3

Obiective: Disciplina “Monedă şi credit” este chemată să ofere

studenţilor cunoştinţe temeinice despre monedă, credit şi rolul

lor determinant în desfăşurarea proceselor economice, în reglarea

circuitelor economice la nivel micro şi macroeconomic, a

lichidităţii agenţilor economici, a economiei în ansamblul ei.

CUPRINS

1. Moneda şi rolul său economic

1.1. Moneda şi funcţiile sale

1.2. Evolutia monedei şi clasificarea semnelor monetare

1.3. Puterea de cumpărare a monedei

2. Organizarea monetară

2.1. Unitatea monetară

2.2. Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare

2.3. Baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare

integrală

2.4. Reglementarea emisiunii şi punerii în circulaţie a

monedei de hârtie. Convertibilitatea monetară

2.5. Sistemul monetar internaţional

2.5.1. Sistemul monetar internaţional de la Bretton

Woods

2.5.1.1. Principiile sistemul monetar

internaţional de la Bretton Woods

2.5.1.2. Instituţiile monetare create prin

Acordul de la Bretton Woods

2.5.2. Sistemul monetar internaţional actual

2.6. Integrarea monetară europeană

2.6.1. Uniunea Monetară Europeană

4

2.6.2. Moneda Euro şi utilizările sale

3. Indicatori şi agregate monetare

3.1. Masa monetară şi agregate monetare

3.2. Viteza de circulaţie şi de rotaţie a monedei

3.3. Rata dobânzii

3.4. Cererea de monedă

3.5. Oferta de monedă

4. Sistemul bancar contemporan

4.1. Băncile comerciale

4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale

4.1.2. Serviciile bancare

4.2. Băncile de afaceri

4.3. Alte bănci şi instituţii de credit specializate

4.4. Banca de emisiune

4.5. Orientări şi performanţe bancare

5. Băncile şi creaţia monetară

5.1. Creaţia de monedă scripturală

5.2. Emisiunea de monedă prin banca centrală

5.3. Tezaurul ca organism creator de monedă

5.4. Piaţa monetară şi rolul său în creaţia monetară

6. Politici monetare şi reglementări bancare

6.1. Politica economică şi politica monetară

6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară

şi de credit

6.3. Politica operaţiilor la piaţa liberă

6.4. Sistemul rezervelor minime obligatorii

6.5. Intervenţionismul direct

7. Creditul şi dobânda

7.1. Creditul. Trăsături caracteristice

5

7.2. Sferele creditului

7.2.1. Creditul comercial

7.2.2. Creditul bancar

7.2.3. Creditul obligatar

7.2.4. Creditul ipotecar

7.2.5. Creditul de consum

7.3. Intermediarii şi pieţele creditului

7.4. Dobânda

8. Instrumentele de credit

8.1. Titlurile de credit

8.2. Monetica modernă

9. Echilibrul monetar şi inflaţia

9.1. Echilibrul monetar

9.2. Inflaţia. Concept. Cauze

9.3. Efectele inflaţiei

9.4. Politicile de combatere a inflaţiei

6

Cap. 1

Moneda şi rolul său economic

1.1. Moneda şi funcţiile sale

1.2. Evolutia monedei şi clasificarea semnelor monetare

1.3. Puterea de cumpărare a monedei

1.1. Moneda şi funcţiile sale

Apariţia monedei este rezultatul dezvoltării producţiei şi

schimbului cu care a evoluat paralel şi neîntrerupt. Prin definirea

monedei, majoritatea cercetătorilor au încercat şi încearcă să

surprindă aspecte de esenţă, legate îndeosebi de funcţiile şi rolul

său în economie. Unii cercetători fac deosebirea dintre ban şi

monedă , considerând banul ca ceva abstract şi moneda ca ceva

concret. Alţi cercetători consideră banul ca fiind fenomenul

valorii în general, iar moneda este reprezentarea acestui

fenomen. În prezentul curs fenomenul „ban” va fi considerat ca

fiind echivalent cu reprezentarea sa „moneda” pentru că în

esenţă au aceleaşi funcţii şi împlinesc acelaşi rol în economie.

7

La ce foloseşte moneda? În mod fundamental oamenii îşi

satisfac trebuinţele prin producerea de bunuri şi servicii. Crearea

de monedă nu aduce beneficii directe. Dacă se dublează

producţia de bunuri şi servicii, oamenii trăiesc mai bine. Dacă se

dublează cantitatea de monedă nu înseamnă că va fi mai bine.

Deci, în sens restrâns, moneda este lipsită de relevanţă. În alt

sens, aşa cum vom vedea în continuare, moneda şi instituţiile

asociate ei sunt de o importanţă copleşitoare.

Cu cât viaţa economică este mai activă şi afacerile mai

intense, cu atât moneda este mai solicitată. Moneda deţine o

poziţie cheie în mecanismul de funcţionare al oricărei economii

naţionale şi a celei internaţionale, reflectând sintetic schimbările

structurale ale acestora. Moneda a devenit indispensabilă atât la

nivel micro, cât şi macroeconomic. Economia nu poate fi

despărţită de monedă, ele condiţionându-şi evoluţia şi

dezvoltarea.

Definirea monedei

• Unii cercetători atribuie monedei două însuşiri esenţiale şi

anume: de a reprezenta şi de a măsura orice valoare şi au

tras concluzia că orice marfă poate fi monedă. Aceasta este

reprezentarea monedă-marfă.

• Alţi cercetători neagă calitatea de marfă a monedei,

atribuindu-i numai însuşiri subiective, definind-o ca o

convenţie socială, artificială. Aceasta este reprezentarea

monedă-semn.

• A treia categorie de cercetători prezintă moneda într-o dublă

accepţiune: atât ca marfă, cu însuşiri intrinsece deosebite

şi având o existenţă obiectivă, cât şi ca o creanţă asupra

8

emitentului sau a economiei, un semn al monedei marfă, o

expresie a voinţei oamenilor.

Moneda marfă şi-a pierdut definitiv locul în mecanismele

monetare doar de câteva decenii. Dezvoltarea vieţii economice a

dat câştig de cauză şi rol preponderent monedei semn, aceasta

fiind astăzi forma de existenţă a monedei. Ea apare în această

calitate ca un bun indirect, reprezentând un drept de creanţă.

Utilitatea ei nefiind directă, ea trebuie căutată în utilitatea

bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate. Deci, făcând

abstracţie de utilitatea metalului (aur, argint) din care a fost

confecţionată, caz în care a funcţionat ca monedă-marfă, moneda

nu reprezintă nici o utilitate în sine. Prin desprinderea sistemelor

monetare de aur, etalonul marfă este eliminat de la baza

mecanismelor monetare, moneda nemaifiind legată de aur nici

măcar teoretic. Mai mult, faptul că în prezent moneda semn se

prezintă ca singură formă vizibilă a monedei, alimentează şi mai

mult părerea potrivit căreia aceasta reprezintă numai o creanţă.

Deşi aurul a fost eliminat de la baza sistemelor monetare

naţionale şi a celui internaţional, este departe ca el să dispară de

pe scena economică. Aurul a încetat să fie etalon legal al valorii şi

instrument al tranzacţiilor, dar rămâne însă un instrument de

rezervă privilegiat atât pentru particulari, cât şi pentru băncile

centrale.

Indiferent de accepţinea dată monedei, monedă – marfă sau

monedă – semn, moneda se defineşte prin funcţiile ei, cele mai

importante fiind1:

• moneda, instrument al tranzacţiilor

1 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 8

9

• moneda, etalon al valorii

• moneda, rezervă a valorii

1.1.1. Moneda, instrument al tranzacţiilor

Într-o economie de schimb, moneda este instrumentul unic

al tranzacţiilor. Ea serveşte drept contrapartidă între oferta şi

cererea tuturor bunurilor şi serviciilor, pe toate pieţele.

O tranzacţie poate avea loc şi fără monedă, dar existenţa ei

uşurează realizarea schimbului de bunuri şi servicii. Trocul

reprezintă schimbul bunurilor contra altor bunuri. Realizarea

trocului presupune să găsim pe cineva care doreşte bunurile şi

serviciile pe care noi le oferim şi care în acelaşi timp să poată

oferi bunuri şi servicii pe care dorim să le obţinem în schimb,

ceea ce nu se găseşte întotdeauna în timp util sau ceea ce

presupune un cost suplimentar (anunţuri, căutări, publicitate,

etc.). Rolul monedei ca instrument al tranzacţiilor apare foarte

clar, deoarece trocul prezintă cel puţin trei dificultăţi majore:

• întâlnirea a doi agenţi economici, fiecare dorind, în acelaşi

moment, să se lipsească de un bun sau să facă un serviciu

pe care celălalt vrea să le dobândească;

• posibilitatea de comparaţie între două elemente ce fac

obiectul cesiunii;

• divizibilitatea bunurilor ce se presupun a fi schimbate.

Moneda înlătură aceste inconveniente, ducând la o disociere

a trocului în două operaţiuni: o operaţiune de vânzare (bun

contra bani, deci flux real contra flux monetar) şi o operaţiune de

cumpărare (bani contra bun, deci flux monetar contra flux real).

10

În prezent trocul redevine activ în contractele internaţionale

cu schimbul de produse sau tehnologii provenind de la ţările

dezvoltate, în contrapartidă cu materiile prime livrate de ţările în

curs de dezvoltare. De asemenea, trocul se mai utilizează datorită

inflaţiei puternice, când preţurile cresc vertiginos la intervale

foarte mici de timp sau in condiţii de blocaj financiar.

În cadrul funcţiei monedei de instrument unic al

tranzacţiilor trebuie subliniat rolul finanţator al monedei.

Existenţa prealabilă a unor încasări în monedă este condiţia

tuturor tranzacţiilor reale. Fiecare agent economic care vrea să

intre pe piaţă trebuie să dispună de o încasare prealabilă.

Moneda se obţine prin transferul instrumentelor de plată de la

unii agenţi din economie în favoarea altora. Astfel salariaţii

primesc moneda ca plată pentru munca depusă. Cumpărând

bunuri de consum, o parte din această monedă ajunge din nou la

întreprinderi. Cumpărările de acţiuni şi obligaţiuni de către cei

care îşi investesc economiile permit întreprinderilor să obţină

monedă pentru achiziţia de bunuri de investiţii. În acest proces,

un rol major revine băncilor, ele creând instrumentele de

realizare a acestor tranzacţii.

1.1.2. Moneda, etalon al valorii

În această funcţie, moneda măsoară valoarea bunurilor şi

serviciilor. Valoarea se exprimă întotdeauna prin monedă,

permiţând compararea bunurilor şi serviciilor. Moneda devine

astfel un numitor comun între bunuri eterogene. Funcţia de

etalon al valorii este prima care se manifestă, deoarece valorile

11

bunurilor se exprimă cu ajutorul monedei înainte de a avea loc

tranzacţia sau chiar în lipsa tranzacţiei. O economie modernă

necesită comparaţii continue ale valorii, iar cumpărătorii trebuie

să compare ofertele diferiţilor vânzători. Pentru a lua o decizie

raţională, trebuie cunoscute raporturile în care o marfă se

schimbă pe alte mărfuri, lucru posibil utilizând moneda ca

etalon.

Ca orice etalon, moneda este invariabilă, doar puterea ei de

cumpărare fluctuează, respectiv scade în perioada de creştere a

preţurilor şi invers.

În evoluţia monedei, funcţia de etalon a fost îndeplinită

iniţial de bunuri obişnuite, apoi de metalele preţioase, de valute,

astăzi funcţionând etalonul bazat pe puterea de cumpărare.

Etalonul de valoare permite realizarea unei imense economii

de efort, simplificând considerabil gestiunea agenţilor economici.

Specific monedei mai este şi faptul că ea acţionează ca etalon

prin care pot fi exprimate plăţile viitoare. Deoarece valoarea

monedei variază în timp, cu o unitate monetară dată cu

împrumut astăzi nu pot fi achiziţionate aceleaşi bunuri, când

este restituită la scadenţă.

1.1.3. Moneda, instrument de rezervă a valorii

Într-o economie de troc, schimbul a două bunuri este

instantaneu. Într-o economie monetară, agentul poate disocia

schimbul în două operaţii diferite, care intervin în două momente

de timp diferite. Între două tranzacţii moneda serveşte ca rezervă

12

a puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare, un

instrument permanent de rezervă a valorii.

Cauzele esenţiale ale constituirii rezervei monetare sunt

nesincronizarea dintre încasări şi plăţi şi incertitudinea

viitorului. Existenţa unui stoc de monedă la dispoziţia agenţilor

economici nu se explică decât prin decizia lor de a stoca, deci

printr-o alegere economică raţional justificată.

Moneda face parte din patrimoniul agentului economic,

alături de celelate active, respectiv:

- active cvasimonetare (depozite la termen),

- active financiare (acţiuni, obligaţiuni),

- active reale (bunuri).

În raport cu aceste active, moneda efectivă prezintă trei

diferenţe:

- un preţ al tranzacţiei mult mai redus în raport cu

lichiditatea

- un randament nul

- o constantă a valorii sale nominale.

Avantajele şi dezavantajele deţinerii de monedă (active

lichide) conduce pe fiecare agent economic să-şi stabilească

preferinţa între activele care constituie patrimoniul său. Astfel

putem face remarca că orice bun poate constitui o rezervă a

puterii de cumpărare. Anumite bunuri conservă puterea de

cumpărare pe termen lung mai bine decât moneda. Totuşi, aşa

cum am menţionat mai sus, moneda se distinge de aceste

bunuri prin aceea că este imediat disponibilă, fără cost de

transformare şi fără risc. Spunem că moneda are proprietatea

de lichiditate care o califică a fi cel mai bun instrument de

rezervă a puterii de cumpărare imediate.

13

În general lichiditatea unui activ depinde de:

- cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut,

- costul de cumpărare sau de vânzare al tranzacţiei,

- previzibilitatea şi stabilitatea preţului său.

Spunem că moneda în sens restrâns are o lichiditate perfectă. (În

bilanţ se realizează o ierarhizare a activelor unui agent economic

în funcţie de gradul lor de lichiditate.) Moneda conservă puterea

de cumpărare pe termen scurt mai bine decât un bun sau un

titlu care poate în orice moment să piardă din valoarea sa. În

concluzie, putem spune că moneda constituie cel mai bun

instrument de conservare a bogăţiilor pe termen scurt, calitate

care face din ea un activ fără riscuri.

1.2. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare

Moneda a apărut în istoria societăţii omeneşti sub forma

unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Exteriorizarea valorii

se realiza odată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la marfa

care îndeplinea rolul de monedă. De la sfârşitul preistoriei vitele

se utilizau ca monedă. În Africa se mai utilizau ca monedă sarea

şi scoicile rare care serveau ca podoabe. În Tibet ceaiul a servit

mult timp ca monedă.

În timp, omul a început să folosească o marfă unică drept

intermediar în tranzacţii. Marfa aleasă permitea vânzarea şi

cumpărarea bunurilor obişnuite, măsurarea valorii şi

economisirea. Deci locul trocului este luat de o marfă care, pe

14

lângă utilizarea sa normală ca bun de consum sau ca bun de

producţie, servea drept instrument de schimb. Acest bun monedă

etalon trebuia să fie durabil, pentru a conserva puterea de

cumpărare, să fie divizibil, pentru a permite efectuarea plăţilor

şi să prezinte o valoare proprie, intrinsecă, suficient de mare

şi stabilă. Astfel metalele şi aliajele se impun rapid ca bunuri

monedă. Iniţial au fost folosite metalele şi aliajele comune (cupru,

bronz, fier) ca monede, apoi au apărut metalele preţioase, aurul

şi argintul. Metalul cântărit şi bătut cu pecete şi în piese de

monede s-a impus schimburilor ca forma cea mai comodă şi

evoluată.

Odată cu dezvoltarea schimbului, nevoile de monedă bun,

respectiv de metal preţios, cresc, în timp ce producerea lor

rămâne limitată. Apare deci un dezechilibru între oferta şi

cererea de monedă marfă, ceea ce a condus la necesitatea găsirii

altor forme ale monedei. Apare astfel moneda de hârtie sub

forma bancnotelor (bilete de bancă) şi moneda de cont

(scripturală). Bancnotele ca monedă de hârtie se vor generaliza în

sec. al XIX lea în toată Europa Occidentală. Crearea monedei de

cont era făcută de băncile comerciale, care înscriau într-un cont

suma de bani deţinută de un client.

În a doua jumătate a secolului al XIX lea, dezvoltarea

băncilor este la originea perfecţionării importante în tehnica

monetară. Noile forme ale monedei scripturale sunt cecurile şi

viramentele. Emise de titulari, pe baza unui cont deschis la

bancă, cecurile acceptate la plată sunt o formă a monedei

scripturale. Ordinul de virament dintr-un cont în altul va reduce

plăţile la un simplu joc pe hârtie.

15

Baterea monedei este un drept al puterii de stat, drept

delegat unei instituţii de emisiune. Agenţii au acceptat să

folosească moneda în virtutea încrederii în sistemul de emisiune.

Evoluţia formelor monedei, de la marfă la semn, are trei

consecinţe:

- statutul său privat se substituie din ce în ce mai mult

statutului său public şi care necesită un control adecvat al

creării sale;

- costul de producţie este mult diminuat;

- creşte încrederea agenţilor economici faţă de autorităţile

monetare centrale (pentru moneda de hârtie) şi faţă de

băncile comerciale (pentru moneda scripturală).

Pentru afirmarea şi impunerea ei, în funcţiile monedei s-a

păstrat o bună perioadă de timp legătura cu metalul monetar

aflat în rezerva băncii emitente, mecanismul realizându-se astfel:

- banca emitentă păstra în depozit, ca element de activ în

bilanţ, cantităţi importante de aur monedă, în timp ce

moneda de hârtie, reprezentă în bilanţ un element de pasiv,

ca o obligaţie a băncii faţă de viitori posesori şi participă la

operaţiuni de schimb pe piaţă;

- utilizarea monedei de hârtie şi a celei de cont ca

instrumente monetare a fost susţinută prin mecanismul

convertibilităţii; primind la cerere echivalentul în aur

monedă, deţinătorii bancnotelor manifestau încredere în

mecanismul monetar astfel creat.

Aurul monetar păstrat în rezerva băncii continua să

îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă, fără a fi prezent în

circulaţie.

16

Mecanismul a funcţionat relativ normal atâta timp cât a

existat un anume echilibru între cantitatea de aur-monedă şi

necesarul de monedă hârtie cerut de schimbul de bunuri în

ascensiune. În timp ce mărimea depozitului de aur-monedă era

funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei

ţări de a procura aurul monetar, cantitatea de semne monetare

era dependentă de volumul tranzacţiilor. Se va naşte

dezechilibrul între cererea şi oferta de monedă, fenomen care va

duce la desprinderea monedei semn de metalul monetar, fapt

care va imprima mecanismelor monetare caracteristici noi:

- deşi aurul monetar continuă să funcţioneze ca etalon şi

rezervă, slăbeşte considerabil legătura directă cu moneda

semn;

- în structura rezervelor bancare, se vor include, alături de

metalul monetar, titlurile de creanţă;

- moneda semn, cu mici excepţii, va rămâne unica formă a

monedei în circulaţie pe pieţele naţionale, emisiunea ei

bazându-se tot mai mult pe producţia de bunuri destinată

schimbului, faţă de care se află într-o dependenţă directă.

- convertibilitatea bancnotelor în aur se va restrânge şi se va

suspenda definitiv din practica monetară internă după anii

1929-1933;

- pe plan extern continuă să circule metalul monetar sub

formă de monedă sau lingouri până în anul 1944,

momentul creării sistemului monetar internaţional prin

Acordurile Conferinţei Financiare şi Monetare de la Bretton

Woods.

17

Mecanismele monetare create în 1944 se vor caracteriza

prin câteva elemente noi care vor modifica raportul dintre

moneda marfă şi moneda semn şi anume:

- moneda semn, sub denumirea de valută, va prelua integral

rolul de instrument al tranzacţiilor pe plan internaţional,

fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul

convertibilităţii externe. Sistemul va funcţiona pe baza

etalonului aur-devize, usd devenind moneda de rezervă.

Încrederea în moneda SUA se va baza pe garantarea cu aur

a dolarilor aflaţi în circuit extern de către Sistemul

Rezervelor Federale ale SUA.

- în 1971 se suspendă convertibilitatea externă a dolarului

SUA în metalul monetar, în favoarea etalonului puterii de

cumpărare.

- un moment important îl reprezintă crearea monedei unice

europene.

Principalele momente în evoluţia monedei sunt redate în

tabelul nr. 1.1.

Tabelul nr. 1.1.

Principalele momente în evoluţia monedei

Perioada (anul)

Momentul din evoluţia monedei

Sec.VII î.e.n.

Apar primele piese metalice din aur şi argint.

Secolul II

Se stabileşte cursul de schimb între monedele metalice (Roma); aurul cota de două ori mai mult decât argintul.

1447 stabilirea la Geneva a aurului ca singurul tip de monedă având curs legal;

18

1519 apariţia talerului, care a devenit monedă dominantă în Europa; talerul va da naştere dolarului;

sec XVI creşterea de şase ori a numerarului şi de trei ori a preţurilor şi efectuarea de importuri masive de metale preţioase (mai ales argint) din America;

1650 crearea unei pieţe monetare mondiale la Amsterdam; 1690 emiterea monedei hârtie în Imperiul Britanic; 1697 Banca Angliei monopolizează emisiunea bancnotelor 1720 curs forţat al biletelor emise de bancă în Franţa (John

Law); 1774 curs legal acordat în exclusivitate aurului în Anglia; 1792 instituirea bimetalismului aur-argint în SUA; 1797 suspendarea convertibilităţii în aur a biletelor de

bancă în Anglia şi stabilirea unui curs forţat al acestora;

1800 crearea Băncii de Emisiune în Franţa; 1867 instituirea bimetalismului în România; crearea

sistemului monetar naţional; 1870-1878

curs forţat al francului francez;

1871-1874

abandonarea bimetalismului aur-argint şi adoptarea etalonului aur în Germania şi ţările scandinave. Crearea Uniunii Monetare Latine; debutul demonetizării argintului în SUA;

1874-1875

instalarea efectivă a monometalismului aur în Franţa;

1880 înfiinţarea BNR ca prim institut de emisiune a statului român independent;

1890 abandonarea bimetalismului şi adoptarea monometalismului aur în România;

1897 adoptarea etalonului aur în Rusia şi Japonia; 1900 adoptarea etalonului aur în SUA; 1913 crearea unei bănci centrale federale în SUA (Sistemul

Rezervelor Federale); 1914 suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur în

toate ţările beligerante (inclusiv România) 1920-1921

unificarea monetară în România prin schimbarea bancnotelor străine (coroane austro-ungare, ruble de Lwov, rubla Romanov şi a leilor emişi de Germania ca bani de război) cu bancnote ale BNR

1922 recunoaşterea principiilor aur-devize la Conferinţa Monetară de la Geneva

1925 restabilirea etalonului aur în Anglia; lira sterlină

19

regăseşte paritatea sa dinainte de război 1928 restabilirea convertibilităţii francului francez 1928-1930

crearea Băncii de Reglementare Internaţională (România membru fondator)

1929 reforma monetară de stabilizare din România 1931 suspendarea convertibilităţii lirei sterline în Anglia.

Crearea blocurilor monetare 1933 eşecul Conferinţei de la Londra privind stabilizarea

cursurilor de schimb ale monedelor 1934 fixarea parităţii usd la 35 usd uncia (1 uncie – 31,102

g aur fin). Aplicarea etalonului aur-devize care permite guvernelor străine să convertească în aur dolarii pe care-i deţin în rezervă la banca centrală

Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)

1944 crearea sistemului monetar internaţional şi a Fondului

Monetar Internaţional 1946-1958

punerea în funcţiune a SMI bazat pe principiile etalonului aur-devize, pe dolarul SUA ca principală monedă de rezervă

1946 reforma monetară în Germania şi crearea DM 1947 reforma monetară de stabilizare din România 1949 devalorizarea monedelor europene şi implicit a lirei

sterline 1958 restabilirea convertibilităţii externe a monedelor

europene între ele 1961-1968

pool-ul aurului: 8 ţări se angajează să intervină pe piaţa aurului pentru menţinerea preţului la 35 usd/uncia

1967-1971

revizuirea grilelor de paritate; devalorizarea lirei sterline, revalorizarea DM, devalorizarea francului francez, etc.

1969 crearea de către FMI a unui nou activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST

1971 suspendarea convertibilităţii în aur a usd şi prăbuşirea etalonului aur-devize. Prima devalorizare a usd după 1934

1972 crearea şarpelui monetar european, limitând marjele de fluctuare ale monedelor aderente

1973 a doua devalorizare a usd; generalizarea flotării monedelor şi amplificarea volatilităţii cursurilor de schimb

1976- punerea în funcţiune a acordurilor de la Jamaica privind

20

1978 reglarea flotării monedelor şi demonetizarea aurului. Redefinirea DST pe baza unui coş de 16 monede.

1979 punerea în funcţine a Sistemului Monetar European. Crearea ECU (unitatea de cont europeană) definit pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare

1980 redefinirea DST pe baza unui coş de 5 monede (cele liber utilizabile)

1985 acordurile de la Plaza privind coordonarea politicilor de schimb între 5 apoi 7 mari ţări industriale

1986 punerea în funcţiune de către FMI a unui mecanism de supraveghere monetară, bazat pe un set de indicatori

1990 Conferinţa interguvernamentală a CEE privind Uniunea Economică şi Monetară Europeană UME

1992 Tratatul de la Maastricht privind integrarea economică şi monetară a celor 12

Sursa: Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003; Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996

Etapele introducerii monedei unice

1 iulie 1990-1 ianuarie 1994

Prima etapă a formării UEM (Liberalizarea deplina a circulatiei capitalului s-a realizat începând cu 1 iulie 1990)

1 noiembrie 1993 Este stabilita compozitia monedei cos ECU. Intra in vigoare Tratatul de la Maastricht

1 ianuarie 1994 Incepe a doua faza a UEM prin infiintarea Institutului Monetar European (IME). Sunt intarite procedurile de coordonare a politicilor economice. Statele membre actioneaza pentru combaterea deficitelor bugetare si pentru atingerea convergentei economice

31 mai 1995 Comisia adopta Cartea Verde pentru moneda unica

15, 16 decembrie1995

Consiliul European se intruneste la Madrid si adopta denumirea de "euro" pentru moneda

21

unica. Se elaboreaza scenariul pentru trecerea la moneda unica si se stabileste calendarul propriu-zis (se preconizeaza desavarsirea procesului in 2002)

Incepand cu 31decembrie1996

IME traseaza cadrul regulator, organizational si logistic pentru BCE (Banca Centrală Europeană). Comisia, Consiliul si IME pregatesc legislatia pentru introducerea monedei unice. Se încheie etapa a doua a UEM

2 mai 1998 Desemnarea statelor admise sa participe la cea de-a treia faza a UEM (denumite state "in"): Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Se anunta paritatile intre monedele nationale ale tarilor participante (paritati ce vor deveni efective doar la 1 ianuarie 1999). Se creeaza Banca Centrala Europeana, care inlocuieste Institutul Monetar European.

1 ianuarie 1999 Stabilirea definitiva a paritatilor intre monedele nationale si euro, ce include si taxa de conversie fixata in raport cu euro: noua moneda este singura cotata de acum pe pietele de schimb valutar, iar monedele vechi sunt considerate "expresii nationale ale euro". BCE stabileste o politica monetara unica in euro pentru toate statele "in". Devine posibila utilizarea euro doar ca moneda scripturala.

Incepand cu 1 ianuarie 2002

Introducerea monedei fiduciare euro (monede si bancnote) si disparitia treptata a vechilor monede nationale. Se prevede o perioada de tranzitie intre introducerea monedelor si bancnotelor euro si disparitia definitiva a monedelor nationale de maximum 6 luni.

1 iulie 2002 Data limita la care monedele nationale ies legal din circulatie.

22

Clasificarea semnelor monetare

1. după forma de existenţă a monedei:

- moneda materială (moneda metalică şi moneda de hârtie)

- moneda de cont (scripturală)

Moneda metalică îşi are originea în antichitate, când era

reprezentată de bunurile materiale şi apoi de metalele preţioase.

Astăzi moneda metalică se rezumă la rolul de monedă

divizionară. Moneda de hârtie se prezintă sub forma

bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios, astăzi

prezentându-se ca o monedă fiduciară, neconvertibilă în aur sau

argint.

Moneda de cont a apărut şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi

creşterea rolului băncilor. Pe baza depozitelor constituite de

agenţii economici la bănci şi înregistrate, ca atare în conturile lor,

acestea pot dispune de plăţi către alţi titulari de depozite.

Circulaţia monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile

bancare, transferul având loc prin diminuarea depozitului dintr-

un cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldurile creditoare

ale conturilor agenţilor economici reprezintă de fapt moneda

scripturală temporar statică şi care devine mobilizabilă prin

instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de

virament, etc. O formă a acesteia este moneda electronică.

2. după emitent:

- monedă creată de agenţii economici

- monedă creată de tezaur

- monedă creată de bănci

Moneda creată de agenţii economici a funcţionat în cadrul

sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă. Agenţii

23

economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi

primeau echivalentul lor în aur-monedă.

Moneda creată de tezaur (de guvern) vizează îndeosebi moneda

divizionară, dar şi rolul pe care îl exercită statul în economia

modernă, atât în ceea ce priveşte creaţia monetară de ansamblu,

cât şi în domeniul politicilor monetare.

Moneda creată de bănci relevă rolul decisiv pe care îl au băncile

în creaţia monetară, pe de o parte prin emiterea biletelor de

bancă de către banca centrală şi pe de altă parte prin crearea

monedei de cont sau scripturale de către băncile comerciale.

3. după valoarea intrinsecă

- moneda cu valoare integrală

- moneda semn

Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o

cantitate de metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios

care i se atribuie prin valoarea nominală.

Moneda semn este reprezentată de monedele sau de alte

alcătuiri de hârtie pe care sunt imprimate valori exprimate

printr-un anumit număr de unităţi monetare. Acestea sunt valori

fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă,

atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare.

4. după obligaţiile pe care şi le asumă emitentul

- monede convertibile

- monede neconvertibile

Monedele convertibile au fost reprezentate iniţial de bancnote

care puteau fi preschimbate în metal preţios. Aceasta era o formă

a convertibilităţii interne. Mai târziu şi astăzi, unica formă de

convertibilitate a devenit cea externă.

24

Moneda neconvertibilă înseamnă moneda care circulă numai în

cadrul graniţelor naţionale.

1.3. Puterea de cumpărare a monedei

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare,

decurge din nivelul preţurilor. Puterea de cumpărare a monedei

este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor care pot fi

achiziţionate cu o monedă nu este constantă. Teoretic, puterea

de cumpărare este reciproca unui indice de preţ.

Indicii de preţ utilizaţi sunt de trei tipuri:

- indici speciali, cu referire la un anume sector economic,

unde ritmul modificărilor de preţuri poate afecta nivelul

general al preţurilor;

- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie

finală produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale

economiei;

- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea

evoluţiei puterii de cumpărare, cel mai reprezentativ este

indicele costul vieţii. Tot în această categorie includem şi

indicii preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu

ridicata).

Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional se

măsoară prin cantitatea dintr-un bun care poate fi cumpărată cu

o unitate monetară. Dacă o unitate dintr-un bun este echivalentă

cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este ½ din

acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul

preţului monetar al bunului respectiv. La nivelul tuturor

produselor dintr-o economie naţională se calculează nivelul

absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor pe baza

relaţiei:

unde,

ai – ponderea fiecărui produs în total tranzacţii

pi – preţul produsului i

Puterea de cumpărare externă a monedei se calculează pentru

stabilirea cursurilor reale de schimb (fundamentate economic).

Deşi inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt

urmărite de marile corporaţii financiar bancare. Acest curs real

nu se calculează în mod curent, nefiind deci operativ în

tranzacţiile comerciale şi valutar financiare. Cursul real de

schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a

mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu altă ţară,

utilizând relaţia:

riiRS CaC ⋅= ∑

unde,

CRS – cursul real de schimb

ai – ponderea produsului i în volumul tranzacţiilor internaţionale

ale unei ţări

Cri – cursul de revenire realizat la produsul i în relaţiile cu ţara de

referinţă

iar iB

iAri P

PC =

unde,

PiA – preţul produsului i exprimat în moneda ţării A

PiB - preţul produsului i exprimat în moneda ţării B

25

26

Abordarea problemelor actuale legate de comportamentul

cursurilor de schimb este funcţie de distincţia care trebuie făcută

între cursul nominal şi cursul real.

Cursul nominal este un concept monetar care măsoară preţurile

relative pentru două monede naţionale şi are relevanţă pentru

analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă, de

echilibrarea pieţelor pe termen scurt în regimul cursurilor

flexibile.

Cursul real este un concept real care măsoară preţurile relative

pentru două bunuri. Se utilizează pentru analiza evoluţiei

comerţului exterior. Veniturile din export pot creşte substanţial

în termeni nominali, dar dacă costurile au crescut în aceeaşi

măsură, este evident că nu nu s-a schimbat competitivitatea.

Utilizând cursul real se pot determina influenţele devalorizărilor

interne libere sau dirijate asupra producţiei reale, cererii şi

exportului.

27

Cap. 2. Organizarea monetară

2.1. Unitatea monetară

2.2. Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare

2.3. Baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare

integrală

2.4. Reglementarea emisiunii şi punerii în circulaţie a

monedei de hârtie. Convertibilitatea monetară

2.5. Sistemul monetar european

2.1. Unitatea monetară

Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al

instituţiilor monetare naţionale. Această definire s-a realizat

diferit în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a

sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente

caracteristice: valoarea paritară, paritatea monetară, cursul de

schimb.

Valoarea paritară: În cadrul sistemelor monetare bazate pe

aurul monedă şi ulterior pe aur devize, valoarea paritară este

definită invariabil prin cantitatea de metal preţios stabilită prin

lege de autoritatea monetară să îndeplinească funcţia de etalon

monetar.

28

Exemplu2:

- 1 usd era definit până în 1933 printr-un conţinut de 1,50463 g

aur; în 1934, în urma devalorizării se stabileşte la 0,888671 g

aur, menţinut până în 1971.

- leul de aur instituit prin legea din 1867 ca unitate monetară

naţională, era definit prin 290 mg aur fin, pentru ca în urma

stabilizării monetare din 1929, conţinutul să fie fixat la 9 mg aur

fin.

Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, a existat

posibilitatea definirii valorii paritare şi altfel decât printr-o

cantitate de aur.

Exemplu: Prin statutul din 1944 al FMI s-a stabilit că o ţară

membră îşi poate exprima valoarea paritară a monedei sale fie în

aur, fie în dolari SUA, deci prin raportarea la conţinutul valoric al

unei alte monede naţionale, care îndeplinea funcţia de etalon şi

de rezervă în cadrul SMI. Statutul modificat al FMI prevede

posibilitatea definirii valorilor paritare prin raportare la DST

(Drepturi Speciale de Tragere). Definirea în DST a valorilor

paritare presupune luarea în considerare a unui coş de monede.

În toate aceste trei situaţii, ceea ce s-a modificat a fost

etalonul monetar, numitorul comun, respectiv modalitatea de

definire a valorii paritare. Exprimarea valorică a monedelor

naţionale consemnată în normele monetare a fost menţinută ca

element constitutiv al sistemelor monetare. Modificarea valorilor

paritare ca măsură oficială întreprinsă prin lege de autorităţile

monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin

2 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 31

29

majorarea (revalorizarea) conţinutului în aur al monedelor

naţionale.

Începând cu anii 1973-1974, majoritatea ţărilor renunţă la

valorile paritare. Această decizie a fost luată datorită escaladării

contradicţiei care exista între rigiditatea lor, modificările

intervenind la intervale mari de timp şi variaţia continuă a valorii

reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare. Înainte de a

renunţa la valorile paritare fixe, unele ţări au încercat să

adapteze mărimea lor în realitate, introducând în practica

monetară valorile paritare variabile (glisante) şi mobile. În primul

caz, s-a procedat la ajustarea periodică, la intervale scurte de

timp a conţinutului valoric al monedelor în funcţie de cotaţia lor

liberă pe piaţă. În al doilea caz, soluţia consta în modificarea

anuală a conţinutului valoric al monedei în cauză în raport de

tendinţele pieţei.

În cazul mecanismului monetar actual, bazat pe etalonul

putere de cumpărare, atât pe plan naţional, cât şi internaţional,

aurul a fost demonetizat. În condiţiile create de noul etalon,

monedele naţionale îşi îndeplinesc funcţiile monetare şi circulă

prin raportarea directă a acestora la puterea de cumpărare.

Etalonul monetar este puterea de cumpărare.

Paritatea monetară: Paritatea monetară reprezintă raportul

valoric între două unităţi monetare şi se exprimă ca raport între

valorile paritare. A cunoscut mai multe forme în funcţie de modul

de definire a elementelor care o determinau, astfel:

- în cazul în care valorile paritare erau definite invariabil

printr-o cantitate de aur, paritatea obţinută prin raportul

dintre ele se numea paritate aur sau metalică şi reprezenta

de fapt cursul oficial (paritar) dintre două monede.

Exemplu: pornind de la valorile paritare ale lirei sterline (2,48828

g aur) şi usd (0,888671 g aur) existente în vigoare la 18.09.1949,

se poate determina paritatea dintre cele două monede, astfel:

nalirasterliusd /80,2888671,048828,2

= sau usdneliresterli /357143,048828,2888671,0

=

şi care reprezenta cursul oficial dintre lira sterlina si usd.

- dacă valorile paritare ale unor monede naţionale erau

exprimate într-o valută, de regulă usd, prin raportarea lor

rezultă paritatea valutară.

Exemplu:

Cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966)

între usd şi alte două monede erau de:

1usd = 180 franci congolezi

1usd = 10 rupii indiene

valorile paritare ale celor două monede în usd:

1 franc congolez = 0,00555 usd

1 rupie indiana = 0,10 usd

paritatea valutara dintre cele doua monede:

lezfranccongorupii

sau

narupieindiaolezifrancicong

1/0555,010,0

00555,0

1/1800555,0

10,0

=

=

- în situaţia a treia şi ultima, în care monedele îşi definesc

valoarea paritară în DST, paritatea dintre ele se numeşte paritate

DST

30

31

Cursul de schimb: Compararea valorică a unităţilor monetare se

realizează prin mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca

ordin de mărime, paritatea este sinonimă cu cursul oficial.

În perioada etalonului aur, când valorile paritare au fost multă

vreme menţinute nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe,

reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare).

Cursul reprezintă deci preţul unei monede exprimat într-o altă

monedă, cu care se compară valoric.

În perioada de aplicare a etalonului aur, comparaţia

unităţilor monetare se realiza, deci, prin raportarea a două valori,

fie direct prin conţinutul de aur, fie indirect, prin raportarea la o

altă monedă (usd). În cadrul sistemelor monetare actuale

comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale unităţilor

monetare intrate în raportul de schimb. După renunţarea la

paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa numitul curs

central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare. În prezent

acest curs este numit paritatea puterilor de cumpărare şi

reprezintă punctul de plecare în explicarea cursului pieţii, stabilit

pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.

2.2. Etalonul monetar. Tipuri de sisteme monetare

În istoria monetară, funcţia de etalon a fost îndeplinită la

începuturile sale de mărfuri obişnuite, pentru ca treptat, această

poziţie să fie cucerită de metalele preţioase (aur şi argint), locul

lor fiind luat ulterior de valute şi devize. În prezent se afirmă un

nou tip de etalon, cel al puterii de cumpărare.

32

În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat,

practica monetară a consacrat mai multe tipuri de sisteme

monetare:

- sisteme monetare având drept etalon metalul monetar,

în raport de care au funcţionat sisteme monetare

bimetaliste, bazate pe un dublu etalon (aur şi argint);

sisteme monetare monometaliste, funcţia de etalon fiind

îndeplinită de unul din cele două metale, aur sau argint;

- sisteme monetare bazate pe etalonul combinat (aur-

devize);

- sisteme monetare bazate pe etalonul putere de

cumpărare.

Sistemul monetar bimetalist

Bimetalismul a fost introdus la începutul sec. al XIX lea, în

speranţa că ar putea asigura mai bine decât monometalismul

argint (cel mai vechi etalon metalic), stabilitatea monedei prin

procese compensatoare. În cadrul acestui sistem baterea

monedelor etalon pentru ambele metale era liberă, circulaţia lor

fiind paralelă şi simultană. Bimetalismul nu a fost formula

monetară ideală, datorită imposibilităţii menţinerii în timp a

raportului fix între valorile legale sau de piaţă ale celor două

monede etalon. De asemenea, bimetalismul nu a fost adoptat ca

sistem monetar decât într-un număr restrâns de ţări, ceea ce a

făcut posibilă speculaţia cu monedele respective pe pieţele altor

ţări.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur

33

Datorită neajunsurilor sistemului monetar bimetalist,

sistemele monetare s-au reorganizat pe baza etalonului aur.

Conţinutul de aur al fiecărei unităţi monetare era stabilit prin

lege. În cadrul acestui sistem monetar s-au conturat următoarele

forme organizatorice principale:

- sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă

- sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri

- sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă

Forma clasică de existenţă a etalonului aur a fost până la primul

război mondial cea a etalonului aur-monedă, metalul monetar

circulând liber pe piaţa internă şi internaţională. Alături de aur,

funcţiile monedei erau îndeplinite de moneda de argint şi

îndeosebi de moneda de hârtie. Convertibilitatea bancnotelor era

liberă şi nelimitată, valoarea lor nominală echivalând cu valoarea

proprie a monedelor de aur. Prima ţară care a adoptat acest tip

de etalon a fost Anglia în 1818, el fiind pus de către celelalte ţări

europene, la baza sistemelor lor monetare, mult mai târziu, după

1870, iar SUA în 1900. În România etalonul aur-monedă a fost

adoptat prin legea din 1890.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri

Acest etalon a funcţionat o perioadă scurtă de timp, după primul

război mondial, reprezentând o formă limitată a etalonului aur

clasic. În cadrul acestui etalon aurul monedă este retras din

circulaţie de pe piaţa internă şi internaţională şi depozitat la

banca emitentă de bancnote sub formă de lingouri. Un exemplu

de sistem monetar bazat pe acest etalon ni-l oferă Franţa care

34

prin legea monetară din 1918 prevedea convertirea în lingouri a

bancnotelor emise de banca centrală.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize.

Etalonul aur-devize a fost pus la baza sistemelor monetare

naţionale după Conferinţa Monetară din 1922 de la Geneva,

pentru ca în 1944 la Conferinţa Monetară şi Financiară de la

Bretton Woods să fie adoptat şi de sistemul monetar

internaţional nou creat. Caracteristică acestei forme

organizatorice este introducerea în depozitul băncii centrale,

respectiv la rezerva monetară a valutelor. Valutele au devenit

treptat cel mai important instrument de rezervă. Etalonul aur-

devize a constituit, prin componenta sa valutară, o formulă de

lărgire a circulaţiei monetare, fără o extindere corespunzătoare a

bazei de aur a emisiunii.

România a adoptat acest etalon în 1929 concomitent cu celelalte

forme ale etalonului aur, fiind abandonate de fapt şi de drept

prin reforma monetară din 1947. În perioada 1971-1974 s-a

renunţat la acest etalon ca bază a sistemelor monetare naţionale

şi a celui internaţional, lucru consfinţit şi prin statutul modificat

al FMI.

Sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare

În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, nu se mai

bat monede decât în scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat

la bursă ca o marfă obişnuită. Locul metalului monetar în funcţia

de etalon al monedei a fost luat de etalonul putere de cumpărare.

Deoarece valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este

înmagazinată în dimensiunile cantitativ-calitative ale valorilor de

35

întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare, etalonul

devine o noţiune abstractă, imposibil de vizualizat. Din acest

punct de vedere se deosebeşte radical de etalonul aur, care era

dimensionat fizic printr-o cantitate de metal. Metodele practicate

pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor şi pe

această bază a cursurilor de schimb au în vedere tocmai

dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin

intermediul indicilor de preţ.

2.3. Baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare

integrală

Baterea şi circulaţia monedei cu valoare integrală

Monedele bătute din metalul monetar (aur şi argint) erau

monede cu valoare integrală, adică valoarea intrinsecă a monedei

corespoundea cu valoarea nominală. Dacă 1 usd avea un

conţinut în 1933 de 1,5 g aur, moneda de 10 usd cântărea 15 g

şi fiind din aur, era o monedă cu valoare integrală. Pentru aceste

monede era specifică baterea liberă. Aceasta însemna dreptul

oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului metalul sub

formă de lingouri pentru a-l transforma în aur-monede. Statul

încasa pentru serviciul prestat un comision (taxă) stabilită

procentual din valoarea metalului monetar.

Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală a constituit

un element important al mecanismului intern de reglare a

circulaţiei monetare. Dacă cererea de monedă înregistra o

tendinţă de creştere, acest fapt se manifesta prin reducerea

preţului aurului lingou, fapt ce îi avantaja pe posesorii de

monede şi îi stimula pe deţinătorii de lingouri să le transforme în

36

monede. Pe măsură ce recurgerea la operaţiunea de batere,

realizată spontan, era în creştere, se manifesta un aflux de

monedă în circulaţie, oferta depăşind nevoile acesteia. Se

înregistra, drept urmare, o creştere treptată a preţului aurului

lingou, până la nivelul la care dispărea din lipsă de câştig

interesul pentru batere. Astfel, prin jocul cererii şi ofertei, se

restabilea temporar echilibrul dintre nevoile de aur-monedă şi

cantitatea de metal monetar existentă în circulaţie.

Baterea şi circulaţia monedei fără valoare integrală

Satisfacerea nevoilor de monedă în circulaţie implica şi

utilizarea unor monede de valoare unică, a căror batere din

metale preţioase era foarte costisitoare. Statul a monopolizat

acest mecanism de batere a monedelor divizionare, confecţionate

din metale obişnuite (aramă, nichel, zinc, aluminiu, etc.). Aceste

monede aveau o valoare intrinsecă foarte redusă în raport cu

valoarea nominală cu care erau investite. Valoarea lor nominală

nu era determinată de valoarea metalului din care se

confecţionau, ci de valoarea aurului pe care-l reprezentau în

circulaţie. Drept urmare, baterea lor era limitată strict de

monetăria statului, care realiza din această operaţiune un venit

egal cu diferenţa dintre valoarea lor nominală mai mare şi

valoarea lor reală mai mică. Şi astăzi tezaurul acţionează în

această calitate, moneda divizionară fiind considerată în

momentul emiterii ei un venit al statului. Confecţionate la

monetăriile statului aceste monede sunt puse la dispoziţia băncii

de emisiune fiind preluate de aceasta şi reflectate în activul ei

bilanţier. Concomitent, ele se evidenţiază de bancă şi în pasivul

37

bilanţului, reprezentând, din acest punct de vedere, o creanţă

faţă de tezaur.

2.4. Reglementarea emisiunii şi punerii în circulaţie a

monedei de hârtie. Convertibilitatea monetară

Pentru impunerea monedei de hârtie în circulaţie, a fost

necesar să se păstreze o perioadă legătura cu metalul monetar, în

calitatea sa de etalon. Banca emitentă păstra un depozit de aur

ca element de activ în bilanţ, în timp ce moneda hârtie reprezenta

în bilanţul băncii un element de pasiv, ca o obligaţie a băncii faţă

de viitorii posesori ai biletelor de bancă (bancnotelor) emise de ea.

Moneda hârtie participa la operaţiuni de schimb pe piaţă.

Utilizarea ei a fost susţinută un timp prin mecanismul

convertibilităţii; primind la cerere echivalentul în aur monedă

pentru moneda hârtie, publicul manifesta încredere în

mecanismul monetar.

În timp au apărut anumite contradicţii, astfel: În timp ce

depozitul de aur-monedă era dependent de producţia de metal

preţios, sau de posibilitatea economiei în cauză de procurare a

aurului pentru rezerva băncii, cantitatea de monedă necesară în

circulaţie depindea de volumul tranzacţiilor. Rezolvarea

contradicţiei a fost posibilă prin desprinderea monedei-hârtie de

moneda aur (1929-1933 pe plan naţional şi 1971 pe plan

internaţional), modificându-se astfel funcţionarea sistemelor

monetare bazate până atunci pe echilibrul între depozitul de aur-

monedă şi cantitatea de bancnote emise şi puse în circulaţie.

38

În rezerva băncii de emisiune, alături de aur, efecte

comerciale şi publice, este introdusă şi valuta care pătrunde în

economia respectivă prin intermediul tranzacţiilor comerciale,

necomerciale şi financiare. Deci, moneda altei ţări devine garanţie

pentru emisiunea de monedă proprie.

Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei

La început convertibilitatea a constituit un mecanism intern

al economiei realizând legătura şi echilibrul necesar între moneda

marfă şi cantitatea de monedă de hârtie emisă şi pusă în

circulaţie de sistemele monetare naţionale. Banca emitentă avea

obligaţia să achite prezentatorilor de bancnote suma în aur-

monedă (sau argint), corespunzător atât valorii nominale a

acestora, cât şi conţinutului de metal preţios stabilit prin lege

pentru unitatea monetară respectivă.

Odată cu abandonarea etalonului aur şi trecerea la etalonul

aur-devize, convertibilitatea se realiza în valute, de exemplu în

usd. Convertibilitatea consta practic în dreptul deţinătorului de

monedă naţională de a solicita băncii emitente moneda altei ţări

(valută) la cursul oficial şi de a dispune liber de sumele obţinute.

La rândul său, valuta respectivă putea fi convertită în aur, dar

numai la nivelul băncii străine de emisiune a valutei respective.

Deci acest etalon a presupus existenţa cel puţin a unei monede

convertibile în aur care să servească la convertirea celorlalte

monede naţionale.

Convertibilitatea actuală a monedelor naţionale reprezintă

capacitatea unei monede de a circula liber pe plan internaţional,

39

reprezentând posibilitatea unui deţinător de monedă naţională de

a o schimba pe moneda altei ţări fără nici o restricţie.

Trăsăturile convertibilităţii actuale a monedei:

- se bazează pe puterea de cumpărare cu care fiecare

economie garantează emisiunea şi circulaţia monedei sale

naţionale, adică gama de bunuri şi servicii care poate fi

procurată în orice moment cu respectiva monedă;

- pentru ca moneda unei ţări să capete statutul de monedă

convertibilă, economia în cauză trebuie să asigure un nivel

relativ stabil puterii de cumpărare a monedei sale naţionale,

competitivitate calitativă şi de preţ pentru bunurile

exportate, echilibrarea balanţei de plăţi externe, eliminarea

restricţiilor în utilizarea monedei sale de către rezidenţi şi

nerezidenţi în operaţiuni curente şi pe termen lung.

În relaţiile de curs moneda naţională poate fi subevaluată sau

supraevaluată.

Subevaluarea monedei naţionale poate fi avantajoasă, iniţial,

aducând o creştere a competitivităţii mărfurilor naţionale.

Ulterior, când subevaluarea creşte, situaţia este nefavorabilă net,

deoarece implică vânzarea la preţuri nerecuperatorii a mărfurilor

naţionale.

Supraevaluarea monedei naţionale duce la creşterea relativă a

preţurilor mărfurilor naţionale pe terţe pieţe şi scade astfel

competitivitatea.

Devine evident că o anumită dimensionare a cursului trebuie

menţinută pentru a asigura apărarea intereselor monedei

naţionale. Această susţinere a cursului monedei naţionale se

realizează de guverne cu sprijinul băncilor centrale.

40

2.5. Sistemul monetar internaţional

Relaţiile monetare s-au derulat până în 1944, anul creării

sistemului monetar internaţional, pe baze bilaterale, fără

existenţa unor reglementări concrete, adoptate expres de

majoritatea ţărilor. Au existat unele încercări de reglementare

internaţională a acestor relaţii sub formă de uniuni şi blocuri

monetare, acestea din urmă transformându-se după al doilea

război mondial în zone monetare.

Conferinţa Monetară şi Financiară din 1944 de la

Bretton Woods a abordat pentru întâia oară problema creării

unui sistem monetar internaţional, bazat pe etalonul aur-devize

şi în cadrul acestuia pe dolar ca principală monedă de rezervă,

dolarul fiind garantat cu importante rezerve de aur. Sistemul

monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un ansamblu

de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor

reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze

comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de

stingere a angajamentelor reciproce, generate de schimburile

comerciale, necomerciale şi de mişcările de capital pe plan

internaţional. Ansamblul acestor norme de conduită monetară

internaţională au fost incluse în statutul FMI, organism creat în

scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării de către ţările membre

a principiilor de funcţionare ale sistemului nou creat.

2.5.1.1. Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton Woods

41

Scopul principal al sistemului monetar internaţional, creat

în 1944, l-a constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor

sale de funcţionare a unei largi cooperări monetare şi pe

această bază creşterea echilibrată a comerţului internaţional.

Pentru îndeplinirea acestui scop, la baza mecanismelor sale de

funcţionare au fost puse o serie de principii, dintre care cele mai

importante vizau:

- alegerea etalonului monetar,

- menţinerea stabilităţii parităţilor şi cursurilor de schimb ale

monedelor naţionale;

- asigurarea convertibilităţii internaţionale a monedelor;

- crearea rezervelor monetare oficiale şi asigurarea lichidităţii

internaţionale;

- echilibrarea balanţelor de plăţi.

Etalonul monetar

În cadrul sistemului monetar creat în 1944, dolarului i-a revenit

rolul de etalon şi de monedă de rezervă şi de plată pe plan

internaţional. Dolarul era definit prin valoarea paritară de

0,888671 grame aur, între el şi aur stabilindu-se un raport

valoric de 35 usd/uncia (1 uncie = 31,105 grame), acesta

devenind preţul fix, oficial al aurului. Sistemul monetar astfel

instituit s-a numit etalon aur-devize (de fapt aur-dolar). În 1971

se sistează convertibilitatea dolarului în aur.

Stabilitatea cursurilor de schimb

Aplicarea acestui principiu a fixat opţiunea pentru practicarea

cursurilor fixe. Fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi

definească valoarea paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă

de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale monedelor naţionale

puteau oscila în cadrul unor marje de ± 1%, ţările emitente având

obligaţia să supravegheze strict această evoluţie. După 1971

marjele considerate normale au devenit ± 2,25%, iar după 1992

15%. Menţinerea cursului de piaţă în aceste limite se realiza

prin intervenţii repetate pe piaţă cu operaţiuni de vânzări-

cumpărări de monedă. Dacă efectele aşteptate nu se produceau,

se recurgea la modificarea valorii paritare, dar numai pentru

corectarea unui dezechilibru fundamental în economia unei ţări.

±

Convertibilitatea monetară

Funcţionarea convertibilităţii viza două aspecte distincte: primul

se referea la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon,

monedă de rezervă şi de plată în cadrul sistemului; al doilea avea

în vedere convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări,

membre ale FMI.

În ce priveşte dolarul SUA, acesta a reprezentat singura

monedă convertibilă în aur, autorităţile monetare americane

angajându-se să convertească oricând la cererea băncilor

centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 usd/uncia.

Pentru monedele naţionale ale celorlalte ţări,

convertibilitatea era reglementată în statutul FMI, respectiv:

desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi

transferurilor internaţionale şi obligaţia băncii centrale de a

cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la

cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din

tranzacţii curente sau să fie necesară pentru plăţi curente.

Rezultă că efectuarea operaţiunilor propriu-zise de convertire,

42

43

adică de transformare oficială a unei monede în alta, era limitată

la relaţiile dintre autorităţile monetare. Aceasta era

convertibilitatea oficială.

Toate celelalte operaţiuni de plăţi generate de nevoi comerciale

sau financiare şi desfăşurate între persoane fizice şi juridice se

efectuau pe piaţă fără intervenţia directă a băncilor centrale.

Aceasta era convertibilitatea de piaţă. Monedele naţionale puteau

fi transformate în aur indirect, prin intermediul dolarului.

Crearea unor rezerve monetare oficiale

Autorităţile monetare ale ţărilor membre ale FMI aveau obligaţia

să-şi constituie rezerve monetare pentru efectuarea celor două

operaţiuni, respectiv:

- convertirea sumelor solicitate,

- intervenţiile pe piaţă în scopul menţinerii stabilităţii

cursurilor de schimb.

Echilibrul balanţelor de plăţi

Ţările membre aveau obligaţia să supravegheze şi să asigure

menţinerea acestui echilibru. Ca soluţie extremă pentru

ajustarea eventualelor deficite sau excedente exagerate, exista

posibilitatea utilizării de comun acord cu FMI a tehnicii

devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale. (Prin

devalorizare se scădea cantitatea de aur aferentă monedei

naţionale, iar prin revalorizare se mărea cantitatea de aur cu care

se definea unitatea monetară.)

De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea

deficitului balanţei lor de plăţi avea loc prin emisiune de monedă

proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul sistemului.

44

2.5.1.2. Instituţiile monetare create prin Acordul de la

Bretton Woods

Fondul Monetar Internaţional reprezintă una din creaţiile

cele mai importante ale acestui acord.

Scop: facilitarea schimburilor valutare internaţionale,

echilibrarea şi armonizarea balanţelor de plăţi şi stabilitatea

cursurilor valutare.

Principala funcţie: creditarea temporară a deficitelor balanţelor

de plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de

austeritate. Politica de austeritate se practică în scopul redresării

economice şi valutare, pe termen scurt, prin mijloace de

restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile

agenţilor economici, cheltuielile statului).

FMI este o importantă sursă de creditare şi sprijin economic, în

special pentru ţările în curs de dezvoltare.

Resursele FMI:

- aportul ţărilor membre

- Drepturile Speciale de Tragere (DST)

- dobânzi încasate pentru creditele acordate şi pentru

alocările de DST

- împrumuturi de la terţe bănci în cazul în care resursele de

mai sus sunt insuficiente.

Aportul ţărilor membre constituie o sursă de bază. Contribuţia

se stabileşte în cote părţi procentuale funcţie de potenţialul

fiecărei ţări. În funcţie de cota parte a fiecărei ţări se stabileşte

45

numărul de voturi ale ţării în cauză privind deciziile semnificative

ale FMI.

Drepturile Speciale de Tragere (DST) reprezintă o lichiditate

internaţională (monedă de cont) creată de FMI. Prin alocare,

acestea sunt puse la dispoziţia membrilor, proporţional cotelor

părţi deţinute. Noţiunea de alocare este diferită de cea de

împrumut. Pe de o parte DST reprezintă creaţia FMI şi pe de altă

parte nu sunt rambursabile. DST au rolul unei valute cu care se

pot efectua plăţi, se pot acorda credite, se pot achiziţiona valute

efective, în principiu prin relaţii între băncile centrale ale ţărilor

interesate.

Deci DST se utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă,

mijloc de plată pentru anumite operaţiuni între FMI şi membrii

săi, mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.

DST funcţionează ca o monedă de cont a FMI, deci reprezintă o

monedă convenţională constituită pe principiul coşului de valute,

este aşadar o monedă-coş. Iniţial a avut o valoare paritară egală

cu dolarul. Din 1978 s-a stabilit un coş valutar compus din 16

monede naţionale ale unor ţări cu pondere mai mare în comerţul

internaţional. Mai târziu s-a redus la 5 monede, respectiv: USD

(40%), DM (21%), Yen (17%), francul francez (11%) şi lira sterlină

(11%), actual fiind compus din 4 monede, respectiv USD, EURO,

YEN, LIRA STERLINĂ.

Dată fiind structura lor, DST se bucură de o valoare stabilă

prin tendinţa de autoechilibrare prin compensarea scăderilor şi

creşterilor cursurilor valutelor care formează coşul.

Pentru operaţiile de credit exprimate în DST se aplică o rată

specifică a dobânzii, calculată ca o medie ponderată, în funcţie de

46

ponderile de participare la DST, a dobânzilor practicate pe pieţele

naţionale. Sistemul specific de acordare a creditelor este

sistemul tragerilor. Ţara care recurge la tragere procedează la

cumpărarea de la FMI a unor monede ale ţărilor membre sau

DST, punând la dispoziţia FMI sume echivalente în moneda lor

naţională. Astfel, ţările obţin mijloacele de plată necesare pentru

echilibrarea balanţei de plăţi naţionale. Aceste ţări trebuie să

efectueze operaţiunea inversă de răscumpărare în decurs de 3, 5

sau în mod excepţional 7 sau 10 ani.

2.5.2. Sistemul monetar internaţional actual

Mecanismele monetare statuate la Bretton Woods

funcţionează astăzi într-o formă schimbată. Locul etalonului aur-

devize a fost preluat de etalonul putere de cumpărare. S-a

trecut din 1973 la tehnica cursurilor flotante, cursul de piaţă

fiind lăsat să oscileze în raport direct cu poziţia economiei

emitente a monedei în cauză în cadrul economiei mondiale.

Problema reformei este relansată, trei direcţii fiind prioritare şi

anume:

- o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb,

- impunerea unei discipline mai severe în politica economică

şi monetară dusă de ţările membre ale FMI şi

- asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi

calitativ pentru redresarea economiilor confruntate cu

dificultăţi.

2.6. Integrarea monetară europeană

Integrarea monetara este denumirea procesului de formare

a unei zone monetare, a unui spatiu în care monedele mai multor

tari sunt fie legate între ele în mod irevocabil sau fiecare moneda

se leaga irevocabil de o moneda "ancora" pe baza unui anumit

raport, fie monedele nationale sunt înlocuite cu o singura

moneda, care va fi folosita în întreaga zona. Atât într-un caz, cât

si în celalalt, ne aflam în fata unui proces de unificare monetara.

O uniune monetara formata în acest mod trebuie sa corespunda

unei zone monetare optime, întelegându-se prin aceasta un

spatiu economic care poate urma aceeasi politica monetara: tarile

respective renunta la politica monetara proprie, la folosirea

instrumentelor de politica monetara, în special la instrumentul

curs valutar, în favoarea unei politici monetare si de curs

comune.

Integrarea monetară în Europa a debutat în 1972 şi s-a

desfăşurat în cadrul mai multor mecanisme succesive:

- Mecanismul „şarpelui monetar” (1972-1978)

- Sistemul Monetar European SME (1979-1991)

- Uniunea Monetară Europeană UME (a debutat pe baza

Tratatului de la Maastricht adoptat în decembrie 1991)

Mecanismul „şarpelui monetar” (1972-1978)

În acest sistem, monedele ţărilor membre puteau evolua

faţă de usd cu abateri de până la ± 2,25%. Pentru menţinerea

cursului valutar în limitele admise se făceau intervenţii pe piaţă

astfel: Atunci când cursul valutar al monedei naţionale tindea să

se aprecieze cu mai mult de 2,25%, banca centrală cumpăra usd,

punând în circulaţie propria monedă, sporind astfel oferta ei şi

47

48

invers când cursul valutar al monedei naţionale tindea să se

deprecieze cu mai mult de 2.25%.

