CUVÂNT ÎNAINTE

Se împlinesc mai bine de două decenii de când dosarul problematicii monedelor geto-dacice a fost închis, pare-se cu deliberată grabă, peste un subiect a cărui abordare teoretică s-a dovedit implicit strivită de cea factologică. Desigur, monede şi tezaure de monede geto-dacice s-au mai descoperit după apariţia lucrării pe care o avem în vedere şi se vor descoperi în continuare. Ele vor continua să plutească în incertitudinea cronologică şi în lipsa unei clarificări integratoare prin care cartea-corpus a lui Constantin Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973, le-a hărăzit unui destin ingrat.Mai la tot pasul întâlnim astăzi paradigme exegetice comode, bazate pe o tradiţie mai mult decât seculară, lucrări monumentale betonând-o, chipurile, pentru eternitate. Acceptate cu deplină satisfacţie fiindcă nu tulbură isihia scientistă a nimănui şi satisfac aproape pe toată lumea, mai ales dacă sunt totodată şi corpora ale unor categorii de monumente, astfel de cărţi au tocmai prin faptul amintit o reală utilitate şi un incontestabil merit, la care se adaugă nu mai puţin neglijabilul efect al dorinţei de a spune totul, de a explica totul, de a fundamenta pontifical totul şi a-l turna în bronzul neschimbării. Dacă primul aspect este în esenţa lui contraproductiv, cel de al doilea devine incitant fiindcă el se înscrie, prin contrariu, în coordonatele ineluctabilei deveniri.De peste trei decenii, optica noastră asupra monetăriei geto-dacice a diferit şi s-a opus, în mare, celei a lui C. Preda. Părerile pe care le susţineam au fost făcute publice prin articole, studii, comunicări, conferinţe. C. Preda le-a combătut prin desconsiderare şi ignorare a evidenţei, ori prin răspândita ignoratio elenchi, modalitate de a trece sub tăcere ceea ce nu-ţi convine, ambele însemnând nu numai un subiectivism exacerbat, dar şi un mod de viată, o forma mentis funciarmente pernicioasă oricărui tip de investigaţie.Aşa stând lucrurile, această carte nu e scrisă pentru a polemiza neapărat cu autorul ultimei lucrări despre monetăria geto-dacică, ci pentru a obiectiva cercetările personale şi concluziile la care am ajuns cât priveşte subiectul în cauză. De aceea se presupun cunoscute teoriile, faptele, interpretările expuse în MGD, la care vom trimite ori de câte ori socotim necesar. De asemenea, prezentul eseu nu are intenţia nici să aducă la zi, sub raportul materialului monetar, cele consemnate în MGD, nici să reia chestiuni ţinând de istoricul cercetărilor, pe care cititorul le poate găsi lesne acolo.Orice studiu, mai ales de dimeniuni considerabile, îşi are lipsurile şi erorile lui inerente. Rectificările confraţilor sunt binevenite, iar în ce priveşte MGD, regretata Judita Winkler (Observaţii şi rectificări la „Monedele geto-dacilor”, în „AMN”, XII, 1975, pp. 95-106) şi-a asumat această sarcină în faţa căreia dezarmează răbdarea şi acribia multora.Este necesar, în fine, să lămurim titlul lucrării de faţă, pe care o dorim succintă spre a susţine, prin argumente şi demonstraţii la obiect, interesul cititorului în lectura ei. Nu vom bate apa în piuă despre arta monedelor geto-dacice, despre intenţiile ori realizările ei notabile, deoarece în mod absolut ele sunt de domeniul evidenţei. Ne vom referi însă la organicitatea reprezentărilor umane sau animaliere şi la involuţia în timp a acestora către schematizare şi „barbarizare”, la inspirarea după şi la imitarea unor tipuri monetare preexistente (greco-macedonene) ca singurul criteriu cronologic de seriere a respectivelor emisiuni. El nu este un handicap propriu analizei unei culturi anistorice. Multe din monedele cetăţilor greceşti se datează uneori exclusiv prin atare procedeu.

Amintesc doar două cazuri ilustre: monedele de argint ale Histriei, în Dobrogea, şi cele ale Atenei, al căror unic indiciu că unele serii sunt bătute după victoria asupra perşilor este figurarea unei mici ramuri de măslin.Am subintitulat aceste pagini eseu numismatic atât ca o consecinţă firească a celor arătate mai înainte cât şi ca urmare a faptului că „ştiinţa” despre atare monede se bazează exclusiv pe păreri, presupuneri, teorii fără vreo dovadă reală alta decât combinarea, coroborarea ori confruntarea lor; în covârşitoarea lor majoritate, respectivele monede au fost descoperite pe teritoriul Daciei istorice. De aceea C. Preda a optat pentru aproape toate opiniile emise, pe care le-a înfăţişat, reproşându-ne însă, în bună logică autohtonă, că părerile noastre nu ţin seama de cele anterioare, adică sunt lipsite de autoritatea înaintaşilor, deci de autoritatea părerilor acestora. Cum însuşi C. Preda reaminteşte, monedele geto-dacilor nu au fost găsite în morminte, nici în aşezări, nici în alte contexte elocvente, prin care ar putea fi datate. Abia dacă un tezaur, descoperit în dava de la Tinosu, judeţul Prahova (C. Preda, Tezaurul monetar geto-dacic din dava de la Tinosu, în „BSNR”, 77-79, 1983-1985, nr. 131-133, pp. 11-18), în interiorul unei locuinţe, a putut fi datat arheologic în ultimele două decenii ale secoului al II-lea î.e.n. Foarte rarele întâlniri în tezaure ale monedelor geto-dacice cu drahme de argint histriene, ori cu alte monede de argint ale lumii elenistice sunt aproape total neelocvente.Aceasta fiind situaţia, ne-am calificat opusculul drept eseu, arătând din capul locului că nu avem intenţia prezumţioasă de a lăsa a se înţelege că ar fi vorba de un nou şi doct tratat despre impreciziune. Din aceleaşi motive nu vom face paradă de erudiţie (erudiţie de presupuneri), pe care oricine o poate afla în MGD. Dacă aşa stau lucrurile, cititorul este îndreptăţit să se întrebe cu indignare de ce îl mai îndemnăm să-şi piardă timpul? Fiindcă dl. Preda a spus totul sau aproape totul, cu excepţia esenţialului semnalat de noi, respins ab initio de d-sa, în speranţa că, prin forţa lucrurilor care s-au năruit, va avea ultimul cuvânt şi cel puţin în timpul vieţii sale (facă-i-o zeii cât mai lungă!) nimeni nu va ridica lespedea pe care a aruncat-o deasupra adevărului.Ei bine, vom încerca să o ridicăm spre a arăta că un mic punct de sprijin care să dea peste cap carul cel mare există şi tocmai de aceea acel punct de sprijin a fost îndelung şi aprig negat. Dl. Preda se numără printre primii care i-au cunoscut valoarea şi ponderea.Spre a nu crea confuzii, vom păstra, cu rare excepţii, denumirile tipurilor monetare date de C. Preda şi nu vom interveni în clasificările de amănunt ale subtipurilor, deşi se pune problema valabilităţii şi pertinenţei locale a acestei optici specifice emisiunilor monetare din lumea greacă. Atacând un material stufos, un subiect lipsit prin excelenţă de sare, la figurat, dar nu şi la propriu, abordarea noastră este o aventură nădăjduim atractivă, ca oricare aventură a spiritului. În măsura în care este autentică.Trei decenii am avut răbdarea de a urmări evoluţia acestei problematici, atât pentru a fi confirmat prin noi descoperiri, cât şi pentru a fi infirmat şi iluminat prin eventualele sclipiri fulgurante ale confraţilor. În tot acest timp şi în toate discuţiile un singur cuvânt nu a fost pronunţat. Nimeni nu l-a pronunţat, poate pentru a se adeveri o dată mai mult că acela care are dreptate prea devreme nu are dreptate deloc. Acest cuvânt este sarea, sarea pământului!

Prof. dr. Mihai Gramatopol Institutul de Istoria Artei al Academiei Române

Bucureşti, Atena, Olympia, decembrie 1992

INTRODUCERE

Până la finele veacului al XVIII-lea noţiunea de „ştiinţă” era larg deschisă aproape tuturor domeniilor spiritului. Forma cea mai adecvată în care-şi găseau obiectivarea diversele teme cercetate de ştiinţă era eseul. O dată cu începutul secolului următor, ştiinţele fizice sau naturale se izolează de celelalte domenii ale spiritului, căpătând astfel un sens special, îngust, ştiinţa devenind tot mai mult un atribut exclusiv al disciplinelor fizice şi biologice, ce-şi revendicau pentru ele o rigoare şi totodată o certitudine care le situau mult deasupra celorlalte activităţi intelectuale. Atare promovare era nemijlocit legată de ideea de progres ştiinţific, iar prestigiul căpătat de aceste ştiinţe a exercitat o deosebită fascinaţie asupra celor ce lucrau în alte domenii, încât cei din urmă au imitat cu repeziciune vocabularul şi sistemul educaţional formativ propriu respectivelor ştiinţe.Astfel, spune Hayek , a început tirania pe care metodele şi tehnica ştiinţelor au exercitat-o asupra domeniilor din afara lor. „Dar faptul de a imita ştiinţele sau ştiinţa în metodele mai mult decât în spiritul ei a contribuit prea puţin la înţelegerea de către noi a fenomenelor sociale şi nu încetează să continue să încurce şi să discrediteze activitatea disciplinelor sociale. Francis Bacon, lordul cancelar, a fost pe drept cuvânt numit demagogul ştiinţei”, ne reaminteşte F. A. Hayek. „Metodele pe care scientiştii sau oamenii fascinaţi de prestigiul ştiinţelor naturii au încercat atât de des să le aplice cu forţa ştiinţelor sociale nu au fost întotdeauna în chip necesar şi cele pe care oamenii ştiinţelor exacte le-au aplicat în propriul lor domeniu, ci mai degrabă cele pe care scientiştii credeau că le folosesc aceia” . Pentru omul ştiinţelor naturii contrastul între faptele obiective şi opiniile subiective era limpede, atare distincţie nu putea însă opera mecanic în cazul ştiinţelor sociale. Cu toate că faptele acestora sunt tot atât de puţin subiective ca şi cele ale ştiinţelor naturii, obiectivitatea lor este o obiectivitate de context, fiind prin natura lor opinii contextuale, nu opinii ale oamenilor de ştiinţă despre atare opinii. Faptul că noi înşine avem o minte asemănătoare cu a lor este un cuţit cu două tăişuri: pe de o parte le putem recepta şi analiza corect, pe de alta le putem denatura ori inventa cu uşurinţă şi nebăgare de seamă, înscriindu-ne pe nesimţite în fals .În propria noastră contemporaneitate, Heidegger, printre alţii, avertiza asupra confuziei regretabile dintre ştiinţă şi tehnică în legătură cu ideea de progres. Problema o regăsim aproape în aceiaşi termeni în antichitate. Epídosis, iar în vremea elenistică prokopé, pendulează între progresul ştiinţei (filosofie şi ştiinţele naturii, la Aristotel) şi progresul tehnicii, realizat mai ales sub specia colosalului, nu a invenţiunii. De aceea, după veacul al V-lea î.e.n. marile şcoli filosofice greceşti au fost în genere ostile progesului tehnic, admiţându-l doar restrictiv. Prevala deci credinţa în progresul moral, ca de pildă la Platon, Posidonios, Lucreţiu, Seneca. Acolo unde mediul cultural se caracteriza prin dominanta filosofică, credinţa în progres era larg răspândită şi dimpotrivă, unde şi când dominanta tehnică era preponderentă, ideea de progres se restrângea la numărul tehnicienilor, al specialiştilor, al celor direct implicaţi în obiectivarea lui matrială. Atunci

când virtualmente progresul încetează pe toate planurile, ca în ultimele veacuri ale Imperiului roman, speranţa în progresul viitor dispare .În ceea ce priveşte aşa-numitele „ştiinţe umaniste”, Croce a fost primul şi ultimul care a făcut din istorie beneficiara încercării sale de a circumscrie deopotrivă filosofia şi ştiinţele sociale, ridicând astfel istoria pe înălţimi neobişnuite până atunci, adică în vârful ierarhiei intelectuale. Crezul său era că istoria, formă centrală a cunoaşterii, făcea ca totul să nu fie decât istorie, poziţie socotită de către istoricii practicanţi dacă nu depăşită, în tot cazul pernicioasă. Reacţionând împotriva a ceea ce părea depăşit la Hegel, Croce a decis că istoria este fără de sfârşit şi mult mai radical deschisă decât şi-a imaginat-o Hegel, tocmai pentru că nu este un proces care să se întoarcă într-o măsură asupra lui însuşi sau să se autosatisfacă. Croce era convins că ideile sale despre istorie erau convergente cu cele ale neopozitiviştilor contemporani: H. Rickert, A. D. Xenopol, P. Lacombe. Negarea deosebirii pe care Hegel o făcea, în teleologismul lui, între necesar şi superfluu (insistând asupra faptului că numai ceea ce era necesar să-şi atingă scopul era cu adevărat istoric) şi proclamarea de către Croce drept istoric a tot ceea ce se întâmplă - căci orice pas din trecut ar fi o treaptă, un pas către situaţia prezentă - pare să fi deschis poarta către relativismul debilitant care a părut multă vreme un corolar al istorismului. În dezvoltarea formei sale absolute de istorism, „Croce a căutat să arate că istoria, concepută fară scopul lui Hegel şi consecventul criteriu al semnificaţiei, nu se prăbuşeşte într-un haos de particularisme, ci e tocmai ancora gnoseologică de care avem nevoie” .Istoricul de artă Ranuccio Bianchi Bandinelli a fost în tinereţea sa deopotrivă un discipol al lui Croce şi un fervent admirator al marxizantului Antonio Gramsci, al cărui prestigiu se afla în creştere, în detrimentul celui al lui Croce. Croce spunea despre Marx că, dintre toţi filosofii timpurilor, este singurul care s-a străduit nu să descopere adevărul, ci să-l ascundă, să-l măsluiască. Teoria plusvalorii în accepţiunea marxistă este, după Croce, unul din acele falsuri grosolane transformate în postulate şi care neagă evidenţa şi principiile economiei de piaţă ale lui Adam Smith şi David Ricardo, fiind, în raport cu acestea, o tumoare malignă menită să „revoluţioneze”, adică să ascundă şi să falsifice un mecanism chipurile „intrat în descompunere”.

Marxismul a fost deci un contraprodus al romantismului, ale cărui protuberanţe tot mai cuprinzătoare, mai false şi mai nocive s-au întins până în anii din urmă, ucise de propriile-i otrăvuri, o dată distrusă economia pe care s-a grefat. Este singura ideologie care pornind de la şi aflându-şi sfârşitul în economic a reuşit să reîntoarcă în anistoric acele părţi ale lumii de ea afectate. Invocând ideea de progres ca pe un calp crez al său, marxismul s-a dovedit cea mai reacţionară ideologie a falsului; de aici acele exprimări ale istoriografiei sale ca: fenomenul cutare nu s-a putut întâmpla într-o anumită perioadă fiindcă respectiva societate nu ajunsese la nivelul de dezvoltare etc. etc... El impunea a posteriori istoriei nişte legi pe care le dedusese în mod eronat din prezent şi ne cerea la modul cominatoriu să le urmăm „neabătut” în viitor, „pentru a împlini idealul de progres al omenirii”. De aceea pe bună dreptate s-a spus că marxismul voia să modeleze nu numai viitorul, ci şi trecutul, al cărui urmaş legitim se socotea, aidoma acelor creştini care descopereau în marile spirite ale erei păgâne vestitori ai venirii lui Hristos.De la Croce, dar şi de la Gramsci, Bianchi Bandinelli a dedus noţiunea de storicità (istoricitate) a fenomenelor artistice, păstrând de la Hegel câte ceva din ceea ce marxismul falsificase din el. Istoria artei este, din punct de vedere social, spunea

Bandinelli, nonaxiologică întrucât ea reflectă fidel şi este parte a realităţii istorice peste care nu poate fi aplicată nici o grilă axiologică. Nu avem deci nici măreţie, nici decădere, nici secole de aur, nici catastrofe, nici progres, nici regres, totul fiind deopotrivă egal cu totul, în sensul devenirii istorismului absolut al lui Croce. Această imagine statică (în fond) asupra lumii pare un fel de eleatism modern, fiind unul din ecourile apostazante ale romantismului. Pe de altă parte, Bandinelli a subliniat că din punctul de vedere al realismului şi al organicităţii redării figurii umane, cât şi a naturii înconjurătoare (teoria perspectivei), grecii au fost cei dintâi, fară nici un antecedent ori surse din afara civilizaţiei lor, care au ajuns la acea formă de artă creată spre a reprezenta adevărul, iar întreaga cultură europeană le datorează în întregime această importantă cucerire a spiritului.Dominând bazinul mediteranean pe care l-au împânzit cu cetăţile lor, grecii au devenit implicit un factor iradiant pentru populaţiile europene aflate în apropierea acestora şi chiar pentru cele mai îndepărtate. Identitatea de substrat a jucat în favoarea disparităţii de ritm. O civilizaţie care cunoaşte şi foloseşte scrisul, se întemeiază pe o formă statală şi nu tribală, este o civilizaţie istorică. Dezvoltarea ei este sistemică. Culturile aflate la periferia acesteia se găsesc într-un raport anistoric cu ea. Anistorismul culturilor pre şi protoistorice se caracterizează, din punctul de vedere al preluărilor dinspre civilizaţia istorică, prin câteva invariante. Preluările se fac opţional în funcţie de valenţele reale sau întâmplătoare (părelnice) pe care artefactele respective le oferă mentalităţii receptoare. Grecii n-au folosit imperialismul cultural. Dezvoltarea culturii anistorice este prin forţa lucrurilor nesistemică. Aceasta înseamnă că preluările pot fi făcute din diverse niveluri temporale sistemice, aflate la distanţe mai mari sau mai mici în timp. Sincronismul receptării se explică în virtutea principiului opţiunii, iar opţiunea este întotdeauna motivată din punctul de vedere al optantului. Imitaţia perfectă sau vizând perfecţiunea este întotdeauna deliberată, ţintind un scop ascuns şi dând măsura neputinţei prin raport cu voinţa. Celelalte forme de preluare sunt creaţii interpretative. Între două culturi anistorice venite în contact, prevalente asupra celeilalte sunt trăsăturile culturii mai avansate pe calea istoricizării şi faţă de amândouă trăsăturile civilizaţiei istorice. Nu există iradiere care să nu aibă la bază o formă de schimb comercial, oricât de rudimentară ar fi ea. Asupra acestei ultime trăsături vom reveni mai pe larg în capitolul următor.Într-o carte devenită celebră (Organicità e astrazione, Milano, 1956), R. Bianchi Bandinelli ţinea să demonstreze că „realismul şi abstractizarea n-au apărut de fapt în lumea artei abia astăzi”. Cum aimnteam mai sus, realismul şi organicitatea redării figurii umane au fost descoperite de greci. În cazul unei culturi anistorice fiecare împrumut poate fi cap de serie, fie cu valoare de creaţie interpretativă, fie cu intenţia de copie fidelă. În ambele eventualităţi stadiile involutive următoare sunt tot mai schematizate, mai „anorganice”, până ating o abstractizare finală. Această abstractizare poate să mai sugereze încă organicitatea iniţială a figurii, ori o poate anula complet.Când constatăm (de aici înainte nu ne referim şi la producţia toreutică traco-getică, ci exclusiv la monede) o involuţie în cadrul aceluiaşi tip, marcată de mai multe faze în care intervin şi contaminări cu elemente de pe alte tipuri monetare luate ca model, am denumit aceste faze şi atare monede geto-dacice, tocmai pentru a sublinia legăturile lor funciare, succedanee. Deși termenul are astăzi un înţeles prevalent medical (un medicament ce înlocuieşte pe un altul, înlocuitor deci), am optat pentru sensul său latinesc (succedaneus, substantiv), succesor, urmaş .

Involuţia: organicitate — barbarizare – abstractizare marchează dăinuirea în timp a unui tip monetar şi apariţia altora, la diverse niveluri cronologice, care pot deveni capete de serie independente faţă de originalul imitat.Monedele geto-dacice nu ating decât arareori abstractizarea absolută. Caracteristica lor generală este cea a menţinerii legăturii imagistice cu prototipul imitat sau interpretat. Din punctul de vedere al imaginii, ele nu sparg niciodată ireconciliabil organicitatea figurii umane. Iconografia lor este redusă: un cap uman pe avers şi un călăreţ pe revers; de multe ori este reprezentat calul singur, motiv decorativ frecvent la traco-geţi, ilustrat spre exemplu de vasele ceramice de la Zimnicea care prezintă pe umeri o suită de atare imagini (călăreţi). Câteva simboluri zoomorfe sau vegetale completează adesea acest repertoriu stereotip.Este necesar sa subliniem faptul că, din punct de vedere iconografic şi stilistic, multe din imitaţiile interpretative după monedele lui Filip al II-lea ori Lisimah pot fi sincronice, întrucât ele au fost emise pe un spaţiu vast, în afara şi înlăuntrul arcului Carpaţilor. Marile etape involutive sunt importante, nu variaţiunile stilistice. Ar fi bine să ştim ce durată în timp au avut acestea. Cred că duratele lor nu sunt egale între ele şi că etapele involutive sunt cronologic mai lungi la începutul imitaţiilor interpretative şi mai scurte către finele lor.Una din marile lipsuri ale cercetărilor de numismatică geto-dacică a fost evitarea constantă şi îndârjită a conexării lor cu studiile despre toreutica traco-getică. Am încercat pe cât am putut să argumentăm atare unitate de preocupări, mai ales că ea reieşea cu evidenţă din realităţile iconografiei foarte înrudite cât priveşte cele trei serii monetare cu imagistică autohtonă. Cărarea bătută, teama de nou, tirania statu-quo-ului, simptome tipice ale ideologiei comuniste obiectivate în studiile istorice de până acum, au făcut cu neputinţă acceptarea propunerii noastre, în ciuda tuturor argumentelor. Un fel de nesciendi ars făcea ca toate acestea să nu atingă urechile şi să nu incite spiritele, cu toate că vagi ecouri ale amintitelor încercări le-am putut depista în tentative contorsionate de a îmbrăca cu o subţire haină nouă lutul inert al străvechilor apucături mentale. Contraargumentul dogmatic prevalent era: „în acea fază a La Tène-ului dacic societatea nu era suficient dezvoltată pentru a atinge pragul economiei monetare etc. etc.”. Produsele toreuticii existau însă şi ele se descopereau mereu, noţiunea arheologică de La Tène devenea pe cuprinsul acestor teritorii tot mai vagă şi mai inconsistentă, dar „arta de a nu trebui să ştii” nu putea fi zguduită de nimic! Când pe aversul tipului numit de noi Bendis (la modul generic) apare aceeaşi figură întâlnită pe ritonul de la Poroina, pe falerele de la Galice (Bulgaria), pe fibulele de la Coada- Malului, pe un fragment ceramic de la Popeşti, pe numeroase vase de argint din bogatele tezaure tracice descoperite la rând în decursul ultimelor decenii în Bulgaria, a refuza, în ciuda tuturor insistenţelor, să-ţi pui măcar întrebarea de ce ar fi imposibil ca toate aceste reprezentări să nu aibă o firavă legătură între ele, înseamnă a ridica acea nesciendi ars la rangul de virtute cardinală a deontologiei cercetării istorice de tip marxist.Când meşterii toreuţi, care puteau fi şi meşteri monetari, circulau pe la curţile căpeteniilor dacice făurindu-le armuri şi veselă din argint, simplu ori aurit, sau chiar din aur, trebuiau ei să aştepte orizontul propice al La Tène-ului dacic postulat de arheologii şi istoricii comunişti de astăzi (evident, cu toţii victime inocente ale ideologiei marxiste) ca să bată monedă pentru aceste căpetenii aflate la câteva sute de kilometri de litoralul egeic sau de cel al Pontului Euxin? Când astfel de meşteri se pricepeau să desfăşoare bogate

reprezentări antropomorfe, zoomorfe şi vegetale, pe coifuri, ritonuri, căni, cnemide, vor fi fost şi ei loviţi de acea nesciendi ars, dacă era nevoie să graveze matriţe monetare? Când la sud de Balcani tracii cunoşteau instituţia monedei şi a schimburilor bazate pe ea, când la nord de Dunăre întâlnim circulând monede ale cetăţilor pontice dobrogene, nu numai din aur şi argint, dar chiar din bronz (atestând negoţul cu amănuntul), vor fi bâiguit acei meşteri, ducându-i cu vorba pe mai marii etniilor „băştinoase”, că viitorul zeu Marx n-a dezlegat încă băierele pungii economiei de piaţă în capetele iluminat a giorno (cu lampa lui Ilici) ale succedaneilor lor comunişti de peste aproape două milenii şi jumătate?Nu! Somnul raţiunii acestor succedanei a produs toţi monştrii totalitarismului ştiinţific - facil decalc al celui ideologic şi social. Nimeni nu li l-a impus până la ultima cută a istoriei antice. Dovadă că atâţia l-au putut respinge ca nul şi neavenit. E drept, plătind fiecare preţul neascultării sale. Aceiaşi angvipezi preaascultători altădată vor astăzi, cu tot mai mult tupeu şi obrăznicie, să se facă din nou ascultaţi şi temuţi. Să nu îndrăznească însă a mai ieşi ca şerpii în calea noastră!

Spuneam că prezentul eseu nu va intra în adâncul factologiei numismaticii geto-dacice. Aceasta nu înseamnă că ea nu va trebui restudiată prin metode cibernetice. Un bun subiect al unei viitoare teze de doctorat este cel al serierii aversurilor şi reversurilor respectivelor monede cu ajutorul unui calculator care să stabilească seriile, conform unei programări anume, dincolo de subiectivitatea ochiului, de la perfecta identitate până la expresia ultimă a fiecărui tip. Numai astfel se va putea obţine conturarea precisă a tipurilor, raporturile dintre ele (şi în ce priveşte relaţia avers-revers), catagrafia răspândirii tipurilor în tezaure şi implicit duratele etapelor involutive. O muncă de benedictin modern închinată ideii de ordine, chit că rezultatele ar putea părea disproporţionat de mici în ce priveşte cronologia relativă. În schimb, orice nouă descoperire va putea fi imediat distribuită, piesă cu piesă, clasei imagistice căreia îi aparţine, făcându-se ceva mai multă lumină în chestiunea identificării matriţelor şi copiilor mecanice ale acestora. Se pot înmagazina mai întâi datele uşor accesibile ale monedelor aflate în colecţiile din ţară şi apoi ale celor din străinătate. Cartea lui C. Preda este şi în acest caz un ghid folositor.Nu avem de gând să repetăm aici ceea ce am publicat pe această temă de-a lungul mai multor decenii. Cei special interesaţi vor recurge la acele scrieri. Prezenta „viziune” este, evident, o propunere al cărei unic şi deversificat merit este acela că osebeşte presupunerile (foarte numeroase, invocate de alţii drept „argumente”) de argumente (faptice şi logice, destul de puţine prin raport cu primele) şi că nu se lasă manipulată de autoritatea sacrosanctă a „bibliografiei”, acea pâine zilnică indigestă a celor bolnavi de scientism. Căci mentalitatea marxistă autentică, atunci când se vrea disimulată şi „curată”, funciarmente neputincioasă de a fi altceva decât ceea ce este, se refugiază în scientism şi în ne-știință. Cei ce-și renegau propria formaţie intelectuală, numindu-se arheologi sau numismaţi „puri”, declarând că ar fi uitat orice boabă grecească sau latinească în favoarea unei „ciobologii” nepătate de vreo cunoaştere a limbilor civilizaţiilor studiate, acele busturi ecvestre ale marxismului „biruitor” s-au baricadat de obicei în spatele unor fişiere de bibliotecă pe care le copiau în notele de subsol şi la adăpostul cărora îşi cultivau ne-ştiinţa complice cu ideologia falsificării şi minciunii.Această carte se vrea înainte de toate o carte de istorie nemarxistă şi antimarxistă, în care fărădelegile marxismului împotriva adevărului istoric nu sunt evocate la modul general şi

retoric, ci la cel concret şi particular, observabile cu ochiul liber de către cititor graţie materialului ilustrativ indispensabil atât perceperii problemelor în sine, cât şi refuzului deliberat de a lua act de existența lor. Lipsit de larga respiraţie ideatică, atare eseu, cantonat în domeniul măruntului document istoric care nu vorbeşte cititorului astfel decât prin imagine, are compensativ avantajul de a fi o radiografie la obiect a procesului mental deconstructiv prin care s-a ajuns la denaturarea şi negarea faptului istoric ca atare, în domeniul ştiinţelor sociale. Ideologia marxistă făcea de obicei alb din negru şi viceversa. Cititorul va avea aici ocazia să constate el însuşi acest lucru, într-un domeniu cât se poate de neimportant pentru „vitalitatea” marxismului ca ideologie totalitară a falsului. El va putea pătrunde în sectorul gratuităţii acestei mentalităţi,  acolo unde negarea evidenţei este pe cât de pură, pe atât de general neinteresantă. Dar această pseudoştiinţă care e marxismul, prin înşişi vehiculatorii ei voluntari şi „generoşi”, a avut răbdarea şi tenacitatea să coboare la obârşia lucrurilor pentru a le roade şi toxiciza rădăcinile. Lucrarea răului absolut şi gratuit şi-a aflat în el instrumentul perfect adecvat.

MONEDELE GETO-DACILOR ŞI MOTIVAŢIA LOR ECONOMICĂ

Cum era de aşteptat, mentalitatea comunistă, ghidată şi obsedată de materialismul istoric şi dialectic şi de lupta de clasă, a pus şi în domeniul economiei antice carul înaintea boilor. Cu alte cuvinte monedele atestau o viaţă comercială, ele trebuiau cronologizate, grupate pe serii şi pe regiuni geografice, fară să se dezbată cu seriozitate cea mai firească dintre întrebări: care erau materiile prime ori bunurile prelucrate al căror schimb comercial a făcut necesară apariţia instituţiei monedei la geto-daci? Sau: de unde provenea metalul monetar şi în schimbul căror mărfuri? Atare întrebări, atare elementar pragmatism cu greu se puteau ivi în minţile unor istorici care, ca întreaga societate dealtminteri, fuseseră deposedaţi de orice avere şi trăiau într-o stare psihică de toleraţi, doar prin îngăduinţa celor bine plătiţi ca să administreze bunurile furate de la toți. Aşadar, noi nu mai aveam o minte asemănătoare cu a acelora ale căror fapte istorice le judecam. Cuvintele lui Hayek pe care le aminteam mai sus deveniseră caduce: nu mai ţineam în mână un cuţit cu două tăişuri, ci unul bont, de tăiat hârtie. Cu el nu se putea decât trasa pe nisip conturul trecutului după imaginea luminoasă a viitorului comunist, dedus à rebours, din stivele de volume dogmatice netăiate, ca un Ierusalim pământesc dintr-unul ceresc. Şi aceasta într-o vreme în care cunoştinţele despre monetăria geto-dacică începuseră să crească simţitor. Pentru A. D. Xenopol , N. Iorga sau Vasile Pârvan destul de puţinele monede ştiute pe atunci nu prezentau un interes cu totul deosebit, mai ales fiindcă România rurală trăia în plină epocă modernă într-o economie naturală domestică unde banul servea cel mai adesea la plata impozitelor, la cumpărarea gazului, sării, tutunului şi chibriturilor, deci aproape de orizontul vremurilor dacice preromane. Izvoarele antice scrise, privitoare la economia dacică, imprecise şi generale, alături de realitatea rurală contemporană lor, întregeau pentru aceşti înaintaşi imaginea pe care şi-o făceau despre viaţa strămoşilor pe timpul lui Dromichete.Istorici mai apropiaţi de mentalitatea negoţului local în antichitatea preromană, precum

Constantin C. Giurescu şi Dinu Giurescu , Dumitru Berciu şi Bucur Mitrea își pun problema exportării bogăţiilor naturale ale Daciei, ca motivaţie a apariţiei masive şi timpurii a monedelor geto-dacice. Printre acestea sunt menţionate cu precădere grânele, ceara, mierea, sclavii, peştele, lemnul, pieile, blănurile şi „foarte probabil” sarea, sarea pământului!Să vedem ce spun, de la Herodot până în primele veacuri ale imperiului, izvoarele istorice care se referă fie la zona mai largă a Traciei, fie la ţinuturile de la nord de Istru. Istoricul din Halicarnas vorbeşte de siginii iranieni şi de caii lor de tracţiune, foarte iuţi (V, 9). „Tracii spun că ţinutul de dincolo de Istru e ocupat de albine şi din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe” (V, 10). Părerea lui Herodot e contrară. El ştie că albinele îndură greu frigul, iar regiunile acelea nu pot fi locuite din pricina frigului. Dacă cumva regii traci îl cinstesc pe Hermes numai pentru că se socotesc descendenţi ai lui (V, 7), informaţia lui Herodot poate ascunde o realitate economică: concentrarea comerţului în mâinile acestora, căci precizarea „fără ceilalţi cetăţeni” pare a acuza monopolul regal asupra negoţului, cu alte cuvinte monopolul căpăteniilor de trib.Polibiu (200-118 î.e.n.) este cel dintâi care precizează că: „În privinţa celor necesare vieţii, ţinuturile pontice ne dau vite şi sclavi, în număr foarte mare şi de o calitate mărturisită de toți ca excelentă. Dintre articolele de lux, ne procură din belşug miere, ceară şi peşte sărat. În schimb primesc din prisosul regiunilor noastre ulei şi tot felul de vinuri. Cu grâu facem schimb reciproc. Uneori la nevoie ne dau ei, alteori iau dânşii de la noi” (IV, 38, 4). În a doua parte a perioadei elenistice, despre bogăţia regelui trac Sitalces, Diodor din Sicilia (până la 21 î.e.n.) afirmă (XII, 50, 2-3) că „litoralul regatului său se întindea de la ţinutul abderiţilor până la fluviul Istru. De la mare până în inima ţării... este un drum atât de lung cât putea face un călător destoinic în treisprezece zile... Sitalces avea în fiecare an venituri ce întreceau suma de o mie de talanţi (a se vedea şi Tucidide, II, 97, 3, n.n.). Cam în vremea întâmplărilor pe care le-am amintit (429 î.e.n.; a se vedea şi Tucidide, II, 95-101) purtând el un război, izbuti să adune din Tracia o armată mai mare de o sută douăzeci de mii de pedestraşi şi cincizeci de mii de călăreţi... Sitalces era aliat cu Atenienii şi avea o înţelegere cu aceştia să-i ajute în războiul de pe teritoriul Traciei...”Tot Diodor informează despre luarea în captivitate a lui Lisimah: „Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lisimah, numindu-l şi tată, îl conduse împreună cu copiii săi într-o cetate numită Helis” (XXI, 12, 2). Faptul că tracii, geţii şi dacii (separaţi etnic şi lingvistic din marea masă a tracilor cu începere din veacul al VI-lea î.e.n.) vindeau în lumea greacă sclavi din rândurile populaţiei lor este menţionat de mai multe surse scrise antice, dar cel mai răspicat de către Strabon din Amaseia Pontului (63 î.e.n. - 19 e.n.): „Geţii sunt cei ce se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei ce locuiesc în partea opusă...

Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici şi numele de sclavi, Geta şi Davos, obişnuite la attici. Această presupunere merită mai multă crezare decât aceea potrivit căreia numele ar veni de la «sciţii dai»... şi nu pare de crezut să se fi adus de acolo sclavi în Attica” (VII, 3, 12). Şi totuşi poliţia ateniană era compusă, pe vremea lui Pericle, din sciţi (liberi).Despre drumurile comerciale terestre peste Balcani, Arian din Nicomedia (95-175 e.n.), autor al unei Expediţii a lui Alexandru cel Mare, ne dă câteva ştiri deosebit de însemnate.

