Facultatea de Sociologie şi Psihologie

Secţia Sociologie şi Antropologie

Universitatea de Vest

Timişoara

Lucrare de Licenţă

Coordonator: Absolvent:

Lector Univ. Delia Nadolu Tatiana-Nathalia Bârcă

12.04.2023

CUPRINS

Cuvânt înainte ..............................................................2

I. Introducere ...............................................................5

II. Explicaţii Psihanalitice şi Stereotripuri...................8

III. Puterea Mitului .....................................................18

IV. Mituri Arhaice în Orientul Apropiat .....................30

«Enûma Eliš» ...................................................33

«Epopeea lui Ghilgamesh»................................38

V. Delimitări Metodologice ..........................................41

VI. Mit Arhaic vs. Mit Modern ....................................46

Ipoteza Istorică

Ipoteza O.Z.N.

Ipoteza Antropologică

VII. Părere – Concluzii ................................................57

Bibliografie ..................................................................61

Anexe

Cuvânt înainte

2

Titlul nu este ales la întâmplare, însă aşa şi-a făcut apariţia

termenul. Nu a fost inventat de o personalitate anume, nu există

bibliografie pe această temă, nu va fi găsit în nici un dicţionar

explicativ. Dar reprezintă ceea ce se doreşte a fi enunţat în acest

material. Apariţia termenului nu a avut loc în mediu academic, a fost

mai degrabă o viziune a unui anumit tip de abordare a unui proces

cotidian. Este un argou modern, dacă vreţi, doar că nu a fost folosit

decât în grupul mic din care făcea persoana care l-a descoperit;

funcţiile pe care le preia acest cuvânt există şi au existat de la prima

fiinţă care a «umblat» pe pământ, doar că poate nu a fost definit în

toată splendoarea sa. Se va face o oarecare legătură cu expresia

arhetipului, deoarece pe parcurs am descoperit relaţia dintre sensul

cuvintelor.

Stereotripul, a apărut înaintea cunoaşterii cuvântului arhetip, şi

am avut multe dezbateri în ceea ce priveşte explicaţia sa, pentru a se

înţelege ideea impusă aici. Definirea sa va fi formulată în capitolul

specific şi pe măsura parcurgerii întregului material se va face analiza

conform termenului.

Deşi am spus mai devreme că tematica materialului va fi

reprezentată de stereotripuri, atracţia principală va fi constituită din

miturile ce vor fi prezentate.

Primul gând a fost să reformez legătura dintre cele petrecute

«sus» cu cele care abia începeau «jos»; această legătură nu putea fi

decât mintea umană, complexă şi fără de sfârşit, chiar şi în cele mai

incipiente forme ale conştienţei, atunci. Ca să nu intru prea mult în

Ufologie şi Psihanaliză, fără vreun ţel anume, am regândit toată

schema despre care aveam să scriu. Ceea ce m-a lovit a fost, un ciot

mic pe care nici una dintre cele două ştiinţe nu-l explică. Desigur

atunci numai Antropologia îl putea explica, având un context

interdisciplinar recunoscut. Însă explicaţia cea mai simplă pentru a

descifra contextul de mai sus este cum au gândit oamenii la comun

când au văzut ceva cu care nu aveau comparaţie umană; când apare

ceva nou şi nu există nici un fel de lucru sau fapt cu care să fie asociat

(comparat), atunci se inventează «ceva» de către inconştient pentru a

3

face faţă evenimentului incredibil, real - dar parcă ar fi ... aşa se naşte

stereotripul.

Pe parcursul studiului la Facultatea de Antropologie, am întâlnit

mulţi termeni sau expresii ştiinţifice care descriau un fapt, o scenă, un

anumit tip de viziune, de gândire, care au căpătat în timp valenţe

moderne. Ele au fost studiate în prezentul apropiat pentru a descrie ce

s-a petrecut în trecut, şi explicaţia viziunii asupra prezentului şi

viitorului. Mai pe scurt şi ştiinţific, reminescenţele trecutului proiectate

în prezent.

La fel s-a întâmplat şi cu termenul introdus aici, respectiv

stereotrip, a fost observat în prezent, problema e că n-are nici o

legătură cu trecutul, nu s-a manifestat din trecut spre prezent, nu şi-a

schimbat forma; este de sine stătător şi este influenţat de perioadă,

percepţii, natura evenimentului şi capacitatea conştienţei de a

relaţiona cu inconştientul, la oameni. Nu a fost studiat îndeajuns să

facă singur subiectul unei lucrări, observaţiile din viaţa reală au mai

mult un caracter subiectiv, însă cantitativ. Calitatea o vom prepara

aici.

Am avut un mare avantaj, faptul că unul dintre autorii

bibliografiei, Victor Kernbach, se întâmplă să fie chiar dintre autorii

mei preferaţi, ceea ce înseamnă că l-am citit cu plăcere, şi consider

punctul lui de vedere destul de apropiat celor exprimate aici. Sper

doar să nu ajung ca tematica licenţei să fie «punctul de vedere a lui

V.K.»; adervărul este că m-am cam condus după scrierile acestuia,

mai ales din cauză că este unicul care conţine variantele traduse

favorabil antropologiei ale mitului ce va fi expus aici, la Anexe.

În mod normal, altcineva ar fi fosr interesant să facă o scurtă

analiză asupra acestei lucrări în „Cuvânt Înainte”, după ce o va fi citit,

dar după cum ne-am obişnuit, cu imprevizibilitatea tinerilor

antropologi, acest precapitol a fost scris înaintea paginilor următoare,

conturând cele ce vor urma.

Am avut foarte mari dubii dacă să risc Lucrarea de Licenţă cu

introducerea unui termen pe care eu îl consider inovator, dar în urma

cercetărilor şi a tot felul de discuţii pe tematica expresiei folosite, am

aflat că este un subiect neabordat, interesant şi care ridică suficiente

probleme şi chiar răspunsuri neaşteptate asupra percepţiei realităţii,

4

şi chiar asupra trecutului. Este un termen care se referă la puterea

imaginaţiei asupra viziunilor umane «parcă ar fi drogaţi». Pentru a nu

transforma această notă în explicaţia stereotripului, voi încheia aici,

abstract.

Şi înainte să încep lucrarea efectivă, doresc să-mi expun temerea

că, deşi în capul meu totul se leagă şi are sens, în scris, să nu reuşesc

să surprind chintesenţa ideii care poate fi începutul sau sfârşitul

materialelor de acest gen din partea subsemnatei. În schimb, aşa cum

am obişnuit, voi da 700 % în cele 7 capitole succcesoare.

Introducere

Există anumite întrebări pe care şi le pune orice om, la un moment dat în

viaţă; majoritatea se referă la origini, în ce să creadă, etc.. În acest material

5

nu se află răspunsul la aceste întrebări, nici măcar un indiciu în aflarea lui, ci

doar o variantă de abordare antropologică, psihologică şi nu în ultimul rând

mitogonică, la adresa frământărilor umane.

Am ales această abordare deoarece materialul este dedicat cu precădere

mitogoniilor, pentru că este nevoie de minţi luminate pentru a crea şi a face

lumea să creadă şi să accepte, uneori imposibilul, având în vedere că vorbim

de protoistorie şi acelaşi «lut». Imposibilul, aşa cum îl cunoaştem şi cum nu-l

acceptăm, va fi evidenţiat în mitogonii, respectiv din Summer preluată de

akkadieni şi babilonieni.

Ceea ce a motivat scrierea unui astfel de material a fost caracterul

«dubios», circumstanţele în care au avut loc cosmogoniile şi antropogoniile

poporului amintit, mai degrabă science fiction decât ecleziastice; de unde

până unde? Şi pentru că tot vorbim despre resimţiri omeneşti, «iluzii în grup»,

vom face pe parcurs şi o analiză exhaustivă a arhetipurilor culturale esenţiale

aici, folosindu-ne de Jung şi inconştientul colectiv, adaptate la perioada în

cauză, in illo tempore, cum îi plăcea lui Mircea Eliade să sublinieze.

Modul de gândire a celor iluminaţi şi cel al maselor este extrem de

important chiar şi pentru noi, acum, deoarece stă la baza proceselor de

evoluţie, contribuind la ele. Menţionez că în prezentul material va fi vorba

doar despre civilizaţia amintită, iar orice altă asemănare cu demersul

mitogoniilor altor civilizaţii este pur întâmplătoare aici. Revenind, cu capul în

nori şi picioarele pe pământ, ne confruntăm cu ceea ce s-ar putea numi o

situaţie specială. Poate că îndrăzneala de a face legătură între ideea unor

fiinţe inteligente provenite din spaţiu sideral pare de neconceput pentru

scolastici, sceptici, chiar şi cititori; pe lângă arhetipurile culturale, această

corelare reprezintă ad-stratul la această mică cercetare, mai mult personală.

Avem în vedere titlul lucrării, care pune faţă în faţă miturile ancestrale cu

miturile moderne. Mitul O.Z.N. nu este, la drept vorbind un mit, ci o ipoteză,

nu cred că a trecut de acest stadiu în detrimentul dovezilor; această ipoteză

dispare şi revine în actualitate în funcţie de necesitatea atenţiei sau

distragerea atenţei. Cert este că, realmente ea nu a dispărut, ci se

reinventează continuu, deoarece nesiguranţa ridică la fel de multe întrebări;

nesiguranţa gândirii umane. Nu se poate schimba dintr-o dată o gândire

veche de circa 2 000 de ani la toţi oamenii. Dar totuşi se poate. Dacă s-a

reuşit cu civilizaţii întregi, printr-un mod sau altul, de ce n-ar fi posibil şi

acum? Primul gând va fi - «a se avea în vedere nivelul de inteligenţă al

6

civilizaţiilor respective». Răspuns: Tocmai! Vorbim de o civilizaţie mult mai

greu de controlat, una dintre cele mai mari, în cazul summerienilor, de

oameni mult prea evoluaţi perioadei lor. Din nefericire, azi ne confruntăm cu

balauri mai mari decât cu ce s-au confruntat zeii.

Structura materialului va fi una nu chiar schematică, pentru a face

lecturarea cât mai simplă. Despre titlu voi vorbi în capitolul omonim,

deoarece nu vreau să stric anticiparea. Acesta va fi prezentat şi cu câteva idei

din psihanaliză, ca să existe un termen de comparaţie.

Următoarele idei se vor referi la mitologie în genere şi procesul de

simbiotic cu realitatea. Aş putea să spun pe şleau că va fi constituit în mare

parte din selecţii de păreri şi citate, iar în mică parte, din aportul meu la acest

capitol. Am constatat prea multe referiri la mit, care merită amintite şi nu aş

putea completa cu nimic ceea ce s-a constatat deja, pot da doar forma dorită

de mine capitolului pentru a-mi evidenţia punctul de vedere.

Se vor prezenta cele două mitogonii pe scurt, traduse din surse viabile,

după care se va face analiza conţinutului şi teoria impusă de tematică. Nu vor

lipsi încadrările istorice, în cazul în care ele există, tot extrase din mit. Partea

practică va consta în însăşi analiza menţionată anterior, deoarece mitologia

operează cu mijloace nesupuse verificării experimentale, manifestându-se

prin tendinţa formelor epice concrete către abstracţii1, acestea fiind la mila

observatorului. Am propus totuşi o parte metodologică asupra hermeneuticii

textului cu posibile simbolistici stereotripale. Alte idei şi eventuale concluzii se

vor afla la finalul lucrării inclusiv bibliografie.

În partea de Anexe am hotărât să expun traduceri parţiale din ceea ce

am considerat important pentru material şi poze.

Referitor la traducere, poemul cosmogonic summerian «Enûma Eliš» este

preluat în română de Victor Kernbach, mitolog. Motivul pentru care am

preferat varianta direct în engleză este problematica cu care se confruntă

majoritatea lucrărilor vechi traduse, respectiv traduceri bazate pe lingvistică

sau se pierde esenţa materialului din cauza neimportanţei acordate unor

detalii, care pentru neinstruiţi în domeniul respectiv pot căpăta altă nuanţă. În

ceea ce priveşte «Enûma Eliš», am tradus poemul din engleză, iar traducerea

efectuată de către mine era destul de exactă celei oferite de Victor Kernbach,

ceea ce mă face optimistă, în ceea ce priveşte celor ce vor fi scrise aici.

Referitor la «Epopeea lui Ghilgamesh», am ales această scriere pentru că în

1 Victor Kernbach, „Miturile Esenţiale”, Univers Enciclopedic 1996, p. 13

7

ea se regăsesc în continuare mituri ce au urmat antropogoniei, cum ar fi, de

exemplu «Mitul lui Athrahasis», cunoscut şi sub denumirea generică de Potop,

regândirea antropogoniei, am spune noi.

Scrierile din Orientul Apropiat s-au păstrat cel mai bine în timp, deşi

anticii sumerieni n-au avut la dispoziţie nici piatra, nici metalele şi nici chiar

lemnul; singurul material la-ndemână a fost argila din care şi-au construit tot

ce i-a înconjurat. Tot pe plăci de lut şi-au scris şi cărţile, care a rezistat în timp

şi s-a dovedit mai trainic decât orice alte mijloace.

Creaţiile literare sumeriene au fost printre primele în lume, înaintea

regelui akkadian Sargon, aşadar înaintea anului 2350 î.e.n. şi înainte de

cucerirea semită. Scrierile sunt destul de interesant de studiat, mai ales în

vederea stabilirii intersecţiilor între concepţiile oamenilor.

Titlul a fost o sclipire de moment care s-a enunţat pe parcursul capitolului

omonim şi a alcătuieşte simbolul în jurul căruia gravitează toate celelalte

enunţate anterior, acestea raportându-se la valoarea sa, ca şi în viaţa reală.

Dar să ne întoarcem în trecut!

Explicaţii Psihanalitice şi Stereotripuri

C. G. Jung numeşte ceea ce reprezintă existenţa doar pe baza

conţinuturilor conştientizabile2, în măsura în care acestea sunt în principal

conţinuturile inconştientului colectiv, arhetipuri3. Arhetipul este un conţinut

inconştient pe care conştientizarea şi perceperea îl modifică în sensul

respectivei conştiinţe individuale în care apare4. O expresie bine cunoscută a

acestor arhetipuri o constituie miturile, fiind vorba de forme specific fixate şi

2 C. G. Jung, „Arhetipurile Inconştientului Colectiv”, 2003, p. 143 Ibidem4 Ibidem, p. 15

8

transmise de-a lungul unor mari intervale de timp; relaţia menţionată

anterior, dezvăluie pe deplin sensul arhetipului.

Cel mai bine regăsim acest proces când vine vorba de interpretarea a

anumitor fenomene, explicabile pentru omul de atunci, acesta le acordă

permanent valenţe fantastice. Jung evidenţiază acest fapt prin ideea că

explicarea obiectivă a unor lucruri cunoscute prezintă puţin interes, iar

inconştientul său preferă accentuarea trăsăturilor fantastice. Astfel un

fenomen ca răsăritul şi apusul soarelui nu este suficient primitivului, respectiv

drumul acesta va întruchipa destinul unui zeu, ascensiunea şi declinul, etc..

Dar când vine vorba de fenomene inexplicabile? Să nu ne înecăm în exemple

pompoase, bunăoară o ploaie de meteoriţi sau o cometă. Schiţarea atitudinii

grupului de primitivi este cel mai bine înfăţişată în „Luntrea Sublimă” a lui

Victor Kernbach. Deşi este o lectură science-fiction, a surprins acolo reacţia

logică a omului în faţa noului, pe cer. S-au confruntat diferite păreri, cum că

ar fi semn bun cometa respectivă, până când grupul de nomazi s-a confruntat

cu situaţii nefaste în deşert şi i-au acordat fenomenului ceresc conotaţii

negative; ceea ce ne interesează pe noi aici este realizarea acestor idei în

grup. Jung le numeşte arhetipuri de la Philo Iudæus, tipuri arhaice sau

originare, noi le vom numi «stereotripuri», pentru că ceea ce mai aduce nou

acest termen este îmbinarea cu latura S.F. a problemei. Ideea după care

conduce termenul introdus exclusiv în acest material este asocierea

fenomenului O.Z.N. cu ceea ce putea conştientiza omul acelor timpuri. El

vedea în fiinţe inteligente zei, poate şi din cauza capacităţii de levitare a

navelor lor. Dar nu era numai un «el», de fapt erau «ei», care nu trăiau o

iluzie în grup, dar acordau concomitent un sens digerabil destul de fantastic

evenimentelor respective, sau spus pe scurt aveau un stereotrip.

Stereotrip este un cuvânt compus din ceea ce exprimă stereotipul, dar

mai mult prefixul stereo şi trip. Stereotip se referă la un volum de oameni

care repetă sau fac toţi acelaşi lucru, iar engelzescul «trip» este o atribuire

modernă la o viziune, mai mult ca şi călătorie în inconştient, având ca rezultat

realizarea ambiguă a unui fapt, imaginaţia combinată cu o eventuală

întâmplare, oricare ar fi aceasta. Acest termen se potriveşte excelent

expunerii mele, deoarece miturile cosmogonice se prezintă ca nişte expresii

de acest gen, având sâmburele lor de adevăr, pe care vom căuta să-l

identificăm prin stereotripuri. Expresia termenului nu este atât psihanalitică

cât este ştiinţifico-literară, din cauza abordării sale şi antropologică din cauza

9

folosirii sale. În timp ce inconştientul colectiv este moştenit, instinctiv, iar

arhetipul este forma universală de răspândire5, stereotripul este urmarea

manifestarii omului pus în faţa unei condiţii speciale, nu este instictiv,

deoarece ceea ce va fi propăvăduit verbal sau scris necesită o articulare cât

de cât coerentă, prin derularea imaginilor văzute şi explicaţia lor prin

intermediul imaginaţiei. O scurtă trimitere la miturile studiate, excesele unor

întâmplări sau fapte sau chiar conversaţii, sunt cam în plus, dar acest lucru îl

vom sesiza la momentul potrivit.