Sistemul monetar european

Sistemul Monetar European, instituit în 1979, avea în

centrul sau moneda scripturala ECU, calculata pe baza unui cos

de monede, fata de care se stabilise o marja admisa de fluctuare

de +/- 2,25%. În urma crizei din 1992-93, s-a trecut la ceea ce se

numeste Noul Sistem Monetar European, în cadrul caruia

marjele de fluctuare admise erau de +/-15%, ceea ce practic

reprezenta o cvasiflotare. Într-un asemenea canal larg, orice

moneda se poate mentine fara devalorizare sau revalorizare.

SME s-a dovedit superior şarpelui monetar pentru că a prevăzut

posibilitatea unor realinieri ale cursurilor atunci când situaţia o

impunea.

2.6.1. UME

Şefi de state şi de guverne ai Comunităţii Europene, reuniţi

la Maastricht în Olanda, la 10.12.1991, au semnat un Tratat care

a pus bazele juridice şi politice ale Uniunii Monetare Europene.

Tratatul prevede evoluţia spre Uniunea Monetară în trei etape

(vezi tabel nr.1.1.din cadrul paragrafului 1.2.)

Etapa I: 1 iulie 1990 - 1 ianuarie 1994;

Etapa a II a: 1 ianuarie 1994 - 1 ianuarie 1999:

Este un stadiu de tranzitie de la Sistemul Monetar European la

Uniunea Monetara în care s-au prevazut urmatoarele:

- Politicile monetare, desi continuau sa fie nationale, urmau a

fi strâns coordonate. Deoarece în urma crizei din 1992- 93

49

s-a trecut la un sistem de cvasiflotare (+/-15%), realinierea

paritatilor nu mai era necesara. În realitate, marjele de

fluctuare s-au mentinut foarte aproape de vechile marje

admise, care se încadrau în +/- 2,25%.

- Crearea unei institutii monetare centrale care sa devina,

ulterior, banca centrala europeana. Aceasta institutie s-a

creat sub forma Institutului Monetar European, cu sediul la

Frankfurt. Bancile centrale continuau sa functioneze în

regim de banci nationale.

Etapa a III a: 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu):

Raportul Delors prevede orientarea spre cursuri valutare fixate

irevocabil si înlocuirea în final cu o singura moneda.

Administratia tarilor participante, bancile, institutiile financiare

se pregatesc pentru trecerea la stadiul III; la 1 ianuarie 1999 sa

înceapa efectiv uniunea monetara prin fixarea irevocabila a

paritatilor, cu functionarea euro ca monedă scripturală, în

paralel cu monedele naţionale.

La 1.01.2002 s-a trecut la folosirea efectivă a monedei euro, iar

după 6 luni, la 1.07.2002 s-a renunţat la monedele naţionale.

În conditiile Uniunii Europene, urmatoarele aspecte cer si

favorizeaza formarea uniunii monetare:

1. Ţarile Uniunii Europene, la fel ca celelalte economii dezvoltate,

se caracterizeaza printr-o crestere a interdependentelor

economice, exprimata prin cresterea ponderii schimburilor

reciproce în PIB - expresie a gradului de deschidere spre exterior.

Ca urmare, o strânsa cooperare în domeniul tuturor masurilor

care afecteaza comertul reciproc devine obligatorie daca se

doreste realizarea anumitor obiective comune.

50

2. Existenta Pietei Interne, a Pietei unice comunitare, în care

functioneaza cele patru libertati de miscare: a bunurilor,

serviciilor, capitalului si persoanelor. Avantajele depline,

complete ale unor asemenea liberalizari pot fi atinse numai

evitând costurile pe mai multe planuri ale utilizarii unor monede

diferite.

O uniune monetara este, în fapt, o continuare a etapelor

anterioare de integrare, respectiv: liberalizarea comerciala în

prima faza, apoi formarea uniunii vamale, formarea pieţei

comune si a uniunii economice. Este rândul monedei ca în etapa

actuala sa contribuie la progresul integrarii, sa duca la o uniune

monetara cu respectivele avantaje si sa reprezinte un suport al

uniunii politice.

Uniunea Europeana doreste sa sporeasca forta sa competitiva în

context global, utilizarea unei singure monede contribuind la

amplificarea schimburilor comerciale nu numai în interiorul

zonei, ci si în relatiile cu restul lumii, la sporirea volumului

operatiunilor financiare. În acest mod, apare efectul favorabil al

economiilor datorate dimensiunii activitatii economice, aspect de

mare importanta în competitia cu marile companii americane si

japoneze.

La mijlocul anului 1998, au fost nominalizate statele care

îndeplinesc conditiile de participare la viitoarea uniune monetara,

tinându-se seama atât de gradul îndeplinirii criteriilor economice

prevazute, cât si de optiunea acestora privind participarea sau

neparticiparea la Uniunea Monetara. Tarile care au fost selectate

pentru uniunea monetara au fost: Austria, Belgia, Finlanda,

Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania,

51

Portugalia. Din 15 state ale UE, patru nu au fost incluse pe lista

initiala fie deoarece au optat pentru a nu participa la uniunea

monetara prin ceea ce se numeste opt-out (Danemarca, Suedia,

Regatul Unit), fie deoarece nu îndeplineau conditiile privind

performanta economiei (Grecia). De la 1 ian. 2001, Grecia a intrat

în uniunea monetara.

Tot în anul 1998 s-a creeat Banca Centrala Europeana, care

a înlocuit Institutul Monetar European (vezi tabel 1.1., respectiv

etapele introducerii monedei unice, în cadrul paragrafului 1.2.).

BCE, stabilita la Frankfurt, este o institutie independenta atât

fata de guvernele statelor participante la UM, cât si fata de

organismele comunitare, deciziile pe care aceasta le ia urmarind

exclusiv atingerea obiectivelor sale asa cum acestea au fost

formulate prin statut. Parlamentul European are

responsabilitatea de a asigura supravegherea democratica a

Bancii Centrale Europene (BCE), a carei independenta este

garantata prin Tratat.

Capitalul social al bancii centrale europene s-a format prin

contributia bancilor centrale ale celor 11 tari membre precum si

a cotelor parti subscrise de catre bancile centrale ale unor tari

nemembre. Calculul acestor contributii s-a facut în functie de

PIB si marimea populatiei.

Situatia indicatorilor de performanta, la data selectiei, se

prezenta ca în tabelul nr. 2.1., astfel:

Tabelul nr. 2.1

Situatia indicatorilor de performanta, la data selectiei, a

ţărilor membre ale UE

52

Ţara Anii

HICP

(rata

inflatiei)

Rata

dob. pe

termen

lung

Surplus/Def.

bugetar

Datoria

publica

Belgia 1996

1997

1,8

1,4

6,5

5,7

-3,2

-2,1

126,9

122,2

Danemarca 1996

1997

2,1

1,9

7,2

6,2

-0,7

0,7

70,6

65,1

Germania 1996

1997

1,2

1,4

6,2

5,6

-3,4

-2,7

60,4

61,3

Grecia 1996

1997

7,9

5,2

14,4

9,8

-7,5

-4,0

111,6

108,7

Spania 1996

1997

3,6

1,8

8,7

6,3

-4,6

-2,6

70,1

68,8

Franta 1996

1997

2,1

1,2

6,3

5,5

-4,1

-3,0

55,7

58,0

Irlanda 1996

1997

2,2

1,2

7,3

6,2

-0,4

0,9

72,7

66,3

Italia 1996

1997

4,0

1,8

9,4

6,7

-6,7

-2,7

124,0

121,6

Luxembourg 1996

1997

1,2

1,4

6,3

5,6

2,5

1,7

6,6

6,7

Olanda 1996

1997

1,4

1,8

6,2

5,5

-2,3

-1,4

77,2

72,1

Austria 1996

1997

1,8

1,1

6,3

5,6

-4,0

-2,5

69,5

66,1

53

Portugalia 1996

1997

2,9

1,8

8,6

6,2

-3,2

-2,5

65,0

62,0

Finlanda 1996

1997

1,1

1,3

7,1

5,9

-3,3

-0,9

57,6

55,8

Suedia 1996

1997

0,8

1,9

8,0

6,5

-3,5

-0,8

76,7

76,6

Regatul

Unit

1996

1997

2,5

1,8

7,9

7,0

-4,8

-1,9

54,7

53,4

Sursa: European Monetary Institute, Convergence Report, March

1998, p. 25.

Obiectivele UEM: preturi stabile, finante publice viguroase,

dezvoltare economica si cresterea gradului de ocupare a fortei de

munca.

UEM se bazeaza pe ideea ca preturile stabile, alaturi de finante

publice puternice, constituie cea mai buna baza pentru crestera

economica si crearea de locuri de munca.

Stabilitatea preturilor se asigura prin echilibrul realizat intre

politica monetara a Bancii Centrale Europene3 si politicile

bugetare ale statelor membre. Tratatul Uniunii Europene a facut

din aceasta stabilitate obiectivul principal al BCE, asa cum a fost

acesta stabilit prin statut si se defineste ca o crestere anuala

(fluctuaţie) a Indicelui Armonizat al Preturilor de Consum (HICP)

pentru zona euro de sub 2% pe termen mediu. O asemenea

formulare nu exclude oscilatii ale preturilor pe termen scurt, dar

cu o încadrare în tendinta de stabilitate prevazuta. Actiunile de

politica monetara referitoare la stabilitatea preturilor au in vedere

3 BCE http:\\www.ecb.int

54

cresterea sau diminuarea ratei dobanzii pe termen scurt. In plus,

politicile BCE vizeaza sustinerea obiectivelor economice de mare

importanta pentru UE, precum cresterea economica si crearea de

locuri de munca, cu conditia ca acestea sa nu afecteze

stabilitatea preturilor.

Mijloacele de realizare a obiectivelor propuse sunt

- supravegherea si coordonarea riguroasa,

- actiunile preventive si

- tehnici de schimbare a opiniei.

Actiunea de supraveghere si coordonare este necesara pentru

a urmari in ce masura politicile economice ale statelor membre

sustin obiectivele comune in materie de preturi si de buget,

precum si in vederea preintampinarii disfunctionalitatilor UEM.

Actiunile preventive sunt necesare ca economiile nationale sa

continue politicile axate pe obiectivele cresterii economice si

stabilitatii.

Tehnica schimbarii de opinie face parte din procedura de

supraveghere a statelor membre astfel incat deficitele lor

bugetare sa nu depaseasca plafonul de 3% din PIB. Daca se

constata ca o tara s-a detasat semnificativ de obiectivele fixate,

Comisia alcatuieste un raport catre Consiliu, care poate

recomanda statului respectiv adoptarea masurilor corective

necesare. Un stat membru poate fi sanctionat daca dupa 6 luni

nu si-a indeplinit angajamentele de disciplina bugetara.

Sanctiunile, la inceput sub forma unui depozit nepurtator de

dobanda, pot fi evitate in circumstante exceptionale, precum

recesiunea sau catastrofele naturale.

55

Beneficiile uniunii monetare

Trecerea la utilizarea unei singure monede aduce în primul

rând avantajul evitarii riscului valutar - al deprecierii monedei de

încasat pentru exportatori sau al scumpirii monedei de plata

pentru importatori - existent ori de câte ori se pune problema

convertirii monedelor ale caror cursuri se pot modifica în timp

într-un sens sau altul. Acoperirea riscului valutar, mai ales în

cazul unei mari instabilitati a cursurilor, presupune operatiuni

speciale de acoperire (hedging, gestionarea structurii detinerilor

în devize prin operatiuni de swap etc.) ale caror costuri sunt

ridicate. Eliminarea riscului valutar poate stimula activitatea

economica, inclusiv investitiile, favorizând astfel procesul de

alocare a resurselor, de creare de locuri de munca si de crestere

economica. În aceeasi directie actioneaza si avantajul exprimarii

preturilor în aceeasi moneda ceea ce le face usor comparabile

preturilor pentru aceleasi bunuri pe diverse piete.

Toate aceste avantaje arata ca un curs stabil este superior unuia

flotant, fluctuant, pentru ca decurge din conditii economice care

genereaza stabilitate. Importante beneficii ale uniunii monetare

pot sa existe la nivel macroeconomic: mai mare stabilitate a

preturilor si o sporire a credibilitatii autoritatilor monetare -

conditie esentiala a bunei functionari a politicii monetare. Faptul

ca Banca Centrala a Uniunii Monetare (banca de emisiune a

monedei euro) este independenta, este de natura a mari aceasta

credibilitate.

2.6.2. Moneda Euro şi utilizările sale

56

Conform hotarârii Consiliului European (Council Regulation

(EC) No. 2866/98 si luându-se în calcul ratele bilaterale centrale

conform ERM (Exchange Rate Mechanism), la 31 decembrie 1998

au fost fixate irevocabil paritatile monedelor tarilor participante

în raport cu noua moneda EURO, iar EURO a înlocuit ECU în

raport de 1:1 (1 EURO=1 ECU), pe baza calculului ratei oficiale

de schimb a ECU la 31 decembrie 1998.

Ratele de conversie pentru cele 11 monede în raport cu EURO se

prezinta astfel4:

1 EURO = 40.3399 BEF

1 EURO = 1,95583 DEM

1 EURO = 166, 386 ESP

1 EURO = 6,55957 FRF

1 EURO = 0, 787564 IEP

1 EURO = 1936, 26 ITL

1 EURO = 40,3399 LUF

1 EURO = 2,20371 NLG

1 EURO = 13,7603 ATS

1 EURO = 200,482 PTE

1 EURO = 5,94573 FIM

Bancile si firmele trec la utilizarea Euro în operatiuni între ele si

cu clientii lor: produse financiare în Euro, plati, depozite, preturi.

Euro a înlocuit la 1 ianuarie 2002 monedele nationale. Acestea

au fost retrase complet din circulatie în decurs de sase luni,

respectiv între 1 ianuarie si 1 iulie 2002 si înlocuite cu bancnote

Euro si subdiviziuni ale acestora. Toate operatiunile, dupa

aceasta data, vor avea loc în Euro.

Euro are un rol international explicabil prin locul detinut de catre

zona emitenta în cadrul productiei si comertului mondial. În

4 http://europa.eu.int/eurobirth/

57

tabelul nr. 2.3. se regăsesc indicatorii principali privind pozitia

comparativa a zonei euro în economia mondiala, anul 1998.

Tabelul nr. 2.3.

Indicatorii principali privind pozitia comparativa a zonei

euro în economia mondiala, anul 1998

Indicatori Zona EURO SUA Japonia

Populatia

(milioane) 292 270 127

PIB (miliarde

EUR) 5.773 7.592 3.376

Ponderea în

PIB mondial

22,2

29,3

13,0

Exporturi de

bunuri si

servicii:

% în PIB

% în

exporturile

17,8

20,0

10,9

16,3

11,5

7,6

58

mondiale

Sursa: ECB, Monthy Bulletin, August 1999, p.32

Moneda unica potenteaza avantajele comertului liberalizat cu

bunuri si servicii si cele ale integrarii pietelor factorilor de

productie - forta de munca si capitalul. Desigur, acest comert

intra-comunitar dobândeste, o data cu înlaturarea tuturor

barierelor comerciale între tarile respective, caracterul de comert

intern. De aceea, statisticile evidentiaza distinct comertul extra-

comunitar pe care-l considera adevaratul comert exterior al

zonei. Chiar si procedând astfel, UE fiind cea mai mare putere

comerciala a lumii si înregistrând un grad de deschidere, în

1998, de 17%, detinând cca 20% din exporturile mondiale, va

oferi noii sale monede un suport în marfuri si servicii

comercializate pe plan international, pe masura acestei

deschideri. Devine, în acest mod, o moneda de referinta pentru

comertul international. Noile emisiuni de obligatiuni

guvernamentale si de alte titluri pe piata financiara vor avea loc

numai în Euro, iar piata financiara a zonei Euro a devenit una

puternic integrata prin toate componentele sale.

De asemenea, Euro, înlocuind francul francez şi DM intră în

componenţa coşului valutar pentru calculul valorii DST alături

de usd, lira sterlină şi yen.

Nu toate statele membre ale UE au intrat în UME. Ca

urmare, coexista mai multe regimuri valutare, dupa cum

urmeaza:

- Euro - care va cota fata de dolar si fata de celelalte monede

neparticipante (yen, franc elvetian, dolar canadian etc.).

59

- Monedele tarilor UE care nu participa la UME (Lira sterlina,

coroanele suedeza si daneza) participa, dar voluntar, la noul

mecanism al cursului de schimb (NERM - New Exchange

Rate Mechanism sau ERM II), care înlocuieste Sistemul

Monetar European.

Mecanismul consta în:

- stabilirea unui curs central fata de euro, care detine astfel rolul

de etalon;

- cursuri bilaterale de schimb între aceste monede si o marja

standard de fluctuare de +/- 15%, curs ce va fi sustinut de catre

respectivele banci centrale în mod nelimitat, fiind disponibile, în

acest scop, si finantari pe termen scurt;

- cotarea monedelor se face având Euro ca moneda de referinta,

deci în raport cu 1 Euro (cu sase zecimale), raportul fata de

acesta servind si stabilirii marjelor de interventie.

Cap. 3. Indicatori şi agregate monetare

3.1. Masa monetară şi agregate monetare

3.2. Viteza de circulaţie şi de rotaţie a monedei

3.3. Rata dobânzii

3.4. Cererea de monedă

3.5. Oferta de monedă

60

3.1. Masa monetară şi agregate monetare

Masa monetară în sens restrâns reprezintă totalitatea

mijloacelor băneşti existente în economia unei ţări la un moment

dat sau în medie pe o anumită perioadă5.

Masa monetară este un indicator complex, statistic. Apare ca

solduri monetare, iar nivelul său se stabileşte pe baza bilanţului

centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după ce în

prealabil se deduc o serie de operaţii duble între diferite bănci.

Partea de pasiv a bilanţului băncilor desemnează mărimea masei

monetare, deci acele mijloace băneşti existente în conturile

clienţilor plus numerarul în circulaţie care apare în bilanţul

băncii centrale.

Masa monetară în sens larg se prezintă ca o mărime

eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate

pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata

datoriilor, respectiv6:

- moneda efectivă sau numerarul,

- moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente,

- depunerile la termen şi în vederea economisirii,

- alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.

Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din

componentele cele mai importante ale masei monetare.

Moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente,

probează acelaşi grad de lichiditate, asupra lor putând fi trase

5 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 6 6 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 77

61

cecuri şi efectua plăţi. O sumă depusă în cont poate fi

considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate

să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri

trase asupra sa.

Depunerile la termen şi în vederea economisirii:

- asupra acestora nu pot fi trase cecuri pentru a se efectua

imediat plăţi, dar pot fi retrase după un preaviz

Alte active, se referă la diferitele titluri emise şi puse în

circulaţie pe piaţa financiar-monetară, având diferite grade de

lichiditate. Cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de

tezaur au un grad de lichiditate mai ridicat decât cele pe termen

mediu şi lung, cum sunt acţiunile şi obligaţiunile. Ceea ce-l

atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în

aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de

a le vinde oricând are nevoie de bani pentru efectuarea de plăţi,

respectiv pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. Rezultă că

masa monetară nu este omogenă, exigibilitatea

componentelor ei diferă. Aceasta impune ritmuri diferite în

dinamica indicatorilor monetari şi economici ca premisă a

stabilităţii monetare. Autorităţile monetare naţionale şi

internaţionale recurg la fracţionarea masei monetare şi la

studierea evoluţiei structurii ei, ca mijloc de descifrare a efectelor

asupra dezvoltării economiei şi situaţiei monedei. În metodologia

analizei structurale a masei monetare se utilizează gruparea în

două, trei sau mai multe componente ale masei monetare,

numite lichidităţi primare, secundare, terţiare7, etc. Ele se

notează cu siglele M1, M2, M3, etc şi se mai numesc şi agregate

monetare. Agregatele monetare diferă în general de la ţară la

7 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 158

62

ţară în funcţie de condiţiile existente, respectiv de gradul de

dezvoltare a pieţei financiare, de conceptele şi politicile monetare

şi de nevoile practice imediate şi de perspectivă8.

M1 include numerarul şi banii de cont, fiind partea cea mai

lichidă a masei monetare în circulaţie, susceptibilă a se

transforma pe termen scurt în cerere pentru mărfuri, servicii şi

efectuarea altor plăţi exigibile. Mai poartă denumirea de masă

monetară propriu-zisă sau bază monetară.

M2 cuprinde disponibilităţile monetare (M1) şi depozitele la

termen din cadrul băncilor. Componenta M2 se mai numeşte

cvasimonedă şi poate fi considerată ca înglobând şi M1, dar şi

distinct, doar cu referire la depozitele la termen.

M3 conţine alte active la vedere, purtătoare de dobânzi sau nu,

respectiv toate depozitele şi titlurile de creanţă negociabile în

devize străine şi alte titluri ale pieţei monetare emise de instituţii

financiare specializate.

Masa monetară reclamă contrapondere imediată în valori

materiale (bunuri şi servicii), diferenţele determinând dezechilibre

ale economiei, ca de exemplu inflaţie.

3.2. Viteza de circulaţie şi de rotaţie a monedei

Prin viteză de circulaţie a monedei se înţelege numărul

actelor de vânzare-cumpărare, respectiv de plată mijlocite de o

unitate monetară într-o anumită perioadă. Acest indicator ridică

probleme în practica monetară deoarece mişcările pe care le

realizează moneda după ce iese din bancă nu pot fi cunoscute în

8 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 82

totalitate, ci eventual apreciate la modul general. Din această

cauză, în practica monetară, un asemenea indicator a fost

înlocuit cu viteza de rotaţie, care arată frecvenţa cu care moneda

se reîntoarce la bancă.

Viteza de rotaţie se calculează în două moduri9 şi anume:

- sub formă de coeficient, arătând numărul de rotaţii pe

care îl realizează masa monetară pentru a servi un anumit

volum de încasări şi plăţi pe baza relaţiei:

MRK =

unde,

K - numărul de rotaţii

R - rulajul bănesc

M - masa monetară medie într-o perioadă (an, trimestru...)

- ca durată în zile a unei rotaţii (dz) pe baza relaţiei:

RDM

KD

dz pp ⋅==

unde,

Dp - durata în zile a perioadei (365, 90, etc)

3.3. Rata dobânzii

În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca

indicatori monetari rata dobânzii şi agregatele monetare10,

predominând practica utilizării celui de-al doilea indicator,

deoarece primul prezintă anumite limite, respectiv:

9 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 11

6310 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 81

64

- influenţă intensă a factorilor nemonetari asupra nivelului,

structurii şi evoluţiei ratei dobânzii;

- decalajul în timp cu care se manifestă interacţiunea dintre

rata dobânzii şi economiile şi investiţiile;

- slaba reacţie uneori a ratei dobânzii la măsurile de politică

monetară, etc.

Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori

monetari nu exclude însă folosirea ratei dobânzii în analizele

monetare. Creşterea masei monetare are ca efect, dacă aceasta

depăşeşte rata de creştere a produsului naţional brut , o

reducere a nivelului dobânzii, fapt ce stimulează investiţiile,

ieftinind creditul şi deci cererea totală. Ca urmare, utilizarea

agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se

poate dispensa de folosirea în acelaşi timp şi a ratei dobânzii.

3.4. Cererea de monedă

Stabilitatea monedei este una din premisele esenţiale pentru

ca ea să servească bine viaţa economică şi socială şi se exprimă

în constanţa relativă a preţurilor şi tarifelor. Evoluţia masei

monetare în raport cu indicatorii producţiei rămâne principala

variabilă care influenţează puterea de cumpărare a banilor.

Cererea şi oferta de monedă pot fi corelate direct cu cererea

şi oferta de mărfuri şi servicii. Egalitatea bani-mărfuri ar putea

exprima cerinţa echilibrului monetar. dar mărimea stocurilor

bani-marfă diferă datorită modului lor specific de circulaţie11.

Mărfurile doar trec din sfera producţiei în sfera consumului

11 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 166

productiv şi individual, ele doar tranzitează sfera circulaţiei, în

timp ce moneda staţionează în sfera circulaţiei şi în cursul unei

perioade de timp, de exemplu un an, efectuează mai multe

circuite. Viteza de circulaţie a banilor micşorează cantitatea de

monedă necesară, dacă are loc accelerarea ei sau amplifică

cantitatea de monedă necesară, dacă are loc încetinirea acesteia.

Cererea de monedă, aşa cum apare ea la Irving Fisher în

lucrarea Puterea de cumpărare a banilor publicată în 1907, nu

depinde decât de tranzacţii. Fisher a stabilit celebra ecuaţie

cantitativă a monedei:

QPVM ⋅=⋅ ,

respectiv oferta de monedă = cererea de monedă

unde,

M – masa monetară

V – viteza de circulaţie a monedei

P – nivelul preţurilor

Q - tranzacţiile

Dacă se ţine seama de această particularitate a circulaţiei

mărfurilor şi banilor, nu se poate pretinde drept condiţie a

stabilităţii banilor egalitatea bani-mărfuri. Luând în considerare

faptul că nevoia de monedă decurge nu numai din tranzacţii, ci şi

din speculaţii şi precauţii, echilibrul monetar apare formulat nu

pe relaţia bani-mărfuri, ci în sfera monetară propiu-zisă, în

egalitatea dintre cererea şi oferta de monedă.

Cererea de monedă exprimă cantitatea de bani necesară,

justificată prin proporţiile şi caracteristicile economiei. Este dată

de necesităţile consumatorilor, întreprinderi şi populaţie, de a

procura bunuri şi servicii pentru satisfacerea trebuinţelor lor.

65

66

Oferta de monedă apare ca fiind cantitatea de monedă

existentă în arterele circulaţiei. Condiţie a stabilităţii monedei şi

echilibrului monetar apare, deci, menţinerea stocului de monedă

în circulaţie, a ofertei, la nivelul stocului justificat, exprimat prin

cererea de monedă.

3.5. Oferta de monedă

Se ştie că principala contrapartidă a monedei în circulaţie o

reprezintă creditele. Acordând credite, băncile creează monedă12,

transformând în împrumuturi o parte din depunerile clienţilor.

Cea de-a doua modalitate tehnică de realizare a ofertei de

monedă apare în strânsă legătură cu operaţiunile de comerţ

exterior, atunci când balanţa comercială şi de plăţi este activă

(exporturi mai mari decât importurile). Devizele obţinute de

exportatori sunt vândute băncilor, care le dau în schimb monedă

naţională, monedă creată cu acest prilej, în plus faţă de moneda

existentă înainte în circulaţie13. O parte din această ofertă de

monedă se reduce cu ocazia vânzării devizelor importatorilor

contra monedei naţionale deţinute de aceştia. Deci rămâne un

sold al creaţiei monetare ca urmare a exportului mai mare decât

importul, sold care reflectă o ofertă de monedă.

Moneda nu este pusă în circulaţie doar de către autorităţile

monetare. La crearea ei participă toate unităţile economice.

Oricine prezintă pe piaţă lichidităţi, în schimbul activelor

nelichide, oferă monedă14. Este cazul cumpărătorului de bunuri

12 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 170 13 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 44 14 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 175

67

de consum, al investitorului de capital, al celui care

achiziţionează titluride creanţă şi al cumpărătorului de devize.

Fenomenul de a nu stoca moneda este echivalent cu fenomenul

de sporire a ofertei de monedă.

Excedentul de ofertă de monedă în raport cu cererea

generează inflaţie. Excedentul de monedă poate să apară prin

folosirea ei excesivăpentru achiziţionarea bunurilor de consum,

atunci când prin detezaurizarea monedei creditorii permit

debitorilor să investească mai mult, când are loc transformarea

monedei pasive în monedă activă, când are loc o renunţare la

lichidităţi, etc.

Problema ofertei de monedă rămâne foarte complexă

întrucât între ofertanţii şi solicitatorii de monedă se află

intermediarii, băncile, care pot pune în circulaţie o cantitate de

monedă mai mare decât disponibilităţile pe care le deţin. Oferta

de monedă este variabilă şi depinde de rata dobânzii. În general

creşterea ratei dobânzii frânează achiziţiile, diminuează oferta

globală de monedă, iar scăderea ratei dobânzii încurajează

achiziţiile, măreşte oferta globală de monedă. Dacă şansele de a

obţine profit sunt mari, investitorii vor accepta să plătească şi

dobânzi mai ridicate, deci nu se vor conforma indicaţiilor băncilor

de emisiune de a restrânge oferta de monedă.

Fenomenele cu acţiune negativă, constând într-o ofertă

exagerată de monedă, pot fi generate atât de gestiunea ineficientă

a agenţilor economici, cât şi de deficitul finanţelor publice

(cheltuieli publice mai mari decât resursele).

68

Cap. 4. Sistemul bancar contemporan

4.1. Băncile comerciale

4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale

4.1.2. Serviciile bancare

4.2. Băncile de afaceri

4.3. Alte bănci şi instituţii de credit specializate

4.4. Banca de emisiune

4.5. Orientări şi performanţe bancare

Sistemul bancar reprezintă totalitatea băncilor care

funcţionează în economie într-o anumită perioadă. Aceste bănci

sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în circulaţia

capitalului de împrumut şi care au drept mobil al activităţii

obţinerea unui profit. Este alcătuit din două subsisteme:

sistemul băncii centrale şi sistemul băncilor de credit. Calitatea

de sistem decurge din legăturile care se nasc între cele două

subsisteme. Aceste relaţii îmbracă forma relaţiilor de cont

corespondent, înţelese în dublu sens15:

1. în condiţiile în care resursele de creditare ale băncilor de

credit prisosesc nevoilor lor de credite, surplusul respectiv

este luat de banca centrală;

2. în condiţiile în care nevoile de credite ale băncilor de credit

sunt superioare resurselor pe care acestea le au, banca

centrală completează aceste resurse, acordând împrumuturi

băncilor de credit.

15 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 188

69

Banca se identifică în primul rând şi în cea mai mare

măsură, cu activitatea de creditare. Acumularea resurselor de

creditare şi plasarea lor este esenţa activităţii unei bănci.

Deşi sistemele bancare ale diferitelor ţări s-au dezvoltat paralel,

iar formele pe care le-au îmbrăcat prezintă sensibile

particularităţi de la o ţară la alta, trăsăturile lor comune sunt

predominante. Astfel, băncile îndeplinesc, în esenţă, acelaşi rol în

viaţa economică, constând în16:

- atragerea de capitaluri băneşti disponibile şi acordarea de

împrumuturi întreprinzătorilor şi statului;

- mobilizarea unei părţi însemnate din veniturile băneşti şi

economiile diferitelor categorii ale populaţiei şi

transformarea acestora în capital de împrumut;

- emiterea titlurilor de credit şi a bancnotelor;

- efectuarea operaţiunilor de viramente şi prestări de servicii

financiare pentru întreprinzători şi stat (favorizează

tranzacţiile comerciale în interiorul şi exteriorul unei ţări,

asigură efectuarea plăţilor şi schimbul valutar);

- permit realizarea investiţiilor, fie participând direct la

finanţarea acestora, fie prin plasamentul şi gestiunea

economiilor băneşti;

- rol principal pe piaţa capitalului.

În cadrul sistemelor bancare, funcţie de natura activităţii, băncile

se structurează în17:

- bănci comerciale (de depozit)

- bănci de emisiune,

- bănci de afaceri,

- bănci specializate şi organisme de credit nebancare.