„Se spune că, relatează Arian (I, 1, 4-13), Alexandru a dat năvală în Tracia tracilor numiţi liberi, lăsând la stânga lui cetatea numită Filipi şi muntele Orbelos. După ce a trecut râul Nestos, se povesteşte că în zece zile a ajuns la muntele Haemus. Aici, în strâmtorile urcuşului acestui munte, i-au ieşit în cale mulţi negustori înarmaţi şi traci liberi, care se pregătiseră să-i împiedice înaintarea, ocupând vârful muntelui Haemus, pe lângă care trebuia să treacă oştirea lui Alexandru”. Sigur că termenul émporoi, pe vârf de munte, a părut bizar, astfel că s-a propus lecţiunea énhoroi, adică localnici. Dar localnici înarmaţi pe vârf de munte, alături de traci liberi, localnici care mai erau şi posesori de căruţe, par mai degrabă negustori decât păstori cum credea Pârvan, ori „oameni veniţi din porturi comerciale”. Lupta dintre căruţaşi şi falanga macedoneană este pe larg descrisă de Arian. Negustorii înarmaţi sunt cu totul la locul lor în munţii pe care-i traversează, ducând mărfurile de pe litoralul egeic la Istru şi dincolo de el. Drum de munte lung şi nesigur care dura peste trei săptămâni şi pe care nu se puteau transporta decât materiale incasabile. Drumurile pe care ajungeau vinurile, uleiul şi ceramica fină erau cele ale mării, ale Istrului şi ale râurilor din nord ce se vărsau în el. Arian adaugă că la finele victorios al luptei, macedonenii au capturat toată prada, deci respectivii negustori se aflau în cursul unei cărăuşii de bunuri, mulţi fiind însoţiţi de neveste şi copii. „Alexandru a trimis prada la oraşele de pe malul mării şi el s-a îndreptat spre tribali, care aflând de înaintarea lui şi-au trimis femeile şi copiii spre Istru, poruncindu-le să treacă fluviul până într-unui din ostroavele lui. În această insulă şi-au găsit adăpost şi tracii vecini ai tribalilor, alungaţi de Alexandru.” Tot în acest ostrov, a treia zi după luptă, a găsit Alexandru „corăbii mari sosite de la Bizanţ prin Pontul Euxin şi fluviu” (I, 3, 3). Este limpede că aici se afla un punct nodal al comerţului maritim, fluvial şi terestru. Eu cred că în atare loc era un punct de redistribuire a sării aduse din Subcarpaţii meridionali şi poate, încă de timpuriu, din chiuveta salinelor transilvane. Se ştie că dintre imensele zăcăminte de sare din Dacia multe se aflau chiar la suprafaţa solului sub formă de coline şi dealuri, ca la Ocnele Mari. Exploatarea ei era cât se poate de facilă. Tracia şi Macedonia erau complet lipsite de depozite de sare, în schimb erau bogate în argint. Sarea pentru tăbăcării (platoşe, scuturi), pentru creşterea vitelor, pentru pescuitul maritim sau fluvial venea din Dacia. Către Dacia călătoreau lingourile de argint de la Tasos sau din continentul tasian, ori din Pangeu.Dacă privim harta depozitelor de sare din ţara noastră, hartă publicată la p. 756 din Enciclopedia României, vol. III, Bucureşti, 1938 (fig. 1) şi o comparăm cu cele ale descoperirilor de monede greceşti şi celtice (fig. 2) şi respectiv romane, de dinaintea cuceririi Daciei (fig. 3) din lucrarea lui B. Mitrea, ambele aproape contemporane, sau cu ale celor ce consemnează descoperirile de monede Macedonia Prima şi tasiene, atât în Bulgaria cât şi în România (fig. 4), vom constata că toate aceste monede se îndreaptă către zonele bogate în sare şi împrejurimile lor. Hărţile difuziunii tipurilor monetare, în MGD, evidenţiază toate regiunile salinifere unde respectivele monede au fost găsite. Dacă chiar în vremea stăpânirii romane, când o mare parte a salinelor din Dacia se afla în posesiune romană, monedele din afara provinciei se îndreaptă cu precădere spre Subcarpaţii saliniferi orientali, începând cu denarii republicani şi sfârşind cu monedele din veacul al III-lea e.n., precum ne demonstrează cărţile lui Virgil Mihăilescu-Bârliba , înţelegem ce importanţă deosebită aveau extragerea sării şi comercializarea ei pentru economia acestor pământuri şi ce cantitate de monedă puteau atrage ele, alături de alte produse tipice aceleiaşi bogate şi active zone subcarpatice.

Apariţia timpurie (prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n.) a monedei geto-dacice are ca motivaţie economică exploatarea intensă şi comercializarea cu succes la sud de Dunăre a sării. Celor ce ne-ar pretinde dovezi materiale în acest sens, le reamintim că exploatările erau la suprafaţă şi că urmele unor astfel de lucrări (de altminteri greu de datat) au fost şterse de intemperii. Dar numai datorită acestui schimb putea pătrunde argintul la nord de Dunăre şi de Carpaţi, arie geografică în care lipsea cu desăvârşire încă din antichitate. Dacă aurul de filon sau de râu se mai găsea în Munţii Apuseni sau în nisipurile câtorva râuri , argintul a trebuit adus din sud, atât pentru armurile şi vesela şefilor de triburi geto-dacice, cât şi pentru monedele bătute de Histria.

Metalul galben al descoperirilor de la Băiceni şi Poiana Coţofeneşti reprezintă acumulări anterioare şi constituie o dovadă prin contrariu a lipsei argintului autohton. Iată dovedită încă o dată, pe planul materiei prime, legătura dintre tezaurele getice şi monedele geto-dacice. Existenţa acestor tezaure toreutice presupune vechimea schimbului argint/sare. Către sfârşitul monetariei dacice interdependenţa riguroasă între Tasos şi Pangeu (Macedonia), pe de o parte, şi activitatea monetară de la nord de Istru şi din interiorul arcului Carpaţilor, pe de alta, se face resimţită la modul restrictiv în funcţie de închiderea minelor de argint şi de interdicţia impusă Macedoniei de către romani de a mai importa sare. După închiderea definitivă a minelor macedonene, asistăm, în a doua jumătate a secolului I î.e.n., la un fenomen simetric celui al apariţiei tezaurelor toreutice getice din aur: este bătută prima monedă dacică din aur, purtând inscripţia KOΣΩN (KOSON). Dar asupra acestor chestiuni vom reveni.Întru întărirea celor de mai înainte, ni se pare convingătoare compararea unor date din antichitate cu cele scrise de Eugeniu Bădescu în abia citatul volum al Enciclopediei României despre situaţia extracţiei argintului în ţara noastră prin procedee industriale moderne. Citându-l pe Aristotel (Constituţia atenienilor, XXII, 7), H. Michell (op. cit  la nota 23, pp. 96-97) ne spune că minele de la Maroneia produceau un venit anual de 100 talanţi, adică 2592 kg/an. La Laurion (Attica) producţia se ridica la 200 talanţi anual, timp de 12 ani la rând după 338 î.e.n. Cu alte cuvinte venitul anual al acestor mine reprezenta dublul producţiei Maroneii şi dublul celei medii a României până în 1932; trebuie însă precizat faptul că minele de la Laurion au avut o producţie de filon de aproape cinci ori mai mare între războaiele persane şi cel peloponesiac; în a doua jumătate a veacului al IV-lea î.e.n. ele sărăciseră însă simţitor. Dar să vedem ce ne spune E. Bădescu despre argintul românesc: „Argintul produs de exploatările miniere de la noi din ţară provine în mare majoritate din minereurile de plumb argentifere produse de minele din regiunea Baia Mare şi în măsură mai mică din minereurile auro-argentifere (precizez, la rându-mi, că minele de la Baia Mare au început a fi exploatate abia în secolul al XVI-lea şi că pe vremea dacilor aceste zăcăminte se aflau pe teritoriul ocupat de tribul celtic al Boilor, aflat în perpetuă vrăjmăşie cu triburile dacice, n.n.). Până în iulie 1933 argintul produs de exploatările din ţară era lăsat la dispoziţia producătorilor, care puteau să-l valorifice cum şi unde doreau. După această dată Banca Naţională a început să cumpere tot argintul produs de minele din ţară, aşa că de atunci posedăm date mai exacte asupra producţiei naţionale de argint. Această producţie este: 10.195 kg în 1933; 12.991 kg în 1934; 14.677 kg în 1935; 18.499 kg în 1936; 25.645 kg în 1937. Din această situaţie se poate vedea creşterea rapidă a producţiei de argint după 1932, datorită în special modernizării instalaţiilor de prelucrare... Din cantitatea de argint achiziţionată de

Banca Naţională se aprovizionează în primul rând consumul intern al industriilor de transformare, iar restul e schimbat contra aur, în străinătate”.

*

Imaginea relaţiilor comerciale dintre lumea barbară europeană şi cea mediteraneană a fost mai tot timpul alterată de falsa idee a existenţei, chipurile, a unei cortine de incomprehensiune ce le-ar fi făcut mentalmente greu permeabile. Nimic mai puţin adevărat. Herodot este primul care să ne dezică, prin exemple concrete şi celebre, atât în ce-i priveşte pe sciţi, cât şi pe traci. Eu însumi mă voi opri la două momente ce mi se par semnificative pentru capacitatea politică de sesizare a pulsului momentului de către aristocraţia tribală şi de către şefii ei, fie că vor fi fost aceştia macedoneni ori geto-daci. În speţă, la Filip al II-lea şi la getul Dromichete.Adormiţi de prosperitatea materială pe care le-o oferise Eubulos, atenienii ezitau să se trezească la strigătele de alarmă ale lui Demostene, conştient de ameninţarea gravă care o reprezenta pentru ei politica lui Filip al II-lea în Tracia. Iată cum se rosteşte în Filipica I: „Vedeţi dar, atenieni, în ce grad de neruşinare a ajuns Filip; nu vă lasă nici măcar dreptul alegerii de a rămâne în pace sau de a acţiona. Fără încetare ne înfăşoară în mrejele sale în timp ce noi ne pierdem vremea în loc să acţionăm. Când veţi face ce va trebui? Ce aşteptaţi? Aşteptaţi să survină o situaţia grea? Dar atunci cele ce se întâmplă cum trebuiesc numite? După mine, cea mai cumplită constrângere pentru un om liber este primejdia de a-şi pierde onoarea. Răspundeţi-mi: vreţi să mergeţi mereu pe străzi şi să vă întrebaţi unii pe alţii: «ce-i nou astăzi?». Ce-ar mai putea fi nou decât că un macedonean, un barbar, bate pe atenieni şi rezolvă ca un stăpân treburile Greciei? «A murit Filip? - Nu, e numai bolnav». Mort sau bolnav, ce deosebire pentru voi? Chiar dacă ar fi să dispară mâine, voi înşivă veţi fi aceia care veţi crea un nou Filip prin felul vostru de a vă neglija treburile. Căci nu forţa sa proprie l-a făcut atât de puternic, ci mai degrabă lipsa voastră de grijă... Voi, atenieni, care aveţi o putere superioară oricărei alteia, în triere, în hopliţi, în cavalerie, în venituri, n-aţi tras nici un profit până acum din pricină că vă purtaţi în faţa lui Filip ca barbarii care se bat cu pumnii: îndată ce unul din ei a primit undeva vreo lovitură, îşi duce mâna acolo; e lovit în alta parte, mâinile lui se îndreaptă către locul unde-i lovit; dar să pareze, să privească înainte pentru a prevedea, nu ştie şi nici nu-l duce mintea.

Aşa şi voi, dacă aflaţi că Filip e în Chersones, trimiteţi acolo ajutoare, dacă e la Termopile, alergaţi într-acolo, vă lăsaţi manevraţi de el fără încetare şi nu prevedeţi nimic înainte de a se fi întâmplat. Într-adevăr, un zeu e acela care, roşind pentru voi de ce se întâmplă, îi insuflă lui Filip nevoia de a acţiona, pentru a zgudui indiferenţa voastră, dacă nu cumva aţi renunţat definitiv. Credeţi că va fi suficient să trimiteţi triere goale, încărcate numai cu speranţele unuia şi altuia ca totul să meargă bine? Nu ne vom îmbarca, în fine, noi înşine? Nu ne vom bate noi înşine? Vasele noastre, în fine, nu vor merge să-l atace?” .Loviturile de ciocan ale retoricii exortative a lui Demostene nu mai cad pe un fier călit, ci pe o cocă întărită care i-a luat locul pe nicovala istoriei. Grecia polis-ului apărat de cetăţeni trăgea să moară. În curând se va ivi Grecia regatelor elenistice apărate de mari armate de mercenari. Cetăţenii vor abandona dreptul lor de a face politică şi datoria de a-

şi apăra patria în mâinile şi în grija basileului pe care l-au pus în fruntea lor. Acea eventuală cortină de incomprehensiune se destramă cu totul pe măsură ce polisurile se integrează regatelor, pe măsură ce individualismul aflat la baza cetăţii-stat greceşti se topeşte în supuşenia faţă de basileu. Acum grecii şi barbarii sunt din punctul de vedere al structurii politice egali: supuşi şi unii şi alţii regilor lor. Această nouă structură politică, individuată de J. G. Droysen sub numele de elenism, aduce virtual pe barbari la mentalitatea mai nouă a grecilor sau pe greci la cea mai veche a barbarilor, la mentalitatea democraţiei militare care era şi mai apropiată de acea barbaritas pe care Herodot o perecepea exclusiv prin prisma refractantă a realităţilor cetăţii-stat greceşti, atât de diferite de regalitatea de obârşie tribală.Căderea în captivitate a lui Lisimah şi a fiilor săi în mâinile lui Dromichete este simbolică pentru toate aspectele noilor structuri mentale. Basileul barbar raţionează aidoma unuia elenistic, în parametrii tipici ai democraţiei militare. Diodor din Sicilia (XXI, 12, 3-6) redă filmul evenimentelor cu încetinitorul, spre a fi bine percepute toate fazele şi semnificaţiile lor paradigmatice . „Ajungând oştirea lui Lisimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci, spuneau ei, poporul care luase parte la primejdiile războiului trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lisimah, spunea el, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lisimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie” . Textul pare a aparţine Alexandriei ori altei cărţi populare de mare circulaţie în Balcanii epocii moderne, ale cărei ecouri se fac simţite în basmele contemporane ale respectivelor etnii.Dromichete caută printre prizonieri pe prietenii şi sclavii lui Lisimah şi îi reintroduce în serviciul acestuia. Pune să i se gătească bucate alese şi i le aduce pe o masă de argint, în vreme ce la ospăţ tracilor le dă de mâncare pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. Tracii beau vinul din recipiente de corn şi lemn, în vreme ce Dromichete trăieşte ca basileii elenistici etc. etc.Din ambele pasaje citate se pot desprinde două lucruri: că regii barbari erau la curent cu toate detaliile politicii greceşti şi că luxul de care le plăcea să se bucure începuse să devină în Grecia o realitate „populară”, reprezentată de facsimile în materiale ieftine ale bijuteriilor de aur şi ale veselei din metale preţioase, în vreme ce în lumea barbară şi în special în Dacia atare „lux la îndemâna maselor” era total necunoscut şi aşa au stat lucrurile până în perioada interbelică, în zonele rurale ale României moderne. Singurul care s-a popularizat o dată cu trecerea vremii a fost negoţul şi aceasta prin forţa lucrurilor, adică prin tot mai marea sa extensiune impusă de nevoia de consum şi mai ales de sporitele cerinţe de „export”, menite să satisfacă tocmai amintitele exigenţe, de masă, ale lumii greceşti elenistice.S-a scris desigur foarte mult despre economia greacă antică şi în complexitatea lor problemele pot fi măcar reperate în sumara dar limpedea carte a lui M. J. Finley . Perioadele arhaică şi clasică sunt desigur cele mai interesante prin noutăţile pe care le mai poate aduce din plin studiul atent al mărturiilor arheologice şi al izvoarelor. Mihail Rostovtzeff a atacat cu o imensă erudiţie şi agilitate a minţii chestiunile sociale şi

economice ale lumii elenistice în ansamblul ei. Optica sa fundamentală era că în acea perioadă economia diferea de economia modernă numai cantitativ, nu calitativ.

În ce priveşte economia Greciei epocii clasice, cărţile lui Johannes Hasebroek au conturat un nou model, o nouă imagine pe care trebuie să o avem despre economia şi comerţul cetăţii-stat greceşti şi anume că prima satisfăcea nevoile de consum ale cetăţenilor, iar de o politică cu adevărat economică putea fi vorba doar în ce priveşte împlinirea unor atare nevoi şi nu de protejarea intereselor producătorilor şi exportatorilor. Hasebroek venea dealtminteri să reia şi să repotenţeze unele idei exprimate deja de Max Weber.

Dar dacă despre economia greacă clasică ori elenistică ştim astăzi relativ foarte multe lucruri, existând prin mulţimea documentelor şi diverse căi de a le interpreta, despre „economia” teritoriilor barbare, de unde veneau importante resurse materiale ce formau obiectul „industriilor” prelucrătoare din lumea mediteraneană, nu avem posibilitatea să spunem prea multe. Sigur, negoţul era unul şi acelaşi peste tot, efectele lui sunt însă diferite în barbaritas şi în graecitas. Deseori ne aflăm în situaţia de a calchia în mod eronat unele aspecte după realităţile greceşti (şi ele diferite de la caz la caz), iar alteori credem că în lumea barbară multe fenomene economice se manifestau cu totul altfel decât în cea greacă.„Comerţul cu populaţiile negreceşti cere un studiu în sine. Este o ipoteză rezonabilă că aspectele politice şi economice ale acestui comerţ erau diferite de condiţiile şi mecanica comerţului intergrecesc. Ne referim aici la egipteni, sciţi, traci, gali”, afirma pe bună dreptate M. J. Finley, în intervenţia sa la conferinţa de la Aix en Provence. Căruia Claude Mossé (ibidem) îi răspundea cu egală îndreptăţire: „În ce priveşte studiul sistematic al relaţiilor cu populaţiile negreceşti, se va ţine seama deopotrivă de condiţiile diferite în care se operau schimburile, dar şi de diferenţa de dezvoltare economică a diverselor populaţii barbare cu care grecii au întreţinut relaţii comerciale. În această privinţă transformările economice care au afectat în secolul al IV-lea î.e.n. unele populaţii tradiţional cliente ale Atenei au avut repercusiuni importante asupra comerţului atenian”. Claude Mossé conchidea că utilizarea mai sistematică a materialului arheologic, reclamată de Finley la punctul 8 al listei sale de priorităţi, este singura cale fermă şi unica şansă de a face lumină într-un atare domeniu special. Or, slavă Domnului, cât despre teritoriile Daciei preromane, nu ducem lipsă de astfel de materiale, deopotrivă arheologice şi numismatice. Să vizăm deci o mai sistematică şi realistă utilizare a lor. Este totuşi, în ultimă instanţă, o chestiune de optică. Începem prin a evoca o serie de fapte din lumea greacă, tangente cu problematica noastră şi deopotrivă edificatoare în ce o priveşte.Pentru o cetate greacă, moneda însemna un prestigiu politic şi economic; fără aceste două coordonate nu era decât un lingou ştampilat, o formă de a face să circule argintul provenit din exploatarea minelor de argint aflate în posesie, circulaţie mai degrabă indirectă decât directă. Staterii de la Cizic nu au fost aduşi la Olbia şi Panticapeum de către cizicieni, aşa cum talerii Mariei Tereza nu au fost vehiculaţi exclusiv de austrieci, observa M. J. Finley (op. cit. la nota 20). Tot din motive de prestigiu politic şi economic Atena îşi păstrează vreme de secole acelaşi tip monetar, fiindcă tetradrahmele ei erau dolarii americani ai antichităţii, bazate economiceşte pe producţia solidă a cetăţii şi pe cantitatea de argint

livrată de minele de la Laurion, a căror eficienţă în exploatare depăşea cu mult, în secolele al V-lea şi al IV-lea î.e.n., pe cea a României moderne de până la 1930. Nici un stat grecesc nu putea garanta valoarea monedei sale dincolo de limitele influenţei pe care o exercita. Valoarea la care circulau atare monede era întotdeauna convenţională, măsurată în raport cu valoarea argintului local; această valoare nu era fixată de statul emitent, ci de statele unde astfel de monede circulau, sau prin înţelegere particulară.Când cetăţile greceşti trebuiau să facă rost de mărfuri de bază, ele nu recurgeau la monedele lor naţionale de prestigiu, emise de regulă în argint, pe care şi-l procurau de peste mări ori de la mari depărtări, din interiorul continentului . Ele recurgeau la o monedă nu de prestigiu, nu la o monedă „scumpă”, ci la una „ieftină” şi grea (în argint). Statele greceşti ce aveau contoare la Naucratis îşi procurau pentru ele ori pentru negoţ cereale din Egipt.Toate tezaurele din zonă abundă în monede aşa-zise traco-macedonene, din secolul al VI-lea î.e.n., bătute de deroni (il. 1), bizalţi, edoni şi de alte populaţii semibarbare din nordul Egeei. Aceste monede reprezentau lingouri sub formă de monede . Argintul din nordul Egeei nu era comercializat direct, căci nu există nici o dovadă a legăturilor dintre cele două zone, ci, așa cum crede Sutherland, grecii ionieni îşi procurau de aici acest argint ieftin pe care nu-l mai remonetizau în cetăţile lor, ci îl achiziţionau prin troc cu lânuri fine şi alte produse finite, din zonele traco-macedonene, şi îl schimbau pe grâu în Egipt, care avea şi el nevoie de argint ca materie primă pentru artefactele sale.

Argintul, ca şi sarea erau două materii prime fundamentale pentru economia şi negoţul lumii greceşti. Foarte puţine, minele de argint şi aur din insulele Egeei şi din Orient s-au epuizat cel mai târziu la finele epocii arhaice. Michell împărtăşeşte opinia lui O. Davies, bazată pe analize chimice, că foarte de timpuriu în lumea greacă a început să sosească aurul din Transilvania şi de pe valea Dunării. Deci din Dacia se trimitea aur ca produs brut contra bunuri finite şi în parte în schimbul argintului de la sud de Haemus .Cum spuneam, existau cetăţi care ţineau la prestigiul monedelor lor, altele care erau mai tolerante şi nu-și puteau impune cu forţa exclusivitatea în zona de circulaţie a propriei lor monede. De pildă Atena, prin decretul din 440 sau 435 î.e.n. interzicea pătrunderea în sfera ei de influenţă a altor monede (exceptând cele din aur şi electru), cerând ca pe tot cuprinsul Ligii de la Delos plăţile să se facă în monedă ateniană. Ca urmare a acestei hotărâri multe cetăţi din imperiul maritim atenian şi-au închis monetăriile, iar altele au început să bată monedă proprie abia după războiul peloponesiac. Alte polis-uri adoptau o cu totul altă atitudine. Este foarte semnificativă cea a Olbiei, situată în imediata vecinătate a lumii scitice, un fel de ieşire la mare şi de poartă deschisă către istorie a acesteia. Decretul din secolul al IV-lea î.e.n. de la Olbia , privitor la monede, stipulează patru reguli fundamentale: 1) folosirea exlusivă a monedelor de argint locale pentru tranzacţiile din interiorul cetăţii; 2) rata fixă pentru schimbul între argintul local şi staterii cizicieni; 3) schimbarea oricăror altor monede pe orice bază convenită între părţi; 4) dreptul nelimitat de a importa şi a exporta tot felul de monede şi aici gândul ne duce neapărat la marile cantităţi de monedă de argint geto-dacică ce se puteau tranzacţiona pe piaţa Olbiei sau a altor cetăţi cu legislaţie financiară identică.Unele cetăţi emit târziu monedă din diverse motive. De pildă, Damastion (localizabilă probabil în sudul Serbiei) reuşeşte să-şi procure argint din Macedonia abia în secolul al IV-lea î.e.n., căci în vremea războiului peloponesiac, în zona Adriaticii, nu exista nici un

fel de sursă de argint. Cu alte cuvinte cauzele din pricina cărora o cetate emite mai devreme sau mai târziu monedă proprie nu constitue totdeauna un indiciu al dezvoltării ei economice şi sociale. Pe de altă parte, a reieşit limpede din cele de mai sus că aşa-zisele monede traco-macedonene timpurii jucau un rol important în comerţul internaţional al vremii, fără a putea considera acea zonă egală din punctul de vedere al dezvoltării economice şi sociale cu Atena, de pildă, sau cu cetăţile greceşti din Ionia. Când dispui de materii prime atât de importante cum e argintul sau sarea, toate ideile fixe şi postulatele marxiste trebuie să cedeze în fata realităţii şi a evidentei, chiar dacă tertipurile şi reaua credinţă a acelei nesciendi ars ating pernicioase subtilităţi teologale.Corintul importa argint brut (nu ştim de unde) şi îl vindea sub formă de lingouri cetăţilor care duceau lipsa lui. După prăbuşirea celei de a doua Ligi de la Delos, Macedonia, bogată în atare metal , vinde argintul ca marfă pe piaţa de la Delos . Pentru mai multe dovezi evocatoare ale relaţiilor între sursele de argint, monetizarea lui şi materiile prime pe baza căruia era procurat, precum şi despre emiterea timpurie a monedelor în lumea geto-dacică, a se vedea un mai vechi studiu al nostru .Ampla motivaţie economică pe care o facem în acest capitol în favoarea emiterii timpurii a primelor monede geto-dacice (prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n.), ca modalitate de continuare a toreuticii practicate în veacul anterior şi la începutul celui menţionat şi obiectivate prin marile tezaure din aur şi argint, de armură şi veselă, se înscrie nu numai în cadrul evidenţei istorice, ci şi în acela al „tradiţiei de cercetare”, atât de dragă lui C. Preda, căreia îi confirmă dealtminteri calitatea de argument probant. Admiţând că d-lui Preda îi repugnă ideea exportului masiv de sare, ca prea „capitalistă” şi prea „timpurie” pentru „stadiul de dezvoltare” etc...., cum îşi explică d-sa prezenţa măruntei monede de bronz a lui Filip al II-lea la Preajba de Pădure şi Mărgărităreşti (Oltenia), în câteva exemplare , sau la Zimnicea - şi a monedei histriene de bronz, în 200 exemplare, la Fedeşti, Vaslui , pe la mijlocul secolului al IV-lea î.e.n., altfel decât ca o dovadă că geto-dacii cunoşteau de mult şi practicau de timpuriu instituţia monedei de vreme ce acceptau şi nominale mici de bronz din coloniile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin sau din Macedonia - pe lângă cantităţi mari de monedă de aur (în special tezaurele din Moldova)?

Cât priveşte opiniile celor ce s-au ocupat înainte de C. Preda şi de noi de emisiunile monetare dacice, de data lor de început, precum şi de poziţia pe care acestea se situează în ansamblul monedelor barbare, Constantin Moisil este cel dintâi care propune o datare timpurie (secolul al IV-lea î.e.n.). K. Pink le fixează apariţia şi dezvoltarea între 150 şi 50 î.e.n. Vasile Pârvan le leagă nemijlocit de marea deplasare a celţilor către est, care are loc în jurul lui 280 î.e.n., considerându-le drept rezultat al influenţei civilizaţiei celtice şi al tehnicii ei de prelucrare a metalelor. C. Daicoviciu situa într-a doua jumătate a secolului al III-lea î.e.n. începuturile monetăriei dacice care imită moneda macedoneană, sub impulsul artei monetare celtice. Radu Vulpe se raliază părerilor lui Pârvan în ce priveşte data de început a monetăriei geto-dacice, dar aduce nuanţarea că monedele geto-dacice, diferind de cele celtice (lucru încă de multă vreme evident specialiştilor), par să fi constituit pentru cele din urmă o sursă de inspiraţie cât priveşte tehnica monetară.Două sunt direcţiile în spaţiu pe care funcţionau relaţiile economice dintre geto-daci şi greci: a) prin coloniile pontice din Dobrogea; b) pe drumul continental ce lega Tracia, Tasosul şi viitoarele cetăţi macedonene, traversând Balcanii, cu Dunărea şi mai apoi cu Subcarpaţii meridionali. În ultimele două veacuri ale erei păgâne, produsele sudice au

trecut Carpaţii, pe mai vechiul drum al Pasului Bran şi poate şi prin cel al Oltului (Turnu Roşu). Prima direcţie e o direcţie de tranzit maritim,  cealaltă o cale terestră de absorbţie directă a bunurilor în lumea tracică şi macedoneană, mai ales a sării. Există şi o a treia direcţie, către sud-vestul (adriatic) al continentului, dar ea devine activă abia după sfârşitul monetăriei geto-dacice, în momentul pătrunderii drahmelor de la Apolonia şi Dyrachium şi a denarului roman republican.

*

Coloniile pontice din Dobrogea au avut în epoca arhaică şi la începutul celei clasice o influenţă limitată, iradiind cu precădere în hinterlandul lor şi netrecând fluviul spre nord, ci limitându-se doar la albia lui, cam de la Zimnicea în jos, despre care grecii aveau în genere cunoştinţă. Nici în epoca clasică monedele histriene nu depăşesc decât pe râurile din nord (Siret, Argeş, Olt) valea marelui fluviu . Mult mai răspândite sunt amforele cu vin apreciate de aristocraţia tribală, care sosesc în Dacia pe calea apei din Egeea, inclusiv de la Tasos, pe lângă cele de la Rodos şi Cos. Moldova, până în nord, valea Dunării, Subcarpaţii Munteniei, iată teritoriul pe care ele se răspândesc . Până nu de mult, material din punct de vedere cronologic foarte vag indicativ, amforele ştampilate încep acum a furniza date precise, având în vedere consumul relativ rapid al conţinutului. Aflăm aşadar că apariţia amforelor tasiene în cetăţile pontice are loc în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n., iar perioada de vârf a prezenţei celor de la Sinope se situează între 280-263 î.e.n. . Răspândirea lor în teritoriul geto-dacic nu se putea petrece la mare distanţă în timp faţă de semnăturile astinomilor din centrele de producţie respective. Suntem surprinşi de prezenţa în Moldova a unor mari tezaure de monede de aur emise în cetăţile din Dobrogea (în special Callatis), cum e cazul celui de la Mărăşeşti, faţă de puţinătatea altor mărturii de natură economică menite să justifice atare acumulări valorice. Din păcate nu cunoaştem prea bine viaţa economică a Dobrogei în epocile clasică şi elenistică spre a putea judeca iradierea comercială de la nord de fluviu, măcar până pe linia Carpaţilor Orientali, marcată de o salbă de depozite de sare. O lucrare pe această temă, rămasă în faza de teză de doctorat, consemnează mai mult lipsa de informaţii, decât comentează pe cele ştiute, ori deduce din acestea altele .

*

Evident, mult mai importantă este direcţia tasiană-tracogetică şi pe ea se fac la început schimburile argintului cu sarea. Trebuie să ne fie clar tuturor că dacă Tracia si Macedonia şi chiar Grecia, în genere, nu ar fi fost lipsite de saline, teritoriile de la nord de Dunăre n-ar fi prezentat nici un interes sau aproape nici unul pentru lumea nord-egeeană. În cazul în care istoricii greci cunosc aceste lucruri, ei le cunosc la a treia mână; Herodot, de pe mare, poate doar la a doua . Cu siguranţă că aceştia nu-şi puneau problema originii sării, întrucât, pentru ei, ea venea din Macedonia sau Tracia, adică penultimele etape ale unui lung drum continental, înaintea distribuţiei finale. Dacia era într-un fel contrapartea Egiptului: de acolo grâne, ca şi din sudul Rusiei, de aici sare; în ambele locuri contra argint. Vom vedea că monedele lingouri traco-macedonene le reîntâlnim şi într-un alt punct nodal al comerţului mediteranean oriental. Grecii nu precupeţeau nici un efort, nu se înspăimântau de distanţe când era vorba să-şi procure un produs indispensabil: zincul,

necesar într-un procentaj mai mare obţinerii bronzului strălucitor, era căutat şi procurat de la mari depărtări, dincolo de Coloanele lui Hercule.Spre deosebire de mulţi dintre grecii din Ionia, pe care ideea de a trăi sub autoritatea persană i-a determinat să-şi caute refugiul în Tracia (cazul celor din Teos, care după ce de două ori au încercat să întemeieze un oraș al lor, dar au fost alungați de traci, au reuşit abia a treia oară să fundeze Abdera), coloniştii parieni care s-au stabilit pe la 680 î.e.n. în insula Tasos au trăit paşnic alături de băştinaşii traci până când împreună cu întreaga lume sud-tracică, inclusiv cu ionienii de curând aşezaţi acolo, au fost nevoiţi să „medizeze”, adică să colaboreze cu vechii vrăşmaşi ai ionienilor, pentru că imensa expediţie persană, terestră şi navală, îi copleşise numeric.

După victoria de la Salamina, tasienii au aderat mai mult pro forma la Liga de la Delos, din care s-au retras tot formal în 465, în urma unei neînţelegeri cu Atena privind minele de aur şi argint pe care le posedau pe continentul învecinat. Independenţa economică, mulţimea relaţiilor comerciale si tradiţiile acestora pe care parienii le aduseseră cu ei, precum şi controlul pe care tasienii îl exercitau asupra părţii continentale învecinate (Perea), foarte bogată, cum spuneam, în mine de aur şi argint, toate acestea i-au adus repede pe insulari în conflict cu imperialismul atenian. Politica atenianului Cimon dă cu greu roade, dar le dă, căci după doi ani de asediu crâncen, insula cedează (462 î.e.n.). Herodot şi Tucidide au subliniat bogăţia şi importanţa minelor din insulă şi din Perea. După 463, cele din urmă (Perea) au intrat în stăpânirea Atenei, astfel că Tasosul plăteşte un tribut doar de 3 talanţi Ligii de la Delos. Prăbuşirea Tasosului a fost urmată de încetarea emisiunilor sale monetare, deosebit de numeroase şi foarte răspândite. În afară de aceasta, zidurile i-au fost distruse, mina de aur de la Scapte Hyle a fost şi ea cedată Atenei.După 447/6 tributul tasian către Ligă s-a ridicat la 30 talanţi, se reiau emisiunile monetare, ceea ce înseamnă recuperarea cel puţin parţială a Pereaei. Pouilloux credea că reala bogăţie a Tasosului consta în comerţ, agricultură şi viticultură. „Ca urmare a păcii lui Callias, spune el, Atena a decis să facă din Tasos unul din bastioanele sale imperiale spre a-l folosi ca releu pentru nord”. Aceasta nu înseamnă că resursele naturale de argint nu şi-au jucat rolul în momentele propice ale istoriei. Menirea de releu hărăzită de Atena se întemeia înainte de toate pe solida tradiţie comercială, apoi pe poziţia geografică pe care o deţinea şi, în fine, din punctul de vedere atenian, pe slăbiciunea ei, mai ales după ce-i fuseseră dărâmate zidurile.Tasos s-a numărat printre primele cetăți din nordul Greciei insulare care au bătut monedă. În afară de descoperirile din Egipt deja amintite, în marele tezaur de la Ras Shamra predomină monedele tracice din zona Tasosului. La Persepolis, în fundaţiile marii săli Apadana a palatului lui Darius (511 î.e.n.) s-a găsit şi o monedă traco-tasiană . Conchizând asupra importanţei Tasosului în secolele VI-V î.e.n. John Boardman spune: „Atât cât știm, si nu sunt motive să ne înşelăm grav, în secolul al VI-lea î.e.n. centrul artistic al cetăţilor din nordul Greciei era la Tasos şi în coloniile sale de pe continent. Dar chiar şi acolo putem cu greu vorbi despre o şcoală de artă colonială independentă, de vreme ce toate operele ei dovedesc o influenţă atât de puternică din insulele greceşti şi din Ionia. În anii de după războaiele medice, cel mai cunoscut pictor grec era însă un tasian, Plignot” . Cu siguranţă că de la Tasos va fi provenit acel Kouros Kyrieleis , înalt de 4,85 m, descoperit ca ofrandă în Heraionul de la Samos şi aflat acum expus într-o

sală special construită în Muzeul de la Vathy; el poartă pe piciorul stâng inscripţia dedicatorie: Ishes anétheken thrésios (Ishes tracul m-a pus ca ofrandă).La sfârşitul răzoiului peloponesiac, după dezastrul din Sicilia şi instalarea oligarhiei celor 400 la Atena (411 î.e.n.), Tasos se desprinde din Liga de la Delos şi primeşte o escadră peloponesiacă. Până la capitularea definitivă a Atenei (404 î.e.n.), marea insulă tracică este tulburată de lupte interne între partizanii celor două tabere (spartană şi ateniană). O dată cu începutul secolului al IV-iea, graţie bunelor oficii ale metropolei Paros, animozităţile sunt atenuate şi şterse, reorganizându-se şi Tasosul „continental”, adică Perea. Ştampilele de amforă tasiene apar deci după 404, într-un lot masiv databil între 370-350. Ştampilarea era o formă de control a statului asupra comerţului şi ea va fi fost exercitată prima oară când, după pacea lui Callias, tributul plătit de insulă Ligii creşte la 30 de talanţi. Atare creştere, în ciuda restituirii parţiale a posesiunilor continentale, va fi reprezentat şi impozitele aplicate produselor specifice locului. În tot cazul prezenţa foarte numeroasă a ştampilelor de amforă tasiene în cetăţile greceşti din Dobrogea se înscrie în arcul temporal 340-305 î.e.n.Dacă monedele tasiene au constituit modelul primelor emisiuni geto-dacice, atunci drumul continental spre Tasos va fi fost frecventat, cel puţin în această privinţă şi din aceste motive, cu o jumătate de veac mai devreme. Expunând pe scurt istoria Tasosului, constatăm că exportul masiv de sare către sud cu greu ar fi putut avea loc înainte de 411 î.e.n. Dacă el va fi început înainte de 463, iar argintul din tezaurele toreutice getice ar fi fost de obârşie tasiană, înseamnă atunci că acesta reprezintă o acumulare anterioară. Nu s-a descoperit până acum pe teritoriul României nici o monedă traco-macedoneană de felul celor ieşite la iveală la Naucratis sau la Ras Shamra. Acesta este doar un argument ex silentio, valabil până la proba contrarie.Nu putem însă şti dacă, într-o măsură incipientă, redusă, înainte de 463 î.e.n. argintul nu va fi călătorit în formă de lingouri către triburile getice, cu precădere pe calea maritimă a Strâmtorilor, a Dunării si a afluenţilor ei nordici, în schimbul unei materii prime locale (sarea) şi a unor produse specifice (mierea, peştele de apă dulce etc).