Stereotripurile sunt de două feluri, pozitive şi negative. Cele pozitive le

recunoaştem din pulsaţia simultană a subiecţilor, viziunea comună, iar cele

neagtive de regulă se manifestă izolat, la câte un grup de persoane, care

doresc «împopoţonarea» informaţiei pentru a-şi lăsa amprenta sau din alte

alte motive deloc altruiste şi culmea, de cel mai multe ori inconştiente. De

menţionat e că stereotripurile, din cauza caracterului lor «stereo» se pot

aplica numai unui grup de persoane care împărtăşesc o viziune, trăire,

convieţuiesc împreună (nu este o regulă). În acest material avem de-a face cu

2 stereotripuri care se aseamănă izbitor.

Întorcându-ne la psihanaliza omului de atunci, aflăm că inconştientul

colectiv este un sistem deschis lumii şi destul de obiectiv. Conştienţa sa fiind

nesigură, infantilă, se va subordona uşor fenomenelor neînţelese şi chiar

înţelese, cum am precizat anterior. Şi tocmai fenomene de acest gen au dat

neştere nevoii de zei ca factori psihici, ca arhetipuri ale inconştientului.

Stereotripul aici va fi acceptarea acestor zei inclusiv modul de comportament

faţă de ei.

Una din problemele cu care ne vom confrunta este faptul că suntem în

cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte istoria şi micile meschinării pentru

putere prin diverse metode religioase. Conform acestei scheme, acceptăm că

zeii s-au impus prin excelenţa lor, iar oamenii au luat pro bono această

subgradare. Inconştientul colectiv, în acest caz s-a supus lanţului trofic al

inteligenţei. În diverse reprezentări şi rituri, ei au dorit o anumită formă de

comportament din partea oamenilor, care au stereotripat acest

comportament prin intermediul altor oameni pe care-i vom numi sociologic

«grupul de referinţă», cei care sunt «împuterniciţi» să comunice cu zeii, sau

cei care s-au autocaracterizat prin acest mod. Astfel întâlnim practici destul

de ilogice, unele dintre ele menite să pună «ochelari de cal» mulţimii. De-a

5 C. G. Jung, „Arhetipurile Inconştientului Colectiv”, 2003, p. 54

10

lungul timpului s-a constatat nevoia de a crede în ceva suprauman, iar grupul

de referinţă s-a impus ca mijlocitor acestei credinţe. Pentru a face informaţiile

credibile, au creat un stereotrip prin care să domolească forţa compactă

inconştientă a colectivului, greu de mânat; sau mulţimea şi-a creat propriul

stereotrip pentru a face mai uşoară înţelegerea? Şi cum de în continuare, s-a

produs acelaşi stereotrip la mai multe populaţii în alte cadre? Primul răspuns

l-am primit de la o analiză psihiatrică a lui Jung asupra unui pacient; fără a

cunoaşte simboluri cosmogonice, pacientul a vorbit despre ele, fără însă a fi

pus în temă. Următoarea etapă a fost stabilirea dacă este coincidenţă sau

viziunea unui arhetip. Se poate face o punte între arhetip şi stereotrip, deci,

aproape insesizabilă, doar că secundul se apropie mai mult de imaginea

adevărului, substituind-o cu ceea ce este uman.

Din nou suntem nevoiţi să ne întoarcem la arhetip, deoarece adesea tot

ce este zămislitor (de exemplu) este atribuit fiinţei creatoare de gen feminin,

mama. Acesta este un arhetip. Stereotrip este „uriaşii au coborât şi au luat

fiicele oamenilor cu ei...când s-au întors femeile aveau copii mult mai

buni...”6; uriaşii7 reprezintă o trăsătură a nivelului de inteligenţă, nu mărime a

unor fiinţe care nu pot fi caracterizate decât astfel, pe lângă reprezentările

rupestre sau artă. Acelaşi motiv îl întâlnim în mai toate mitogoniile, uriaşi, zei,

duhuri sfinte, etc.. Analizând în continuare micul citat, observăm că uriaşii -

gen masculin au luat fiicele - gen feminin, uriaşii au coborât, din cer - genul

masculin asociat cu Urania, putere, iar genul feminin cu tipul htonic, pământ.

Din stereotrip se transformă în arhetip, în sensul că se observă la oameni o

identitate mai mult sau mai puţin completă cu imaginea iniţială8 a formei

originare. Asta ne pune pe gânduri ... ce a fost prima oară, stereotripul sau

arhetipul? Răspunsul nu întârzie să apară. Prima oară a fost ceea ce le-a

cauzat, indiferent de ordinea celorlalte.

Ceea ce ne interesează pe noi nu este care l-a materializat pe celălalt,

căci evident sunt într-o relaţie continuă, ci ce anume le-a cauzat combinat cu

gândirea umană. Cum au interpretat oamenii ce s-a întâmplat de fapt? Pentru

că există extrem de multe dovezi şi ipoteze, iar cele mai puţin credibile şi

6 Erich von Däniken, „Întoarcerea la Stele”, passim7 se necesită explicarea că termenul de «uriaşi» a fost atribuit de către majoritatea

scriitorilor-savanţi S.F. în elucidarea trecutului, pe baza documentelor vechi, unei populaţii

extraterestre ipotetice, numiţi «nifilimi»; aceasta este cealaltă variantă.8 C. G. Jung, „Arhetipurile Inconştientului Colectiv”, 2003, p. 113

11

logice, tind să le surclaseze pe cele iniţiale. Poate, aflând ce procese au stat

la baza formării stereotripului, aflăm şi reversul. Oricum, nu în acest material

(dar merita menţionat).

Stereotripul poate fi aplicat la orice; în zilele noastre putem lua ca

stereotrip fenomenul «mall» sau chiar şi descoperirea unei cruci fizice în

interiorul unui cartof. Dar piesa de rezistenţă este plângerea unei icoane, în

ignorarea tuturor explicaţiilor, pentru a le favoriza pe cele fantastice. Chiar şi

acum, când ne aşteptăm de la om să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său,

graţie fenomenului de evoluţie, el caută să formeze stereotripuri dintr-un

anumit motiv. Are nevoie de stereotripuri pentru a-şi continua existenţa ferit

de adevăr, în jurul grupului, societăţii, statului, ţării, lumii în care se află. Şi

chiar dacă nu există explicaţie veridică referitor la icoana plângătoare, se

preferă stereotripul religios din inerţie, evident şi pentru că este vorba de un

obiect religios, dar şi din cauză că stereotripurile se menţin. Niciodată nu va

putea fi vorba de acelaşi stereotrip, doar similarităţi, pe care Jung le numeşte

arhetipuri, eu tind să le numesc adevăruri care s-au petrecut sub aceeaşi

formă peste tot, iar stereotripul nu putea fi diferit în acest caz. Mă refer la

celebrele «crearea lumii», «crearea omului» în tot felul de ipostaze

incredibile.

Inerent voi schiţa portretul zeilor: fiinţe care au fost de la început şi s-au

plictisit să facă ei toată menajeria pe pământ, înconjuraţi de intrigi, lupte

pentru supremaţie, nemulţumiţi de capacităţile lor de creaţie (subiect asupra

cărui voi reveni), cu simţiri umane şi proprietăţi umane; pardon, mă scuzaţi,

oamenii au primit proprietăţile zeilor. Aceştia au creat oamenii ca să aibă

subalterni. Mi se pare că avem un stereotrip. Fiinţe inteligente cu proprietăţi

umane, pe care până şi aceştia din urmă le blamează? Sau atribuiri umane la

caracterul zeilor în funcţie de percepţia acestora asupra societăţii lor sau

protosocietăţii, gintei, grupului, ş.a.m.d.. Stereotripuri, deoarece percepţia a

fost receptată la fel în mai toate cazurile. O părere personală, dacă ar fi fost

zeii ca oamenii, se autodistrugeau de mult, deşi s-au cam creat neînţelegeri,

nu cred că s-a ajuns la despicări de corpuri, distrugerea unei specii întregi,

după cum vom afla din mituri. Astea sunt caracteristici umane, neîntâlnite la

nimic altceva.9 Dar nu violenţa ne preocupă aici, deşi îşi are stereotripul

propriu. Se poate, în schimb, să aducem, numai puţin vorba de stereotripul

violent al filmelor cu O.Z.N.-uri, în care extratereştri doresc distrugerea lumii,

9 T.-N. Bârcă, „V de la Violenţă”, Antropologie Istorică, 17.12.2008, pp. 2-3

12

nemulţumiţi de ceea ce s-a întâmplat sau din alte motive; ne duce cu gândul

la Apocalipsa lui Ioan. În cele mai fericite cazuri, majoritatea oamenilor cred în

inteligenţa fiinţelor din spaţiul sideral, în măsura în care a fi inteligent

înseamnă a nu dori răul şi a nu-l provoca.

Stereotripul modern al fenomenului O.Z.N. se ştie că are rădăcini adânci

în trecut, ba chiar că a stat la baza formării lumii. S-a adaptat în funcţie de

vremuri, oameni şi înaintarea ştiinţei, după cum am mai menţionat. Din nou,

mai poate fi considerat stereotrip asocierea planetelor cu zei concepţie care

nu poate avea deloc origine pământeană, fără nici un ajutor «de afară».

Stereotripul este strâns legat de cosmogonie şi mituri, acestea fiind produsul

său direct. Cosmogonia, în înţelesul ei originar, stă la baza tuturor celorlalte

forme de mitogonii, adică la baza descifrării rostului omului în Cosmos şi a

destinului său terestru şi extra-terestru.; Cu cosmogonia încep intuiţiile

intelectuale şi ideoplastice ale oricărei cugetări mitice, acordurile grave ale

simfoniei etnomitologice, elaborarea concepţiei despre viaţă şi lume.10

Iar cu realizarea a celor ce s-au petrecut, apar stereotripurile. Aici nu

putem decât să facem o trimitere la un autor savant controversat, care deşi

este cam depăşit în zilele noastre cu toate informaţiile uşor accesibile şi

evoluţia cercetărilor, teoriile sale asupra laturii acesteia rămân valabile. Este

vorba despre Erich von Däniken, iar firul propus de acesta se referă la

plăsmuiri fantastice îmbinate cu informaţii asupra unor enigme dezbătute şi

în contemporaneitate.

Tot făcând teoria stereotripului, nu am exemplificat cele două tipuri,

decât succint. Este momentul să aprofundăm. Toate exemplele de mai sus

sunt stereotripuri pozitive, întrucât nu este vorba de caracterul percepţiei lor,

pozitiv sau negativ, ci de manifestarea favorabilă a grupului în timpul viziunii,

toţi înţeleg imaginea la fel, toţi au acelaşi «film» derulat în cap. Sau toţi acced

la acelaşi film, pentru că toţi sunt oameni şi sunt supuşi limitării umane.

Stereotripul negativ, de aici ar rezulta că este atunci când totuşi se revoltă

cineva sau câţiva împotriva viziunii. Nu. Este vorba când acei cineva doresc

să manipuleze viziunea, prefăcându-se a fi «pe film» cu restul, deşi supuşi

limitării umane, scopul lor va defini acţiunea lor. Dar ce ne facem cu cei care

10 Romolus Vulcănescu, „Mitologie Română”, passim

13

se împotrivesc, aceşti «Toma» care nu vor să creadă ... excepţia care

întăreşte regula, toţi diferiţi – toţi egali.

Revenind la stereotripul negativ, viziunea va fi modificată, indiferent de

direcţie, şi va da alt sens, unul fals, al percepţiei, ceea ce face munca

cercetătorilor mai grea în descoperirea a ceea ce s-a întâmplat şi proceselor

umane prin care s-a fabricat informaţia. Dacă luăm de bune toate

stereotripurile, ne vom da seama că se bat cap în cap, tocmai din cauza

acestei modificări. Bineînţeles că această observaţie are doar o bază

teoretică, dar se pot urmări cu uşurinţă, chiar şi cu logica, rezultatele.

Descoperirea stereotripului este importantă, deoarece există acel

caracter repetitiv, care se face remarcat pe parcursul cercetărilor. Bunăoară,

ideea cerurilor ca loc de retagere a zeilor, loc asociat cu paradisul,

simbolizând nemurirea. Cunoaştem că timpul este relativ în spaţiul sideral,

deci nu ne miră că zeii care chiar dacă se întorceau peste 50 de ani (timp

destul de scurt în comparaţie cu ...) arătau la fel.

În continuare, se naşte probabil întrebarea, de unde atâta siguranţă că

aceşti zei sunt extratereştri? Ei bine, răspunsul se află în dovezi studiate de

mulţi oameni de ştiinţă în zonele «fierbinţi» ale mitogoniilor ce vor fi

aprofundate aici. De ce insist atât pe idea aceasta? Nu puteam oare defini

sterotripurile prin altă prismă? Desigur că aş fi putut, doar că, iniţial, această

lucrare se preocupa de mitul arhaic versus mitul modern, şi care ar fi

acestea? Mitul arhaic se referă la cosmogonii, antropogonii, iar mitul modern

în relaţie cu acesta, nu putea fi decât mitul ipotezei extraterestre. Acesta din

urmă a creat o serie de stereotripuri care merită studiate, mai ales din partea

antropologiei, şi de ce nu, a altor ştiinţe care sunt în legătură, dar nici pe

departe compexe ca şi prima. Stereotripul O.Z.N. a creat la rândul său un

stereotip a celor care merg pe această idee, în zilele noastre, şi cele

apropiate. Aici este vorba despre ce este considerat a fi fapt şi ce este

considerat a fi mit. Doresc să fac o trimitere scurtă la câteva exemple de

acest gen (sursă: Don Berliner, The Fund for U.F.O. Research, Inc., 2002):

Mit: Foarte puţini oameni au văzut realmente un O.Z.N....

14

Fapt: Potrivit unui chestionar realizat de „Roper poll” în 2002, pentru

canalul TV SciFI, 1 din 7 americani susţin că au o cunoştinţă care a avut de-a

face sub o formă sau alta cu O.Z.N.-uri.

Un total de 14% cunosc sau au cunoscut pe cineva care a trăit

experienţe de gradul I, II sau III. Cea mai mare proporţie, 12% spun că ei sau

cineva cunoscut a văzut O.Z.N.-uri, de la o distanţă relativă.

Mit: Observarea O.Z.N.-urilor este raportată de fermieri fără educaţie, în

locuri de care nu ai mai auzit..

Fapt: Un studiu realizat de U.S. Air Force a arătat că cele mai ciudate

prezenţe observate raportate, au venit din partea unor oameni cu un trecut în

domeniul tehnic; sunt raportate în orice loc sunt oameni, deşi mai rar

deasupra oraşelor mari, pentru că cerul este mai puţin vizibil, şi nu este

admirat frecvent poate şi din cauza ocupaţiei permanente a orăşenilor.

Mit: Numai americanii au văzut O.Z.N.-uri...

Fapt: Toţi oamenii au văzut O.Z.N.-uri în funcţie de prezenţa lor,

observaţie şi apariţia navelor. Interesul pentru acestă vedenie depinde jucând

un rol în nivelul aparent al activităţii. Oriunde este cineva intersat de

problematica navelor extraterestre şi rapoartelor aferente, le va găsi. (mai

puţin eu ... - Fapt).

După aceste exemple, realizăm că stereotipul, în acest caz sunt

«miturile», iar stereotripul este cel care le-a creat. Incorect formulat. Ele au

avut loc, omul le-a remarcat şi a construit un stereotrip pentru a le face faţă,

iar expresia superficială, în acest caz s-a manifestat sub forma unor mituri-

stereotip.

Introducând în ecuaţie acest termen bine-cunoscut, şi anume

stereotipul, se pare că am dat noi valenţe expresivităţii umane.

În cercetările atente din unghi psihologic asupra adapatbilităţii la o

realitate care depăşeşte capacitatea de discernământ a omului comun a făcut

posibilă o divizare în două categorii a subiecţilor umani; ne referim, desigur la

celebra clasificare a lui C. G. Jung, şi anume extravertitul şi intravertitul.11 Pe

11 C. G. Jung, „Tipuri Psihologice”, p. 110 et sqq

15

scurt, primul se adaptează repede şi uşor condiţiilor externe, iar dimpotrivă,

al doilea se confruntă cu dificultăţi în adaptare la realitate. Se mai poate

formula deschiderea spre invenţii, soluţii inedite, căii şi abordări noi, chiar şi

ştiinţifice, experimente, în cazul primului, pe când intravertitul înclină spre

soluţii neexperimentale, printre care cele oferite de artă şi mitologie. Această

observaţie se referă la «producătorii» miturilor, care spre deosebire de

«beneficiarii» lor, extravertiţii operează atât prin silogisme, cât prin

mecanismul intuiţional, acel scurtcircuit spontan, creator de stereotripuri, în

credinţa religioasă fiind corespunzător revelaţiei.

Mintea umană nu poate fi studiată până la exhaustivitate din toate

punctele de vedere; s-a încercat prin psihanaliză, psihologie, anatomie,

neuro-psihiatrie, istorie, antropologie, mitologie, marketing, economie,

politologie, sociologie, şi toate acestea la un loc, precum şi de oameni savanţi

sau pur şi simplu cu idei strălucite, sau teste. Nu s-au putut analiza decât

anumite situaţii în care omul va reacţiona într-un anumit fel, dictat fie de

conştient, inconştient, reflex, inerţie, instinct sau simţ* (de remarcat că simţul

a ajuns fix pe locul al 6-lea, simbolic*). Deci nu avem decât un pattern al

acţiunii omului şi reacţiunii; mai avem şi stereotripurile sale. Inconştientul

Colectiv este mai periculos decît dinamita, dar există mijloace de a-l manipula

fără prea mari riscuri12, ne avertizează Jung. Aceste mijloace de manipulare

nu pot fi realizate decât prin intoxicarea stereotripului.