16 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 102 17 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 102

70

4.1. Băncile comerciale

Băncile comerciale au apărut odată cu dezvoltarea

comerţului şi cu acumulările de capitaluri băneşti, expresie a

dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei. Participând la

dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor

cambiale, în mod firesc aceste bănci au primit apelativul de

„bănci comerciale”. În diferite ţări, asemenea bănci poartă

denumirea de bănci de depozite.

Băncile comerciale sunt organizate ca societăţi comerciale

pe acţiuni şi urmăresc obţinerea unui profit. Băncile comerciale

constituie veriga de bază (primară) a sistemului bancar,

calitate dată de faptul că ele iniţiază marea majoritate a

operaţiilor bancare. Operaţiile de bază sunt reprezentate de

constituirea de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de

credite agenţilor economici.

4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale

Băncile comerciale efectuează următoarele operaţiuni18:

- operaţiuni pasive,

- operaţiuni active,

- operaţiuni comerciale, de comision şi de mandat.

Operaţiunile pasive sunt acele operaţii prin care aceste bănci îşi

procură mijloace de lucru şi constau în:

1. formarea şi completarea capitalului propriu,

2. atragerea depunerilor şi

18 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 110

71

3. reescontul sau refinanţarea.

1. Băncile comerciale, ca societăţi pe acţiuni, îşi constituie

capitalul propriu pe seama capitalului social, a fondului de

rezervă şi a provizioanelor. Completarea capitalului propriu

se face prin capitalizarea unei părţi din profit. Principala

caracteristică a băncilor comerciale este aceea că, în cadrul

resurselor de creditare, capitalurile proprii deţin o pondere

redusă, astfel că este puţin semnificativă valorificarea

capitalurilor băneşti sub forma capitalizării profitului bancar

obţinut (5-6% din operaţiile pasive19).

Capitalul social se formează prin emisiunea şi subscrierea de

acţiuni.

Fondul de rezervă se constituie în vederea acoperirii unor

pierderi generate în principal de insolvabilitatea unor debitori.

Prin capitalizare, de regulă, resursele proprii constituite sub

forma fondului de rezervă ating o mărime egală cu cea a

capitalului social, justificată prin varietatea riscurilor care apar

în operaţiunile bancare.

Provizioanele sunt constituite în vederea menţinerii unui

anumit plafon de lichidităţi, corelat cu o stare prudenţială.

Acestea pot fi provizioane reglementate sau provizioane de

risc.

Provizioanele reglementate sunt constituite în baza unor acte

normative în scopul amplificării capitalurilor bancare proprii.

Provizioanele de risc sunt constituite în vederea acoperirii

anumitor pierderi manifestate în activitatea bancară, pierderi a

căror natură poate fi prevăzută, fără a se şti exact mărimea şi

momentul producerii lor.

19 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 191

72

2. Atragerea depunerilor şi formarea depozitelor bancare

reprezintă principala operaţiune a băncilor comerciale. În

general, băncile comerciale constituie trei categorii de depozite20:

- la vedere,

- la termen,

- prin cont curent.

Depozitele la vedere se caracterizează printr-o stare de

flexibilitate, în sensul că depunătorii pot dispune oricând

utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont.

Utilizarea acestora de către bănci impune o anumită prudenţă

deoarece ar putea genera dificultăţi privind starea de lichiditate,

mai ales atunci când clienţii ar supralicita retragerile.

Depozitele la termen se pot retrage după trecerea unei anumite

perioade, constituind o modalitate sigură de justificare în

procesul de creditare. Presupun încheierea unei convenţii între

deponent şi bancă privind durata, condiţiile de depunere şi

nivelul dobânzilor bonificate.

Constituirea depozitelor prin cont curent constituie o parte

însemnată a depunerilor bancare. Conturile curente se deschid

persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin aceea că

prin intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de

încasări şi plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare,

cum ar fi: cecurile, ordinele de plată, foile de vărsământ, etc.

Prestarea serviciilor de cont curent, prin amploarea lor, solicită

un efort deosebit din partea băncii, motiv pentru care unele bănci

nu bonifică dobânzi pentru disponibilităţile din cont, altele

bonifică o dobândă redusă.

20 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 110

73

Pentru bănci, separarea operaţiunilor de depuneri în funcţie

de caracterul lor, are semnificaţii deosebite atunci când se pune

problema lichidităţii lor. Aceasta este asigurată în condiţiile în

care există o concordanţă între caracterul depunerilor (caracter

temporar sau de durată) şi caracterul plasamentului în credite pe

termen scurt, mediu sau lung.

3. Reescontul sau rescontul constituie o modalitate de

procurare a unor noi resurse de creditare prin cedarea

portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci comerciale,

băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune. Prin

reescontare, banca comercială obţine un profit chiar în aceeaşi zi

în care s-a efectuat scontarea, ca diferenţă între dobânda la care

se scontează efectul (taxa scontului privat) şi taxa oficială a

scontului practicată de banca de emisiune.

Alături de rescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni

de lombardare, acele operaţiuni de împrumut garantate cu efecte

publice (obligaţiuni, bonuri de tezaur), operaţiuni prin care banca

comercială obţine de la banca de emisiune resurse pe termen

scurt.

Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice

recreditării sau refinanţării, activităţi în continuă evoluţie în

economia modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate din

necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele,

pentru asigurarea operativă a acoperirii necesităţilor de credite

prin atragerea disponibilităţilor dispersate în economie.

Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţii prin

care acestea îşi îndrumă mijloacele lor de lucru procurate

anterior şi constau în operaţiuni de creditare şi de plasament pe

74

baza depozitelor bancare constituite. Se grupează în principal în

următoarele categorii distincte:

1. credite acordate trezoreriei publice prin achiziţionarea de

titluri de stat,

2. creditarea agenţilor economici,

3. creditarea persoanelor fizice,

4. plasamente în titluri pe termen lung,

5. operaţiuni de creditare specifice.

1. Credite acordate trezoreriei publice prin achiziţionarea

de titluri de stat:

În România postcomunistă, Trezoreria publică a emis, iniţial,

exclusiv titluri în cont, dematerializate, destinate exclusiv

băncilor21. Începând din anul 1997, au fost emise şi titluri de

stat concretizate în înscrisuri; fiind negociabile, o parte din aceste

titluri au fost achiziţionate de băncile comerciale, fie în momentul

iniţial, cu ocazia lansării împrumuturilor de stat respective, fie

ulterior pe piaţa secundară a titlurilor de stat.

2. Creditarea agenţilor economici:

Creditele bancare acordate întreprinderilor sunt de trei feluri:

- credite pe termen scurt (pe o perioadă de până la un an),

- credite pe termen mediu (1-5 ani),

- credite pe termen lung (peste 5 ani).

Creditul pe termen scurt este cel mai adesea un credit de

trezorerie, pe când creditul pe termen lung este un credit

pentru investiţii.

21 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 136

75

Creditul pe termen mediu are o natură mixtă22; în unele cazuri

el poate servi pentru finanţarea operaţiilor de producţie şi de

comercializare care nu-şi dovedesc rentabilitatea decât după un

interval de timp mai mare decât cel normal (de exemplu, pentru a

putea exporta, întreprinderile trebuie adesea să accepte termene

de plată mai mari decât în interiorul ţării); în alte cazuri, creditele

pe termen mediu pot servi pentru finanţarea investiţiilor care se

amortizează rapid (mici echipamente, tehnică de calcul), etc.

Creditele pe termen scurt şi pe termen mediu acordate

întreprinderilor sunt destul de frecvent credite de portofoliu,

adică acordate prin achiziţionarea de efecte comerciale: trate,

bilete la ordin, facturi confirmate, etc. Această operaţiune se

numeşte scontare, iar dobânda aferentă se numeşte taxă de

scont.

Creditarea creanţelor comerciale sau scontarea înseamnă pentru

bănci a prelua, contra monedă, creanţele comerciale pe care

întreprinderile furnizoare le au asupra clienţilor lor. Aceste titluri

pe termen scurt sau mediu pot fi revândute de bănci pe piaţa

monetară, în cazul în care sunt la purtător, sau pot fi

tranzacţionate pe alte căi, în cazul în care sunt nominative. În

primul caz, titlurile respective pot fi vândute ferm sau puse în gaj

pentru împrumuturile luate de la alte bănci în vederea procurării

de lichidităţi.

Creditarea de portofoliu sau creditarea creanţelor include

următoarele operaţiuni specifice23:

- operaţiuni cambiale,

- împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice,

22 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 137 23 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 114

76

- operaţiuni de report.

Scontarea titlurilor de credit comercial şi operaţiunile

de împrumut pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale poartă

denumirea de operaţiuni cambiale.

Scontarea cambiilor reprezintă cedarea titlurilor de creanţă

către o bancă comercială în schimbul obţinerii valorii actuale,

valoarea nominală – scontul. Necesitatea scontării decurge din

nevoia urgentă de capital bănesc a posesorului titlului de credit

comercial. Scontul este o operaţiune de credit, pentru că banca

avansează întreprinzătorului, în schimbul titlului scontat, o

sumă de bani până la scadenţă. Există riscul ca debitorul să nu

achite la scadenţă suma prevăzută în cambie. Asemenea situaţii

fac ca băncile comerciale să fie prudente, în primul rând prin

agrearea la scontare a cambiilor care au o bază reală, adică au

fost emise printr-o relaţie de credit comercial şi poartă mai multe

semnături. În al doilea rând sunt acceptate la scontare efectele

întreprinderilor solvabile. Scontarea este actul prin care creditul

comercial consacrat de cambie se transformă în credit bancar.

Prin urmare beneficiarul iese din raportul de credit anterior,

obligaţia trasului de a plăti fiind înlocuită prin banii efectivi pe

care banca îi avansează. pe de altă parte, trasul, angajat iniţial

într-o operaţie comercială, de vânzare a mărfurilor pe credit,

devine ca urmare a scontării, debitor al băncii comerciale.

Beneficiarul cambiei primeşte de la bancă în urma scontării

valoarea actuală a cambiei, respectiv:

Va = Vn – S,

unde,

Va – valoarea actuală

Vn - valoarea nominală

77

S – scontul, respectiv dobânzile pentru perioada de la scontare

până la scadenţă

Împrumutul pe gaj de mărfuri şi efecte comerciale are

loc atunci când banca îşi creează o imagine pozitivă privind

solvabilitatea beneficiarului de cambii sau mărfurile respective

sunt garantate. Documentul care atestă prezenţa mărfurilor în

depozite este warantul. Acesta poate fi utilizat ca un efect de

comerţ. Prin menţiunea făcută pe warant se transmite creanţa

constituită prin gajarea mărfii respective şi dreptul de a dispune

ca atare asupra mărfurilor gajate. Banca avansează solicitantului

o sumă reprezentând, de regulă, 50-60% din valoarea efectului

comercial sau a mărfurilor. În caz de nerambursare a creditului

respectiv, băncile vor recupera creanţele valorificând efectele

comerciale sau mărfurile care servesc ca garanţie.

Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni,

denumite şi operaţiuni de lombard au o pondere mare în unele

ţări dezvoltate, cum ar fi Anglia, Germania, SUA, etc. Se practică

acolo unde există o abundenţă de titluri de împrumut, a

bonurilor de tezaur şi unde acestea se constituie ca o parte

însemnată a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Atunci

când se manifestă nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor

titluri de împrumut ale statului, preferând să le menţină în

proprietate şi să obţină în continuare dobânzi, recurg la

împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la venitul

realizat, prin plata dobânzilor pntru creditul de care beneficiază.

Cu titluri ale pieţei financiare se efectuează şi operaţiuni de

report, în sensul că banca achiziţionează efectele publice de la

posesorii acestora, cu obligaţia răscumpărării lor de către

vânzător la acelaşi curs, peste un termen scurt, de regulă 15 zile.

78

Reportul este pentru client o cale de procurare a fondurilor

lichide, iar pentru bancă o modalitate de plasament a resurselor

în schimbul unor dobânzi mai mari faţă de cele practicate la

operaţiunile cambiale curente. În majoritatea ţărilor occidentale,

legislaţia bancară insituie obligaţia băncilor comerciale de a

deţine la banca centrală active uşor lichidabile, cum ar fi titlurile

de rentă şi bonurile de tezaur. Prin cumpărarea acestora, băncile

comerciale îşi reduc posibilitatea de a acorda credite sectorului

economic. Dimpotrivă, vânzând aceste titluri, băncile îşi procură

resurse financiare şi pot satisface într-o mai mare măsură

cererea de credite a economiei. Totodată, banca îşi îmbunătăţeşte

starea de lichiditate.

Vânzarea-cumpărarea de către băncile comerciale de titluri

ale împrumuturilor de stat constituie un procedeu clasic de

influenţare a politicii monetare şi de credit, cunoscut sub

denumirea de operaţiuni pe piaţa liberă (OPEN MARKET).

O formă specifică a operaţiunii de report este pensiunea24.

În această situaţie titlurile pieţei financiare sunt înlocuite cu

cambii pe care banca comercială le cumpără, cu condiţia ca

posesorul acestora să le răscumpere la un termen fixat.

Asemenea operaţii sunt frecvente, în general, în relaţiile băncilor

cu firmele mari şi îndeosebi între bănci. Titlurile de credit care

fac obiectul pensiunii rămân de regulă la beneficiar, banca

cumpărătoare primind doar angajamentul de răscumpărare emis

de beneficiar şi borderoul efectelor respective.

Banca centrală poate echiziţiona titluri fie direct de la banca

deţinătoare (rescont), fie în cadrul intervenţiilor sale pe piaţa

24 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 116

79

monetară (open market). În cazul acesta, banca centrală

furnizează băncilor în cauză monedă primară.

În afară de creditele de portofoliu, în cadrul creditelor pe

termen scurt acordate de bancă întreprinderilor, o pondere

însemnată o deţine avansul în cont curent sau creditul de

cont. Banca acceptă pur şi simplu ca clientul să dispună plăţi

din contul său, fără ca acest cont să fi fost alimentat în prealabil,

ceea ce face ca acest cont să devină cu sold debitor la bancă;

soldul acesta nu poate depăşi o anumită limită cunoscută sub

denumirea de linie de credit sau plafon de creditare.

3. Creditele bancare acordate persoanelor fizice sunt

credite personale, credite de consum şi credite pentru

construirea sau cumpărarea unei locuinţe. În unele ţări,

creditele respective, mai ales cele pentru cumpărarea sau

construirea de locuinţe, se acordă de instituţii specializate,

aflate sub tutela statului şi beneficiind de sprijinul financiar

al acestuia.

4. Plasamentele în titluri pe termen lung reprezintă

achiziţionarea de către băncile comerciale de acţiuni,

obligaţiuni, participaţii, etc. În trecut, această activitate era

rezervată unei categorii aparte de bănci, numite bănci de

afaceri sau bănci de investiţii. În prezent, în majoritatea

ţărilor, operaţiunile de plasament pe piaţa financiară au

devenit un element forte al activităţii tuturor băncilor.

5. Operaţiunile de creditare specifice se referă la leasing,

credite ipotecare, etc.

Pe lângă operaţiunile pasive şi cele active, băncile

comerciale mai efectuează operaţiuni comerciale, de comision

şi de mandat.

80

Operaţiunile comerciale privesc tranzacţiile de vânzare-

cumpărare de devize efectuate cu prilejul mijlocirii de plăţi

internaţionale. Cu această ocazie, băncile urmăresc realizarea

unor profituri, ca diferenţă între cursul de vânzare şi cel de

cumpărare al devizelor. În mod curent, băncile nu fac tranzacţii

cu mărfuri, dar pot apărea situaţii când băncile tranzacţionează

acele bunuri care au servit drept gaj pentru creditele care nu au

fost onorate la scadenţă.

În cadrul operaţiunilor de comision, banca acţionează în

numele şi în contul clientului său. Cele mai frecvente operaţiuni

de acest gen sunt cele care privesc efectuarea plăţilor, îndeosebi

operaţiuni de remiteri, acreditive, incasso, etc.

Remiterile sunt operaţiuni de transfer, la solicitarea

clienţilor băncii, a unor documente, titluri, sume de bani, etc.

către terţi aflaţi în aceeaşi localitate sau în alte localităţi.

Acreditivul este o operaţiune de plată condiţionată

efectuată de bancă în baza documentelor de încărcare şi

expediere a mărfurilor. Acreditivul înseamnă totodată un transfer

de sumă, urmare a unei investiri de încredere pe care clientul o

acordă unei bănci.

Incassoul presupune efectuarea serviciului de încasare de

către o bancă a diverselor creanţe aparţinând clienţilor săi,

creanţe sub formă de cambii, facturi şi alte hârtii de valoare.

Operaţiunile de mandat sunt operaţiuni efectuate în

numele băncii, dar în contul clientului. Aceste operaţiuni se

referă la administrarea hârtiilor de valoare şi chiar la

administrarea unor patrimonii, cum ar fi: executori testamentari,

gestionarea fondurilor de tutelă sau a diverselor fundaţii, etc.

Pentru aceste operaţiuni băncile percep comisioane care servesc

81

pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de aceste operaţiuni,

reprezentând şi o sursă de profit pentru bancă.

Având în vedere cele arătate cu privire la operaţiunile

băncilor, rezultă că bilanţul unei bănci comerciale arată în

principiu, astfel25:

ACTIV PASIV

Credite acordate altor bănci

(Active interbancare)

1. în cont

2. contra efecte

Titluri publice şi asimilatele

acestora

Certificate de depozit emise de

alte bănci

Credite acordate clienţilor

3. de portofoliu

4. conturi curente debitoare

Obligaţiuni de leasing, credite

bancare, etc

Împrumuturi primite de la alte

bănci (pasive interbancare)

5. în cont

6. contra efecte

Depozite ale clienţilor (conturi

creditoare):

7. conturi curente creditoare

8. conturi de disponibilităţi

la vedere

9. conturi de disponibilităţi

la termen

10. conturi de economii

Certificate de depozit (emise de

bancă)

Obligaţiuni (emise de bancă)

Provizioane

Fonduri proprii

4.1.2. Serviciile bancare26

25 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 138 26 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 140

82

Serviciile bancare constau, în esenţă, în preluarea de către

bănci a diverselor genuri de riscuri cu care se confruntă clienţii

lor. Sursa principală a acestor operaţiuni de preluare a riscurilor

este reprezentată de inovaţiile financiare apărute începând cu

anii 80 şi care au dus la apariţia pieţelor riscurilor: piaţa

valutară, piaţa garanţiilor bancare, piaţa asigurărilor, inclusiv a

asigurărilor de credite, piaţa opţiunilor, piaţa contractelor la

termen, etc. Operaţiunile respective se finalizează într-un

moment viitor, constituind, deci, pentru bănci, un pasiv

eventual27. Acest pasiv poate proveni fie dintr-un angajament

asumat de bancă, fie din realizarea unei anumite condiţii incerte

prin natura sa şi independente de voinţa băncii. Ca urmare,

băncile înregistrează aceste operaţiuni în conturi în afara

bilanţului; ele vor include automat în bilanţ operaţiunile

respective în cazul şi în momentul în care condiţia lor specifică se

realizează. De aceea se consideră că operaţiunile de acest gen

creează un risc important pentru bănci.

Cele mai frecvente riscuri cu care se confruntă băncile şi

ceilalţi agenţi economici sunt:

- riscul de lipsă de lichiditate, care constă în imposibilitatea

de a face faţă plăţilor exigibile; în cazul unei bănci, acest

risc este în primul rând un risc de refinanţare în condiţii

dezavantajoase, în sensul că banca respectivă va fi obligată

să-şi procure fonduri de pe piaţa interbancară la un preţ

ridicat;

- riscul de nerambursare a creditului, pe care banca şi-l

asumă prin faptul că acordă un credit unui client care poate

deveni insolvabil;

27 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 138

83

- riscul valutar, cu care se confruntă orice agent economic

care deţine sume în valută; în cazul în care cursul valutei

respective scade pe piaţa valutară, agentul va suferi o

pierdere;

- riscul variaţiilor dobânzilor, care provine din faptul că preţul

(cursul) unui activ financiar este invers proporţional cu

dobânda pieţei; ca urmare, în cazul în care rata dobânzii

creşte în intervalul de timp dintre momentul cumpărării

până în momentul vânzării unui activ financiar, acest activ

va fi vândut la un preţ mai mic decât preţul cu care a fost

cumpărat.

Aceste patru tipuri de riscuri grevează în mod normal

activitatea oricărei bănci comerciale, care acordă credite şi

efectuează operaţiuni cu valute şi cu titluri. Se consideră totuşi

că următoarele trei tiouri de operaţiuni, înregistrate în conturi în

afara bilanţului, sunt generatoare de riscuri deosebit de mari

pentru bănci:

1. acordarea de garanţii,

2. asumarea de angajamente propiu-zise,

3. operaţiunile legate de variaţia dobânzilor şi cursurilor

valutare.

1. Acordarea de garanţii constă în efectuarea de acte prin care

banca se obligă să-şi asume angajamentele terţilor. Cele mai

cunoscute garanţii bancare sunt: cauţiunea, acceptarea,

avalizarea şi andosarea (girarea) tratelor, deschiderea de

acreditive documetare, etc.

Cauţiunea este angajamentul băncii ca, în caz de faliment al

clientului său (întreprindere, altă bancă, etc.), să realizeze

operaţiunile la care s-a angajat aceasta din urmă.

84

Acceptarea, avalizarea şi andosarea (girarea) tratelor sunt

formalităţi specifice dreptului cambial, prin care banca se

angajează să achite la scadenţă cambiile (poliţele) care nu au fost

onorate de clientul său.

Acreditivul documentar este o modalitate de plată folosită

îndeosebi în comerţul internaţional; banca se obligă să plătească

exportatorului care prezintă documentele cerute, în caz că

importatorul nu va plăti.

În toate aceste cazuri, băncile nu se angajează decât în

cazul de faliment al clientului lor. Ele îşi asumă, deci, un risc

condiţionat şi anume un risc care este în acelaşi timp un risc de

lichiditate şi un risc de nerambursare a creditului. În schimbul

preluării acestui risc, băncile pretind un anumit comision.

2. Asumarea de angajamente propiu-zise constă în

deschiderea de linii de credit confirmate, acordarea de facilităţi

de emisiune a titlurilor, etc.

Deschiderea de linii de credit confirmate reprezintă

angajamentul luat de o bancă de a acorda clientului său, în

anumite condiţii, un credit de o valoare determinată. Creditul va

fi inclus în bilanţul băncii în momentul în care clientul îl va

utiliza efectiv.

Facilităţile de emisiune a titlurilor sunt tehnici mai recente,

concepute să însoţească emisiunea de titluri pe termen scurt

(bonuri de casă, certificate de depozit, etc.), efectuată de un

client. Banca se angajează ca, în cazul în care titlurile emise nu

vor fi subscrise, fie să cumpere ea însăşi titlurile rămase

neplasate, fie să deschidă clientului respectiv o linie de credit,

care să înlocuiască operaţiunea de emisiune de titluri.

85

Sunt considerate, de asemenea, ca fiind angajamente ferme

vânzările şi cumpărările la termen de active financiare, de

exemplu vânzări sau cumpărări la termen de acţiuni la bursă.

Riscul pe care şi-l asumă banca în acest caz este acela de a plăti

un preţ mai mare pentru titlurile al căror curs a scăzut între

timp.

3. Operaţiunile legate de variaţia dobânzilor şi cursurilor

valutare sunt operaţiunile pe care băncile, la fel ca ceilalţi agenţi

economici le efectuează pe baza anticipaţiilor cu privire la

evoluţia viitoare a ratelor dobânzii, a cursurilor valutare, a

indicilor bursieri, etc. Ele pot fi operaţiuni de acoperire (protejare

împotriva riscului) sau operaţiuni speculative (obţinerea de

câştig): operaţiuni swap cu dobânzile, operaţiuni cu contractele la

termen, operaţiuni cu opţiuni, etc. Toate aceste tipuri de

operaţiuni, deşi deosebit de riscante, sunt foarte remuneratoare

pentru bănci, de unde şi dezvoltarea lor în ultimii ani.

Pentru toate activităţile lor, băncile percep remuneraţii.

Astfel, creditele acordate altor bănci sunt remunerate cu dobânda

existentă pe piaţa monetară. Creditele acordate clienţilor sunt

remunerate cu marje de profit, care cuprind dobânzile,

comisioanele de risc şi spezele bancare percepute pentru

efectuarea operaţiunii. Serviciile bancare sunt remunerate prin

comisioane, dar pot genera şi alte profituri (sau pierderi)

suplimentare.

Activitatea monetară a băncilor trebuie să aibă drept

suport dobândirea de active lichide de către acestea, în timp

ce investiţiile (plasamentele) băncilor trebuie finanţate prin

resurse stabile. Majoritatea crizelor financiare au izbucnit din

cauza nerespectării acestei cerinţe elementare.

86

4.2. Băncile de afaceri

Băncile de afaceri sunt bănci de depozit care s-au

specializat în operaţiuni de finanţare a investiţiilor. Finanţarea se

realizează pe baza depozitelor constituite pe termen lung şi pe

baza atragerii de capitaluri prin emisiuni de valori mobiliare. Ele

oferă clienţilor sprijin financiar direct, prin participaţii de capital

(cumpărări de acţiuni) sau indirect, prin preluarea datoriilor

acestora sub formă obligatară.

Băncile de afaceri îndeplinesc şi rolul de consilieri în

managementul financiar al firmelor, încasând comisioane

importante28.

4.3. Alte bănci şi instituţii de credit specializate

Acestea se structurează în următoarele categorii29: bănci

ipotecare, bănci agricole, companii sau trusturi de investiţii,

bănci de comerţ exterior, societăţi de asigurări, societăţi

financiare, cooperative de credit, case de economii, etc.

Băncile ipotecare sunt acele bănci specializate care îşi

mobilizează resursele prin emiterea unor hârtii de valoare

28 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 118 29 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 120

87

specifice numite înscrisuri funciare. Garanţia acestora o

reprezintă valorile imobiliare ipotecate.

Creditele acordate de către băncile agricole au ca destinaţie

efectuarea unor cheltuieli cu inventarul agricol, cu amenajarea

de irigaţii, cumpărarea de animale, îngrăşăminte, etc. Principala

trăsătură a acestor credite este caracterul productiv.

Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de

credit care mobilizează capitaluri băneşti prin emisiunea titlurilor

de valori mobiliare proprii (acţiuni, obligaţiuni), pe care le

investesc în sectoare productive, precum industrie, construcţii,

transporturi, etc. Funcţia principală a acestora este de a

acumula capitalurile rentierilor şi economiile populaţiei în

vederea efectuării de plasamente pe termen mediu şi lung în

sfera investiţiilor.

Băncile de comerţ exterior s-au afirmat în sfera bancară

ca urmare a expansiunii activităţii de export şi a implicării din ce

în ce mai mult a statului în activitatea bancară. Principalele

operaţiuni ale băncilor de comerţ exterior sunt30:

- procurarea unor resurse specifice, în principal prin

rescontarea portofoliului de titluri de credit prin băncile de

emisiune şi alte instituţii de credit;

- atragerea resurselor bugetare prin emisiunea de obligaţiuni

pe pieţele interne şi externe;

- acordarea de credite prin intermediul acceptării, scontului,

acreditivului şi scrisorii de garanţie sau acordarea de credite

direct cumpărătorilor;

30 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 121

88

- efectuarea de servicii bancare decurgând din schimburile

internaţionale, în special sub forma plăţilor şi încasărilor în

contul întreprinderilor din străinătate;

- participarea la crearea de societăţi comerciale, bancare şi

financiare privind comerţul exterior;

- facilitarea unor operaţiuni valutare, de garantare şi

asigurare a creditelor comerciale, de mandat şi comision

care au ca obiectiv dezvoltarea activităţii de comerţ exterior

şi amplificarea exportului.

Societăţile de asigurări, ca instituţii nebancare,

mobilizează însemnate capitaluri băneşti prin încasarea şi

gestionarea primelor de asigurare. O bună parte din

disponibilităţile astfel mobilizate au ca formă de plasament

acordarea de împrumuturi.

Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o

importanţă aparte în cadrul sistemelor bancare din ţările

occidentale. Acestea sunt instituţii de credit care desfăşoară o

activitate specifică stabilită prin lege sau convenţie. Principalele

operaţiuni pe care le efectuează societăţile financiare sunt

leasingul, factoringul, acordarea şi garantarea de credite pe

termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi, creditarea

mărfurilor cu plata în rate, garantarea locuinţelor pe bază de

ipotecă, gestiunea mijloacelor de plată31, etc.

Operaţiunile de leasing au fost introduse în 1952 în SUA,

cunoscând de atunci o rată a creşterii de la an la an de peste

30%, ceea ce reprezintă o dinamică extrem de accentuată în

economia şi finanţele lumii. Leasingul este o operaţiune de

închiriere de utilaje, imobile sau mijloace de transport, care

31 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 122

89

aparţin unei bănci sau unei societăţi financiare. Părţile convin

închirierea ca o etapă intermediară, scopul final fiind achiziţia de

către chiriaş a bunurilor respective, cu luarea în considerarea a

plăţilor efectuate cu titlu de chirie. Leasingul reprezintă astfel o

formă specială a relaţiilor de credit. Operaţiunea se referă la

plasamentul capitalului disponibil al unităţilor specializate

pentru aceste operaţiuni. Angrenarea capitalului se face pe

termen mijlociu şi uneori lung, iar profitul băncii decurge din

nivelul dobânzii practicate.

Instituţiile specializate în factoring reprezintă, de

asemenea, verigi noi ale sistemului de credit care s-au extins

rapid în ţările dezvoltate. Operaţiunile de factoring implică

apariţia în raporturile de credit, respectiv între vânzătorul

creditor şi cumpărătorul debitor a unui personaj nou, factorul.

Cuvântul factor provine din limba engleză, având semnificaţia de

agent, unul care acţionează pentru altul32. Factorul preia asupra

sa, de la creditor, titlurile de creanţă asupra debitorilor săi,

devenind faţă de aceştia, beneficiarul creanţelor respective. Prin

aceasta factorul preia întregul risc legat de eventuala neplată a

creanţelor de către debitori. Pentru creanţele preluate, factorul

plăteşte vânzătorului creditor valoarea actuală a creanţelor,

diminuată cu comisionul său. Astfel, factorului îi revine:

- dobânda aferentă perioadei până la scadenţa fiecărei

creanţe,

- comisionul aferent efectuării operaţiunilor propriu-zise de

încasare a titlurilor de creanţă, inclusiv o cotă care să

acopere riscurile şi cheltuielile suplimentare legate de

urmărirea debitorilor rău platnici.

32 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 262

90

Acest sistem este favorabil furnizorilor care efectuează

numeroase livrări în loturi relativ mari, care au o activitate

sezonieră sau clientelă disperastă şi care întâmpină greutăţi de

încasare a creanţelor, fapt ce a permis extinderea factoringului

prin unităţi specializate, sau ca operaţiune componentă în

activitatea unor bănci care tind să se universalizeze.

Alte instituţii financiare cu o pondere importantă în cadrul

operaţiunilor nebancare sunt casele de economii şi

cooperativele de credit.

Casele de economii sunt instituţii care efectuează

operaţiuni asemănătoare cu cele ale băncilor (deschiderea de

conturi, acordarea de credite, etc.), dar sunt specializate în

relaţiile cu populaţia. Principala activitate a acestor organisme

este colectarea economiilor băneşti ale populaţiei prin tehnica

depunerilor pe librete de economii. În România, instituţia de

acest gen este Casa de Economii şi Consemnaţiuni, CEC,

înfiinţată încă din 1864.

