Oniga Oana – Liliana, Specializarea Psihopedagogie specială; Anul I, grupa II.

Modernism și postmodernism în

educație

Epoca contemporană, s-a confruntat, în mare, cu doua valuri de idei, modernismul și

postmodernismul, care au încercat regândirea societății și formarea unei noi ideologii în ceea

ce privește bunăstarea și educarea omului.

În jurul anilor ΄70, în jurul termenului „postmodernism” a început o adevărată

campanie de teoretizare. Nume precum Roland Barthes, Jaques Derrida, Ihab Hassan, Gilles

Deleuze si altii au fost printre sursele de inspiratie ale dezbaterilor culturale pe această temă.

Pentru a formula, însă, o definiție a termenului „postmodernism”, trebuie făcută o

raportare la „era” anterioară acestuia, adică la modernism, implicit modernitate. Trebuie, însă,

precizat că atât termenii de „modernism” și „modernitate”, cât și „pstmodernism” și

„postmodernitate” se referă la o varietate de transformări pe diferite paliere (economice,

politice, sociale, culturale); atât modernismul cât și postmodernismul sunt lipside de

specificitate, „granițele” lor nefiind bine dilimitete, astfel lucrări moderne trecând în sfera

postmodernă. În aproape toate domeniile au existat polemici care au încercat oarecum să

delimiteze cele două concepte, să le separe și să găseasca un răspuns la întrebarea: Dacă

modernismul apune, ce tip de abordare va succede în „era” postmodernă? Apărătorii

postmodernismului au criticat agresiv teoria, cultura și politica tradițională, în timp ce

moderniștii fie au ignorat noile tendințe, fie le-au criticat sau au încercat găsirea unei căi de

mijloc, prin preluarea unor noi discursuri și poziții. Pe de altă parte, unii critici ai

postmodernismului au văzut în această tendință un capriciu trecător, alții au considerat-o o

noua ideologie cu rol conservator, născută cu scopul deaprecierii ansamblului sistematic de

idei si valori moderne emancipatoare.

În anii ΄60, postmodernismul și-a făcut simțită prezența în criticile înaintate de către

teoreticienii literari americani din cadrul culturii „înalte” și ai înglobării modernismului în

cadrul curentului principal. Conform teoriei elaborate de Howe (1971), criticile americane

„postmoderne” se afla într-o relație de analogie și continuitate cu o avangardă europeană

anterioară. Astfel, postmodernismul vine ca o compensare a unei avangarde proprii, fiind în

contradicție cu punerea în imposibilitate a potențialului critic al modernismului. Așadar, în

această situație, postmodernismul a fost descris ca un apogeu logic al punctelor de plecare ale

tradițiilor romantic-moderniste, ca o tendință reacționară „care întărește efectele societății

~ 1 ~

Oniga Oana – Liliana, Specializarea Psihopedagogie specială; Anul I, grupa II.

tehnocratice, birocratice” (Graff, 1973) și ca un stil care pune accentul pe diversitate, care

îmbrățișază o filozifie de includere ce apreciază îmbinarea mecanică a mai multor idei sau

concepte eterogene sau opuse din trecut. Avem de-a face în situația prezentă cu un

postmodenism ce șterge „frontiera mai veche (foarte modernistă) între cultura înaltă și așa

numita cultură de masă sau comercială” (Jamesom, 1984).

Amfibologic și contrar, prin însăși geneza sa etimologică, termenul „postmodernism”

zugrăvește o stare de spirit (proiectată în nenumărate tratate teoretice) și o stare de fapt

(evidențiază transformările generate de multitudinea factorilor sociali, economici, politici și

culturali din epoca contemporană), specifică perioadei de după Al II-lea Război Mondial. Din

punct de vedere etimologic, termenul este alcătuit din adăugarea prefixului temporal „post-”

la temenul „modern” (încărcat cu aceeași ambiguitate precum descedentul său). Putem astfel

observa tensiunile care vin din modul de formare a termenului, cuvântul „modern” nefiind

susceptibil pentru o astfel de alăturare. Dacă, în ansamlu, sintagma „a fi modern” înseamnă

ceea ce în prezent este diferit, opus tuturor implicațiilor vechi, în abordarea sa ca teorie se

face referire la produsele culturii, la formele de ierarhizare socială, la evoluția ce ceea ce a

fost, ci nu la înlocuirea sau pur și simplu negarea trecutului.

După 1979, apărut deja în literatură și artă, termenul „postmodern” apare și în

filozofie, stârnind controverse stilistice și metodologice. Este privit din două puncte de

vedere: atât ca termen, cât și în calitate de concept. Postmodernismul începe să fie văzut ca o

„depășire a modernismului” (Luc Ferry) sau ca un concept anti-modernitate. Astfel, apar

primele definiții ale termenului și primele elucidări ale abordării sale în calitate de concept.