Stereotripul epocii curente este «nu sunt credincios, deci nu cred în

nimic, dar parcă e interesantă teoria anti-religie» privită ca şi concept opus,

nu diferit cum este de fapt; mai adaug plauzibil. Omul s-a săturat în aşa hal

de mitul religios încât ar accepta orice, chiar dacă nu e în firea lui şi nu-l

interesează exclusiv (cum ar fi alte persoane care se dedică), numai să fie

anti-religie, împotriva ideii ecleziastice, tocmai din motivul uzurii acesteia de-

a lungul timpului. Deşi în comunităţile «restrânse» se preferă tot ce este laic,

omul oraşului şi-a creat propriul stereotrip pentru că s-a format un haos total

în ceea ce priveşte realitatea, cu dovezi, idei, tăinuiri, pelicule, emisiuni. De

mic a fost învăţat cu divinitatea şi s-a obişnuit cu această idee. Dintr-o dată,

în ultimii 20 ani mai preponderent (de fapt vârful l-a constituit perioada anilor

68-70 şi... cu fenomenul Roosvelt, cel puţin în S.U.A.) se pune problema

falsului teoriilor religioase. «Ce ne facem? Nu mai putem accepta instituţii

12 Mircea Eliade, Interviu publicat în „Les Cahiers de l’Herne”, p. 38

16

care au înlănţuit omul şi parcă şi conceptul de divinitate a fost alterat ... care-i

treaba cu întorsul obrazului? Iisus nu a existat? Există culte mai puternice ca

şi creştinismul, care au făcut din oameni maşini de ucis? Ce-i cu lumea asta?!

Nu mai înţeleg nimic ...» gândul lipsit de cuvinte şi imagini începe să se

proiecteze: «toate astea sunt vrăjeli, s-a descoperit acolo, o chestie, că de

fapt n-a existat, că n-a fost aşa ... – da, da am auzit şi eu, am văzut la o

emisiune ... – îţi dai seama ce chestie!»; noi ne dăm seama că stereotripul

negativ şi-a mărit proporţiile şi metoda de abordare, prin media. Stereotripul

este controlat de media, pentru că demersul societăţii nu mai permite

lecturarea, studierea atentă, selecţionarea informaţiilor. Degeaba schimbăm

canalele, că peste tot vom vedea ceea ce este «la modă». Subiectul nu este

manipularea în masă de către media, ci cum a luat formă stereotripul negativ

în zilele noastre. Media a mai creat sterotrip, pentru a se apăra, cel «media

este manipulare în masă», antireclama este tot reclamă, nu e grav că te afli

în gura lumii cu imagine negativă, ideea e că eşti în centrul atenţiei.

Şi aşa se învârte Lumea cu mişcare de revoluţie, de rotaţie în jurul

soarelui împreună cu alte 8 planete (nu e o informaţia 100% sigură) în Calea

Lactee, în Univers. Şi încet încet se proiectează această imagine tristă în

mintea noastră, vedem pământul micşorându-se în întuneric, observăm restul

planetelor, viteza imaginii creşte pe măsură ce se depărtează, vedem alte

constelaţii mai mici în întuneric, iar apoi cu o viteză apropiată celei a luminii,

trecem ca printr-o gaură de vierme şi se face vizibilă Calea Lactee în toată

splendoarea ei, tot în întuneric.

Apoi a fost mitul.

17

Puterea Mitului

De la cea mai timpurie licărire a conştiinţei omeneşti, aflăm o privire

asupra vieţii îndreptată spre interior, completând-o pe cea îndreptată spre

exterior. Cu cât ne îndepărtăm mai mult, în dezvoltarea culturii umane, de

aceste începuturi, cu atât această privire spre interior pare să avanseze.

Curiozitatea naturală a omului începe să-şi schimbe treptat direcţia. Putem

studia această creştere în aproape toate formele vieţii culturale a omului în

primele explicaţii mitologice ale universului aflăm totdeauna o antropologie

primitivă alături de o cosmologie primitivă. Problema originii lumii este

împletită în mod indisolubil cu problema originii omului.

Dar mitul nu penetrează întreaga viaţă conştientă a omului. Omul recurge

la mit când se vede ameninţat de forţe care îl copleşesc. Emil Durkheim

afirma că sursa mitului este conştiinţa colectivă, aceasta fiind forţa

constrângătoare şi moderatoare a conştiinţei individului. Acesta, prin procesul

de socializare internalizează toate elementele culturii societăţii respective,

aceste elemente înglobând şi miturile. Rolul mitului în viaţa socială este legat

de faptul că nu este rezultatul unui proces intelectual, ci este expresia

simbolică a celor mai profunde emoţii umane, referitoare la viaţa

colectivităţii, la experienţa socială a umanităţii. Putem spune aici că mitul

este o emoţie transformată în imagine, o emoţie obiectivată şi «consolidată»

în «operă». Ecourile sale se prelungesc şi în alte epoci, trăsăturile specifice

tipului mitic de gândire şi imaginaţie putând fi regăsite şi în alte forme şi

momente de creaţie spirituală13.

Celebrul mitolog român Victor Kernbach are concepţia că mitul este o

naraţiune tradiţională emenată de o societate, imaginând explicaţia corectă a

fenomenului; ce s-a petrecut în existenţa psihologică şi fizică a omului în

natura ambientă şi Univers în legătură cu destinul condiţiei cosmic-umane,

căreia omul îi atribuie obârşii supranaturale datând din vremea creaţiei.

13 Ion Goian, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Op. Cit., p.174

18

Teologia priveşte mitul ca fiind revelaţia divină exprimată, iar ateii,

contrar acestei percepţii susţin că este o născocire a teologilor întru

menţinerea ordinii ecelziastice14.

J. Frazer vede în mit esenţa evoluţiei spirituale a omului.

Malinowski, în schimb, consideră mitul o carte pragmatică a înţelepciunii

primitive.

Deşi mai sunt şi alte păreri, le-am considerat pe acestea din urmă

suficiente.

O întrebare, în schimb am găsit-o esenţială: Oare reverirea şi mitul nu

sunt cumva revelaţiile unui adevăr inefabil, ale unui adevăr iraţional, ale unui

adevăr ce nu poate fi demonstrat?15 Interesant cât de multe poate dezvălui o

simplă întrebare, la prima vedere. De fapt cuprinde abstract tot ce am vrut să

explic până acum. A striga «Evrika» ar fi un clişeu prea ne la locul său. Esenţa

oricărei mitologii o constitie reflectarea deformată, fantastică a realităţii

naturale şi sociale sub forma unor istorisiri despre zei sau alte fiinţe

fabuloase. Rădăcina obiectivă a reflectării mitice o constituie gradul scăzut de

dezvoltare a forţelor de preoducţie şi, implicit, al dominării forţelor naturii de

către om, mitologia învingând şi dominând forţele naturii prin imaginaţie.16

Altă informaţie interesantă o dă un dicţionar Larousse, autoritate de

necontestat, şi anume că mitul este povestire populară sau literară, punând în

scenă fiinţe supraumane şi acţiuni imaginare, în care sunt transpuse

evenimentele istorice, reale sau dorite, sau în care se proiectează anumite

structuri subadiacente ale raporturilor familiale.17

Cum se naşte un mit? Fac încă o trimitere la «Luntrea Sublimă» a lui V.K.,

şi la ceea ce mi-a atras atenţia prima oară; am criticat o carte S.F. scrisă prin

anii 70 de către un român, că n-a avut imaginaţia de a «construi» un alt tip de

navetă al fiinţelor inteligente, pur şi simplu a imaginat-o ca pe o rachetă

banală. Asta m-a distrus, şi eram cât pe ce să las cartea din mână, când au

coborât fiinţele din navetă ... aveau ca nişte acvarii sferice în cap pentru a le

menţine atmosfera propice, din nou lipsă de imaginaţie, am gândit, până am

realizat ideea aurei «de pe capul» personajelor de pe sfintele icoane!

14 Victor Kernbach, „Miturile Esenţiale”, Univers Enciclopedic 1996, p. 815 Miguel de Unamuno, „Le Sentiment Tragique de la Vie”, Paris 1917, p. 307 16 Mic Dicţionar filosofic, Ed. a II-a, 197317 Nouveau Petit Larousse, Paris 1968, art. „mythe”, p. 682

19

Stereotrip, am gândit, fără însă a fi conştientă de termeneul ce-l voi descoperi

un an mai târziu. V.K. explica «caschetele» ca fiind percepute de primitivi, ca

un al doilea cap, deci oameni cu cap mare – inteligenţi printr-o chestie fizică,

nu mai vorbim de posibilitatea levitării şi altele specifice tehnologiei avansate.

Este singurul autor de cărţi de ştiinţă mitologică, recunoscut, care a surprins

efectele stereotripului într-o carte S.F..

Evident că mai sunt şi alţi autori de povestiri S.F. care au încercat

modificarea unor date istorice în favoarea unor întâmplări cu substratul

menţionat (două rafturi întregi a bibliotecii personale), dar parcă aceasta le-a

pus capac la toate.

În continuare în cartea «de referinţă», se ştie ce a urmat. Preoţii unei

civilizaţii sedentare au întors stereotripul în favoarea lor, iar extratereştrii,

care comunicau doar cu un singur om primitiv «Auta», un spirit altruist, eroul

mitic, dacă vreţi, au hotărât să pună capăt acestui tip de dominaţie şi să

elibereze din sclavie mulţimea. În final l-au ridicat pe Auta la cer şi l-au dus cu

ei, fiind singurul capabil să se înţeleagă cu ei, deoarece a petrecut cel mai

mult timp cu ei. Sună cunoscut?

La urma urmei, «Luntrea Sublimă» a urmărit alt scop, pe care abilitatea

cititorului de azi îl va desoperi18, spune Victor Kernbach (mă simt flatată).

Şi ceea ce m-a frapat, în continuare a fost o altă teorie a sa, de data

aceast într-o carte ştiinţifică, şi anume recunoaşterea existenţei unui al III-lea

tip de fiinţă pe lângă hominid şi homo sapiens (Omul de Neanderthal şi Omul

de Chromanion) care prin compatibilitate sexuală reciprocă şi prin identitatea

numărului de cromozomi, putea să se amestece biologic ... în cele omul să-l fi

absorbit pe hominid19 (învingerea Omului de Cromanion asupra Omului de

Neanderthal). Teoria ştiinţifică iniţială observă apariţia subită a Omului de

Chromanion, evoluat, cu unelte dezvoltate, care distruge hominizii de pe faţa

pământului.

Acum trebuie să ne detaşăm de acestă mică paranteză şi să revenim la

ale noastre.

Se cere o mică explicaţie de termeni, în ceea ce priveşte mitul.

Într-adeavăr o definiţie exhaustivă este imposibilă, dar am putea spune

în linii mari că mitul este o raţiune tradiţională complexă, între unghiul cosmic

şi cel uman. Prin forma de propagare va căpăta conotaţie de sacru în

18 Ibidem Eadem, «Luntrea Sublimă”, ediţia a III-a, 199519 Victor Kernbach, „Mit Mitogeneză, Mitosferă”, Casa Şcoalelor 1995, p. 42

20

protosocietăţi. Pe lângă acestea, rămâne o povestire extraordinară care

relatează aventurile zeilor, semizeilor sau eroilor, situându-se în protoistorie,

influenţând istoria de-a lungul timpului.

Conţinutul obscur şi fictiv al miturilor le-a făcut să treacă pentru mult

timp în raport cu raţionalitatea filosofică şi ştiinţifică, drept reprezentări naive

şi iluzorii, specifice popoarelor primitive şi copilăriei spiritului uman. Gândirea

mitică articulată şi discursul raţional-explicativ, în schimb a dat naştere

filosofiei (cf. Logos, Grecia). Însă etnologia contemporană subliniază funcţiile

miturilor, ca având o deosebită importanţă în societate, asigurând coeziunea

grupului, în forma unui discurs despre origini pe fondul povestirilor cu

caracteristici ritualice, o justificare a orânduielii în tot ceea ce ne înconjoară.20

Printr-un raport de aglomerare a noţiunilor, începe să se contureze o idee.

Este greu să ne imaginăm cum ar putea funcţiona spiritul uman fară a avea

convingerea că ceva ireductibil real există în lume; şi este cu neputinţă să ne

închipuim cum ar putea să apară conştiinţa, fară a conferi o semnificaţie

impulsurilor şi experienţelor omului.21

Studierii miturilor îi lipseşte o parte practică, deoarece miturile antice

aparţin unor civilizaţii de mult apuse, deci este imposibilă ancheta asupra lor;

în schimb se poate face o investigaţie în rândul populaţiilor succesoare

civilizaţiilor respective, care presupune deplasare în regiunea studiată,

fonduri, traducători, dacă este necesar, pe scurt bătaie de cap şi răbdare

multă; dar mai există o formă, şi anume analiza de conţinut a miturilor,

hermeneutica textului, etc., din care se pot trage concluzii destul de concrete

şi mai ales în încadrarea miturilor ce se doresc studiate în rama potrivită,

dezirabilă.

Mitologia operează cu mijloace nesupuse verificării experimentale, ele

fiind cuprinse într-un sistem de referinţă al cărui mobil este actul magic, iar

sistemul ei de gândire se manifestă prin tendinţa formelor epice concrete

către abstracţii.22 Pornind de la situaţia dată, fenomenele sunt explicate

uneori simbolic, dar de regulă nici un mit nu îngăduie o explicaţie coerentă,

dacă nu se produce cercetarea interdisciplinară asupra miturilor şi celor care

le-au creat sau propăvăduit.

20 Dicţionar Enciclopedic de Filosofie, Edit. All 2000, „mit”21 Mircea Eliade, “La nostalgie des origines”, 1969, p. 722 Victor Kernbach, „Miturile Esenţiale”, Univers Enciclopedic 1996, p. 13

21

De-a lungul studiului mitologiei, s-au desprins anumtie trăsături care

postează miturile pe categorii, cum ar fi miturile memoriale, miturile

cosmografice, miturile transcedentale şi miturile fenomenologice. În ciuda

clasificării propuse, categoriile de mituri adesea intereferează. Mai în detaliu,

subdiviziunile apar în felul următor:

Miturile memoriale păstrează fapte ancestrale de mari proporţii în

analele lumii; aici se include descoperirea focului, miturile vârstei, omul

primordial, războaie cereşti asociate cu fenomene ale naturii, etc.. Miturile

cosmografice includ locaţia întâmplărilor, respectiv cadrul divin, lumile

coexistente cu menţionarea celor petrecute, teogonia, panteonul. Miturile

transcedentale sunt consacrate de omul primitiv elucidării contradicţiilor

existenţiale aparente, acceptate ca şi ideal, eroul arhetipal, suprastructura

demonologică, destin, universul dual şi antagonic, condiţia umană, fenomenul

vieţii şi al morţii, aria timpului.

Miturile fenomenologice sunt cele pe care le propunem în studiu prin

punctul de vedere al stereotripului, combinat mai mult cu mitul ufologic, care

este mit modern, şi vor fi elaborate în capitolul dedicat.

Pe lângă mitul arhaic, care s-a propagat la nivel mondial, am putea

spune, apare un nou mit modern care îşi are rădăcinile în «scrieri fabulante»

despre posibilitatea de a nu fi omul singura fiinţă de felul său, care este de

fapt o anticipaţie. Pasul între aceste două mituri nu a fost încă făcut, dar se

încearcă, chiar şi în prezentul material; motivul «doar al încercării» este că

mitul cel vechi nu a intrat în arhiva dezafectată a memoriei, iar cel nou nu şi-a

încheiat procesul formativ. Dezideratul nu este ca miturile vechi să fie uitate,

doar ca metodele sintentice de studiu, adică asocierea permanentă cu

miturile religiilor sintetice să ia sfârşit. Căutând cărţi de ghidaj, mi-am

aruncat privirile în special asupra bibliografiei lor, doarece nu mă interesa un

rezumat din 20 de cărţi de specialitate, ci cărţile de unde s-a inspirat autorul,

iar majoritatea făceau referire la schemele post-creştinismului, deci erau

sincretizate, nu intrau în obiectul meu de studiu. În momentul în care se va

înceta cu asocierea aceasta puerilă (din punctul meu de vedere) vom putea

accede la următorul nivel, să vedem ce s-a petrecut de fapt, pentru a privi în

viitor fără «să ne temem de lumina soarelui, care nu va mai fi la fel de

orbitoare». Întrebarea pe care ne-o punem este dacă omul e suficient de

matur pentru a le depăşi. Deocamdată, aşa cum descifrăm în subtextul

22

vechilor mituri etiologice sau din experienţa istoriei, omul este încă o fiinţă cu

structură de animal domesticit de curând, care se lasă în voia inerţiei sau în

voia impulsurilor gregare.23 Se lasă în voia stereotripurilor negative.

Alimentat de cercetări şi ipoteze exobiologice şi vehiculat de mitologia

genului literar numit generic Science-Fiction, tinde însă să înlocuiască vechiul

mit. Sau să arate un posibil adevăr, mai uşor de înghiţit în epoca modernă,

decât plăsmuirile pe care religia a căutat cu orice preţ să le amalgameze,

care-şi aveau rostul la vremea respectivă, respectiv ca şi «frâu» al omenirii

spre autodistrugere. Nu ne-am propus să blamăm religia ci să urmărim firul

mitului modern.. Acest mit nu prea este luat în seamă de mitologi, deoarece

conform teoriei, nu are tradiţie, şi ne referim la mitul ipotezei O.Z.N.. Mi se

pare impropriu folosit termenul «tradiţie»; deşi s-a remarcat din cele mai

vechi timpuri, a căpătat mereu alt substrat, sacru, iar de când cu epoca

modernă s-a scindat de substratul acesta spre unul ştiinţific, această scindare

nefiind uşor de observat. În concluzie se consideră că apariţia acestui mit nu

are un trecut prea lung, iar condiţia lui de mit devine discutabilă în contextul

cercetărilor ştiiţifice obiective.

