El descrie modalitatea in care activarea neuronala declansata de diferite mirosuri creaza experimental, in creierul iepurelui, un pattern spatial diferit. Cand apare un nou miros, acesta nu numai ca-si stabileste patternul sau unic, dar patternurile tuturor mirosurilor stabilite anterior sunt modificate. Existand un context olfactiv nou, fiecare element, care i-a pre-existat, sufera o schimare.

Ideea unui moment de intalnire a rezultat din studiile procesului adaptativ care are loc in cursul dezvoltarii (Sander, 1962, 1967, 1987; Nahum, 1994). Astfel de momente erau vazute drept momente cruciale de schimbare a starilor si de restructurare a organismelor. Noi credem ca ideea unei interpretari date la momentul potrivit este, de asemenea, o tentativa de a cuprinde aspecte ale acestei idei.

O trasatura subiectiva majora a unei modificari in cunoasterea relationala implicita este aceea ca ea va fi resimtita ca o schimbare calitativa brusca. De aceea momentul este atat de important in gandirea noastra. Momentul, ca notiune, capteaza experienta subiectiva a unei schimbari bruste in cunoasterea relationala implicita, atat pentru analist cat si pentru pacient. Vom discuta aceasta in detaliu, mai jos.

Din punct de vedere clinic, cel mai interesant aspect al mediului intersubiectiv dintre pacient si analist este cunoasterea reciproca a ceea ce se afla in mintea celuilalt, in masura in care faptul se refera la natura si starea relatiei celor doi. Mediul intersubiectiv poate include stari de activare, afect, simtire, excitatie, dorinta, credinta, motiv sau continut al gandului, in toate combinatiile posibile. Starile pot fi trazitorii sau de durata, ca si contextul reciproc. Ceea ce este impartasit reciproc este un mediu predominant intersubiectiv. Impartasirea poate fi in continuare reciproc validata si ratificata. Cu toate acestea, cunoasterea reciproc impartasita despre relatie poate ramane numai implicita.

PERPECTIVA DEZVOLTARII ASUPRA PROCESULUI DE SCHIMBARE

Din moment ce copiii sunt fiintele umane care se schimba cel mai rapid, este natural sa dorim sa intelegem procesele de schimbare in cursul dezvoltarii lor, datorita relevantei pe care o au pentru schimbarea terapeutica. O semnificatie speciala o are punctul de vedere, larg acceptat, conform caruia, in pofida maturizarii neurologice, pentru realizarea optimala a unor noi capacitati este necesar un mediu intersubiectiv interactiv. In acest mediu, cea mai mare parte a timpului pe care copilul si parintii sai il petrec impreuna este consumat cu reglarea activa si reciproca a propriilor lor stari, precum si a celor ale altora, in serviciul diferitelor teluri si scopuri posibile. In vederea explicarii in continuare a modelului de reglare reciproca si a conceptelor pe care acesta se bazeaza, vezi Tronick (1989) si Gianino & Tronick (1988). Notiunile esentiale, care elaboreaza acest punct de vedere general, vor fi expuse mai departe.

Reglarea reciproca a starii reprezinta activitatea comuna centrala Stare este un concept, care cuprinde organizarea semi-stabila a organismului in calitate de intreg, la un moment dat. Asa cum a argumentat Tronick (1989), reglementarea diadica a starii care are loc intre doua persoane se bazeaza pe micro-schimburi de informatie, prin intermediul sistemelor de perceptie si al exteriorizarilor afective, in masura in care acestea sunt resimtite si li se raspunde de catre mama si de catre copil, de-a lungul timpului. La inceput, starile care necesita o reglare sunt foamea, somnul, ciclul activitatii, excitarea si contactul social; curand dupa aceea devine necesara reglarea nivelului de bucurie si al altor stari afective, a nivelului de activare sau excitatie, de explorare, de atasament si de atribuire de sensuri; pentru ca, pana la urma, sa fie necesara reglarea pentru aproape orice forma de organizare de stare, incluzand mentalul, fiziologicul si motivationalul. Reglarea include amplificarea, reducerea, elaborarea, repararea, esafodarea, la fel ca si revenirea la unele stari de echilibru stabilite anterior. Natura si gradul de coerenta al experientei copilului vor fi determinate, printre alti factori, de masura in care, cel care are grija de copil intelege starile acestuia si de exactitatea cu care el le recunoaste. Potrivirea, dintre copil si parinte, sub aspectul intelegerii si recunoasterii acestor stari, ofera directii impartasite reciproc si ajuta la determinarea naturii si calitatii proprietatilor care se dezvolta. Reglarea reciproca nu implica simetrie intre cei care interactioneaza, doar influenta dintre cei doi este bidirectionala. Fiecare dintre actori isi aduce istoria sa in interactiune, in masura in care isi poate forma manevre adaptative proprii. Conceptele actuale ale studiilor de dezvoltare sugereaza ca ceea ce copilul internalizeaza este procesul de reglare reciproca si nu obiectul in sine sau obiectele partiale (Beebe & Lachmann, 1988, 1994; Stern, 1985, 1995; Tronick & Weinberg, 1997). Reglarea, in curs de desfasurare, implica repetarea experientelor secventiale care nasc asteptari si, prin acest fapt, ea devine baza cunoasterii relationale implicite (Lyons-Ruth, 1991; Nahum, 1994; Sander, 1962, 1983; Stern, 1985, 1995; Tronick, 1989).

Reglarea este directionata prin scopProcesele de reglare reciproca, in miscare spre un scop, nu sunt, in cea mai mare parte a timpului, nici simple si nici directe si nu se desfasoara lin (Tronick, 1989). Si nici nu era de asteptat sau de dorit ca acestea sa aiba loc la modul ideal. Ele necesita, mai degraba, o lupta constanta, o negociere, ratari si reparari, corectari la mijlocul drumului, esafodari, in vederea ramanerii, sau a reintoarcerii, in limitele echilibrului. Aceasta lupta/negociere necesita atat perseverenta, cat si toleranta la esec, din partea ambilor parteneri. (Fireste, munca este asimetrica, cel care poarta de grija, in cele mai multe situatii, efectand partea leului.) Vom numi miscare impreuna acest proces temporal de deplasare in directia generala a scopurilor, prin incercare si eroare, proces care cuprinde atat identificarea acestor scopuri, cat si punerea de acord asupra lor. Aceasta pentru a ingloba atat faptele obisnuite ale procesului in desfasurare, cat si devierea lui, de la un drum direct si strict delimitat, catre scop. Cateodata, scopul este clar si diada se poate misca impreuna rapid si cu usurinta, ca in situatia in care foamea necesita hranire. Altadata, un scop neclar trebuie sa fie gasit sau descoperit in procesul de miscare impreuna, asa cum se intampla in jocul fara reguli sau in cele mai multe jocuri cu obiecte.