Cooperativele de credit sunt în general instituţii care

efectuează acelaşi gen de operaţiuni ca şi băncile, însă cu

respectarea anumitor limite prevăzute în legislaţie şi în statut. La

fel ca întregul sector cooperatist, cooperativele de credit se

bazează pe principiul mutualităţii. Ele au apărut în Germania33,

spre sfârşitul sec. al XIX lea pentru a oferi un debuşeu micilor

economii ale populaţiei. În România au apărut în perioada

interbelică. Au existat şi în perioada economiei planificate, când

au avut mai ales atribuţiuni de efectuare a plăţilor către

producătorii agricoli. În general, scopul acestei instituţii este

ajutorarea membrilor şi nu realizarea de profit. Acest principiu a

33 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 141

91

pus instituţia de multe ori în dificultate, fiind salvată de

intervenţia statului. Resursele sale provin de la membrii

cooperatori şi pot fi folosite numai pentru anumite destinaţii.

4.4. Banca de emisiune

În cadrul sistemului bancar, banca de emisiune are un rol

major, motiv pentru care se mai numeşte bancă centrală. Banca

de emisiune deţine o poziţie prioritară în cadrul oricărui sistem

bancar. Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, prin multiplele

legături stabilite cu celelalte bănci şi prin acestea cu întreaga

economie, banca de emisiune reprezintă placa turnantă a

sistemului bancar. Poziţia pe care o deţine şi rolul său major în

cadrul sistemului bancar justifică pe deplin atribuirea denumirii

de bancă centrală sau bancă a băncilor.

Dacă în trecut băncile centrale erau doar bănci de emisiune, în

prezent acestea realizează şi alte laturi ale politicii economice a

statului34. Ele prezintă anumite caracteristici:

- sunt, de regulă, bănci ale statului;

- au calitatea de bănci ale băncilor, calitate decurgând din

faptul că toate celelalte bănci din economie îşi păstrează

resursele disponibile la banca centrală;

- organizează şi reglementează circulaţia monetară a ţării

respective (sunt cele care emit moneda şi cele care

realizează reglarea operativă a mişcării numerarului);

- promovează în numele statului diferite politici monetare şi

de credit.

34 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 198

92

În economiile moderne, emisiunea monetară este rezultatul

activităţii tuturor băncilor, respectiv băncile comerciale şi banca

centrală. Însă moneda creată de banca centrală, moneda

legală sau moneda primară, este o formă specială de monedă,

caracterizată prin faptul că are o putere liberatorie (adică

serveşte cu adevărat ca mijloc de plată) nelimitată pe teritoriul

naţional. Celelate forme de monedă sunt forme private, care au

putere liberatorie doar prin clauza de conversiune, care le leagă

de moneda primară35. Orice bancă comercială trebuie să fie în

permanenţă capabilă să transforme moneda pe care o creează

(moneda de cont) în monedă primară.

Sistemul monetar al unei ţări este acea formă de

organizare a utilizării monedei care asigură conversia

imediată a diverselor forme de monedă una în alta, la

raportul de o unitate monetară naţională pe unitate

monetară naţională, precum şi realizarea echilibrului

instituţiilor bancare36. Elementul esenţial în acest proces de

conversie este banca centrală care organizează compensarea

transferurilor între băncile comerciale, producând în măsura

necesară moneda primară prin care se finanţează soldurile

deficitare ale diferitelor circuite de plăţi. Orice bancă comercială

trebuie să fie în permanenţă lichidă pentru a face faţă cererilor de

numerar şi ordinelor de virament dispuse de propria clientelă în

favoarea clienţilor altor bănci comerciale. Existenţa unor rezerve

suficiente de monedă primară, adică, în mod practic, existenţa

unor disponibilităţi suficiente în conturile băncilor comerciale

deschise la banca centrală, este esenţială nu numai pentru

existenţa şi creaţia monetară a băncilor comerciale, ci şi pentru

35 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 143 36 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 143

93

buna funcţionare a sistemului naţional de plăţi, cu şi fără

numerar.

Banca centrală are un rol unificator deoarece garantează în

faţa publicului credibilitatea băncilor comerciale, cărora le

deschide conturi, în care le păstrează disponibilităţile, le acordă

credite şi le operează plăţile reciproce. Rezultă că emisiunea de

bancnote (monezi) şi gestionrea monedei primare, adică

gestionarea lichidităţilor bancare, constituie esenţa serviciului

public prestat colectivităţii de către banca centrală.

Într-o economie de piaţă, băncile de emisiune îndeplinesc

următoarele funcţii37:

1. emisiunea de monedă necesară circulaţiei,

2. creditarea băncilor comerciale şi a altor bănci,

3. realizează execuţia de casă a bugetului de stat şi sunt bănci

ale guvernelor,

4. păstrează rezervele de aur şi valute ale ţării şi influenţează

formarea cursului de schimb al monedei naţionale.

Fiecare din aceste funcţii se individualizează, au sfere de

acţiune diferite, dar totodată, prin natura lor aceste funcţii se

găsesc într-un sistem relaţional de interdependenţe şi

intercorelări, manifestându-se organic.

1. Emisiunea de monedă necesară circulaţiei:

Etapa hotărâtoare în dezvoltarea băncilor de emisiune a fost

reglementarea de către stat a sistemului de emisiune şi mai ales

instituirea monopolului asupra emisiunii, prin atribuirea acestui

privilegiu unor bănci şi în final unei singure bănci sau unor

bănci încadrate într-un sistem federal. În acest sens banca de

emisiune apelează la o serie de pârghii monetare şi de credit

37 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 104

94

specifice, urmărind transpunerea în practică a obiectivelor unei

politici monetare adecvate.

2. Creditarea băncilor comerciale şi a altor bănci:

Banca centrală refinanţează băncile comerciale în trei

modalităţi38:

- rescont,

- operaţiuni pe piaţa monetară (open market),

- credite în cont.

Rescontul este modalitatea tradiţională de refinanţare. Titlurile

de creanţă pe termen scurt, uneori şi pe termen mediu, prevăzute

în lista oficială întocmită în acest scop de banca centrală, pot fi

vândute acesteia din urmă, suportând o taxă de rescont stabilită

cu anticipaţie.

În procesul scontării şi al rescontării se creează o legătură între

creditul comercial, creditul bancar şi emisiunea monetară.

Caracteristicile principale ale rescontului sunt:

- iniţiativa băncilor comerciale şi

- fixitatea dobânzii de refinanţare.

Operaţiunile pe piaţa monetară (open market) s-au dezvoltat

mai ales în anii 70, paralel cu diminuarea ponderii operaţiunilor

de rescont. Înlocuirea rescontului prin achiziţionarea de titluri

publice şi private de pe piaţa monetară are avantajul că permite

băncii centrale să iniţieze ea aceste operaţiuni de refinanţare

a sectorului bancar comercial. Un alt avantaj este că dobânda de

refinanţare poate fi modulată în funcţie de condiţiile pieţei.

Creditele în cont acordate de banca centrală băncilor comerciale

se realizează fie sub forma tehnică a liniilor de credit (limita

maximă stabilită de banca centrală pentru soldul debitor al

38 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 163

95

contului curent al unei bănci comerciale), fie sub forma tehnică a

avansurilor în cont (banca centrală creditează cu suma

respectivă contul băncii comerciale beneficiare).

În România, de exemplu, BNR acordă la ora actuală

următoarele categorii de credite de refinanţare39:

- creditul special,

- creditul lombard (overdraft).

Creditul special constituie o formă excepţională de refinanţare a

băncilor comerciale aflate în criza de lichiditate. El se acordă

pentru o perioadă de maximum 30 de zile calendaristice şi se

garantează cu titluri de stat şi cu alte genuri de titluri acceptate

de BNR. În mod excepţional, acest credit poate fi garantat şi cu

active reale aflate în patrimoniul băncilor comerciale. Acordarea

acestui credit este condiţionată de prezentarea unui program de

redresare financiară, agreat de BNR şi care să prevadă un termen

precis de finalizare. În cazul neprezentării programului de

redresare la termenul stabilit, precum şi al neîndeplinirii

măsurilor cuprinse în acest program, creditul poate fi retras fără

preaviz. Rata dobânzii pentru creditele speciale se stabileşte de

către BNR.

Creditul lombard (overdraft) constituie o formă absolut

excepţională de refinanţare, menită să asigure de azi pe mâine

(day to day) efectuarea plăţilor exigibile ale unei bănci comerciale

aflate în criză de lichiditate. Acest credit este reprezentat de

soldul debitor înregistrat la sfârşitul zilei operative de contul

curent al unei bănci comerciale deschis la BN. În cazul în care a

fost aprobat un credit lombard, acest sold se transferă automat

în contul în care se ţine evidenţa creditului respectiv. Creditul

39 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 164

96

lombard se acordă în cadrul unui plafon stabilit de BN în limita a

75% din fondurile proprii ale băncii comerciale beneficiare.

Băncile comerciale creditate trebuie să constituie garanţii într-un

volum acoperitor, formate din titluri de stat şi alte categorii de

titluri acceptate de BN. În situaţia în care la sfârşitul zilei banca

comercială în cauză are de făcut plăţi mai mari decât încasările

plus creditul lombard acordat de BN (soldul debitor al contului

curent al băncii comerciale beneficiare depăşeşte plafonul

creditului lombard), aceasta trece la executarea silită a

garanţiilor depuse de societatea bancară pentru creditul lombard

sau pentru alte categorii de credite de refinanţare aflate în

derulare. De asemenea, dacă situaţia o cere, BN trece la aplicarea

unor măsuri speciale de supraveghere şi de restabilire a

lichidităţii băncii comerciale respective sau a altor măsuri

punitive, cum ar fi: retragerea autorizaţiei de funcţionare,

declanşarea procedurii falimentului, etc.

3. Băncile de emisiune realizează execuţia de casă a

bugetului de stat şi sunt bănci ale guvernelor. Ele sunt

casierul statului, în conturile lor reflectându-se execuţia

bugetului de stat. Totodată, statul este pentru banca de emisiune

unul din principalii beneficiari de credite. Titlurile de credit emise

de către stat în postura sa de debitor (bonuri de tezaur, titluri de

rentă, obligaţiuni) ocupă un loc important printre activele

băncilor de emisiune. Constituirea de active reprezentând titluri

de stat permite băncii de emisiune să intervină pe piaţa liberă

(open market), influenţând în special asupra datoriei publice şi în

general asupra politicii de credit şi monetare.

În România, datoria publică este relativ redusă, iar până în

anul 1998 nu a îmbrăcat forma emisiunii de titluri de stat

97

destinate publicului larg. Cu toate acestea, recursul Trezoreriei

publice la BN constituie şi în România unul din principalele

mijloace de gestionare a disponibilităţilor statului. Astfel, BN

administrează Contul general al trezoreriei statului, al cărui sold

creditor figurează în pasivul bilanţului BNR; creditele acordate de

BNR statului prin contul amintit figurează în activul bilanţului

acesteia. Conform legii, acest cont deschis la BN nu poate

înregistra solduri debitoare mai mari decât dublul capitalului

băncii plus fondul său de rezervă şi respectiv echivalentul a 7%

din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent40.

4. Băncile de emisiune păstrează rezervele de aur şi valute ale

ţării şi influenţează formarea cursului de schimb al monedei

naţionale. Abandonarea etalonului aur clasic, a convertibilităţii

nestânjenite a bancnotelor în metaulul monetar, ca şi a circulaţiei

libere a aurului între ţări, a blocat mecanismele de autoreglare a

masei monetare în circulaţie, ca şi tendinţele de echilibrare

automată a balanţei de plăţi cu străinătatea.

Banca de emisiune este depozitara aurului monetar şi a

rezervelor valutare ale statului, bază de susţinere a stabilităţii

monetare la intern ca şi a cursului de schimb în raport de alte

valute. Prin intervenţia directă pe piaţă sau printr-o acţiune

indirectă, banca de emisiune influenţează cererea şi oferta de

valută în funcţie de conjunctura şi exigenţele politicii valutare.

Furnizând valuta pe piaţa valutară, banca centrală evită o

depreciere prea mare a monedei naţionale, iar cumpărând valuta

de pe piaţă, ea evită orepreciere excesivă. Pentru a juca acest rol

40 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 162

98

stabilizator, banca centrală trebuie să dispună de rezerve valutare

suficiente.

Pentru băncile comerciale, posibilitatea de a vinde valută

băncii centrale este o sursă de lichiditate în monedă primară.

În activitatea pe care o desfăşoară, băncile de emisiune

efectuează două tipuri de operaţiuni clasice: operaţiuni pasive şi

operaţiuni active.

Operaţiunile pasive ale băncii de emisiune constau în:

- constituirea şi completarea capitalului propriu,

- depunerile,

- emisiunea bănească

Operaţiunile active ale băncii de emisiune constau în:

- operaţiuni de creditare,

- decontările intra şi interbancare,

- operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur, titluri şi devize

Capitalul propriu constituit la dispoziţia băncii de emisiune

înregistrează o dimensiune mai redusă decât la băncile

comerciale. Constituirea acestuia se face prin mijloace bugetare,

iar completarea, prin capitalizarea unei părţi din profit. Reputaţia

şi rolul băncii de emisiune se datorează sprijinului statului şi

locului central ocupat de aceasta în ansamblul sistemului

bancar.

Depunerile în conturi la banca de emisiune sunt făcute de către

celelalte bănci, de către trezoreria publică şi uneori de marile

întreprinderi. În conturi la banca de emisiune statul îşi păstrează

rezervele financiare. Băncile de emisiune ale ţărilor dezvoltate

atrag depuneri prin participarea băncilor străine.

99

Dar cea mai puternică sursă de lucru a băncii de emisiune o

reprezintă emisiunea bănească, adică atât punerea în circulaţie

a banilor de credit prioritar sub forma monedei scripturale, cât şi

asigurarea masei de numerar corespunzător structurii monetare.

Principala grupă de operaţiuni active a băncii de emisiune

o reprezintă acordarea de credite atât celorlalte bănci prin

rescontare sau refinanţare, cât şi statului, sub forma creditelor

guvernamentale. Creditarea de către banca de emisiune a

băncilor comerciale şi a statului se realizează prin următoarele

forme41:

- rescontul de cambii,

- creditul pe gaj de efecte comerciale,

- creditul pe gaj de efecte publice,

- creditul guvernamental.

Prin specificul activităţii sale de bancă centrală, banca de

emisiune efectuează şi operaţiuni de decontare inter şi

intrabancare. Pe de o parte, prin compensarea multilaterală a

plăţilor care au loc între celelalte unităţi bancare, banca de

emisiune se găseşte în postura de a gestiona fluxurile băneşti

interbancare. Pe de altă parte, unităţile din reţeaua băncii de

emisiune, ca sedii bancare, sunt implicate în desfăşurarea

decontărilor interbancare.

Banca de emisiune mai efectuează şi operaţiuni de

vânzare-cumpărare de aur şi devize prin intermediul cărora îşi

consolidează rezerva valutară şi influenţează cursul monedei

naţionale faţă de valutele de referinţă.

În esenţă, operaţiunile pasive şi active ale băncii de

emisiune se regăsesc ca posturi distincte în cadrul bilanţului şi

41 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 107

100

sunt structurate, de regulă, pe două nivele: active, respectiv

pasive externe şi active, respectiv pasive interne, funcţie de

originea resurselor şi destinaţia plasamentelor.

Bilanţul unei bănci centrale se prezintă în general astfel42:

ACTIV PASIV ACTIVE EXTERNE

1. aur 2. valute convertibile 3. bonuri de tezaur SUA 4. disponibilităţi în DST la

FMI 5. valute neconvertibile

ACIVE INTERNE 1. casa 2. participaţii externe

(subscripţii) la: - FMI - BIRD, etc 3. credite guvernamentale

(creanţe asupra statului) 4. active interbancare

(creanţe provenite din operaţiuni de refinanţare a băncilor comerciale)

5. alte active

PASIVE EXTERNE pe termen scurt

1. depozite atrase 2. împrumuturi de la bănci

străine 3. cumpărări de DST de la

FMI 4. depozite ale BIRD

pe termen mediu şi lung 1. împrumuturi de la bănci

străine PASIVE INTERNE

1. emisiunea bănească (numerar în circulaţie)

2. fonduri pentru participaţii externe la:

- FMI - BIRD - etc 3. depozite ale organizaţiilor

internaţionale: - FMI - BIRD etc 4. depozite publice

(disponibilităţi ale Trezoreriei publice, asigurărilor sociale de stat, din reevaluarea stocului de aur şi argint, etc)

5. pasive interbancare (solduri creditoare ale băncilor comerciale)

6. fond statutar

42 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 166

101

7. fond de rezervă 8. alte pasive

Structura bilanţului BNR se prezintă astfel, la 31.12.2003: ACTIV PASIV ACTIVE EXTERNE

1. depozite în aur la alte bănci

2. numerar şi echivalente de numerar

3. plasamente la bănci 4. active financiare deţinute

pentru tranzacţionare 5. valori mobiliare externe

disponibile pentru vânzare 6. FMI 7. alte participaţii externe

ACTIVE INTERNE 8. aur şi alte metale

preţioase 9. valori mobiliare

disponibile pentru vânzare 10. credite acordate

băncilor şi altor instituţii financiare

11. imobilizări 12. alte active

DATORII EXTERNE 1. conturi curente şi depozite

atrase de la bănci şi alte instituţii financiare

2. fonduri pentru participaţii la instituţiile internaţionale

3. FMI 4. alte datorii

NUMERAR ÎN CIRCULAŢIE DATORII INTERNE

5. conturi curente şi depozite atrase de la bănci şi alte instituţii financiare

6. conturi curente ale trezoreriei Statului

7. alte datorii CAPITALURI PROPRII

8. capital social 9. rezerve 10. rezultatul reportat

Sursa: www.bnro.ro

4.5. Orientări şi performanţe bancare

În scopul declarat al protejării intereselor deponenţilor şi

sigurării funcţionării nestânjenite a comerţului de bancă s-au

stabilit treptat în întreaga lume norme legale sau reglementări

consimţite de către bănci, în ansambul lor, cre supun activitatea

bancară unor îngrădiri ferme. Normele de funcţionare bancare

privesc criterii, condiţii care trebuiesc îndeplinite de bănci pentru

a fi acreditate să funcţioneze în condiţiile de organizare şi

specializare declarate.

Capitalul minim este o condiţie implicită a unei bune

funcţionări, deşi banca este prin natura ei un intermediar.

Forma juridică în care se organizează băncile trebuie să

satisfacă cerinţele specifice.

Întocmirea şi publicarea bilanţurilor şi a conturilor de

rezultate este considerată o cerinţă obligatorie pentru bănci,

fiind de interes pentru clientelă, care se poate orienta astfel

asupra solidităţii financiare a băncii, prin prisma structurii

activelor, componentelor pasivelor şi dimensiunilor rezultatelor.

De o deosebită însemnătate în funcţionarea băncilor şi în special

în influenţarea activităţii economice sunt măsurile de politică

monetară şi reglementările operaţiilor bancare prin care sunt

direcţionate şi dimensionate fluxurile de capital în economie.

Performanţe bancare:

Profitul bancar este în final scopul întreprinzătorului bancar.

Pentru analiza acestuia se folosesc următorii indicatori:

- profitul brut şi profitul net, ca expresie absolută a profitului

- în expresie relativă se folosesc următorii indicatori:

rata rentabilităţii financiare sau profitul la capital care este

cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară

rezultatele managementului bancar, în ansamblul său şi arată

pentru acţionari efectul angajării lor în activitatea băncii. Se

determină prin raportul capitalprofitnet . Profitul net este considerat după

deducerea tuturor cheltuielilor şi taxelor, iar capitalul este

102

considerat ca sumă a capitalului nominal, a profitului

nerepartizat şi a fondurilor de rezervă.

Rata rentabilităţii economice sau profitul la active reflectă

efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi

reale ale băncii pentru a genera profit. Se apreciază că rata

rentabilităţii economice este cea mai bună măsură a eficienţei

bancare43, întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de modul de

management specific intermedierii bancare, de optimizare a

operaţiilor ective, funcţie de un volum de resurse date.

activeprofitnetRre =

Efectul de pârghie arată gradul în care utilizarea unor resurse

suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu

(al rentabilităţii financiare). efectul de pârghie acţionează atunci

când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv când

când costul resurselor este mai mic sau cel puţin egal cu

rentabilitatea economică.

efectul de pârghieeconomiceratarentabfinanciareratarentab

=

Determinarea profitului şi performanţelor bancare

Indicatorii de rentabilitate rezultă din datele contabile. În

exprimarea rezultatelor activităţii un rol important are situaţia

veniturilor:

Total venituri – cheltuieli pentru dobânzi = venituri nete

Venituri nete – alte cheltuieli = profit brut

Profit brut – impozite = profit net

43 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 283

103

Şi în domeniul bancar se poate determina rata profitului ca

expresie a raportului între profit net şi venituri:

venituriprofitnetuluirataprofit =

Aceasta se asociază cu indicatorul rata utilizării activelor,

expresie a raportului între venituri şi active:utilizarea

activeloractive

venituri=

Rezultă: rata profitului x rata utilizării activelor = rata

rentabilităţii economice

Indicatorii de performanţă bancară se regăsesc în tabelul nr. 4.1.

Tabel nr. 4.1.

Indicatorii de performanţă bancară

Indicator Exprimare (%)

Rata veniturilor din dobânzi rificateactivevalo

titedobanziplaasatedobanziinc −

Rata profitului venituriprofitnet

Rata utilizării activelor active

venituri

rata rentabilitatii economice active

profitnet

efectul de pârghie capitalactive

rata rentabilităţii financiare capitalprofitnet

Sursa: Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci,

E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 286

104

105

Cap. 5. Băncile şi creaţia monetară

5.1. Creaţia de monedă scripturală

5.2. Emisiunea de monedă prin banca centrală

5.3. Tezaurul ca organism creator de monedă

5.4. Piaţa monetară şi rolul său în creaţia monetară

5.1. Creaţia de monedă scripturală

Moneda este creată de trei categorii de agenţi economici:

băncile comerciale, banca centrală şi în unele ţări Trezoreria

publică44. Creaţia monetară constă în transformarea în

44 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 39

106

instrumente de plată a unor creanţe fără putere circulatorie;

aceste creanţe constituie „contraposturile monedei”.

Termenul de contraposturi (contrapartide) are în primul

rând o semnificaţie contabilă. Bilanţul unei bănci trebuie să fie

echilibrat. Prin primirea unei depuneri, banca îşi măreşte

pasivul, trebuind sa îşi mărească şi activul cu o sumă egală.

Principala activitate a băncilor este acordarea de credite,

operaţiune din care se nasc creanţe ale băncii asupra clienţilor

care beneficiază de creditele respective. De fiecare dată când

acordă un credit, sporindu-şi astfel creanţele asupra economiei,

activul băncii creşte, băncile trebuind să îşi mărească şi pasivul.

În pasiv sunt reflectate disponibilităţile în conturile beneficiarilor

alimentate prin creditele acordate. Astfel ele creează monedă

scripturală.

De asemenea, băncile creează monedă scripturală şi prin

transformarea activelor nemonetare (prin scontarea unei cambii,

prin cumpărarea de devize sau de bonuri de tezaur) în

instrumente de plată printr-o simplă inscripţie în contul

vânzătorului. Se produce astfel o monetizare specifică creaţiei

monetare.

În al doilea rând, termenul de contraposturi are semnificaţie

monetară. Creanţele fără putere circulatorie, transformate în

instrumente de plată şi figurând în activul bilanţului băncilor,

constituie sursele creaţiei monetare.

Rezultă că orice credit acordat de băncile comerciale duce la

creşterea masei monetare (scripturale); altfel spus, orice credit

creează un nou depozit (la vedere). Un credit bancar implică,

deci, întotdeauna o creaţie monetară, fără ca această creaţie să

presupună desfiinţarea altei cantităţi de monedă, ori desfiinţarea

107

altor active lichide. Banca realizează deci o finanţare monetară a

economiei. Odată cu rambursarea creditelor are loc, la nivelul

agenţilor economici, aşa cum se reflectă în contabilitatea băncii,

diminuarea soldurilor creditoare ale conturilor curente, ceea ce

echivalează cu retragerea de monedă din circulaţie, cu distrucţia

de monedă. Într-o economie dinamică, masa creditelor nou

acordate excede masa creditelor care ajung la scadenţă.

Se consideră că asemenea condiţii de emisiune a monedei

scripturale contribuie la asigurarea unei proporţii necesare între

volumul monedei în circulaţie şi volumul tranzacţiilor. Această

creare de monedă nu este posibilă decât cu concursul agenţilor

economici, care manifestă cerere pentru credite. Nevoia, deci

cererea de monedă se va mări de exemplu, atunci când producţia

naţională sporeşte, dacă preţurile cresc, dacă exporturile se

dezvoltă, sau intrările de valută cresc. În aceste împrejurări

există o cerere mai mare de credite bancare, crescând astfel şi

masa monetară scripturală. Se poate aprecia că se produce o

adaptare automată a monedei la nevoile economiei, care în

condiţiile monedei materiale (metalice sau din hârtie) era mai

greu de realizat.

Trebuie totuşi precizat că banca nu joacă acest rol în cazul

în care finanţează economia cu ajutorul capitalului propriu sau

al capitalului împrumutat de pe piaţa financiară. Trebuie să se

facă distincţie între activitatea monetară a unei bănci şi

activitatea sa de simplu intermediar financiar. Banca este un

simplu intermediar financiar în cazul în care colectează resurse

disponibile pe termen lung de la anumiţi agenţi ai economiei

pentru a le împrumuta altor agenţi ai economiei.

108

La fiecare constituire a unui depozit, banca depozitară este

conştientă că o parte din depozite va fi atrasă de către titulari

sub formă de numerar sau pentru efectuarea de plăţi către alte

bănci, ceea ce afectează posibilităţile fiecărei bănci de creare a

monedei scripturale. În consecinţă, banca se preocupă de a avea

suficiente deţineri de monedă în formă materială (bancnote sau

monede) sau sub forma soldurilor în conturile de la banca

centrală. Pentru aceasta băncile urmăresc să asigure un anumit

coeficient de trezorerie, respectiv un raport optim între deţinerile

de monedă materială şi în conturi la banca centrală şi creditele

distribuite. Acest coeficient de trezorerie este stabilit şi urmărit

de autorităţile bancare, venind în contradicţie cu interesele

băncilor, limitând posibilităţile acestora de a obţine venit prin

acordarea de credite.

Distribuirea creditului, prin volumul şi destinaţiile sale,

alimentează şi majorează cererea şi poate fi sursa unor

dezechilibre inflaţioniste. De aici necesitatea exercitării unui

control de către autorităţile monetare prin politicile monetare şi

de credit.

Băncile nu acordă credite decât în condiţiile obţinerii unui

profit, iar acest profit depinde de costul depozitelor şi cel al

refinanţării de la banca centrală. Cu cât rentabilitatea va fi mai

mică, cu atât băncile vor fi mai puţin motivate să sporească

volumul creditelor. Acordarea de credite, deci crearea de monedă

este legată şi de securitatea plasamentului. Un credit are toate

şansele să devină nerentabil dacă nu este rambursat la scadenţă.

5.2. Emisiunea de monedă prin banca centrală

109

Banca centrală creează monedă primară (centrală) în cele

două forme ale sale, numerar şi de cont (scripturală), existentă

sub forma depozitelor în conturile deschise la banca centrală pe

numele băncilor comerciale. O parte din moneda scripturală

existentă în aceste conturi, adică o fracţiune din soldurile

creditoare ale conturilor respective, reprezintă rezervele băncilor

comerciale.

Banca centrală poate emite monedă primară fără legătură

directă cu nevoile de trezorerie ale băncilor comerciale, aceasta

fiind o creaţie monetară exogenă, dând naştere la aşa numita

monedă primară neîmprumutată. De asemenea, banca centrală

poate emite monedă primară în funcţie de nevoile băncilor

comerciale, aceasta fiind o creaţie monetară endogenă, dând

naştere la aşa numita monedă primară împrumutată45. Se

poate considera în mod convenţional46 că acele intervenţii ale

băncii centrale care constau în cumpărări de efecte publice pe

piaţa monetară sunt la originea unei emisiuni de monedă

primară neîmprumutată, iar acele intervenţii care constau în

cumpărări de efecte private sunt la originea monedei primare

împrumutate.

Moneda băncii centrale poate fi creată în trei moduri47:

- prin intrarea de capitaluri din exterior, în condiţiile în care

banca centrală intervine pe piaţa schimburilor. Ea

stochează în activul său devize şi creează, în contrapartidă,

monedă centrală;

- prin achiziţionarea de pe piaţă a unor creanţe ale agenţilor

economici., de regulă titluri ale datoriei publice;

45 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 61 46 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 67 47 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 171

110

- prin împrumuturile pe care banca centrală le acordă

băncilor comerciale sub forma rescontului sau primirea în

pensiune a efectelor reprezentative ale creanţelor.

Băncile de emisiune trebuie să furnizeze celorlalte bănci o

cantitate de monedă centrală. Ele o pot face în trei moduri:

- fie împrumutând băncile prin rescont,

- fie prin credite de refinanţare,

- fie intervenind pe piaţa capitalurilor de la care se

aprovizionează băncile şi alţi agenţi economici, prin

vânzarea-cumpărarea pe piaţă a titlurilor de creanţă, mai

ales a titlurilor datoriei publice. Cumpărând titluri, banca

centrală emite monedă centrală, vânzând titluri, banca

centrală retrage moneda centrală.

În primul caz, băncile comerciale pot vinde băncii centrale o

parte din portofoliul lor de titluri emise de întreprinderi. Dobânda

practicată în aceste operaţiuni este fixată unilateral de banca

centrală şi se numeşte taxă de rescont. Operaţiunea se numeşte

rescont pentru că titlurile au mai fost scontate o dată de bancă în

beneficiul întreprinderii cliente.

În al doilea caz băncile comerciale împrumută în mod direct

de la banca centrală resursele lichide de care au nevoie, sub

formă de credite de cont. Sunt alimentate conturile deţinute de

băncile comerciale la banca centrală.

În al treilea caz, cumpărând titluri de la băncile comerciale,

banca centrală alimentează sistemul bancar comercial cu

lichidităţi suplimentare. Dobânda practicată în aceste operaţiuni

este variabilă, în funcţie de piaţă.

111

5.3. Tezaurul ca organism creator de monedă

În orice economie există doi mari poli cu influenţă în

domeniul monetar: banca centrală şi trezoreria statului, iar

acţiunea acestora poate fi de sens contrar. Politica restrictivă a

băncii centrale trebuie să fie dubşată de o gestiune echilibrată a

trezoreriei, ceea ce presupune limitarea cheltuielilor publice la

nivelul posibiliăţilor de a obţine resurse publice.

În cazul în care bugetul consolidat al statului înregistrează

un deficit, banca centrală este adesea obligată să intervină, fie

prin credite directe acordate Trezoreriei publice, fie prin

cumpărarea de titluri publice.

Creditele directe acordate Trezoreriei publice de către

banca centrală determină alimentarea contului Trezoreriei

publice deschis la banca centrală. Ca urmare, trezoreria publică

va efectua un volum sporit de plăţi, care vor majora încasările

agenţilor economici (întreprinderi, bănci, populaţie) în numerar

sau monedă scripturală. În felul acesta, creaţia monetară a

băncii centrale în folosul Trezoreriei publice creează depozite la

băncile comerciale, ceea ce duce la ameliorarea lichidităţii

acestora din urmă48. Aceasta este creaţia monetară endogenă.

dând naştere la moneda primară împrumutată.