Propun următoarea ipoteză: este posibil ca oamenii din acele timpuri să

nu înţeleagă un context ştiinţific din cele ce s-au petrecut, şi i-au dat o formă

mai la-ndemână crederii lor – stereotrip – introducându-se pe parcurs

sacralitatea, pe măsură ce se promova adularea zeilor, de către aceştia (după

cum vom afla în continuare) sau pur şi simpu aşa s-a considerat forma cea

mai bună de mulţumire de către oameni. În acest caz, singura turnură

posibilă a fost ceea ce s-a şi întâmplat de fapt; cu ajutorul stereotripurilor

negative s-a ajuns la control, clasificare socială şi alte «rele», precum şi

apariţia cultelor, religiilor, riturilor, care la momentul incipient s-au bucurat de

avantajul stereotripului pozitiv.

Recent, s-au descoperit prezenţe neidentificate pe cer, situaţii păstrate

în secret, dar de o asemenea magnitudine încât n-au putut trece neobservate

o şi adevărată explozie a scrierilor care conţin de obicei sintagme de genul

«top secret», «dosare secrete» sau «pentru prima oară se prezintă fapte reale

şi incredibile», dar ţinem cond de faptul că dezbaterile pe marginea acestui

subiect au rămas tabu. Dovezile, pentru că există dovezi, cineva s-a chinuit să

le găsească şi să le expună cât mai obiectiv pentru ca noi doar să ne uităm la

23 Victor Kernbach, „Mit Mitogeneză, Mitosferă”, Casa Şcoalelor 1995, p. 42

23

poze şi descrieri, arată că fenomenul O.Z.N. nu este chiar aşa recent şi s-a

ajuns la ipoteza că zeii au fost fiinţe inteligente provenite de undeva din

spaţiul sideral. Să fie asta ceva profan, doar pentru că nu e sacru? Prefer mai

bine interesant. Toate denumirile şi imaginile pentru divinităţi sunt măşti

semnificând realitatea indubitabilă, care prin definiţie transcede limbajul şi

arta. Mitul este masca divinităţii de asemenea – o metaforă pentru ceea ce se

află în spatele lunii vizibile24. Desigur Moyers nu se referea la ideea că ştiinţa

a distrus relaţia omului cu divinitatea, ci în contradicţie, desoperirile ştiinţifice

ne reunesc cu anticii, ajutându-ne să reorganizăm în această lume o reflecţie

mărită asupra naturii noaste interioare; astfel suntem urechile sale, ochii săi,

gândirea sa şi discursul său25. Prin asta critica duelul interpretării psihologice

a mitului, pentru că pare să se limiteze la rolul contemporan al acestuia, care

poate fi de natură ori ideologică ori terapeutic-confortabilă.

O.Z.N. este termenul modern-popular a oricărui fenomen aerian, care nu

poate fi identificat, prin definiţie. Prezenţe ale acestui fenomen aerian sunt

datate înca din antichitate. Apariţii neobişnuite pe cer, aveau de obicei

caracter natural, comete, meteoriţi, şi chiar aurora boreală; cometa Halley, a

fost raportată prima dată de astronomii chinezi între anii 467-240 î.e.n.. Alte

rapoarte în istorie, par a avea o explicaţie prozaică, fiind asociate cu

supernatural, îngeri sau profeţi. Obiecte neobişnuite care zburau erau

interpretate destul de dificil, dar descrise se aseamănă dureros de mult cu

cele descrise din secolul nostru.26 Istoricii artelor, explică acele obiecte ca

simboluri religioase, reprezentate în multe picturi ale Evului Mediu şi

Renaşterii.27

Shen Kuo (1031-1095), oficial politic şi un inventator matematic chinez, a

scris un pasaj vivid în „Dream Pool Essays” (1088) despre un O.Z.N.. El a

descris fenomenul ca un obiect zburător de forma unei perle, cu uşi care,

deschizându-se, au o lumină foarte orbitoare dinăuntru şi care zboară la

viteze foarte mari.28

24 Joseph Campbell, Bill Moyers, „The Power of Myth”, 1991, p. 7, (trad.)25 Ibidem, p. 8 (trad.)26 Giordano, Daniela, "Do UFOs Exist in the History of Arts?" from American Chronicle, 2006-

11-13; retrieved 2007-07-2727 Cuoghi, Diego. "The Art of Imagining UFOs". in Skeptic Magazine Vol.11, No.1, 200428 Dong, Paul. Paranormal Phenomena and the Unexplained in the People's Republic, 2000. pp. 69–71.

24

Ufologia este un neologism care descrie eforturile colective a celor care

studiază fenomenul O.Z.N. şi asociază probele. În timp ce nu toţi cercetătorii

consideră neapărat că O.Z.N. sunt nave extraterestre, ei cred în acest

domeniu de studiu şi faptul că merită cercetat, şi că posibilitatea din urmă ar

trebui oricum luată în calcul.

Una dintre problemele pentru care ufologia, ştiinţa care studiază

fenomenul apariţiilor neidentificate cereşti nu este luată în serios şi nu se va

merge pe ideea studierii exhaustive a tuturor faptelor istorice cu acestă bază,

este contrastul dintre savanţii astronomi, fizicieni, biologi, ingineri, etc., şi

grupul de entuziaşti, «fanii», care nu cercetează analitic datele documentare,

convinşi fiind de caracterul pozitiv al datelor, de-a dreptul nişte credincioşi.

Mitul ipotezei extraterestre, trebuie formulat astfel, pe motive că existenţa

altor fiinţe din Univers nu are o demonstraţie empirică, sau cel puţin aşa se

înfăţişează. Navele acestor fiinţe ipotetice poartă denumirea de O.Z.N., obiect

zburător neidentificat, sau după denumire din popor, “farfurii zburătoare”, din

cauza formei lor (avem o descriere a formei lor!). Deci existenţa unor nave cu

proprietăţi zburătoare, diferite de cele expuse ochilor lumii, se confirmă, sau

toţi cei care le-au văzut în diferite colţuri ale lumii, neştiind ce au spus fiecare

în parte, au creat un stereotrip care coincide stresant; iar după toate cele

enunţate aici, un stereotrip nu apare fără o fărâmă suficient de mare de

adevăr incredibil, pentru a putea cauza crearea lui. Victor Kernbach spune că

mitul autentic se naşte din interpretarea spontan colectivă a unui adevăr

revelat predecesorilor şi trăit de ei (...) în cazuri speciale a unei utopii trăite

virtual, în anticipaţie, în timp ce un pseudomit se întemeiază pe o interpretare

falsă, pe o minciună, fie spontană, fie elaborată29. Din nou apariţia

stereotripului pozitiv, în prima parte şi negativ în a doua. De asemenea este

esenţailă studierea mediului în care s-a născut mitul pentru a afla

veridicitatea sa ca mit sau dacă este superstiţie. Superstiţiile sunt apanajul

mediilor precivilizate, deşi păstrate şi respectate până în zilele noastre, o

formă de a păcăli aparenţele în mintea umană. Ele nu sunt prezente în mit,

dar dacă nu sunt selecţionate atent, se pot trage concluzii eronate cu privire

la temeiul lor. Stereotripul nu este prezent în acest caz în superstiţii, deoarece

ele sunt plăsmuiri voite ale imaginaţiei, nu întâmplătoare.

29 Victor Kernbach, „Mit Mitogeneză, Mitosferă”, Casa Şcoalelor 1995, p. 68

25

Iar dacă tot a intrat în discuţie (acum o pagină) permanenţa mitogenezei

şi de nevoia perpetuă de mituri a oamenilor, a se lua în calcul

conservatorismul majoritar al fiinţelor umane, greu adaptabile, dar totuşi

aflate într-un echilibru stabil cu realitatea, spre deosebire de trecut; pe de

altă parte, orice accelerare a progresului produce de obicei derută în

funcţiunile de adaptare la realitatea modificată, iar unica soluţie de a se

repune în ordine poate deveni mitul. Puterea mitului constă în însăşi

existenţa, aşa cum este percepută ea, cu ajutorul său. Tocmai nevoia de mit

i-a conferit acestuia putere, şi a devenit un factor nelipsit în viaţa umană.

Ceea ce a creat dificultăţi, a fost propagarea sa, doarece tâlcul se poate să se

fi pierdut prin traduceri sau interpretări greşite ale semnelor şi imaginilor, şi,

de ce nu şi din cauza sumarităţii textului; există posibilitatea, în cazul în care

mitul a fost scris, ca cine l-a redactat să nu fi realizat că viitorii cititori să nu

fie la curent cu viziunea sa şi să nu înţeleagă exact contextul. Şi să nu uităm

de limbaj, care era la forma sa bazică, deci nu exista o diversitate lingvistică.

Una dintre metodele cele mai eficiente de păstrare a esenţei miturilor îl

reprezintă ritul, care, deşi schimbat, menţine substratul viu al schemei

incipiente.

Alterarea miturilor, în schimb, nu le-a redus din putere, ci a accentuat-o

în funcţie de metoda abordată. Metodele sunt de ordin istoric, ecleziastic şi

literar, modificând fie prin lăsare la o parte a datelor importante, schimbând

ponderea simbolurilor, fie prin amplificare, simplificare sau reducere în funcţie

de cadrul socio-economic şi vremuri, fie prin poetizare, alegorii, gestici eroice

supraevaluate. Metoda cea mai eficientă a studierii miturilor ar fi fix după

forma lor cea mai apropiată de original, iar în cazul traducerilor, asigurarea că

textul a fost tradus întocmai. Ceea ce constituie obiectul următorului capitol.

De aici, readucerea miturilor în actualitate şi de ce nu, redirecţionarea

lor, este influenţată extraordinar de puterea mitului. Reactualizare miturilor îşi

are sensul în viaţa omului, atunci când se reiau anumite puncte cheie dintr-un

obicei sau rit antic; se pot oferi exemple de respect faţă de animale, ecologie,

etc.. Redirecţionarea permite introducerea de nou în miturile vechi. S-a

încercat cu religia, în special creştinismul şi budismul în credinţa în «viaţa de

apoi»; în continuare, ne referim la miturile secolului XX, care sunt mai

preponderent despre moarte, decât predecesoarele lor eschatologice.

26

Prognoza asupra viitorului sumbru, declinul societăţii, alimentate de ultimii 50

de ani, s-a reactualizat pentru că toţi, în ultima perioadă privim în jurul nostru

cu o sprânceană ridicată, şi cumva ni se inoculează sau ne dăm seama că va

exista un sfârşit destul de apropiat la tot ce se întâmplă, fiind conştienţi de

istorie şi ce s-a întâmplat când nu se mai putea continua; şi avem în vedere şi

calendarul mayaş şi data nefastă de 2012. Ne trimite cu gândul la mitul lui

Noe, sau mai bine zis Athrahasis-Utanapishtim, Ziusudra expus în Tabla a XI-

a, mai precis în «Epopeea lui Ghilgamesh». O redirecţionare ar fi ideea lui

Nietzsche a supraomului, şi chestiunea înlocuirii omului cu acesta; acest mit

nu există ca atare, dar se propagă încet dar sigur. Avem în vedere fiinţele ale

căror creare a eşuat în mitogonia mayaşă, şi cum au fost distruse de către zei

în vederea înlocuirii lor cu fiinţele dorite, mai avansate. Să aplecăm capul

asupra antropogoniei de pe teritoriul nostru, cu fiinţele ce vor înlocui omul,

uricii, mult mai valabili. Stereotripul înlocuirii omului se pare că a reieşit din

conştientizarea acestuia că face ceva greşit. Ori când se conştientizează că

ceva nu merge cum ar trebui, logic, se iau măsuri de către cel care a greşit

sau de către superiorii săi. Dacă nu se iau măsuri de către cel care a greşit,

atunci conştientizarea nu a fost realizată, este doar o proiecţie a

inconştientului asupra conştientului, un fel de semnal de alarmă. S-a tras

frâna bruscă şi numărătoarea inversă a început? Sau avem de-a face

deopotrivă cu un stereotrip pozitiv şi negativ cel din urmă alimentându-l pe

primul. Pentru că nu găsim rostul unei astfel de panici, nu este deloc aşa grav

cum se prezintă, sigur este alarmă falsă, iar stereotripul pozitiv este încurajat

de prisos de cel negativ, nu are nimeni de câştigat din panică.

Iar dacă superiorii întârzie cu luarea măsurilor, înseamnă că cea mai

bună privire asupra problemei este regândirea timpului şi în acest material,

un exemplu de putere a mitului.

O altă explicaţie a reactualizării miturilor este paralela cu ştiinţa. Se ştie,

cum afirma şi un reputat istoric al ştiinţei, Thomas S. Kuhn spre deosebire de

artă, ştiinţa îşi distruge trecutul30, iar miturile nu cunosc «stop-cadru». Nu-şi

distrug trecutul, dar şi-l recondiţionează în raport cu epocile premergătoare;

în cazul în care acest lucru nu se întâmplă, mitul va rămâne inactiv în

mitografii. Deci miturile nu sunt forme invariabile, nu au structuri încremenite,

ele nefiind rezultatul contemplării obiective a fenomenelor şi evenimentelor. 30 Thomas S. Kuhn, „Tensiunea Esenţială”, Bucureşti 1982, p. 386

27

După cum am mai menţionat, pentru a sublinia ideea deja evidentă, ideea

mitului a pornit de la un stereotrip, care în momentul când a ajuns la forma sa

desăvârşită şi a fost transmis fie pe cale orală fie prin scrieri, a dat naştere la

mit, la acea exprimare, prin metodele de mai sus, a adevărului văzut prin

prisma minţilor necizelate, nu în sensul peiorativ al cuvântului, care au făcut

tot posibilul să reţină şi să menţină cât mai viu şi cât mai amănunţit

fenomenul incredibil ce le-a fost dat să-l vadă.

Dar ce ne facem cu miturile cosmogonice, cum explicăm apariţia lor? Că

doar nu a fost cineva acolo care a văzut cum s-a creat tot, înainte de a fi creat

tot propriu-zis? Deşi nu putem omite faptul că toate cosmogoniile în final au

scheme asemănătoare, indiferent dacă se porneşte de la un ou primordial,

sau două fiinţe amorfe, fie antropogonia se realizează prin act auto-sacrificial,

fie sacrificial-morbid, fie scene de experimentare, cert, însă este că întâi a

fost omul care le-a scris – grăit – propăvăduit, îndrumat, fireşte cu ajutorul

zeilor.

28

Mituri Arhaice în Orientul Apropiat

Înainte de a începe continuare despre miturile arhaice, este necesară o

încadrare istorico-geografică a populaţiei de referinţă, una socio-economică

nu cred că este necesară.

Populaţiile care a dat numele civilizaţiei mesopotamiene, sumerienii şi

akkadienii (asiro-babilonienii), s-au aşezaz în ţinuturile dintre Tigru şi Eufrat,

respectiv primii în Sud, iar ceilalţi în Nord, emigrând în aceste locuri la

sfârşitul mileniului al VI-lea î.e.n., găsind acolo o populaţie indigenă –

protosumerienii. Între cele două civilizaţii există deosebiri, deşi cea akkadiană

este puternic influenţată de cea sumeriană, şi într-un fel o continuă, în ciuda

faptului că cele două imperii pe prag de formare au fost rivale de-a lungul

întregii lor istorii.

S-au emis mai multe ipoteze cu privire la originea sumerienilor; pe când

unii îi consideră veniţi din centrul Asiei şi înrudiţi lingvistic cu populaţiile

orientale, alţii văd o înrudire cu populaţiile indiene care au edificat civilizaţia

de pe malurile Indusului. Dacă analizăm mitologia vedică cu cea sumeriană

vom găsi similarităţi din belşug, deci nu pare o idee prea deplasată. Cei mai

mulţi orientalişti consideră că sumerienii au o limbă asemănătoare cu cele

caucaziene; totuşi, potrivit cercetărilor făcute până în prezent, se pare că

sumeriana este un amestec de limbi din zonele menţionate.

29

Primele documente scrise, având caracter de pictograme şi de rebusuri,

provin din stratul IV Uruk, care precede stratul III cu acelaşi nume, în jurul

anilor 3000 î.e.n., după aceea simplificându-se la cuneiformă.31

Textele sumeriene vechi ne dezvăluie o literatură deja formată,

succedând-o pe cea orală.

În consecinţă ideea mitului s-a propăvăduit verbal, mai apoi scris.

Important e să aflăm care sunt miturile.

Continuăm miturile arhaice de acolo de unde le-am lăsat fără explicaţie,

şi anume la:

Miturile fenomenologice care privesc fenomenele de nivel cosmic ca să

compună naraţiuni explicative asupra actului cosmogonic – cel de creare a

lumii, antropogoniei – crearea omului, eschatologiei – ideea de moarte,

caracterului repetitiv al naturii – succesiunea zilei şi a nopţii, anotimpurilor,

etc., cadrului astral – privit mai degrabă ca locuinţe divine decât corpuri

cereşti în concepţia mitologică şi elementelor – cu caracter magic, respectiv,

apa, focul, aerul, toate având (sau primind) proprietăţi fabuloase.

Un laitmotiv în mitologie este haosul primordial din care se va organiza

lumea.

