Upload
oana-liliana-oniga
View
153
Download
16
Embed Size (px)
DESCRIPTION
- model traditional de educatie vs model modern
Citation preview
Oniga Oana – Liliana, Specializarea Psihopedagogie specială; Anul I, grupa II.
Modernism și postmodernism în
educație
Epoca contemporană, s-a confruntat, în mare, cu doua valuri de idei, modernismul și
postmodernismul, care au încercat regândirea societății și formarea unei noi ideologii în ceea
ce privește bunăstarea și educarea omului.
În jurul anilor ΄70, în jurul termenului „postmodernism” a început o adevărată
campanie de teoretizare. Nume precum Roland Barthes, Jaques Derrida, Ihab Hassan, Gilles
Deleuze si altii au fost printre sursele de inspiratie ale dezbaterilor culturale pe această temă.
Pentru a formula, însă, o definiție a termenului „postmodernism”, trebuie făcută o
raportare la „era” anterioară acestuia, adică la modernism, implicit modernitate. Trebuie, însă,
precizat că atât termenii de „modernism” și „modernitate”, cât și „pstmodernism” și
„postmodernitate” se referă la o varietate de transformări pe diferite paliere (economice,
politice, sociale, culturale); atât modernismul cât și postmodernismul sunt lipside de
specificitate, „granițele” lor nefiind bine dilimitete, astfel lucrări moderne trecând în sfera
postmodernă. În aproape toate domeniile au existat polemici care au încercat oarecum să
delimiteze cele două concepte, să le separe și să găseasca un răspuns la întrebarea: Dacă
modernismul apune, ce tip de abordare va succede în „era” postmodernă? Apărătorii
postmodernismului au criticat agresiv teoria, cultura și politica tradițională, în timp ce
moderniștii fie au ignorat noile tendințe, fie le-au criticat sau au încercat găsirea unei căi de
mijloc, prin preluarea unor noi discursuri și poziții. Pe de altă parte, unii critici ai
postmodernismului au văzut în această tendință un capriciu trecător, alții au considerat-o o
noua ideologie cu rol conservator, născută cu scopul deaprecierii ansamblului sistematic de
idei si valori moderne emancipatoare.
În anii ΄60, postmodernismul și-a făcut simțită prezența în criticile înaintate de către
teoreticienii literari americani din cadrul culturii „înalte” și ai înglobării modernismului în
cadrul curentului principal. Conform teoriei elaborate de Howe (1971), criticile americane
„postmoderne” se afla într-o relație de analogie și continuitate cu o avangardă europeană
anterioară. Astfel, postmodernismul vine ca o compensare a unei avangarde proprii, fiind în
contradicție cu punerea în imposibilitate a potențialului critic al modernismului. Așadar, în
această situație, postmodernismul a fost descris ca un apogeu logic al punctelor de plecare ale
tradițiilor romantic-moderniste, ca o tendință reacționară „care întărește efectele societății
~ 1 ~
Oniga Oana – Liliana, Specializarea Psihopedagogie specială; Anul I, grupa II.
tehnocratice, birocratice” (Graff, 1973) și ca un stil care pune accentul pe diversitate, care
îmbrățișază o filozifie de includere ce apreciază îmbinarea mecanică a mai multor idei sau
concepte eterogene sau opuse din trecut. Avem de-a face în situația prezentă cu un
postmodenism ce șterge „frontiera mai veche (foarte modernistă) între cultura înaltă și așa
numita cultură de masă sau comercială” (Jamesom, 1984).
Amfibologic și contrar, prin însăși geneza sa etimologică, termenul „postmodernism”
zugrăvește o stare de spirit (proiectată în nenumărate tratate teoretice) și o stare de fapt
(evidențiază transformările generate de multitudinea factorilor sociali, economici, politici și
culturali din epoca contemporană), specifică perioadei de după Al II-lea Război Mondial. Din
punct de vedere etimologic, termenul este alcătuit din adăugarea prefixului temporal „post-”
la temenul „modern” (încărcat cu aceeași ambiguitate precum descedentul său). Putem astfel
observa tensiunile care vin din modul de formare a termenului, cuvântul „modern” nefiind
susceptibil pentru o astfel de alăturare. Dacă, în ansamlu, sintagma „a fi modern” înseamnă
ceea ce în prezent este diferit, opus tuturor implicațiilor vechi, în abordarea sa ca teorie se
face referire la produsele culturii, la formele de ierarhizare socială, la evoluția ce ceea ce a
fost, ci nu la înlocuirea sau pur și simplu negarea trecutului.
După 1979, apărut deja în literatură și artă, termenul „postmodern” apare și în
filozofie, stârnind controverse stilistice și metodologice. Este privit din două puncte de
vedere: atât ca termen, cât și în calitate de concept. Postmodernismul începe să fie văzut ca o
„depășire a modernismului” (Luc Ferry) sau ca un concept anti-modernitate. Astfel, apar
primele definiții ale termenului și primele elucidări ale abordării sale în calitate de concept.