Faptul este posibil întrucât la acea vreme Tasosul dispunea de o flotă puternică (în ce scop, dacă nu pentru negoţ?) pe care şi-o crease utilizând abundenţa locală a lemnului şi a veniturilor aduse de minele de argint. Tasienii au inventat doar acele „nave lungi”, dotate cu punte continuă. Prezenţa Tasosului în comerţul din Pontul Euxin pare a fi o realitate la finele secolului al VI-lea î.e.n. şi la începutul celui următor, până la războaiele persane şi poate chiar în timpul acestora. Mult mai târziu, Demostene (50, 22, 32) pomeneşte de triere ateniene care remorcau navele cu grâne numite plóia, dar care în realitate se chemau holkádes (şlepuri), de la Tasos la gura Strymonului, pe o distanţă de aproape 50 de mile . Oricum, reorganizarea Pareaei de către metropola Paros, spre finele războiului peloponesiac, a însemnat repunerea pe picioare a activităţii comerciale şi a relaţiilor de schimb si cu nordul tracic.Drumul argintului tracic către lumea geto-dacică va fi fost temporar barat de mai multe ori în cursul veacurilor al V-lea şi al IV-lea, sau pur şi simplu întrerupt. Este prezumţios să speculăm asupra unor necunoscute. Mi se pare însă că o coincidenţă trebuie să existe şi în acest sens, care să rimeze în Dacia cu trecerea de la acumularea metalului preţios şi prelucrarea sa în armuri şi vase la monetizarea lui. Pe drept invocabilă ca motiv temporar al întreruperii schimburilor pare a fi instalarea după 280 î.e.n. a regatului celtic din Tylis

între sursele metalului alb şi cele ale sării din Subcarpaţii getici. Este tocmai vremea lui Dromichete, când dacii începuseră a bate pentru prima oară monede, după cum credea Pârvan.Activitatea monetară a geto-dacilor este de departe impresionantă, nu numai prin cantitatea de monedă, ci mai ales prin varietatea ei. Varietatea tipurilor, dar şi varietatea nominalelor, mai ales în. cadrul seriilor de imitaţie. Se ajunge până la hemidrahmă, ceea ce vădeşte pătrunderea instituţiei monedei ca atare în straturile largi ale populaţiei, sau mai bine zis a unei populaţii ce dispunea de o numeroasă clasă negustorească. Trebuie să ne obişnuim cu această idee, în ciuda faptului că decenii de-a rândul s-a preferat datarea târzie a monetăriei dacice numai pentru a nu contraveni postulatului marxizant al „neatingerii nivelului de dezvoltare corespunzător”. Corespunzător cui? În fine!Faptul că de la începuturile până la sfârşitul monetăriei dacice tezaurele sunt deseori alcătuite dintr-un singur tip monetar, rareori din două, trei sau chiar patru tipuri, că aceste monede nu se vădesc îndeobşte a fi foarte circulate, înseamnă, în opinia mea, că argintul, exceptând unele intermitente de care aminteam mai sus, venea continuu din sudul Dunării si că monetizarea lui avea loc în acelaşi ritm. În ce scop avea loc această monetizare în ritm susţinut, atâta timp cât economia rurală tipică geto-dacilor nu necesita rularea unei mase monetare apreciabile, lucru dovedit (cu excepţia monedelor din Moldova) de aspectul necirculat sau puţin circulat al monedelor? Pe de altă parte tezaurizarea era un fenomen frecvent şi scopul ei pare a fi fost sustragerea unei cantităţi de argint monetizat din circuitul căruia îi era destinat. Amintindu-ne de decretul din veacul al IV-lea î.e.n. de la Olbia, privitor la circulaţia monetară, întrebarea ce ne vom pune este cu totul legitimă: nu monetizau geto-dacii argintul sud-dunărean primit contra sării pentru a-l vinde apoi cetăţilor de pe litoralul nordic al Pontului Euxin, cărora le lipsea acest metal? Și unde nu lipsea argintul? Nu cumva îşi procurau ei astfel monede de largă circulaţie şi de superioară valoare, cum am spune astăzi, nu-și făceau ei astfel rost de valută? Aflarea în tezaure a unor monede de mare circulaţie înseamnă că acestea erau căutate în Dacia şi mai ales prezente aici. Faptul că nimereau rareori în loturi menite ascunderii înseamnă că atare monede, ca şi drahmele histriene, pierdute în teritoriu mai mult decât tezaurizate, se aflau mai degrabă pe mâna negustorilor, a aristocraţiei tribale, şi nu în posesia mărunţilor deţinători care de obicei îşi îngroapă mica lor comoară, de teamă să nu le fie prădată.Un depozit monetar geto-dacic se limita până nu demult la câteva zeci de piese, ceea ce întăreşte ipoteza micilor deţinători de monedă, înclinaţi mai mult spre tezaurizare decât spre fructificare prin comerţ. În ultimele decenii au apărut însă tezaure masive de monede bătute de geto-daci, cum este cel de la Şilindia-Arad , compus din 727 piese, păstrate în muzeele din Oradea şi Arad sau aşa-zisul tezaur de la Copăceni, parte a unuia mai mare, descoperit pe la 1939-1940 în nord-vestul Transilvaniei, şi care cuprindea peste 1000 monede asemănătoare celor din depozitul de la Tulghieş-Mireşu Mare . Este foarte probabil ca acumulările marilor depozite să fie simptomatice pentru fluxul intermitent al argintului la nord de Dunăre, astfel de acumulări prevestind o eventuală întrerupere temporară a livrărilor, a comerţului care aducea argintul în zonele geto-dacilor. Speculaţii se pot face multe, dar ceea ce tocmai spuneam este întărit de tezaurele, destul de cuprinzătoare, de monede Macedonia Prima, Tasos, Apollonia şi Dyrachium. Prezenţa acestora marchează însă fază finală a monetăriei geto-dacice si deceniile ce i-au urmat. Abia acum avem şi proba concretă a celor afirmate despre începuturile timpurii ale acestei monetarii, anume despre exploatarea şi comercializarea sării.

*

Cu cât ne apropiem de momentul încheierii emisiunilor monetare geto-dacice, acestea devin, după cum se va vedea, tot mai schematizate, pe de o parte, şi tot mai sărace în argint, pe de alta. Aşa-numitul tip Inoteşti-Răcoasa sfârşeşte prin a fi doar monede scifate din bronz, atât de uşor argintate, încât argintul a dispărut complet.Pe vremea istoriei comunisto-naţionaliste burebistane, C. Preda arăta că: „trecerea de la un sistem monetar la altul (de la emisiunile geto-dacice la folosirea intensă a denarului roman republican, n.n.) coincide cu unificarea geto-dacilor de către Burebista. Fenomenul constă în abandonarea tipurilor monetare anterioare, distribuite pe uniuni tribale, în favoarea tipului monetar valabil în toată Dacia” . Rămânând la convingerea că în Dacia se găsea argint berechet, C. Preda se întemeiază pe descoperirile de ştanţe monetare pentru denari republicani de la Tilişca, Ludeşti-Hunedoara, Poiana-Galați şi Braşov când hărăzeşte totuşi dacilor o reputaţie dintre cele mai triste, cea de falsificatori de monede doar pentru amorul „artei”, tocmai sub domnia neasemuitului rege Burebista, prefigurare peste milenii a marelui geniu şi patriot „naţional”. De ce credeţi că-si făcea Burebista obrazul toval? Fiindcă Michael Crawford (University College, Londra) îşi luase îndrăzneala să presupună că în urma uciderii a zeci de mii de sclavi după revolta lui Spartacus şi a împuţinării acestui negoţ după ce Pompei stârpise piraţii din Mediterană, Roma avea nevoie de atare marfă iar Burebista i-ar fi vândut romanilor pe compatrioţii „disidenţi” ca sclavi. Ştiut fiind că din vremuri imemoriale noi nu ne vindem ţara, Burebista a preferat să falsifice bani decât să-şi vadă opozanţii (de mâna cărora a şi pierit în acelaşi an şi poate la fel ca Caesar în 44 î.e.n.) ajunşi de izbelişte şi la cheremul străinilor. Cu alte cuvinte, sub Burebista „civilizaţia geto-dacilor ajunsese în faza ei clasică”, după cum ne învăţa istoriografia practicată şi de C. Preda, adică de deplină mistificare, dacă e să înţelegem stricto-sensu raţionamentele patriotarde de mai sus. „Situaţia economică şi politică din Dacia acelei vremi, conchide dl. C. Preda, cât şi difuziunea uniformă a denarilor pe totalitatea teritoriului ei, marele număr de ştanţe monetare, sunt tot atâtea argumente (sublinierea mea) infirmând ipoteza sus menţionată” (a lui Crawford, n.n.).Am încercat să dăm un sens, altul decât cel antonesciano-ceauşist (Burebista cuceritorul Transnistriei, până la Odesa), comportamentului lui Burebista, insistând anume asupra faptului că acest comportament era tipic pentru deja petrecutul sfârşit al structurilor economice elenistice, faţă de care acţiunile benefice ale lui Pompei în Orient îndreptăţeau speranţa unei refaceri sau unei revitalizări a acelei pars orientis a lumii romane pe baze continuând tradiţionala integrare elenistică pe care spiritul occidental al Romei o demolase în propriile ei interese de putere.Vom vedea şi epifenomenele defavorabile Daciei ale acestei demolări ale cărei pretexte au fost cererile de arbitraj şi de intervenţie ale Greciei înseşi. Nu este însă mai puţin adevărat că penetraţia denarului roman republican în Dacia putea avea tot atât de bine acelaşi motiv ca şi a argintului tracic cu câteva veacuri mai înainte, anume depozitele de sare care acum satisfăceau nevoile Italiei. După înfrângerea Macedoniei şi transformarea ei în provincie romană (148 î.e.n.), coastele Iliriei, şi ea aliată a lui Perseu, au intrat în componenţa noii provincii. Temuţii piraţi iliri care stânjeneau comerţul roman în Adriatica au fost lichidaţi încă din primul război iliric (229/228 î.e.n.), când a fost înfrântă regina Teuta şi protectoratul roman s-a instalat în această regiune. Negoţul cu

sare gemă provenită din chiuveta saliniferă a Transilvaniei îşi afla drumul său de apă pe Mureş, Tisa, Dunăre, Sava, traversa apoi terestru lliria, continua să plutească peste Adriatica spre diversele porturi ale litoralului italic, de unde prin reţeaua şoselelor romane se răspândea în întreaga Peninsulă. La Roma, sarea ajungea pe vestita Via Salaria, care atingea litoralul adriatic la est de Asculum, traversa Apeninii, intra în Roma prin Poarta Pinciana şi se întâlnea cu Via Campana pe care venea sarea din salinele maritime de la nord de Ostia.Nu este de asemenea câtuşi de puţin exclus ca pe mai vechiul drum sugerat de difuziunea monedelor geto-dacice de tip Vovrieşti-Huşi, drum care ocoleşte pe la nord Carpaţii, coboară în Câmpia Tisei şi se îndreaptă către Dunăre şi valea Savei, pe care se va fi vehiculat, din motive necunoscute nouă, sarea din Subcarpaţii orientali către Macedonia şi Iliria, să se fi practicat şi înainte cu două veacuri de crearea provinciei Dacia transportul sării către vest, ocolind podişul Transilvaniei (a se vedea harta de la fig. 1).Să revenim însă câteva secole mai înapoi în timp pentru a puncta pe scurt istoria Tasosului de după războiul peloponesiac. În ciuda masacrului partizanilor Atenei de către Lisandru, în 404 î.e.n., insula se aliază din nou în 389 cu cetatea care o cucerise şi devine membru permanent al celei de a doua Ligi de la Delos. În 340 a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei şi a rămas sub stăpânire macedoneană până în 196 când Titus Quinctius Flamininus, după ce îl învinge pe Filip al V-lea la Cynoscefale, proclamă la Jocurile Istmice libertatea Greciei.

Un bogat loc strategic învecinat era Amfipolis. Acest oraş tracic denumit „Nouă drumuri” (Herodot, VII, 114; Tucidide, I, 100; IV, 102) a fost cucerit de atenieni în 437-436 î.e.n. şi denumit astfel pentru că fiind aşezat pe malul estic al Strymonului era înconjurat din trei părţi de râu. Importanţa lui era legată de controlul podului de peste fluviu şi al diurnului care lega nordul Greciei cu Helespontul drum cu multiple ramificaţii laterale.Importanţa comercială a aşezării consta în acumularea metalelor preţioase din zona Pangeului şi în expedierea lemnului pentru corăbii. De aceea a fost disputată de atenieni şi spartani, ultimii punând stăpânire pe Amfipolis în 424, sub ochii istoricului Tucidide, aflat la comanda unei escadre navale staţionată la Tasos. Prin pacea lui Nicias (421 î.e.n.) Amfipolisul este restituit Atenei, dar de fapt rămâne independent până ce va fi cucerit de Filip al II-lea în 357, devenind principala monetărie a regilor Macedoniei. După înfrângerea de la Pydna, în 168 î.e.n., a căpătat statutul de „cetate liberă” şi a fost capitala provinciei romane Macedonia Prima (Plinius, Istoria naturală, IV, 38). Argintul de la Tasos, din Perea şi zona Pangeului era vândut de Macedonia şi pe piaţa de la Delos, în intervalul dintre prăbuşirea celei de a doua Ligi şi cucerirea Macedoniei de către romani.O bună parte a acestui argint, sub formă de monede cu flanul mare, de la Tasos şi de la Amfipolis (bătute pentru provincia Macedonia Prima şi rareori pentru provincia Macedonia Secunda, având pe avers, în scut macedonean, bustul zeiţei Artemis, il. 2), ia calea Transilvaniei pe străvechiul drum comercial transbalcanic si transdanubian, pe valea Argeşului şi a Dâmboviţei, prin pasul Bran. Ce oferea Transilvania în schimbul tetradrahmelor Macedonia Prima şi mai ales al celor tasiene? „Probabil, pe lângă alte produse de mai mică importanţă, aur, sare și sclavi”, se exprimă cu multă dreptate Eugen Chirilă , invocând în acest sens (sclavii) pe Strabon (VII, 3, 11), iar în ce priveşte lipsa totală a sării în Peninsula Balcanică, mai vechea dar veridica constatare a lui Bucur Mitrea . Tot Eugen Chirilă arată că în Transilvania apar imitaţii ale monedelor

Macedonia Prima, în tazaurele de la Petelea si Sibişel, iar sub influenta acestor tetradrahme „discul monedelor geto-dacice propriu-zise îşi schimbă aspectul: apar aşa-nurnitele emisiuni dace cu pastilă mare şi schifate care se împart în două tipuri, tipul Hunedoara, reprezentat prin tezaurele de la Bozeş, Cugir, Rădulesti, Sălaş si Temeșești şi tipul vest-transilvan, reprezentat prin tezaurele de la Almaş, Chereluş, Feniş, Pecica şi Turda. Sub influenţa pieselor tasiene..., în faza târzie a grupului vest-transilvan apar emisiunile cu pastilă plată, foarte puţine la număr şi reprezentând emisiunile finale ale tipului vest-transilvan”.Înfrângerea lui Perseu la Pydna în 168 î.e.n. a însemnat împărţirea Macedoniei în patru provincii guvernate independent de romani şi instaurarea în aceste patru zone administrative a unor interdicţii menite să distrugă economia puternică a ţării, cu greu şi abia învinse. Se interzicea astfel importul sării (din Dacia, măsură ce confirmă teoria noastră), exploatarea lemnului pentru corăbii, a minelor de aur şi argint şi evident baterea monedei. După zece ani de aplicare a acestor interdicţii, Macedonia e la pământ, populaţia diminuată şi ajunsă în stare de disperare. Romanii se tem de o puternică răscoală şi ridică interdicţia exploatării minelor (nu însă şi pe cea a importului sării, necesară tăbăcarilor lucrând piei pentru armată). Aurul avea să fie predat Romei sub formă de lingouri, iar argintul monetizat la Amfipolis. Obligativitatea monetizării argintului şi apoi prezenţa acestor monede în Transilvania înseamnă că sarea nu mai putea fi procurată contra lingouri, importul ei fiind controlat şi limitat prin însăşi monetizarea argintului. Macedonia Prima și Secunda emit monede de argint, Macedonia Quatra doar monede de bronz, iar Macedonia Tertia nici un fel de monedă .Este foarte interesant că chiuveta saliniferă transilvană este acum ţinta ultimă a eforturilor economice ale Macedoniei şi Traciei, faptul marcând extinderea comerţului de structură elenistică, în ultima sa fază, în interiorul arcului Carpaţilor. Acţiunile lui Mitridate al Vl-lea Eupator în Orient şi în Grecia, campion al revoltei şi nemulţumirilor împotriva Romei, precum şi cele ale învingătorului său Pompeius Magnus, trezesc în lumea barbară nădejdea reînfiripării unei structuri economice elenistice în partea orientală a imperiului Romei. Întemeierea unui regat dacic unificat de către Burebista şi înfrângerea lui Pompei, dezamăgit că după întoarcerea sa din Orient la Roma nu au fost înţelese problemele pe care el însuşi încercase să le rezolve ori să le atenueze acolo, toate acestea trădează o stare de disperare şi de nesiguranţă, deopotrivă în lumea greacă, cât şi în cea barbară, adusă să constate că centrul puterii, al economiei şi al politicii se mută treptat, tot mai mult şi cu o regretabilă certitudine, din Peninsula Balcanică în cea Italică.Este deosebit de important să recunoaştem în Transilvania această ultimă zvâcnire economică sud-dunăreană, predominantă, performantă, modelatoare, înaintea deschiderii celei de a treia căi de penetraţie, de care aminteam mai sus, cea sud-vestică, pe care se insinuează la început timid, apoi tot mai insistent monedele de argint (drahmele) ale celor două oraşe de pe coasta dalmată, Apolonia şi Dyrachium, în fine denarul roman republican.

Astfel de tezaure politipe de considerabile dimensiuni (pentru acel moment) continuă să se descopere din nordul Transilvaniei, cum e cel de la Şieu-Odorhei, judeţul Bistriţa Năsăud , până la Bucureşti, cartierul Militari şi în Câmpia Dunării , dând deopotrivă impresia începutului unei normalizări ce se efectuează poate sub prezenţa de facto ori mediată a publicanului roman, deopotrivă negustor, bancher, investitor, intermediar,

proprietar, arendaş, cărăuş.Despre rapiditatea difuziunii monetare, dar şi a „módelor” monetare atât în lumea greacă, cât şi în barbaricum, ne putem da seama urmărind apariţia „noului stil” monetar al tetradrahmelor. Flanul mare, discoidal şi subţire, cu destul de mari spaţii libere înconjurând imaginea de pe avers şi de pe revers, apare în Asia Mică pe la 189 î.e.n., iar la Atena pe la 180, după unii, pe la 195, după alţi numismaţi. Între 186-180 î.e.n., Filip al V-lea introduce acest stil nou în Macedonia, precedat aici de o serie de tetradrahme emise între 201-197 î.e.n. al căror flan era mult mai mare decât cel tradiţional . În câteva cuvinte, acestea ar fi coordonatele începuturilor „noului stil” monetar în Asia şi în bazinul egeean, inclusiv în regiunile învecinate. Emisiunile Macedoniei Prima încetează la 150 î.e.n., deci după opt ani de funcţionare, an când romanii dispun închiderea minelor de argint. Lovitura se va face simţită şi în ce priveşte procentajul de metal alb din emisiunile geto-dacice.După ce, în cadrul politicii lor de subminare a economiei elenistice, romanii distrug Corintul, transformă Delosul în porto-franco spre a lichida definitiv Rodosul şi încurajează economic Tasosul pentru a avea în mână legăturile Egeei cu nordul tracic si geto-dacic, este firesc ca moneda acestei insule să devină o monedă regională de prestigiu. Emisiunile tasiene de tip Dionysos-Herakles, în „noul stil”, încep pe la 148-146 după Head, Rostovtzeff şi Seltman şi la 168 î.e.n., data înfrângerii macedoneanului Perseus, după Hiller von Gaertringen. Oricare ar fi data la care ne-am opri, E. Chirilă crede şi el că de abia de atunci se poate vorbi de pătrunderea comerţului tasian, anterior limitat la ţărmurile bazinului egeean, în Tracia continentală, la nord de Haemus şi în Dacia, adică până în interiorul arcului carpatic. Trebuie precizat că acest comerţ tasian târziu, de după imixtiunea Romei în treburile lumii elenistice, nu va fi confundat cu acela „timpuriu”, mai înainte evocat, care se desfăşura prin negustori cărăuşi interpuşi, întâlniţi de Alexandru cel Mare în trecătorile Balcanilor, după cum modelele de tipul Donysos-Herakles ale „stilului vechi” nu au nimic comun cu cele abia amintite ale noului stil.Un lucru rămâne însă cert şi anume că tetradrahmele tasiene cu flan mare urmează cronologic în Dacia celor emise de Macedonia Prima până în 150 î.e.n. Împreună cu aceste monede, cu imitaţii Filip al II-lea târzii, apar în mediul geto-dacic podoabele de argint ce se datează către sfârşitul monetăriei autohtone. Descoperirea unui lingou de argint la Stăncuţa, judeţul Galaţi, interpretată de C. Preda ca probă a faptului că argintul se găsea şi se extrăgea în Dacia , dovedeşte tocmai, în respectiva perioadă a crizei metalului alb, tendinţa de a-l transforma în podoabe, deci de a-l trece într-o categorie valorică superioară.Pe bogăţiile insulei Tasos, pe rezervele ei de argint, pe emisiunea supraabundentă a noului ei tip monetar s-a bazat economiceşte acţiunea militară a lui Sulla împotriva lui Mitridate al VI-lea. Mie mi se pare că acum, cea de a doua direcţia a comerţului, cea terestră cu sudul, este activată din nou si că în atare mişcare ale cărei cauze imediate şi aspecte particulare nu le putem prea bine pătrunde, lumea tracică sud-dunăreană solicită din nou nordul, incluzând de această dată şi teritoriile intracarpatice în efortul de susţinere economică a Romei în politica ei orientală. Este aici o ambivalenţă pragmatică destul de derutantă. Dacă economia elenistică s-a prăbuşit prin eforturile Romei, geto-dacii răspund la solicitările mai vechiului lor context zonal, indiferent de sensul pe care îl capătă în noul context contribuţia materială a acestora.După Gina Katzarova , cea mai mare cantitate a monedelor tasiene este emisă în primele

două decade ale secolului I î.e.n. şi este de pus în legătură cu războaiele lui Sulla; acum apar siglele M şi M barat. Aceeaşi autoare susţinea că emisiunile insulei încetează pe la mijlocul secolului I î.e.n., după ce au fost copios imitate în lumea tracică. La nord de Dunăre sunt prezente deopotrivă originale şi imitaţii barbarizate venite din sudul tracic. După cum se va constata, influenţa acestui tip monetar s-a resimţit iconografic în două rânduri asupra tipurilor succedanee ale tipului Jiblea pandacic (a se vedea capitolul următor).Monedele Macedoniei Prima au fost desigur cele dintâi care au adus la nord de Dunăre „noul stil” monetar. În cei opt ani de emitere a lor, ele au influenţat însă mai puţin, sau aproape deloc, altfel decât prin mărimea şi subţirimea flanului monetar, monetăria geto-dacică autohtonă.

Cu toate acestea, monedele macedonene si tasiene se află deseori împreună în aceleaşi tezaure, la sud şi la nord de Carpaţi, iar prin predominanţa unora sau altora par a indica momente sensibil diferite de îngropare a tezaurelor. Comentându-se alcătuirea tezaurului monetar de la Poiana, judeţul Teleorman, ni se spune că „din analiza internă a tezaurelor mixte în care se găsesc monedele provinciei Macedonia Prima şi tasiene se disting trei categorii ce pot fi explicate prin formarea acestor tezaure în momente clar deosebite: un prim moment în care tetradrahmele cu legenda Makedónon Prótes apar individual, un al doilea moment exemplificat de tezaurele alcătuite din tetradrahme Macedonia Prima şi tasiene, uneori în asociaţie cu monede republicane - şi un al treilea moment ilustrat de tezaurele formate din tetradrahme tasiene uneori în asociaţie cu monede republicane. Se pare că asocierea destul de frecventă a tetradrahmelor tasiene cu denari republicani, coroborată cu lipsa acestora din urma din tezaurele formate în majoritate din monede ale Macedoniei Prima, este probabil indiciul unui decalaj cronologic între momentul când intră în circulaţie monedele macedonene şi cel în care începe emiterea şi folosirea celor tasiene, răstimp în care s-au format tezaurele exclusiv cu monede macedonene. Ipoteza pare a fi întărită şi prin faptul că în acest prim moment monedele Macedonia Prima pătrund dinspre vest în centrul Peninsulei Balcanice, până la Dunăre” (vezi şi harta de la fig. 4).Autoarea studiului citat crede că circulaţia monedelor Macedonia Prima încetează în momentul în care denarii republicani cuceresc piaţa balcanică, pe când tetradrahmele tasiene coexistă o perioadă de timp (este şi normal, având în vedere motivaţia syllaniană a emiterii lor abundente de către insula aliată a Romei şi duşmană a Atenei). Se conchide că tezaurul de la Poiana, format din cele două feluri de tetradrahme prezente în epocă, s-ar situa la începutul secolului I î.e.n., deci înaintea pătrunderii denarului republican în aria de locuire a traco-dacilor.Din astfel de judicioase speculaţii reiese limpede faptul că tipurile de tetradrahme ale noului stil, datorită cantităţii de argint relativ mici pe care o vehiculează la nord de Dunăre, nu sunt topite spre a fi transformate în monede dacice argintate, ci eventual în podoabe, metalului ridicându-i-se astfel valoarea. Ultima fază a monedei geto-dacice (începutul secolului I î.e.n.) este cea a unei monede fiduciare, fapt care întăreşte o dată mai mult ancorarea în realitatea economică a instituţiei monedei, sub forma unui drept cutumiar prelungit peste dependenţa de argintul care sosea tot mai puţin şi mai rar din sud. Oricât de numeroase vor fi fost tezaurele formate din tetradrahmele noului stil (aproape tot atât de numeroase ca şi tezaurele de podoabe târzii), ele erau insuficiente faţă

de foamea de metal monetar a Daciei. De aceea când apare denarul republican (ca urmare a reorientării exporturilor de sare) în cantităţi considerabile, el devine o comodă sursă de argint prin rebaterea sa cu ştanţe perfect imitate (mecanic) şi prin scăderea conţinutului de argint, imitaţiile fiind îndeobşte friabile şi inconsistente .Putem deci conchide că perioada tezaurelor toreutice marchează prezenţa la nord de Istru a unei mici cantităţi de argint venite, nu se ştie cum (poate tot în schimbul sării) din sud. O mare cantitate de argint, deci un intens comerţ cu materii prime, vădeşte integrarea surprinzător de specială în economia elenistică, de la începuturile ei până la destrămarea acesteia de către romani. Masa monetară din Dacia este considerabilă cantitativ şi foarte diversificată, ceea ce dovedeşte implicarea unei largi pături în negoţul cu mărfuri şi chiar în negoţul cu bani. Vesela şi podoabele par a lipsi în această vreme, contrar realităţilor de la sud de Dunăre, dar să nu uităm că zona subcarpatică nu şi-a dezvăluit încă toate secretele, ea nefiind arată adânc precum câmpia şi nici colectivizată intensiv ca aceasta. O dată cu scumpirea argintului dispar monedele locale şi apar tipicele podoabe dacice din secolele I î.e.n.- I e.nÎn lumina celor de mai sus, situarea de către C. Preda a primei faze principale a monetăriei geto-dacice în perioada 250-150 î.e.n. pare, evident, o glumă. Privind harta răspândirii depozitelor de sare în România (vezi fig. 1), tot o glumă a lui C. Preda este şi identificarea, ce ne-o propune ca certitudine, a patru mari uniuni tribale emitente de monedă: una în centrul Munteniei, alta în nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, o a treia în Oltenia (deşi Oltenia ar trebui să fie în frunte!) şi, în fine, ultima pe văile Mureşului şi Târnavelor (vorba cântecului). Cum le va fi stabilit C. Preda, zeii o ştiu,căci simpla grupare enumerativă a tezaurelor în MGD nu-l îndreptăţeşte la concluzii de ordin etnic şi politic, având în vedere caracterul anistoric al monetăriei geto-dacice. În tot cazul nici Strabon (VII, 3, 11) nu le putea fixa cu precizie, la vremea sa, din moment ce afirmă: „Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale... Urmaşii lui la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi... De curând puterea era împărţită în cinci state. Atunci însă [la moartea lui Burebista] stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel când într-altul”.

Le va fi depistat C. Preda prin analiza ştanţelor monetare care puteau circula aiurea într-un mediu anistoric? Le va fi dedus dintr-o analiză iconografică de inspiraţie panofskyană? Dar anistorismul funciar al locului permitea o mişcare browniană a gravării tipurilor aversului cel puţin în spaţiu dacă nu şi în timp pe zone restrânse şi perioade scurte? În fine, trebuie să ne mărturisim neputinţa găsirii unui criteriu, afară de cel al inspiraţiei personale a autorului, liberă şi independentă ca „pasărea ceriului”?!Că, aşa cum va reieşi din capitolul ce urmează, dl. Preda vede si ce nu există, fără a vedea însă realitatea, ar tebui să ne liniştească îh ce „priveşte” marile uniuni tribale şi specificităţile lor artistice atât de cert creionate.

*

Înainte de a sfârşi acest capitol vom reveni la două chestiuni poate nu suficient argumentate anterior, anume la direcţia comercială sud-vestică şi la caracterul anistoric, „devălmăşesc” al monetăriei geto-dacice. În ce priveşte primul subiect sunt de relevat două fapte, unul de pe la începuturile monetăriei autohtone, iar celălalt petrecut după

câteva decenii de la încetarea ei.Problema răspândirii produselor toreutice sud-italice, recte tarentine, a preocupat pe mai mulţi cercetători. Este vorba de piese chiar de argint care ajung în Macedonia, în zona Dunării de Jos, în Asia Mică şi în mediul scitic. Mă gândesc în primul rând la un anumit tip de riton, figurând în ronde-bosse un cap de viţel sau de mistreţ, cu registru figurativ repusat sub buză şi toartă în prelungirea gâtului. Este foarte probabil ca acestei categorii să-i aparţină şi ritonul de la Poroina, unde registrul decorativ a fost lăsat complet lis de către toreuţii tarentini, anume pentru a fi completat după gust de către meşterii locali ai bogatei lor clientele din barbaricum . În cazul în speţă este vorba de figurarea în repusaj pe acest registru a unei zeităţi feminine autohtone al cărei cap din faţă îl regăsim aproape identic pe aversul unuia din tipurile monetare getice timpurii, poate chiar contemporan dacă nu cumva premergător execuţiei scenei de sub buza ritonului de la Poroina.Aceleaşi ateliere toreutice tarentine produc în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. un tip de coifuri de bronz destinate lumii barbare central-europene. Un exemplar din Colecţia Caylus se află la Biblioteca Naţională din Paris, iar altul la Ermitaj, descoperit în sudul Rusiei şi nu de mult studiat şi reîntregit de regretata Anastasia Mantzevici . Diferite de coifurile de la Paris şi Ermitaj (Mastiughino, il. 3) sunt cele de tip frigian (din bronz), lucrate tot la Tarent şi vizând aceeaşi clientelă. Cinci piese au fost descoperite în Bulgaria, câteva la Dodona şi altele în Macedonia. Un exemplar a fost găsit de curând în peninsula Taman, nu foarte departe de locul descoperirii de la Mastiughino .Calea comercială sud-vestică, legăturile comerciale ale acestor locuri cu vestul grecesc al Mediteranei au deci o tradiţie seculară, deşi intermitenta, căreia, dacă ne gândim la posibilul drum parcurs de etrusci pe valea Dunării şi prin Dalmaţia spre regiunea transadriatică unde s-au aşezat, iradiind apoi peste mare până în interiorul continentului, i se adaugă o străveche antecedenţă. Să evocăm, după cum aminteam, un ultim fapt petrecut pe direcţia comercială în discuţie şi notabil pentru subiectul aici tratat.După 44 î.e.n., anul dublei morţi a lui Caesar şi Burebista, geto-dacii emit singura monedă de aur a lor pe care o cunoaştem, aceasta fiind în genul denarilor republicani, o imitaţie cântărind în jur de 8 g, alcătuită dintr-un avers copiat după denarul lui M. Iunius Brutus (consul între doi lictori) şi dintr-un revers copiat după denarul lui Pomponius Rufus (vultur pe sceptru, cu coroana în gheare). Pe avers, în exergă, inscripţia KOΣΩN (Koson), uneori cu literele punctate în relief (MGD, 353-361). E nu numai singura monedă de aur, dar şi singura cu inscripţie, desemnând numele basileului emitent. Noi am mai publicat câteva monede dacice cu inscripţie antroponimică (ΔYOHΣ), declarate de C. Preda false, apoi de acelaşi autentice. Oricum, inscripţia de pe fragmentul ceramic de la Govora (Basiléos Thyamárkou), din acelaşi veac I î.e.n. ne lasă a înţelege că aristocraţia tribală geto-dacică era şi grecofonă înainte de a deveni latinofonă. Mai multe mărturii arheologice pledează în favoarea respectivei opinii. Numărul existent de monede de acest fel nu depăşeşte cu mult 120 si direcţia de răspândire este din zona Sarmizegetusei spre sud-vest, până în Serbia. Deasupra numeroaselor incertitudini şi ipoteze un singur lucru este sigur: atare monedă este o monedă forte, bătută în aur, fiindcă argintul lipsea, într-un număr limitat şi destul de mic de exemplare menite a satisface anume cerinţă de plată dintr-un context monetar bimetalic, geograficeşte aflat pe direcţia sud-vestică.Dacă prin natura metalului atare monedă confirmă lipsa cu desăvârşire a argintului în Dacia, ea atestă indirect şi următoarele realităţi: lichidităţile în denari republicani în Dacia erau în acel moment insuficiente şi sensibil mai mici decât cuantumul plăţii

respective în aur; tradiţia unui stat dac şi a unei autorităţi emitente (Koson) se menţine teoretic până cel puţin la emiterea acestor monede (lista conjecturală a succesiunii regilor daci de la Burebista la Decebal nu ne lămureşte asupra naturii şi extinderii respectivei autorităţi regale); personajul Koson era cunoscut prin implicarea lui în politica Romei în Balcani, ca să i se accepte moneda ca atare; după emiterea acestor monede rolul politic jucat în zonă de către geto-daci devine aproape nul, dacă judecăm după documentele arheologice existente; despre rolul lor economic putem bănui doar că el nu depăşeşte limitele administrative impuse noilor teritorii intrate sub cârmuirea Romei.