Etimologic, cuvântul grecesc kâos este înrudit prin rădăcină, cu verbul

kainein, semnificând a se deschide, a se căsca, ceea ce apropie

reprezentarea arhaică a haosului32. Deci, iniţial, însemna căscătură, gol. În

diferite mituri cosmogonice e starea incipientă, neorganizată de la care s-a

pornit urzirea lumii. E imaginat fie ca un gol sau hău fără fund, fie ca o stare

amorfă a substanţei alcătuită din foc şi apă. Uneori haosul ia forma unor

monştri primordiali (balauri, uriaşi, fiinţe demonice htoniene). Transformarea

haosului în cosmos este prezentată ca trecere de la întuneric la lumină, de la

apă la uscat, de la hău (gol) la substanţă, de la amorf la organizat, de la

distructiv la constructiv.33

31 Constantin Daniel, Ion Acsan, „Tăbliţele de Argilă – Scrieri din Orientul Antic”, Bucureşti,

1981, pp. 3 et sqq.

32 Victor Kernbach “Dicţionar de mitologie generală”, 1989, “haos”

33 Ivan Evseev, “Dicţionar de Simboluri şi Arhetipuri Culturale”, Timişoara, 1994, “haos”

30

El dispune de reprezentări în general consonante, în ipostaza unei

substanţe matriciale fluide, neorganizate, monstruoase, de regulă feminine

(sau în unele cazuri bisexuate), cu o dublă deschidere: spre naştere şi spre

resorbţie, ceea ce face ca haosul să apară dual în mitologie, germinativ pe de

o parte şi terifiant pe de alta.

Cosmogonia presupune Crearea Lumii din haosul primordial, prin unirea

a două principii, oul primordial, act sacrificial sau eschatologic. Primul mit

elaborat în continuare respectă schema dată mai sus, mai puţin la partea

oului primordial, după cum se va înfăţişa. În el se prezintă, mai pe la sfârşit

antropogonia, prin act sacrificial, în urma războiului dintre zei. Antropogonia,

o deducem din termen, creaţia fiinţei umane.

Al doilea mit, din care se va revela doar ce ne interesează aici, şi anume

continuitatea oamenilor, distrugerea lor şi un fel de re-antropogonie; şi

descoperirea că de fapt, zeilor le pasă.

Stereotripul este mai evident în partea a II-a, ideea primului mit fiind

asociată doar cu fenomenele astrologice, sub îndrumarea autorilor de

specialitate, cum ar fi Zecharia Sitchin. Informaţiile despre ceea ce se

întâmpla «pe cer» nu putea să le realizeze un «muritor de rând», deoarece

din câte am înţeles din poem, nu existau muritori de rând.

În schimb, în «Epopeea lui Ghilgamesh», avem oameni cu realizări

stereotripale, ce s-au propagat sub această formă şi la alte culte, întrucât

ideea de potop o întâlnim pretutindeni, aproximativ sub aceeaşi formă. Ceva

s-a întâmplat acolo; şi avem un exemplu concret al omului acelor timpuri şi

percepţia lui în conversaţia cu zeii. Dar destul despre aceasta, toate la

momentul lor.

31

Enûma Eliš

Enûma Eliš este cosmogonia babyloniană sau mitul creaţiei din zona

Assiriei, Sumeriei, Mesopotamiei, adică Orientul Apropiat. Au fost recuperate

fragmente de către Henry Layard în 1849, restaurate, traduse, apoi publicate

în 187634. Numele poemului se traduce «Când sus», după începutul său:

e-nû-ma e-liš la na-bu-ú šá-ma-mu

«când sus cerurile încă nu aveau nume»

Enûma Eliš a fost făcută cunoscută specialiştilor anglo-saxoni prin

traducerea în engleză a lui L. W. King, în volumul The Seven Tablets of

Creation (vol. l-2, Londra, 1902), care a folosit textele de pe tăbliţele de argilă

găsite în biblioteca regelui Assurbanipal de către săpăturile engleze făcute la

Ninive.

Poemul este centrat în jurul supremaţiei zeului Marduk (în sumeriană

înseamnă «fiul soarelui») şi creaţiei lumii «pământene» aşa cum o ştim noi

astăzi, împreună cu locuitorii ei, oameni. Nu este neapărat o expunere

teogonică, deşi aşa pare la prima citire, ci relatează ascensiunea lui Marduk

deasupra tuturor celorlalţi zei. Este o mitogonie cu caracter eschatologic. Ca

şi alte mituri ale facerii lumii, şi cel al sumerienilor are loc in illo tempore, fără

a se preciza un detaliu cronologic.

Caracterul pesronajului central, iniţial în poem este obscur, evidenţiindu-

se pe parcursul lecturii, în legătură strânsă cu apa, vegetaţia, judecata şi

magia. Când Babylonul a devenit capitala Mesopotamiei, înfiinţatorul acestui

oraş a fost ridicat la nivelul de zeu suprem. În Enûma Eliš este descrisă lupta

zeilor şi elementele creaţiei. Se atrage atenţia că poemul a fost scris cu

ecuaţii sumero-akkadiene ca şi un format poetic, ce au ieşit la iveală din

analiza asupra textului; de asemenea a mai reieşit că cel care a scris imnul

cunoştea cel puţin două limbi de circulaţie la perioada respectivă. Folosirea

idiogramelor sugerează faptul că poemul s-a propagat mai degrabă sub formă 34 G. Smith, "The Chaldean Account of Genesis" Londra, 1876

32

scrisă decât orală.35 Naşterea lumii în varienta sumeriană rămâne unica

versiune din Mesopotamia până la jumătatea celui de-al II-lea mileniu, epocă

în care este modificată, reluată şi amplificată de către babylonieni36. Mai

conţine îmbinarea a mituri vechi şi noi, adaptate unui conon teologic impus

probabil prin reforma politică şi religioasă a lui Hammurabi37.

Mai e de precizat că în Babylon, Marduk a fost ridicat la rang de cult

oficial prin reformele lui Hammurabi, în secolul al XV-lea î.e.n, care a

intenţionat, în esenţă, articularea unui cult civilizator axat pe rolul simbolic de

«organizator» (ucigător de monştri, cum îi numeşte, poetic, M. Eliade) al

regelui, semnificaţia colaterală fiind aceea a înlocuirii vestigiilor

resurecţionare sumeriene, sosite din direcţia unui cult preponderent chtonian,

cu o religie uranică, ce făcea din rege un întemeietor si un organizator

celest.38

Un alt text care întăreşte ideea prezentată în Enûma Eliš este

reprezentată în vasta lucrare de 3 volume, Babyloniaka, scrisă în greceşte

(sec. IV î.e.n.) de preotul chaldean Bel-Usur (Berosos) al zeului Bel-Marduk din

Babilon, dar pierdută astăzi, rămânând rezumatul lui Eusebiu din Cesareea;

confruntarea acestui fragment cu poemul creaţiei e interesantă şi pentru

confirmarea mitului ca atare, ca şi pentru unele nuanţe care la Besos par mai

explicite.

Textul poemului a fost analizat mai mult din punctul de vedere al

simbolisticii, identificându-se diverse valenţe arhetipale.

Dar totuşi sunt de găsit şi texte care se referă la caracterul astrologic

prezentat în epopeea creaţiei, cum unele date cosmice nu puteau fi ştiute de

către pământeni, fără informaţii de afară. Toţi oamenii din antichitate credeau

în zei care au coborât pe Pământ şi care s-au ridicat la ceruri când şi-au

încheiat menirea.

Cele mai multe dintre teoriile ştiinţifice plasează leagănul civilizaţiei în

Orientul Apropiat, regiunea plasându-se în centru geografic fertil. Astfel aici

se va cunoaşte înflorirea celei mai mari civilizaţii.

35 I. Tzivi Abusch, “The Form and Meaning of a Babylon Prayer to Marduk” 1983, pp. 3-15

36 F. Braunstein, J.F. Pépin, „Marile Mituri ale Lumii”, p.1637 *Hammurabi – rege babylonian între anii 1792-1730 î.e.n., reformator juridic şi religios

(Codul lui Hammurabi), imperiatorul Babylonului autocrat38 Ştefan Borbely, „Mitologie Generală” 2004, p. 28

33

Enûma Eliš nu descrie începutul începuturilor, ci începe de undeva, de

unde povestea devine interesantă. Asta se remarcă şi din textul propriu-zis şi

din alte texte care se ocupă cu celelalte cadre ale cerului. Nu vom acorda

prea multă importanţă simbolisticii atribuite mitogoniei, doar în cazul în care

ne va fi de folos, se va încerca păstratrea cât mai la obiect a poemului.

Astfel povestirea se iniţiază cu I plăcuţă de lut din momentul împreunării

lui Tiamat zămislitoarea de toate cu Apsu primul prin amestecare apelor. Ca

urmare, s-au născut o serie de zei, fiecare cu îndeletnicirile sale propri,

Lahmu, Lahamu, Anshar şi Kishar fiind cei mai importanţi; aceştia au dat

naştere la Anu copia fidelă a lui Anshar – acesta l-a zămislit pe Éa

(Nudimmud) în acelaşi mod, care era destul de înţelept, din câte lasă poemul

să se înţeleagă. Toată larma zeilor îi stresa pe zeii creatori, ceea ce l-a făcut

pe Apsu să ia măsuri, deşi Tiamat nu părea prea deranjată, era de acord cu

el. Aici apare mult-controversatul personaj Mummu, sfetnicul, care îl convinge

pe Apsu să se scape de ei. Éa află de planul malefic anunţă ceilalţi zei şi îl

răpune înainte ca acesta să ia măsuri, prin intermediul unui descântec, care-l

adoarme, iar pe sfetnic îl întemniţează. Pe locul unde l-a răpus pe Apsu, Éa

construieşte sălaş cu Damkina, numidu-l întocmai. Aici se va naşte din purul

Apsu, eroul civilizator Marduk, care constituie obiectul poemului. Era mult mai

evoluat decât ceilalţi zei şi fizic şi din punct de vedere al înţelepciunii şi

simţirilor de 4 ori. Anu, mândru de realizarea fiului său Éa, zămisleşte cele 4

vânturi pentru Marduk. Tiamat simte ameninţarea, iar ceilalţi zei o conving să

răzbune moartea lui Apsu şi să fie din nou în stăpânire. A creat 11 fiinţe la

număr hidra-Bashmù, şarpele cu corn, dragonul-mushussu, erou-Lahamu,

demonul-ugallu, câinii spumegânzi, om-scorpion, om-peşte, capricorn, leii cei

mari şi demonii furtunilor în fruntea cărora l-a pus pe Quingu, unul dintre

întâii ei născuţi înzestrându-l cu ce era mai important pentru lupta sa cu

Marduk; i-a încrustat în piept Tăbliţa Destinului - Tu vei fi legea! - şi totodată

singurul ei iubit (?!), stăpân în tot Annunaki.

În Tăbliţele a II-a, a III-a şi a VI-a aflăm continuarea, când Éa află de ceea

ce urmează să se întâmple; totul cade pe umerii lui, el fiind cel care i-a scăpat

pe zei de la pieire; la sfat cu Marduk, acesta din urmă se înfăţişează adunării

şi se propune în bătălie, cerând împuternicire. Primeşte binecuvântarea zeilor,

preamărirea, fiind ridicat la rangul de supremaţie între zei cu menţiunea -

34

Comandă pentru a distruge şi a crea din nou, şi aşa să fie! – i se hotărăşte

soarta de către ceilalţie zei, aşa cum a cerut, el reprezentând cuvântul lui

Anu. Punctul culminant este lupta dintre zei care e mult prea complicată

pentru a fi detaliată aici. Ideea e că îi înfrânge pe aliaţii lui Tiamat, pe care o

distruge, pe Quingu îl întemniţează în vederea distrugerii sale iminente, iar

cât despre cele 11 creaturi, le leagă; recuperează Tăbliţele Destinului dăruite

pe nedrept lui Quingu şi le presează de pieptul său, sigilându-le. Ceilalţi zei au

fost transformaţi în sclavi, şi strigătul lui Anshar a fost aruncat asupra

duşmanilor. Acreat sălaşe selecte pentru zeii care l-au ajutat.

Tabliţa a V-a descrie crearea Lumii, de la facerea efectivă a Pământului,

până la cele mai mici detalii.

Marduk a răsturnat partea de jos din Tiamat, cu maceta i-a zdrobit

capul, a tăiat arterele sângelui ei şi a pus Vântul de Nord să le plimbe ca şi

veste bună. A despicat-o în două, cu jumătate din ea proiectând cerul a tras

un zăvor peste el şi a pus un paznic. A mai aranjat apele ei, ca să nu se

reverse. Cât pentru stele, el a alcătuit constelaţii care să corespundă lor, a

proiectat anul şi a marcat diviziunile sale, a aproximat câte 3 stele pentru

fiecare din cele 12 luni, iar plănuind zilele anului, a construit stâlpul Nibiru

(Steaua Polară) pentru a le marca demersul, astfel ca nici una dintre ele să nu

dea greş sau să se amestece. Cu ficatul el a localizat Zenithul (apusul). A

făcut să apară luna cu fazele ei, i-a încredinţat noaptea şi a destinat-o să fie

bijuteria nopţii, pentru a marca zilele.

Cu «balele» ei a alcătuit zăpada şi gheaţa. A păstrat pentru el asmuşirea

vânturilor, ploii, fulgerelor; din capul ei, un munte, au izvorât apele. Cu

cealaltă jumătate din ceea ce a fost cândva fiinţa primordială, Tiamat, a făurit

Pământul, împletind legătura dintre cer şi pământ (axis mundi).

Cele 11 făpturi, într-un final au fost făcute efigii şi încrustate la poarta lui

Apsu pentru a marca victoria.

Şi aşa, Marduk, cel mai înţelept şi potent dintre zei a devenit regele

suprem.

Tăbilţa a VI-a corespunde antropogoniei. Marduk decide în continuare să-

i uimească pe zei şi săi ajute, astfel că la o adunare le propune să îi permită

să-l facă pe lullu, adică pe om, din sânge divin şi oase, care să-i

preamărească şi să facă sarcinile lor, pentru ca ei să se bucure de avantajul

35

că sunt superiori. Zeul care va fi sacrificat, va fi desigur unicul vinovat rămas

în viaţă, Quingu. Éa, prin dibăcia fiului său, îl crează pe lullu din Quingu, iar

tot zeul suprem împarte zeii prin Anunnaki şi prin ţinuturile de sus şi de jos

(pe pământ) şi se întemeiază Babilonul. Ca şi răsplată pentru toate cele bune

făcute de Marduk acesta primeşte din partea zeilor 50 de nume pentru

preamărire39.

A VII-a şi ultima Tăbliţă reprezintă divinizarea în sine a zeilor către

Marduk; şi detalii privind Asari, cel care le-a dat învăţătură oamenilor pe

etape şi acţiunea sa binefăcătoare în rândul zeilor. Enumerarea celorlalţi zei

împreună cu funcţiile lor nu este pre importantă în acest material, se va

elabora, doar ce are legutură cu sensul poemului.

Şi astfel se încheie celebrul poem Enûma Eliš, lăsâmd loc liber

interpretărilor.

De unde să încep ...

Nu încep încă, ci prezint următoarea legendă-mit, pentru a asigura

continuitatea întâmplărilor şi voi face observaţii şi presupuneri când vom

avea povestirea întreagă în faţă.

Epopeea lui Ghilgamesh

Mitografia  lui Ghilgamesh este una din cele mai vechi scrieri literare a

umanităţii, datând de la începutul mileniului al III-lea î.e.n. aparţinând culturii

sumero-babiloniene. S-a păstrat, lacunar, pe 12 tabliţe de lut, în biblioteca

regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive şi povesteşte faptele eroice ale

legendarului rege al cetăţii Uruk. Poemul a fost descoperit abia în secolul al

XIX-lea. Probabil de origine sumeriană, dar absorbit şi adaptat de civilizaţiile

succesive ale Mediteranei orientale, poemul conţine multe elemente

mitologice care vor apărea în literaturile şi traditiile mitologico-religioase ale

civilizaţiilor ulterioare. 

39 50 de nume în mai multe variante onomastice, atribuite/acumulate de Marduk, la fel cum

le-a acumulat şi Enlil, toate sumeriene; ne confruntăm şi cu amestecul lui Hammurabi în

încercarea sa de a elabora un monoteism totalitar, dovedit însă imposibil în condiţiile mobile

din Mesopotamia şi mai ales din Babilon (V. Kernbach, Note – „Miturile Esenţiale”).

36

Ghilgamesh, conform eposului, două treimi zeu şi o treime om, era al V-

lea rege după potop, domnind 120 de ani în Uruk.

Potrivit mitului, la solicitările cetăţenilor oprimaţi din Uruk, zeii le-au

trimis acestora o creatură uriaşă, un sălbatic, Enkidu, pentru a-l provoca la

luptă corp la corp pe regele Ghilgamesh, care îi tiraniza şi le necinstea fiicele.

Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară de nici o parte, astfel

încât Ghilgameş şi Enkidu au devenit prieteni nedespărţiţi. Cei doi au

călătorit, au fost părtaşi la nenumărate aventuri, şi-au dovedit eroismul şi

curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima

peste mări şi ţări. Prietenia era atât de strânsa încât a deranjat divinităţile.