Reglarea reciproca implica si un scop intersubiectiv

Procesul de miscare impreuna este orientat simultan spre doua scopuri. Primul este fizic si/sau fiziologic si este realizat prin actiuni care determina o potrivire comportamentala intre cei doi parteneri, cum ar fi: pozitionarea si sustinerea copilului pentru a fi hranit, efectuata de catre cel care ii poarta de grija, in tandem cu activitatea de supt si de baut din partea copilului; sau: stimularile faciale si vocale intense, in timpul jocului fata in fata, efectuate de catre cel care poarta de grija, cuplate cu un nivel intens de placere pe care o exprima copilul, prin activare si prin expresivitate faciala. Cel de-al doilea scop, paralel, consta in experienta unei recunoasteri reciproce a motivelor fiecaruia, a dorintelor lor, a tintelor implicite care le directioneaza actiunile, precum si a simtirilor care insotesc acest proces (Tronick, 1979). Acesta este scopul intersubiectiv. In plus, pe langa sesizarea reciproca a motivelor sau a dorintelor fiecaruia, scopul intersubiectiv implica si o semnalare sau o ratificare reciproca a faptului ca cei doi impartasesc aceste trairi. Astfel, se pare ca este necesar sa existe si un anumit tip de activitate care sa asigure aceasta simtire comuna. Un exemplu in acest sens este oferit de acordarea afectiva (Stern, 1985).

Nu este posibil sa se determine care scop este primar, cel fizic sau cel intersubiectiv. Uneori, unul dintre ele pare sa fie mai important decat celalalt, pentru ca apoi, sa se produca oscilatii intre ceea ce reprezinta prim-planul si fundalul. In orice situatie, ambele sunt intotdeauna prezente. In acest articol, interesul nostru central ramane totusi fixat pe scopul intersubiectiv.

Procesul de reglare determina aparitia proprietatilor emergenteIntr-o miscare impreuna, in cea mai mare parte a timpului, cel in cauza nu stie exact ce se va intampla sau cand, fiind capabil sa faca doar unele estimari generale. Aceasta nedeterminare se datoreaza nu numai naturii sistemelor dinamice, dar si modificarii scopurilor locale si chiar a celor intermediare, la fel ca si faptului ca, o mare parte din miscarea impreuna se produce ad-hoc. Chiar interactiuni frecvent repetate nu au loc aproape niciodata la fel. Temele de interactiune sunt intotdeauna intr-un proces de variatiuni evolutive. In unele activitati, acest lucru este evident, asa cum se intampla in jocul fara reguli, unde o parte a naturii activitatii consta in a introduce permanent variatii, evitandu-se astfel obisnuirea (Stern, 1977). Dar si in comportamentele mai strans structurate, cum ar fi hranirea sau schimbarea copilului, interactiunile nu sunt niciodata repetate exact.

Caracterul de improvizatie al acestor interactiuni ne-a facut sa apelam la recentele lucrari teoretice despre sistemele dinamice nelineare care produc proprietati emergente (Fivaz-Depeursinge & Corboz-Warnery, 1995; Maturana & Varela, 1980; Prigogine & Stengers, 1984 si, ca aplicatie la dezvoltarea timpurie, Thelen & Smith, 1994). Se pare ca, aceste concepte ofera cele mai bune modele pentru a capta procesul de miscare impreuna si natura specificului momentelor de intalnire (vezi mai jos), care reprezinta proprietati emergente ale miscarii impreuna. De-a lungul miscarii impreuna, ambele scopuri, cel al potrivirii complementare a actiunilor si cel al intalnirilor intersubiective, referitoare la aceasta potrivire, pot fi, dintr-odata, realizate intr-un moment de intalnire, moment pentru care se facuse, in mod inevitabil, o buna pregatire, dar care nu fusese determinat de-a lungul unei lungi perioade de timp. Astfel de momente sunt construite impreuna, necesitand contributii, cu ceva unic, de fiecare parte. Acesta este sensul in care intalnirea se articuleaza pe o specificitate a recunoasterii, dupa cum a conceptualizat-o Sander (1991).

Exemple de momente de intalnire sunt evenimente ca: momentul cand comportamentul de stimulare al parintelui se potriveste cu miscarea copilului catre somn, in asa fel incat sa declanseze o schimbare in acesta, de la starea de veghe la cea de somn; sau: momentul cand, spre punctul lui culminant, un joc liber evolueaza intr-o explozie de ras comun; sau: momentul in care copilul invata, cu un efort elaborat de instruire din partea parintelui ca, cuvantul, pe care ei il vor folosi pentru chestia aceea care latra, este caine. In ultimele doua exemple, intalnirea este si intersubiectiva, in sensul ca fiecare partener recunoaste ca avusese loc o potrivire reciproca. Fiecare prinsese o trasatura esentiala a structurii motivationale, orientata catre scop, a celuilalt. In cuvinte mai simple, fiecare prinde o versiune similara a ceea ce se intampla acum, aici, intre noi. Noi presupunem ca intalnirile intersubiective au, la fiintele umane, statutul de scopuri. Ele reprezinta versiunea mentala a tintei de relationare de obiect. In termenii sistemelor, astfel de intalniri implica corelarea dintre organism si context, in interior sau in exterior, dand nastere unei stari care este mai inclusiva decat ceea ce poate crea fiecare sistem de unul singur. Tronick a denumit aceasta stare mai inclusiva, expansiunea diadica a constientei.

Un moment de intalnire poate crea un nou mediu intersubiectiv si un domeniu modificat al cunoasterii relationale implicite

Cea mai buna ilustrare ne va fi oferita de un exemplu. Daca pe parcursul jocului, o mama si un copil ajung pe neasteptate la un nivel nou, mai inalt de activare si de intensitate a bucuriei, capacitatea copilului de a tolera nivele mai inalte de excitatie pozitiva, creata prin stimulare reciproca, a fost extinsa pentru viitoare interactiuni. Odata ce a aparut o extindere a acestei limite si exista recunoasterea reciproca a faptului ca cei doi parteneri au reactionat cu succes pe o traiectorie mai inalta a bucuriei, interactiunile lor urmatoare vor fi initiate in interiorul acestui mediu intersubiectiv modificat. Nu e vorba numai de simplul fapt ca fiecare mai facuse asta inainte, ci de faptul ca cei doi simt ca au mai fost aici, inainte, impreuna. Domeniul cunoasterii relationale implicite a fost modificat.

Ca un alt exemplu, imaginati-va un copil de 3 -4 ani, care se afla impreuna cu tatal sau pe un nou teren de joaca. Copilul se repede la un tobogan si se catara pe scara. Ajuns aproape in varf, se simte putin speriat din cauza inaltimii si a limitelor noii sale abilitati pe cale de a se naste. Intr-un sistem diadic care functioneaza lin, copilul va privi spre tatal sau ca spre un ghid care-l ajuta sa-si regleze starea afectiva. Tatal sau ii va raspunde cu un zambet cald si cu o aprobare din cap, apropiindu-se poate ceva mai mult de copil. Copilul se urca in varf si-si da drumul, cucerind un nivel nou al controlului si al bucuriei. Cei doi si-au impartasit, intr-un mod intersubiectiv, secventa afectiva a actului. Astfel de momente vor continua sa apara si ele vor sprijini angajamentul increzator al copilului cu lumea.