Postmodernismul, privit drep concept, este perceput ca diferență și multiplicitate, ca o

„heterogenitate ireductibilă și alergică la orice principiu totalizator” (Mihali, 1993). Se

încearcă respectarea și valorificarea diferenței. Fie că le place sau nu criticilor, societatea a

devenit o pluralitate globală cu tendințe de manifestare subiacente și mișcări aflate în

competiție, în care nici o ideologie singulară nu mai domină. Astfel, a inceput vehicularea

unei idei ridiculizatoare conform căreia orice nu se poate încadra undeva, poate fi foarte bine

calificat drept postmodernist.

Ca fenomen cultural general, postmodernismul îmbrățișază cunoaşterea ca produs al

acțiunii reciproce dintre ideile şi achizițiile noastre dobândite despre lume şi viaţă.

Cunoaşterea nu mai este nici eternă, nici universală. Îndepărtând de la sine formele rigide,

susținând reflexivitatea, spontaneitatea şi descentralizarea, postmodernismul este preocupat

de organizarea cunoaşterii.

~ 2 ~

Oniga Oana – Liliana, Specializarea Psihopedagogie specială; Anul I, grupa II.

În ceea ce privește educația, s-a simțit nevoia regândirii şcolii, a educaţiei formale,

alături de cea nonformală şi informală. Modernismul în educație a marcat depășirea instruirii

tradiționale, a introducerii „noului”, astfel școala contemporană devenind un „spațiu deschis

și delimitat de paradigma modernității” (Emil Păun). Revolta studenților din Franța (1968) a

reprezentat un moment crucial pentru construirea teoriei postmoderne în educație, criticându-

se „producerea cunoașterii ca mijloc al exercitării puterii și dominației”. Metodele teoretice

caracteristice modernității înfățișază cultura ca ceva despre care elevii trebuie să învețe, dar

poate crea și o barieră în calea învățării. Elevilor cu origini în alte culturi trebuie să li se aducă

la cunoștință limbajul și stilul de „educare” împărtășit într-o anumită instituție (școală),

înainte ca profesorii să le transmită cunoașterea. Postmoderniștii pledează pentru ideea

potrivit căreia scopul societății unificatoare, susținut de modernitate, reiese din dominare și

exploatare, deoarece unitatea este întotdeauna bazată pe cultura dominantă. Se dorește un

„nou profesor”, care să se afle în relaţie de parteneriat cu elevii săi, mijlocindu-se obiectivele

învăţării, precum şi formele şi modalităţile de evaluare, în funcție de nevoile și

disponibilitățile celor luați spre educare. În şcoala postmodernă nu sunt importante rangurile

rezultate din evaluări, punându-se accent pe purtarea responsabilă a celui care învaţă, ca izvor

motivaţional. Particularităţile individuale şi determinante sunt respectate şi puse în valoare, şi

pe această bază se construiesc opțiuni educaţionale. Metodele didactice folosesc formularea

unor idei sau imagini personale, atitudinea cugetătoare şi critică, libertatea individului sau a

grupului în exprimare și formare a unor păreri proprii, stimulând învăţarea prin conlucrare,

pentru a îndemna spre dezvoltarea personală prin acţiuni de autoconştientizare în cadrul

grupurilor mici.

Şcoala postmodernistă, prin educaţia şi instruirea de care este răspunzătoare, are ca

preocupări fundamentale nu numai plasarea elevilor într-un sistem de cunoaștere ci şi

îndrumarea şi stimularea lor în direcţia dezvoltării cognitive, afective, sociale, a exersării

abilităţilor în circumstanțe diferite, cu scopul pregătirii acestora pentru integrarea adecvată în

activitatea şi viaţa socială. Punctele de plecare ale dezvoltării proceselor funcționale interne

ale cunoaşterii îşi găsesc o întruchipare adecvată în situaţiile în care individul este pus în

conjuncturi reale de acţiune asupra problemelor de rezolvat. Elevul sau studentul trebuie

solicitat să ia contact cu realitatea cât mai des posibil, pentru a găsi rezolvări potrivite și în

timp util la diferitele situații.

Pe baza celor prezentate mai sus, cu privire la modernitate și postmodernitate, se poate

concluziona faptul că cele două concepte au urmărit, în principal, crearea unei ideologii care

~ 3 ~

Oniga Oana – Liliana, Specializarea Psihopedagogie specială; Anul I, grupa II.

să stea la baza unei noi societăți, au dorit o evoluare a ceea ce deja exista, o îmbogățire a

tradițiilor și motivarea omului de a accede la cunoaștere. Totuși, diferența dintre aceste două

teorii constă în faptul că modernismul pleda pentru unitatea și „disciplina” ideilor, pentru

elaborarea unor norme de încadrare în cadrul conceptului, în timp ce postmodernismul

susținea ideea unei diversități, a unui colaj de idei și principii, considerând că așa cum fiecare

individ este unic, așa exista păreri și principii diferă pentru fiecare în parte.

~ 4 ~