Zeiţa Ishtar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe

Ghilgamesh cu declaraţii de iubire. Când însa acesta o respinge cu

agresivitate şi trufie, zeiţa se răzbună ucigându-i prietenul iubit. Regele se

confrunta pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi fiinţe şi

cu implacabilul destin al oamenilor, supuşi inevitabil morţii. Neconsolat,

puternicul Ghilgamesh pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că

fusese acordată de zei, în mod exceptional, unui singur om, înţeleptul

Utanapiştim, supravieţuitorul Marelui Potop, cu care Enlil a pedepsit

omenirea. Tradiţia despre Utanapiştim se va regăsi mai târziu în Biblie în

relatările despre Noe. Utanapiştim îi dă lui Ghilgamesh cheia accesului la

nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obţine

nemurirea, el eşuând la testul iniţiatic la care fusese supus de zei. Astfel se

întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este, resemnându-se să

construiască lucruri la fel de efemere ca el însuşi. Episoadele poemului nu au

legatură literară unele cu altele, fiecare narând câte o ispravă de alură

colosală, săvârsită de erou; principalele isprăvi sunt reprezentate pe tăbliţe,

în număr de 11 şi se enumeră astfel,– temutul rege din Uruklupta contra

regelui Akka din Kish,– îmblânzirea lui Enkidu, de prindere şi distrugere a

monstrului Humwawa, - lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeiţa Iştar să-l

ucidă pe erou, care-i refuzase dragostea, - călătoria în imperiul subteran după

floarea nemuririi, moartea eroului Enkidu; Tăbliţă în varianta akkadiană,

Ghilgamesh călătoreşte în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalităţii de la

37

stamoşul său Utanapiştim, care-i comunică şi amănuntele desfăşurării

potopului.40 

Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgamesh se poate numi drama

existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte şi perspectiva înfrângerii lor,

alianţă şi respingere socială, teama de moarte şi setea de nemurire; paralel,

mitul rezumă alegoric istoria devenirii şi destinul oamenilor ca societate.

Ce s-a mai desprins din text, este nevoia semizeului de a depinde de

cineva. La început se bazează pe mama sa înţeleaptă să-i descifreze visele,

apoi, de când l cunoaşte pe Enkidu, apelează numai la el, îl ascultă numai pe

el. Se întrevede un mare complex psihologic la rege, pe cât de măreţ, pe atât

de neajutorat. Astea se observă din nevoia lui Ghilgamesh de a i se tălmăci

mereu visele, trezindu-se de fiecare dată speriat, şi liniştindu-se doar când

mama sa îl prea-mărea, din îndemnurile lui Enkidu la luptă şi sfaturile, sale

fără de care acesta părea pierdut; când a venit vorba de jignirile aduse zeiţei

Ishtar, n-a avut probleme, iar după ce Enkidu a prins taurul, tot acesta a

umilit-o în cel mai groaznic mod posibil pe aceasta, când îi aducea blesteme

lui Ghilgamesh (nu se poate transcrie modul umilirii din bun-simţ). Iar când

Enkidu şi-a aflat sfârşitul, Ghilgamesh a fost pierdut şi s-a alăturat lui

Utanapiştim, cerându-i mereu sfatul şi ascultând povestirea potopului.

Paralel, ceea ce este conţinut în a XI tablă din această mitografie este

povestirea mitului lui Athrahasis, cunoscut şi sub denumirea menţionată

anterior, Utanapiştim şi Marele Înţelept într-un poem paleo-babylonian, şi mai

devreme sub cel de Ziusudra.41 Povestirea fost adaptată la acest poem.

Conştiinţa nu ne permite să lăsăm lucrurile asfel şi dezvoltăm Mitul lui

Athrahasis, denumit după numele eroului, care conţine mitul creaţiei şi

atestarea potopului.

Anu, Enlil şi Enki s-au hotărât să decimeze oamenii pentru că aceştia au

început să se sustragă de la muncă şi să nesocotească cerinţele zeilor; forma

distrugerii va fi sub forma unui potop; Enki, deşia depus jurământ ca toţi zeii

să păstreze secretul, dar reuşeşte să-l anunţe pe eroul Athrahasis fără să-şi

păteze conştiinţa, la început, în vis de pericolul iminent, apoi printr-un

mănunchi de trestie, dând indicaţii cu privire la scăpare. I-a recomandat

40 Constantin Daniel, Ion Acsan, „Tăbliţele de Argilă – Scrieri din Orientul Antic”, Bucureşti,

1981, pp. 69 et sqq41 F. Braunstein, J.F. Pépin, „Marile Mituri ale Lumii”, p. 40

38

construirea unei bărci imense, unde să se salveze el cu familia lui şi

animalele. Zis şi făcut. La întrebările locuitorilor, Athrahasis a fost sfătuit să

răspundă că pleacă din zonă că a supărat zeii. Nu mult după terminarea arcei,

a început potopul care a durat 7 zile, până şi zeilor le-a provocat frică. La

terminare, eroul aduce ofrandă zeilor, iar Enlil îşi dă seama de încălcarea

jurământului de către Enki. Enki a asigurat că n-a încălcat deloc jurământul şi

că s-a asigurat de «conservarea fiinţei umane». Athrahasis a primit felicitările

zeilor şi a fost ridicat la rang de rege.42

Acum că mitogoniile sumero-akkado-babyloniene au sens se poate trece

la partea de metodologie în descoperirea simbolisticii ascunse a

stereotripului, împreună cu alte elucidări, pe care anterior doar le-am

menţionat, nu leam supus unei cercetări riguroase.

Delimitări Metodologice

Argumentare:

Pentru prezentul material, am folosit ca tehnică metodologică analiza de

conţinut. Pe baza miturilor din «Enûma Eliš» şi «Epopeea lui Ghilgamesh» se

vor căuta similarităţi în alte opere de ordin mitogonic sau religios, în vederea

stabilirii existenţei unui stereotrip, modul de desfăşurare al său, sau dacă

avem de-a face cu simple copii. Este esenţială această abordare, pentru a

rezolva măcar o părticică din problematicile vehiculate atât în epocile

anterioare, cât şi în epoca modernă.

Mitul modern, cel al existenţei unei inteligenţe superioare, atribuită în

mare culturii O.Z.N., aduce aportul său la această abordare. Deoarece de cele

mai multe ori, unele motive din mituri arhaice capătă valenţe ştiinţifico-

fantastice, se produce un mic Nod Gordian în desluşirea adevărului.

42 Ibidem, pp. 36-37

39

Implicarea mitului modern va fi aplicată în măsura în care caracterul

miturilor arhaice are un corespondent în această direcţie, şi de regulă are,

deoarece aşa am ales materialele.

Investigarea va ilumina celebrele idei, «care a fost primul», sau «cultul

meu este adevărat, restul nu», ş.a.m.d..

Astfel, ne vom referi la mitul arhaic, sintezele religioase care se

aseamănă izbitor şi preluările sau descoperirile ştiinţei în domeniul sacrului.

De altfel, doresc stabilirea caracterului sacru sau profan al abordărilor.

Indiciile prin care vom identifica aceste stereotripuri sau copii, fac apel la

cultura nostră generală şi la câteva materiale în plus, faţă de cele deja

existente în prezentul.

Iar ca să nu transform Argumentarea în Obiective, voi trece direct la

acestea. Să vedem ce va ieşi!

Obiective:

Identificarea tradiţiei S.F.-ului în comparaţie cu a miturilor arhaice.

Evidenţierea asocierii dintre mitul arhaic, religie şi S.F..

Delimitarea stereotripului în mitul arhaic, religie şi S.F..

Evaluarea caracterului negativ sau pozitiv al stereotripului prezent.

Detectarea măsurii în care afectează religia mitul arhaic, pornind

de la ideea că mitul arhaic a fost primul propagat.

Detectarea măsurii în care afectează S.F.-ul mitul arhaic, pornind

de la ideea că mitul arhaic a fost primul propagat.

Identificarea «mit arhaic vs. mit modern nu este sacru vs profan».

Ipoteze:

Miturile moderne au tradiţie la fel ca şi miturile arhaice.

Există o asociere clară între miturile arhaice, religie şi S.F..

Stereotripul este prezent atât în mitul arhaic cât şi în religie şi S.F..

40

Caracterul negativ al stereotripului este mai preponderent decât

cel pozitiv.

Miturile arhaice incomplete au fost alterate de completări.

Miturile arhaice au primit o nouă valenţă datorită implicării S.F.-ului

pe considerente că există legături între acestea.

«Mit arhaic vs. mit modern nu reprezintă sacru vs. profan».

Operaţionalizarea conceptelor:

Caracterul tradiţional începe odată cu cât perioada în care se

desfăşoară ideea, este mai îndepărtată, manifesându-se prin viu-

grai, scrieri şi rituri şi susţinută cel puţin de un grup de oameni pe

un teritoriu în timp.

Datele care au caracter repetitiv constituie puntea între mitul

arhaic, religie şi S.F..

Stereotripul a fost cel care a dat naştere miturilor din religie şi S.F.

pe măsură ce întâmplările au devenit din ce în ce mai complicate.

Caracterul negativ al stereotripului este variabil în funcţie de

perioada de desfăşurare a sa, condiţionat de factori politico-

economici şi de influenţa laică.

Alterările în miturile arhaice sunt de natură istorică, religioasă şi

lingvistică din cauza schimbării ponderilor simolisticii, adăugarea şi

scoaterea informaţiilor, traduceri şi poetică.

41

Valenţele date de religie miturilor arhaice au dat naştere la religii

sintetice cum este creştinismul (de exemplu).

Valenţele date de S.F. miturilor arhaice a cauzat un interes mai

mare asupra lor.

Deşi miturile arhaice sunt caracterizate prin sacru, miturile

moderne tind să primească acest caracter profan prin comparaţie,

dar separat nu.

Analiza de conţinut:

Conform celor mai multe păreri mitul S.F. încă nu are tradiţie, dar în

scurtă perioadă se prea poate să aibă, evident nu la fel de îndepărtată şi

nativă ca şi cea a miturilor arhaice; într-o anumită formă există tradiţie,

fenomenele S.F. fiind remarcate din cele mai vechi timpuri şi asociate cu alte

conotaţii: Din acest punct de vedere au o tradiţie, incorectă, însă.

Ideea cea mai pregnantă este cea a formelor de început a manifestării

ideii. Ideea s-a manifestat prin stereotrip pozitiv. Acest stereotrip a cauzat

extinderea interacţiunilor, dând naştere la mit. Stereotripul apare atât în cazul

cosmogoniilor cât şi în cazul antropogoniilor mitului arhaic. Se remarcă prin

asocierea realităţii umane cu cea cosmică şi în celălalt caz, cea fantastică.

Astfel avem principiul dual, sex masculin şi sex feminin, manifestat prin

simbolul apelor primordiale, prezent în mai toate Facerile Lumii în ideea de

sălaşul zeilor. În toate expunerile de acest gen, zeii şi-au creat prima oară lor

ţinut.

În S.F. lipseşte acest laitmotiv, preferându-se sintagma «au creat cu

ajutortul unor tehnici evoluate». Şi mai lipseşte crearea locului lor, aceştia

fiind în explorare.

Antropogonia se realizează prin sacrificiul unui erou negativ, eroul pozitiv

făcând din el prima fiinţă umană, după ce a creat Lumea Pământeană

propriu-zisă. Facerea omului din ceva divin este o idee cu caracter repetitiv,

atât în religie cât şi în S.F. făcând abstracţie de detalii. Ceea ce a lipsit din

42

mit, a fost fie adăugat prin religie fie readus la forme destul de apropiate

celor întâmplate de S.F., deci există o punte.

Toate aceste proceduri necunoscute omului, au făcut posibilă racordarea

lor la o oarecare realitate care în timp a fost influenţată voit, ceea ce dă

naştere stereotripului negativ. Stereotripul negativ s-a accentuat pe măsură

ce s-au realizat foloasele de pe urma sa, alterând stereotripul pozitiv. Nu

suficient însă, sterotripul pozitiv oricum este prima formă de acest gen care

apare la om la începutul «filmului».

Din cauza perioadei îndelungate de propagare, nepăstrării în timp şi

formei lor bazice de lingvistică şi scriere, miturile arhaice au fost întregite de

istorie, schimbându-se valenţele problemei, de religie, dându-li-se conotaţii

dictate de cadrul socio-politico-economic sau doar ca variantă de interpretare

pentru menţinerea frâului şi lingvistica a poetizat iar traducerile sumare au

pierdut esenţa prelevată în miturile arhaice. Este foarte rară o mitografie

complexă din acest punct de vedere. Cea studiată în acest material este una

dintre singurele păstrate relativ mai intacte. Tocmai din cauza acestei

caracteristici, altele incomplete şi-au atribuit-o şi i-au asigurat continuitate

însă în alt plan; aici se face referire la cosmogonia ebraică, fiind preluată mai

târziu de creştinism (Vechiul Testament – Noul Testament) – religie sintetică,

tocmai prin prezenta analogie.

Puternica mediatizare a fenomenului O.Z.N. a crescut interesul pentru

vechile civilizaţii şi mituri arhaice, presupunându-se existenţa acestui factor

S.F. din acele timpuri influenţând evoluţia umană. Acest lucru se observă în

scrierile S.F. care frecvent au trimiteri către mitologie.

Miturile arhaice au căpătat caracter de sacru, mai mult din ideea de tabu

şi necunoscut, aceste lucruri conducând la o anumit comportament faţă de

ceea ce exprimă ele, respectiv ritualuri, tradiţie, păstrare în timp şi

pedepsirea sfidării din cauza unor superstiţii. O blasfemie la adresa lor este

varianta S.F. a celor prezentate, care neagă tot ce este considerat sacru în

vederea descoperirii adevărului. Acest lucru nu este profan din acest punct de

vedere. Caracterul profan al S.F.-ului este o chestiune de subiectivitate în

demersul problemei. Un mit modern cu caracter S.F. care nu are legătură cu

nimic mitologic, dacă nu se intră în istoria fenomenului în sine, cum ar fi

incidentul de la Roosvelt din anii 1968 (cunoscut de toată lumea) nu va avea

43

primi caracter profan, tocmai din lipsa elementului de comparaţie sacral.

Ceea ce în schimb produce mitul modern, este desacralizarea mitului arhaic.

(profanare ar fi impropriu spus)

Observaţii:

Până aici am obţinut date favorabile, am concluzionat fiecare ipoteză, am

lămurit fiecare obiectiv propus. Menţionez că toate informaţiile din această

analiză se află explicate pe larg în paginile anterioare, mai puţin ideile: prima

formă de stereotrip, divergenţa sacru-profan o problemă a subiectivităţii în

cazul lipsei termenului de comparaţie şi metoda descacralitării. Cât despre

tradiţia S.F. subiectul rămâne discutabil. Mai adaug că majoritatea

informaţiilor care pentru cititorul neinstruit ar părea nefondate, au bază şi

sunt verificate în limitele resurselor umane.

Concluzii:

Deşi m-am aventurat cu capul înainte în tema aceasta, am realizat că

sunt unele lucruri care mă depăşesc în ceea ce priveşte anumite părţi din

expunerea ei.

Dar asta nu va opri cele ce vor urma.

44

Mit Arhaic vs. Mit Modern

Acest capitol constituie nebunia de a analiza «Enûma Eliš» şi «Epopeea

lui Ghilgamesh» după expunerea lor, prin indice istoric factual, antropologic şi

ficţional.

În cazul primei mitografii nu poate fi vorba de un stereotrip, întrucât,

cum am mai menţionat se prea poate ca informaţiile să fi fost date,

transmise, întrucât este vorba de faptul istoric al formării sistemului solar,

prin ipostaze S.F., după cum sunt majoritatea interpretărilor de acest gen.

Este unul din rarele cazuri când istoria se îmbină cu S.F.-ul. Iar unde să mai

scriem că faptul acesta mai este şi recunoscut de către oameni de ştiinţă.

Interesantă este problematica numelor, care au simbolistică în limbajul

akkadian, doarece limba de circulaţie pe teritoriul Mesopotamiei era aceasta,

cum s-au instalat ele peste cosmosul vizibil şi nevizibil de pe pământ şi

valenţele uimitoare pe care le-au primit.

Să vedem cum se desfăşoară «Enûma Eliš» din această prismă.. Conform

primului vers, cândva, acolo, sus, coliziunea corpurilor cereşti originare au dat

naştere unor zei cereşti Pe măsură ce numărul fiinţelor cereşti creştea se

crea haos în circulaţia corpurilor, care deranja scena universului primordial;

pe întinderea spaţiului cosmic zeii – planetele care urmează să apară, primesc

nume şi un destin – orbită, la început fiind doar 3 corpuri: Apsu, Mummu şi

Tiamat. Apsu, prin caracterul său de sine stătător este Soarele, iar cel

apropiat de el, Mummu, sfetnicul nu putea fi alceva decât planeta Mercur.

Aceasta este şi imaginea pe care o aveau grecii şi romanii despre zeul-

45

planetă Mercur, mesangerul zeilor. Mai departe, Tiamat era monstrul, care a

fost distrusă la un moment dat pentru a da naştere Pământului. Vom reveni

asupra acestei idei. Primii zămisliţi din apele primordiale, care reprezintă

simbolul anti-vidului, am putea spune lipsa vidului, adică fuziune - coliziune,

sunt Lahmu şi Lahamu a căror denumire, etimologic se înfăţişează din

rădăcina LHM - «a se război»; valenţelel lor sexuale erau de bărbat şi femeie,

iar în acest context nu e prea dificil să se facă legătura cu Marte şi Venus,

fiecare reprezentând principiul sexualităţii sale la anticii romani şi greci. La un

moment dat s-au oprit din creştere.

După aceea au urmat Anshar «prinţul cerului» şi Kishar «prinţul

pământului», întrecând perechea anterioară în mărime – Saturn şi Jupiter,

evident. De aici apare Anu, mai mic, dar mai mare decât primele două

planete; Anu a creat copia sa fidelă pe Éa, Enki sau Nudimmud – ceea ce ne

dă o indicaţie despre identitatea lor ca planete, Uranus şi Neptun.

Coincidenţă?