Consecintele imediate ale momentelor de intalnire care modifica mediul intersubiectivCand un moment de intalnire se produce intr-o secventa de reglari reciproce, se naste un echilibru care permite o despartire intre cei care interactioneaza si o detensionare a programului diadic (Nahum, 1994). Sander (1983) a numit aceasta despartire un spatiu deschis, in care copilul poate fi singur, o perioada scurta de timp, in prezenta celuilalt, in masura in care ei impartasesc noul context (Winnicott, 1957). Exista aici o deschidere in care este posibila o noua initiativa, eliberata de imperativul reglarii in vederea restabilirii echilibrului. Constrangerea obisnuita a cunostintelor relationale implicite este slabita si creativitatea este posibila. Copilul va re-contextualiza noua sa experienta.

Pe durata spatiului deschis, reglarea reciproca este momentan suspendata. Dupa aceea, diada isi reia procesul de miscare impreuna. Dar miscarea impreuna va fi diferita acum pentru ca se porneste de pe terenul unui mediu intersubiectiv nou stabilit, de pe o cunoastere relationala implicita modificata.

APLICAREA LA SCHIMBAREA TERAPEUTICA

Va vom oferi acum o terminologie descriptiva si o baza conceptuala pentru ceva mai mult, aratand cum acesta opereaza in calitate de vehicol de schimbare in terapiile psihanalitice.

Conceptul esential, momentul de intalnire, reprezinta proprietatea emergenta a procesului de miscare impreuna, proces care modifica mediul intersubiectiv si, prin aceasta, cunoasterea relationala implicita. Pe scurt, miscarea impreuna este alcatuita dintr-un fascicol de momente prezente, care sunt unitati subiective, ce marcheaza schimbarile fine de directie in timpul deplasarii inainte. Din cand in cand, un moment prezent devine fierbinte, din punct de vedere afectiv, prevestitor de schimbari pentru procesul terapeutic. Aceste momente se numesc momente de acum. Cand un moment de acum este captat, prin faptul ca i se raspunde intr-un mod autentic, personal, specific, de catre fiecare partener, el devine un moment de intalnire. Acesta este proprietatea emergenta care modifica contextul subiectiv. Vom discuta acum fiecare element din acest proces.

Procesul preparator: miscarea impreuna si momentele prezenteProcesul terapeutic de miscare impreuna este similar, in multe aspecte, cu procesul de miscare impreuna din diada parinte - copil. Forma este diferita. Unul este in principal verbal, in vreme ce celalalt este non-verbal, dar functiile care stau la baza procesului de miscare impreuna au multe lucruri comune. Miscarea impreuna implica deplasarea in directia scopurilor terapiei, in ori ce fel ar fi ele, explicit sau implicit, definite de catre participanti. Aceasta miscare impreuna subsumeaza toate componentele obisnuite ale terapiei psihanalitice, cum ar fi interpretarea, clarificarea, etc. In orice sedinta terapeutica, ca si in orice interactiune parinte - copil, diada se deplaseaza in directia scopului intermediar. Un scop intermediar dintr-o sedinta defineste subiectele care vor fi abordate impreuna, cum ar fi: intarzierea la o sedinta, daca pacientul a fost corect auzit ieri, vacanta care vine, daca terapia ajuta la alinarea sentimentului de gol interior, daca terapeutului ii place pacientul sau, etc. Participantii nu trebuie sa fie de acord unul cu celalalt. Ei trebuie doar sa negocieze fluxul interactiv, in asa fel, incat sa-l duca inainte, pentru a intelege ce se intampla intre ei, ce anume percepe, crede si spune fiecare membru, intr-un anumit context particular si ce anume crede fiecare despre ceea ce celalalt percepe, simte si crede. Ei lucreaza, miscandu-se impreuna, la definirea mediului intersubiectiv. Evenimentele din planul constient care propulseaza miscarea sunt asociatiile libere, clarificarile, intrebarile, tacerile, interpretarile, etc. Spre deosebire de comportamentele neverbale extinse, care alcatuiesc fondul mediului dintre parinte si copil, continutul verbal din terapie ocupa de obicei primul plan in constienta ambilor parteneri. In planul secund, miscarea are loc totusi catre impartasirea si intelegerea subiectiva. Continutul verbal nu trebuie sa ne faca orbi in fata procesului paralel de miscare impreuna catre un scop intersubiectiv implicit. Analog cu scopul potrivirii fizice, din interactiunea neverbala parinte - copil, noi vedem procesul de miscare impreuna, dintr-o sedinta de terapie cu un adult, ca fiind compus din doua scopuri paralele. Unul este reordonarea cunostintelor verbale constiente. Acesta ar include descoperirea de subiecte pe care sa se lucreze, clarificarea, elaborarea, interpretarea si intelegerea. Al doilea scop consta in definirea si intelegerea reciproca a mediului intersubiectiv care inglobeaza cunoasterea relationala implicita si defineste relatia impartasita implicit. Pentru a micro-regla procesul de miscare impreuna, este nevoie de un set de scopuri locale mai mici. Scopurile locale efectueaza aproape intotdeauna corectii ale traseului, actionand prin redirectionare, reparare, testare, probare sau verificare a directiei fluxului interactiv, catre scopul intermediar.

Asa cum se va vedea, mediul intersubiectiv face parte din ceea ce vom numi relatia impartasita implicit. Negocierea si definirea mediului intersubiectiv se petrece in paralel cu examinarea implicita a vietii pacientului si cu examinarea transferului. Relatia impartasita implicit este un proces dirijat, in cea mai mare parte a timpului, in afara constientei si are loc cu ocazia fiecarei manevre terapeutice. Miscarea impreuna ii duce, pe cei care interactioneaza, catre un sens mai clar a ceea ce sunt ei, in relatia impartasita implicit.

Noi concepem miscarea impreuna ca pe un proces care este, din punct de vedere subiectiv, divizat in momente cu calitatati si functii diferite si pe care le numim momente prezente. Printre clinicieni, notiunea de moment prezent este evidenta in mod intuitiv si ea s-a dovedit foarte valoroasa in discutiile noastre. Durata unui moment prezent este, de obicei, scurta, pentru ca, in calitate de unitate subiectiva, acesta reprezinta intervalul de timp necesar pentru a capta sensul a ceea ce se intimpla acum, aici, intre noi. In consecinta, el dureaza de la micro-secunde la cateva secunde. Momentul prezent este construit in jurul intentiilor sau dorintelor si a punerii lor in act, fapt care-i traseaza o linie dramatica de tensiune in deplasarea sa catre scop (vezi Stern, 1995). Un moment prezent este o unitate dialogata de schimb, relativ coerenta in continut, omogena in simtire si orientata in aceeasi directie, catre scop. O modificare a oricarora dintre aspectele enumerate mai sus conduce momentul prezent spre unul nou, spre cel care urmeaza. De exemplu, daca terapeutul spune: va dati seama ca ati intarziat la ultimele trei sedinte? E ceva neobisnuit pentru Dv., pacientul raspunde: Da, imi dau seama, si analistul adauga: Care sunt gandurile Dv. despre aceasta?, acest schimb constituie un moment prezent.

Pacientul replica: Cred ca am fost furios pe Dv. Liniste. Da, am fost. Liniste. Acesta este un al doilea moment prezent.

Dupa aceea pacientul spune: Saptamana trecuta ati spus ceva care m-a facut sa ma simt intr-adevar respins... Acesta este al treilea moment prezent. Aceste momente prezente reprezinta pasii procesului de miscare impreuna. Intre fiecare dintre ele exista un anumit tip de discontinuitate, dar ele progreseaza catre scop racordate impreuna, desi nu in mod egal. Avansarea are loc intr-o maniera care rareori este lineara.