Cumpărările de titluri publice de pe piaţa monetară de

către banca centrală constituie a doua modalitatea prin care

banca centrală poate ajuta Trezoreria publică. În economiile

moderne, banca centrală nu cumpără de regulă titluri publice în

mod direct de la Trezoreria publică, ci de la băncile comerciale.

48 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 62

112

Această practică, dezvoltată mai ales în ţările anglo-saxone, este

numită „open market”. Vânzând titluri băncii centrale, băncile

comerciale îşi procură moneda primară necesară pentru

alimentarea rezervelor. Lichidităţile astfel obţinute vor fi folosite

de către băncile comerciale pentru a acorda noi credite

întreprinderilor şi pentru a achiziţiona noi titluri de la trezoreria

publică. Pe de altă parte, creditele acordate de băncile comerciale

întreprinderilor sau Trezoreriei publice vor permite beneficiarilor

să efectueze diferite plăţi, ceea ce face ca moneda nou creată de

banca centrală şă ajungă în final în posesia agenţilor economici.

Creşterea volumului creditelor acordate de băncile

comerciale economiei echivalează cu creşterea propriei creaţii

monetare, care se dovedeşte a fi astfel prelungirea creaţiei

monetare a băncii centrale.

Excedentul balanţei de plăţi cu străinătatea influenţează

creaţia monetară a băncii centrale în mod asemănător. astfel, în

cazul în care operaţiunile comerciale şi financiare efectuate cu

străinătatea dau naştere unui excedent al balanţei de plăţi

externe, băncile comerciale beneficiază de un aport de valută

provenită din exterior. Băncile comerciale pot să păstreze această

valută, ori pot să o vândă pe piaţa valutară altor bănci sau băncii

centrale, care cumpără valută în cadrul operaţiunilor sale de

susţinere a cursului monedei naţionale şi al operaţiunilor de

gestionare a rezervei valutare oficiale. În situaţia în care banca

centrală cumpără valută, ea cedează în schimb monedă

naţională, care alimentează rezervele băncilor comerciale. Ca

urmare, la fel ca în cazul anterior, băncile comerciale vor fi

incitate să acorde noi credite, ceea ce va face ca în final să

beneficieze de noi depozite (resurse).

113

Creaţia monetară iniţiată de banca centrală în cele două

cazuri de mai sus este calificată ca fiind exogenă, neavând

legătură directă cu necesarul de monedă şi de credite al

economiei.

5.4. Piaţa monetară şi rolul său în creaţia monetară

Una din problemele cele mai controversate ale analizei

creaţiei monetare este cea a iniţiativei acestui proces. Problema

care se pune este de a şti dacă oferta de monedă este declanşată

de o nevoie a economiei, pe care băncile comerciale o sesizează şi

la care ele reacţionează, ceea ce le obligă să recurgă, la rândul lor

la banca centrală, pentru a-şi asigura lichiditatea, ori oferta de

monedă este exogenă şi deci controlată în întregime de banca

centrală, care furnizând lichidităţi băncilor comerciale ,

determină accelerarea sau încetinirea întregii creaţii monetare.

În realitate, crearea monedei presupune conlucrarea între

băncile comerciale şi banca centrală: primele acceptă să acorde

credite economiei, iar cea din urmă acceptă să emită monedă

primară în folosul băncilor comerciale sau al trezoreriei publice.

Moneda scripturală creată de băncile comerciale şi moneda

primară creată de banca centrală sunt, aşadar, forme

monetare strâns legate.

Piaţa monetară este aşadar o piaţă a capitalurilor

disponibile pe termen scurt şi foarte scurt, fiind în esenţă49 locul

în care băncile comerciale, care creează monedă scripturală pot

să-şi procure lichidităţile care le sunt necesare sub formă de

monedă centrală (primară) pentru a face faţă ieşirilor de fonduri

49 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 206

114

implicate de procesul de creaţie monetară. În ultimii ani, piaţa

monetară a devenit accesibilă şi pentru insituţii financiare

nebancare şi chiar pentru agenţi nefinanciari care doresc să

plaseze sau să împrumute lichidităţi.

Mecanismele pieţei monetare sunt asemănătoare cu cele ale

tuturor celorlalte pieţe de capitaluri. În mod practic, prin

atragerea sau plasarea de lichidităţi, o bancă încearcă să obţină

un câştig maxim din diferenţele de dobânzi. Câştigul unei bănci

depinde de dobânzile, comisioanele şi spezele bancare încasate,

din care se scad costurile de funcţionare şi de refinanţare.

Întreaga activitate a operatorilor pe piaţa monetară constă în

folosirea pieţei respective pentru a maximiza randamentul global

al portofoliului lor de titluri, ceea ce se realizează oferind titluri în

schimbul lichidităţilor sau dimpotrivă, achiziţionând titluri cu

lichidităţile disponibile, după caz. La fel ca pe alte pieţe,

importanţa şi forma intervenţiilor diverşilor participanţi depind

de preţul existent şi de anticipaţiile cu privire la evoluţia viitoare

a acestui preţ. Aici este vorba de un preţ specific şi anume preţul

lichidităţilor, dobânda. Pentru a fi rentabil, un titlu trebuie

cumpărat mai ieftin decât va fi vândut. Cumpărarea iniţială a

titlului de către o anumită bancă semnifică acordarea unui credit

de către această bancă clientului prezentator la scont.

Astfel, un titlu cu scadenţa de un an şi cu valoarea

nominală de 10 mil. lei, care corespunde unui credit cu o

dobândă de 10%, va fi achiziţionat de bancă la preţul (cursul) de

9 mil. lei. Dacă banca creditoare păstrează titlul până la

scadenţă, câştigul său va fi de 1 mil. lei, adică egal cu diferenţa

dintre suma care îi va fi rambursată de emitentul titlului (mai

mare) şi preţul de cumpărare al titlului (mai mic). dacă banca

creditoare este nevoită să se refinanţeze pe piaţa monetară,

câştigul sau pierderea sa depind de perioada de timp rămasă

până la scadenţa titlului care urmează să fie vândut precum şi de

rata dobânzii în vigoare. De exemplu, dacă titlul este revândut de

bancă în momemtul în care rata dobânzii pe piaţa monetară a

scăzut la 8%, costul de refinanţare aferent unui titlu până la a

cărui scadenţă au mai rămas 6 luni, va fi:

lei000.400126

1008000.000.10 =⋅⋅

Preţul de vânzare al titlului va fi, deci, de 9,6 mil. lei, ceea ce

înseamnă că profitul băncii care a acordat iniţial creditul va fi de

600 mii lei.

Influenţa ratei dobânzii este deosebit de intensă în cazul

plasamentelor internaţionale de capitaluri. Opţiunea pe care o

are o bancă comercială care înregistrează disponibilităţi lichide

importante este fie plasarea lichidităţilor respective pe piaţa

monetară autohtonă, fie plasarea lor pe piaţa monetară a altei

ţări. Similar, o bancă comercială autohtonă se poate împrumuta

fie de pe piaţa monetară autohtonă, fie de pe o piaţă monetară

străină. Operaţiunea cea mai des folosită în practică este

operaţiunea de swap, care este un schimb de monedă naţională

contra monedă străină, în scopul efectuării unui plasament pe

termen scurt şi cu angajamentul dea se proceda la un schimb

invers la o anumită dată şi cu un anumit curs valutar convenit

anticipat.

Intervenţiile băncii centrale pe piaţa monetară constau în

efectuarea de operaţiuni de open market. Scopul acestor

operaţiuni este reglarea şi controlul lichidităţii bancare şi, deci,

reglarea şi controlul creaţiei monetare. Totuşi, în multe ţări, din

115

116

cauza absenţei unei pieţe monetare suficient de largi şi a lipsei de

instrumente adecvate, banca centrală este constrânsă să recurgă

la practici care ţin seama de specificitatea sistemului bancar

naţional. În România, de exemplu, acţiunea BNR asupra pieţei

monatare a constat până foarte recent mai mult în reglementarea

acestei pieţe, supravegherea prudenţială a societăţilor bancare

participante şi publicarea zilnică a nivelului de referinţă al ratei

dobânzii pentru depozitele atrase şi pentru cele plasate.

Cap. 6. Politici monetare şi reglementări bancare

6.1. Politica economică şi politica monetară

6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară

şi de credit

6.3. Politica operaţiilor la piaţa liberă

6.4. Sistemul rezervelor minime obligatorii

6.5. Intervenţionismul direct

6.1. Politica economică şi politica monetară

Prin politica economică statul îşi propune să constrângă

subiectele economice private să accepte orientările şi deciziile

117

subordonate interesului public, supunând sub control

principalele variabile economice şi sociale. Pentru a realiza

obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente

de intervenţie:

- control direct (preţuri, salarii, comerţ exterior),

- politicile financiare, bugetare, fiscale, a veniturilor, a

echilibrului bănesc.

Între acestea din urmă, politica monetară este unul din

instrumentele cel mai frecvent utilizate, exprimată esenţial ca

ansamblul măsurilor luate prin banca centrală sau autorităţi

monetare, pentru a exercita o anumită influenţă asupra

dezvoltării economiei sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor

şi a cursurilor valutare50. În derularea ei, politica monetară

trebuie să ţină cont de acţiunea sistemului bancar, care

reprezintă şi exprimă nevoile economiei şi de acţiunea

Tezaurului, care exprimă şi exteriorizează cerinţele statului.

6.2. Manevrarea taxei rescontului ca politică monetară şi de

credit

Prin rescont băncile comerciale împrumută direct lichidităţi

de la banca centrală, căreia îi cedează în schimb titlurile private

(trate, bilete la ordin) pe care le deţin în portofoliul lor şi pe care

le-au obţinut prin operaţiuni de scont efectuate anterior cu

50 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 322

118

clienţii lor, de unde şi denumirea de rescont. Titlurile respective

reprezintă credite cu dobânda pieţei (taxa de scont) acordate de

băncile comerciale economiei. Rata dobânzii la care banca

comercială, care a acordat deja credite economiei, se refinanţează

se numeşte taxă de rescont şi este stabilită cu anticipaţie şi în

mod unilateral de către banca centrală, care devine prin

rescontarea titlurilor, finanţatorul final al creditelor respective.

Taxa oficială a scontului sau taxa rescontului este deci

dobânda cu care banca centrală reescontează cambiile băncilor

comerciale şi dobânda cu care banca centrală acordă

împrumuturi celorlate bănci. Are nivelul cel mai scăzut din

economie. În manevrarea acestei politici se pleacă de la

influenţele pe care le are nivelul acestei taxe, pe piaţa

capitalurilor, în sfera creditului şi influenţele asupra ritmului

dezvoltării economice din fiecare ţară. Influenţele acestei politici

pot fi atât interne cât şi externe.

Nivelul taxei oficiale a scontului în economia internă se

manifestă astfel:

- scăderea taxei determină reducerea nivelului celorlate

categorii de dobânzi care se practică în economia ţării

respective şi o eficienţă a utilizării creditului. Efectele care

apar în acest proces se referă la faptul că atragerea în

economie a unor capitaluri importante ca urmare a scăderii

dobânzilor se va intensifica şi va avea efecte favorabile

asupra ritmului creşterii economice, care este stimulată

prin sporirea cererii de capital de împrumut. Această sporire

a cererii se va materializa în noi obiective economice şi deci

va genera, în final, o creştere a factorilor de producţie;

119

- creşterea taxei oficiale a scontului pe plan intern

determină o sporire a tuturor celorlate categorii de dobânzi

din economie, o înrăutăţire a condiţiilor de acordare a

creditelor şi ca atare determină o reducere a cererii de

capital de împrumut, concretizată într-o abţinere a agenţilor

economici în angrenarea în activitatea lor a unor capitaluri

provenind din împrumuturi.

Modificarea mărimii taxei oficiale a scontului are influenţă

şi asupra capitalurilor străine existente în ţara respectivă, în

sensul că o reducere a acestei taxe va determina o emigrare a

acestor capitaluri din ţara respectivă către alte ţări în care vor fi

mai bine remunerate. O creştere a nivelului taxei oficiale a

scontului determină o afluenţă a capitalurilor străine printr-o

dobândă mai mare la depozite.

6.3. Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market)

Este însoţitoarea frecventă a politicii de reescont. În prezent

ea constă în intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară,

folosind ca instrumente de lucru titlurile împrumutului de stat,

în special bonurile de tezaur. Spre deosebire de rescont, care

pune în relaţie directă băncile comerciale cu banca centrală, la

iniţiativa celor dintâi, operaţiunile de open market permit băncii

centrale să ia iniţiativa şi să intervină pe piaţa monetară de pe

care băncile comerciale se aprovizionează cu lichidităţi.

Politica de open market este folosită pe larg în economia

SUA. Amploarea deosebită pe care a cunoscut-o în ultimii ani

poate fi pusă pe seama sporirii volumului titlurilor

120

împrumuturilor de stat, determinată de deficitele bugetare mari

înregistrate de SUA.

Titlurile împrumuturilor de stat, în special cele pe termen

scurt, se bucură de un nivel de dobândă competitiv, astfel că

inspiră preferinţa pentru plasament. Statul este cel mai sigur

debitor, care plăteşte cu regularitate dobânzile, iar pe de altă

parte transformarea în bani la nevoie a acestor titluri este uşoară

şi imediată. În aceste condiţii, băncile sunt interesate să îşi

plaseze disponibilităţile în asemenea titluri. Intervenţia băncii de

emisiune prin cumpărare sau vânzare de asemenea titluri are ca

efect scăderea şi respectiv creşterea plasamentelor de hârtii de

valoare ale băncilor. Astfel cumpărarea titlurilor de către banca

de emisiune ocazionează creşterea emisiunii şi creează o eliberare

egală a plasamentelor băncilor, ceea ce poate conduce la sporirea

creditelor acordate economiei. Vânzarea titlurilor de către banca

de emisiune implică retragerea din circulaţie a banilor şi

determină restrângerea posibilităţii băncilor de a acorda credite

economiei, prin faptul că au crescut plasamentele în hârtii de

valoare. De asemenea, orice intervenţie a băncii centrale asupra

cererii sau ofertei de titluri de pe piaţa monetară determină

imediat o modificare a ratei dobânzii de pe piaţa respectivă.

Modificând rentabilitatea monedei primare pe care o furnizează

sistemului bancar comercial, banca centrală modifică

rentabilitatea globală a portofoliului de active al băncilor

comerciale, ceea ce le determină să-şi reconsidere politica de

creditare. Băncile comerciale nu pot să-şi modifice dobânda de

bază pe care o aplică în relaţiile cu clienţii de fiecare dată când

are loc creşterea dobânzii de pe piaţa monetară, fiind obligate să

suporte ele însele presiunile care se exercită asupra ratei

121

dobânzii, ceea ce le poate determina să reducă volumul creditelor

pe care le acordă economiei.

Prin operaţiunile de open market se urmăreşte adesea

facilitatea emisiunii de noi titluri publice. Astfel, banca centrală

propune băncilor comerciale să cumpere de la ele titlurile vechi

pe care le deţin în portofoliu, furnizându-le în modul acesta

lichidităţi, pe care băncile comerciale le utilizează pentru a

cumpăra titluri noi.

Titlurile folosite şi operaţiunile efectuate cu acestea sunt

foarte diverse: bonuri de tezaur, certificate de datorie, obligaţiuni

de stat, vânzări sau cumpărări la termen (o lună, trei luni) sau la

vedere, etc. Uneori se folosesc şi titluri private.

6.4. Sistemul rezervelor minime obligatorii

Această politică cuprinde următoarele variante51:

- norma rezervelor de casă, constând în stabilirea unui

anumit procent al rezervelor de casă,

51 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 213

122

- norma lichidităţii, constând în stabilirea unui raport

corespunzător între numerar, soldul contului curent al

băncii deschis la banca centrală, hârtii comerciale şi de stat

pe termen scurt deţinute de bancă, pe de o parte şi

depozitele băncii pe de altă parte;

- coeficientul de trezorerie, adică obligaţia fiecărei bănci de

a păstra în rezervă o anumită cantitate de hârtii de valoare

ale statului;

- norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai

răspândită utilizare, fiind cea mai actuală.

Rezerva minimă obligatorie reprezintă obligaţia stabilită de

banca centrală dintr-o ţară pentru băncile comerciale din acea

ţară de a păstra în conturi deschise la banca centrală a unei părţi

din depunerile pe care clienţii le-au realizat la băncile comerciale.

Caracteristic pentru această politică este faptul că ea este

manevrată cu operativitate şi elasticitate, cotele stabilite de

banca centrală modificându-se frecvent, în funcţie de condiţiile

noi care apar în economie. Efectele acestei politici sunt

concretizate în modificarea volumului emisiunii monetare a

băncii centrale şi în modificarea posibilităţilor de creditare pe

care le au băncile comerciale. Reducând cota privind rezerva

minimă obligatorie, băncile comerciale vor dispune de posibilităţi

mai mari de creditare, ceea ce echivalează cu creşterea emisiunii

monetare şi invers.

6.5. Intervenţionismul direct

123

Intervenţia directă a băncii centrale în activitatea de

creditare a băncilor comerciale se realizează cu ajutorul a două

instrumente de politică monetară:

- selectivitatea (dirijarea) creditelor,

- controlul (plafonarea) creditelor.

Selectivitatea (dirijarea) creditelor urmăreşte controlul

orientării creditelor în direcţia dorită de stat. În România,

dirijarea creditelor s-a folosit pe scară largă şi după reforma

sistemului bancar din anul 1991. Începând din anul 1997 s-a

renunţat la această practică.

Pentru a încuraja băncile şi celelalte instituţii financiare să

finanţeze sectoarele şi ramurile economice considerate prioritare,

statul utilizează diverse formule: avantaje fiscale, dobânzi

bonificate, facilităţi de refinanţare, garantarea creditelor de către

organismele oficiale, etc. Dobânzile bonificate sunt dobânzi mai

mici decât dobânzile pieţei. Băncile care acordă credite cu

dobânzi bonificate primesc o alocaţie din partea statului de agală

valoare cu diferenţa dintre dobânda pe care o percep de la

clientela lor privilegiată şi dobânda curentă practicată la

operţiunile comparabile. În România, această metodă s-a folosit

pe scară largă în anul 1996 pentru creditarea agriculturii.

Controlul (plafonarea) creditelor se realizează prin

stabilirea pe cale reglementativă a unei limite maxime pentru

rata de creştere a volumului creditelor acordate de bănci în

funcţie de rata de creştere programată pentru soldul bugetului de

stat, pentru soldul balanţei de plăţi externe, etc. Această politică

este foarte eficientă când se urmăreşte încetinirea ratei de

creştere a masei monetare. Plafonarea creditului permite de

asemenea evitarea unei creşteri prea puternice a ratelor dobânzii.

124

Dezavantajul major al acestei politici este că afectează

ansamblul economiei denaturând concurenţa dintre băncile

comerciale, împiedicând băncile bine conduse să-şi sporească

segmentul de piaţă care le revine, volumul creditelor astfel

plafonat fiind un parametru artificial, impus, care nu ţine seama

nici de nevoile financiare ale economiei şi nici de potenţialul de

creditare al băncilor.

Cap. 7. Creditul şi dobânda

7.1. Creditul. Trăsături caracteristice

7.2. Sferele creditului

7.2.1. Creditul comercial

7.2.2. Creditul bancar

7.2.3. Creditul obligatar

7.2.4. Creditul ipotecar

7.2.5. Creditul de consum

7.3. Intermediarii şi pieţele creditului

7.4. Dobânda

7.1. Creditul. Trăsături caracteristice

Înlocuirea unei plăţi imediate printr-o promisiune de

plată la o dată ulterioară, numită scadenţă, constituie

caracteristica esenţială a creditului.

Deoarece plata se realizează până la urmă tot cu ajutorul

monedei, creditul presupune existenţa monedei. Deşi moneda nu

este prezentă chiar în momentul efectuării actului de creditare,

atât datoria, cât şi promisiunea se plată se exprimă în monedă,

iar rambursarea se face de asemenea, tot în monedă. Creditul

125

este deci aşteptarea unei anumite cantităţi de monedă. Aceasta

înseamnă că actul de creditare este un act care se desfăşoară în

timp.

Se pot structura trei concepţii privind elementul

fundamental în definirea creditului:

- creditul ca încredere,

- creditul ca formă a relaţiilor de schimb,

- creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire.

Creditul ca încredere: Unii economişti apreciază că ideea de

încredere ar reprezenta principalul conţinut al creditului. Potrivit

acestei concepţii, creditul este o categorie subiectivă,

psihologică. Noţiunea de credit îşi are originea în latinescul

credito (a avea încredere). Încrederea este necesară în relaţiile de

împrumut, fără ea nici vânzarea mărfii cu plata amânată nu ar

avea loc. Pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul

trebuie să aibă încredere în calităţile morale ale debitorului, să fie

convins de bonitatea sa, de capacitatea sa financiară de a face

plata la scadenţă, de solvabilitatea acestuia.

Creditul ca schimb: Unii autori consideră creditul ca fiind o

formă particulară a schimbului. Conform economistului francez

Jean Marchal, operţiunile de credit sunt operaţiuni de schimb

care prezintă acea particularitate că un interval de timp

apreciabil separă efectuarea prestaţiei de efectuarea

contraprestaţiei. În aceeaşi accepţiune, creditul este definit ca52:

- un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor;

- un acord prin care forme ale valorii (bunuri, servicii sau

monedă) sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată

viitoare.

52 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 64

126

Dar creditul nu este o formă a schimbului deoarece nu

modifică conţinutul material al valorii; ci este legat de schimb,

deoarece împrumuturile sunt de obicei contractate cu scopul de a

face plăţi pentru livrări de mărfuri şi servicii, pentru plăţi de

salarii, etc.

Creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire: Ceea ce

deosebeşte esenţial creditul de schimbul de mărfuri este mobilul

creditării, care înseamnă redistribuirea valorii. Conţinutul

economic specific al creditului53 este transferul unei părţi din

produsul social de la unii participanţi la circuitul economic către

alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter temporar.

Cele trei grupuri de concepţii asupra creditului se corelează

între ele şi numai împreună configurează relaţiile de credit în

ansamblul lor. În principal, creditul este expresia relaţiilor de

redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente existente în

economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari,

prin înlocuirea monedei temporar pasive cu monedă activă,

ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de

capital bănesc şi creşterea masei monetare în circulaţie54.

Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt:

1. subiectele raportului de credit sunt debitorul şi

creditorul, care prezintă o mare diversitate în ce priveşte

apartenenţa la structurile social-economice, motivele

angajării în raportul de credit şi durata angajării sale.În

general se constituie ca subiecte ale raportului de credit

întreprinderile, statul şi populaţia.

53 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 65 54 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 66

127

2. promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului

de credit, presupune riscuri şi necesită adesea angajarea

unei garanţii. Garanţiile55 pot fi personale sau reale.

Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă

persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în

incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a

discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea

primordială a debitorului şi, în cazul în care există mai mulţi

garanţi, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanţiei

solidare garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti,

concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent

prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.

Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi

privilegiul.

Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a

reţine un bun corporal, proprietate a debitorului atât timp cât el

n-a fost achitat integral. Pentru aceasta bunul corporal deţinut

de creditor trebuie să aibă legătură cu creanţa, iar creanţa

trebuie să fie certă şi exigibilă.

Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un

bun în garanţia creditului, gajul. Gajarea poate avea loc cu sau

fără deposedare.

Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului

dreptul asupra unui imobil în cazul neachitării datoriei de către

debitor.

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a

avea prioritate în a fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie

asupra unei părţi, sau asupra totalităţii patrimoniului

55 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 128

128

debitorului. Creditorul privilegiat dispune de dreptul de

preferinţă şi de dreptul de urmărire.

Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea

garanţiilor în bani presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli

suplimentare şi implică imobilizări îndelungate ale fondurilor.

3. Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului

are o mare varietate, de la termene foarte scurte de 24 ore,

până la termene de peste 50 ani pentru construcţiile de

locuinţe.

Creditul pe termen scurt este considerat în general

creditul cu o scadenţă mai mică de un an. Pentru creditele pe

termen scurt este caracteristică rambursarea integrală la

scadenţă. Creditul pe termen mediu are scadenţa între 3 şi 5

ani, iar creditul pe termen lung – peste 5 ani. Creditele pe

termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată.

4. Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului.

5. Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea

caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt

consemnate, în marea lor majoritate în înscrisuri numite

instrumente de credit cunoscând o mare varietate (cecuri,

bilete la ordin, bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.). Esenţială

în aceste înscrisuri este înscrierea obligaţiei ferme a

debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv

dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Prin

transferul instrumentului de credit se realizează cesiunea

creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în

instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii.

129

7.2. Sferele creditului

Raporturile de credit s-au cristalizat de-a lungul vremii în

cinci sfere principale56:

- creditul comercial,

- creditul bancar,

- creditul obligatar,

- creditul ipotecar şi

- creditul de consum.

7.2.1. Creditul comercial

Creditul comercial este acea formă de credit de la care

pleacă celelalte relaţii de credit în economia de piaţă.

caracteristicile principale ale creditului comercial sunt57:

- obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut

sub formă de marfă, respectiv vânzarea pe datorie a

mărfurilor, fără ca în acel moment să le fie transmisă suma

echivalentă de la cumpărător la vânzător;

56 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 131 57 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 124

130

- subiectele (participanţii) sunt întreprinzători activi din

diferite ramuri ale economiei, care se împrumută reciproc;

- mişcarea creditului comercial este paralelă cu mişcarea

capitalului industrial, în sensul că dacă creşte volumul

capitalului industrial cresc şi posibilităţile de acordare a

creditului şi invers.

Creditul comercial acţionează în economia beneficiarului ca

o sursă suplimentară de capital circulant, scutindu-l pe acesta

de a recurge în acest scop la alte resurse, de pildă la credit

bancar, scutindu-l implicit şi de costurile de procurare a

lichidităţii respective. Beneficiarul, la rândul său producător de

mărfuri, este implicat în legături de afaceri cu clienţii săi şi

livrează mărfuri pe credit. În această situaţie creditul comercial

primit de la furnizorii săi, prin materiile prime pe care le

aprovizionează, permite acestuia, la rândul său, să ofere credite

distribuitorului mărfii sale, respectiv comercianţi cu ridicata sau

amănuntul, fără să angajeze resurse proprii sau din credite

bancare.

O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate

prin înscrisuri de credit specializate: cambii şi alte efecte, ceea ce

perimte transferabilitatea creanţelor, cedarea lor unui alt

beneficiar, de regulă bănci sau societăţi financiare. Transferul

creanţei către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului,

creditul comercial se transformă în credit bancar.

Deşi reprezintă baza creditului în economia de piaţă,

creditul comercial are anumite limite şi anume:

- are un volum limitat la cel mult capitalul disponibil sub

formă de marfă;

131

- are proporţii limitate influenţate de frecvenţa revenirii

sumelor împrumutate în mâna creditorului;

- se mişcă numai în anumite direcţii; de exemplu, un agent

economic din industria textilă poate beneficia de credit

comercial acordat de un agent economic din industria

constructoare de maşini şi mai rar invers.

Aceste limite impun apelarea şi la alte forme ale creditului,

în mod deosebit la cel bancar.

7.2.2. Creditul bancar

Creditul bancar prezintă următoarele caracteristici:

- obiectul îl constituie transmiterea de capital de împrumut

sub formă bănească;

- subiectele sunt pe de o parte băncile, iar pe de altă parte

întreprinderile, populaţia şi statul;

- poate servi la redistribuirea capitalului în orice direcţie;

- poate fi privit în două sensuri: ducând la sporirea

capitalului real (dacă vizează obiective de investiţii) sau

numai servind mişcarea capitalului (dacă vizează

consumul).

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de

regulă reciproce. Pe de o parte, întreprinderile având conturi

deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către

acestea, ca resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite

întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curente sau cu

recuperare ulterioară, pentru investiţii.

132

Esenţial este faptul că banca acţionează în cadrul acestui

raport în vederea obţinerii de profit, în special sub formă de

dobânzi, prin valorificarea capitalurilor disponibile.

Principalele credite acordate de bănci sunt58:

- avansurile în cont curent sau creditele de casă (de

trezorerie): reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o

deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi

consemnate prin înscrisuri la fiecare angajament. Aceste credite

nu sunt garantate formal. Ele urmăresc să satisfacă necesităţile

curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter

imprevizibil. Aceste credite nu au stabilite termene de

rambursare. De regulă ele au la bază depozite compensatorii;

întreprinderea îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de

la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unor

întreprinderi prin redistribuirea depozitelor în cont curent create

de alte întreprinderi.

O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că

acestea, neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de

recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici

şi nivelul mai ridicat al dobânzii, dar stabilit în corelaţie cu

dobânda pieţei şi utilizarea suplimentară pentru remunerarea

băncii a unui comision.

Sistemul de acordare general este linia de credit, în

condiţiile căreia se stabileşte limita maximă a creditului acordat

în acest cadru. Linia de credit conferă întreprinderii un credit

provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea

debitului.

58 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 134

133

O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit

confirmată, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de

acordare a creditului se menţine pentru o perioadă înscrisă în

contract. Rambursările efectuate reduc nivelul creditului,

permiţând obţinerea unor noi credite în etape ulterioare, în

limitele stabilite, deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord,

posibilitatea de creditare se reînnoieşte.

Creditarea de portofoliu sau creditarea creanţelor include

următoarele operaţiuni specifice:

- operaţiuni cambiale,

- împrumutul pe gaj de acţiuni şi efecte publice,

- operaţiuni de report.

Toate aceste tipuri de credite au fost prezentate pe larg în cadrul

paragrafului 4.1.1. Operaţiunile băncilor comerciale.

7.2.3. Creditul obligatar

Creditul obligatar reprezintă operatiile de credit in care

partenerii sunt institutiile statului sau intreprinderile economice

in calitate de debitori, care, in aceasta calitate emit obligatiunile,

pe de o parte, si creditorii, subscriitori si detinatori ai acestor

obligatiuni, care-si angajeaza capitalurile in scopul obtinerii unui

venit sigur sub forma de dobanzi. O mare parte a obligatiunilor

sunt emise de catre stat.

Emisiunea de obligatiuni este o sursa preferata de capital

pentru intreprinderi. In primul rand creditorul este remunerat

prin dobanzi care presupun o prestatie mai mica decat

dividendul, in conditiile in care subscriitorii ar avea calitatea de

134

actionari. Pe de alta parte, creditorul nu poate interveni in

activitatea intreprinderii. Obligatiile societatilor constau in

raporturi de credit obligatar, in care intreprinderile emitente sunt

debitori. Din momentul incheierii subscrierii, obligatiunile fac

obiectul negocierii la bursa. Obligatiunile sunt oferite de catre

detinatorii care au nevoie de lichiditati, reprezentand unul din

activele financiare usor lichidabile.Între sursele împrumutate,

sumele obţinute din emisiunea de obligaşiuni sunt utilizate cu

pioritate pntru majorarea capitalului fix (investiţii în clădiri,

utilaje, noi tehnologii sau chiar preluări şi achiziţii de

întreprinderi). Numai societăţile importante şi puternice din

punct de vedere financiar pot emite obligaţiuni.

Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins

activitatea instituţiilor de rating. Ratingul este un proces de

evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut, în

scopul de a exprima o apreciere a riscurilor legate de

rambursarea sau plata dobânzilor.

Obligaţiunile se vând în mod curent între întreprinderi şi

bănci şi între bănci şi banca centrală. De asemenea activele in

obligatiuni creeaza temei unor operatii de imprumut declansate

de catre detinatorii care primesc credite prin gajarea

obligatiunilor. Prin aceasta, pe de o parte, detinatorii obtin usor

disponibilitati lichide, in conditii avantajoase, iar pe de alta parte

pastreaza in continuare calitatea de proprietar al acestor

obligatiuni, deci dreptul de a incasa la termenele stabilite

dobanzi.

Desfăşurarea largă a operaţiilor de împrumut pe gaj de

efecte publice, denumite şi operaţii de lombard (prezentate pe

parcursul capitolului 4) a desemnat dobânda specifică acestor

135

operaţini, taxa de lombard, ca un instrument important al

reglării creditului, similar cu taxa scontului.

7.2.4. Creditul ipotecar

Creditul ipotecar este destinat activitatii imobiliare si

reprezinta una din cele mai importante categorii de credit din

sistemul national in economia de piata. Creditul ipotecar

presupune o conventie intre creditor si imprumutat, in care se

prevede, in general:

- proprietatea ce serveste ca garantie a rambursarii

imprumutului;

- conditiile de remunerare si scadentele de

rambursare;

- penalitatile in caz de rambursare anticipata, partiala

sau completa a imprumutului;

- circumstantele in care prin nerespectarea conditiilor

de imprumut, debitorul poate pierde proprietatea.

Intrucat creditul ipotecar are un rol deosebit in expansiunea

si propasirea proprietatii, sprijinul statului se manifesta pe scara

larga pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare.

7.2.5. Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau

mijlociu, acordat persoanelor individuale, destinat a acoperi

costul bunurilor si serviciilor de care beneficiaza prin reteaua de

136

comercializare si servicii sau pentru recreditarea creantelor

contractate in acest scop.

Elementele caracteristice acestui credit sunt :

- se acorda in cadrul unei conventii stabilite intre parti;

- permite consumatorului sa efectueze cumparaturile sau sa

obtina imprumuturi fie direct, asupra creditorului, fie

indirect prin cartile de credit;

- consumatorul are posibilitatea sa efectueze plata fie in

totalitate pentru creditul in curs, fie prin plati partiale

periodice.

Creditul de consum permite accesul cumparatorilor cu

venituri mici la bunurile de folosinta indelungata de valoare

mare. Pe plan general creditul de consum a contribuit direct la

cresterea nivelului de trai a unei parti importante a populatiei.

Datorita importantei sale economico-sociale creditul de consum

reprezinta sfera cu cea mai mare implicare a reglementarilor si

controlului de stat.

7.3. Intermediarii şi pieţele creditului

Totalitatea relaţiilor dintre diferitele subiecte

economice, întreprinderi şi persoane, între acestea şi

intermediarii bancari, precum şi a raporturilor dintre bănci şi

alte instituţii de credit privind trasferul de disponibilităţi

monetare ca formă specifică de circulaţie şi fructificare a

capitalului, formează pieţele creditului.

Aceste pieţe sunt segmentate în funcţie de natura

participanţilor şi scopurile urmărite de aceştia. Astfel distingem:

- piaţa capitalurilor sau piaţa financiară,

- piaţa monetară,

137

- piaţa valutară.

Piaţa capitalurilor are drept obiect investiţiile pe termen

lung, respectiv tranzacţii asupra acţiunilor şi obligaţiunilor sau a

altor titluri derivate, fie în momentul emisiunii lor, prin

subscriere, fie prin operaţii ulterioare la piaţa secundară, bursa

de valori. Emisiunea titlurilor noi se realizează pe piaţa primară,

iar tranzacţionarea titlurilor se efectuează pe piaţa secundară.

Operaţiunile de însoţire se fac pe pieţele derivate. Delimitarea

acestor compartimente ale pieţei financiare este necesară

deoarece scopul operaţiunilor efectuate pe ele este diferit. Astfel,

emisiunile de titluri noi au ca scop transferul resurselor de la

deţinătorii de fonduri spre utilizatorii finali ai acestor fonduri;

tranzacţiile efectuate cu titluri emise anterior au ca scop

asigurarea lichidităţii plasamentelor efectuate anterior de către

creditori. Cu alte cuvinte, piaţa primară foloseşte debitorilor, în

timp ce piaţa secundară este în serviciul creditorilor. În ceea ce

priveşte piaţa derivată, aceasta permite atât debitorilor, cât şi

creditorilor să se protejeze împotriva riscurilor şi să efectueze

speculaţii.

Piaţa monetară sau piaţa creditului are drept obiect

capitalurile disponibile pe termen scurt şi foarte scurt; este în

esenţă locul în care băncile comerciale, care creează monedă

scripturală, pot să-şi procure lichidităţile care le sunt necesare

sub formă de monedă primară pentru a face faţă ieşirilor de

fonduri implicate de procesul de creaţie monetară. În ultimii ani

piaţa monetară a devenit accesibilă şi pentru instituţii nebancare

financiare şi chiar pentru agenţii nefinanciari care doresc să

plaseze sau să împrumute lichidităţi.

138

În cadrul pieţei monetare se disting59:

- piaţa monetară în sens strict sau piaţa interbancară şi

- piaţa monetară în sens larg sau piaţa monetară deschisă.

Piaţa monetară în sens strict sau piaţa interbancară este o

piaţă a instituţiilor care pot schimba între ele în mod rapid

excedentele şi deficitele lor de trezorerie. Funcţia esenţială este

refinanţarea, având în vedere că băncile comerciale, care creează

monedă, pot avea oricând nevoie de lichidităţi. Băncile care sunt

în căutare de resurse lichide oferă anumite active băncilor care

sunt în căutare de utilizări pentru disponibilităţile lor. Unele

operaţiuni se efectuaeză şi fără suport. Astfel, în cele mai multe

cazuri, operaţiunile de pe piaţa monetară au ca suport efectele

private. Aceste efecte pot face obiectul unei cesiuni ferme, caz în

care sunt cumpărate în mod definitiv de către banca creditoare,

sau pot fi puse în gaj, caz în care sunt cedate doar pe perioada

împrumutului. Pe lângă efectele private, drept suport al

operaţiunilor de pe piaţa monetară mai pot servi bonurile de

tezaur şi alte tipuri de titluri publice, precum şi biletele la ordin

emise de băncile debitoare înseşi, etc. Operaţiunile fără suport (în

alb) se caracterizează prin faptul că remiterea de lichidităţi se

face fără contrapartidă şi fără garanţie; ele se bazează exclusiv pe

încredere.

Mecanismele pieţei monetare sunt asemănătoare cu cele ale

celorlalte pieţe de capitaluri. Prin atragerea sau plasarea de

lichidităţi, o bancă încearcă să obţină un câştig maxim din

diferenţele de dobânzi. Câştigul depinde de dobânzile,

comisioanele şi spezele bancare încasate, din care se scad

59 Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 207

139

costurile de funcţionare şi de refinanţare. La fel ca pe alte pieţe,

importanţa şi forma intervenţiilor diverşilor participanţi depind

de preţul existent şi de anticipaţiile cu privire la evoluţia viitoare

a acestui preţ. Este vorba de un preţ specific şi anume preţul

lichidităţilor, dobânda.

Piaţa monetară în sens larg sau piaţa monetară deschisă este

o piaţă pe care toţi agenţii economici, care dispun de capitaluri

pe termen scurt, pot să ofere aceste capitaluri tuturor celorlalţi

agenţi, care au nevoie de lichidităţi pentru perioade scurte de

timp. Are loc astfel pe această piaţă o finanţare directă,

nemediată. Pentru întreprinderi s-a creat posibilitatea să se

împrumute sau să-şi plaseze capitalurile fără să recurgă la bănci

şi fără să suporte condiţiile de finanţare impuse de acestea.

Întreprinderea poate să emită bilete de trezorerie şi să le plaseze

direct pe piaţa monetară. Din cauza caracterului direct al

finanţărilor realizate pe această piaţă, ea este o piaţă a

capitalurilor disponibile pe termen scurt, spre deosebire de piaţa

financiară, care este o piaţă a capitalurilor disponibile pe termen

lung. Ca urmare, gestionarea riscurilor generate de modificarea

ratei dobânzii se realizează inclusiv prin recursul agenţilor

nebancari la piaţa monetară. Plăţile la termen convenite între

întreprinderi constituie o formă de credite, creditele comerciale,

care economiseşte creditele bancare. Deschiderea pieţei monetare

generalizează această practică, extinzând-o şi la acei agenţi

nebancari şi nefinanciari care nu au în mod neapărat legături de

afaceri între ei.

Principalele modalităţi de deschidere a pieţei monetare sunt

extinderea cercului participanţilor şi lărgirea gamei

instrumentelor utilizate.

140

În ţările industrializate, piaţa monetară este accesibilă

întreprinderilor, trezoreriei publice, societăţilor de investiţii,

fondurilor comune de plasament, companiilor de asigurări,

caselor de pensii, investitorilor străini, etc.

Noile instrumente utilizate drept suport pentru operaţiile

efectuate sunt în principal următoarele: certificatele de depozit,

bonurile de casă, bonurile de tezaur, bonurile negociabile emise

de instituţiile financiare şi casele de titluri, etc.

Întreprinderile care au nevoie de lichidităţi pot împrumuta

lichidităţile respective de pe piaţa monetară, cu o dobândă în

principiu mai avantajoasă decât cea pretinsă de bănci. Cu toate

acestea, variabilitatea ratelor dobânzii practicate pe piaţa

monetară incumbă un risc împotriva căruia întreprinderile

trebuie să încerce să se protejeze. Protecţia contra acestui risc

este furnizată de regulă tot de către bănci, care folosesc în acest

scop diverse metode: efectuarea de operaţiuni swap cu datoriile,

efectuarea de operaţiuni swap cu valutele, modificarea

caracteristicilor instrumentelor financiare, recursul la piaţa la

termen a instrumentelor financiare, etc.

Piaţa valutară este un compartiment obligatoriu pentru

fluxurile de capital din şi către exterior.

Graniţele dintre aceste pieţe (financiară, monetară, valutară)

nu pot fi precis delimitate, iar legăturile dintre aceste pieţe sunt

foarte strânse. Astfel, evenimentele şi tendinţele dintr-o piaţă pot

influenţa desfăşurarea evenimentelor şi tendinţelor de pe alte

pieţe, cu atât mai mult cu cât mulţi participanţi operează pe mai

multe pieţe şi implicit pot transfera participarea lor pe alte pieţe.

Între cele două extreme posibile, respectiv angajarea pe termen

lung a capitalului prin achiziţii de acţiuni şi obligaţiuni şi

împrumuturile de la zi la zi, există o gamă diferenţiată de

modalităţi de plasare a capitalurilor pe pieţele de capital şi ale

creditului, deosebite, dar apropiate gradual, una de alta.

7.4. Dobânda

Dobânda este remuneraţia pentru capitalul pus la

dispoziţie. Rata dobânzii este dobânda anuală exprimată în

procente, adică:

100CDi = , unde:

i – rata dobânzii,

D – dobânda anuală,

C – capitalul.

Dacă se cunoaşte rata dobânzii, dobânda cuvenită se calculează

după formula:

100360 ⋅⋅⋅

=tiCD ,

care poate fi adusă în forma:

i

tCitCD000.36000.36⋅

=⋅⋅= , unde:

t – perioada de timp pentru care este acordat creditul (în luni),

i000.36 - divizor fix, care de obicei este tabelat.

Rata reală a dobânzii este rata nominală a dobânzii minus rata

inflaţiei.

Factorii care determină rata reală a dobânzii pot fi grupaţi în

două mari categorii:

1. factorii care ţin de comportamentul cererii şi ofertei de

capital;

141

142

2. factorii care ţin de politica economică a statului.

1. Factorii care ţin de comportamentul cererii şi ofertei de

capital:

Oferta de capital de împrumut depinde de următorii factori:

- volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor: cu cât acesta

este mai mare, cu atât şi volumul ofertei de capital de

împrumut este mai mare, deoarece producţia şi circulaţia

mărfurilor degajează din circuit un volum sporit de

capitaluri disponibile;

- mărimea economiilor populaţiei: cu cât acestea sunt mai

mari, cu atât şi oferta este mai mare.

Cererea de capital de împrumut depinde de următorii factori:

- volumul producţiei şi circulaţiei mărfurilor: cu cât acesta

creşte, cu atât creşte şi cererea de împrumut, deoarece

cresc nevoile care trebuie acoperite;

- caracterul sezonier al unor activităţi: cererea este mai mare

în fazele de întrerupere a procesului de producţie, când apar

nevoi mai mari de capitaluri şi mai mică în fazele de

obţinere şi valorificare a producţiei;

- mărimea nevoilor statului privind acoperirea unor deficite

bugetare prin împrumuturi: dacă aceste nevoi cresc, creşte

şi cererea de capital de împrumut şi invers.

Rata dobânzii se formează pe piaţa capitalurilor, dar ea

oscilează între anumite limite minime şi maxime, diferenţa dintre

aceste limite purtând denumirea de marja dobânzii.

2. Factorii care ţin de politica economică a statului au fost

detaliaţi în capitolul 6, “Politici monetare şi reglementări

bancare”.

143

Principalele tipuri de dobânzi întâlnite în economia de

piaţă sunt60:

- taxa oficială a scontului sau taxa rescontului: dobânda

cu care banca centrală rescontează cambiile prezentate de

băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlate bănci.

Are nivelul cel mai mic din economie;

- taxa privată a scontului: dobânda cu care băncile

comerciale scontează cambiile prezentate de întreprinzători

şi cu care acestea acordă alte credite întreprinzătorilor;

- dobânda practicată între întreprinzători: are nivelul cel

mai mare din economie (ex., dobânda practicată la vânzarea

mărfurilor pe datorie);

- dobânda bonificată la depunerile (depozitele bancare), al

cărei nivel este inferior dobânzii percepute la creditele

bancare;

- dobânda practicată de diferite institute speciale de credit în

scopul creării anumitor avantaje pentru anumite sectoare,

activităţi şi al cărei nivel este inferior dobânzii practicate la

creditele acordate de celelalte bănci;

- dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte

efecte emise de societăţi comerciale pe termen scurt;

- dobânda la efectele guvernamentale şi la cele emise de

societăţi comerciale, pe termen mijlociu şi lung (obligaţiuni).

Cap. 8. Instrumentele de credit

8.1. Titlurile de credit

60 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 120

144

8.2. Monetica modernă

8.1. Titlurile de credit

Titlurile de credit sunt înscrisuri care nu au valoare proprie,

expresie a relaţiilor de credit, respectiv relaţii între debitor şi

creditor. Sunt acte prin ele însele, adică atât conţinutul cât şi

întinderea obligaţiei debitorului sunt determinate de cuprinsul

textului înscrisului.

În economia de piaţă există mai multe tipuri de titluri de

credit care se pot delimita, din punct de vedere al conţinutului lor

patrimonial, în patru grupe61:

În prima grupă intră titlurile de credit care dau dreptul la o

prestaţie în bani sau în alte bunuri fungibile, drept al cărui

cuantum este de la început determinat prin înscris. Acestea sunt:

- cambia,

- biletul la ordin,

- cecul (cele trei fiind denumite efecte de comerţ),

- obligaţiunile,

- bonurile de casă,

- bonurile de tezaur,

- cărţile de credit,

- certificatele de investitor.

În a doua grupă sunt cuprinse titlurile de credit care au

valoare de monedă liberatorie, emise de stat prin instituţiile sale

sau de bănci cu drept de monopol în acest sens:

- moneda de hârtie (emisă de stat),

61 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 134

145

- bancnota sau biletul de bancă.

În a treia grupă intră titlurile de credit care conferă

posesorilor lor un drept real asupra unor mărfuri depozitate în

anumite locuri sau asupra unor mărfuri aflate în curs de

transport:

- warantul,

- scrisoarea de trăsură,

- conosamentul.

Ultimele două dobândesc calitatea de titlu de credit în

măsura în care sunt depuse la o bancă, în vederea obţinerii unui

credit.

În a patra grupă se cuprind acele titluri de credit care

constată un drept personal de natură corporativă:

- acţiunile,

- certificatele provizorii ale acţiunilor.

Efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul), privite la

modul general, prezintă următoarele caracteristici:

- sunt cele mai eficiente titluri de credit, calitate care decurge

din rezultatele multiple obţinute din folosirea lor;

- au o dublă calitate: cea de titlu de credit şi cea de

instrument de plată, atât pe plan naţional, cât şi pe plan

internaţional;

- sunt instrumente de creare şi mişcare a creditului sub

diferite forme;

- au valoare de titluri executorii.

146

Elementele care definesc cambia şi biletul la ordin se regăsesc

în tabelul nr. 8.1.

Tabelul nr. 8.1.

Elementele care definesc cambia şi biletul la ordin

Elementele care definesc

cambia

Elementele care definesc

biletul la ordin

1. denumirea expresă de

cambie înscrisă în însuşi

textul titlului,

2. ordinul necondiţionat de a

plăti o sumă determinată

de bani,

3. numele celui care

urmează să efectueze

plata (trasul),

4. scadenţa cambiei,

5. locul unde trebuie făcută

plata (domicilierea

cambiei),

6. numele aceluia în contul

sau la ordinul căruia se

1. denumirea expresă de

bilet la ordin înscrisă în

însuşi textul titlului,

2. promisiunea

necondiţionată de a plăti o

sumă determinată de

bani,

3. numele beneficiarului

plăţii,

4. scadenţa biletului la

ordin,

5. locul unde se face plata,

6. locul şi data emiterii,

7. semnătura emitentului

(trasului).

face plata (beneficiarul),

7. locul şi data emiterii,

8. semnătura emitentului

(trăgătorului).

Sursa: Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-

Napoca, 1996, pag. 136

Din redarea acestor elemente rezultă anumite deosebiri între

cambie şi biletul la ordin şi anume:

- din punctul de vedere al numărului participanţilor la relaţia

de credit, cambia cuprinde trei participanţi, trasul (cel care

achită), trăgătorul (cel care o emite) şi beneficiarul (cel

care primeşte banii), iar biletul la ordin cuprinde doi

participanţi (trasul sau emitentul şi beneficiarul); Prin

poliţă sau trată sau cambie, creditorul dă ordin debitorului

să plătească la scadenţă suma datorată unei persoane

specificate în cambie. Acest ordin se întemeiază pe relaţii de

vânzare pe credit (vezi fig. nr. 8.1. şi 8.2.).

cumpărător............marfă...................................furnizor

debitor obligaţia de plată beneficiar

Fig. 8.1. Biletul la ordin: relaţii economice şi de credit

comerciant cu ridicata .................................furnizor

trăgător beneficiar

147

comerciant cu amănuntul

tras

Fig. 8.2. Cambia: relaţii economice şi de credit

(Cu linie punctată s-a reprezentat circuitul mărfii vândute pe

credit şi cu linie continuă s-a reprezentat relaţia de credit.)

Alte deosebiri între cambie şi bilet la ordin:

- cambia va avea formularea “plătiţi”, iar biletul la ordin

formularea “voi plăti”;

- biletul la ordin nu cuprinde operaţia de acceptare, în timp

ce cambia o cuprinde.

Privite din punctul de vedere al calităţii participanţilor,

operaţiunile pe bază de cambie şi pe bază de bilet la ordin,

denumite operaţiuni cambiale, se împart în două grupe mari:

- operaţiuni nebancare,

- operaţiuni bancare.

Operaţiunile cambiale nebancare sunt efectuate în afara

băncilor şi includ:

- emiterea,

- girarea,

- avalizarea,

- acceptarea,

- scadenţarea,

- plata,

148

149

- protestul,

- regresul,

- stipulaţii speciale.

Emiterea cambiei se realizează la valoarea nominală, care

rezultă din suma împrumutată la care se adaugă dobânda

practicată între participanţii la relaţia de credit, aferentă

perioadei cuprinse între momentul emiterii şi momentul

scadenţei.

Girarea cambiei sau girul este acea operaţie prin care titlul

de credit se transmite unei terţe persoane. Transmiterea poate fi

făcută chiar dacă cambia nu a fost trasă la ordin (a fost trasă în

alb); poate fi făcută în folosul trasului, trăgătorului sau oricărui

alt obligat. Din punct de vedere juridic girul poate fi asimilat cu o

nouă obligaţie care se grefează pe cea dinainte, obligaţie asumată

de trăgător sau emitent, prin care girantul ordonă din nou

trasului să plătească la scadenţă beneficiarului, sau se obligă

întocmai ca şi emitentul (în cazul biletului la ordin) că va plăti

personal o anumită sumă de bani. Girul trebuie să fie ferm şi

necondiţionat; nu poate fi parţial din valoarea cambiei, ci numai

integral. El trebuie înscris pe cambie şi semnat de girant, pe

verso cambiei, motiv pentru care mai poartă denumirea de

andosare. Girul transmite toate drepturile izvorând din cambie,

producând două efecte: un efect translativ de drepturi, adică

transferă dreptul giratarului (celui căruia i s-a transmis titlul) de

a cere plata de la debitor precum şi dreptul de a transmite titlul

mai departe şi unefect de garanţie, adică din momemtul

transmiterii prin gir, girantul devine un debitor de regres, solidar

cu ceilalţi semnatari pentru plata cambiei.

150

Avalizarea: denumirea acestei operaţii rezultă din faptul că

ea se face în partea de jos a titlului de credit (în aval de

semnătura trasului). Are caracterul unei operaţii de garantare

parţială sau integrală a cambiei de către un terţ. Are

caracteristici şi de mijloc de garantare a plăţii, în sensul că dacă

trasul nu va avea posibilitatea de plată la scadenţă, aceasta se va

face de către avalist (dătătorul de aval). Operaţiunea de avalizare

generează două raporturi:

- unul între avalist şi avalizat (cel pentru care se dă avalul) şi

- unul între avalist şi posesorul cambiei, raport care este pur

cambial.

Acceptarea este acea operaţie prin care debitorul îşi

însuşeşte obligaţia de plată şi stabileşte momentul plăţii. Această

operaţie este specifică numai cambiei, deoarece în cazul biletului

la ordin debitorul a promis şi a acceptat plata când a emis titlul

de credit. Acceptarea se poate realiza în toată perioada

dinanintea scadenţei şi prezintă următoarele caracteristici:

- nu are caracter obligatoriu, ci facultativ;

- se face la domicilul trasului;

- operaţia o face trasul, dar prezentarea la acceptare o face

trăgătorul sau oricare dintre giranţi (ultimul dintre

beneficiari);

- se înscrie pe cambie;

- trebuie să fie necondiţionată, dar trasul o poate restrânge la

o anumită sumă;

- generează două efecte: unul este legat de faptul că în urma

ei trasul devine obligatul principal, iar altul este legat de

faptul că obligaţia de a plăti a trasului nu mai operează la

scadenţă, ci la data menţionată pentru acceptare.

151

Scadenţarea este operaţia prin care se stabileşte momentul

la care debitorul se obligă să efectueze plata. Privită din punctul

de vedere al modului de scadenţare, o cambie poate fi trasă în

mai multe feluri:

- la vedere: este plătită la prezentarea de către deţinător

trasului, prezentare care trebuie făcută în termen de cel

mult un an de la emitere;

- la un anumit timp de la vedere, caz în care scadenţa este

determinată fie de data acceptării, fie de data facerii

protestului;

- la o dată fixă sau certă este cel mai frecvent caz şi care

convine cel mai mult debitorului, deoarece el are

posibilitatea să-şi organizeze de aşa manieră fluxurile

băneşti, încât să aibă la scadenţă disponibilităţile necesare

efectuării plăţii.

Plata cambială este o operaţiune complexă care prezintă

următoarele caracteristici:

- este raţiunea de a fi a cambiei, deoarece cambia a fost

creată în vedrea realizării plăţii;

- are caracterul de stingere a unei obligaţii pecuniare;

- comportă o exactitate şi regularitate în efectuarea ei;

- plata nu stinge definitiv debitul dacă nu se restituie cu

această ocazie şi titlul de credit purtând pe el adeverirea

primirii sumei;

- încheie procesul cambial şi perioada de circulaţie a cambiei,

perioadă în care titlul de credit a conţinut fie doar

promisiunea de a plăti, fie doar încrederea în efectuarea

plăţii;

152

- plata îi eliberează pe toţi ceilalţi obligaţi înscrişi în cambie

(trăgător, avalist, giranţi).

Plata cambială cuprinde următoarele elemente:

- prezentarea anticipată la plată, având caracterul unei

înştiinţări;

- prezentarea propriu-zisă la plată, având caracterul unei

acţiuni de înfăţişare de către deţinător al titlului însuşi.

Termenul prezentării propriu-zise la plată este, de regulă,

ziua scadenţei sau primele două zile după scadenţă. Prezentarea

la plată se face la domiciliul trasului sau al avalistului.

În procesul cambial sunt frecvente operaţiunile de

prelungire a scadenţei şi de înlocuire a mai multor cambii cu una

singură, cu o altă scadenţă, cambiile putând de asemenea să fie

scontate şi rescontate.

Protestul cambial poate fi asimilat cu o reacţie de

nemulţumire din partea deţinătorului cambiei privind un anumit

mod de a proceda din partea trasului, fie că n-a acceptat cambia,

fie că n-a efectuat plata. Are următoarele caracteristici:

- este un act cu caracter solemn, prin aceea că validitatea lui

este în funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii pentru

păstrarea dreptului la acţiunea de regres;

- este un act constatator al lipsei sau refuzului de acceptare,

a lipsei sau refuzului de plată din partea trasului şi a

neîndeplinirii condiţiilor legale privind regresul;

- este un act de conservare a dreptului de regres şi nici într-

un caz un act constitutiv sau creator al acestui drept de

regres, deoarece dreptul de protest decurge din structura şi

natura juridică a obligaţiilor cambiale, deci dreptul de

protest preexistă dreptului de regres;

153

- este obligatoriu pentru executarea dreptului de regres.

Regresul cambial este o acţiune de întoarcere a posesorului

cambiei împotriva giranţilor şi a trăgătorului. Poate fi exercitat

astfel:

- la scadenţă, dacă plata n-a avut loc, caz în care este

necesară constatarea neplăţii pentru a exercita dreptul de

regres;

- înainte de scadenţă, dacă acceptarea a fost refuzată integral

sau parţial, în cazul falimentului trasului, indiferent dacă a

acceptat sau nu plata şi în cazul falimentului trăgătorului

unei cambii în condiţiile existenţei stipulaţiei “neacceptabil”.

Stipulaţiile speciale: Trăgătorul, girantul şi avalistul pot

face o serie de stipulaţii speciale de genul: “fără protest” sau “fără

cheltuieli”. Efectele acestor stipulaţii sunt legate în principal de

faptul că ele scutesc posesorul cambiei de facerea protestului

pentru neacceptare sau pentru neplată, protest de altfel necesar

pentru exercitarea dreptului de regres. Avantajat este deţinătorul

cambiei.

Operaţiunile cambiale bancare presupun ca cel puţin un

partener să fie o bancă.

Scontarea sau scontul este operaţiunea prin care cambiile

deţinute de o persoană particulară sau o societate comercială

sunt transmise unei bănci comerciale în vederea achitării lor.

Prezintă următoarele caracteristici:

- se realizează la valoarea actuală a cambiei, calculată ca

diferenţă între valoarea nominală a acesteia şi dobânda care

se cuvine băncii pe perioada cuprinsă între momentul

scontării şi momentul scadenţei;

154

- este o operaţiune de credit deoarece banca îi avansează

prezentatorului cambiei o sumă sub formă de împrumut,

după toate regulile creditului;

- reprezintă momentul transformării creditului comercial în

credit bancar, dacă cambia prezentată la scont a fost emisă

cu ocazia vânzării unei mărfi pe datorie;

- odată scontate, cambiile intră în posesia băncii, urmând ca

aceasta să le încaseze la scadenţă de la debitori. Astfel

banca intră în procesul cambial, însuşindu-şi toate riscurile

care decurg din aceasta, riscuri legate în principal de

neplata cambiilor la scadenţă de către debitor. Cambiile

avalizate sunt mai sigure din acest punct de vedere.

Totalitatea cambiilor prezentate la scont într-o anumită

perioadă formează portofoliul de scont al băncii, iar în

măsura în care cambiile nu se achită la scadenţă de către

debitor, portofoliul se cheamă imobilizat sau putred62.

Rescontarea sau rescontul este operaţiunea prin care

băncile comerciale prezintă cambiile pentru achitare băncii

centrale. Aceasta se realizează tot la valoarea actuală a

rescontului, obţinută ca diferenţă dintre valoarea nomonală a

cambiei şi dobânda pe care banca centrală şi-o reţine şi care este

aferentă perioadei cuprinse între momentul rescontării şi

momentul scadenţei. Totalitatea cambiilor prezentate la rescont

formează portofoliul de rescont al băncii centrale respective.

Operaţiunile cambiale asiguratorii sunt acele operaţii prin

care băncile încearcă să evite riscurile care decurg din scont şi

62 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 143

155

rescont. Ele nu vor sconta sau resconta cambiile mai puţin

sigure, ci le vor primi în pensiune sau gaj.

Pensiunea cambiilor prezintă următoarele caracteristici:

- se realizează între firme mari şi bănci şi între diferite

categorii de bănci;

- este o operaţiune de credit, deoarece băncile avansează

prezentatorilor, sub formă de împrumut, sume reprezentând

valoarea actuală a cambiilor, cu condiţia răscumpărării lor

de prezentatori la termene convenite;

- cambiile rămân în posesia prezentatorilor, aceştia dând

băncii doar un angajament de răscumpărare şi un borderou

de inventariere;

- banca evită participarea la procesul cambial şi la riscurile

care decurg din acesta;

- pensiunea are efecte benefice atât pentru prezentator cât şi

pentru bancă. Pentru prezentator acestea constau în faptul

că el primeşte prompt valoarea actuală a cambiilor şi îşi

poate continua activitatea; pentru bancă avantajele constau

în faptul că îşi plasează resursele şi percepe dobânzi care

duc la acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi la obţinerea

unui profit.

Gajarea sau gajul cambiilor reprezintă acea operaţiune în

care cambiile sunt prezentate băncii drept garanţie mobiliară

pentru împrumut. Mărimea împrumutului este inferioară mărimii

cambiilor gajate, iar termenul de rambursare a acestuia precede

scadenţa cambiei. La rambursare i se restituie debitorului

cambiile gajate, urmând să le încaseze el de la tras. Cambiile

gajate rămân în seifurile băncii pe toată perioada împrumutului,

iar o eventuală nerambursare duce la deposedarea de garanţie.

156

Toate operaţiile bancare se înscriu pe verso cambiei.

Cecul este ordinul de plată dat de titularul unui cont curent

către banca la care-şi ţine depozitul, de a elibera o anumită sumă

de bani persoanei înscrise în cec sau prezentatorului acestuia.

Cecul are două calităţi:

- de titlu de credit,

- de instrument de plată.

Calitatea de titlu de credit poate fi pusă pe seama următoarelor

considerente:

- emiterea cecului precede operaţia de acordare a creditului

atunci când creditul acordat se foloseşte ulterior pentru

efectuarea unor plăţi pe bază de cec;

- cecul se foloseste în procesul de rambursare a creditului,

deci serveşte unei operaţii propriu-zise de creditare;

- a apărut şi s-a dezvoltat odată cu apariţia şi dezvoltarea

sistemului bancar, îndeosebi cu apariţia şi dezvoltarea

bancnotei, ca şi titlul de credit emis de bănci;

- înlocuieşte bancnota, îndeplinind funcţiile monetare ale

acesteia de mijloc de circulaţie şi de plată.