 

Fiindcă moneda de tip denar poartă o inscripţie antroponimică, ea iese din anistorismul funciar al emisiunilor autohtone anterioare. Despre acest anistorism suntem aduşi să ne pronunţăm ori de câte ori constatăm că atât monedele traco-macedonene timpurii, cele ale regilor traci (ca de pildă monedele lui Seutes al III-lea, 323-311 î.e.n., emise la Seutopolis, il. 4), ale regilor sciţi şi ale unor basilei traco-geţi din Dobrogea (MGD, 180-182), precum şi ale şefilor de trib din lumea celtică, poartă foarte adesea fie etniconul, fie numele emitentului însuşi.De ce monedele autohtone (în afara celor ce imită nemijlocit şi fidel monedele regilor macedoneni) sunt eminamente anepigrafe? Departe de lumea greacă, dar nu foarte departe de coloniile greceşti de pe litoralul dobrogean, astfel de monede nu ne lasă nici a ghici pe aversurile lor potretele individualizante ale unor „basilei” locali, asa cum o fac monedele mai înainte amintite, emise după instaurarea acestei mode în lumea greacă. Deşi diferite ca modalitate de redare a tipului predominant (cap masculin cu cunună, pe avers - cal, pe revers), ele par emise peste tot, în devălmăşie. Această unitate, într-o bine temperată şi chiar minimă diversitate, pare a nu fi cu totul întâmplătoare. Tăieturile, destul de frecvente pe diverse tipuri monetare geto-dacice, vădesc importanţa acordată conţinutului de metal alb al monedei. Dacă respectivele monede nu sunt doar nişte simple lingouri - dovadă subdiviziunile lor şi existenţa diacronică a unui tip şi a succedaneelor sale de la începutul până la finele monetăriei autohtone, atunci trebuie să admitem că astfel de monede mediau schimburile comerciale continue ale unor importante materii prime, precum şi a celor adiacente, ocazionale, pe care atare flux comercial le antrena într-un sens sau altul al respectivului negoţ.Doar sarea şi argintul pot fi, după noi, materiile prime indispensabile, circulabile una contra alteia în principal şi în mod continuu, antrenând produse de mai mică importanţa în schimbul unor „fabricate” de lux, în mod ocazional dar frecvent. „Devălmăşia” monedelor autohtone, caracterul lor cvasiunitar se integrau perfect masei mari a monedelor barbarizate care inunda vasta zonă a Dunării de Jos. Barbarizarea nu înseamnă numai procesul artistic al degradării imaginii. Barbarizarea înseamnă deopotrivă şi voinţa de monetizare cu orice chip a unei abundente cantităţi de argint aflate într-un areal dat, la dispoziţia unor populaţii barbare situate la periferia unei civilizaţii istorice. Către această civilizaţie istorică voiau să treacă sub forma monetizată argintul lor populaţiile de factură anistorică. Din pricina aspectului progresiv neartistic al monedelor în chestiune, acestea nimereau însă cu precădere într-un alt context anistoric şi apoi, la bună învoială, cum spune decretul de la Olbia, în mâinile unui zaraf care le vindea cu profit drept argint monetizabil; ele ajungeau deci în cele din urmă în oala de topit a cine ştie cărei monetarii

greceşti.Nu este inutil să repet în final lucruri deja spuse: valoarea monedei ca marfă era superioară celei a lingoului de argint ca marfă, pentru că moneda ca marfă se putea negocia în detaliu; sarea era însă vândută en gros, în vrac, pauşal, pe argint en gros care putea fi însă cântărit; proba celor afirmate o constituie tocmai faptul că în Dacia se monetiza argintul care venea în lingouri din afara ei. Remonetizarea în Dacia a unor monede sub forma cărora ar fi venit argintul este un nonsens atât în optica noastră, cât si a celor vechi: dacă monedele veneau din cetăţile greceşti ele erau de bună calitate artistică, se bucurau de prestigiu şi de un preţ deosebit, dacă de la sud de Dunăre veneau monede barbarizate întâlneau în Dacia altele asemenea lor, de acelaşi tip sau de alte tipuri, cu grad egal sau aproape egal de involuţie artistică. Remonetizarea barbară a unor alte monede barbare nu avea nici un rost. Cred că aceste lucruri nu au fost niciodată bine înţelese la noi şi de aceea ele au putut părea în esenţă lipsite de noimă.Se aplica voluntar sau involuntar o optică istorică numismaticii autohtone fiindcă instituţia monedei era considerată tipică unei civilizaţii istorice. Dacă acceptăm evidenţa că populaţiile barbare au bătut monedă, să acceptăm atunci şi mentalitatea lor anistorică, adecvarea creatoare dată unui împrumut dintr-o lume către care virtualmente tindeau şi cu care oricum se aflau în legături mediate sau imediate. Mania definiţiilor tranşante, apodictice, exclusive, în optica terţului exclus, era proprie marxismului şi spiritului său totalitar. E momentul ca, renunţând la falaciosul spirit dogmatic, să acceptăm şi logica terţului inclus. Cu siguranţă că în atare logică vom înţelege mai mult şi mai multe din acea lume periferică şi anistoric condiţionată a Daciei preromane. De fapt pe atare mecanisme ale receptării, ale creaţiei interpretative, care prind fiinţă atunci, se va edifica viitoarea civilizaţie europeană în formele ei atât de nuanţate şi unitare, după prăbuşirea antichităţii greco-romane.

*

Prezentului capitol îi vor urma alte trei, cuprinzând problematica materialului monetar geto-dacic împărţit, în virtutea celor abia reafirmate, în: seria monedelor cu iconografie autohtonă; seria de imitaţie si seria de influenţă. Ce înţelegem prin fiecare din denumirile date, vom arăta la începutul respectivelor capitole. Credem că în acest fel vom reuşi să readucem în atenţie dosarul chestiunilor teoretice, prea grabnic închis, şi să scoatem materialul monetar geto-dacic de sub imperiul unei mentalităţi hibride, scientiste, care operează în domeniul anistoricului exclusiv cu instrumentarul propriu cercetării unei civilizaţii istorice.

*

Cunoscută fiind vechimea preocupărilor pentru monedele geto-dacice, ne întrebam cum de nu s-au ivit şi falsuri moderne interpretative care să depăşească simpla copiere mecanică, în argint, a unor tipuri. Oricât ar părea de ciudat, falsificarea modernă a unei monede greceşti pare mult mai plauzibilă decât cea a unei monede barbarizate. Acest lucru dovedeşte pe de o parte cât suntem încă de tributari naturalismului artei greceşti, iar pe de alta cât de departe ne aflăm de înţelegerea adecvată a anistorismului confesiv al artei barbare. Dar iată că, asemenea unor falsuri interpretative epigrafice sau/şi

arheologice, cum sunt de pildă inscripţiile moderne publicate de Th. Mommsen la începutul celui de al III-lea volum din CIL, ori placa de plumb din Colecţia Severeanu, discutată şi reprodusă de noi în DA (pp. 94-95, pl. I, 4), ne-au ajuns foarte de curând la cunoştinţă, graţie amabilităţii d-lui Silviu Sanie de la Institutul de arheologie din Iaşi, fotografiile pe care le şi reproducem (il. 6) ale unei monede (mai degrabă medalii, căci are diametrul de cca 10 cm) din bronz cu patină verde, piesă aflată în colecţia Muzeului din Focşani şi înregistrată ca „descoperire întâmplătoare”. „Moneda” aminteşte de cele ale oraşelor greceşti din Orientul epocii imperiale romane, având pe avers, în cerc perlat, inscripţia (retrogradă şi inversată) BAΣIΛEΩΣ . ΣΩM . OPO . Δ, iar în centru, orientat spre dreapta, un cap imberb şi cu masă capilară bogată, în faţa căruia se află literele X/M; în spate, literele T/Γ. O rozetă din care pornesc în sens invers două ramuri (?) se află sub portretul închipuit Duras-Diurpaneus sugerat de legendă (cca 68/69-87 e.n.), pe care H. Daicoviciu îl considera frate al lui Scorilo şi unchi al lui Decebal, căruia îi şi cedează domnia sub iminenţa ofensivei lui Domiţian (Cassius Dio, LXII, 6). Pe revers, într-o cunună în care alternează rozetele cu aceleaşi frunze sau ramuri de la baza aversului, se află faţada unui templu cu trei (!) coloane încadrată de mai multe litere ce ar voi să sugereze Metrópolis tôu Póntou, adică Tomis. Pe cât de fantezist, pe atât de „patriotic”, acest fals „pledează” pentru un fapt dealminteri incontestabil şi anume „unitatea etnopolitică a spaţiului carpato-danubiano-pontic” (il. 5).

SERIA CU ICONOGRAFIE MONETARĂ AUTOHTONĂ

De câte ori pronunţam cuvântul autohton, ca determinativ al unor artefacte geto-dacice, mulţi „băştinoși” se scandalizau ca şi când aş fi rostit o blasfemie. Împărţiţi în două tabere, tracomani şi celtomani, aceştia îşi dădeau triumfători mâna spre a cânta în cor exact contrariul. Câte unul încerca să speculeze popeşte, chipurile nedumerit: „cum pot fi numite autohtone numai unele monede dacice, câtă vreme toate erau bătute în Dacia?” Dar toate monedele geto-dacice erau de-a valma şi cu seninătate socotite imitaţii după monedele greceşti şi mai ales macedonene.Faptul că numismaţii nu-şi scoteau nasul din îngusta lor specialitate spre a privi şi alte artefacte geto-dacice contemporane îi handicapa, ca să folosim un termen astăzi la modă, tocmai în ce priveşte organul cu pricina. Marile tezaure toreutice geto-dacice le-ar fi spus destule lucruri despre o imagistică autohtonă, i-ar fi scutit de o retorică şi sceptică mirare, dacă nu chiar negaţie, pe care o opuneau evidenţei al cărei avocat trebuia să fiu, într-un regim politic şi mental al falsului unanim confirmat drept adevăr. În mintea lor „autohton” însemna „inventat”, „nemaivăzut”. Oricum, erau departe de a-şi închipui că orice „imitaţie” este selectivă şi afectivă şi că ea poate tot atât de bine prelua aidoma, imita în mare ori în detaliu sau chiar respinge unele părţi ale modelului, ca neconforme înţelesului pe care băştinaşii îl atribuiau respectivei imagini. Faza de început a toreuticii geto-dacice asigura iconografiei monetare autohtone un antecedent, atât din punct de vedere imagistic, dar mai ales tehnic. Meşterii de la sud de Dunăre circulau deja în Dacia şi ei puteau, desigur, grava cu aceeaşi dexteritate matriţe toreutice şi matriţe monetare.

Celor care mai au reţineri cât priveşte capacitatea de invenţiune, asimilare şi adaptare artistico-meşteşugărească a populaţiilor străvechi le recomandăm, pe lângă studierea culturilor neolitice din România, lectura primei părţi a cărţii lui A. M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, apărută la Editura Meridiane, în traducerea noastră.În fond, anistorismul în cauză nu era altceva decât rezultatul unor ajustări minore, e drept, ale unor imagini socotite în mod eronat ori parţial eronat imitaţii ale unor prototipuri diferite de cele postulate şi solid fixate în optica scientistă a multor numismaţi. Seria cu iconografie monetară autohtonă cuprinde deci trei tipuri pe care le vom discuta şi argumenta în cele ce urmează. Pe cale de consecinţă, ele premerg cronologic seria de imitaţie şi se întemeiază direct pe experienţa plastică şi tehnică a toreuţilor gravori de matriţe, care circulau la nord de Istros încă din veacul al V-lea î.e.n.

*

Tipul Jiblea pandacic (il. 6), numit de C. Preda Prundu-Jiblea, după locul unor descoperiri importante (MGD, 149-158), nu imită tetradrahmele lui Filip al II-lea, ci se inspiră după aversurile tetradrahmelor şi didrahmelor insulei Tasos, care-l reprezintă pe Dionysos bărbos, respectiv spre dreapta şi spre stânga, cu cunună de iederă (il. 7, 8); aceste monede au fost emise la finele veacului al V-lea î.e.n. şi au fost clasate de Georges le Rider în grupul patru (404-340 î.e.n.). Cununa de iederă a lui Dionysos a fost îndepărtată de gravorul geto-dac şi înlocuită cu bucle de păr semicirculare, grupate două câte două, în sens invers (AADR, 110).Numismaţii care s-au ocupat de emisiunile timpurii ale insulei Tasos sunt unanimi în a considera că între 336 (moartea lui Filip al II-lea) şi 281 (moartea lui Lisimah) atelierele monetare ale insulei au fost închise. Acest fapt explică, pe planul numismaticii geto-dacice, schimbarea prototipului imitat, adică trecerea de la modelul tasian la cel macedonean şi implicit datarea tipului Jiblea pandacic şi a întregii serii autohtone înaintea imitării în Tracia a tetradrahmelor lui Filip al II-lea (AADR, 111-112); despre datarea imitaţiilor monedelor lui Filip a se vedea discuţia din capitolul următor.Există un succedaneu transilvan al tipului Jiblea pandacic ale cărui şuviţe au fost spiralizate în manieră celtică (il. 9). Succedaneul a circulat, cu diverse variante, şi în Oltenia, tot cam pe drumul salinelor, iar C. Preda a făcut din el un tip monetar (MGD, 159-164). Unele variante transilvane ale tipului Jiblea pandacic acuză pe avers, prin pilozitatea excesivă şi lăţimea capului, asemănări cu ceea ce va avea să fie aversul tipului cu cap cu dublă faţă (Dessewffy, 815; il. 10); de asemenea, caii de pe reversul tuturor acestor variante, indiferent de sensul lor de orientare, acuză asemănări flagrante cu caii reversurilor monedelor cu cap cu dublă faţă, ceea ce pledează convingător (pentru cei ce pot fi convinşi) în sensul filiaţiei şi succesiunii cronologice a celor două tipuri (il. 11).Pe reversul tipului Jiblea pandacic, nu şi pe succedaneele sale transilvane ori valahice, dar în tot cazul pe cel „celtizat” pe avers prin spiralizarea şuviţelor de păr (vezi mai sus), figurează din profil o zeitate feminină călare, purtând în mâna dreaptă îndoită de la cot în sus o ramură de brad şi având sânii redaţi în relief, cu un accent plastic deosebit („Apulum”, IX, 225; AADR, 112-113). Acestei divinităţi i-am dat numele convenţional: Bendis. Ei bine, cum au văzut-o pe „Bendis” pe monedă, ca revers al unui cap de divinitate masculină, „Zamolxis”, până şi cei mai fervenţi exegeţi ai divinităţii tracice s-au lepădat de ea ca de o piază rea .

Savanţii bulgari, care cu ani în urmă jurau pe Bendis, se reîntorc acum, ca într-un ritual scientist-francmasonic, la „divinităţile hiperboreene”, la „mumele” ancestrale, bisexuate, dacă nu şi mai mult, la divinităţile cu sex ambiguu ori multiplu, în fine la o harababură distonantă faţă de evoluţia firească a unei lumi anistorice către istoricitate.Tocmai de aceea ţin să remarc un studiu ponderat şi realist al lui Em. Condurachi , al cărui accent cade pe alianţa atenienilor cu regele trac Sitalces, în vremea războiului peloponesiac, ca motiv şi prilej al răspândirii cultului zeiţei tracice nu numai în Grecia continentală, ci şi în sudul Italiei. Prezența unor statuete de teracotă ale zeiţei Bendis la Tarent sugerează, conform celor arătate în capitolul precedent, un material posibil de export către lumea balcanică, cu precădere către cea traco-getică . Nu însă în această carte voi dezvolta şi argumenta valorile cultuale ale iconografiei monetare autohtone, ci într-una viitoare despre arta traco-dacică.Am arătat cu alt prilej serierea succedaneelor sud-carpatice ale tipului Jiblea pandacic („Apulum”, IX, 231 şi urm; AADR, 114-116), sugerată deja în linii mari de Karl Pink (Pink2, 1974, pl. XVI, nr. 296-307), succedanee pe care C. Preda le-a ridicat la rangul de tipuri; Adâncata-Mănăstirea (MGD, 198-214), Vârteju-Bucureşti (MGD, 215-247), Inoteşti-Răcoasa (MGD, 247-270).În ce priveşte tipul în discuţie sunt de făcut mai multe remarci. Înainte de toate că este singurul tip monetar dacic care se extinde, cu succedaneele sale, pe toată durata monetăriei dacice şi aproape pe întregul ei teritoriu, inclusiv în Dobrogea denumită de Simion Mehedinţi Dacia Pontică. În al doilea rând, acest tip înregistrează, printr-unul din succedaneele sale, o contaminare a imaginii aversului cu aversul tetradrahmelor tasiene (barbarizate) ale noului tip, reprezentând capul lui Dionysos imberb încununat, cu vrej, frunze şi fructe de iederă (il. 12).Atare succedaneu contaminat (il. 13), cu fazele sale premergătoare şi ulterioare, apare în tezaurele mai sus amintite şi într-un număr de 15 exemplare în tezaurul de la Frăţeşti . Deşi C. Preda credea la început că e vorba de o influenţă a capului Romei de pe denarii romani republicani (MGD, 204), el a revenit ulterior tacit , după cum îi era obiceiul, la opinia noastră pe care o combătuse când a fost exprimată. O ultimă fază a obiectivării procesului respectiv de contaminare o reprezintă succedaneele Inoteşti-Răcoasa ale tipului Jiblea pandacic (il.14), de fapt monede de bronz argintat.S-ar putea obiecta că aceste monede „contaminate” nu mai sunt de socotit succedanee finale ale tipului Jiblea pandacic, fiindcă ele nu mai consemnează nici barba, nici alte caracteristici ale aversului. În demonstraţia completă la care ne-am referit mai sus („Apulum”, IX, 231 şi urm.) fazele de tranziţie sunt urmărite detaliu cu detaliu și rezultă limpede că aceste „contaminări” sunt operate pe succedanee clare ale tipului Jiblea pandacic.Răspândirea în zonele de câmpie a succedaneelor târzii ale tipului Jiblea pandacic şi eventual ale unor ateliere monetare era în funcţie de locuirea spaţiului dintre piemontul carpatin şi fluviu. Un studiu relativ recent arată că Valea Dunării era cea mai dens şi mai îndelung locuită, cele mai multe aşezări şi morminte datând din secolele II şi I î.e.n., secolele V şi IV î.e.n. fiind mai slab reprezentate. În câmpia cuprinsă între Dâmboviţa şi Argeş, acoperită cu un strat gros de loess, pânza de apă freatică e la mai mare adâncime, în vreme ce în regiunea împădurită a Vlăsiei pânza freatică e mult mai către suprafaţă. Sunt numeroase aşezările getice de pe râul Sabar, Dâmboviţa, Colentina şi Lacul Tei. În zona cercetată aşezările din secolele III-I î.e.n. sunt în număr de 143. Cu începere din

secolul al II-lea î.e.n., Câmpia Dunării, ca şi Dacia în întregimea ei lasă impresia unui amplu şi rapid ritm de dezvoltare economică şi de creştere a populaţiei, fapt dealtminteri ilustrat de chiar succedaneele târzii ale tipului Jiblea pandacic, cu tezaure frecvente şi substanţiale, cum ar fi cel de la Urseiu (judeţul Dâmboviţa) , unde abundă didrahmele succedaneului Adâncata-Mănăstirea, dar sunt prezente şi 33 de drahme (3,85-2,70 g) monetizate pro-forma, căci ambele feţe ale acestora sunt complet şterse, fiind probabil realizate cu ştanţe foarte degradate.Datorită unei locuiri intense şi a negoţului mai diversificat, chiar în interiorul Daciei, către finele tipului în discuţie şi deci a monetăriei dacice, apar la sud de Carpaţi tipuri monetare de peste munţi. Astfel lângă didrahmele Adâncata-Mănăstirea s-au găsit la Măghireşti, în judeţul Gorj, 10 monede de tip Răduleşti-Hunedoara (il. 81, 83).Din punctul de vedere al realizării tehnice şi artistice, aversurile tipului Jiblea pandacic cât şi reversurile sale vădesc o ţinută remarcabilă, siguranţa unei mâini de maestru în executarea profilului capului masculin (il. 15, 16), atât în privinţa succedaneului transilvan (il. 17), cât şi a multora din cele sud-carpatice (il. 18, 19). Reversurile cu „Bendis” călare sunt deosebit de precise, încât nici o schematizare a umerilor drept sâni nu mai poate fi pretinsă (il. 20- 21).

*

Tipul cap de zeitate cu dublă faţă (il. 22, 11). Tetradrahmă având pe avers un cap cu dublă faţă, iar pe revers un călăreţ, în genere spre dreapta. Gravorul acestor ştanţe era un expert, cu mână sigură, care ştia să reducă figurarea la liniile ei de forţă şi la masele plastice esenţiale. Plasarea simetrică a ochilor faţă de axul aversului creează impresia unei a treia figuri, văzută din faţă. Gravorul topeşte cele două feţe într-un singur cap „cu trei feţe” dispuse pe un singur gât. Prin structura lui, acest avers poate fi considerat ca redând o figură văzută din faţă. Relieful este înalt, flanul bombat, iar reversul pare în consecinţă uşor incus. Forţa plastică este extraordinară pe toate variantele, chiar dacă densitatea compoziţiei este mai laxă ori mai stilizată (il. 23, 24).Capetele în piatră sau bronz, duble, triple, cvadruple, central şi vest europene, de obârşie celtică, par a se afla în mai strânsă legătură cu acest avers decât aşa-zisul „cap ianiform” cu care respectivul tip monetar a fost şi este desemnat (MGD, 142-149). Întru fixarea acestei denumiri, C. Preda ne şi propune prototipul aversului unui triobol tasian, datat de acelaşi Georges le Rider între tetradrahmă şi didrahma cu capul lui Dionysos cu barbă, utilizate ca prototip pentru aversul tipului Jiblea pandacic. Însă aversul respectivului triobol figurează două capete, ori mai exact două măşti de silen adosate şi despărţite clar printr-o linie verticală, aşa cum reversul său redă două amfore inversate, aidoma capetelor de tineri de pe aversul drahmelor histriene (il. 25).Răspândirea monedelor cu cap cu dublă faţă o constatăm în nord-estul Olteniei, aglomeraţia producându-se în jurul salinelor de la Ocnele Mari. Ele trec Dunărea în extremul est la Turtucaia, iar în vest la Vidin. Faţă de tipul Jiblea pandacic, emisiunea este mult mai puţin numeroasă. Tipul are variante minime şi nu i se cunosc succedanee.Aşa cum am mai spus, el urmează din punct de vedere iconografic şi artistic tipului Jiblea pandacic ale cărui variante transilvane cu cap foarte pilos care umple flanul aversului par să fi sugerat volumetric redarea unei a doua feţe. Ca şi la tipul anterior, urechea dispare sub masa capilară. Deosebit de interesantă este maniera de rezolvare a zonei mediane a

aversului, acolo unde are loc îmbinarea celor două feţe. La nivelul capilar al aversului observăm o organizare mediană triunghiulară cu vârful în jos, către un motiv circular-oval central în care se înscrie un altul similar. Sub acest „nod” apare din nou un cerc liniar şi apoi un triunghi gol, cu vârful în sus, opus şi simetric celui plin din masa capilară. Sub el este trasată linia de bază a gâtului. Înşiruirea pe verticală a tuturor acestor elemente poate constitui profilatura mediană a unei noi feţe ai cărei pomeţi reliefaţi sunt obrajii boselaţi ai celor două feţe din profil. Arcadele oculare convergând, sub masa capilară, spre linia mediană amintită, dau impresia, împreună cu ochii marcaţi prin globule în cerc, unei mutre bestiale, unei monstromofoze de felul celor practicate pe piesele tezaurelor toreutice contemporane ori ceva mai vechi. Este limpede în acest caz că gravorul monetar avea o experienţă toreutică şi mai ales o imaginaţie absolut necesară compunerii şi armonizării unor forme eteroclite, întru redarea alteia, credibilă, verosimilă din punct de vedere plastic.Masivitatea şi truculenţa calului de pe revers o regăsim prefigurată pe reversurile variantelor transilvane ale tipului Jiblea pandacic (vezi il. 10), astfel că nu este lipsit de temei să se vorbească despre o oarecare unitate stilistică a tipului ilustrat în nord-estul Olteniei şi variantele transilvane ale celui discutat anterior (AADR, 114-115). Deşi acest tip este puţin numeros, el are o importanţă deosebită în cronologia relativă a emisiunilor geto-dacice timpurii. Dacă, în spiritul celor expuse mai înainte, am admis succesiunea şi dezvoltarea plastică a aversului şi reversului tipului cu dublă faţă din variantele transilvane ale tipului Jiblea pandacic, voim să accentuăm acum un fapt peste care C. Preda a trecut, cu toate mijloacele de disimulare de care dispunea (inclusiv calomnia), pentru că atare fapt îi dinamita pur şi simplu partea teoretică a tezei sale doctorale, anume că nu există monede cu iconografie autohtonă care să preceadă cronologic seria de imitaţie după monedele cu capul lui Zeus laureat ale lui Filip al II-lea.Într-un articol publicat în „Revista Muzeelor”, pe la sfârşitul anilor '60 arătam că în colecţia Mihai Bibra (Sănătescu) din Rm. Vâlcea se găsesc mai multe monede interesante, provenite atât din localitate şi din împrejurimi, cât şi din aşa-numitul tezaur de la Copăceni (MGD, 177). Totodată, în legătură cu un anumit tip monetar (il. 46) aflat printre monedele achiziţionate de Cabinetul numismatic al Academiei de la Mihai Bibra (Sănătescu), subliniam remarca lui Constantin Moisil care comunică în 1940 că a văzut două monede aparţinând unui tezaur descoperit pe la 1880 la Rm. Vâlcea, lângă gara din localitate, pe când se construia linia ferată. Una era de tip cap de zeitate cu dublă faţă, iar cealaltă, o piesă foarte rară (vezi C. Moisil, op. cit, pl. XIX, fig. 1), avea pe avers capul lui Zeus laureat spre stânga, iar reversul era cel al monedelor de tip „ianiform” (il. 26).

Cu toate că ştia de afirmaţia lui Const. Moisil, C. Preda (MGD, 146, nota 499) afirmă că „monedele achiziţionate de Cabinetul numismatic al Academiei de la M. Bibra (Sănătescu) din Rm. Vâlcea sunt falsuri moderne”. Cu toate că în MGD, 96, C. Preda susţine clar că „aşa cum am mai spus (pp. 76-77), în legătură cu locul de descoperire al acestui «tezaur» situaţia nu este încă lămurită, pretinzându-se că el a fost adus la Copăceni din Transilvania, în anul 1941”, autorul nostru declară false toate monedele provenite de la M. Bibra, iar pe de altă parte revine în 1975 asupra dubiilor sale dând crezare, chipurile, spuselor fostei neveste a descoperitorului decedat, care de fapt le-ar fi adus, după „mărturia văduvei”, dintr-o mai mare descoperire din nord-vestul Transilvaniei, făcută prin 1939-1941.

Nu înțeleg de ce trebuiau declarate false monedele achiziţionate de la M. Bibra, printre care şi câteva cu inscripţie (ΔVOHΣ), de care voi aminti în capitolul următor. Oare fiindcă ele erau „incomode” petntru numismatul C. Preda? Căci, aşa cum am mai arătat, combinarea reversului tipului cu cap cu dublă faţă cu un avers înfăţişând capul lui Zeus laureat, spre stânga, piesă publicată de Moisil în 1940 ca fiind foarte rară, exista în realitate înainte ca M. Bibra să falsifice monedele pe care le-a vândut apoi Academiei, printre care se numărau şi două exemplare de felul celui sesizat şi semnalat de C. Moisil ca deosebit de rar! Curată onestitate, curat ştiinţifică!Graţie acelei descoperiri, semnalată prima oară de C. Moisil, ştim acum în mod cert că tipul cu cap cu dublă faţă preceda imediat sau era întrucâtva sincronic cu primele imitaţii locale (în manieră artizanală geto-dacică de foarte bună calitate, sub aspect tehnic, cât şi al siguranţei ductului plastic) ale monedelor lui Filip al II-lea. Ca şi în cazul tipului discutat mai înainte, nu comentăm semnificaţia cultuală a capului cu dublă faţă, dar subliniem că ea există cu certitudine, de vreme ce pe nici o monedă geto-dacică nu figurează, ca pe cele tracice, portretul vreunui muritor.

*

Tipul Bendis, numit astfel de noi, are pe avers un cap feminin din faţă, cu o coafură specifică pe frunte şi cu două şuviţe de păr laterale care atârnă de-a lungul obrajilor şi gâtului; pe revers, călăreţ foarte stilizat spre stânga sau dreapta (il. 27). C. Preda, dealtminteri de o prudenţă scientistă ce crede că şade bine cuiva lipsit de opinii, îl numeşte, prin alăturarea părerilor înaintaşilor, „tipul Larissa-Apollo Amphipolis” (MGD, 132-142) şi îl tratează cu tipica-i ignoranţă doctorală. De o candoare demnă de un neofit lipsit de har el afirmă că: „Din păcate până acum nu avem dovada făcută că monedele din Amphipolis sau Larissa ar fi circulat până la Dunăre”, trădându-şi astfel handicapul mental prin care asimilează involuntar situaţia din antichitate tiraniei imobilismului impus de cortina de fier şi de comportamentul caracteristic războiului rece (MGD, 135).Aria de răspândire a acestor monede depăşeşte cu puţin către Valahia Mare, Transilvania, Serbia şi Bulgaria, zona Olteniei în care au fost emise, fără să se aglomereze către regiunea saliniferă. Dealtminteri nu se cunosc decât cel mult 170 tetradrahme cu diferite variante. Nu există succedanee şi baterea lor nu a continuat multă vreme, fiind mai degrabă un expedient înaintea începerii imitării monedelor lui Filip al II-lea.Problema incertitudinii prototipului este reală, dar nu în felul în care o pune C. Preda. Beneficiarii acestui tip monetar doreau într-adevăr pe avers un cap feminin din faţă. Ei au constatat, ca şi grecii emitenţi de monede având pe avers un cap feminin din faţă, că relieful lor se degradează foarte repede prin tocire, devenind urât. În nordul Egeei, redarea pe monede a capului uman din faţă apare cel mai devreme pe la 420 î.e.n., la Amfipolis, colonie ateniană . Atare manieră de reprezentare durează cel mai mult la Histria, până către finele secolului al IV-lea î.e.n. şi chiar mai târziu. Între circa 400-344 î.e.n. Larisa, în Tesalia, emite didrahme, drahme, semidrahme şi trihemioboli cu capul nimfei fântânei Larisa, la început în profil şi mai târziu din faţă; tetradrahmele Larisei sunt emise însă între 352-344 î.e.n. în toate cazurile, capetele din faţă ale monedelor din lumea greacă nu sunt redate strict frontal, ci uşor întoarse spre dreapta sau spre stânga. Tot aşa stau lucrurile şi la Larisa (il. 28) şi la Amfipolis (il. 29), unde capul lui Apolo este destul de feminizat ca să poată fi luat ca prototip al unei figuri feminine.

Dovadă că s-a preferat totuşi capul lui Apolo de la Amfipolis, cetate în care atare tetradrahme s-au emis între 424-358 î.e.n. , şi nu al nimfei Larisa este faptul că atât Pink, 219-220, cât şi De la Tour, 9691 (MGD, pl. XXVIII, XXX) întregistrează monede barbarizate din Dacia care reproduc deopotrivă întoarcerea capului uşor spre dreapta cât şi coafura tipică a lui Apolo de la Amfipolis.

Mai mult încă, în tezaurul de la Şilindia, descoperit în 1967 şi publicat în 1972 , monedele purtând nr. 404 (il. 30), 402 (il. 31) şi 405 (il. 32) reproduc pe avers respectiv capul lui Apolo cu păr buclat, uşor declinat spre dreapta, capul lui Apolo frontal, cu păr buclat, şi capul lui Apolo foarte barbarizat, frontal, cu păr buclat şi radiat. Toate trei piesele au pe revers călăreţul spre stânga. Şi în acest caz imitaţiile se referă exclusiv la aversul monedei luată ca sursă de inspiraţie.Monedele dacice evocate au flanul mult mai mare decât cele de la Hinova, Sărbătoarea etc. Voi reproduce ce spun E. Chirilă şi colaboratorii despre această chestiune: „Piesele de la Şilindia, cele ale variantelor A-B, nr. 402-404, prezintă însă remarcabile analogii atât tipologice cât şi în ce priveşte diametrul cu cele două piese de la Lugoj (Pink, pl. XI/219-220). Ar putea fi deci vorba de două ateliere diferite: unul din care provin piesele cu diametrul mic şi altul din care provin piesele cu diametrul mare (e interesant de remarcat că şi grupa XVII are analogii reprezentate prin piese cu diametrul mic, vezi Pink, pl. IV/38-43, care par a prezenta o fază mai veche a celor cu diametru mare. La fel ar putea sta lucrurile cu piesele de la Hinova, Sărbătoarea şi cu cele analoge din sudul Dunării, care ar putea proveni din acelaşi atelier. Piesele cu diametrul mare sunt foarte bine păstrate, à fleur de coin, în timp ce celelalte sunt mai uzate, ceea ce pledează pentru vechimea lor)” .Cele constatate de E. Chirilă şi colaboratorii sunt desigur fapte reale şi corect interpretate. Eu nu-mi pot însă explica cum de s-a ajuns, pornind fie de la coafura nimfei Larisa, fie de la cea a lui Apolo de la Amfipolis, la stilizarea tipică a masei capilare pe tetradrahmele cu flan mic descoperite la Hinova şi în alte locuri. Această coafură, „în şir de cârnăciori deasupra frunţii”, cu meşele precis detaliate, pare mai degrabă o cunună rituală din fire de lână decât o pieptănătură asupra căreia s-a insistat cu deosebită stăruinţă. Totodată nu ne este îngăduit să trecem cu vederea fragmentul de cupă „deliană”, de fabricaţie getică, descoperit la Popeşti (A. Vulpe, în „SCIV”, 16, 1965, pp. 341-349), databil mult mai târziu şi unde este reprodusă figura identică a unei femei (il. 33) din faţă, cu coafura sau diadema (?) tipică, cu sânii bine marcaţi în relief şi ţinând în ambele mâini ridicate din umeri şi îndoite de la cot în jos câte o ramură de felul celei ce figurează ca atribut al divinităţii feminine de pe reversul tipului Jiblea pandacic. În plus, pe această reprezentare ceramică a unui dans ritual, cele trei femei hipostazate în adoratoare ale aceleiaşi divinităţi poartă fusta rituală vegetală ependyma, care apare pe atâtea monumente tracice şi nu numai .Capul de pe aversul monedelor tip Bendis este tratat altfel decât cel al lui Apolo, cu adevărat Apolo-Amfipolis, de pe aversul monedelor de la Şilindia. Convingerea mea este că nu avem de a face cu acelaşi atelier, dar nici măcar cu aceeaşi concepţie de redare a figurii umane. Din punct de vedere plastic, reprezentarea de pe aversul monedelor descoperite la Hinova şi în alte locuri are mult mai multe detalii în comun şi o mai adâncă înrudire plastică cu reprezentările toreutice traco-getice de pe ritonul de la Poroina, ori cu iconografia foarte bogată a aceleiaşi divinităţi feminine de pe tezaurele ori din arhitectura

funerară din Bulgaria, decât cu monedele de la Amfipolis pe care se presupune că le imită. Cele din tezaurul de la Şilindia, considerate „mai recente”, ar contrazice realitatea morfozei artei barbare, conform căreia imitaţiile mai vechi sunt mai conforme cu originalul decât cele mai târzii. Ni s-ar putea replica, în chiar maniera noastră de a pune problema, că anistorismul artei barbare implică atare inversiuni cronologice şi că el nu este o simplă reflectare în oglindă a istorismului, adică un istorism întors pe dos. Desigur, în fapt, aşa şi stau lucrurile, dar în cazul în speţă ele sunt o confirmare în plus a nonexistenţei unui prototip comun.Nu vreau să se înţeleagă că aş contesta faptul că respectivele monede de la Şilindia şi afiliatele lor consemnate de bibliografia mai veche n-ar descinde din tipul Apolo-Amfipolis. Dimpotrivă! Este cert că aceasta este situaţia! Nu pot însă accepta că reprezentările de pe cupa ceramică de la Popeşti şi, pe cale inversă, de antecedenţă, cele de pe aversurile tipului Bendis, înrudite între ele, ar avea aceeaşi obârşie iconografică monetară (Amfipolis). Probabil că ele descind, dacă vrem să fim foarte pedanţi cu principiul imitaţiei de la care nimic n-ar face excepţie, dintr-un prototip încă necunoscut nouă, în cazul în care nu acceptăm nici în ruptul capului că ar fi vorba de o creaţie locală.Căci nu este neapărat obligatoriu ca aversul sau reversul unei monede să imite exclusiv una din feţele unui prototip monetar elenic. Tezaurul monetar de la Şilindia ne aduce în acest sens o confirmare cât se poate de binevenită şi de spectaculoasă, care ne îngăduie să deducem nu numai legătura artistică, organică, de meşteşug, dintre toreuţi, gravori monetari, dar şi pe cea dintre aceştia şi litoglifi. Tocmai pentru că e insolită, E. Chirilă şi colaboratorii au preferat să nu comenteze atare incomodă revelaţie. Incomodă fiindcă, desigur, sparge şi cele mai îngăduitoare paradigme ale cunoaşterii „ştiinţifice”.