Pe scurt, noi vorbim despre o anvelopa compacta de timp subiectiv, in care un motiv este pus in act, pentru a micro-regla continutul la care se refera si pentru a ajusta mediul intersubiectiv.

Ciclicitatea destul de stransa a comportamentelor copilului (somn, activitate, foame, joc, etc.) asigura un nivel inalt de repetitie, creand un repertoriu de momente prezente. Tot astfel, in terapie, momentele prezente repeta variatiuni pe tema miscarilor obisnuite, variatiuni ce constituie unica cale pe care orice diada terapeutica se va misca impreuna. Momentele prezente vor fi, fireste, influentate de catre natura tehnicii terapeutice, de catre personalitatile celor care interactioneaza si de catre patologia in cauza.

Deoarece momentele prezente sunt repetate atat de des, doar cu variatii minore, ele devin extrem de familiare, un fel de canoane a felului in care se asteapta sa fie momentele de viata cu o alta persoana. Momentele prezente devin reprezentate in calitate de scheme ale modalitatilor de a fi cu un altul (Stern, 1995) in domeniul cunoasterii relationale implicite. Perechea dezvolta un set de pattern-uri micro-interactive, in care pasii includ erori, intreruperi si reparari (Lachmann & Beebe, 1996; Tronick, 1989). Aceste secvente recurente ne vorbesc despre stiutul negandit (Bollas, 1987) sau despre inconstientul pre-reflectiv al lui Stolorow & Atwood (1992). Acestea sunt unitatile constructive pentru modelele de lucru si pentru cea mai mare parte a internalizarilor lui Bowlby. Ele nu se afla in constienta dar, din punct de vedere intrapsihic, sunt distincte de ceea ce este refulat.

In rezumat, momentele prezente racordate impreuna alcatuiesc procesul de miscare impreuna. Dar ambele unitati, atat momentele prezente cat si directia miscarii impreuna, apar in interiorul unui cadru de lucru care este familiar si caracteristic pentru fiecare diada.

Momentele de acumIn conceptualizarea noastra, momentele de acum reprezinta o categorie speciala de moment prezent, unul care se declanseaza subiectiv si afectiv, absorbindu-l, pe cel care le traieste, si mai mult in prezent. Ele preiau aceasta calitate subiectiva datorita faptului ca, cadrul de lucru habitual - stiutul, mediul familiar intersubiectiv al relatiei terapeut-pacient - a fost dintr-o data modificat sau risca sa fie modificat. Starea curenta a relatiei impartasita implicit este chemata sa iasa la iveala. Aceasta bresa potential in procedura stabilita se poate petrece in diferite momente. Desi nu ameninta neaparat cadrul de lucru terapeutic, ea necesita un tip de raspuns, care este atat de specific si de personal, incat nu poate fi o manevra tehnica cunoscuta.

Momentele de acum nu sunt o parte a setului de momente caracteristice prezente, care alcatuiesc modalitatea obisnuita de a fi impreuna si de miscare impreuna. Ele cer o atentie intensificata si un fel de alegere, intre a ramane sau nu, in cadrul de lucru stabilit, obisnuit. Si daca alegerea este nu, apare problema: ce este de facut? Momentele de acum forteaza terapeutul intr-un moment de tacere, sau intr-un anumit tip de actiune, fie ea o interpretare sau un raspuns, care reprezinta o noutate, in raport cu cadrul de lucru obisnuit. In acest sens, momentele de acum sunt ca vechiul concept grec de kairos, un moment unic in care oportunitatea trebuie captata, pentru ca soarta ta se va schimba, daca il captezi si in functie de cum o faci.

Din punct de vedere clinic si subiectiv, terapeutul si pacientul stiu ca au intrat intr-un moment de acum si ca acesta este diferit de momentele prezente obisnuite, prin faptul ca acest moment este nefamiliar, neasteptat, atat din punct de vedere temporal, cat si sub aspectul formei pe care o ia; nepotrivita sau chiar ciudata. Terapeutul si pacientul sunt adesea intr-o stare de confuzie in legatura cu ceea ce se intampla sau in legatura cu ce au de facut. Aceste monente sunt impregnate cu un viitor necunoscut, care poate fi simtit ca un impas sau ca o oportunitate. Prezentul devine foarte dens, din punct de vedere subiectiv, ca intr-un moment de adevar. Aceste momente de acum sunt adesea insotite de asteptare sau de anxietate, deoarece necesitatea de alegere este presanta si nu exista, pe moment, la dispozitie, un plan anterior de actiune sau o explicatie. Aplicarea miscarilor tehnice obisnuite nu va fi indeajuns. Intuitiv, analistul isi da seama ca s-a deschis o posibilitate pentru un anumit tip de reorganizare terapeutica sau pentru o deraiere, iar pacientul poate sa realizeze ca a ajuns la un moment de cumpana in relatia terapeutica.

Momentele de acum pot fi descrise ca evoluand, din punct de vedere subiectiv, in trei faze. Exista o faza de gestatie, care este umpluta cu simtire si iminenta. Exista o faza stranie, cand se realizeaza ca s-a intrat intr-un spatiu intersubiectiv necunoscut si neasteptat. Si exista o faza de decizie, cand momentul de acum poate fi captat sau nu. Daca acesta este captat, el va conduce la un moment de intalnire, in cazul in care totul merge bine, sau la un moment de acum ratat, in situatia in care lucrurile iau o intorsatura nefavorabila.

Un moment de acum constituie o anuntare a unei proprietati potential emergente a unui sistem dinamic complex. Desi istoria emergentei sale ar putea fi nedepistabila, ea este pregatita prin aparitii anterioare de scurta durata sau vagi, ceva asemanator cu un motiv dintr-o piesa muzicala, care se pregateste linistit si progresiv, pentru a se transforma in tema majora. Cu toate acestea, momentul exact si forma aparitiei sale raman impredictibile.

Caile care duc spre un moment de acum sunt numeroase. Pacientul poate sa identifice un eveniment in timpul unei sedinte si imediat sa realizeze ca mediul intersubiectiv tocmai s-a schimbat, dar fara sa impartaseasca si sa ratifice schimbarea in timpul sedintei. Sau, pacientul ar putea lasa evenimentul sa treaca, fara sa-si dea prea bine seama de el si, mai tarziu, sa-l reelaboreze, pentru a-i descoperi importanta in semnalarea unei schimbari posibile a mediului intersubiectiv. Aceste evenimente au forma unor momente de acum potentiale sau ascunse, momente care reprezinta o parte a procesului de pregatire. Ele vor ajunge poate, intr-o zi, la stadiul de a fi gata sa intre in dialogul reciproc si sa devina momente de acum, cu caracteristicile pe care le-am descris. Momentele de acum pot sa apara cand cadrul terapeutic traditional risca sa fie rupt, a fost rupt, sau trebuie sa fie rupt.

De exemplu:

-Daca un pacient se opreste si intreaba, Ma iubiti?

-Cand pacientul a reusit sa-l determine pe terapeut sa faca ceva in afara obisnuitului (terapeutic), ca in situatia in care pacientul spune ceva foarte amuzant si amandoi izbucnesc intr-un hohot de ras.