Încă mai rămâne stabilită identitatea cerească a lui Tiamat ... cert este

că ce mai logică plasare, având în vedere cunoştinţele noastre de azi ar fi

între Venus şi Mercur, după cum propune şi autorul Zecharia Sitchin, dar nu

spune «era Terra!».

Ceea ce a fost clar din start, toate planetele, având orbita dedesluşită,

câmpul de atracţie în jurul soarelui nefiind complet stabilizat, se intersectau,

iar mitografia ne lasă să înţelegem că cea mai afectată era Tiamat.

În planul celest, apare un corp planetar nou, fiind atrasă de Éa, adică

ultima planetă de până acum, Neptun. Marduk era o planetă nou-născută,

care emitea radiaţii, din ce ne lasă să înţelegem poemul.

Deşi unele fenomene descrise acolo nu au cum să aibă un căpătâi în

această formulare astrologică, unele se dovedesc a avea un sens cât de cât

apropiat, cel puţin proprietăţilor corpurilor cereşti, dacă avem ceva

cunoştinţe, chiar şi vagi, despre ele, cu puţină fizică, et voila! Am descoperit

mixul cel bun, pentru a-l introduce.

10 zei l-au îmbrăcat pe Marduk în aura lor – 9 planete împreună cu

soarele, care reflectau radiaţiile planetei. Din descrierea «itinerariului»

parcurs de Marduk s-a conchis că a intrat în acest sistem solar din direcţia

opusă mişcării orbitale, astfel există posibilitatea ca traiectoria sa să fie

46

îndreptată direct spre Tiamat, având în vedere forţa de atracţie imense a

soarelui. Se întrevede ameninţarea. Ajungând aproape de Tiamat radiaţiile au

început dezintegrarea treptată a planetei, bucăţi mari din aceasta

desprinzându-se, din care au reieşit creaturi asemănătoare zeilor – cei 11

monştri şi Quingu care va deveni luna, cu destinaţia sa orbitală proprie –

Tăbliţa Destinului. Tiamat de data aceasta a zămislit singură planetele.

Tiamat trebuie să fi fost un corp ceresc de proporţii considerabile, de mărime

apropiată Soarelui, ca să-şi păstreze totuşi structura de planetă, după un

eventual impact cu acesta şi bucăţi serioase din ea rămânând în ceea ce se

va numi sistem solar.

Toată decizia zeilor de a-l lăsa pe Marduk cel care a dorit confruntarea

cu Tiamat s-a manifestat sub forma modificării traiectoriei haotice a eroului

cu gravitaţiile lor propri – i-au creat destinul. Se va ciocni cu Tiamat. Pregătire

de luptă a lui Marduk nu erau altceva decât fenomene cosmice care au loc

între 2 planete, fiind vorba de câmpurile energetice dintre ele; acesta era mai

pregătie în sensul că s-a precizat de la bun început că avea proprietăţi

radioactive. Z. Sitchin a lanasat presupunerea că Marduk a fost planetă, dar

din cele descrise, pare mai mult a cometă, mai mare de felul său. Ne amintim

din mit, că Marduk avea alături de el puterile celor 4 vânturi; nu el s-ar fi

ciocnit cu Tiamat, de aici, ci vânturile sale, provocând scindarea suprefeţei.

Se prea poate, ca la asemenea magnitudini să fi creat un val de energie

radioactivă care chiar să fi prvocat o despicare în planeta zămislitoare. Să nu

uităm că un simplu cutremur, azi schimbă axa pământului, iar dupa aceea ne

confruntăm cu zeci de ani de tzunami, uragane şi alte minunăţii.

Nimeni n-a zis că toate astea s-au întâmplat în milioane de ani; poate

chiar sute de miliarde de ani. De acee am precizat, şi mă repet a treia oară,

că nu puteau exista martori, care să supravieţuiască întregului proces de

formare. Dar fiinţe inteligente, puteau deduce, chiar şi fără ajutorului unui

mit, cu greu descifrabil, ce s-a întâmplat. Şi l-au înfăţişat sub o formă care să

poată fi totuşi înţeleasă de micii muritori; dar ei, ca şi copii mici, ca să nu se

facă de ruşine, zic că au înţeles din prima, dar de fapt au înţeles ce au vrut/

putut ei, şi i-au oferit o explicaţie imaginativă, cu un anume sens, care s-a

propăvăduit sub această formă; interesantă teorie! Tocmai m-am contrazis, în

47

final am desoperit stereotripul, care, da, este pozitiv şi în acelaşi timp, propus

de cineva, nu văzut şi apoi relatat.

Revenind la planetele noastre, după distrugerea efectivă a lui Tiamat, se

spune în mit că zeii care au susţinut-o s-au dus în părţi opuse, adică acele

corpuri cereşti care s-au format în urma dezintegrării treptate. Se spune că

astronomii nu şi-au putut explica acest fenomen, la un moment dat, dar el

este foarte simplu. Odată cu distrugerea planetei prin secţiune, s-a distrus şi

câmpul gravitaţional al acesteia, lăsând liberi sateliţii naturali din jur, atraşi

de forţa lui Marduk, care i-a prins şi i-a legat; evenimentul următor, cel al

asumării Tăbliţelor Destinului de la Quingu asupra sa nu înseamnă altceva

decât preluarea orbitei. Şi Marduk însuşi a lovit planeta, reuşind s-o împartă în

două; trebuie să recunoaştem că era cea mai veche planetă din sistemul

solar, şi s-a mai ciocnit şi cu astrul de foc, cedarea era iminentă, chiar şi în

faţa unei comete.

Unul din sateliţii lui Marduk se loveşte de o jumătate şi astfel ia naştere

Terra; să fi fost oare Luna - Quingu? Se pare că da, se atestă acest lucru,

precum şi centura de asteroizi creată de la vânturile cometei şi distrugerea

planetei – exact ca atunci când Marduk a lăsat vânturile să poarte părţi din

Tiamat prin ceruri ca să se afle vestea. Quingu a fost deposedat de puteri,

devenind rece, imobil.

Enigemele sistemului nostru solar, cavităţile oceanice ale Terrei,

devastarea Lunii, orbitele inversate a pe planetelor, conform cercetătorilor ca

Z. Sitchin îşi găsesc explicaţii coerente în epopeea mesopotamiană a

creaţiei.43

Aceste câteva pagini care prezintă varianta astrologică a poemului

«Enûma Eliš» au fost puse sub o singură notă, aflată la subsolul acestei

pagini. Adevărul este că aveam nevoie de ghidaj, pentru a motiva mitul

modern, nu-l puteam inventa, dar unele informaţii mi se păreau destul de

depăşite, şi le-am înlocuit aici cu unele mai logice, în virtutea cunoştinţelor

actuale. Ba chiar am făcut unele observaţii personale, ne mai ţinând cont de

revelaţiile biblice ale autorului. Amuzant este că mă gândeam, cum de un

autor de talia acestuia, recomandat de mitologi în vederea examinării

scrierilor sale variate despre miturile mesopotemiene, se rezumă la explicaţii

simple ... apoi, în timp ce completam nota am văzut anul scrierilor – 1976. 43 Zecharia Sitchin „A Douăsprezecea Planetă”, 1976, pp. 227 et sqq

48

Ca să mai aduc completări, am menţionat nu prea demult că totuşi există

un stereotrip pozitiv care a contribuit la mit; l-am explicat, deci nu mai e

cazul, e momentul să-l identificăm pe cel negativ. Am stabilit că acest

stereotrip s-a format tot din urma neînţelegerii şi atribuirii ca ceva mai

digerabil. Dar transformarea mitului în poem, recitat în temple în fiecare an

cu ocazia învingerii binelui asupra răului, inclusiv aceste două procese

antagonice, nu ar putea oare fi adaosul stereotripului negativ cumva?

Aducerea lui Marduk la rang de cult? La formularea cu binele şi răul s-ar

putea da şi explicaţia arhetipurilor culturale; doar că la baza lor stă un

stereotrip, şi anume cel negativ. Nu este aşa în toate cazurile, după cum vom

putea vedea în continuare.

În «Epopeea lui Ghilgamesh», în schimb se complică povestea. Avem de-

a face cu o povestire mitică, unde ne ciocnim cu eroul arhetipal, simbolul

bărbăţiei, două treimi zeu, o treime om, zămislit din zei, regele care

înspăimânta tot, controlat de mama sa în prima tăbliţă, iar apoi sub

posesivitatea singurului său preten Enkidu; acesta din urmă nu dorea să-l

domine neapărat, ideea din tăbliţa a II-a ne explica dorinţa acestuia de a-l

distruge, în final rezultând prietenia, la început ca şi egali. Enkidu propune

călătorii pentru amândoi, aventuri, ucideri de monştri, iar Ghilgamesh se

postează sub aripa protectoare psihică a noului său prieten; acesta era destul

de sălbatic, fapt ce se deduce din traiul său, înainte să-l vrăjească o femeie şi

să-i termine puterile. Pe lângă caracterul acesta, se mai remarcă

înţelepciunea sa, văzând că Ghilgamesh caută un dominator, începe să joace

acest rol asigurând buna înţelegere între cei doi.

Ceea ce mi s-a părut mie bizar la început, era faptul că fix eroul principal

într-o serie de legende este complexat, intravertit, dependent, dar dur cu

latura feminină, în acest caz cel mai bărbat, şi personajul secundar un animal

domesticit de o femeie, prins în mrejele sale, extravertit, deoarece s-a

adaptat uşor condiţiei oamenilor şi celei a lui Ghilgamesh, puşi laolaltă. Apoi

m-a lovit ca un fulger. Dualitatea eroului! Fiecare are ce-i lipseşte celuilalt!

Împreună făceau cuplul perfect.

Eroul arhetipal e imaginat ca cel mai presus dintre oameni, zei, tocmai

din cauza acestei caracteristici altruiste de a se dedica unui bine suprem; şi

pe lângă asta mai e şi carismatic. Aceştia doi formulează împreună acest

49

erou. Am găsit un fel de tâlc simbolic al poemelor, legându-mă doar de

problematica eroului. Acum e momentul să legăm acestea de mitul modern şi

de istorie. Datele istorice atestă exsitenţa unui astfel de personaj şi a unor

întâmplări, prin simpul fapt că se precizează cadrul social al vremurilor, si o

oarecare evoluţie a sa.

Dacă ar fi să-l impunem aspra mitului modern, cel S.F., observăm

originea lui Ghilagamesh, din zei şi om, provenienţa sa, ţinuturile zeilor, faptul

că toţi zeii erau la curent cu el şi chiar dacă mai încălca vreo regulă sacră, nu

se răzbunau aceştia pe el, cum au făcut-o în alte circumstanţe. Din câte se

mai poate deduce, scopul acesui semizeu era perpetuarea speciei, conform

reputaţiei sale, cu fiicele oamenilor. Deci fie era un rezultat între

extraterestru-om sau efectiv era de pe altă planetă (cf. «Enûma Eliš»).

În schimb, va urma celebrul mit al Potopului, «Mitul lui Athrahasis». Aici

avem situaţii şi întâmplări extraordinare. În mod clar, potopul nu a fost un

eveniment local, după cum este stipulat în scrierile mesopotamiene, el a avut

loc în toate cele 4 colţuri ale lumii. A fost crucial pentru istoria lumii. Se

vorbeşte despre cetăţile şi oamenii dinainte şi după potop.

Împăratul Assiriei, în acea perioadă, Assurbanipal, protector al ştiinţei a

strâns toate tăbliţele de lut într-o bibliotecă uriaşă, şi a reuşit să şi citească

din ele; se spune că într-o inscripţie comemorativă a descoperit documentaţie

de dinainte de Potop. Se ştia că Potopul era un eveniment prevăzut, dar totuşi

cumva oamenii n-au fost anunţaţi. Se pare că din cauza unui secret între zeii

lui Anu. Mai multe despre acesta flăm din mitul propus mai sus. Savanţii

consideră că textele în care Athrahasis este erou, pot fi părţi dintr-unul

sumerian, mult mai vechi. Cu timpul s-au descoperit diferite reprezentări ale

acestuia în texte babyloniene - precum în «Epopeea lui Ghilgamesh»,

assiriene, caanite, lucru ce a permis refacerea apropape integrală.

După ce descrie munca grea a zeilor din Anunnaki, revolta lor şi

facerea muncitorului primitiv, epopeea relatează cum omul a dat frâu liber

înmulţirii sale, fapt care-l supără pe Enlil. El pregăteşte o formă de pedeapsă,

dar nu va fi Potopul, încă, ci mai mult fenomene cu încărcătură epidemică.

Athrahasis aflându-se ăn relaţii bune cu Enki îi cere soluţionarea acestor

probleme, închinându-se. Ceea ce i-a răspuns zeul a rămas sub semnul

întrebării, partea aceea din tăbliţă lipsind. Rezultatu sfatului oricum a fost

50

izbăvirea omenirii de cele abătute asupra lor, iar Enki se plângea în

continuare, că numărul oamenilor este în creştere. Apoia urmat exterminarea

oamenilor prin foamete şi secetă. Textele mesopotamiene plasează durata

acestei nenorociri undeva pe la 6 ani (sh-at-tam), termenul folosit în aceste

scrieri semnificând mai degrabă treceri. Versiunea asiriană specifică ani a lui

Anu. Se mai menţionează, de asemenea insistenţele lui Atrahasis de a

convinge zeii să pună capăt răului asupra oamenilor. În a şaptea perioada (un

termen neutru), când oamenii erau precum umbrele pe pământ Enki le

prounceşte oamenilor să nu se mai închine zeilor, să facă o revoltă totală! De

fapt Enki s-a folosit de oameni pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de

metodele zeilor. 44

Şi se bănuie urmarea: Potopul propriu-zis.

Este posibil ca fiinţele inteligente aflate în contact cu oamenii să

găsească un motiv să nimicească această creaţie a lor? Motivul să fi fost pur

şi simplu creşterea demografică şi lipsa interesului pentru creatori?

Să facem o paralelă cu Sodoma şi Gomora!

Erich von Däniken, sursa de unde m-am inspirat nu pricepe de ce îngerii

erau atât de grăbiţi, acest lucru având sens doar dacă distrugerea oraşului

era prevăzută cu o precizie de minute de către o putere misterioasă. Faptul

că o divinitate, declarată anterior mulţumită de creaţia ei, doreşte să o

distrugă, iar singura salvare era propusă tot de aceasta/aceasta. Atunci

Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc...45

Däniken, presupune că de fapt, s-a dorit distrugerea materialelor fisionabile

din zonă, sau în cel mai rău caz, nimicirea unei populaţii care era ostilă

acestor fiinţe „îngeri”; şi atunci pun întrebarea- ostile în ce fel? Se ştie ce

anume se practica exclusiv în acele două oraşe, şi poate a fost considerat un

experiment eşuat, îngerii dorind perpetuarea speciei, care în cazul homofiliei

nu se putea realiza. Este un punct de vedere destul de opus motivului

distrugerii speciei umane în mitul lui Athrahasis.

Un alt motiv al unei distrugeri în masă îl întâlnim la civilizaţia

precolumbiană, şi anume un experimant eşuat al zeilor, în ceea ce priveşte

creaţia umană, cea din lemn a fost distrusă, deoarece nu avea suflet, minte,

memorie şi recunoştinţă faţă de creatori - deznădăjduiţi, oamenii de lemn au

44 Zecharia Sitchin „A Douăsprezecea Planetă”, 1976, pp. 415 et sqq.45 ERICH VON DÄNIKEN, Amintiri despre viitor, Orpheus 1994, p. 60

51

încercat să se urce pe acoperişurile caselor, care s-au dărâmat, copacii s-au

scuturat, peşterile s-au astupat la intrare, ca aceştia să nu mai aibă adăpost

pentru pentru potopul, de data aceasta, de smoală. Peşterile nu se pot astupa

decât la un cutremur, meteorit, ori aşa ceva nu este menţionat; câteva unde

de laser sau altceva necunoscut nouă, proiectate la intrarea în peşteri puteau

foarte uşor produce aceste nenorociri, care ar putea avea proprietatea de a

nu fi văzute.

Mitul lui Athrahasis nu e altceva decât o distrugere a lumii, dacă studiem

atent, poate chiar în aceeaşi perioadă de timp de către forţe superioare

omului, chiar dintre cele creatoare. Motivul pentru care îi atribuim schema

S.F., este pentru că nu putem ocoli această presupunere.

Momentul abordării antropologice nu întârzie să apară. Aceasta va întregi

miturile într-o schemă complexă, nu pe părţi cum au fost celelalte abordări în

vederea obţinerii unei variante cu privire la om şi viitorul său, că doar la

acesta se referă antropologia, studiul omului pentru a afla variaţiile sale în

viitor. Până şi antropologia are o schemă evolutivă favorabilă.

Să o luăm de la început.

Avem creaţia efectivă a lumii de la etapa cea mai simplă, dintre numărul

2 la cea compusă, deci per ansamblu, o schemă evolutivă. Ceea ce se mai

remarcă de-a lungul cosmogoniei este că distrugerea nu opreşte procesul

evolutiv, ci îi schimbă traiectoria şi îi amplifică schema. Punctul culminant

este reprezentat de antropogonie, crearea omului din zei, dar ca fiinţă de sine

stătătoare, pentru a îndeplini funcţiile acestora pe pământ, şi nu în ultimul

rând pentru a le mulţumi că există. Observăm existenţa a 2 lumi

deoacamdată, cea celestă şi cea pământeană; şi una subpământeană

conform principiului dual bine-rău, un echilibru menţinut în mintea umană.

Condiţia omului a făcut în aşa fel încât el să nu se poată ridica vreodată de pe

pământ fără ajutor, să fie legat de acesta, singura lui armă împotriva

elementelor naturii fiind inteligenţa, raţiunea. În acele timpuri, nu prea putem

vorbi de o raţiune propriu-zisă, ci una mai degrabă în formare, graţie tot

procesului evolutiv, căruia i se supune tot.