Elementele pe care trebuie să le conţină cecul sunt:

- denumirea expresă de cec cuprinsă în textul înscrisului,

- ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de

bani,

- numele celui care trebuie să plătească (trasul),

- numele beneficiarului sumei înscrise pe cec,

- locul unde se face plata,

- data şi locul emiterii,

- semnătura emitentului (trăgătorului).

157

Spre deosebire de cambie, cecul este un titlu de credit cu

trei calităţi63:

- este formal, deoarece legiuitorul i-a fixat o anumită formă

(este tipărit, confecţionat din hârtie specială);

- este complet, cuprinzând toate elementele necesare

valorificării drepturilor care decurg din el, drepturi care nu

sunt subordonate vreunei contraprestaţii;

- este abstract, în sensul că nu cuprinde cauza sa, adică

faptul juridic din care se naşte obligaţia.

Cecul poate fi emis numai asupra unei bănci. Emiterea o

realizează doar titularul unui cont deschis la o bancă, către

banca sa şi numai dacă trăgătorul are disponibilităţi în contul

său. Cecul este transmisibil prin gir. Este plătibil la vedere, dar

într-un termen expres prevăzut de lege.

După existenţa sau inexistenţa numelui beneficiarului

cecului, cecul poate fi nominal sau la purtător.

După existenţa anumitor condiţii privind modul de folosire a

cecurilor, cecul poate fi ordinar, barat, circular, de virament, de

călătorie, documentar, poştal.

La cecul ordinar nu apar stabilite restricţii privind folosirea

lui. Este cel mai folosit cec.

Cecul barat: Bararea cecurilor se face prin două linii

paralele dispuse în filigran sau cu cerneală tipografică, în

diagonală, longitudinal sau transversal, între linii urmând să se

facă unele menţiuni. Cecul barat presupune existenţa a două

bănci: prima care face plata, a doua care primeşte suma.

63 Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, pag. 145

158

Cecul circular este un titlu de credit emis de o bancă

autorizată în acest sens pentru sume disponibile de la primitorii

cecurilor în momentul emiterii şi care este plătibil la vedere în

locul arătat de emitent. Primitorul cecului circular va găsi în

locurile arătate de emitent disponibilităţile respective, în timp ce

la cecul ordinar se poate întâmpla ca trasul să nu plătească dacă

trăgătorul nu are disponibilităţi în cont.

Cecul de virament serveşte pentru efectuarea plăţilor între

conturile a doi titulari.

Cecul de călătorie este emis în moneda ţării străine,

urmând a fi încasat la o bancă din ţara respectivă.

Cecul documentar este acel cec la care emitentul

condiţionează plata de prezentare din partea beneficiarului a

nuor documente.

Cecul poştal este folosit pentru transmiterea de sume de la

poştă spre persoane fizice sau juridice sau invers.

Alte titluri de credit:

Bancnota sau biletul de bancă reprezintă o poliţă asupra băncii

plătită în orice moment şi pe care banca o substituie poliţelor

private. Prezintă următoarele caracteristici:

- este emisă de bănci, faţă de cambie care este emisă de pers

fizice sau juridice;

- este divizată, în timp ce cambia este emisă pentru o

anumită sumă;

- are valabilitate generală şi este la purtător;

- nu are termene de plată, în timp ce la cambie acestea sunt

obligatorii;

- nu este purtătoare de dobândă;

159

- este imprescriptibilă, în sensul că rămâne în circulaţie timp

nelimitat, pe când cambia se prescrie după o anumită

perioadă de la scadenţă;

- momentul emiterii bancnotei constituie momentul principal

al acordării creditului de către bănci, iar momentul revenirii

ei la emitent este acela al rambursării creditului.

Warantul este un titlu de credit întâlnit în ţări cu o economie de

piaţă în care funcţionează sistemul de antrepozite, care sunt

locuri de depozitare a mărfurilor pe perioada cuprinsă între

momentul producerii lor şi momentul livrării către beneficiari.

Este format din două părţi:

- recipisa, care atestă faptul că deţinătorul documentului are

depozitate mărfuri de o anumită valoare şi

- warantul propriu-zis, care se completează în măsura în care

documentul este prezentat unei bănci comerciale pentru

acordarea unui împrumut, pentru care mărfurile depozitate

stau drept garanţie.

În toate cazurile mărimea împrumutului este inferioară valorii

mărfurilor înscrise în recipisă. Titlul de credit se transmite prin

gir altei persoane. Antrepozitul eliberează mărfurile numai dacă

se prezintă concomitent cele două părţi ale instrumentului. În

condiţiile nerambursării creditului, creditorul intră în posesia

mărfurilor gajate.

Bonurile de casă sunt titluri de credit care constată

împrumuturi acordate de un particular unei bănci sau unei

companii, precum şi obligaţia debitorilor de a restitui

împrumutul la scadenţă. În condiţiile în care emitenţii sunt

băncile, ele poartă denumirea de certificate de depozit. Sunt

emise de întreprinderi şi bănci în vederea acoperirii unor goluri

160

temporare de casă, asemănându-se cu obligaţiunile pe termen

scurt. Recompensa care revine celor care subscriu împrumuturi

în aceste bonuri de casă este exprimată sub forma ratei nominale

aparente, asemănătoare ratei dobânzii.

Bonurile de tezaur sunt cambii financiare emise de stat prin

trezoreria publică pentru acoperirea unor deficite bugetare. Ele se

aseamănă cu bonurile de casă. Împreună cu dobânda aferentă

atestă datoria flotantă a statului.

Cărţile de credit simplifică şi reduc operaţiunile de plată,

asigură securitatea beneficiarilor, etc. Folosirea lor presupune

încheierea unui contract de bancă între client şi bancher.

Calitatea lor de titlu de credit decurge din faptul că ele servesc la

creditarea eventualelor cumpărări de bunuri şi servicii, pe o

anumită perioadă, plata acestora urmând să se facă ulterior pe

baza documentelor de plată obişnuite. Bunurile sunt eliberate

cumpărătorului în baza numărului de carte de credit, plata

efectuându-se ulterior de către banca emitentă a cardului pe

baza facturii prezentate băncii de către vânzător..

Obligaţiunile reprezintă titluri de credit care dau dreptul

posesorului lor la un venit anual fix sub forma dobânzii. În

funcţie de emitenţi se întâlnesc obligaţiuni ale întreprinderilor şi

băncilor, ale statului (rente), ale municipalităţilor, obligaţiuni

ipotecare sau înscrisuri funciare. Comun tuturor acestor

categorii de obligaţiuni este faptul că sunt emise pentru

mobilizarea de capital suplimentar, sunt purtătoare de dobândă

şi răscumpărarea lor la scadenţă reprezintă restituirea

împrumutului. Obligaţiunile ipotecare sunt emise de băncile

ipotecare pe baza contractelor de ipotecă asupra pământurilor,

imobilelor, încheiate între debitor şi banca ipotecară. Aceste

161

obligaţiuni sunt cedate debitorilor. Pentru a intra în posesia

sumelor împrumutate, debitorii vând aceste titluri pe piaţa

valorilor mobiliare. La rambursare debitorii cumpără de pe

aceeaşi piaţă înscrisuri funciare de o mărime egală cu mărimea

ratelor de rambursare, cedându-le băncii ipotecare. Posesorilor

de asemenea înscrisuri băncile ipotecare le bonifică dobânzi, iar

de la debitori percep dobânzi mai mari.

Obligaţiunile cauţionale au calitatea de bilete la ordin subscrise

de persoane impozabile şi care avalizate de un terţ pot servi

pentru plata impozitelor către stat. Ele sunt emise în favoarea

trezoreriei publice, pe o durată de 1-4 luni. Raţiunea utilizării lor

decurge din faptul că în economia de piaţă se vând frecvent

mărfuri pe datorie, mărfuri care sunt supuse impozitării, preţul

lor incluzând şi impozitul. Statul nu poate aştepta până la

încasarea acestora, având nevoie de resurse bugetare.

Acţiunile au o dublă calitate, atât de titlu de proprietate, cât şi

de titlu de credit.

În calitatea de titlu de credit acţiunile conferă deţinătorilor

dreptul de a obţine un venit sub forma dividendului şi dreptul de

vot proporţional cu numărul de acţiuni deţinute.

Calitatea de titlu de credit se bazează pe următoarele

considerente:

- societatea pe acţiuni emite aceste titluri în vederea atragerii

de capital, atribuind acţionarului un venit;

- acţionarii recurg la vânzarea ulterioară a acţiunilor,

reconstituindu-şi capitalul avansat iniţial în acţiuni,

procedeu folosit în orice relaţie de credit.

Certificatele de investitor au apărut în ultimul timp, atestând

faptul că deţinătorul lor este participant cu un anumit capital la

162

un fond mutual. Valoarea acestora creşte pe măsură ce fondul

amintit se investeşte şi aduce profit. Administratorul acestui fond

răscumpără certificatele de investitor la valoarea la zi a acestora.

Dezvoltarea băncilor, în principal ca bănci de depozit, a

mărit gama instrumentelor de credit, prin documente legate de

operarea sumelor în conturile bancare. Titularii de depozite îşi

exercită dreptul de proprietate prin dispoziţii de retragere a

sumelor sau al plăţii în favoarea unor agenţi economici. Au luat

naştere astfel instrumente specifice cu caracteristici proprii

definite diferit în fiecare ţară. Se întâlnesc astfel denumiri ca

ordine de plată, ordine de virament, viramente. La rândul lor

furnizorii solicită uneori sumele care li se datorează prin aviz de

plată, dispoziţie de plată, aviz de prelevare, etc. cărora

plătitorul, titular de cont, le încuviinţează plata. Toate aceste

înscrisuri sunt titluri de credit prin faptul că sunt legate de

relaţia de credit decurgând din constituirea şi utilizarea

depozitelor la bănci.

8.2. Monetica modernă

Monetica este partea specifică a relaţiilor monetare privind

instrumentele şi tehnicile de plată. Calea principală de dezvoltare

a moneticii moderne o reprezintă sistemul electronic de transfer

al fondurilor, care transformă substanţial şi reorientează radical

operaţiile bancare privind conturile titularilor, reaşezând pe

temelii noi relaţia bancă-client.

Sistemul electronic de transfer al fondurilor este un

conglomerat de variate metode de plată prin care titularul de cont

163

(client al băncii) este implicat în transferul computerizat al

banilor, fie direct (în cazul recurgerii la maşinile automate de

operare), fie indirect (ca beneficiar al plăţilor şi altor servicii

suplimentare ordonate prin bănci în cadrul sistemului)64.

Sistemul electronic de transfer al fondurilor este constituit

din trei verigi de bază: maşinile automate de operare, terminalele

de la punctele de vânzare şi banca la domiciliu.

Maşina automată de operare (Automated Teller Machine -

ATM) este instrumentul electromecanic care serveşte titularului

de cont pentru eliberarea de numerar şi pentru accesul la alte

variante de servicii: informaţii asupra soldului, transfer de sume

sau alte angajări ale depozitului din cont.

Terminalele de la punctele de vânzare sunt instalate în

reţeaua comercială, fiind utilizate pentru a reda şi a transmite

informaţii privind plăţile prin mijloace electronice. Realizează

automat validarea plăţii şi transferul către centrele de plăţi.

Banca la domiciliu măreşte gama serviciilor din domeniul

transferului de fonduri. Este un serviciu prin care un client al

băncii poate avea acces, folosind telefonul şi televizorul sau un

terminal, ca mijloc de comunicaţie cu centrul de calcul al băncii.

Se pot remite băncii operaţiile de debitare-creditare şi primi de la

bănci extrase de cont, detalii sau rezumate ale operaţiilor, toate

acestea sub un control reciproc şi cu asigurare împotriva

fenomenelor de bruiaj şi intrare în circuit, printr-un cod specific,

cu ajutorul cărţilor cu memorie, personalizate.

64 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 185

164

Cap. 9. Echilibrul monetar şi inflaţia

9.1. Echilibrul monetar

9.2. Inflaţia. Concept. Cauze

9.3. Efectele inflaţiei

9.4. Politicile de combatere a inflaţiei

9.1. Echilibrul monetar

Echilibrul monetar este acea stare în care oferta şi cererea

de monedă sunt egale65. Oferta de monedă are sens de masă

monetară existentă în circulaţie. Cererea de monedă este masa

monetară justificată a se găsi în circulaţie, prin proporţiile şi

particularităţile dezvoltării economice.

Echilibrul monetar este acea stare în care nu există nici

exces de bani, nici penurie de bani în circulaţie, în care nu există

nici inflaţie, nici deflaţie. Echilibrul monetar este punctul neutru

între inflaţie şi deflaţie. Echilibrul monetar presupune un nivel

corespunzător cerinţelor pentru bani activi şi bani temporar

inactivi. În literatura economică s-au formulat mai multe expresii

ale echilibrului monetar, una dintre ele fiind bani = mărfuri.

Această egalitate nu corespunde realităţii pentru că nu ţine

seama de specificul circulaţiei banilor, faţă de cel al mărfurilor.

65 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 349

165

În timp ce mărfurile care afluează din sfera producţiei doar

tranzitează circulaţia, pentru a ajunge în sfera consumului, banii

rămân permanent în circulaţie, ca bani activi (cei care mijlocesc

tranzacţiile) sau pasivi (cei care îndeplinesc funcţia de mijloc de

tezaurizare). În circulaţie banii efectuează mai multe rotaţii. Cu

cât viteza lor de rotaţie este mai mare, cu atât valoarea mărfurilor

tranzitate prin sfera circulaţiei va fi şi ea comparativ mai mare

faţă de masa de bani aflată în circulaţie. Rezultă inegalitatea

dintre bani şi mărfuri.

Cea mai corectă definiţie a echilibrului monetar66 este sub

aspectul relaţiei dintre cantitatea de bani existentă în circulaţie şi

cantitatea de bani obiectiv necesară în circulaţie. Condiţia

echilibrului monetar este egalitatea între oferta şi cererea de bani

a economiei.

O expresie formalizată a echilibrului monetar a realizat-o

economistul olandez Johann Koopmans67:

C + S + ∆M = C + I + ∆L, unde:

C + S + ∆M – oferta de bani, cantitatea de bani aflată în circulaţie

C + I + ∆L – cererea de bani, cantitatea de bani obiectiv necesară

a se afla în circulaţie în condiţiile date

C – masa de bani destinată/utilizată pentru procurarea bunurilor

de consum

S – economiile

∆M – fluxul suplimentar de monedă

I – masa monetară folosită pentru investiţii

∆L – masa monetară pasivă (lichidităţi aflate la particulari)

66 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 350 67 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 350

166

Ecuaţia lui Koopmans exprimă o stare ideală în economie,

când cererea şi oferta de monedă sunt egale. În starea economică

reală intervin mutaţii. O mutaţie are loc în condiţiile unei

emisiuni suplimentare de monedă. ∆M exprimă o creştere de

monedă, care transformă egalitatea iniţială în inegalitate, pentru

că oferta de monedă devine mai mare decât cererea de monedă,

∆M fiind superior faţă de ∆L.

Ecuaţia S = I reprezintă o relaţie analizată atât la Keynes,

cât şi la alţi economişti. Dezechilibrul este determinat de

inegalitatea S ≠ I. Amploarea investiţiilor este insuficientă şi

reechilibrarea are în vedere acţionarea asupra termenilor ecuaţiei

astfel:

- emisiunea suplimentară de monedă să se transforme în

cerere suplimentară pentru bunuri şi investiţii C+I, să nu se

tezaurizeze;

- emisiunea suplimentară de monedă să se transforme

înmonedă inactivă, prin creşterea lichidităţilor la particulari

∆L.

Tensiunile inflaţioniste se produc însă şi fără emisiune

suplimentară, când are loc o comprimare a lui ∆L, când

tezaurizarea se restrânge şi moneda pasivă se transformă în

monedă activă, devenind cerere suplimentară pentru bunuri de

consum şi bunuri de investiţii.

Situaţia monedei este influenţată şi de comportamentul

subiectiv al întreprinzătorilor şi populaţiei faţă de monedă, de

încrederea sau neîncrederea în capacitatea banilor de a conserva

valoarea. Acest comportament psihologic influenţează deciziile

agenţilor economici de a păstra banii şi de a-i cheltui în viitor

sau, în condiţiile anticipărilor inflaţioniste de a-i cheltui imediat.

167

În ultima variantă cheltuirea banilor duce la creşterea cererii de

mărfuri şi dacă societatea nu satisface cererea, procesul

inflaţionist devine posibil şi chiar real.

Echilibrul monetar este prin natura sa instabil. Odată ce s-

au produs anumite dezechilibre monetare, ele pot deveni propria

lor cauză, se pot amplifica. Odată ştirbită încrederea în bani, ea

poate deveni cauza inflaţiei, a creşterii preţurilor. În sfera

monetară se declanşează fenomene de autoîntreţinere ale

dezechilibrelor, de autoagravare. Aici acţionează fenomene

cumulative.

Echilibrul monetar nu cere ca masa monetară în circulaţie

să rămână constantă, ci să se adapteze la necesităţile economiei.

Echilibrul monetar este legat de echilibrul economic general.

9.2. Inflaţia. Concept. Cauze

Inflaţia reprezintă principala formă de manifestare a

dezechilibrului monetar în prezent.

Inflaţia este procesul de creştere disproporţionată a masei

monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesară

cerută de dimensiunea activităţii economice, care determină o

creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducerea puterii de

cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional ca efect

al disparităţilor dintre preţuri, dintre acestea şi venituri68.

Rezultă din definiţie că eventualul dezechilibru monetar va

avea caracter inflaţionist doar atunci când perturbaţiile din sfera

monetară au o anumită intensitate, o durată relativ mare şi

68 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 353

168

atunci când creşterea preţurilor antrenează noi creşteri de

preţuri; când inflaţia devine propria sa cauză, când se întreţine şi

se autoagravează. Fenomenele inflaţioniste, atunci când sunt

minore şi parţiale, se denumesc tensiuni. Tensiunile inflaţioniste

din unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaţioniste din

alte sectoare şi se pot astfel echilibra. Alteori tensiunile se

dezvoltă, se corelează şi iau alura unui proces.

Cauzele inflaţiei sunt numeroase. Printre acestea se pot

enumera:

- finanţarea pe linie de credit bancar a deficitelor bugetare,

- efectuarea de cheltuieli excesive pentru investiţii în raport

cu potenţialul real al economiei,

- creşterea preţurilor provocată de monopoluri,

- acoperirea prin credit bancar a unor imobilizări de resurse,

- schimbul neechivalent în raport cu străinătatzea,

- înregistrarea de pierderi valorice prin folosirea în decontări a

unor valute instabile, etc.

În multe ţări occidentale principala cauză a inflaţiei este

recurgerea statului la credite prin banca de emisiune şi prin

lansarea de împrumuturi de către stat (emisiunea de titluri de

stat) pentru acoperirea cheltuielilor bugetare. Datoria publică,

atunci când nu grevează excesiv bugetul statului cu anuităţi de

rambursare şi plăţi de dobînzi poate fi favorabilă promovării

echilibrului monetar şi a echilibrului macroeconomic.

Inflaţia este un proces complex, diversificat, generat de

condiţii diverse, având cauze şi consecinţe diferite de la o ţară la

alta, de la o perioadă la alta. Creşterea preţurilor rămâne însă o

caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit

dimensiunile acesui proces.

169

Când creşterile de preţuri sunt de circa 2 - 4% anual,

inflaţia este târâtoare sau rampantă, putând fi exprimată şi prin

termenul eroziune monetară; când creşterile de preţuri se

exprimă prin două cifre, inflaţia este declarată şi în condiţiile în

care se exprimă prin trei cifre, poate fi considerată galopantă sau

hiperinflaţie.

Inflaţia prin cerere, prin costuri, structurală şi importată

sunt forme de manifestare cauzale distincte ale unor tensiuni sau

dezvoltări inflaţioniste69.

Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru care

se produce pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Creşterea preţurilor

se datorează creşterii cererii globale de bunuri şi sevicii, în raport

cu o ofertă globală lipsită de elasticitate. Creşterea cererii are la

bază de regulă o majorare a ofertei de monedă sau a creaţiei de

monedă datorată comportamentului băncilor, întreprinderilor

sau populaţiei, excedentul balanţei de plăţi, ceea ce conduce la

sporirea creditelor în economie. La rândul său, inelasticitatea

ofertei poate fi accidentală, pe termen scurt sau mai îndelungat.

Inflaţia prin costuri este proprie ţărilor aflate în creştere

economică. În multe sectoare creşterile salariale vor avea ca efect

creşterea costurilor bunurilor şi serviciilor rezultate.

Revendicările justificate ale salariaţilor din sectoarele cu o

puternică creştere a productivităţii muncii sunt îmbrăţişate şi de

cei care nu realizează asemenea modificări calitative şi astfel

creşterea aliniată a salariilor conduce pe economie la o majorare

medie a veniturilor care va depăşi de fapt creşterea reală a

productivităţii muncii.

69 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 348

170

O inflaţie prin costuri poate antrena o inflaţie prin cerere,

întrucât aduce o creştere a veniturilor monetare superioară

produsului real şi determină tensiuni inflaţioniste pe piaţa de

bunuri şi servicii. De asemenea, o inflaţie prin cerere se corelează

rapid cu o inflaţie prin costuri, deoarece implică o creştere a

preţurilor şi în consecinţă angrenează revendicări sociale pentru

majorarea veniturilor nominale şi implicit duce la accelerarea şi

generalizarea inflaţiei.

Inflaţia importată apare în contextul relaţiilor economice

între ţări. O primă cale de pătrundere a influenţelor externe sunt

importurile de produse în general şi de materii prime în special.

Sub presiunea preţurilor de import costurile de producţie cresc

exercitând asupra economiei naţionale influenţe negative

diferenţiat, în funcţie de utilizare. Este cunoscut de exemplu

impactul scumpirii produselor petroliere.

Variaţia cursurilor de schimb reprezintă o altă cale de

influenţare a procesului inflaţionist. Deprecierea monetară

reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua

scumpire a importurilor şi ieftinirea pentru străini a mărfurilor

naţionale exportate.

Inflaţia structurală este considerată ca prezentă în

numeroase ţări ca expresie a faptului că acestea au ales calea

unei dezvoltări accelerate, a unei creşteri economice rapide,

implicând mobilizarea intensivă a factorilor de producţie.

Creşterea accelerată creează prin natura ei un dezechilibru în

economie, conduce la crearea de noi capacităţi de producţie cu

noi tehnologii, apariţia unor ramuri cu rol conducător în

economie şi declinul unor sectoare şi ramuri depăşite. Pentru

relizarea acestor creşteri se recurge de obicei la credite de

171

finanţare sau la finanţare bugetară. Acestea implică distribuirea

de venituri fără contrapartidă imediată şi duce la multiplicarea

cererii. Inflaţia este implicită.

9.3. Efectele inflaţiei

Efectele economice ale inflaţiei sunt:

- Inflaţia aduce slăbirea capacităţii concurenţiale ale

firmelor naţionale prin creşterea nivelului preţurilor

naţionale faţă de cele externe. Deprecierea monetară

conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pentru

cumpărătorii străini şi uşurează exportul. Preţurile de

achiziţie a materiilor prime din import cresc mai repede

decât preţul cu care se exportă mărfurile, deci pentru

fiecare partidă de mărfuri se produce în fapt o pierdere de

substanţă;

- Procesul inflaţionist antrenează şi extinde şomajul;

- Inflaţia afectează creditul şi descurajează economiile

datorită deprecierii depozitelor;

- Inflaţia privilegiază debitorii întrucât rambursările inclusiv

dobânzile, în termeni reali, sunt tot mai diminuate.

Efectele sociale ale inflaţiei sunt:

- modificarea repartiţiei veniturilor şi patrimoniilor în

valoarea lor reală. Astfel preţurile se modifică pentru unele

bunuri care alcătuiesc patrimoniul (clădiri, teren,

echipamente, etc) în ritmuri accelerate faţă de evoluţia

indicilor de preţ, creând condiţii de îmbogăţire. Alte

elemente ale patrimoniului, cum ar fi activele financiare de

tip creanţe, îndeosebi obligaţiunile, sau activele monetare,

172

în special depozitele, îşi păstrează valorile nominale

anterioare, aducând astfel proprietarilor lor însemnate

pierderi în termeni reali. Astfel inflaţia îmbogăţeşte pe unii

şi sărăceşte pe alţii;

- redistribuirea veniturilor reprezintă terenul care afectează

întreaga societate determinând confruntări sociale de

amplitudine. Inflaţia divizează societatea în două mari

categorii: persoane ale căror venituri variază în funcţie de

evoluţia preţurilor şi care îşi pot asigura astfel echivalentele

veniturilor, în raport de creşterea generală a preţurilor şi

persoane care depind de venituri nominale fixe, sau care se

modifică încet, astfel încât veniturile lor reale sunt în

permanenţă rămase în urmă, faţă de nivelul general al

preţurilor. Între persoanele afectate de inflaţie sunt

pensionarii şi salariaţii. Diferenţele între partea cuvenită

salariilor în preţ şi partea efectiv plătită rămâne un izvor de

profit suplimentar pentru patroni. De aici conflictul între

patroni şi salariaţi, ca expresie a intereselor diferite ale

acestora.

9.4. Politicile de combatere a inflaţiei

Acţiunile antiinflaţioniste se desfăşoară în scopul atenuării

sau încercărilor de lichidare a inflaţiei şi se orientează în funcţie

de cauzele considerate ale procesului inflaţionist70:

- În condiţiile în care se apreciază că inflaţia este un rezultat

al majorării cererii globale, măsurile vor fi îndreptate către

reglarea cererii globale, fie prin politici monetare, fie prin

politici financiare;

70 Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 361

173

- Când se consideră că inflaţia este primordial o inflaţie prin

venituri, trebuie să se acţioneze printr-o politică de

reglementare a veniturilor.

Conceptul de politică antiinflaţionistă nu se limitează la o

măsură sau alta menită să acţioneze împotriva inflaţiei, ci

implică un ansamblu coordonat vizând acest obiectiv.

Principalele tipuri de politici antiinflaţioniste sunt71:

- politicile financiare antiinflaţioniste,

- politicile monetare antiinflaţioniste,

- politicile de control asupra producţiei, salariilor şi

preţurilor.

Politicile financiare antiinflaţioniste au ca principal

conţinut politicile bugetare restrictive. Se încadrează aici

măsurile de reducere a cheltuielilor bugetului public şi deci de

reducere a ofertei de monedă, de îmbunătăţire a raportului între

cererea bănească şi oferta de mărfuri şi servicii, dar şi măsurile

de sporire a veniturilor bugetare. Excedentul bugetar realizat s-ar

utiliza de stat pentru achitarea datoriilor faţă de banca de

emisiune, celelalte bănci şi populaţie, deci nu s-ar folosi pentru

finanţarea cheltuielilor statului.

Un factor important care a activizat în Europa politicile

financiare antiinflaţioniste şi care contribuie la stabilitatea

monetară îl reprezintă exigenţele care decurg din Tratatul de la

Maastricht.

Politicile monetare antiinflaţioniste includ folosirea de

către băncile centrale a unor metode clasice, ca cea a manevrării

taxei scontului, cât şi elaborarea de noi metode pentru

71 Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pag. 377

174

combaterea excesului de bani în circulaţie, de exemplu

operaţiuni de open market. Astfel de metode se aplică de către

banca centrală în relaţiile cu băncile comerciale, cu celelalte

bănci, cu efecte propagate asupra întreprinderilor. Principalele

instrumente ale politicilor monetare antiinflaţioniste sunt:

- ridicarea taxei oficiale a scontului,

- plasarea de noi împrumuturi de stat,

- plasarea de către băncile de emisiune a efectelor publice în

cadrul operaţiunilor de open market,

- majorarea procentului rezervelor minime bancare obligatorii

,

- adoptarea de către banca centrală a măsurilor de plafonare

a creditelor.

Politicile de control asupra producţiei, salariilor şi

preţurilor: Creşterea producţiei asigură o ofertă sporită de

bunuri şi o mai bună utilizare a forţei de muncă. Reorientarea

producţiei spre produsele a căror lipsă este mai pronunţată

relaxează presiunile inflaţioniste. În România zilelor noastre

principalul factor inflaţionist şi principalul remediu al inflaţiei

este întreprinderea. Restructurarea prin privatizare a

întreprinderilor este premisa esenţială pentru a combate şomajul.

Metoda îngheţării salariilor în condiţiile în care preţurile

bunurilor şi serviciilor îşi continuă ascensiunea, determină

erodarea puterii de cumpărare a populaţiei, creşterea profiturilor

realizate de întreprinzători. Metoda este folosită mai mult în Vest,

decât în Est. Nici indexarea salariilor nu reprezintă un procedeu

eficient de apărare a consumatorilor de inflaţie, pentru că cerinţa

ritmului egal de sporire a salariilor şi preţurilor nu poate fi

realizată.

175

Politica economică, ca ansamblu coerent de decizii, poate

viza creşterea economică, utilizarea deplină a forţei de muncă,

stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei de plăţi

externe, etc. Realizarea concomitentă a acestor obiective este

dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil. Atingerea unor

obiective anihilează acţiunile pentru atingerea altor obiective.

Astfel, creşterea masei monetare în circulaţie, pentru a asigura o

mai bună utilizare a forţei de muncă, anihilează stabilitatea

preţurilor. Finanţarea de la buget a investiţiilor dincolo de

veniturile ordinare menite să crească producţia, conduce la

deficit bugetar.Având în vedere complexitatea vieţii economice,

pentru a obţine un plus de rezultate, este necesară combinarea

diverselor măsuri şi instrumente, astfel încât să se susţină

reciproc.

Opusul inflaţiei este deflaţia. Deflaţia este o modalitate prin

care se urmăreşte atenuarea procesului inflaţionist. Înseamnă de

obicei o micşorare a excedentului monetar. Dacă depăşeşte

anumite limite, deflaţia poate fi deosebit de nocivă. Politicile de

creditare restrictive nemăsurate pot îngusta piaţa şi conduce la o

stare de colaps în economie.

176

BIBLIOGRAFIE

1. Basno C, Dardac N, Floricel C, Monedă Credit Bănci,

E.D.P., Bucureşti, 2003

2. Basno C, Dardac N, Managementul bancar, EDP,

Bucureşti, 2002

3. Cerna, S, Moneda şi teoria monetară, vol. 1 şi 2, Ed.

Mirton, Timişoara, 2000

4. Cerna, S, Teoria anticipaţiilor raţionale şi credibilitatea

politicii monetare, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara,

2004

5. Costică Ionela, Politica monetară, Editura ASE, Bucureşti ,

2002

6. Dardac N, Vâşcu T, Monedă-credit I şi II, Editura ASE,

Bucureşti, 2002

7. Rădulescu Eugen, Inflaţia, marea provocare, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1999

8. Roşca T, Monedă şi credit, Casa de Editură Sarmis, Cluj-

Napoca, 1996

9. Turliuc V, Cocriş V, Monedă şi credit, Editura Ankarom,

Iaşi, 1997

177

10. *** European Monetary Institute, Convergence Report,

March 1998.

11. BCE http:\\www.ecb.int

12. http://europa.eu.int/eurobirth/

13. www.bnro.ro