-Cand, din intamplare, pacientul si terapeutul se intalnesc pe neasteptate intr-un context diferit, cum ar fi la o coada la teatru. In acesta situatie, se poate forma o noua miscare interactiva si intersubiectiva, sau se poate rata o astfel de formare.

-Cand se intampla ceva pe moment, bun sau rau, in viata reala a pacientului si bunul simt ii cere terapeutului sa ia cunostinta de acel lucru, sau sa raspunda intr-un anumit fel.

Sa ne reamintim ca avem de-a face cu un proces dinamic complex, in care se poate intampla ca numai unul dintre mai multe componente sa se modifice, intr-o maniera lenta si progresiva. In timpul fazei preparatorii, aceasta modificare poate fi greu de perceput inainte ca ea sa atinga un oarecare prag, dincolo de care incepe sa ameninte brusc cu schimbarea contextului de functionare al celorlalte componente. Din punct de vedere conceptual, momentele de acum reprezinta pragul, catre o proprietate emergenta a interactiunii, numita moment de intalnire.

Momentele care ne intriga cel mai mult se ivesc cand pacientul face ceva dificil de incadrat intr-o categorie, ceva care cere un tip nou si diferit de raspuns din partea analistului, un raspuns cu o tenta personala, prin care starea subiectiva a lui (afect, fantezia, experienta reala) sa fie impartasita cu pacientul. Daca analistul raspunde in felul acesta, cei doi vor intra intr-un autentic moment de intalnire. In timpul momentului de intalnire, se va stabili intre ei un nou contact intersubiectiv, noutatea constand din modificarea creata in relatia impartasita implicit.

Momentul de intalnire

Un moment de acum, care este captat in mod terapeutic si inteles reciproc, este un moment de intalnire. La fel ca si in situatia parinte - copil, un moment de intalnire are un inalt grad de specificitate; fiecare partener a contribuit activ, cu ceva unic si autentic din el insusi, in calitatea sa de individ (si nu de persoana care aplica o teorie sau o tehnica terapeutica) la construirea momentului de intalnire. Cand terapeutul (in special), la fel ca si pacientul se straduiesc sa rezolve momentul de acum, sa-l explore si sa-l experimenteaze, acesta poate deveni un moment de intalnire. Exista elemente esentiale care intra in crearea unui moment de intalnire. Terapeutul trebuie sa foloseasca un aspect specific al individualitatii sale, aspect care poarta in el semnatura personala. Cei doi se intalnesc in calitate de persoane relativ neascunse, in acel moment, de catre rolurile lor terapeutice obisnuite. De asemenea, actiunile care construiesc momentul de intalnire nu pot fi de rutina, obisnuite sau tehnice; ele trebuie sa fie noi si formate in asa fel incat sa corespunda singularitatii momentului. Fireste aceasta implica o doza de empatie, o deschidere catre o reevaluare afectiva si cognitiva, o semnalare a acordarii afective, un punct de vedere care reflecta si ratifica, ca ceea ce se petrece are loc in domeniul relatiei impartasite implicit. Acest lucru poate fi exemplificat de situatia in care s-a creat o noua stare diadica, specifica participantilor.

Momentul de intalnire este evenimentul nodal al acestui proces, pentru ca el reprezinta punctul in care contextul intersubiectiv se modifica, schimband in consecinta cunoasterea relationala implicita despre relatia pacient terapeut.

Faptul ca momentul joaca un astfel de rol mutativ cheie a fost recunoscut si de catre altii. Lachmann & Beebe (1996) au pus accentul pe el, iar Ehrenberg si-a descris activitatea ei terapeutica mutativa ca avand loc exact in timpul momentelor intime subiective (1992).

Un exemplu ar putea fi aici instructiv. Molly, o femeie casatorita, in varsta de treizeci si ceva de ani, a intrat in analiza din cauza unei auto-devalorizari, concentrata pe corpul ei, a incapacitatii de a scadea in greutate si a anxietatii severe pe care o avea referitor la posibilitatea a-i pierde pe cei care ii erau dragi. Ea fusese cel de al doilea copil nascut in familia sa. Pentru ca sora ei mai mare devenise invalida, din cauza unei poliomielite in copilarie, parintii au valorizat si au avut grija de corpul sanatos al lui Molly. Pe cand era copil, ei o puneau sa danseze si se uitau la ea cu multa admiratie.

Molly si-a inceput sedinta vorbind despre chestii corporale si a asociat la aceasta faptul ca, venind spre sedinta, a simtit excitatie sexuala si o izbucnire de furie la adresa analistei. Am imaginea dumneavoastra lasandu-va pe spate si privindu-ma dintr-o pozitie superioara. Mai tarziu, in sedinta, ea si-a amintit de parintii ei, care ii priveau dansul si s-a intrebat daca se afla in aceasta si ceva excitatie sexuala fata de ei, daca doreau si ei asta. A urmat apoi o lunga discutie despre experienta ei corporala, incluzand examinarile medicale, teama ca era ceva in neregula cu corpul ei, precum si unele senzatii corporale. Apoi, dupa o liniste prelungita, Molly a spus, Acum ma intreb daca va uitati la mine. (Aici incepe momentul de acum.)

Analista s-a simtit perplexa, pusa in colimator. Primul ei gand a fost daca sa taca sau sa spuna ceva. Daca ar fi tacut, s-ar fi simtit Molly abandonata? Sa reia declaratia ei - va intrebati daca ma uit la dumneavoastra - ar fi parut stangaci si distant. Un raspuns, cu o remarca personala, ii parea totusi riscant. Implicatiile sexuale erau atat de intense, incat a le da glas ar fi fost simtit, ca o aducere a lor prea aproape de actiune. Dandu-si seama de disconfortul sau si incercand sa-i inteleaga sursa, analista a identificat legatura cu tema de dominatie si si-a dat seama ca a simtit ca era invitata sa ia ori pozitia de superioritate, ori sa se supuna lui Molly. In acest moment al consideratiilor sale, ea s-a simtit dintr-o data libera sa fie spontana si sa-i comunice pacientei experienta ei de moment.

Se simte ca si cum incercati sa-mi atrageti privirea asupra dumneavoastra, spuse ea. Da, a aprobat Molly cu lacomie. (Aceste doua propozitii alcatuiesc momentul de intalnire.) E ceva amestecat spuse analista. Nu e nimic rau in a tanji, a replicat Molly. E adevarat, accepta analista. Chestia e ca e nevoie de doi pentru a face fata, spuse Molly. Desigur, in primul rand, replica analista. La asta ma gandeam... E placut sa gandesti despre asta acum... si de fapt sunt capabila sa simt ceva compasiun, zise Molly. Pentru dumneavoastra insiva?, intreba analista. Da raspunse Molly. Imi pare bine raspunse analista.