Procesul evolutiv nu înseamnă neapărat transformarea în ceva mai bun,

în acest caz, ci o transformare, în altceva, poate nu prea depărtat, fapt care

52

asigură continuitate, deci nu se opreşte şi nici nu involuează. A involua

înseamnă a se întoarce la principiile de bază, subit după ce s-a atins un

apogeu; cazul civilizaţiilor care şi-au atins limitele.

Omul a avut privirea îndreptată spre necunoscut, chiar dacă nu a

cutezat, la un moment dat tot «a ieşit din peşteră» şi s-a adaptat, dacă a

putut evident. Instinctul permanentei căutări a noului este caracteristica

fundamental umană. Aliniamentul istoric a făcut în aşa fel încât numai cei

viguroşi să reziste schimbărilor, iar cel puternic să-l absoarbă pe cel slab.

Fără a intra prea mult în psihologie, omului i s-au atribuit 5 condiţii

esenţiale de supravieţuire, care conform reputatului Abraham Maslow sunt în

forma unei piramide. Baza este constituită de nevoia de hrană, următorul

strat este nevoia de adăpost, al treilea strat este perpetuarea speciei, al

patrulea spre vârf este oglindirea inconştientă în celălalt, nevoia de celălalt.

Ceea ce este interesant este vârful piramidei, care deşi ascuţit, la fel de

pregnant: nevoia de reinventare continuă, cumva este resimţită nevoia de

upgradare. Ultimele două nevoi din piramida lui Maslow sunt caracteristici

exclusive fiinţei umane. Acestea fac parte din complexitatea omului, de a

evolua, din nevoia de ceva, simţind lipsurile, din diverse motive; nici un

animal n-a înregistrat astfel de «preocupări». Şi mai trebuie adăugată

afirmaţia lui Maslow că de fapt 50 % din oameni nu trec de jumătatea

nivelului al IV-lea. Trist.

Apoi vorbim de raţiune, pentru că totuşi am atins un nivel destul de

ridicat ca specie, chiar dacă ne punem piedici singuri. Piedicile poate se pun

ca să ne ridicăm standardele, să accedem peste piramidă (propusă în anii

’70).

Toate aceste observaţii interesante, presupun că până acuma s-au

lămurit fără a fi nevoie a se preciza, că nu erau posibile şi la-ndemâna omului,

ca adevăr unic în Univers.

Părerile, concepţiile sunt multe, concluziile sunt din ce în ce mai

nebuneşti.

Cert este că omul îl va căuta mereu pe celălalt chiar şi înafara graniţelor

pământeşti, pentru că aşa este natura sa. (probabil tot de acolo)

53

Părere – Concluzii

În timpuri preistorice şi protoistorice, Pământul a fost vizitat de mai

multe ori de fiinţe necunoscute, venite din cosmeos. Inteligenţa umană este

rodul unei mutaţii provocate şi orientate în mod deliberat de către aceste

fiinţe necunoscute. Extratereştrii i-au „înnobilat” pe himinizi „după imaginea

lor”. De aceea ne asemănăm cu ei în timp ce ei nu seamănă cu noi. Popasul

pe Pămant al unor străini originari din cosmos a fost consemnat în religii,

54

mituri şi legende populare, unde găsim urmele şi semnele trecerii lor. Erich

von Däniken, Ipoteza Extraterestră - Teoria mea.

Având în vedere prezentarea enterioară exhaustivă a miturilor şi faptelor

legate de fenomenul O.Z.N. nu prea cred că se ma poate adăuga ceva poate

numai o...

O scurtă şi foarte ironică povestioară ce se potriveşte acestui context

care se cheamă «Opiniile unui Extraterestru», din care voi reda numai

anumite părţi, deoarece trăim într-o galaxie mică, şi poate voi dori să

călătoresc în cosmos, şi nu ar fi etic sa fiu acuzată de plagiere.

Într-adevăr, Terra este o planetă ciudată. În timp ce 5/6

din suprafaţa ei este acoperită cu apă, oamenii trăiesc pe

uscat!(...) Da, oamenii au un comportament bizar.(...) Mai

întâi taie pădurile (pe care tot ei le numesc, ce poetic!,

«plămânii planetei»), seacă apele («fără apă nu e viaţă»,

spun tot ei), aruncă în aer munţi (...) Natura o păstrează în

mici eşantioane sub sticlă în muzee botanice, parcuri

zoologice sau acvarii. Simple curiozităţi. (...)

... M-am întrţinut odată cu un biolog care mi-a spus cu o

mândrie total deplasată că „omul este regele animalelor”. (...)

L-am întrebat cum explică această afirmaţie, când omul este

poate cea mai slabă fiinţă din natură. «Da, dar este înzestrată

cu raţiune». (...)

-Raţiune? Dar cine nu ştie ce este raţiunea?! Şi mi-a citat o sută treizeci şi patru de definiţii.

Unul dintre profesorii mei spunea: «Când nu ştii să explici, defineşti».

Biologul mi-a explicat că ei reprezintă un nivel superior al evoluţiei, că omul este ultima verigă şi că se trage din maimuţă. E absurd! Niciodată maimuţa nu a distrus natura. (...)

Când cu puţin timp înainte de plecare, i-am spus unui savant de pe Pământ că sunt extraterestru, a râs cu jovialitate şi mi-a spus:

55

-Lăsaţi-vă de glume! Eu sunt dintre cei care cred în existenţa extratereştrilor, dar ei sunt nişte omuleţi mici, verzi şi cu trompă în loc de nas.

Apoi mi-a întins mâna cu prietenie.

La rândul meu i-am, strâns-o amical cu toate cele patru

mâini ale mele.46

În finalul acestei lucrări destul de vaste din punctul meu de vedere,

sugerez o şedinţă de de-briefing, doarece tocmai am participat la un sterotrip,

de data aceasta pozitiv, nu s-a urmărit alterarea conţinutului cunoştinţelor

generale sau en detail aupra mitologiei, ci o trimitere mai puţin obişnuită spre

alte deschideri pe care percepţia umană le oferă.

Aş putea fi acuzată că bat câmpii, din cauză că nu am o susţinere fizică a

celor ce le-am expus aici. Nici nu e nevoie, deoarece s-au preocupat alţi

cercetători pentru a oferi explicaţii cât mai vaste în domeniul lor de cercetare.

În cel mai rău caz, am selectat din concluzii şi le-am dat formă, le-am pus

împreună în contextul acestui material.

Revin asupra conceptului nou, aş fi preferat poate să-l explic mai

amănunţit, doar că deocamdată mă aflu pe drumul descoperirii sale, nu

cunosc toate substraturile. Nu l-am inventat, el există, doar l-am descoperit

întâmplător, gândind diferite momente ale cugetării omului antic şi

observându-le cu ochiul aproximativ format pe cele ale omului modern.

O concluzie asupra celor scrise aici nu pot s-o formulez la acest capitol,

deoarece această menire am lăsat-o la discreţia cititorilor. Concluzia mea se

reflectă pe parcursul lucrării, prin modul în care am pus problema.

Conform perspectivei abordate în sinea noastră integratoare, am trecut

de la studiul teoretic la cel al evenimentelor în mitologia Orientului Apropiat.

În câteva cuvinte în concluzie, se impune să punctez:

46 Eduard Jurist, op. cit., pp. 39-42

56

ce am urmărit cu redarea aspectelor importante ale mitologiei sumero-

akkado-babyloniene?

ce greutăţi am întâmpinat în redactare?

ce se aduce nou în expunere faţă de ceea ce s-a scris până în prezent în acest

domeniu?

Mă tem că am răspuns deja la aceste întrebări pe parcursul prezentei

lucrări şi că nu mai există cale de întoarcere şi consider că m-am repetat şi

citat destul.

Cum se va putea constata am căutat să umplu un gol în ceea ce priveşte

legătura antropologiei cu una dintre cele mai moderne ştiinţe, prin

intermediul punţii de legătură şi anume, mitologia.

Nu mi-am propus, în schimb să arunc cu vina în dreapta şi în stânga, dar

aşa s-a nimerit să reiasă.

Adevărul e că, ceea ce aştept de la acestă lucrare este să provoace

cititorilor dorinţa de a o parcurge pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt, pentru

a se justifica efortul meu de redactare şi de culegere a subtilităţilor, în

vederea că nu am studiat aceşti ani degeaba.

Şi aici se încheie, la limită, cu două rânduri anemice, la ultima pagină din

ceea ce s-a permis minimal.

57

Bibliografie

C. G. Jung, „Arhetipurile Inconştientului Colectiv”, 2003

C. G. Jung, „Tipuri Psihologice”

Cuoghi, Diego. "The Art of Imagining UFOs". in Skeptic Magazine Vol.11,

No.1, 2004

Dicţionar Enciclopedic de Filosofie, Edit. All 2000

“Dicţionar de Simboluri şi Arhetipuri Culturale”, Timişoara, 1994

58

Dong, Paul. Paranormal Phenomena and the Unexplained in the People's

Republic, 2000

Don Berliner, The Fund for U.F.O. Research, Inc., 2002

Eduard Jurist, „Subiecte de Conversaţie”, Bucureşti 1989

Erich von Däniken, Amintiri despre viitor, Orpheus 1994

Erich von Däniken, „Întoarcerea la Stele”

F. Braunstein, J.F. Pépin, „Marile Mituri ale Lumii”

G. Smith, "The Chaldean Account of Genesis" Londra

Giordano, Daniela, "Do UFOs Exist in the History of Arts?" from American

Chronicle, 2006

I Tzivi Abusch, “The Form and Meaning of a Babylon Prayer to Marduk” 1983

Ivan Evseev, “Dicţionar de Mitologie şi Arhetipuri Culturale”

Joseph Campbell, Bill Moyers, „The Power of Myth”, 1991

Mic Dicţionar Filosofic, Ed. a II-a

Mircea Eliade, Interviu publicat în „Les Cahiers de l’Herne”

Mircea Eliade, “La nostalgie des origines”, 1969

Miguel de Unamuno, „Le Sentiment Tragique de la Vie”, Paris 1917

Nouveau Petit Larousse, Paris 1968

Romolus Vulcănescu, „Mitologie Română”

Ştefan Borbely, „Mitologie Generală” 2004

T.-N. Bârcă, „V de la Violenţă”, Antropologie Istorică, 17.12.2008

Thomas S. Kuhn, „Tensiunea Esenţială”, Bucureşti 1982

Constantin Daniel, Ion Acsan, „Tăbliţele de Argilă – Scrieri din Orientul

Antic”, Bucureşti, 1981

Victor Kernbach, „Luntrea Sublimă”, ediţia a III-a, 1995

59

Victor Kernbach, „Miturile Esenţiale”, Univers Enciclopedic 1996

Victor Kernbach, „Mit Mitogeneză, Mitosferă”, Casa Şcoalelor 1995

Zecharia Sitchin „A Douăsprezecea Planetă”, 1976

„«Când sus» cerurile încă nu aveau numeNici pământul de dedesubt nu avea,Apsu, primul,Şi zămislitoarea de toate TiamatŞi-au amestecat apele(...)(apa dulce şi apa sărată)Apoi zei s-au născut din ei. (...)Ei se agitau în pântecele lui Tiamat,Provocau nervozitate aici jucându-se în Anduruna (Cerul/Raiul, unde se jucau zeii)Apsu nu suporta zgomotul făcut de ei (...)Oricât de răi erau, ea îi suporta.(Tiamat) (...)În final Apsu, sătul de zeii tineriL-a chemat şi s-a adresat sfeşnicului său, Mummu, (...)Şi au discutat problematica fiilor lor, zeii (împreună cu Tiamat). (...)«Le voi distruge obiceiurile şi mă voi scăpa de ei!Să se lase pacea, să putem dormi.» (Apsu) (...)Ea (Nudimmud), cel care ştia tot, a aflat despre complotul lor, (...)L-a adormit pe Apsu, imbătat de somn(...)L-a ţintuit pe Apsu şi l-a ucis;L-a legat pe Mummu şi l-a aşezat de-a lungul luiPunând tot deasupra lui Apsu.(şi-a făcut locuinţă pe locul acestuia)Şi Ea cu Damkina iubita lui, trăiau în splendoare(...)Şi în Apsu, Marduk a fost creat;

60

În interiorul purului Apsu, Marduk s-a născut(...)(Ea) L-a făcut atât de perfect, încât capul lui de zeu era dublat.Mult mai elevat decât ei,le era superior din toate privinţele.”(...au fost create fiinţe care să lupte cu Marduk, de către Tiamat:şarpe cu corn, dragon mushussu, erou-lahmu, demon-ugallu, câine-iepure, om-scorpion, om-peşte, om-taur, şi încă astfel de fiinţe, în total 11 la număr...)„L-a pus pe Quingu în fruntea lor (oştirii de fiare) şi l-a făcut măreţ între ei (Tiamat) (...)Apoi i-a înmânat Tabla Destinului şi i-a încrustat-o în piept... «Tu vei fi legea!» «Am aruncat o vrajă pentru tine şi te-am făcut cel mai măreţ între ansamblul zeilorAm pus în puterea ta să domneşti peste toţi zeiiTu vei fi cel mai important, or tu eşti singurul meu iubit!Ceea ce comanzi tu va domina în tot Anunnaki!» (...)Apoi Marduk, înţelept între zei a venit înainte.El, din proprie voinţă, dorea să se confrunte cu Tiamat. (... el a primit binecuvântarea zeilor...) (...)«Destinul tău este unic, cuvântul tău (are puterea lui) Anu!O, Marduk, eşti onorat între zei mari!Comandă pentru a distruge şi a crea din nou, şi aşa să fie!» (...)Lordul s-a dat pe lângă Tiamat şi s-a uitat în ea:Încerca să afle strategia lui Qingu, iubitul ei. (...)Faţă în faţă se aflau Tiamat şi Marduk, înţelept între zei.S-au angajat în luptă, s-au apropiat pentru a începe(...)A tras o săgeată care i-a străpuns pântecele,A despicat-o de la jumătate şi i-a despicat inima,A dezintegrat-o şi i-a stins viaţa.A aruncat jos cadavrul şi s-a ridicat pe el.(...s-au destrămat regimentele alcătuite de ea, aliaţii ei au intrat în panică, dar au fost cruţaţi de către Marduk...)Iar despre duzina de creaturi, acoperite de radiaţii înfricoşătoare, (...)Le-a prins şi le-a legat membrele. (...)Cât despre Qingu, care cândva a fost cel mai măreţ între toţi, L-a învins şi i-a promis loc între zeii morţiA recuperat Tabla Destinului care a primit-o pe nedreptŞi a sigilat-o presând-o de pieptul său.I-a proclamat pe cei învinşi sclavii săi,Şi a aruncat strigătul lui Anshar peste toţi duşmanii,Şi a împlinit dorinţa lui Nudimmud, Marduk războinicul (...)Lordul a răsturnat partea de jos din Tiamat,Cu maceta lui necruţătoare i-a zdrobit capulA tăiat arterele sângelui eiŞi a pus Vântul de Nord să le plimbe ca şi veste bună. (...)Lordul s-a odihnit, apoi i-a analizat cadavrul ei.A divizat forma monstruoasă, şi a creat minuni (din ea).A despicat-o în două precum se face cu peştele când se pune la uscat:Cu jumătate din ea a făcut cerul

61

A tras un zăvor peste el şi a pus un paznic.A aranjat apele ei, ca să nu se reverse. (...)Cât pentru stele, el a alcătuit constelaţii care să corespundă lor.A proiectat anul şi a marcat diviziunile sale,A aproximat câte 3 stele pentru fiecare din cele 12 luni, Iar când a plănuit zilele anului,A construit stâlpul din Nibiru pentru a le marca demersul, Astfel ca nici una dintre ele să nu dea greş sau să se amestece. (...)Cu ficatul el a localizat Zenithul (Apusul);A făcut să apară luna cu fazele ei, i-a încredinţat noapteaŞi a destinat-o să fie bijuteria nopţii, pentru a marca zilele.«Vei apare în fiecare lună scăzând fără greşală ca o coroană,De la începutul lunii, pentru a lumina deasupra ţinuturilor.Vei străluci cu coarne pentru a marca 6 zile;În ziua a 7-a coroana va fi la jumătate...» (...)Când i s-a înmânat conducerea lui Marduk, (...)Marduk şi-a făcut vocea auzită, spunândAdresând cuvintele zeilor, taţilor lui, (...)«Voi face mediul casei mele să-mi fie propiceŞi voi fundamenta cultul propriu în elŞi voi stabili cartierele mele private, confirmându-mi conducerea. (...)Eu aici împuternicit, numesc Babylon, casa marilor zei.Vom face aici centrul religiei.» (...)«Lăsaţi-mă să adun sângele, să fac şi oase.Lăsaţi-mă să fac omul primordial: lullu va fi numele său. (om)Lăsaţi-mă să-l creez pe lullu.Voinţa zeilor se va impune asupra lui, astfel ei se vor putea relaxa.Lăsaţi-mă să schimb miraculos metodele zeilor. (...)Daţi-mi-l pe cel care a început luptaŞi va fi pedepsit pentru crima sa, ca să vă liniştiţi.» (...)«A fost Qingu cel care a început lupta,El a instigat-o pe Tiamat şi a adunat armată!» (...)L-au ţintuit şi l-au ţinut în faţa lui Ea,(pe Qingu)I-au aplicat pedeapsa şi i-au tăiat venele să-i curgă sângele.El (Marduk) a creat omenirea din sângele lui.”47 (...)

47 Traducere şi adaptare din engleză a poemului „Enuma Eliş”, Tablele I-VII (n.n.)

62

63

64