Moneda din marele tezaur monetar arădean ce poartă numărul de serie 108, sub care au înregistrat-o editorii, redă barbarizat pe revers reversul tetradrahmei lui Filip al II-lea; se mai văd şi două litere (ΛI) din legenda ΦIΛIΠΠOY (iubitorul de cai). Pe avers figurează o „grotescă”, un gryllos, respectiv un cap masculin bărbos coafat, în partea lui din spate, cu o mască bărboasă (il. 34). Sursa de inspiraţie este certă: intaliile groteşti elenistice, aşa-numiţii grylloi , care apar în gliptica elenistică încă de la începutul primei perioade a acestei epoci istorice de după moartea lui Alexandru cel Mare (323 î.e.n.). Fără comentarii şi speculaţii suprainteligente!Cred că din toate cele expuse până acum a rezultat, pe calea unei maieutici normale şi fără ajutorul vreunui forceps gnoseologic deformant, de natură sofistică, prioritatea în timp a seriei monetare geto-dacice cu iconografie autohtonă faţă de celelalte emisiuni în argint bătute pe cuprinsul Daciei preromane.Cine se încumetă să abordeze această problematică din punctul de vedere al unor realităţi istorice central-europene cade în capcana istorismului formal, căci privită din acel punct, numismatica geto-dacică i se înfăţişează nu numai periferică sub raport geografic, dar şi târzie sub raport cronologic, un epifenomen al numismaticii celtice. Acesta a fost cazul lui Karl Pink, savant de remarcabilă forţă a observaţiei, căruia însă atare abordare i-a jucat acea festă exegetică în mrejele căreia nu-i mai poate fi îngăduit astăzi lui C. Preda să se încurce şi să se bâlbâie lamentabil. Cu atât mai demnă de toată consideraţia şi mai exemplară ne apare acum poziţia realistă a lui Constantin Moisil care, fără să fi dispus de feluritele mărturii invocabile azi, a intuit, graţie acelui „spirit de fineţe” pascalian, ultima

şansă şi speranţă a istoricului, o situaţie de fapt pe care sunt deplin încredinţat că o vor confirma şi descoperirile arheologice viitoare.

SERIA DE IMITAŢIE

În această serie sunt incluse imitaţiile după monedele macedonene, cu precădere, care nu omit nici un element figurativ esenţial al prototipului. Foarte bogata serie se subîmparte în două mari grupe: imitaţii conformante şi imitaţii interpretative. Cele conformante par a avea ca principal obiectiv artistic o cât mai mare asemănare posibilă (în funcţie de mijloacele tehnice şi meşteşugul gravorilor monetari) cu originalele. Dimpotrivă, imitaţiile interpretative, respectând elementele figurative constitutive, desfăşoară o largă gamă de reprezentări, mai ales ale tipului de pe avers (acelaşi cap laureat al lui Zeus, în cazul tetradrahmelor tip Filip al II-lea), care îmbracă uneori aspectul unor adevărate portrete monetare, individualizante, dar, bineînţeles anonime, cum este cazul câtorva piese din tezaurul de la Şilindia, asupra cărora voi reveni.Nu intenţionez să mă opresc asupra tuturor „tipurilor” monetaje geto-dacice discutate şi ilustrate ca atare în MGD. În fond, aceste „tipuri” sunt variante interpretative din punct de vedere artistic şi figurativ ale prototipurilor pe care le imită diverşii gravori monetari geto-daci. Mi se pare însă necesar să menţionez unele aspecte particulare ale monedelor aparţinând celor două mari subgrupe amintite.Dintre imitaţiile conformante, pe primul loc se situează cele care ridică problema raportului dintre tetradrahmele originale Filip al II-lea, antume şi postume, şi imitaţiile lor de foarte bună calitate (MGD, 27-47). E. T. Newel afirma în 1923, cu ocazia publicării marelui tezaur descoperit în 1905 la Demanhur, în Egipt, că la începutul domniei sale Alexandru cel Mare a hotărât să destine comerţului cu nordul tracic tetradrahmele de argint bătute de tatăl său . Raţiunea acestui gest nu putea fi alta decât că respectivele monede erau deja bine cunoscute la acea vreme în lumea tracică şi geto-dacică, iar cauza acestei cunoaşteri nu era alta decât comerţul intens cu regiunile salinifere nord-dunărene de unde venea sarea necesară tăbăcăriilor care furnizau tovalul pentru platoşe şi scuturi, sandale şi pălării, fabricate în atelierele regale în vederea realizării visului obsedant al tânărului rege: campania antipersană. Tot Newell ne asigură că rezervele în monedă de aur ale Macedoniei, la acelaşi orizont cronologic, erau destul de reduse şi oricât de active vor fi fost minele din Pangeu, acestea nu le puteau spori substanţial în scurt timp. Pentru a face deci faţă daricului persan, bine implantat economiceşte în Asia şi asigurat de imensul tezaur al Marelui Rege, Alexandru va fi încercat concomitent, să capete, în schimbul argintului ca metal monetar tipic în tot sud-estul Europei, cantităţi de aur corespunzătoare (raportul 1-10/11) din Munţii Apuseni.Ideile lui Newell au fost acceptate mai târziu şi de Charles Seltman , iar Peter Robert Franke, în convorbirile pe care le-am avut la Olympia, cu câţiva ani în urmă, considera că nimic nu stă în calea deducţiilor noastre abia expuse, după cum nimic nu le poate confirma numismatic sau arheologic, cel puţin deocamdată.Tot Newell stabilea că atelierul monetar de la Amfipolis bate, cu începere de pe la 320 î.e.n., tetradrahme postume Filip al II-lea, în cantităţi considerabile, cu alte cuvinte după moartea lui Alexandru cel Mare. Dar Georges le Rider avea să conchidă în 1968 că şi

atelierul monetar de la Pella a bătut monede postume Filip al II-lea între 330 şi 320 î.e.n., aşadar încă în timpul vieţii lui Alexandru. Cantitatea acestor monede a fost însă mai mică decât cea emisă de monetăria de la Amfipolis, unde ele continuă să fie bătute până către sfârşitul domniei lui Casandru (297 î.e.n.) . Caracteristice atelierului de la Amfipolis, afirmă Le Rider, îi sunt tetradrahmele postume Filip al II-lea care au pe revers litera greacă lambda şi torţa aprinsă, ca simbol monetar. Acestea dăinuie până la închiderea emisiunilor postume originale (bătute în monetăria de la Amfipolis). Imitaţii ale monedelor în chestiune au fost desigur bătute şi la nord de Dunăre. Iată două exemplare, primul mai conformant decât cel de al doilea, unde lambda şi torţa aprinsă figurează pe revers; în primul caz, care pare a fi mai timpuriu, torţa nu a fost prea bine înţeleasă, ca imagine, de către gravorul monetar (il. 35, 36). Ambele monede sunt însă de certă factură getică şi caută a se conforma cât mai mult emisiunilor originale, excepţie făcând, bineînţeles, inscripţia cu numele regelui.Problema este când au început a fi imitate, mai întâi de către triburile tracice de la sud de Dunăre, monedele lui Filip al II-lea. În favoarea unei datări timpurii, C. Preda invocă descoperirea în Bulgaria a unei ştanţe a reversului (MGD, pl. V/6; il. 37). El pretinde că procesul de imitaţie a luat amploare „în momentul în care în zona Balcanilor se generalizase moneda lui Alexandru cel Mare”. Adept al celtismului monetar geto-dacic, C. Preda se situează pentru prima dată pe drumul realităţii istorice când afirmă că: „triburile celtice, chiar şi cele stabilite în Balcani după 280 î.e.n. nu puteau fi autorii primelor imitaţii. Primele imitaţii din seria care copiază direct originalul (şi C. Preda dă lista unor astfel de piese descoperite la nord de Dunăre) au început să fie emise încă de la sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n., deci înainte de venirea celţilor în Peninsula Balcanică”

. Cu alte cuvinte, acestea sunt imitaţii după monedele originale postume bătute în monetăria de la Amfipolis.

Aşa stând lucrurile, este limpede că înaintea acestor imitaţii descoperite şi la nord de Dunăre şi probabil într-o oarecare măsură bătute chiar acolo, nu pot fi plasate decât monedele emise în Dacia, care au fost inspirate (poate, de ce neapărat?) de alte prototipuri, ele însele apărute pe piaţă la finele veacului al V-lea şi în prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. Ne referim aşadar la monedele aparţinând seriei de noi conturate şi denumite ca având o iconografie monetară autohtonă.Trebuie să atragem atenţia asupra unei impreciziuni perpetuate în literatura românească de specialitate. Se spune, de pildă, astfel: „în Muzeul din Ruse se păstrează trei imitaţii bune sau postume Filip al II-lea, cu urme de legendă şi simbol...” (MGD, 40). Ori sunt postume, ori sunt imitaţii bune! Dacă sunt postume (deci originale, bătute, să zicem la Amfipolis) ele nu pot avea „urme din legendă şi simbol”. O monetărie greacă de tradiţia celor de la Pella şi Amfipolis nu bătea la finele secolului al IV-lea î.e.n. exemplare ambigue, barbarizate. Cine nu le poate distinge cu precizie, e mai bine să se lase de meserie! Newell a ştiut să facă deosebirea chiar între monedele antume şi postume ale lui Filip al II-lea!

*

Chestiunea imitațiilor tip Filip al II-lea, de factură conformantă, cunoaşte în Dacia un aspect deloc neglijabil.

Ne referim la aşa-zisul „tip” Huşi-Vovrieşti (MGD, 111-131), răspândit în estul Daciei, în Moldova, dar nu numai acolo. Majoritatea covârşitoare a acestor monede au tăieturi percutante ale flanului (uneori până la patru pe o singură piesă) şi de foarte multe ori una până la trei contramărci. Aria lor de răspândire nu coboară mai jos de Focşani. Nu au apărut până acum nici în Dobrogea, în Muntenia sau Oltenia. Urcă în schimb pe la nordul Carpaţilor şi se extind spre vest, apoi coboară spre sud, în câmpia Tisei, Mureşului şi Târnavelor, în Banat şi în nordul Serbiei. Faptul că ele nu trec Carpaţii Orientali şi nu s-au găsit în podişul estic al Transilvaniei ar putea însemna că au fost antrenate de circulaţia diverselor etnii care au ocolit masa compactă a dacilor. Asupra identităţii respectivelor etnii s-a speculat mult (MGD, 130-131). Brutala verificare a metalului prin tăieturi, contramarcarea pieselor, cât şi aspectul lor în genere foarte circulat, tocit, subliniază intensa şi îndelunga lor folosire de către populaţii diverse. Cu decenii în urmă presupuneam că în lipsa unor imitaţii interpretative în Moldova aceste imitaţii conformante atestă carenţa argintului monetar în acea zonă de eventuală batere a lor. Acum nu mai sunt convins că au fost bătute acolo; cred că au fost mai degrabă preferate, „colecţionate” de pe o largă arie unde erau sau fuseseră bătute, pentru că cei ce le utilizau, din hinterlandul nord-pontic, mai obişnuiţi decât alţii cu asemenea tip monetar, continuau să-i acorde o oarecare încredere sau pur şi simplu le era familiar. Cei nefamiliarizaţi, „barbarii” accidentali ori incidentali, le aplicau grosiere tăieturi verificante. În favoarea ipotezei „colecţionării” pledează extrem de bogata gamă de variante care exclude provenienţa lor unică din atelierele monetare ale microzonei în chestiune, oricât de numeroase vor fi fost ele. Dacă mai ţinem seama că în tezaurele respective apar şi imitaţii Alexandru cel Mare, deci tot replici ale unor monede de mare prestigiu, atunci ipoteza mai sus formulată câştigă un plus de verosimil.Din tezaurul de la Epureni (judeţul Vaslui), aflat în Colecţia dr. George Severeanu a Muzeului Municipal Bucureşti, pe lângă cele 76 monede (il. 38) mai fac parte patru fibule şi două brăţări de argint. Cât de puţin datante sunt acestea din urmă este un fapt evident. Nici săpăturile mai vechi sau cele în curs de la Buneşti, întreprinse de Muzeul din Huşi în dava getică de acolo, nu sunt mai relevante în privinţa datării, cu toate că mai multe monede au fost descoperite printre locuinţele aşezării, extinsă cronologic între secolele IV-II î.e.n. După contextul lor arheologic, monedele descoperite la Buneşti-Huşi par să dateze mai degrabă din a doua jumătate a intervalului de locuire.Un reper ceva mai circumstanţiat îl constituie prezenţa unei tetradrahme a lui Eumenes I al Pergamului, emisă în 260 î.e.n., deci la trei ani după venirea sa la putere, în tezaurul descoperit în 1972 în comuna Turulung, judeţul Satu Mare , tezaur din care s-au recuperat cca 60 piese de „tip” Huşi-Vovrieşti. Atare prezenţă îl îndreptăţeşte pe editorul tezaurului să dateze formarea lui în a doua jumătate a secolului al III-lea î.e.n.Un alt grup de imitaţii conformante sunt cele rezultate din combinarea ab libitum a aversurilor cu alte reversuri monetare decât cele originale (MGD, 325-343), în măsura în care se străduie să păstreze elementul epigrafic, o parte a sa, ori măcar o impresie de scriere pe revers. Cred că aceste din urmă deziderate ale meşterilor monetari geto-daci se apropie de mentalitatea acelor olari care contrafăceau amforele cu vin din Tasos sau din Sinope, înjghebând o ştampilă pe toartă ce ar fi putut părea „autentică” consumatorilor mai puţin avizaţi, nepricepuţi în a deosebi vinul grecesc de cel local . Desigur, strădaniile conformante ale acestor imitaţii nu puteau avea intenţia şi nicidecum efectul

de a înşela pe cineva. În fond, acestor mici lingouri monetizate li se aplicau ştanţele fie disponibile, fie preferate.

Din aceste motive nu se poate conchide că atare „emisiuni” sunt de plasat către sfârşitul monetăriei geto-dacice, căci calitatea argintului în care sunt bătute este foarte bună, iar greutăţile destul de apropiate de cele ale tetradrahmelor originale.Spre ilustrare, cităm doar câteva asemenea combinaţii: Filip al II-lea - Alexandru cel Mare (il. 39); Filip al II-lea - Filip al III-lea Arideul (il. 40); Alexandru cel Mare - Filip al II-lea (il. 41, piesă descoperită la Jiblea-Călimăneşti); Alexandru cel Mare - Filip al III-lea Arideul (il. 42). Această din urmă combinaţie este răspândită aproape pe tot cuprinsul Daciei, tezaure cu atare monede masându-se pe linia Dunării şi în Bulgaria, la sud de vărsarea Argeşului în fluviu, deci pe direcţia principală a pătrunderii argintului către zăcămintele de sare (MGD, 339). Sunt destul de răspândite şi drahmele acestei monede combinate. Aversul cu capul lui Alexandru cel Mare al respectivelor tetradrahme are nu de puţine ori aspectul unei piese circulare de harnaşament, în vreme ce reversul este mai mult sau mai puţin inteligibil (il. 43). Faptul se datorează desigur deteriorării matriţei monetare în care „gravorul”, conform legii minimului efort, executa doar o adâncitură pe profilul capului de odinioară.

*

Grupa imitaţiilor interpretative, bogată în „tipuri”, constituie de fapt câmpul larg de manifestare al artei monetare geto-dacice. Libere de orice constrângere „stilistică”, aceste produse ale gravorilor monetari geto-daci dau măsura exactă a poziţiei şi specificului lor creator faţă de reprezentarea figurii umane. Cum am subliniat şi mai înainte, această atitudine se remarcă prin nedezminţita organiciate a redării capului din profil, pe avers, sau a călăreţului şi calului, pe revers. Chiar exemplarele cele mai „abstractizate” păstrează în esenţă organicitatea de factură elenică şi nu se abandonează unei viziuni barbare pe care dealtminteri nici nu o cunoaştem la geto-daci decât sub forma unei coruperi artizanale a naturalismului elenic. Atare organicitate este tot cea pe care o întâlnim la toate reprezentările de pe produsele toreutice şi de pe puţinele piese păstrate ale plasticii în lut ars (vase, figurine animaliere, câteva capete umane) . O astfel de constantă, remarcabilă pe majoritatea exemplarelor cunoscute, ne permite să osebim acele influenţe fireşti ale artei celtice, etnie cu care geto-dacii se învecinau în vestul teritoriilor pe care le ocupau. Discutarea lor va forma obiectul capitolului următor şi materia acelei „serii de influenţă” pe care am denumit-o astfel din raţiuni analitice, metodologice, de clasificare a materialului, dar care nu capătă o consistenţă anume, la nivelul unor tezaure unitare, decât spre sfârşitul monetăriei geto-dacice.Înainte de a enumera şi ilustra câteva „tipuri” ale imitaţiilor interpretative, vom prezenta un gen de monede ieşit oarecum din obişnuit prin micimea pastilei lor metalice, mai mică decât chiar a tipului Bendis din seria cu iconografie monetară autohtonă. Cu toate că modulul lor este doar de 18-20 mm, ele cântăresc între 12 şi 13,90 g, ceea ce indică apartenenţa la ponderea tetradrahmelor. Un tezaur de circa 60 de exemplare a fost descoperit pe la începutul veacului la Voloşcani (comuna Vidra, judeţul Vrancea), dintre care doar cinci piese au ajuns la Cabinetul numismatic al Academiei. Alte câteva au mai fost găsite prin nordul Serbiei (MGD, 178-179). Relieful ambelor feţe este foarte înalt, iar

ştanţa reversului, de diametru mic, este puternic adâncită în flanul monetar. Pe avers figurează capul lui Zeus laureat (ca de obicei), executat pe o ştanţă de dimensiuni parcă ceva mai mari decât cea a reversului, dar nu prea bine centrată. Datorită caracteristicilor tehnice amintite, aspectul acestor monede (il. 44, cele cinci piese aflate în Colecţia Academiei) pare al unora mai vechi decât datarea lor reală şi relativă pe care o indică gradul de abstractizare al imaginilor.Imitaţiile interpretative sunt în general anepigrafe. Accidental figurează însă pe reversurile unora câteva litere (il. 45, Banat) sau „cifre” latine. În afară de monedele de aur cu legenda Koson, despre care am vorbit mai înainte, în Colecţia Academiei există opt piese, iar în colecţia regretatului Mihai Bibra (Sănătescu), ale cărei mulaje se află în posesia noastră, figurau două monede, deci toate zece purtând pe revers, sub cal, în litere punctate, inscripţia ΔVOHΣ (Dyoes). Este, după părerea mea, vorba de numele unui şef de trib dacic din zona Râmnicului Vâlcea, unde au fost descoperite cele zece monede, din care opt au fost vândute Academiei de amintitul lor deţinător (il. 46).C. Preda a contestat autenticitatea şi a acestor monede . Indiferent de contestările sale, pro domo, un lucru rămâne cert: radicalul dyo- = strălucitor figurează în lista cuvintelor dacice alcătuită de I. I. Russu şi el poate foarte bine fi baza unui antroponim care, după cum atestă monedele însele, este chiar princiar, deci concordant cu semantismul său. Monede cu legendă similară (incompletă: ΔVOH, situată tot sub cal, au fost cunoscute şi de Pink, 91, iar o alta s-a descoperit în „tezaurul” mult discutat (vezi capitolul anterior) de la Copăceni pe care o şi ilustrăm (il. 47), precizând că literele sunt în duct continuu, iar ultima din ele, sigma, lipseşte cu desăvârşire. C. Preda, după ce completează legenda cu sigma atestat de monedele de noi publicate (MGD, 63 şi nota 158), se exprimă în obişnuita-i manieră pítică, nu pitícă: „Nu ştim dacă această legendă poate fi pusă în legătură cu numele unui şef de trib (şi îmi citează studiul).

Ar fi pentru numismatica est-celtică sau celto-dacică prima mărturie de acest fel (dar monedele celtice purtând inscripiţa Biatec, de pildă? Dar cele celto-dacice! cu «legenda» Koson. Am mai atras atenţia că unele monede de aur au antroponimicul Koson înscris cu litere punctate). O asemenea ipoteză nu este uşor de dovedit, dar nici cu totul exclusă. Noi am vedea mai degrabă aici prezenţa unor resturi de legendă, ca şi în cazul altor monede”. Atât de „ştiinţific” este C. Preda, încât pentru d-sa şi evidenţa trebuie dovedită, doar acuza de fals nu are nevoie de dovezi! Şi totuşi resturi de legendă dac-ar fi, de ce completează pontificalul autor pe sigma final, în paranteză, ca fiind ultima literă a unui nume? Procedeele „ştiinţifice” de acest gen trebuie să-şi aibă, totuşi, limitele unei minime decenţe!Printre imitaţiile interpretative sud-carpatice (exceptând, bineînţeles, succedaneele tipului Jiblea pandacic al seriei cu iconografie autohtonă) pot fi enumerate ca deosebit de plastice şi caracteristice monetăriei geto-dacice următoarele: monedele cu cap uman sub cal (MGD, 164-169), cu relief puţin înalt, dar cu suprafeţe şi detalii ample (il. 48); monedele din Tezaurul de la Jiblea (a nu se confunda cu cele de tip Jiblea pandacic, aflate, unele din ele, în acelaşi tezaur) care au pe revers de două ori litera K şi sub cal un simbol reduplicat pe verticală, neindentificat (il. 49); unele dintre ele par turnate sau bătute cu ştanţe uzate (avers) şi chiar sparte (revers), deşi sunt relativ bine întipărite în flanul monetar (il. 50); monedele de la Bugiuleşti, cu aversul destul de ortodox, figurând însă pe revers imaginea poznaşă a unui călăreţ cu frâul calului petrecut după umărul stâng

şi braţele ridicate în sus, cu degetele desfăcute; calul are trupul masiv aşezat pe picioare fragile; imaginea pare a fi a unui gryllos autohton (il. 51); monedele de „tip” Aninoasa-Dobreşti (MGD, 274-288), specifice Olteniei, cu câteva exemplare penetrând până în nordul Transilvaniei; aversul şi reversul lor par caricaturale: lui Zeus îi lipseşte maxilarul inferior, iar pe cealaltă faţă calul are cioc de raţă (sic!), pe unele exemplare chiar şi mai bine marcat decât pe cel pe care-l reproducem (il. 62). În fine, menţionăm un grup de monede, restrâns pe vremea lui Pink la câteva exemplare denumite de el „cu călăreţ cu cruce” (der Kreuzelreiter) pe revers, dar numeric sporit de curând prin descoperirea de la Dumbrăveni, judeţul Vrancea (MGD, 185-195) care constă dintr-un tezaur de 263 monede de acest fel (il. 52), ţinând, sub raport ponderal (între 3,50 şi 5 g) de nominalul drahmei. După cum se poate observa, abstractizarea avansată, mult mai reţinută decât a ultimelor succedanee ale tipului Jiblea pandacic, nu sparge organicitatea reprezentărilor, cu toate că suprafeţele plastice sunt desfiinţate în favoarea liniilor care acoperă în întregime aversul. Deşi contemporane cu ultimele faze ale tipului Jiblea pandacic, aversurile monedelor de la Dumbrăveni par dominate de un adevărat horror vacui satisfăcut prin cumulare de linii drepte. Cu excepţia frunzelor cununii de laur, singura reperabilă cu certitudine, restul figurii pare a fi dominat de barbă, considerată ca pars pro toto. Invers stau lucrurile în cazul fazelor ultime ale tipului antecitat. Monedele de la Vârteju şi Bucureşti (il. 53), ori cele de la Inoteşti şi Răcoasa (il. 54) sugerează elementele esenţiale ale capului şi părului doar prin câteva linii şi puncte. Provenite din Vrancea, ca şi monedele de la Voloşcani (despre care am vorbit mai sus), cele de la Dumbrăveni par să le urmeze deopotrivă ca evoluţie a abstractizării şi ca involuţie ponderală.În ce priveşte aspectul monedelor din interiorul arcului carpatic, trebuie să constatăm de la bun început că în grupa imitaţiilor interpretative găsim mult mai multe variante de adevărată forţă plastică decât în regiunile de dincoace de munţi. În Banat, de pildă, pe lângă imitaţii conformante de bună calitate (MGD, 54-59), cu mai multe litere din numele lui Filip, iar pe avers capul lui Zeus redat aproape „reglementar” (il. 55), se găsesc şi imitaţii interpretative unde, spre deosebire de primele, barba pare a fi dispusă de la gură spre gât (il. 56). Acest detaliu este redat mai frust şi mai pronunţat pe aversurile „tipului” Ramna (MGD, 62-66) pe care abia poate fi citit (il. 57) şi ca o masă nediferenţiată pe monedele aşa-zisului (MGD, 66-69) tip Agriş (il. 58). El este însă din nou reabilitat plastic pe aversul monedelor denumite (MGD, 71-75) „călăreţul cu pasăre”, după figurarea de pe revers (il. 63), exemplarul ilustrat aparţinând tezaurului de la Jiblea. Frumuseţea acestuia este remarcabilă prin ductul deosebit de clar şi curgător al liniilor, prin prospeţimea liniilor care, împreună cu striurile radiante din afara cercului perlat al aversului, indică minima circulaţie a monedei după baterea ei cu ştanţe de bună calitate şi încălzirea puternică a pastilei.Monedele din nordul Transilvaniei sunt remarcabile şi ele ca realizări interpretative nu numai ale capului bărbos al lui Zeus, ci şi ale celui imberb şi laureat al lui Apolo, imitat după aversul staterilor de aur ai lui Alexandru cel Mare. Grupa monedelor de „tip” Tulghieş-Mireşu Mare (MGD, 75-97) cuprinde foarte multe imitaţii interpretative şi reprezintă, am putea spune, un studiu „clasic” al artei monetare geto-dacice (il. 59), în care întrezărim experienţa plastică a gravorilor de ştanţe ai tipului Jiblea pan dacic din seria cu iconografie monetară autohtonă.

Faţa capului lui Zeus, cu cunună de laur cu frunze romboidale bine trasate, pe aversul unei monede descoperită în bazinul Oltului Mijlociu (il. 64) este realizată, inclusiv barba, în acelaşi chip cu cea a capului nelaureat de pe aversul tipului Jiblea pan dacic (vezi il. 6). În aceeaşi zonă abia amintită au fost descoperite monede cu capul lui Apolo laureat (tip Tulghieş-Criciova) pe avers, acuzând acelaşi clasicism figurativ al gravorilor monetari autohtoni (il. 65, 66).Monedele de „tipul” Crişeni-Berchieş (MGD, 97-104) vădesc şi ele acelaşi echilibru clasic în interpretarea locală, din nordul Transilvaniei, a prototipului tetradrahmei lui Filip al II-lea, deopotrivă în ce priveşte aversul şi reversul. Un detaliu asupra căruia vom reveni în capitolul următor este plasarea cununii de laur a lui Zeus, cu vârful nu spre creştetul capului, ci spre ceafă (il. 60). În fine, o fază involutivă, sub raport atât imagistic cât şi tehnic, a monedelor mai înainte amintite o constituie cea a descoperirilor de „tip” Tonciu (MGD, 104-108), cunoscute lui Pink şi Dessewffy, piese sărăcite din punct de vedere plastic şi care prin raport cu cele prezentate mai sus scot şi mai bine în relief maniera „clasică” a imitaţiilor interpretative, despre care tocmai am vorbit (il. 61).Despre monedele tezaurului de la Şilindia (judeţul Arad) s-a mai amintit în paginile capitolului anterior. În acest mare depozit monetar găsim imitaţii interpretative vizând clasicismul monetar autohton (il. 67), dar şi oarecare intenţii caricaturale (il. 68), ambele cu trăsături individualizante ale portretului monetar. Faţa capului de pe aversul primei monede evocate este aproape cu certitudine chipul hotărât, dârz al unui principe local. Cea de a doua monedă înfăţişează pe avers, fară omisiunea nici unui detaliu conotativ, figura caricaturală a unui bărbat în vârstă. Aceste consideraţii nu rămân doar de un subiectivism nedemonstrabil, dacă ne gândim că în acelaşi tezaur figurează prima şi până acum unica monedă-gryllos din numismatica geto-dacică şi chiar din numismatica antică, în genere (a se vedea mai sus il. 34).

*

Întrucât monedele de diferite feluri, din seria cu iconografie monetară autohtonă dar şi, încă un număr şi mai mare, din seria de imitaţie, fie ele conformante ori interpretative, se află în componenţa multor tezaure din interiorul arcului carpatic şi din afara lui, vădind o circulaţie şi o compenetraţie deosebit de însemnate, se impune ca viitoarea lucrare ce va ordona cibernetic totalitatea materialului monetar emis în Dacia preromană, nădăjduim în lumina clarificărilor teoretice din acest eseu numismatic, să pună neapărat în evidenţă, de o manieră cât se poate de clară, atare răspândire a „tipurilor” monetare, pierdută în MGD în noianul sutelor de pagini descriptive.

SERIA DE INFLUENŢĂ

Am grupat în prezenta categorie teoretică a artei monetare geto-dacice monedele din seria de imitaţie, grupa interpretativă, care vădesc unele influenţe ale artei celtice, ale trăsăturilor fundamentale ale acesteia. Doar către sfârşitul emisiunilor geto-dacice poate fi vorba într-o mai mare măsură de influenţa monedelor celtice central-europene, avându-se în vedere datarea târzie a acestora, mult mai târzie prin raport cu primele emisiuni monetare de pe cuprinsul Daciei.

Să ne reamintim că unele variante transilvane ale tipului Jiblea pandacic, din seria cu iconografie monetară autohtonă, prezintă spiralizări multiple şi chiar excesive ale meşelor capilaturii. Spirala este unul din elementele frecvente şi predilecte ale artei celtice. Care vor fi fost celţii care au impus-o? Cu siguranţă cei prezenţi în Transilvania, în secolele IV-II î.e.n., răstimp în care se afirmă că au şi fost asimilaţi. Suntem asiguraţi deopotrivă că prezenţa acestora era masivă în interiorul arcului carpatic şi foarte slabă în afara lui: „Comparată cu cele mai mult de 140 de localităţi care constituie astăzi implantul celtic în Transilvania în intervalul secolelor IV-II î.e.n., harta teritoriilor extracarpatice ale României vădeşte într-un chip izbitor raritatea descoperirilor La Tène... Pentru secolele IV-III î.e.n., situaţia este analoagă în Oltenia... Altfel spus, suntem constrânşi să repetăm remarca general cunoscută şi anume că Transilvania a înregistrat o prezenţă culturală celtică de-a lungul a două secole, în vreme ce regiunile extracarpatice ale României au urmat alte căi ale istoriei” .Aceşti celţi emigraţi în Transilvania de undeva din Centrul Europei au adus cu ei arta prelucrării metalelor într-o zonă în care ele lipseau, dar unde predomina materialul lemnos de cele mai felurite esenţe ale zonei temperate. Coiful de la Ciumeşti aparţine neîndoielnic acelei arte pe care au purtat-o cu ei în Transilvania, dar pe care n-au mai putut-o practica datorită rarităţii zăcămintelor de metale comune. Faptul este adeverit de progresiva descreştere a obiectelor metalice în necropolele celtice din Transilvania, pe măsură ce acestea se îndepărtau în timp de momentul sosirii lor. Nici o presupusă asimilare, nici o deopotrivă presupusă mutaţie religioasă nu-mi par verosimile atâta vreme cât, iată, pe monede găsim încă urme concrete, clar individuate, ale spiritualităţii celtice. Nefiind nici celtoman, nici tracoman ca forma mentis, faţă de procesul morfozei culturale geto-dacice, pot afirma cu deplină convingere că gravorii monetari itineranţi şi-au găsit printre celţi ucenici şi emuli încă de la începuturile monetăriei geto-dacice. Este de asemenea semnificativ că Transilvania este locul de manifestare al acestor influenţe pe care le vom enumera mai jos.Monedele aşa-zisului „tip” Criciova (MGD, 59-62), având pe avers un cap imberb laureat, poartă pe obraz o spirală bine marcată. Monede de acest gen au fost descoperite şi în bazinul Oltului Mijlociu (il. 76).Monedele „tipului” Ramna (MGD, 62-66), caracteristice deopotrivă Banatului, au barba aplicată ca o ramură orizontală, de la bărbie spre articulaţia maxilarului inferior (il. 69). Acelaşi este şi cazul monedelor „tipului” Agriş (MGD, 66-69), de o calitate artistică evident superioară (il. 70).Sub influenţa celtică dezintegratoare a figurii umane de felul celei a capului laureat imberb stau şi monedele de la Toc, Chereluş şi Petelea (MGD, 312-315) şi din alte descoperiri din centrul şi vestul Transilvaniei pe care cu un veac în urmă B. A. Bielz vedea bustul zeiţei Artemis. Imitativ, când nu e cazul, C. Preda a preluat interpretarea fără să reflecteze asupra unor resturi ale cununii de laur şi creştetul capului (il. 71).Monedele din tezaurul de la Crişeni Berchieş, descoperit la nord de Târnave în 1963, pe care le-am socotit printre cele mai frumoase şi mai tipice ale monetăriei transilvane, cuprind şi ele două elemente pe care le consider de obârşie celtică. Majoritatea pieselor au deasupra frunţii părul ondulat în S culcat, iar cununa de laur pare a fi aşezată invers, cu vârful la ceafă (il. 72).

La Beclean a fost descoperită o formă avansată de abstractizare monetară, cunoscută încă de Pink, şi anume cea la care cununa are trei rânduri de frunze paralele pe creştetul capului şi numai unul la extremităţi; bucla de păr în forma literei S se află vertical, la nivelul urechii şi tâmplei (il. 73, 74). Meşa în S orizontal deasupra frunţii apare şi pe monedele de la Tonciu, la nordul Târnavelor, care par a se încadra într-un grup unitar al influenţei celtice, împreună cu monedele mai sus enumerate.În fine, un exemplar strălucit al abstractizării imitative celtice, bazată pe puncte, semiglobule, linii curbe şi spiralizate, un exemplu elocvent al descompunerii organicităţii figurii umane în manieră tipic celtică este aversul unei tetradrahme din tezaurul de la Şilindia (il. 77). Nu mai avem de a face cu o influenţă, ci chiar cu apogeul acesteia, marcat de o imagine nonfigurativă specific celtică. Monede asemănătoare, răspândite în sudul Transilvaniei şi în zona Porţilor de Fier, au întotdeauna pe revers călăreţul tratat în manieră figurativă schematizată. Atât exemplarul de la Şilindia, cât şi celelalte ale așa numitului „tip” Cladovo-Saschiz (MGD, 271-273) aparţin unei perioade stilistice viguroase a artei monetare din Dacia, probabil secolului al III-lea î.e.n. (il. 75).

*

Ceea ce la sud de Carpaţi sunt sucedaneele ultime ale tipului Jiblea pandacic, după contaminarea aversului acestuia cu cel al tetradrahmelor cu flan mare şi târzii, emise de insula Tasos şi unitate în Balcani, sunt în vestul Transilvaniei monedele de modul mare şi formă scifată pe care le întâlnim în tezaurele de la Aiud şi Cugir (MGD, 295-300). În aceasta fază ultimă, elementele tipic celtice cedează locul totalei dezintegrări a figurii umane, în viziunea celtică „onirică”, la început într-o formă ceva mai reticentă (il. 78), apoi într-alta aproape haotică (il. 79). Decompoziţia figurilor afectează deopotrivă aversurile şi reversurile acestor monede, unde sunt încă recognoscibile elementele principale ale tetradrahmei lui Filip al II-lea. Forma „reticentă” vădeşte însă uneori o parţială contaminare cu aversul tetradrahmelor tasiene barbarizate: în locul gurii, sub nas, apare rozeta fructelor de iederă caracteristică coafurii, adică cununii de iederă de pe capul lui Dionysos imberb (il. 80).Descompunerea figuraţiei combinată cu spiralizarea unor detalii le întâlnim pe aşa-numitul „tip” Răduleşti-Hunedoara (MGD, 300-306), unde monedele scifate de modul mare, cu greutăţi în jur de 10 g, sunt încă numite tetradrahme, deşi cantitatea de argint din ele este foarte mică, uneori fiind doar sumar poleite cu argint. Şi din acest punct de vedere, ca şi din cel figurativ, ele sunt, mutatis mutandis, pandantul transilvan al celor descoperite în aria exterioară cotului Carpaţilor, la Inoteşti şi la Răcoasa. Stilizarea cât de cât pertinentă a unor monede, din punctul de vedere al organicităţii figurii (il. 81), îşi află contrapartea în completa deconstrucție a altora (il. 82, 83).Seria de influență, ale cărei tentaculare notaţii şi conotaţii apar încă foarte devreme în cele două serii care au precedat-o metodologic, atinge pe aversul monedei de la Şilindia, mai înainte citată şi pe cele abia pomenite din descoperirile de monede târzii din vestul Transilvaniei, la care proliferează şi pe aversuri, conturarea ei deplină şi întreaga sa justificare imagistică.