In aceasta vignieta, a avut loc o intalnire intersubiectiva, deoarece analista si-a folosit framantarea sa interna pentru a-si intelege pacienta si pentru a capta momentul de acum raspunzand in mod particular si onest. Se simte (este implicat: de catre mine, ca un individ particular) ca si cum incercati sa-mi atrageti privirea asupra dumneavoastra. Raspunsul a transformat momentul de acum intr-un moment de intalnire. Aceasta pentru ca a fost destul de diferit in comparatie cu alte raspunsuri posibile, adecvate din punct de vedere tehnic, dar care ar fi lasat, pentru moment, specificul analistului ca persoana, in afara tabloului, de exemplu: asa a fost si cu parintii dumneavoastra?, sau spuneti-mi ce v-ati imaginat, etc.

Interpretari in relatie cu momente de intalnireMomentele de acum pot sa duca direct si la o interpretare. La fel cum interpretarile pot sa duca la momente de intalnire, sau invers. O interpretare traditionala reusita permite pacientului sa se vada pe sine, viata si trecutul sau, intr-un mod diferit. Aceasta realizare va fi invariabil insotita de afect. Daca interpretarea este facuta intr-o modalitate care transmite participarea afectiva a analistului, poate sa apara si un moment de intalnire. Au loc specificitati potrivite, intre doua sisteme aflate in rezonanta, acordate unul la celalalt (Sander, 1997). Acest fenomen este inrudit cu acordarea afectului, observata in interactiunile parinte - copil (Stern, 1985).

Sa presupunem ca analistul face o interpretare excelenta, cu o splendida potrivire in timp. Efectul pe care aceasta il va avea asupra pacientului poate consta intr-o tacere, intr-un aha sau, cel mai adesea, in ceva de tipul da, asa este, intr-adevar. Daca analistul rateaza transmiterea participarii sale afective ( cu un raspuns simplu ca, Da, a fost, pentru tine, chiar daca e spus cu o tenta nascuta din propria sa experienta de viata), pacientul ar putea sa presupuna, sau sa-si imagineze, ca analistul a aplicat doar tehnica si ca ar fi fost o greseala permiterea unei experiente noi, importante, sa altereze mediul intersubiectiv cunoscut. In consecinta, interpretarea ar fi fost mult mai putin eficienta.

Strict vorbind, o interpretare poate inchide un moment de acum, explicandu-l in continuare, elaborandu-l, sau generalizandu-l. Daca terapeutul nu face ceva mai mult decat o interpretare stricta, ceva care sa indice clar raspunsul sau personal si recunoasterea experientei pacientului asupra unei schimbari in relatie, atunci nu vom avea de-a face cu un nou context intersubiectiv creat. O interpretare sterila ar putea fi corect sau bine formulata, dar ea, cel mai probabil, nu va face contact si nu va prinde radacini. Multi psihanalisti dotati stiu asta si fac acel ceva mai mult, chiar daca il considera ca fiind o parte a interpretarii. Dar ceva mai mult nu este o parte a interpretarii si aceasta constitue chiar problema teoretica cu care ne confruntam. Daca scopul, a ceea ce este considerat o interpretare, devine prea extins si nu destul de bine definit, problemele teoretice devin si ele confuze, la modul imposibil de rezolvat.

Aici trebuie facuta o distinctie. Un moment de acum poate, si aceasta se intampla adesea, sa rasara in jurul materialului incarcat transferential si sa fie rezolvat cu o interpretare traditionala. In cazul in care, interpretarea este data intr-o maniera autentica, cu ce ar fi aceasta situatie, diferita de un moment de intalnire? Ea este diferita pentru urmatorul motiv: in timpul unei interpretari traditionale, care implica materialul transferential, terapeutul, ca persoana, asa cum exista el in mintea sa, nu este chemat sa apara si sa fie pus in joc. Nici relatia impartasita implicit nu este scoasa la iveala pentru a fi revazuta. Ceea ce este pus in joc sunt mai degraba intelegerea si raspunsul terapeutic, care apar in interiorul rolului analitic. Ce inseamna autentic, in acest context, este dificil de definit. In timpul unei interpretari transferentiale autentice, nu ar trebui sa existe un moment de intalnire a doua persoane dezgolite, mai mult sau mai putin, de rolurile lor terapeutice. Daca momentul de intalnire ar fi existat, actul terapeutului, ca raspuns la actul transferential al pacientului, ar fi avut caracterul de contratransfer. Intr-o contra-distinctie, aspectele transferentiale si contratransferentiale se afla intr-un minimum, in clipa unui moment de intalnire, iar personalitatile celor care interactioneaza, relativ dezgolite de capcana rolurilor, sunt puse in joc. Considerand ca exista o relativa lipsa de transfer - contratransfer si o relativa prezenta a doi oameni, care se experimenteaza unul pe celalalt, in afara rolurilor lor recomandate profesional, nu ne aflam, fireste, intr-o situatie usor de acceptat. Cu toate acestea, suntem cu totii constienti ca astfel de momente exista, dovedind astfel ca notiunea de care ne ocupam este de fapt, implicit, acceptata. Ne vom reintoarce la acest punct mai jos.

Spatiul deschisCa si in cazul secventei de dezvoltare, presupunem ca in situatia terapeutica, momentele de intalnire lasa in siajul lor un spatiu deschis, in care o schimbare din mediul intersubiectiv creaza un nou echilibru, o disjunctie, insotita de o alterare sau de o re-aranjare a proceselor defensive.

Creativitatea individuala, functie care apare in cadrul configuratiei individuale a spatiului deschis, devine posibila, pe masura ce cunoasterea relationala implicita a pacientului a fost eliberata de constrangerile impuse de catre obisnuit (Winnicott, 1957).

Alte destine ale momentului de acumAlte destine, diferite, ale momentului de acum, in cazul in care acesta nu este captat, pentru a deveni un moment de intalnire sau o interpretare, sunt:

1. Un moment de acum ratat

Un moment de acum ratat este o oportunitate pierduta. Un exemplu grafic este oferit de Gill. Intr-una din sedintele mele de analiza... am fost odata atat de curajos incat am spus: As paria ca eu o sa-mi aduc o contributie mai mare la analiza decat dumneavoastra. Aproape ca m-am rostogolit de pe canapea, cand analistul mi-a replicat: N-as fi deloc surprins. Trebuie sa spun cu regret, ca acest schimb nu a fost analizat mai departe, in orice caz, nu in sedinta aceea. (1994, pp.105-6). Consideram ca ceea ce vrea Gill sa spuna este ca nu au mai fost discutii in continuarea acestui schimb. Aici, un moment fusese lasat sa treaca pe langa, pentru a nu se reveni niciodata la el.

2. Un moment de acum esuatIntr-un moment de acum esuat, se petrece ceva potential distructiv pentru tratament. Cand un moment de acum a fost recunoscut, dar a existat un esec in a-l intalni intersubiectiv, cursul terapiei poate fi pus in pericol. Daca esecul este lasat nereparat, cele mai grave doua consecinte constau, fie in faptul ca o parte a terenului intersubiectiv se inchide pentru terapie, ca si cum cineva ar fi spus nu putem sa mergem acolo, fie in ceva chiar mai rau; un sens de baza al naturii fundamentale a relatiei terapeutice este pus sub o atat de serioasa indoiala, incat terapia nu mai poate sa continue (indiferent daca cei doi se opresc sau nu, in fapt).