Postmodernismul, privit drep concept, este perceput ca diferență și multiplicitate, ca o
„heterogenitate ireductibilă și alergică la orice principiu totalizator” (Mihali, 1993). Se
încearcă respectarea și valorificarea diferenței. Fie că le place sau nu criticilor, societatea a
devenit o pluralitate globală cu tendințe de manifestare subiacente și mișcări aflate în
competiție, în care nici o ideologie singulară nu mai domină. Astfel, a inceput vehicularea
unei idei ridiculizatoare conform căreia orice nu se poate încadra undeva, poate fi foarte bine
calificat drept postmodernist.
Ca fenomen cultural general, postmodernismul îmbrățișază cunoaşterea ca produs al
acțiunii reciproce dintre ideile şi achizițiile noastre dobândite despre lume şi viaţă.
Cunoaşterea nu mai este nici eternă, nici universală. Îndepărtând de la sine formele rigide,
susținând reflexivitatea, spontaneitatea şi descentralizarea, postmodernismul este preocupat
de organizarea cunoaşterii.
~ 2 ~
Oniga Oana – Liliana, Specializarea Psihopedagogie specială; Anul I, grupa II.
În ceea ce privește educația, s-a simțit nevoia regândirii şcolii, a educaţiei formale,
alături de cea nonformală şi informală. Modernismul în educație a marcat depășirea instruirii
tradiționale, a introducerii „noului”, astfel școala contemporană devenind un „spațiu deschis
și delimitat de paradigma modernității” (Emil Păun). Revolta studenților din Franța (1968) a
reprezentat un moment crucial pentru construirea teoriei postmoderne în educație, criticându-
se „producerea cunoașterii ca mijloc al exercitării puterii și dominației”. Metodele teoretice
caracteristice modernității înfățișază cultura ca ceva despre care elevii trebuie să învețe, dar
poate crea și o barieră în calea învățării. Elevilor cu origini în alte culturi trebuie să li se aducă
la cunoștință limbajul și stilul de „educare” împărtășit într-o anumită instituție (școală),
înainte ca profesorii să le transmită cunoașterea. Postmoderniștii pledează pentru ideea
potrivit căreia scopul societății unificatoare, susținut de modernitate, reiese din dominare și
exploatare, deoarece unitatea este întotdeauna bazată pe cultura dominantă. Se dorește un
„nou profesor”, care să se afle în relaţie de parteneriat cu elevii săi, mijlocindu-se obiectivele
învăţării, precum şi formele şi modalităţile de evaluare, în funcție de nevoile și
disponibilitățile celor luați spre educare. În şcoala postmodernă nu sunt importante rangurile
rezultate din evaluări, punându-se accent pe purtarea responsabilă a celui care învaţă, ca izvor
motivaţional. Particularităţile individuale şi determinante sunt respectate şi puse în valoare, şi
pe această bază se construiesc opțiuni educaţionale. Metodele didactice folosesc formularea
unor idei sau imagini personale, atitudinea cugetătoare şi critică, libertatea individului sau a
grupului în exprimare și formare a unor păreri proprii, stimulând învăţarea prin conlucrare,
pentru a îndemna spre dezvoltarea personală prin acţiuni de autoconştientizare în cadrul
grupurilor mici.
Şcoala postmodernistă, prin educaţia şi instruirea de care este răspunzătoare, are ca
preocupări fundamentale nu numai plasarea elevilor într-un sistem de cunoaștere ci şi
îndrumarea şi stimularea lor în direcţia dezvoltării cognitive, afective, sociale, a exersării
abilităţilor în circumstanțe diferite, cu scopul pregătirii acestora pentru integrarea adecvată în
activitatea şi viaţa socială. Punctele de plecare ale dezvoltării proceselor funcționale interne
ale cunoaşterii îşi găsesc o întruchipare adecvată în situaţiile în care individul este pus în
conjuncturi reale de acţiune asupra problemelor de rezolvat. Elevul sau studentul trebuie
solicitat să ia contact cu realitatea cât mai des posibil, pentru a găsi rezolvări potrivite și în
timp util la diferitele situații.
Pe baza celor prezentate mai sus, cu privire la modernitate și postmodernitate, se poate
concluziona faptul că cele două concepte au urmărit, în principal, crearea unei ideologii care
~ 3 ~
Oniga Oana – Liliana, Specializarea Psihopedagogie specială; Anul I, grupa II.
să stea la baza unei noi societăți, au dorit o evoluare a ceea ce deja exista, o îmbogățire a
tradițiilor și motivarea omului de a accede la cunoaștere. Totuși, diferența dintre aceste două
teorii constă în faptul că modernismul pleda pentru unitatea și „disciplina” ideilor, pentru
elaborarea unor norme de încadrare în cadrul conceptului, în timp ce postmodernismul
susținea ideea unei diversități, a unui colaj de idei și principii, considerând că așa cum fiecare
individ este unic, așa exista păreri și principii diferă pentru fiecare în parte.
~ 4 ~