MONEDELE ŞI TOREUTICA GETO-DACILOR

 

argument final

Contopirea monedelor şi toreuticii geto-dacilor într-un singur obiectiv de cercetare este scopul ultim al acestei cărţi şi totodată premisa unei viitoare lucrări ce va avea drept temă arta traco-dacică în ansamblul ei, din alcătuirea căreia nu poate fi omisă iconografia monetară ca parte integrantă a semnificaţiilor cultuale şi spirituale ale artefactelor întinsei etnii a geto-dacilor.Studierea separată a celor două domenii s-a dovedit prea puţin productivă, ea izvorând dintr-o mentalitate ce mi se pare astăzi depăşită. Vom trece în revistă tezaurele toreutice de pe cuprinsul ţării noastre în ordinea cronologică ce pentru moment se înfăţişează drept cea mai pertinentă.

TEZAURUL DE LA BĂICENI ŞI CONTEXTUL GETIC MOLDOVEAN

Descoperit în mod întâmplător de localnici, în 1959, în comuna Băiceni, jud. Iaşi, la marginea estică a platoului Laiu, și recuperat cu începere din 1961 de Muzeul de istorie al Moldovei, ansamblul pieselor acestui tezaur a atins greutatea de 2,5 kg metal preţios (aur) prelucrat în obiecte dintre care multe se prezintă acum în stare fragmentară. Compus dintr-un coif, o brăţară, un colan şi un număr de aplice de harnaşament şi decoraţiuni vestimentare, lotul pe care-l avem astăzi pare a reprezenta partea cea mai însemnată a depozitului originar, nu însă totalitatea lui; titlul aurului este între 18 şi 24 carate. Remarcabilă este stilizarea părului pe calota coifului, învederând  o dată mai mult epuizarea de către toreuţii traco-daci a tuturor posibilităţilor de exprimare plastică a unui motiv: coifurile de la Coţofeneşti, Covaceviţa (Bulgaria), pulparele de la Agighiol, Vraţa (Bulgaria), vasul plastic de la Peretu etc. Tezaurul nu provine dintr-un mormânt princiar, ci a fost pur şi simplu ascuns. Avându-se în vedere neta factură getică, se poate pune întrebarea dacă nu a constituit obiectul unui jaf antic, ulterior momentului ultimei lui întrebuinţări, căci este exclus faptul ca el să fi fost o pradă getică în  mediul scitic, de pildă. Coiful de la Băiceni împreună cu acela de la Coţofeneşti sunt singurele piese de aur de acest gen din lumea traco-getică. Datarea lor timpurie (sfârşitul secolului V) este impusă tocmai datorită acestui fapt, pentru că precaritatea ulterioară a aurului a dus la apariţia cunoscutelor tezaure de argint. Două puteau fi sursele acestui aur (cea sud-tracică iese din discuţie, controlată fiind de greci): întârziată rămăşiţă a acumulării şi marii unităţi a bronzului european (ne amintim de nu demult descoperitul tezaur de la Hinova, jud. Mehedinţi, bunăoară) sau refolosire a preţiosului metal prin topirea unor obiecte pe care raidurile scitice din veacurile VI-V î.e.n. le-au lăsat în mâna învingătorilor locali o dată cu trupurile posesorilor lor, destinate unor morminte lipsite de fast. În ce priveşte ultima posibilitate, obiectele scitice de aur din depozitul de la Stânceşti, jud. Botoşani (asupra cărora ne vom opri mai jos) ca şi cele din aşa-zisul tezaur de la Celei (despre care va fi vorba în legătură cu coiful de la Coţofeneşti) par a pleda clar în favoarea ei.Tezaurul de la Băiceni este deci getic prin însăşi existenţa coifului de aur (piesă de armură caracteristică exclusiv traco-geţilor). Coifurile de luptă getică din bronz, de o tipologie aparte, şi-au sporit în ultima vreme numărul exemplarelor cunoscute, începând cu cel de la Mastiughino, descoperit pe cuprinsul marii enclave getice din sudul Ucrainei

şi continuând cu cel de la Găvani (Brăila), ambele din sec. IV î.e.n., şi coiful de la Popeşti (sec. II-I î.e.n.). Este firesc ca în zonele de contact geto-scitice sau daco-celtice să existe unele contaminări stilistice de amănunt, dar este tot atât de firesc, după cum am mai spus, ca aceste „influenţe” anistorice să fie lipsite de repercusiuni în faţa prestigiului şi puternicei realităţi a iradiaţiei elenice şi a fenomenului creaţiei interpretative de tip istoric pe care aceasta îl generează. Gâturile cailor pe aplicele de la Băiceni sunt redate prin volume unghiulare, fapt caracteristic artei scitice a veacurilor anterioare, la rândul lui moştenire a meşteşugului tăierii în lem sau os. Tot de tradiţie scitică este şi figuraţia contorsionată, în unghi drept, a leontopegasului atacat de un lup (?), pe aplica rectangulară. În fine, fară a recurge la acromegalia polimorfă, figuraţia animalieră a tezaurului acuză o sensibilă înclinare către monstromorfoză, fenomen obişnuit în arta scitică. De aici se poate deduce că meşteşugarul care a lucrat tezaurul, la curtea principelui get, lucrase înainte şi pentru comanditari sciţi. Dacă putem presupune că executarea coifurilor comune de luptă se făcea în ateliere îndepărtate de locurile unde acestea erau desfăcute, un coif de aur trebuia lucrat „pe măsură”, împreună cu podoabele aferente, la curtea celui ce comanda garnitura şi punea la dispoziţie metalul preţios. Asemănările motivistice ale acestor obiecte de aparat se pot explica nu prin comunitatea de ateliere, ci prin identitatea meşterilor itineranţi, a repertoriilor şi tiparelor lor, a gustului, mentalităţilor şi exigenţelor celor ce le comandau, ca firească urmare a aceloraşi poziţii de excepţie ce le deţineau. Prin „scitismele” sale accidentale, tezaurul de la Băiceni confirmă tocmai spusele de mai înainte.

Figuraţia zoo- şi antropomorfă a coifului de la Băiceni suscită cel puţin două precizări. Prima ţine de domeniul gramaticii decoraţiei. Editorii tezaurului (M. Petrescu-Dâmboviţa şi M. Dinu în Arheologia Moldovei...) au văzut pe obrăzarul stâng doi şerpi cu capete de pasăre, dar capetele sunt în acest caz orientate de aceeaşi parte cu cozile, fapt ce contravine principiilor generale ale decorativisticii. Partea superioară a obrăzarului fiind deosebit de deteriorată, este foarte posibil ca şerpii să aibă capete de dragon, ciocurile (mai mult de „zburătoare de balcon” decât de răpitoare) să fie de fapt urechi, iar boturile căscate să se constituie în modalitate de continuitate a acoladei de deasupra bucraniului (craniului de bou).A doua precizare se referă la personajul masculin reprezentat şezând, pe obrăzarul drept. În mâna dreaptă el ţine o cupă conică cu fundul rotunjit (mastos), exemplar premergător al celor lucrate în argint, similare şi foarte frecvente în tezaurele geto-dacice târzii (sec. I î.e.n. - sec. I e.n.). Atare cupe rituale îşi au nenumărate replici miniaturale în lut (cam de două ori mărimea unui degetar), descoperite în aşezările dacice contemporane tezaurelor târzii. Ritonul ţinut în mâna stângă are protomă de bovideu şi corpul lis (necanelat nici transversal, nici longitudinal). El ar fi de obârşie greacă, de tipul celui de la Poroina (decorat într-o fază mult ulterioară de toreutul traco-get, cu patru personaje feminine realizate în manieră artizanală, două din ele ţinând în mână câte un riton cu cap similar, dar cu caneluri longitudinale).Atitudinea personajului de pe coiful de la Băiceni ar fi, după cum s-a mai spus, apoteotică. L-am vedea deci pe însuşi principele tronând în faţa supuşilor, învestit cu atributele preoţiei supreme. În general reprezentările antropomorfe de pe piesele de armură ale marilor tezaure timpurii (cu puţine excepţii certe) nu sunt susceptibile de a fi interpretate ca imagini ale unor divinităţi. De aceea nici nu am recurs la ele în alcătuirea

schiţei de iconografie culturală geto-dacică din recenta mea lucrare (DA, pp. 95-98). Nu am recurs şi pentru motivul, împărtăşit în ultimii ani şi de alţi cercetători, că religia geto-dacilor înregistrează mari transformări în sensul dezvoltării politeismului, pe linia aceluiaşi proces de istoricizare, de la primele informaţii ale lui Herodot şi până la cucerirea romană. Dar toate acestea vor forma, precum am mai spus (ibidem, p. 78, 98), unul din obiectivele unei viitoare cărţi.Aşadar tezaurul de la Băiceni a fost lucrat pentru un principe getic din centrul Moldovei de către un meşter itinerant a cărui relevanţă profesională pare să fi fost mediul artizanal nord-pontic. Deplasarea acestui meşter se integra fluxului economic cvasiexclusiv pe direcţia sud-nord, dinspre cetăţile greceşti ale Mării Negre către un foarte îndepărtat hinterland al coastei ce se întindea de la Histria până la Chersones. Pe de altă parte, reminiscenţele stilistice scitice deja menţionate situează activitatea acestui meşter scitic poate înaintea marii înfloriri a orfevrăriei greceşti de la finele secolului al V-lea până către mijlocul veacului IV î.e.n., ilustrată de splendide artefacte destinate aristocraţiei scitice şi înfăţişând adeseori scene din viaţa şi obiceiurile acestei etnii. Respectivei perioade de înflorire îi corespunde şi-i urmează un artizanat local care ambiţionează reproducerea cât mai apropiată a produselor greceşti. Descoperit în aceeaşi zonă (în 1922), putem cita în acest sens colierul de aur de la Moreni-Prisecani, jud. Iaşi (databil în sec. III î.e.n.). Având în vedere şi cele mai înainte expuse, credem că datarea tezaurului de la Băiceni în ultimul pătrat al veacului V î.e.n. este corectă. Aceasta cu atât mai mult cu cât editorii lui l-au corelat de la bun început cu descoperirea de la Stânceşti şi cu complexul de cetăţi de pământ din zonă, după cum se va vedea mai jos.

*

Este de sperat ca tezaurul de podoabe de argint (sec. III-II î.e.n.) descoperit la Buneşti, jud. Vaslui în 1979 şi anunţat într-o comunicare la Tulcea în 1980 (Materiale, XII) să nu rămână ca şi cel de la Stânceşti, jud. Botoşani, încă prea puţin cunoscut la un sfert de veac de la apariţia lui. Numai graţie expunerii pieselor de aur întregi ale acestuia din urmă în sala-tezaur a Muzeului de istorie al României am putut afla (şi încă inexact) că nu-i vorba de două figurine umane-idoli, mult schematizate (dintre care una foarte distrusă, dar după atare descrieri cine ar mai fi crezut că avem de-a face cu două piese identice?) - aşa cum afirmau descoperitorul său (ajungând abia târziu la identificări mai circumstanţiate) şi apoi prezentatorul obiectelor de tezaur ale amintitului Muzeu - ci de piese de harnaşament: un frontal de cal şi (eventual) două obrăzare în formă de ureche de cai stilizată, foarte asemănătoare, precum arătam (DA, p. 91), cu garnitura din curganul de la Soloha, datând din sec.V î.e.n.

Iată deci o corespondenţă cronologică deloc neglijabilă între piesele de aur scitice de la Stânceşti şi tezaurul getic de la Băiceni. Având în vedere că primele au fost găsite împreună cu zăbale şi fragmente de pulpare de bronz într-un vas ascuns sub podeaua unei locuinţe de suprafaţă a cetăţii II de pământ de la Stânceşti (utilizată, după cum ne asigura săpătorul ei A. C. Florescu, la sfârşitul secolului V şi în veacul IV î.e.n.), fază corespunzătoare fazei III a cetăţii I alăturate, se poate lesne conchide că ambele loturi de obiecte de aur au fost ascunse, după o scurgere apreciabilă de vreme de la confecţionarea lor, cel de la Băiceni în mediul getic unde-şi avea obârşia, cel scitic departe ca spaţiu de

locurile întâiei lui folosiri. Sunt greu de precizat evenimentele care au determinat ambele îngropări. Cea mai comodă explicaţie ar fi părăsirea marilor cetăţi de pământ de către populaţia autohtonă, în momentul pătrunderii bastarnilor (sfârşitul secolului III î.e.n.) pe teritoriul ţării noastre, populaţie germanică destul de repede asimilată de către geţii moldoveni. Caracterul didacticist al acestei explicaţii nici nu mai trebuie subliniat. În fond, important nu este orizontul temporal al îngropării celor două depozite, ci acela al făuririi şi respectiv al migrării lor.Avem astăzi destul de multe date despre cetăţile de pământ din Moldova centrală şi de nord. Cetatea Stânceşti I, utilizată de la finele secolului VI î.e.n. până în plin veac III î.e.n., se aseamănă ca tip de construcţie cu multe altele dintre care mai târzia fortificaţie de la Moşna, jud. Iaşi. Unele cetăţi cu val de pământ au întăriri ale acestuia cu straturi de piatră (Cotnari şi eventual Arsura, jud. Vaslui). Ele sunt aşezate deopotrivă pe înălţimi dominante, ceva mai puţine la şes şi destul de numeroase în fundul văilor, înconjurate de înălţimi foarte mari. Incintele, închizând vaste suprafeţe, aveau a adăposti populaţia din jur, împreună cu animalele, în cursul atacurilor (scitice, pentru vremea care ne interesează).Puterea principilor locali era considerabilă. Tezaurul de la Băiceni este o dovadă a opulenţei lor. Impresionanta şi unica descoperire de arhitectură funerară (M. Dinu, în „Magazin istoric”, 1982, nr. 5, datată tot în jurul anului 400), mă refer la cea de un tip neobişnuit de la Cucuteni, constituie o confirmare originală şi pertinentă a acelei facies moldave a culturii materiale getice, atât de puţin cunoscută până nu de mult. Nu este imposibil ca tezaurul de la Băiceni să fi aparţinut unui mormânt de felul apropiatului (800 m) monument funerar amintit, mormânt care ar fi fost prădat încă din antichitate.Însemnatul sistem defensiv pomenit, mormintele princiare evocate sunt cât se poate de elocvente asupra insucceselor raidurile scitice pe teritoriile geţilor de la est de Carpaţi, în sensul destrămării unităţii etnice a acestora. Numeroşi membri ai aristocraţiei respectivilor nomazi îşi vor fi lăsat oasele şi podoabele cailor lor în labirintul întăriturilor getice moldovene. Piesele de la Stânceşti ne par a fi o dovadă peremptorie a unei atare stări de lucruri, atât prin specificitatea cât şi prin singularitatea lor în contextul culturii materiale getice.

TEZAURUL DE LA AGIGHIOL ŞI CONTEXTUL GETIC DUNĂREAN

Tezaurul princiar de la Agighiol, jud. Tulcea, a fost descoperit întâmplător în primăvara lui 1931 ca rezultat al sesizării autorităţilor că pe locul numit Movila lui Uţă „căutătorii de comori” făcuseră săpături clandestine într-un tumul funerar antic. O bună parte din obiecte au fost recuperate, iar în luna octombrie a aceluiaşi an profesorul I. Andrieşescu, asistat de D. Berciu, au început săpăturile de salvare, dând la iveală un mormânt cu două camere funerare alăturate şi dromos (coridor de acces) din piatră. Astfel au fost găsite şi regăsite alte obiecte ale bogatului inventar funerar. Ultimul război mondial i-a decimat şi deteriorat din nou piesele ce putuseră fi strânse în urma cercetărilor din 1931, precum şi fotografiile şi clişeele luate în timpul acestora. După obiceiul pământului (s-a văzut cât de plin de riscuri poate el fi), tezaurul a fost publicat abia în 1969 de către D. Berciu, concomitent la Berlin (ca studiu monografic) şi la Bucureşti, ca cel de al treilea capitol al cărţii Arta traco-getică (ediţie franceză îmbunătăţită: Contribution à l'étude de l’art thraco-géte, Bucureşti, 1974). În ediţiile română şi franceză ale lucrării lui D. Berciu,

cititorul poate găsi expuse pe larg multe din temele prezentărilor de aici: pe lângă coiful de la Coţofeneşti şi tezaurul de la Agighiol, cel „de la Craiova”, ritonul de la Poroina, coiful de la Muzeul din Detroit şi vasul de la Metropolitan Museum, New York; pot fi aflate acolo consideraţii asupra tuturor acestor piese, precum şi asupra altora de mai mică importanţă, ca şi o privire generală despre moştenirea artei traco-getice, adică despre tezaurele geto-dacice din secolele I î.e.n.-I e.n. Existenţa acestor lucrări ne dispensează de a înşira aici o sumă de fapte consultabile în respectivele volume (chestiuni de amănunt, mai ales, şi de discutabile analogii). Totodată trebuie precizat că viziunea noastră asupra artei traco-dacice, şi a toreuticii traco-dacice în special, diferă în chip sensibil de cea a lui D. Berciu.

Tezaurul de la Agighiol se compune, printre altele, din piese de armură parţial aurite: un coif, două pulpare; din vase: două pahare-ritonuri cu fundurile bombate, cinci fiale (cupe) dintre care una de bronz, iar alta, de argint, cu inscripţia în litere greceşti, fie cu protome (busturi) de animale în ronde-bosse; piese răzleţe de podoabe corporale şi vestimentare din aur. Graţie fragmentelor unor vase ceramice greceşti pictate, vase folosite ca ofrande, întregul complex a putut fi datat în primul sfert al secolului IV î.e.n. Aşadar obiectele însele vor fi fost lucrate la începutul aceluiaşi veac sau în ultimii ani ai celui dinainte.Un fapt izbitor: puţinătatea aurului utilizat la decorarea parţială a coifului, pulparelor etc. Cele câteva mici aplice vestimentare de aur şi fragmentele de colier provin cu certitudine din mediul scitic învecinat, unde atare decoraţie vestimentară aparţinea costumaţiei feminine, lucru care confirmă constatarea lui Andrieşescu că încăperea secundară a mormântului adăpostea rămăşiţele unei femei. Este foarte posibil ca soţia principelui get de la Agighiol să fi fost o scită, iar dacă admitem împreună cu Andrieşescu eventualitatea unui jaf încă din antichitate, obiectivul acestuia l-ar fi format cu siguranţă aurăria costumului şi podoabelor principesei. Că basileul (regele) get se numea Cotys, ne spune inscripţia de pe vasul de argint, întărită de cele două litere, T şi Y, de pe două blocuri de piatră de talie ale mormântului, unde va fi figurat în întregime numele său însoţit, probabil, de titlul de basileus.Este semnificativ şi faptul că, prin comparaţie cu tezaurul de la Băiceni, cel de la Agighiol, ca şi următoarele pe care le vom discuta sunt compuse, pe lângă piese de armură, harnaşament şi eventual podoabe şi din vase; vase în majoritate de argint, câteva de bronz şi, fireşte, mai multe de ceramică, în general grecească, importante pentru datare, dar şi pentru tipologia vaselor de argint, când e vorba de ceramica autohtonă, cum e cazul vasului plastic de lut de la Vraţa şi al celui similar, de argint, de la Peretu, asupra cărora se va insista la locul potrivit.Deci datarea tezaurului de la Băiceni la sfârşitul veacului V î.e.n. este confirmată implicit prin datarea celui de la Agighiol, cât şi prin sărăcia în aur a vremilor cărora le aparţine acesta din urmă. Este un fericit exemplu prin care cronologia relativă e confirmată de cea absolută. Dar atare cronologie relativă se bazează pe studiul morfologiei tezaurelor, pe analiza comparată a compoziţiei lor, din punctul de vedere al metalelor, al categoriilor de obiecte, al caracteristicilor decoraţiunii acestora. Tezaurele de de Vraţa (Bulgaria) şi respectiv Peretu, jud. Teleorman, constituie încă un caz în care cronologia relativă, întemeiată pe analiza morfologică comparată a unui complex de tezaure, este confirmată de cea absolută. Deci metoda analizei morfologice a tezaurelor timpurii geto-dacice se dovedeşte a fi o metodă sigură, verificată, motiv pentru care am şi folosit-o la serierea

tezaurelor traco-getice din perioada intermediară, cuprinsă între veacurile IV-I î.e.n. (a se vedea AADR, Bucureşti, 1982, pp. 80-97). Folosindu-mă de această metodă cred că am demonstrat (ibidem) că respectivul interval nu este de fapt, aşa cum fusese unanim considerat, o perioadă de cezură în toreutica geto-dacică.Prezenţa unor vase de metal comun (bronz), alături de altele de argint, în tezaurele din această vreme (Agighiol, Peretu) este elocventă asupra dezvoltării toreuticii la geţi în ceea ce priveşte recipientele de mai largă folosinţă, ea atestând existenţa unei categorii de meşteşugari destul de numeroase ca să infirme ideea atât de livrescă a câtorva sau a unui atelier comun pentru toate piesele de argint, precum şi opusa acesteia, după care câte tezaure au fost descoperite tot atâtea ateliere ar fi funcţionat. Interesant este că dacă în perioada anterioară vasele greceşti de bronz pătrund la nord de Dunăre, uneori până spre nordul României, cu începere din veacul IV î.e.n. formele vaselor elenice de metal sunt realizate în chip simplificat de către meşteri geţi activi la curţile princiare din vecinătatea fluviului. Formele simplificate merg până la profilul comun al tipsiilor cu marginea puţin ridicată (Peretu).În ce priveşte piesele de argint şi eventual de aur, rămânem la părerea pe care am mai enunţat-o şi care rezultă în chip firesc din logica lucrurilor, şi anume că toreuţi itineranţi, cu un anumit repertoriu figurativ, erau chemaţi să execute la comandă şi „pe măsură” coifuri sau alte elemente de armură, precum şi recipiente.Dealtminteri tezaurele getice din acest timp au un caracter pe cât de asemănător, pe atât de eteroclit, ceea ce învederează deopotrivă circulaţia şi acumularea pieselor. Eteroclit nu numai în ce priveşte bi- sau trimetalismul lor, ci şi prin aceea că unele piese provin din mediul scitic învecinat, iar altele sunt replici îndeobşte fidele în argint ale unor tipice modele scitice realizate în aur (aplica cu leu şi grifon din tezaurul de la Letniţa, Bulgaria); ele sunt eteroclite şi din punctul de vedere al prezenţei mai multor categorii de obiecte, al persistenţei diverselor feluri de aplice de harnaşament în tezaure sensibil distanţate cronologic. Acestui din urmă fapt ar trebui să-i fie consacrată o cercetare amănunţită care ar aduce deosebit de importante rezultate referitoare atât la posibilităţile de invenţiune ale toreuţilor geţi, lucrând cu un număr restrâns de elemente figurative de bază, cât şi la rămânerea în uz a modelelor aplicelor de argint însele, la execuţia lor ulterioară sau concomitentă în bronz etc.

Cert este că pe când tezaurele de obiecte getice din secolul IV î.e.n. sunt totodată asemănătoare între ele si eteroclite, cele de monede, ale primelor trei serii cu iconografie autohtonă (vezi mai sus, cap. al II-lea) datând, foarte probabil, din prima jumătate a veacului IV î.e.n. sau de la mijlocul lui, sunt fără excepţie monotipe (compuse exclusiv din acelaşi tip monetar, cu eventual câteva variante minime). Monotipia, mai mult sau mai puţin absolută a tezaurelor monetare geto-dacice, este o trasătură constantă a acestora până la sfârşitul emisiunilor respective, la începutul secolului I î.e.n.Ceea ce au în comun tezaurele geto-dacice de obiecte şi de monede este aspectul intact, respectiv al aplicelor de harnaşament şi al pieselor monetare. Fapt care vădeşte că atât unele cât şi altele (cu excepţia monedelor tip Huşi-Vovrieşti, în Moldova) au circulat prea puţin. Putem oare trage de aici concluzia că dreptul de a bate monedă, dar şi de a o vehicula aparţinea căpeteniei tribale? sau că în schimbul bunurilor naturale ea primea argint pe care îl tezauriza sub formă de monedă bătută cu ştanţe proprii; sau că tezaurizarea argintului (care nu se găsea pe teritoriul Daciei istorice) era un alt mod ori

modă de tezaurizare, ce urmează cronologic celui al obiectelor şi vaselor?Convingerea mea este că moneda geto-dacică, chiar în prima ei fază, nu avea funcţie de tezaur. Economia bănească era o realitate pe pământul Daciei încă din veacul IV î.e.n., dovadă piesele greceşti care au circulat în adâncul teritoriului, în primul rând drahmele de argint histriene; dar si unele monede de bronz cu valoare mică. Căpeteniile tribale vor fi deţinut, şi era firesc să fie aşa, şi privilegiul, din care decurgeau serioase avantaje materiale, de a practica negoţul pe scară mare, cu parteneri străini, cu grecii şi mai târziu cu romanii, ori cu interpuşii acestora. Cât despre „moda” de tezaurizare monetară care ar fi înlocuit-o pe cea a vaselor de argint, e un fel diletant de a pune problema, menţionat aici doar pentru a-l combate, întrucât banii şi obiectele de preţ au fost dintotdeauna preferate împreună şi nu alternativ. Dacă dovezile continuităţii toreuticii geto-dacice în perioada incriminată (secolele III-II î.e.n.) sunt deocamdată puţin numeroase în ordinea materială, nu înseamnă că ele nici nu au existat. Descoperirile întâmplătoare sau săpăturile arheologice înmulţite (cu precădere în zona subcarpatică) le pot oricând îmbogăţi, căci situaţia nu poate diferi cu mult, păstrând proporţiile iradierii, faţă de sudul Dunării, unde atare produse abundă. Și nu poate fi prea mult diferită întrucât ea fusese aproape identică în perioada premergătoare, pe întreg spaţiul dintre Carpaţi şi Balcani, procesul de istoricizare si de iradiere elenică intensificându-se aici substanţial tocmai în secolele III-II î.e.n.

*

Reîntorcându-ne la piesele tezaurului de la Agighiol, vom lua în discuţie reprezentările ce le alcătuiesc decoraţia. Cele două obrăzare ale coifului sunt împodobite identic cu un călăreţ avansând către faţă si atacând cu suliţa. Pe apărătoarea de ceafă se află alţi doi călăreţi identici, dar orientaţi în sensuri opuse, având drept centru de simetrie o rozetă şi secondând astfel fiecare pe cel de pe obrăzar. În faţa urechilor stilizate se află câte patru şuviţe de păr lucrate în maniera podoabei capilare a pulparelor, dar net diferită de felul de redare a părului pe pulparul de la Vraţa (Bulgaria).Natura profană a călăreţilor de pe coif mi se pare întru totul evidentă. Transformarea imaginii umane în motiv decorativ repetitiv pledează tocmai în acest sens. Pe partea exterioară a pulparului drept sunt încă două reprezentări antropomorfe. Sus, un călăreţ cu arcul în mână, iar jos poate acelaşi principe, şezând pe tron, cu şoimul în mâna dreaptă şi ritonul în formă de corn în stânga. Ritonul pare ferecat în benzi de metal preţios. Relatând întâlnirea dintre Dromihete si Lisimah, Diodor din Sicilia precizează: „În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii” (XXI, 12, 5). Chiar dacă afirmaţia lui Diodor poate fi doar un tópos cu valoare moralizatoare, şi nu numai o dovadă despre tezaurele getice de veselă din aur şi argint (în acest caz e bine că ştim de eventualitatea existenţei unui tezaur princiar la nord de Dunăre, format din vase de băut, aidoma celui de la Rogozen, dar ulterior acestuia cu poate câteva decenii). Iată deci ritonurile de corn getice atestate mult mai devreme decât momentul la care se referă Diodor, ele având a dăinui, alături de alte produse de valoare ale toreuticii geto-dacice aflate în tezaurele lui Decebal, până la cucerirea romană. În Colecţia Severeanu se păstrează unicul riton dacic sub formă de corn bovin ajuns până la noi (ceramică), pe care l-am publicat cu ani în urmă (RRHA, VII, 1970, pp. 131-132), şi care din punct de vedere

cronologic aparţine perioadei de tranziţie a secolelor III-II î.e.n., în cazul când nu e vorba de un fals modern. Dar despre ritonurile de corn dacice, bogat împodobite, mai avem şi alte ştiri. O magnifică piesă figurează purtată în cortegiul prăzii dacice pe mica friză artizanală de sub cornişa arcului lui Traian de la Benevento (Italia), aceeaşi, probabil, despre care lexiconul Suda ne informează că a fost adusă ofrandă de către Hadrian lui Zeus Casios, în sanctuarul acestuia de pe vârful muntelui Casios, în Siria. Iată, în plus, şi versurile lui Hadrian însuşi:

„Eneidul Traian, stăpânind peste toţi muritorii,Zeilor mare stăpân, Casiului Zeus a datCupe-o pereche, ofrande frumos cizelate şi-n aurCornul de bour legat, fruntea prăzii ce-a luatGeţilor celor trufaşi, zdrobiţi în fine acuma,Mult timp cu arma loviţi până ce-au fost biruiţi...”

Împăratul Hadrian, în Antologia Palatina, VI, 332

Ritonul este un vas de băut tipic lumii traco-dacice, prin el înţelegându-se nu numai un recipient în formă de corn, prevăzut cu un orificiu în partea opusă gurii de umplere, ci un vas de băut de indiferent ce formă, care nu putea fi lăsat din mână decât după golire, căci plin nu avea o suprafaţă de sprijin. Geţilor nu le-a lipsit imaginaţia în crearea mai multor feluri de ritonuri. Două din acestea, foarte asemănătoare ca decoraţie, înalte de cca 17 cm, se află în tezaurul de la Agighiol. Spre deosebire de paharele traco-getice tronconice, cu baza plată, piesele despre care e vorba au fundul bombat, profilul bitronconic, cu strangulare în zona submediană, spre a fi apucate lesne cu mâna, şi gura largă, formată de baza celui mai mare trunchi de con din două.Decoraţia ritonurilor de argint este similară în mare, dar diferită în amănunt. Pe primul apar vulturul cu peştele în cioc şi iepurele în gheare, sintagmă iconografică ce revine în mod foarte asemănător pe obrăzarul din dreapta al coifurilor de la Peretu şi Detroit, precum şi pe vasul-riton de la Metropolitan Museum; două cervidee şi un caprideu în şir, dintre care caprideul ce are deasupra un alt vultur reapare asemănător pe obrăzarul stâng al coifurilor de la Peretu şi Detroit. Al doilea riton al tezaurului are reprezentată pe pereţi o suită de trei cervidee şi un caprideu, două dintre primele fiind asemănătoare cu cele respective de pe primul riton, caprideu! semănând cu caprideul de pe primul riton şi cu analoagele acestuia, în fine, ultimul cervideu fiind similar cu cervideele de pe apărătoarea de ceafă a coifului de la Peretu. Primul riton de la Agighiol este asemănător ca decoraţie celui de la Metropolitan Museum, New York. Fundurile bombate ale ambelor ritonuri de la Agighiol au acelaşi motiv, redat însă în mod diferit: un lycogrifon (lup cu cap de grifon) atacând un mistreţ. Zoomahie temperată, ca şi cea a şoimului vânător de pe pereţii primului riton. Temperată este şi monstromorfoza, dacă nu redusă la minimum. Organicitatea animalelor este în general riguros respectată. Corpurile lor sunt însă inerte. Simţul mişcării şi al efortului muşchilor lipseşte. Suntem departe de stilul animalier scitic: faptul vădeşte o superficială cunoaştere a lumii animale. Arta traco-dacică nu exprimă ca arta scitică stări de tensiune sufletească prin intermediul motivului animalier. Pentru acestea ea a preferat antropomorfismul, recurgând la ceea ce îi era mai la îndemână (şi încă în mod rudimentar), la gestică. Altfel figura umană este de o seninătate hieratică. Mă gândesc la chipurile cu rol de genunchiere, din partea superioară a

pulparelor de la Agighiol. Rămân, şi din amintitul motiv, la convingerea exprimată nu demult (DA, p. 97) că figura feminină de pe pulparul nr. 1 ar putea fi a unei divinităţi a vegetaţiei, în vreme ce pe celălalt pulpar ar figura Dionysos, cu faţa tatuată, precum obişnuiau tracii şi geţii, aşa cum apare dealtminteri si pe piesa similară din tezaurul de la Vrața.Dacă monstromofoza este reţinută, acromegalia este în schimb luxuriantă. Coarnele caprideelor şi cervideelor sunt supradimensionate în raport cu trupurile şi au multe ramificaţii. De asemenea și ghearele vulturilor. Nu este cazul că căutăm aici analogii şi prototipuri din care să fi derivat atare opţiune în tratarea motivului animalier. La începutul secolului IV î.e.n. avem deja de a face cu un repertoriu iconografic zonal constituit, iar toreuţii care au lucrat piesele în discuţie pe acesta l-au avut în vedere şi nu antecedentele lui alogene luate în parte. Cu alte cuvinte discuţia privind formarea stilului traco-getic de prelucrare a motivului animalier trebuie purtată la nivel teoretic şi nu ilustrată sau argumentată cu obiectivările acestui stil specific, deja constituit. Faptul că nu dispunem ca în regiunile scitice şi iraniene de faze „pure” primare, prin a căror amalgamare să fi apărut un nou stil specific, trebuie să ne dea de gândit în ce priveşte caracterul fenomenului respectiv petrecut în spaţiul carpato-balcanic şi pontic. Cred că este şi zadarnic să căutăm, cel puţin în părţile traco-getice, atare antecedente deoarece decorativismul motivului animalier la populaţiile sedentare şi păstoreşti de aici nu are o tradiţie măcar întrucâtva asemănătoare cu cea a migratorilor şi păstorilor din stepele eurasiatice. Prezenţa motivului animalier în toreutica traco-getică e o formă de istoricizare artistică, de preluare şi tratare specifică a unui repertoriu comun civilizaţiilor istorice egeene şi microasiatice.

Cât priveşte aplicele de harnaşament din tezaurul de la Agighiol, ceea ce a ajuns până astăzi nu reprezintă un lot considerabil. Mai numeroase sunt cele cu capete în ronde-bosse, de urs, felină şi grifon, a căror stilizare merge pe liniile principale anatomice, păstrând organicitatea reprezentării ca un comandament major al oricărei creaţii interpretative pornite de la un model artistic de factură istorică, recte cel grecesc. Insolitul redării grifonului este elocvent pentru inadecvarea, în cadrul tridimensionalităţii, a imaginilor ce nu-şi puteau afla corespondent în realitatea faunei înconjurătoare.În fine, s-ar putea pune întrebarea în ce măsură cele trei coifuri de argint, al căror cap de serie este cel de la Agighiol, se aseamănă cu coifurile anterioare de aur de la Băiceni şi Coţofeneşti? În primul rând, cum am mai spus, prin nelipsiţii ochi apotropaici. Apoi prin faptul că atât la Coţofeneşti cât şi la Agighiol, obrăzarele coifurilor sunt decorate identic: respectiv cu principele-preot sacrificând si cu călăreţul atacând cu suliţa. Nimănui nu i-a trecut până acum prin gând să susţină că ambele coifuri ar proveni din acelaşi „atelier”. Prin asemănările abia citate, respectivele coifuri vădesc însă existenţa nu numai a unui repertoriu iconografic comun, gata închegat, după cum subliniam mai înainte, ci si aceeaşi mentalitate decorativă, caracteristică unui mediu artistic şi nu unor „ateliere”. Mentalitate căreia îi dădeau expresie toreuţii itineranţi, iar în operele lor am avut prilejul să depistez unele influenţe alogene. Nu mi se pare excesivă insistenţa asupra ideii şi realităţii constatabile a meşterilor itineranţi, căci ea urmăreşte să surprindă în amănunt şi să reliefeze, în folosul istoriei culturii materiale şi spirituale a geto-dacilor, aspecte care altminteri, sub etichetarea livrescă şi inadecvată de „ateliere”, se pierd în masa amorfă a remarcilor nesemnificative.