David, un barbat tanar, isi incepuse analiza. Dupa cateva luni, intr-o sedinta, el vorbea despre o arsura serioasa, suferita in copilarie, care ii acoperea majoritatea pieptului, meditand asupra influentei ei in dezvoltarea sa ulterioara. Aceasta il lasase cu o cicatrice desfiguranta, usor de vazut cand era in costum de baie sau in pantaloni scurti, fapt care ii provoca o stare de constienta de sine crispata, cand se afla in public si constituia, in general, un punct de concentrare pentru diferitele referiri la corpul sau. Spontan, David se da jos de pe canapea si incepe sa-si scoata camasa, spunand: aici, lasati-ma sa va arat. O sa intelegeti mai bine. Intr-un mod abrupt, inainte ca el sa-si descopere cicatricea, analistul izbucneste: Nu! Stop, nu aveti nevoie sa faceti asta! Amandoi raman surprinsi de raspunsul analistului.

Atat David cat si analistul sau au fost de acord, mai tarziu, ca se intamplase ceva ce nu fusese deloc bun. David a simtit totusi si i-a spus analistului, ca explicatia pe care acesta i-a dat-o mai tarziu constituise esecul pentru ca, in loc sa-i spuna ca el se simtea prost, pentru a fi reactionat in felul in care a facut-o, analistul i-a spus doar ca el nu performase la standardele lui obisnuite.

3. Un moment de acum reparatMomentele esuate de acum pot fi reparate, prin ramanerea sau prin reintoarcerea in ele. Insusi procesul de reparare, ca demers, poate sa aiba un efect favorabil. Aproape prin definitie, repararea unui moment de acum esuat va duce diada intr-unul sau in mai multe momente de acum noi.

4. Un moment de acum insemnatUn moment de acum poate fi etichetat. Nu este usor sa se ajunga la aceste etichete, pentru ca starile diadice la care se refera nu au, de fapt, nume, fiind extrem de subtile si constituind entitati complexe. De obicei, ele obtin nume de genul: atunci cand dumneavoastra... si cu mine... Insemnandu-le cu o eticheta este extrem de important, nu numai pentru ca aceasta usureaza reamintirea si folosirea lor, dar si pentru ca se adauga astfel un alt strat la jonctiunea acestei creatii interpersonale. Insemnarea poate, deasemenea, sa serveasca scopului de a avea de-a face cu un moment de acum, doar in mod partial, in clipa primei sale aparitii, fara declansarea riscului de a rata sau de a esua momentul. In felul acesta se mai poate castiga un timp, adesea necesar, pentru terapie.

5. Un moment de acum durabilCateodata, apare un moment de acum, care nu poate fi imediat rezolvat/descoperit/impartasit, dar el nu trece. Ramane agatat in aer, mai multe sedinte sau chiar saptamani. Nimic altceva nu poate sa se intample inainte ca soarta lui sa fie stabilita. Aceste momente de acum, care dureaza, nu sunt numai esecuri. Ele pot sa apara din cauza unor conditii, care nu permit solutiile obisnuite, fie pentru ca timpul si pregatirea nu sunt coapte, fie pentru ca, intalnirea intersubiectiva ceruta este prea complexa, pentru a fi continuta intr-o singura tranzactie. In acest sens, si ele pot sa castige un timp necesar in terapie. De obicei, ele sunt rezolvate cu un moment de acum diferit, care cuprinde si momentul de acum durabil. Vom discuta aceasta in continuare mai jos.

RELATIA IMPARTASITA IMPLICIT IN CALITATE DE LOCUS AL ACTIUNII MUTATIVE IN TERAPIE

Ne vom intoarce acum la intrebarea pusa la inceputul acestui articol: in ce domeniu al relatiei dintre terapeut si pacient are loc momentul de intalnire si se produce modificarea cunoasterii implicite? Noi sugeram ca acestea se petrec in relatia impartasita implicit.

Notiunea existentei oricarui fel de relatie in analiza, care nu este in mod predominant tranferential-contratransferentiala, a provocat intotdeauna necazuri. Multi analisti sustin ca intreaga relationarea din situatia clinica este permisa in cadrul trairilor de transfer si de contratransfer, precum si in cel al interpretarilor, incluzand acele fenomene intermediare, cum ar fi alianta terapeutica si conceptele similare acesteia. Altii insista insa pe ideea ca un sens mai autentic al relationarii constituie fondul experiential necesar, fara de care transferul nu este perceptibil, el devenind alterabil, in cazul in care este conceput separat (Thoma & Kachele, 1987).

Relatia impartasita implicit este alcatuita din cunoasterea impartasita implicit a unei relatii, care exista separat de, dar paralel cu, atat relatia de transfer-contratransfer, cat si cea determinata de rolurile psihanalitice repartizate. In vreme ce cunoasterea implicita, pe care o are fiecare partener despre relatie, este unica pentru el, zona de suprapunere, dintre cunoasterile implicite ale celor doi, reprezinta ceea ce intelegem prin relatia impartasita implicit. (Aceasta relatie impartasita implicit nu este niciodata simetrica.)

Accentuarea importantei relatiei impartasite implicit a constituit pentru noi ceva neasteptat, o concluzie la care am ajuns dupa ce am realizat natura unui moment de intalnire. Deoarece, un moment de intalnire poate sa se petreaca numai cand s-a intamplat ceva cu un caracter personal, impartasit in afara tehnicii, sau in plus peste aceasta si intr-o modalitate subiectiva, traita ca o noutate in raport cu functionarea obisnuita, am fost fortati sa reconsideram intregul domeniu al relatiei impartasite reciproc.

In viziunea noastra, cercetarea copilului a simplificat luarea in considerare a relatiei impartasite implicit, prin scoaterea in evidenta a comunicarii afective si a intersubiectivitatii, existente virtual de la inceputul vietii post-natale (Tronick, 1989; Lachmann & Beebe, 1996). Atat copilul cat si cel care-i poarta de grija sunt vazuti ca fiind capabili de exprimare afectiva si de intelegere a exprimarilor afective ale celuilalt. Faptul ca, primul sistem de comunicare continua sa opereze de-a lungul vietii, adauga un plus de interes in campul nostru, inscriindu-se in rubrica de non-verbal. Suntem de acord cu Stechler (1996) ca, desi responsabilitatea noastra profesionala ne restrange de la a impartasi acelasi spatiu de viata cu pacientul, ar fi falsa presupunerea ca existenta emotionala complexa a analistului poate fi (sau trebuie sa fie) ferita de simtirile pacientului, simtiri bazate pe operarea unui sistem extrem de complex, care este intotdeauna in stare de functionare. Pozitia noastra este ca operarea acestui sistem construieste relatia impartasita implicit, relatie care consta din angajamentul personal dintre cei doi, construit in mod progresiv in domeniul intersubiectivitatii si in cel al cunoasterii implicite. Acest angajament personal este dezvoltat de-a lungul timpului si isi dobandeste propria sa istorie. El implica aspecte de baza care exista dincolo de, si dureaza mai mult decat, distorsiunile mai labile, sub aspect terapeutic, ale prismei transfer-contratransfer. Aceasta, deoarece el include simtiri, mai mult sau mai putin exacte, ale persoanei terapeutului, precum si ale persoanei pacientului.