Care era situaţia politică a ţinuturilor de la Dunărea de Jos în primul sfert al veacului IV î.e.n. când principele get din Dacia Pontică (Dobrogea) a fost îngropat împreună cu soţia sa (poate scită) în mormântul tumular de la Agighiol?Imediat după încheierea războaielor persane, în deceniul trei al secolului V î.e.n., Teres, primul rege al uniunii tribale odrise din sud-estul Traciei, a adus la ascultare sub sceptrul său majoritatea triburilor peninsulei, până la Istru, inclusiv pe geţii din Dacia Pontică. Tot în acelaşi timp, scitul Ariapeites şi-a întins stăpânirea în zona dintre Olbia şi gurile Istrului, devenind vecin cu Teres şi apoi ginerele său. Din căsătoria cu fiica lui Teres, Ariapeites a avut un fiu, pe Octamasdes, iar din cea ulterioară, cu o grecoaică din Histria, pe Skyles filelenul, alungat de sciţi şi adăpostit de urmaşul lui Teres, Sitalkes. În războiul purtat de acesta din urmă împotriva macedonenilor, regele odris avea o cavalerie puternică, formată în marea ei majoritate din triburile trace din nord, împreună cu geţii, după cum se exprimă Tucidide (II, 96, 1): „Pornind deci din ţinutul odrişilor, el cheamă la arme mai întâi pe tracii care erau între muntele Haemus şi Rodope şi până la Pontul Euxin şi Helespont şi asupra cărora îşi exercita domnia; a chemat apoi pe geţii de dincolo de Haemus şi celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istros şi Pontul Euxin, mai mult spre mare; geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toti arcaşi călări”.Cititorul lui Herodot este izbit de atitudinea antitracă a istoricului, în ciuda relaţiilor strânse pe care Atena şi lumea greacă le-au avut cu partea de sud a peninsulei încă de pe vremea lui Temistocle cel Bătrân, deci a Pisistratizilor, până la sfârşitul războiului peloponesiac. Totodată el constată că Herodot vorbeşte bine despre sciţi şi despre geţi pe care-i numeşte „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (IV, 93). Cu mai bine de trei decenii în urmă, C. Balmuş vedea în atare cuvinte o idealizare a geţilor. Istoricii bulgari (H. Danov), luând act de antitracismul herodotian, nu şi-l explică, dar recunosc că „în unele cazuri, relaţiile dintre coloniştii greci şi populaţia locală de pe ţărmurile de sud ale Traciei au fost, mai ales în perioadele timpurii, mai încordate decât pe ţărmurile Mării Negre” (H. Danov,   Tracia antică, traducere românească, Bucureşti, 1976, p. 400). Deci Herodot nu-i idealizează pe geţi, ci, informat de locuitorii coloniilor greceşti prin care a trecut despre raporturile în timp ale acestora cu o etnie sau alta, a conchis că dintre toţi tracii marele neam al geţilor este cel mai drept. Într-adevăr, relaţiile coloniilor greceşti din Dobrogea cu geţii au fost totdeauna bune, regii geţi, aflaţi de-a dreapta şi de-a stânga fluviului, exercitându-şi protecţia asupra lor. Sunt fapte care rezultă din materialul epigrafic recoltat în aceste oraşe, situaţiile conflictuale reflectate deseori în atare material, până către începutul erei noastre, fiind pricinuite de „celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istros şi Pontul Euxin, mai mult spre mare”, după cum se exprimă Tucidide în pasajul antecitat.Căderea regatului odris, produsă curând după moartea lui Seutes I (410 î.e.n.), a lăsat Dacia Pontică şi ţinuturile dintre Dunăre si Balcani într-o stare de totală independenţă chiar şi când, începând de prin 380, Cotys I a încercat pentru scurtă vreme să pună o anumită limită separatismului tribal trac în numele statului odris, refăcut de el sub idealul neatins al măririi de odinioară.

La mijlocul secolului IV î.e.n., sciţii lui Ateas năvălesc în Dacia Pontică pentru ca în final să fie respinşi dincolo de gurile Dunării de către Filip II al Macedoniei care-l învinge (339 î.e.n.) pe Ateas ce cade în luptă. Înainte de a fi zdrobit de Filip, Ateas îi solicită însă

ajutorul împotriva unui basileu get local, protector al histrienilor (rex histriariorum), care-i împiedica înaintarea în pământurile râvnite. Moartea acestui rege get îi lasă lui Ateas calea liberă. Nu este exclus ca principele înmormântat la Agighiol să fie un precursor al acelui rex histhanorum.În lumina celor de mai sus, socotesc că tezaurele de la Peretu, Vraţa, cât şi cel „de la Craiova”, toate situate în imediata vecinătate a Dunării, indică stăpânirea în zonă a unor puternici principi geţi în perioada care premerge intervenţiei lui Alexandru cel Mare la Istru şi a nefericitei expediţii a generalului acestuia, Zopyrion, către Olbia, care, suprins la întoarcere de către geţi în ţinuturile Bugeacului, a fost lichidat împreună cu întreaga sa oaste. În acelaşi sens sunt grăitoare materialele arheologice descoperite în ultimul deceniu la Grădiştea, Călăraşi, Mircea Vodă, Coslogeni, Pietroiu, Vlădeni etc. şi care atestă constituirea unei comunităţi getice în Balta Ialomiţei, comunitate aşezată pe ambele maluri ale fluviului, aflată în plină dezvoltare după prăbuşirea regatului odris şi a influenței acestuia în ţinuturile dunărene.Istoricii antici atestă prezenţa geţilor la dreapta Dunării. Pentru Dacia Pontică avem mărturia lui Herodot despre itinerarul lui Darius: „înainte de a ajunge la Istru birui mai întâi pe geţi care se cred nemuritori” (IV, 93). Pentru regiunea dintre Istru şi Haemus (Balcani), pasajul antecitat din Tucidide este cât se poate de elocvent. De-a lungul Dunării, în Oltenia şi Muntenia, îi află Alexandru pe geţii bogaţi în grâne şi animale, cultivând o fâşie îngustă în stânga fluviului, având oraşe aflate la o depărtare de 5-6 km de Istru şi păscându-şi vitele şi caii în câmpia necultivată de la nordul acestei fâşii, unde se şi refugiau în caz de primejdie, câmpie ocupată mai ales la nord de codrii de foioase, până către piemontul carpatic. Cele relatate de Arrian (secolul II e.n.) despre expediţia lui Alexandru la Dunăre (Anabasis, I, 4) nu pot fi puse sub semnul îndoielii, căci aşezările getice şi importurile greceşti timpurii constituie o realitate arheologică în câmpia din stânga Dunării, de la Porţile de Fier, în partea estică a Munteniei. Această salbă este paralelă cu aşezările subcarpatice de la deal. Teritoriul cuprins la mijloc începe să se reacopere de aşezări abia în secolul II î.e.n., ca urmare a creşterii populaţiei şi a stabilizării securităţii de locuire a regiunii. Aceasta nu înseamnă că mai înainte, adică în veacul IV î.e.n., el nu era pentru geţii de pe margini un mare rezervor de faună sălbatică ori semidomestică, o vastă păşune.Alături de celelalte tezaure care constituie inventarele funerare ale mormintelor principilor geţi, cel de la Agighiol este o preţioasă sursă de informaţie nu numai în ce priveşte toreutica geto-dacică, ci şi istoria acestor locuri atât de puţin cunoscută altfel decât prin mărturii arheologice lipsite cel mai adesea de intenţionalitate artistică. În acest context, privit din alt punct de vedere, se racordează schimbul argint-sare, efectuat cu lumea sudică traco-macedoneană!

TEZAURUL DE LA PERETU

Cu ocazia lucrărilor agricole de toamnă, în noiembrie 1970, urmărindu-se nivelarea unui tumul izolat din apropierea localităţii Peretu, jud.Teleorman, s-a descoperit un tezaur de obiecte de argint, bronz, fier şi vase ceramice, inventar aparţinând unui mormânt princiar getic. Săpăturile de salvare au fost efectuate imediat de arheologul Em. Moscalu care şi-a asumat şi sarcina publicării integrale a acestei descoperiri întâmplătoare. Cum era de aşteptat, evenimentul nu s-a produs până în prezent şi el nu e de sperat în viitorul

previzibil, căci descoperitorul a şi murit. Din fericire, piesele tezaurului (nu ştim dacă în totalitatea lor) se află expuse în vitrinele Muzeului de istorie al României cu întregul mormânt de inhumaţie, în care au fost depuse: un car cu patru roţi şi obişnuitele victime rituale: cal, câini și bovine.Pe lângă sutele de morminte de incineraţie cunoscute în lumea traco-getică, în raport ceva mai mic de unu la zece, există şi morminte de inhumaţie, apropiindu-se de cifra 50, morminte aflate atât sub tumuli cât şi în necropole plane. Alături de ceramica autohtonă, lucrată deopotrivă la roată şi cu mâna, nu există nici un vas pictat grecesc, ca la Agighiol, spre a se constitui în criteriu sigur de cronologie absolută. În schimb, piesele de argint ale tezaurului se interpolează celor ale mormintelor de la Agighiol şi Vraţa (Bulgaria), ele datându-se astfel în prima jumătate a secolului IV î.e.n., mai precis, poate la începutul celui de al doilea sfert al său.

După observaţiile făcute de noi asupra obiectelor expuse şi după o notă sumară apărută într-o publicaţie a Muzeului de istorie a României („Cercetări arheologice”, III, 1979, pp. 353-358), morfologia tezaurului de la Peretu ar fi următoarea: ca piese de argint, un coif getic cu decoraţiuni parţial aurite: un vas plastic-riton în formă de cap feminin, cu colier de perle-amforete pe gât, având unele detalii aurite; un alt vas-riton lis cu profil de cană înaltă cu gât îngust şi gura lărgită, aproape hemisferică; două fiale (cupe) înalte, tip greco-persan, una lisă, iar alta cu decoraţie radiată în „limbi de pisică”; o fială deschisă lisă cu fundul aurit; sita unei strecurători din tablă de argint perforată; aplice de harnaşament de mai multe tipuri: 17 tetraskele (aplici cu patru elemente) mici cu sens giratoriu la stânga şi 13 cu sens giratoriu la dreapta, două tetraskele mari cu sens spre dreapta, două triskele mici cu sens spre dreapta, o aplică frontală cu cap de grifon, două aplice mari oblonge şi una mică de acelaşi tip, parţial aurite. Vasele de bronz sunt: un platou şi un mare vas pântecos, cu gât îngust şi două inele de suspensie aplicate pe umeri (se păstrează bine conservate doar gâtul şi puţin din partea superioară).Coiful este de tip getic, având pe obrăzarul din dreapta motivul vulturului cu iepurele în gheare şi peştele în cioc, iar pe cel din stânga un caprideu asemănător celui de pe ritonul nr. 1 de la Agighiol. Decoraţia şi distribuirea ei pe obrăzarele de la Peretu este aceeaşi cu a coifului de la Detroit. Apărătoarea de ceafă comportă un singur registru, ca la Agighiol. Pe acest unic registru sunt reprezentate trei cervidee similare cu cervideul cu coarnele simplu ramificate de pe ritonul nr. 2 de la Agighiol. Ele sunt orientate două la dreapta şi unul la stânga, pe partea obrăzarului stâng.Noutatea pe care o aduce tezaurul de la Peretu, nu e nici coiful, nici fialele, nici feluritele şi numeroasele aplice de harnaşament. Asupra importanţei prezenţei vaselor de bronz am insistat ceva mai înainte. Noutatea constă în prezenţa a două vase de argint cu funcţionalitate de riton, în sensul că nu au o suprafaţă de sprijin în situaţia când sunt pline. Unic din punct de vedere tipologic nu e, după ştiinţa mea, vasul plastic în formă de cap feminin, ci acea cană lisă fără toartă, având un inel de bază şi fundul bombat decorat cu o rozetă care depăşeşte partea inferioară a inelului, făcând imposibilă aşezarea verticală a recipientului. Nădăjduiesc că nu e vorba de o eroare de restaurare care nu ar cadra nici pe departe cu echipa de specialişti a laboratorului Muzeului. Nu numai bombarea fundului este surprinzătoare, ci însăşi forma vasului este singulară. Lipsa toartei, lungimea gâtului strâmt şi gura largă, circulară, indică limpede că este un vas de băut, subliniind încă o dată preferinţa geţilor pentru atare ritonuri. Din apropiatul în timp

şi spaţiu tezaur de la Vraţa poate fi citat cazul unui recipient-riton de argint în formă de con de pin, descoperit în mormântul nr. 2 al complexului funerar şi datând din secolul IV î.e.n. (14 cm înălţime, 6 cm diametru).În acelaşi complex funerar şi aparţinând aceluiaşi orizont cronologic s-a descoperit şi un mic vas plastic de lut, reprezentând un cap feminin, cu colier de perle-amforete pe gât, vas asemănător cu cel mai înainte amintit, de la Peretu. Având în vedere că îndeobşte raportul între vasele de metal şi cele de lut similare este de posterioritate, în sensul că cele din urmă sunt replici formale ale primelor, şi ţinând seama şi de prezenţa în tezaurul de la Vraţa a unui pulpar cu chipul lui Dionysos tatuat, aidoma celui de la Agighiol, se pot desprinde două concluzii: 1) tezaurul de la Peretu este anterior celui de la Vraţa şi posterior celui de la Agighiol întrucât la realizarea coifului nu s-a folosit decoraţia antropomorfa; 2) tezaurele de la Peretu şi Vrața sunt mărturii ale existentei aceluiaşi mediu toreutic getic pe ambele maluri ale Dunării.Tezaurul de la Peretu este lipsit de elemente alogene, scitice (ca acela de la Agighiol) ori greceşti (ca la Vraţa, coroana şi cerceii descoperiţi în mormântul nr. 2 de inhumaţie al movilei funerare, mormânt în care fusese depusă o femeie); până şi ceramica mormântului princiar este exclusiv autohtonă. Folosirea restrânsă a aurului confirmă raritatea lui. Întărită dealtminteri, prin contrariu, de unicul produs, în preţiosul metal galben, al toreuticii traco-getice din acea vreme care este căniţa din acelaşi complex funerar de la Vraţa (descoperită în mormântul nr. 3), decorată cu două cvadrige (atelaje cu două roţi şi patru cai) adosate şi despărţite de o palmetă amplasată în faţa cailor (9 cm înălţime, 240 g). Prezenţa podoabelor greceşti în mormântul nr. 2 de la Vrața nu mai lasă nici o îndoială asupra obârşiei aurului utilizat pentru lucrarea căniței.Continuu a vedea, precum am mai afirmat (DA, Bucureşti, 1982, p. 97), în capetele feminine ale vaselor de la Peretu şi Vraţa reprezentări ale unei divinităţi traco-getice a vegetaţiei, Semele, Demeta, Kore, poate şi Hestia.

Nu ştiu în ce măsură publicarea tezaurului de la Peretu va mai aduce noi date substanţiale pentru cunoaşterea lumii căreia îi aparţine. În tot cazul ea ne va permite mai buna studiere a numeroaselor piese din care e alcătuit.

TEZAURUL „DE LA CRAIOVA”

Departe de a fi banală, povestea tezaurului „de la Craiova” se leagă de consecinţele unor tratate internaţionale. Această poveste nu este încă închisă, căci nu numai că unitatea tezaurului nu a fost realizată în fapt (şi e greu de presupus că ar putea fi), dar nici măcar din punct de vedere ştiinţific nu este definitiv stabilită. Pe acest din urmă teren voi încerca să pledez în cele ce urmează. Mai întâi însă datele problemei.Cele circa 60 de aplice şi butoni de harnaşament, vestigii păstrate astăzi în Muzeul de istorie al României, au fost restituite în 1926 statului român ca urmare a hotărârii Comisiei de despăgubiri de la Paris căreia îi revenea sarcina aplicării unora din condiţiile tratatului de pace de la Versailles. Ele se aflaseră până atunci în posesia Muzeului din Berlin. La început, „tezaurul” număra mai multe piese. Hubert Schmidt, care l-a publicat în 1927 în „Prähistorische Zeitschrift”, cataloga 77 bucăţi întregi şi 13 fragmente de diverse obiecte. Oricum, chiar mai puţine, lotul s-a întors în ţara din care plecase. Nu aceeaşi a fost soarta tezaurelor româneşti ajunse la Kunsthistorisches Museum din Viena

în vremea stăpânirii habsburgice asupra unei considerabile părţi a teritoriului naţional. Şi aceasta din pricină că sora noastră mai mare de gintă latină formulase pretenţia ca noile state născute ori întregite prin prăbuşirea Imperiului habsburgic să preia şi să achite datoriile antebelice ale acestuia către aliaţii occidentali. În faţa aberantei idei ce venea să se adauge altor vexaţiuni care nesocoteau imensele jertfe umane si materiale ale românilor, Ionel Brătianu a ales tacit între a mai agita chestiunea tezaurelor vieneze şi a combate energic, alături de guvernul cehoslovac, năstruşnica idee a achitării datoriilor fostei monarhii chezaro-crăieşti.Să revenim însă la tezaurul în discuţie. Hubert Schmidt afirma că el fusese cumpărat de la un negustor de antichităţi din Craiova, desigur imediat înainte sau mai degrabă în cursul primului război mondial. Coiful de la Institutul de artă din Detroit, ca si vasul-riton de la Metropolitan Museum, New York, au intrat în respectivele muzee americane din binecunoscuta colecţie vieneză Trau. Despre riton se afirma că fusese găsit prin 1913-1914 în apele Dunării, la Porţile de Fier. Pură invenţiune ce tocmai prin flagranta ei neverosimilitate urma să indice discret că e vorba de o minciună convenţională. Cum putea fi el pescuit în curentul puternic al fluviului, în zona invocata? Ritonul a fost adus mai devreme decât coiful de la Detroit la cunoştinţa celor interesaţi, de unde reiese limpede intenţia colecţionarului austriac de a separa cele două piese, a căror conexiune o ştia prea bine, şi care în chip „întâmplător” prezintă cam acelaşi gen de lovituri percutante de târnăcop. Vinderea lor separată vine să confirme presupunerea noastră, anume că această vânzare trebuie o dată mai mult să evite eventuala cerere a României de restituire a celor două obiecte, înstrăinate, după izbucnirea primului război mondial, poate şi sub presiuni militare. În tot cazul, retrocedarea în 1926 a tezaurului „de la Craiova” l-a făcut foarte circumspect pe amintitul colecţionar vienez care a căutat să se descotorosească ulterior în mod profitabil de nişte achiziţii ce ar fi putut deveni deconspirabile.Lui D. Berciu îi revine dublul merit de a fi sugerat cel dintâi legătura stilistică dintre tezaurele „de la Craiova” şi Agighiol, de pe o parte, şi ritonul de la Metropolitan Museum, pe de alta, precum şi pe cea dintre primele şi coiful de la Detroit; tot lui i se datorează tracizarea acestor piese considerate anterior dovezi ale artei scitice „din zonele de vest  ale ei”.Tezaurul „de la Craiova”, cel dintâi tezaur getic publicat, a pus practic în discuţie delimitarea toreuticii traco-getice de cea scitică, sau cum am spune azi a celor două stiluri ale motivului animalier. Amănunte pot fi aflate în ediţiile română şi franceză ale cărţii lui D. Berciu despre arta traco-getică. Versiunea română a acesteia cuprinde şi ilustrarea tuturor tipurilor de aplice ale tezaurului. În timpul primului război mondial, sub ocupaţia germană, ofiţerii nemţi au dispus executarea unor săpături arheologice într-un tumul din comuna Bârca, jud. Dolj, de unde au mai recoltat obiecte de argint. D. Berciu ezită să dea crezare acestei informaţii care-i aparţine. În ce mă priveşte o consider întemeiată, chiar dacă localitatea poate fi şi alta din jur. Existenţa anticarului de la Craiova este sigură şi faptul că lui i-au trecut prin mână piesele de harnaşament nu mai poate fi pus la îndoială de vreme ce perechea (orientată invers) a aplicei C 26 (catalogarea Schmidt-Berciu) se află în Colecţia Severeanu şi a fost publicată de mine în 1970 („RRHA”, VII, 1970, p. 131), iar o alta (D. Berciu nu precizează limpede cărui tip îi aparţine) se găseşte în patrimoniul Muzeului de istorie din Craiova. Or, știu foarte bine că anticarul craiovean era unul din furnizorii importanţi ai doctorului G. Severeanu: o serie întreagă de inele

romane de aur din Oltenia i-au parvenit prin intermediul acestuia. Cât priveşte desfacerea integrităţii tezaurului, în lumina informaţiilor referitoare la condiţiile de descoperire şi înstrăinare a tuturor pieselor (inclusiv coiful şi ritonul), există mai multe posibilităţi:

1) Anticarul craiovean a deţinut totalitatea descoperirii, a vândut coiful şi ritonul lui Trau, la Viena, în perioada neutralităţii României, dar nu i-a putut plasa şi aplicele, nespectaculoase şi oricând elocvente asupra unei unice descoperiri (caracterul deopotrivă unitar şi eteroclit al tezaurelor getice, asupra căruia insistam într-o pagină precedentă). În atare ipoteză el ar fi reuşit să vândă doar câteva aplice în ţară, ocupaţia germană prinzându-l cu majoritatea lotului asupră-i. Le va fi vândut sau îi vor fi fost confiscate de nemţi, nu știm.2) A doua posibilitate este ca ofiţerii germani, intrând în posesia aplicelor anticarului, să-l fi constrâns să mărturisească locul descoperirii şi să fi făcut ei înşişi săpături acolo. Vor mai fi găsit şi alte aplice (ce se puteau uşor rătăci in pământul scos anterior dintr-o săpătură clandestină). Poate aşa s-ar explica diferenţa între lotul publicat de Schmidt şi cel ce a sosit în tară în 1926 (în sensul că cele găsite de ofiţerii nemţi ar fi păstrate în continuare la Berlin). La Antike Sammlung din Berlin, Charlotenburg, eu însumi am văzut câteva aplice ce puteau proveni din „tezaurul de la Craiova”.3) O altă posibilitate, dealtfel cam imposibilă, este ca în săpăturile efectuate de nemţi să fi apărut coiful şi ritonul pe care aceştia să le fi înstrăinat la Viena: greu de presupus atare „afacere” nu numai din punctul de vedere al disciplinei militare prusace, ci al oricărei armate.Personal, rămân la prima ipoteză şi la convingerea că tezaurului din sudul Olteniei îi aparţineau şi piesele păstrate azi la Detroit şi New York. Nu zona declarată a găsirii vasului-riton este neverosimilă (Porţile de Fier), căci ritonul de la Poroina (jud. Mehedinţi) fusese descoperit în a doua jumătate a secolului trecut tot pe acolo, ci, aşa cum spuneam, precizarea că a fost scos din apele Dunării.Admiţând că între coif şi riton nu există nici o legătură în afara prezenţei lor în colecţia Trau, unde erau celelalte piese care ar fi însoţit, măcar coiful, într-un mormânt princiar? La anticarul din Craiova: ceea ce trebuia demonstrat.De aceea voi numi de aici înainte tezaurul „de la Craiova” tezaurul din sudul Olteniei, integrându-i coiful si vasul-riton mai înainte menţionate. Pe obrăzarul stâng al coifului e reprezentat un caprideu spre stânga, ca şi în cazul exemplarului de la Peretu, iar pe cel din dreapta motivul binecunoscut al vulturului cu peştele în cioc şi iepurele în gheare, aşa cum îl regăsim şi pe obrăzarul drept de la Pereni, pe ritonul din acelaşi depozit sud-oltenesc (Metropolitan Museum), ori pe ritonul nr. 1 de la Agighiol. Apărătoarea de ceafă a coifului are două registre, ambele cu decoraţie vegetală, despărţite printr-o linie şnurată; marginile de sus şi de jos ale ambelor registre sunt marcate prin aceeaşi linie. În registrul superior figurează şase rozete, iar în cel inferior un vrej cu frunze de iederă. În vreme ce calotele coifurilor de la Agighiol şi Peretu, pe lângă cele două registre decorative tipice de la bazele respectivelor calote, registre existente şi pe coiful din acest tezaur, aveau deasupra lor câte o cunună stilizată din vrej şi frunze de iederă, cea din urmă lipseşte în cazul coifului păstrat azi la Detroit.Când B. Goldman a publicat în 1963 coiful de la Detroit nu erau cunoscute, după nefericitul obicei al pământului, nici coiful de la Coţofeneşti (descoperit în 1928), nici cel de la Agighiol (descoperit în 1931), nici acela de la Băiceni (găsit în 1961); cât priveşte

coiful de la Peretu, el nu fusese încă descoperit. Este explicabil deci motivul pentru care în literatura de specialitate din străinătate discuţia asupra acestor piese, de armură sau de veselă, a rămas în principal la orizontul artei scitice, cu eventuale implicaţii corintice, tracice, ilirice, etrusce sau romane: a cui e deci vina că ni se ignoră istoria, chiar de către cei ce nu au nici intenţia, nici interesul? Aceleiaşi nepublicări a pomenitelor coifuri se datorează şi felul eronat în care tracoloaga rusă A. Mantzevici (sincer devotată artei traco-getice) avea să reconstituie coiful de bronz tracic descoperit pe la începutul secolului în kurganul nr. 2 de la Mastiughino şi rămas neştiut în depozitele Ermitajului. Ea l-a refăcut (în 1969) în chipul celor cu calotă, asemenea ca formă, bonetelor dacilor pileati nu după vestitele exemplare „frigiene” din colecţia contelui Caylus, aflate la Biblioteca Naţională din Paris şi a căror obârşie tarentină, împreună cu a celor de la Perugia şi din alte colecţii, dealtfel toate cunoscute de Mantzevici, a fost demonstrată de curând de o cercetătoare franceză. Într-adevăr, în secolul IV î.e.n. atelierele toreutice din Tarent produceau piese de armură pentru lumea barbară, fără o adresă etnică anume, ci corespunzând imaginii pe care grecii înşişi şi-o făceau despre aceşti barbari; or, boneta frigiană avea o arie largă de răspândire. Influenţa atelierelor toreutice tarentine în Tracia a fost relevată şi de cercetătorii bulgari. Coifurile getice de aur ori argint sunt de o factură originală inconfundabilă, iar prezenţa lor numeroasă pe pământul getic cât şi decoraţia lor exclud, în ce le priveşte, orice speculaţie în legătură cu vaste arii de circulaţie a unor produse toreutice.

Vorbind despre tezaurul de la Agighiol, arătam că ritonului nr. 1 i se aseamănă vasul-riton de la Metropolitan Museum (trebuie precizat că, exceptând ritonul de la Poroina, nici unul din recipientele getice de acest fel, până acum amintite, nu au orificiul de scurgere la partea inferioară). Acelaşi motiv central al vulturului cu peştele în cioc şi iepurele în gheare, acelaşi vultur mic în dreapta lui şi aceeaşi pastilă în stânga, în fine, aceleaşi cervidee şi caprideu, prezent, cel din urmă, şi pe obrăzarele stângi ale coifurilor de la Peretu și Detroit. Atare recurenţă, pe piese atât de diverse, a aceloraşi teme decorative ar putea duce la încheierea pripită: ieşite din acelaşi atelier într-un răstimp limitat, cu alte cuvinte o „modă” răspândită, dar trecătoare. Nimic mai neadevărat. Întâi de toate pentru că temele decorative, chiar dacă asemănătoare, nu sunt identice. Ceea ce înseamnă că nu au fost executate cu aceleaşi matriţe, ci aidoma aplicelor de harnaşament, tetraskele, triskele sau zoomahice, aparţin unui repertoriu rămas multă vreme în uz. În sprijinul acestei idei, aş vrea să dau un exemplu, cred că suficient de elocvent. El aparţine artei bijutierilor greci. Este vorba de vestitele medalioane de aur, purtate în corsaj, medalioane decorate cu busturile zeiţelor Afrodita, Artemis, Atena, piese produse de atelierele tesaliene pe durata unui secol şi jumătate, de la sfârşitul veacului IV î.e.n. până la începutul celui de al doilea. În veacul următor, moda acestor medalioane a atins si toreutica traco-dacică. Ceea ce doresc a sublinia însă este că timp de cca 150 de ani ele şi-au păstrat forma, mărimea, poziţia în decoraţia vestimentară, adică tot ce le conferea originalitate, specific şi unitate (vezi AADR, pp. 72-79). Variaţiile sunt minime când anume obiecte predilecte devin tipice, etnicizate şi implicit conservative.Prezenta acestui riton în tezaurul din sudul Olteniei îmi apare drept o confirmare a vigorii toreuticii getice, prin înseşi similitudinile temelor lui decorative, inclusiv cea a fundului bombat, existentă şi ea pe exemplarele de la Agighiol. În ambele ediţii ale cărţii lui D. Berciu mi se pare că s-a strecurat o eroare, când înălţimea ritonului păstrat la

Metropolitan Museum este dată a fi de 28 cm, deci cu 10 cm mai mult decât a pieselor de la Agighiol. Greu de presupus că vasele de băut dintr-o dată puteau avea capacităţi atât de mari.Mai mult decât aplicele de harnaşament de la Agighiol (câte au mai putut fi salvate din peripeţiile acestui tezaur recuperat încă inedit din incendiul ce a urmat bombardării aripii vechi a Universităţii bucureştene, în ultimul război) şi în tot cazul mai mult decât cele de la Peretu, aplicele tezaurului din sudul Olteniei sunt lucrate prin procedeul ajurării, adică al decupării plăcii de metal în interiorul figuraţiei, pentru a face mai vizibile motivele acesteia. În afara frontalului, al cărui cap de grifon e lucrat prin turnare şi sudat apoi la placa de bază, celelalte piese sunt obţinute prin ciocănirea tablei de argint, prin realizarea cu dornul a decoraţiei, prin decuparea marginilor şi ajurare. Toartele de prindere de pe spatele multor aplice vădesc o uzură avansată, ceea ce înseamnă că o parte din ele au intrat în respectivul inventar funerar după lungă folosinţă. Caracterul eteroclit al lotului de aplice se manifestă, pe de altă parte, şi prin mulţimea de tipuri prezente: capete de taur, tetraskele şi triskele mari şi mici, lei, capete de cerbi, zoomahii, membrele posterioare ale unui patruped atacat de o fiară şi butoni de harnaşament cu suprafaţă lisă, nedecorată. Unele aplice, în special dintre cele cu zoomahii stilizate şi membre posterioare, comportă parţiale aplicaţii de foaie de aur. Este de remarcat gradul avansat de stilizare al câtorva dintre ele: în afara celor două categorii abia amintite, trebuie menţionat un triskel ale cărui capete de cai sunt sugerate prin trasee liniare în formă de caliciu cu marginile răsfrânte, volutate. De fapt, în cazul acestor aplice nu e vorba numai de stilizare, ci pur şi simplu de sublimarea temei de bază, luată apoi ca pretext de noi fantezii curbilinii, ce nu ating însă gradul freneziei celtice în utilizarea spiralei.Există la sud de Dunăre şi la sud de Balcani aplice de bronz, de bronz argintat şi de argint care reprezintă diverse trepte de complicare a zoomahiilor şi a aglomerărilor de părţi de animale pe aceeaşi piesă, teme care-şi păstrează inteligibilitatea elementelor componente. Citez câteva exemple: capetele de grifoni de la Brezovo, lângă Plovdiv; membrele posterioare, placa pătrată cu volute sau caprideul din aceeaşi descoperire datată cel mai târziu la începutul secolului IV î.e.n. Printre cele mai aglomerate şi complicate aplice care-şi păstrează perfect inteligibilitatea sunt de amintit, cele din complexul funerar de la Vraţa, databil la mijlocul veacului IV î.e.n., cel mai târziu într-al treilea sfert al lui. Multe din modelele tipurilor de zoomahii sau zootaxii (dispuneri de animale) clare, cu compoziţie simplă ori complicată, au rămas în uz, după cum spuneam într-o expunere anterioară, şi le regăsim în tezaurele perioadei de tranziţie. Aplicele cu stilizare luxuriantă, greu referibilă la prototipuri zoomorfe, ale tezaurului din sudul Olteniei sunt practic unice, ele marcând ultima expresie a unei mentalităţi decorative care nu mai e satisfăcută de posibilităţile reduse ale motivului animalier, revendicând vegetalul şi arabescurile acestuia.

Ele se situează la capătul evoluţiei unei anumite forme mentale şi închid, după opinia mea, o epocă. Este epoca marilor tezaure princiare de argint, o dată mai mult eteroclite pentru că în alcătuirea lor apar şi piese de armură.Cele şase capete de taur sunt, pe de altă parte, de un realism care anunţă o epocă nouă. Nu întâmplător au fost suspectate că ar fi de obârşie grecească. Vârtejurile de păr de pe fruntea micilor aplice de argint amintesc de ritonurile cu protome de taurine venite în lumea traco-getică din atelierele greceşti egeice, ca şi alte piese toreutice în decoraţia

cărora au intervenit însă artiştii locali. Prezenţa în tezaur a celor şase capete de taur din argint semnalează prin natura lor stilistică aparte circulaţia în mediul autohton a ritonurilor greceşti amintite, pledând pentru o datare târzie a tezaurului din care fac parte, alături de alte argumente deja invocate şi cărora trebuie să le mai adăugăm unul. Pe apărătoarea de ceafă a coifului păstrat la Detroit au dispărut şi cervideele de la Peretu în favoarea unor motive vegetale: rozetele şi vrejul de iederă. Riscând o seriere livrescă, este necesar să reamintesc că piesele de armură getice din argint renunţă treptat la decoraţia antropomorfă pentru cea preponderent zoomorfă şi în final pentru cea prevalent vegetală (Agighiol, Vraţa, Peretu, Detroit - tezaur din sudul Olteniei).Tranziţia de la zoomorf la vegetal se produce cu totul altfel decât în mediul scitic, chiar în cazul aplicelor cu stilizare luxuriantă. Dar atare fenomen de trecere este sporadic fiindcă apropierea sursei de iradiere greceşti împrospătează repede cu noi soluţii resursele secătuite ale climatului artistic traco-getic.Când poate fi situat în timp, în lumina considerentelor de mai înainte, tezaurul din sudul Olteniei? Datările propuse de H. Schmidt, K. Malkina şi de alţi cercetători pentru lotul de aplice de harnaşament pot fi găsite în cartea lui D. Berciu. În ediţia franceză a acesteia, autorul le atribuie unui dublu orizont cronologic: la p. 155, în jurul anului 350 î.e.n., iar la p. 161, în jurul anului 300; ambele fără nici un fel de argumentare stilistică, de morfologie comparată a tezaurelor aceleiaşi perioade etc.Din motivele expuse (al aplicelor şi al afirmării decoraţiei vegetale) situez tezaurul din sudul Olteniei, recompus cu piesele înstrăinate ce se mai păstrează astăzi, după tezaurul de la Vraţa (Bulgaria), adică în al treilea sfert al veacului IV î.e.n., eventual la începutul ultimului pătrar al acestuia.Intervenţia lui Alexandru şi a lui Zopyrion la Dunăre pare să fi încheiat o etapă istorică în lumea traco-getică. Dispariţia armurilor din metal preţios să fie oare indiciu al sfârşitului marilor principate getice? Puţin probabil! Cred mai degrabă că aceste armuri erau un epifenomen în barbaricum al armurilor greceşti arhaice, iar moda lor s-a stins fiindcă mutaţiile considerabile produse în armamentul şi tactica de luptă grecească nu puteau rămâne fără ecou la vecinii din nord ai grecilor, aflaţi nu numai în zona cea mai apropiată a iradiaţiei lor culturale, ci şi în direct contact cu lumea elenă prin numărul tot mai mare de mercenari ce aveau să fie puşi la dispoziţia ambiţioşilor şi războinicilor basilei elenistici.Voi mai adăuga un amănunt care în acelaşi timp este şi un simbol al perenităţii motivelor în toreutica traco-getică, un argument în plus în favoarea datării propuse pentru tezaurul discutat. Printre aplicele acestuia se află două în formă de leu. Se ştie că motivul leului nu a apărut în decoraţia altor tezaure getice din argint. Capul leului este lucrat în maniera capului de cerb al unei alte aplice. Acestea sunt în consecinţă sincronice. Pe trupul leului se află însă un motiv în benzi verticale identic cu cel ce acoperă în întregime corpul unui cervideu (similar cu cervideele de pe apărătoarea de ceafă a coifului de la Peretu) de pe ritonul nr. 2 de la Agighiol. Ne mai putem îndoi atunci atât de categoric cât priveşte apartenenţa ritonului de la Metropolitan Museum la tezaurul din sudul Olteniei, în ciuda globalei lui asemănări cu ritonul nr. 1 de la Agighiol şi a similitudinilor parţiale cu decoraţiile altor piese, în lumina caracterului deopotrivă unitar şi eteroclit al tuturor acestor tezaure?O descoperire recentă (primele zile ale anului 1986), făcută la Rogozen (45 km nord de Vraţa, Bulgaria de nord), vine să aducă numeroase precizări şi o nouă lumină

confirmatoare asupra multora din cele afirmate aici. Tezaurul compus din 165 de vase de argint pentru băut, de diverse forme, cuprinde 108 fiale (numeroase purtând inscripţii în binecunoscuta grafie punctată a limbii greceşti de pe atare monumente). Din respectivul tezaur („lskustvo”, 6, 1986; A Fol, B. Nikolov, G. Ivanov, I. Venedikov, I. Marazov, The Rogozen Treasure, Sofia, 1989) fac parte cel puţin două vase reper. Primul este un riton bitronconic, cu fundul convex de tipul Agighiol etc, iar cel de al doilea o cană cu toartă (nr. 146) pe care o regăsim identică în mormântul de la Derveni, expusă acum în Muzeul de la Salonic.