Cand vorbim de o intalnire autentica, ne referim la comunicari care scot la iveala un aspect personal al cuiva, aspect care a fost evocat printr-un raspuns afectiv catre celalalt. La randul sau, celalalt dezvaluie partenerului o tenta personala, creand astfel o noua stare diadica, proprie celor doi participanti.

Aceste cunoasteri stabile, implicite, intre analist si analizant, simtirile si intelegerile lor reciproce constitue ceea ce noi numim relatia lor impartasita reciproc. Astfel de cunoasteri rezista dincolo de fluctuatiile din relatia de transfer si pot chiar, in cea mai mare parte a timpului, sa fie detectate, printr-o micro-analiza, de catre o a treia parte care ii observa, caz in care ele pot deveni un eveniment obiectiv.

Ceea ce ne-a obligat sa examinam si sa ne concentram pe acesta relatie impartasita implicit au fost datele rezultate din observatiile noastre asupra momentului de intalnire si asupra rolului sau in modificarea cunoasterii implicite. Cateva dintre caracteristicele unui moment de intalnire, asupra caruia ne-am concentrat reflectiile, sunt urmatoarele:

1. Un moment de intalnire este marcat printr-o tendinta de indepartare de la modalitatea obisnuita de a proceda in terapie. El reprezinta o noutate care a avut loc si pe care cadrul de lucru in desfasurare nu poate nici s-o cuprinda si nici s-o explice. Este opusul felului in care merg lucrurile in mod normal.

2. El nu poate fi mentinut sau implinit daca analistul apeleaza la un raspuns pe care pacientul il simte ca fiind doar tehnic. Intr-un moment de intalnire, analistul trebuie sa-i raspunda pacientului cu ceva care este experimentat ca particular pentru relatia lui cu acesta, care este reprezentativ pentru experienta sa personala, pentru personalitatea sa; care-i poarta cu el propria sa semnatura.

3. Un moment de intalnire nu poate fi realizat cu o interpretare de transfer. Este necesar sa se apeleze la alte aspecte ale relatiei.

4. Este un mod de a avea de-a face cu ce se intampla aici si acum, intre noi?. Accentul cel mai puternic se afla pe acum, din cauza caracterului de imediat al afectului. Acesta cere raspunsuri spontane si este actualizat, in sensul ca analistul si pacientul devin obiecte contemporane unul pentru celalalt.

5. Momentul de intalnire, angajand ceea ce se intampla aici si acum intre noi, nu are niciodata nevoie sa fie explicat verbal, desi aceast lucru se poate face, post-factum.

Toate consideratiile de mai sus imping momentul de intalnire intr-un domeniu care transcende, dar nu abroga, relatia profesionala, el devenind partial eliberat de armonicile tranferential-contratransferentiale.

Desi nu despre aceasta ne-am propus sa discutam in articolului de fata, credem ca este cumplita nevoie de o explorare viitoare a acestei relatii impartasite implicit.

REZUMAT SI DISCUTII

In vreme ce interpretarea este vazuta, in mod traditional, ca un eveniment nodal, actionand din, si asupra, relatiei transferentiale, schimband-o prin modificarea mediului intrapsihic, noi vedem momentele de intalnire ca evenimente nodale actionand din, si asupra, relatiei impartasite reciproc, schimband-o, prin modificarea cunoasterii implicite, atat in calitatea sa de proces intrapsihic, cat si in cea de proces interpersonal. Ambele aceste procese complementare, interpretarea si momentul de intalnire, sunt mutative. Dar ele folosesc mecanisme de schimbare diferite, in domenii diferite ale experientei.

In vederea continuarii pe mai departe a investigatiei clinice si a cercetarii, am incercat sa oferim, pentru fenomenologia acestor momente care creaza relatia impartasita implicit, o terminologie descriptiva.

Trebuie remarcat ca, schimbarea in cunoasterea relationala implicita si schimbarea in cunoasterea verbala constienta prin interpretare sunt cateodata greu de distins una de cealalta, in cursul procesului actual interactiv al situatiei terapeutice.

Relatia impartasita reciproc si relatia transferentiala curg in paralel, impletite, aparand pe rand, una sau cealalta, in primul plan. Desfasurarea continua a procesarii cunoasterii implicite este totusi o conditie necesara pentru relationare. Interpretarea, pe de alta parte, este un eveniment punctual.

Localizam fundamentarea relatiei impartasite implicit in procesul primordial al comunicarii afective, care-si are radacinile in cele mai timpurii relatii. Sugeram ca, in cea mai mare parte, comunicarea afectiva consta in cunoastere implicita si ca schimbarile din aceasta relatie pot sa duca la efecte terapeutice de lunga durata. In cursul unei analize, o parte a cunoasterii relationale implicite va fi transcrisa lent si dureros in cunoasteri constiente implicite. Cat de mult, este o intrebare deschisa. Totusi, aceasta nu este acelasi lucru cu a face inconstientul constient, asa cum a afirmat intotdeauna psihanaliza. Diferenta consta in faptul ca, cunoasterea implicita nu este facuta inconstienta prin refulare si nu devine disponibila constientei prin inlaturarea refularii. Procesul de a face constienta cunoasterea refulata este chiar diferit de acela de a face constienta cunoasterea implicita. Ele cer diferite conceptualizari. Ele pot, deasemenea, sa ceara proceduri clinice diferite, fapt care are implicatii tehnice importante.

Modelul propus este centrat mai degraba pe procese decat pe structura. El deriva din observarea interactiunii dintre copil si cel care ii poarta de grija si din teoria sistemelor dinamice. In acest model, exista un proces reciproc, in care schimbarea se petrece in relatia implicita la momentele de intalnire, prin modificari in modalitatile de a fi cu. Aceasta nu corecteaza esuarile empatice trecute, prin activitate analitica empatica. Nu se inlocuieste un deficit din trecut. Mai degraba este creat ceva nou in relatie, fapt care modifica mediul intersubiectiv. Experienta trecuta este recontextualizata in prezent, in asa fel incat o persoana opereaza din interior un peisaj mental diferit, fapt care duce la comportamente si experienta noi, in prezent si in viitor.

Pozitia noastra asupra reglarii reciproce in situatia de terapie este inrudita cu cea descrisa de catre Lachmann & Beebe (1996). Ideea noastra despre momentul de acum, cu potentialul de a deveni un moment de intalnire, difera de ideea lor de reliefare a momentelor afective, prin aceea ca noi am incercat sa oferim o terminologie si o descriere secventiala detaliata a procesului care duce la, si urmeaza, aceste momente privilegiate.

Suntem de acord cu multi ganditori contemporani care considera ca o schimbare a starii diadice este fundamentala, dar noi localizam aparitia acesteia in momentul de intalnire al celor care interactioneaza. Pozitia noastra este similara cu aceea adoptata de catre Mitchell, precum si cu cea a lui Stolorow & Atwood. Noi adaugam, totusi, acestor autori, cosiderarea a celei mai mari parti a mediului intersubiectiv ca apartinand cunoasterii relationale implicite, care se construieste in interiorul relatiei impartasite implicit in cursul terapiei.

Procesul de schimbare are loc, prin urmare, in relatia impartasita implicit. In final, anticipam ca aceasta perspectiva asupra modificarii cunoasterii relationale implicite, in timpul momentelor de intalnire, va deschide perspective noi si utile referitoare la schimbarea terapeutica.