Suita cronologică propusă de noi: Băiceni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu, Craiova se caracterizează prin prezenţa armamentului defensiv alături de vase de băut şi mai târziu de aplice de harnaşament. Atare morfologie a tezaurelor este caracteristică celei mai vechi faze a toreuticii traco-getice (a doua jumătate a secolului al V-lea î.e.n.-prima jumătate a celui următor). Tezaurul de la Rogozen încheie clar această primă fază prin alcătuirea sa exclusiv din vase de băut. A doua fază, faza medie a tezaurelor traco-getice este cea caracterizată de dominanta morfologică: vase de băut, aplice de harnaşament şi poate fi încadrată cronologic între începutul veacului al III-lea î.e.n. („Comoara regelui Dromihete” de care pomeneşte Diodor) si sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. (AADR, p. 8097).Am schiţat cât mai scurt cu putinţă peisajul primei faze (cu bogata şi originala ei iconografie neîntâlnită, la sud de Dunăre, exceptând ritonul bitronconic de la Rogozen, accidental inclus în tezaur), plasând-o în contextul ei istoric, cu intenţia de a arăta că apariţia monedelor dacice cu iconografie autohtonă nu se face ex nihilo, atât din punct de vedere tehnic cât şi din cel al invenţiunii artistice. Dacă începutul baterii acestor monede îl situăm în prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. o facem nu dintr-o dorinţă de originalitate patriotardă, descinzând din acea concepţie asupra istoriei ca mijloc al luptei angajate în prezentul politic, ci fiindcă, precum am mai arătat în capitolele anterioare, condiţiile economice şi iată şi cele artistice erau „coapte” pentru apariţia simbolului monetar.Pe cale de consecinţă, seriile de imitaţie şi cele de influenţă se situează în faza medie a toreuticii traco-getice mai puţin ilustrată la nord de Dunăre de văsăria de argint ori de aplice vestimentare sau de harnaşament, dar compensativ dotată cu foarte variatele tipuri monetare sudice, copios imitate între marele fluviu şi nordul Transilvaniei, cu alte cuvinte pe tot pământul Daciei istorice. Dealtminteri tezaure sau piese izolate ţinând de faza mijlocie a toreuticii geto-dacice încep să apară pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zonele sub-carpatice, pe măsură ce acestea sunt. tot mai puternic explorate arheologic şi mai puţin arate adânc ca zonele de câmpie unde dealtfel locuirea este sporadică în răstimpul la care ne referim.Sunt binecunoscute legăturile profesionale, dacă nu chiar unitatea meşteşugărească a toreuţilor, litoglifilor şi gravorilor monetari, mulţi dintre ei practicând deopotrivă la nivel artizanal superior cele trei arte miniaturale. Abordarea strict numismatică a monetăriei geto-dacice exclude ab initio de la înţelegerea acesteia pe oricine-şi face din ignorarea contextului iconografic şi toreutic un merit pe care şi-l ridică apoi sigur la rangul de virtute pontificală. Atare ignorare este cu atât mai gravă cu cât contactele geţilor din dreapta Dunării (cel puţin a acelora din Dobrogea) cu coloniile greceşti litorale şi hinterlandurile lor agricole, cu elementele scitice şi cu adstratul scitic dintre Dunăre si

Mare, în fine, cu tracii tribali si odrizi, toţi emiţători de monede la acea vreme, ar putea da impresia că unitatea toreuticii traco-getice ar fi o chestiune transcendentă, deasupra realităţilor atestate de descoperirile mai sus-evocate.Atomizarea unităţii inerente a monedelor şi tezaurelor toreutice este contraproductivă studiului şi cunoaşterii adecvate ale acestora, chiar dacă în favoarea ei se invocă pretextul exegetic al „specializării”, evident de natură scientistă. Faptul că în tezaurele primei faze a toreuticii nu găsim monede se explică şi prin aceea că apariţia monedelor la geto-daci înregistrează la rându-i întârzierea constatată în apariţia în tezaure a armelor defensive din metal preţios. Succesiunea lor în timp este deci legitimă şi fixează ritmul iradierilor sudice (egeice şi tracice). Cu alte cuvinte, la începutul celei de a doua jumătăţi a primei faze a toreuticii traco-getice este de situat apariţia monedelor de argint geto-dacice, acelea cu iconografie denumită de noi autohtonă (prima parte a secolului al IV-lea î.e.n.).

TEZAURUL DE LA SÂNCRĂIENI

În august 1953 a fost descoperit întâmplător în cariera de andezit aflată între localităţile Sâncrăieni şi Jigodin, jud. Harghita, în apropierea unei aşezări dacice, cu prilejul aruncării în aer a unei stânci ce ameninţa cu prăbuşirea, o bună parte a unui tezaur de vase şi podoabe de argint ce ar fi trebuit să cuprindă poate cel puţin două fibule, în tot cazul mai multe monede decât cele două piese găsite (o tetradrahmă Tasos şi o drahmă Dyrahium). Vasele ce alcătuiesc lotul recuperat sunt: două cupe hemisferice cu buza profilată (mástos), trei cupe conice lise la exterior, dintre care la una se păstrează doar partea superioară, două cupe conice cu partea superioară ornamentată, opt cupe cu picior şi cu două toarte (una în stare fragmentară). Acestor vase de băut li se adăugă două brăţări din bară masivă. Tezaurul de la Sâncrăieni (3,650 kg argint) este cea mai însemnată mărturie a toreuticii geto-dacice târzii (sec. I î.e.n. - sec. I e.n.).Se ştie că formele vaselor elenistice de argint cunosc o mare răspândire în bazinul mediteranean şi egeean, din Asia Mică până în Peninsula Iberică. Ele sunt în general stereotipe, conturând o surprinzătoare unitate tipologică, edificată fireşte treptat, în acest domeniu, încă din secolele perioadei clasice.

De aceea nu mică este surprinderea celui care constată în cadrul acestei vaste unităţi toreutice, specificităţi ce nu pot fi doar excepţii întâmplătoare, ci ilustrează tocmai binecunoscuta capacitate de creaţie interpretativă a meşterilor geto-daci, ea însăşi izvorând dintr-o anumită idee asupra spaţiului şi a formelor, legată nemijlocit de esenţa spiritualităţii unei etnii. Nici Pârvan şi nici Blaga nu au avut din păcate la îndemână atare descoperiri arheologice atunci când au încercat să definească, pe căi şi cu argumente diferite, datele fundamentale şi implicit cele mai vechi ale spiritualităţii româneşti. În lipsa unor monumente arhitectonice antice din piatră, pentru că materialul de construcţie mult mai lesnicios şi aflat din belşug era lemnul cel perisabil, iată că avem acum putinţa de a decodifica ideile despre spaţiu la geto-daci prin intermediul unor vase ce nu se supun, ca ceramica de uz comun, imperativelor accesibilităţii şi funcţionalităţii, ci, prin natura lor de piese de preţ, tind să sugereze monumentalul unei construcţii de mari dimensiuni. Arhitectura vaselor ceramice greceşti de lux a constituit de multă vreme obiectul de studiu asupra ideii de spaţiu a unui popor, atunci când mărturii de altă natură nu au mai ajuns până la noi. Mă refer în speţă la ceramica greacă de tip Dipylon a

perioadei geometrice.Dar iată că chiar din rândul ceramicii de excepţie avem în Dacia un unicum aidoma cupelor conice (mástoi) de la Sâncrăieni (aflate şi în alte descoperiri din Dacia, de la sud de Dunăre şi din bazinul mediteranean): marele vas cultual monumental ieşit la iveală din aşezarea civilă de la Sarmizegetusa dacică, vas care poartă inscripţia DECEBALVS PER SCORILO. Principele preot, figurat şezând pe obrăzarul drept al coifului de aur de la Băiceni, ţine în mâinile ridicate un riton şi o cupă conică (mástos), drept vase rituale. În câteva aşezări dacice au fost descoperite cupe conice miniaturale din lut. Aceeaşi formă repetată la trei dimensiuni diferite ne obligă a recunoaşte deschiderea spirituală a unei etnii, capabilă să preia şi să asimileze în felul ei propriu, sintetizând şi rămânând în adânc constant identică sieşi. Este bine să reamintim aici originalitatea toreuţilor geto-daci în materie de vase de băut, evocând exemplul feluritelor pahare-riton din tezaurele de la Agighiol, Peretu etc.Aceeaşi originalitate o constatăm, deloc sărăcită, şi în cazul cupelor cu picior de la Sâncrăieni. Ea îmbracă două aspecte complementare. Rezultat al puternicii iradieri elenistice, care în sec. I î.e.n. se face simţită din plin în interiorul arcului carpatic, cupele cu picior sunt la început cantaroide (adică similare vaselor greceşti cu picior scund şi două toarte, numite cantaros - cărăbuş), iar apoi se eliberează complet de prototipul elenic. Înseşi cupele vaselor se modifică, devenind din ovoidale hemisferice. Două vase din tezaur prezintă fazele acestei evoluţii (la Dorin Popescu, numerele 9 şi 8; „Dacia”, II, 1958, pp. 164-167). Picioarele cilindrice capătă apoi nodozitate centrală, continuând să fie sudate pe baze înalte, prelucrate separat. Echilibrul originar al cantaros-ului grecesc este desfiinţat. Din punct de vedere funcţional, existenţa piciorului înalt anulează utilitatea toartelor care măresc instabilitatea vasului. Acesta nu mai este gândit ca un flux continuu al formei, ci ca suprapunere de forme diverse. Spiritul este manierist, grandilocvenţa barocă. Să nu uităm însă că şi arhitectura romană a procedat la fel, etajând elemente, uneori incompatibile, ale arhitecturii greceşti. Desprindem de aici indiciul unei voinţe de a descoperi noul, de a crea o monumentalitate compusă din elemente puternic profilate, structural deosebită de cea a fluxului formal unic (cazul cupelor conice).În fine, complementar aspectului formal este cel decorativ. Exterioarele cupelor hemisferice cu picior sunt împodobite cu motivele tipice ale aşa-ziselor cupe deliene sau megariene de ceramică, reproduse abundent, cu precădere în mediul geto-dacic de la sud de Carpaţi. E vorba în fapt de vase dacice de lut, lucrate în genul celor difuzate în zonă de atelierele din unele oraşe greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre, care la rândul lor copiau exact originalele produse undeva în Grecia insulară sau peninsulară.Monedele care vor fi însoţit tezaurul de vase descoperit la Sâncrăieni, şi din care s-au mai păstrat doar două, indică provenienţa argintului: el era obţinut din topirea monedelor care circulau în Dacia, în mari cantităţi, monede venite din afară în primul rând ca purtătoare ale metalului alb care lipsea în Dacia. Admiţând că din punct de vedere cronologic ultimele emisiuni monetare dacice s-ar interfera cu tezaurele de vase şi podoabe de argint, este exclus să găsim atare monede alături de vase şi podoabe deoarece ele erau monede de bronz argintate.Important este să explicăm continuitatea toreuticii geto-dacice. Între ritonul de la Poroina şi vasele de la Sâncrăieni s-au scurs cel puţin două veacuri. Motiv pentru care respectivele tezaure târzii nici nu au fost până nu demult atribuite geto-dacilor, ele fiind confundate, din ignoranţă, cu produsele toreutice sarmatice.

Faptul că mai bine de două secole tezaurizarea s-a făcut sub formă monetară, în condiţiile lipsei minereurilor argentifere din Dacia, este un aspect al problemei. El poate fi pus pe seama unei mode, cum era cea a armurilor princiare, modă ce a atins Dacia cu o specifică şi firească întârziere. Dacă însă depăşim explicaţia modei, vom constata că în cele două veacuri Dacia fusese puternic implicată în fenomenul economic elenistic şi că nevoia unui schimb monetar intern (de uşor alt tip decât cel din lumea greacă) era deci reală. O dată cu înaintarea legiunilor romane în Balcani şi cu slăbirea economiei elenistice, aportul economic al Daciei în lumea egeeană şi mai ales traco-macedoneană scade, scăzând şi procentajul de argint din monedele bătute de daci şi încetând, în final, emisiunile proprii ale acestora. Metalul alb ce va intra de acum înainte în Dacia nu va mai fi aşadar monetizat de localnici, ci monedele străine (Tasos şi Macedonia Prima, cu flan mare) vor fi transformate în podoabe şi vase, conform mentalităţii elenistice a luxului, ce o întâlneşte pe cea barbară ereditară, răspândindu-se, o dată cu creşterea generală a nivelului de trai, la categorii tot mai numeroase de oameni. Penetraţia elenistică, noul mod şi noua mentalitate de viaţă, însoţită de obiectele specifice acesteia, se face însă treptat, de la sud spre nord, aşa cum e şi firesc. De aceea faza medie a toreuticii geto-dacice (adică cea a secolelor III-II î.e.n.) nu trebuie să o căutăm neapărat la nord de Dunăre, ci la sudul ei. Abia în a doua jumătate a veacului II î.e.n. şi în cel următor apar podoabele şi vasele de argint la sud de Carpaţi şi apoi în interiorul arcului carpatic - etapă cunoscută sub numele de perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice. Nu este câtuşi de puţin exclus ca imaginea să se nuanţeze graţie unor descoperiri viitoare.Dealtfel la sud de Dunăre am şi găsit, în tezaurele încă inedite din Bulgaria vecină, articulaţiile continuităţii toreutice despre care vorbeam. Replicile în argilă ale respectivelor vase sunt binecunoscute la nord de fluviu, nimeni nu bănuia însă că ele copiază prototipuri de argint ale unei zone în care prosperitatea elenistică şi luxul îşi făcuseră deja simţită prezenţa. Când noul val de argint monetar ajunge la sudul Carpaţilor şi curând după aceea şi în Transilvania, încep să apară în număr tot mai mare garniturile de podoabe şi de vase dintre care descoperirea de la Sâncrăieni este de departe cea mai spectaculoasă.

TEZAURE GETO-DACICE DE ARGINT TÂRZII

Sunt numite târzii aceste tezaure deoarece ele se datează în ultimele două secole dinaintea cuceririi romane (sec. I î.e.n. şi sec. I e.n.), cel din urmă, din punct de vedere cronologic, fiind acela de la Poiana-Gorj, în care, pe lângă podoabe (agrafe de centură) se află şi denari de la Domiţian. Cel mai bogat din seria acestor tezaure este acela de la Sâncrăieni, despre care s-a vorbit mai înainte. Se consideră drept foarte probabilă îngroparea masivă a tezaurelor în chestiune în anii războaielor lui Decebal cu Domiţian şi apoi cu Traian. Vom vedea, în finalul acestor rânduri, dacă astfel de ipoteză mai poate fi reţinută. Cât priveşte data când podoabele şi obiectele de argint din tezaure au început a fi lucrate pe cuprinsul Daciei, vom încerca să o precizăm diferenţiat în concluzie.Graţie descoperirilor arheologice care au confirmat tipologia strict dacică a obiectelor de podoabă din argint, nimeni nu mai poate susţine astăzi obârşia străină a acestora, ci doar să le găsească, în chip judicios, oarecare similitudini în zonele alogene învecinate, ceea ce este foarte firesc. Se cunosc până acum peste 150 de descoperiri de tezaure geto-dacice de argint târzii, răspândite pe întreg teritoriul ţării (exceptând Dobrogea) şi cuprinzând

peste 1800 de piese întregi şi fragmente, la care se adaugă câteva zeci de podoabe de acelaşi fel ajunse în decursul timpului în unele mari muzee europene. Dovada peremptorie a lucrării tuturor acestora în Dacia sunt uneltele şi atelierele de bijutier descoperite în ultimele decenii, după cum urmează: nicovale miniaturale, la Ardeu, Costeşti şi Sarmizegetusa Dacică (jud. Hunedoara), Surcea (jud. Covasna), Moigrad (jud. Sălaj); dăltiţe înguste, la Cozia (jud. Hunedoara), Tilişca (jud. Sibiu), Piatra Craivii (jud. Alba), Ocniţa (jud. Vâlcea), Popeşti (jud. Ilfov), Răcătău (jud. Bacău), Poiana (jud. Galaţi) şi în alte părţi; ateliere de argintari, cu tot inventarul lor tehnologic pentru topirea şi prelucrarea argintului, la Răşad (jud. Bihor) şi la Pecica (jud. Arad); din sculele celui din urmă menţionăm tipare pentru turnat bare, creuzete mici conice, nicovale mici de fier, dăltiţe de bronz, menghini mici de bronz.N-ar fi nici posibil, nici interesant să enumerăm aici în detaliu componenţa tuturor descoperirilor amintite, cu atât mai mult cu cât ele sunt subsumabile câtorva categorii tipice pe care le vom creiona în cele ce urmează.

Fibulele sau acele de siguranţă aveau dublul rost de obiecte utilitare, pentru prinderea îmbrăcămintei la bărbaţi şi la femei (în general pe ambii umeri), şi concomitent de podoabe. Cunoaştem astfel fibule cu picior simplu, fibule cu nodozităţi, fibule cu piciorul în formă de linguriţă sau de mic polonic, fibule cu scut romboidal sau triunghiular, fibule în formă de falere (paftale) şi un gen aparte de fibule, aflate doar în tezaurul de la Huşi, cu piciorul umflat ca o lipitoare, asemenea unora din timpuri mai vechi. Cea mai mare dintre toate este fibula pereche intactă din tezaurul de la Săcălăsăul-Nou (jud. Bihor), lungă de 17 cm şi cu greutatea de 205 g. Remarcăm că fibulele triunghiulare cu figură umană din tezaurele de la Coada Malului (jud. Prahova), Bălăneşti (jud. Olt) şi din Transilvania (Muzeul din Budapesta), în total 5 piese, ca şi cele două fibule-falere de la Herăstrău, reprezintă un chip feminin din faţă pe care l-am mai reperat şi pe monedele de tip Bendis ale seriei cu iconografie autohtonă a emisiunilor geto-dacice.În vreme ce fibulele triunghiulare cu chip feminin sunt o creaţie originală strict dacică, cele discoidale, gen falere, deşi au o iconografie indiscutabil dacică, constituie o adaptare interpretativă a unui element toreutic circular ce putea servi deopotrivă drept faleră, drept decoraţie de fund de cupă (emblema, în interiorul cupei, ca în tezaurul de la Iakimovo, în Bulgaria), drept element central al unui medalion şi, în fine, la nevoie, drept fibulă. Moda acestor medalioane-podoabe este mai veche (sec. IV î.e.n., în Tesalia) şi ea şi-a făcut loc în veacurile următoare în mediul tracic, conjugându-se cu o altă funcţionalitate a acestor discuri figurative, aceea de decoraţie de fund de cupe, cum avem a o întâlni în tezaurele romane timpurii de vase de argint (Boscoreale), ea provenind din lumea sud-italică, unde în sec. IV î.e.n. o întreagă categorie de vase ceramice au fundul decorat cu un medalion de lut în relief, realizat prin procedeul presării pe un tipar. Pentru că a venit vorba de falere cu decoraţie antropo- sau zoomorfă, menţionăm că în afara celor de la Herăstrău doar în tezaurul de la Surcea se mai află încă două (una circulară, alta ovală), alături de patru baze de picioare de cupă, de tipul celor de la Sâncrăieni (trei obiecte cam de acelaşi gen, dar câtuşi de puţin similare, s-au descoperit în tezaurul de la Sălişte-Cioara, acum la Viena).Lanţuri, realizate din verigi cu pandantiv, ca acelea din tezaurele de la Vedea (jud. Ilfov) şi de la Cojocna (jud. Cluj), sau lucrate în împletitură groasă, din mai multe fire de argint. Dintre ultimele amintim lanţul-şarpe de la Vedea ce se atârna peste piept, cele două fibule

de pe umeri, sau lanţul cu pandantiv, de pus la gât, de la Bistriţa (jud. Bistriţa-Năsăud). Lungimea acestui gen de lanţ depăşeşte uneori 70 cm.Brăţările sunt fie simple, din bară masivă incizată şi cu capete aplatizate ca exemplarele din tezaurele de la Sărmăşag (jud. Mureş) şi Slimnic (jud. Sibiu), fie cu capetele subţiate şi răsucite pe bară, ca la Sălişte (jud. Alba), Bălăneşti, Gherla sau Şeica Mică (jud. Sibiu), fie din platbandă cu pseudotorsade marginale, ca la Cerbăl (jud. Hunedoara) şi Bistriţa, fie, în fine, spectaculoasele brăţări plurispiralice, cu capete zoomorfe stilizate, precedate de mai multe palmete, ca la Ghelinţa (jud. Covasna), Cărpiniş (jud. Alba), Dupuşi (jud. Sibiu), Coada Malului etc. Diametrul mare (până la cca 25 cm) al acestor brăţări indică portul lor pe braţe, de către femei şi bărbaţi, deasupra veşmintelor groase de iarnă.Colierele sunt realizate în platbandă sau bară simplă, ca la Sărăcsău (jud. Alba), din mai multe fire răsucite în jurul unei bare, ca la Şeica Mică, în fine dintr-o bară torsionată ori din două bare răsucite împreună şi bătute la capete, ca la Slimnic, Colţeşti (jud. Alba) şi, respectiv, Sânger (jud. Mureş) şi Poiana-Gorj.Cercei, în torsadă, de tip elenistic comun, terminaţi cu capete de animale, ca la Poiana (jud. Galaţi), sau de bară simplă, discontinuă şi cu umflături la capete (Poiana-Gorj).Inele plurispiralice erau realizate din fir de argint, ca la Cerbăl şi Săliştea, sau din platbandă, ca la Vedea.În afara vaselor conice lise de care am amintit când am vorbit de tezaurul de la Sâncrăieni, ar mai fi de menţionat ca obiecte diverse placa cu figuraţie antropomorfă din tezaurul de la Sălişte (la Viena), aparţinând probabil decoraţiei unei centuri, şi lanţul ornamental din baghete de la Cetăţeni (jud. Argeş), precum şi numeroase pandantive filiforme şi lanceolate din mai multe descoperiri. Acestea ar fi, în mare, tipurile de podoabe ce se găsesc în tezaurele geto-dacice de argint târzii.Dacă data de sfârşit a producerii ne este destul de precis cunoscută, graţie tezaurului de la Poiana-Gorj, prin faptul că acesta cuprinde denari de la Domiţian şi agrafe de centură (gen de podoabă vestimentară neîntâlnit în cuprinsul celorlalte tezaure), rămâne de stabilit vremea când atare podoabe vestimentare şi corporale au început să fie lucrate în Dacia. Pentru aceasta trebuie luate în consideraţie mai multe date directe sau indirecte:1) Încetarea monetăriilor dacice de factură locală la începutul sec. I î.e.n., cu emisiuni, la sudul Carpaţilor, descinzând iconografic din tipul Jiblea pandacic al seriei cu iconografie autohtonă, dar contaminate cu tipul lui Dionysos imberb de pe tetradrahmele tasiene, lucru ce atestă prezenţa sporadică a lor în Dacia încă din a doua jumătate a secolului II î.e.n. (au început a fi emise la Tasos în 148 î.e.n. a se vedea cap. IV şi harta de la fig. 4).

2) Contaminarea unor monede dacice din Transilvania cu chipul Dianei de pe tetradrahmele emise în Macedonia, sub protectorat roman, între 158 şi 148, dată la care teritoriul fostului regat înfrânt la Pidna în 168 este transformat în provincie romană. Majoritatea descoperirilor acestor monede se situează pe văile Mureşului şi Târnavelor.3) Scăderea procentajului de argint din monedele geto-dacice, ca urmare a transformării Macedoniei în provincie romană.4) Pătrunderea masivă în Dacia, cu precădere în Transilvania, a monedelor oraşelor Apollonia şi Dyrahium, de pe coasta răsăriteană a Adriaticii, între 130 şi 100, ca urmare a faptului că Macedonia devenise provincie romană şi că sarea gemă pentru tăbăcării se îndrepta acum către Italia, cu preponderenţă.5) Toate acestea arată limpede creşterea potenţialului economic şi a nivelului de viaţă al

geto-dacilor, precum şi foamea de argint a Daciei.6) Pătrunderea în Dacia a denarului roman republican, aflat din abundenţă nu numai în Macedonia, ci în tot Orientul grecesc, din motivul mai înainte arătat. După părerea lui M. Crawford denarul republican ar fi intrat în mari cantităţi între 71-51 î.e.n., adică între lichidarea revoltei lui Spartacus, când au fost ucişi 20 000 de sclavi, şi cucerirea Galliei de către Cezar (capitularea lui Vercingetorix, la Alesia), prilej cu care au fost luaţi ca sclavi două milioane de barbari (cifra mult exagerată este dată de Plutarh). În acest răstimp, socoteşte numismatul englez, Burebista ar fi livrat Romei o bună parte din necesarul de sclavi al acesteia. Printre cele 20 000 de piese de denari republicani descoperiţi în Dacia, multe sunt emisiuni anterioare lui 71 î.e.n., care au circulat până la începutul imperiului alături de imitaţii barbarizate, bătute în Balcani sau poate chiar în Dacia (ştanţele de la Tilişca, de pildă). Nu credem că Burebista a vândut sclavi nici din rândurile triburilor dacice cucerite (pe care Strabon ne spune că le găsise „istovite de războaie dese”, el înălţându-le prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci), nici din cele ale celţilor boii şi taurisci, întrucât precisul şi amănunţitul Strabon, care-i fusese aproape contemporan, ar fi pomenit de atare târg foarte important pentru romani, menit a face din regele dac mai mult un prieten decât un duşman al Romei, aşa cum de fapt a rămas. Presupusa vânzare de sclavi nu s-ar fi făcut direct şi o singură dată, ci pe parcursul unor ani, pe una din marile pieţe specializate din Egee, fapt ce ar fi conferit o şi mai mare notorietate tranzacţiei. Concentrarea de monede Tasos, Macedonia Prima, Apollonia şi Dyrahium în Transilvania, dimpreună cu denari romani de prin 70-50 î.e.n. ilustrează de fapt un fenomen general şi cronic de absorbţie, dinspre lumea sud-tracică şi egeică, pe de o parte, şi cea ilirică, pe de alta, pe care nu-l putem pune nicidecum pe seama unui Burebista negustor de sclavi. El ne indică tocmai dezorganizarea relaţiilor economice externe ale Daciei, scoasă, ca dealtminteri întreaga lume elenistică, din făgaşele tradiţionale, prin intervenţia masivă a Romei în Orient. Ca să nu mai vorbim de însăşi datarea denarilor republicani, controversată de peste o jumătate de veac, în monografii impunătoare ca volum şi erudiţie.7) Burebista şi-a putut procura o însemnată cantitate de argint învingând tribul celtic al boiilor, aşezat în teritorii bogate în minereuri argentifere.8) Existenţa unui proces permanent de transformare a tuturor monedelor ce au circulat în Dacia după încetarea emisiunilor autohtone, în podoabe (lingourile şi monedele de la Stăncuţa, jud. Brăila, şi tiparele pentru turnat lingouri de la Pecica) sau în monede cu largă circulaţie în epocă (denarii republicani, ştanţele de la Tilişca, Braşov, Ludeşti-Hunedoara, Poiana-Galaţi).9) Transformarea monedelor în podoabe viza şi emisiunile dacice mai vechi, cu procentaj mare de argint, dovadă stând poate tezaurul de la Huşi, în tot cazul cel de la Coada Malului.10) O serie de tezaure de podoabe, care conţin şi monede, printre care mulţi denari republicani, se încheie fie înainte de Burebista, ca acelea de la Rociu (jud. Argeş) şi Gherla, fie în vremea acestuia, ca tezaurul de la Peretu (jud. Covasna), fie după dispariţia regelui dac, ca tezaurele de la Senereuş (jud. Mureş), Cerbăl, Şeica Mică, Remetea Mare (jud. Timiş).11) În anul 15 î.e.n. Tiberius a întemeiat provincia Moesia, stăpânirea romană instalându-se pe malul drept al Dunării până aproape în faţa vărsării Oltului. În 46 e.n. Claudius a transformat şi restul Traciei în provincie romană. Orice penetraţie a argintului de la sud

de Dunăre era de aici înainte imposibilă, afară numai de schimburile cu imperiul (în a căror precaritate avem toate temeiurile să credem, Dacia nefiind o zonă care să intereseze economiceşte Roma).În concluzie, în virtutea celor mai sus expuse, suntem de părere că podoabele din tezaurele de argint geto-dacice târzii au fost produse începând dinaintea domniei lui Burebista (eventual Sâncrăieni), în timpul domniei acestuia, într-o mai mică măsură (poate şi pentru că autoritarul rege era despotic şi purist din fire), şi mai ales după suprimarea sa, între 44 î.e.n. şi 46 e.n. (deci pe durata aproape a unui veac), în perioada până la cucerirea romană situându-se doar tezaurul de la Poiana-Gorj, consecinţă firească a păcii negociate a lui Domiţian şi a subsidiilor plătite de acesta lui Decebal.

Îngroparea majorităţii tezaurelor de podoabe dacice (cele confecţionate între 44 î.e.n. şi 46 e.n.) se va fi produs tot în acest răstimp sau în perioada imediat următoare, caracterizată prin raritatea argintului, ca urmare a situaţiei tulburi din Dacia, fărâmiţată şi dezbinată până la unificarea şi consolidarea celei mai mari părţi a ei sub autoritatea însemnatului rege care a fost Decebal.

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ

Simţindu-se cam cu musca pe căciulă din motive nu doar de el ştiute, Martin Heidegger a înţeles s-o alunge cât mai sartrian cu putinţă chiar la mijlocul unei Scrisori despre „umanism” din care de data aceasta nu sunt de trecut cu vederea cuvintele: „Tocmai pentru că Marx, ajungând să cunoască înstrăinarea, pătrunde într-o dimensiune esenţială a Istoriei, tocmai de aceea concepţia marxistă despre Istorie este superioară oricărei istoriografii. Însă tocmai pentru că nici Husserl, nici Sartre, după câte observ până acum, nu recunosc esenţialitatea istoricului în fiinţă, nici fenomenologia, nici existenţialismul nu pătrund în acea dimensiune în interiorul căreia abia devine posibil un dialog productiv cu marxismul”. Fără comentarii!Nespeculând, aidoma heideggerianului naţional şi liicenilor (sau liceenilor) săi despre „devenirea întru fiinţă” şi băgând de seamă că pe atare cale înseamnă a te scufunda, căci printr-o farsă a „devenirii lingvistice” în româneşte parcă-i făcut ca „a merge” să derive chiar din limba mumă (oare de ce ne-o fi jucat destinul atare festă?) din a te scufunda (mergo-mergere), deci fără a specula „filosoficeşte” despre umanism, ne-am străduit în paginile acestui opuscul să ne închipuim cum oamenii de pe aici, cu două milenii şi jumătate în urmă, au apucat-o pe drumul devenirii istorice. Evident, din raţiuni ce unora li s-ar părea plebee, deşi princiare sau mercantile, ca obiectivare întru existenţă!Faptul de a alătura deocamdată studiului productiv al monedelor geto-dacice şi serierii lor, graţie instrumentarului exclusiv al analizei iconografico-stilistice, totalitatea toreuticii traco-dacice descoperită pe teritoriul României este o primă tentativă de integrare a ceea ce se voia cu orice preţ despărţit într-un mod „riguros ştiinţific”.Trăsătura de unire o constituie în opinia noastră argintul care lipsea de pe cuprinsul Daciei preistorice şi istorice. Dacă în cazul armurilor de paradă, al vaselor şi podoabelor corporale argintul putea reprezenta în secolele V-IV, ca şi în veacurile I î.e.n.- I e.n. mici acumulări în timp destinate confecţionării unor astfel de obiecte, imensa cantitate a monedelor descoperite, tezaurizate, care reprezintă un procentaj mic faţă de cele bătute şi comercializate (precum s-a arătat în capitolul I) sunt rezultatul unui schimb interetnic de

anvergură. Din Tracia şi Macedonia sosesc cantităţi mari de argint în schimbul sării geme necesare tăbăcăriilor care prelucrau pieile de cornute mari (ce abundau la sud de Dunăre) în vederea confecţionării armurilor (platoşe, scuturi, coifuri, cnemide, încălţări). Confirmarea acestui schimb o constituie interdicţia importului sării stipulată în tratatul de pace dintre Roma şi Macedonia înfrântă.În afara realităţilor de istorie economică pe care le-am reliefat punând alături cele două categorii de obiecte, monedele şi realizările toreutice, se desprind unele constatări pe care doar le consemnăm.1. Masa mare a argintului monetizat se situează cronologic între dispariţia tezaurelor toreutice, la finele secolului al IV-lea î.e.n. şi apariţia celor cuprinzând vase şi podoabe corporale din argint, datate în secolul I î.e.n — I e.n. Explicaţia o constituie înstăpânirea Romei în zonele din care venea argintul în Dacia. Este semnificativ că pe toată durata existenţei provinciei romane în Dacia nu ne sunt cunoscute decât două sau trei descoperiri toreutice minore din argint (vase).2. Tezaurizarea obiectelor toreutice diferă de cea a monedelor. Primele aparţin de cele mai multe ori unor inventare funerare, în vreme ce monedele, cu excepţia marilor depozite, par a fi acumulări modeste ale unor umili interpuşi în extragerea şi vehicularea sării către Dunăre, de unde urma a fi preluată de alţi negustori intermediari.3. Toreuţii traci au circulat pe la curţile princiare getice aidoma, mai târziu, meşterilor monetari cu care se puteau confunda şi care la rândul lor își găseau ucenici locali desemnaţi de diferenţa dintre caracterul artistic al capetelor de serie şi schematizarea succedaneelor aparţinând fazelor târzii ale monetăriei dacice. Nu cred în existenţa „atelierelor” toreutice ori monetare, ci în circulaţia meşterilor şi improvizarea respectivelor ateliere, meşterul ducând cu sine ştanţele şi creînd el însuşi „tipurile”, cu excepţia seriei cu iconografie autohtonă care la început a stat cu siguranţă sub imperiul unei anumite „voinţe de artă” şi a unei „voinţe iconografico-religioase”, ca ecou al monedelor de la sud de Haemus şi de pe ţărmurile Egeei.4. Destrămarea economiei elenistice sub loviturile succesive ale Romei e atestată de revolta lui Mithridate al VI-lea Eupator (aflăm în urmă că şi Histria trecuse de partea acestuia, ca să nu mai vorbim de Atena) şi de încercările biruitorului său Pompei de a reface atare economie, căci din Orient proveneau imensele sale bogăţii, mai precis din camăta pe care o practica în relaţiile financiare cu basileii din acea regiune. Astfel înţelegem de ce Burebista încearcă să-i devină aliat, în disputa finală cu Caesar, reprezentant al lumii economice occidentale a Romei, unde-şi avea provinciile cucerite ori administrate şi de unde îi proveneau bogăţiile.

5. Trebuie oricum evitate în astfel de studii de fine nuanţe, bazate pe deducţii din documente conexe, analogiile fortuite ori forţate care au efectul întoarcerii unui elefant într-un magazin cu sticlărie de artă. Mă rezum la evocarea unui singur exemplu, cu care dealminteri închei. Repet ceea ce am mai afirmat, anume că prezentei tentative de punere împreună a monedelor şi a pieselor toreutice, accentul căzând pe primele, îi va urma o alta în care cele două categorii vor sluji deopotrivă tema ce ne propunem a cerceta.Era aproape imposibil ca descoperirea tezaurului de la Rogozen (Bulgaria), compus dintr-un foarte mare număr şi tipuri de vase din argint parţial aurit, să nu ducă la speculaţii de tot felul, de natură mitologic-cultuală sau imagistico-tehnică. Cât priveşte pe primele, lucrurile sunt încă foarte încurcate şi evoluează către o şi mai mare încâlcire de când

cercetătorii bulgari s-au decis să mizeze de această dată pe o nebuloasă mitologie hiperboreană, ale cărei rădăcini şi mărturii ar coborî până în neolitic. În viitoarea carte despre Arta traco-dacilor voi zăbovi asupra chestiunilor legate de valoarea mitico-cultică a iconografiei toreutice tracice şi cred că până atunci ceaţa se va mai ridica.Pe calea regală a analogiilor artei tracice, care de cele mai multe ori nu dovedesc nimic, este deja plasat de mai multe decenii de către cercetători cu renume cazanul de la Gundestrup, aflat la Muzeul Naţional din Copenhaga. Bineînţeles că tezaurului de la Rogozen i-a venit rândul să fie legat de plăcile de argint cu reliefuri care decorează la interior şi la exterior, aplicate ca nişte embleme, cazanul de argint de la Gundestrup. Lăsând la o parte celelalte deosebiri, între Rogozen şi Gundestrup există o mare distanţă în timp. Primul se datează pe la finele veacului al IV-lea î.e.n. (cu acumulare de piese mai vechi, cum e vasul riton bitronconic cu fundul bombat, comun tezaurelor getice). Cazanul de la Gundestrup este însă datat în secolul I î.e.n. şi datarea e corectă. Că Powell a încercat să-l atribuie atelierelor tracice, este o încercare ca oricare alta. Garret S. Olmsted

a reuşit, după părerea mea în chip mult mai pertinent să-l conexeze eposului irlandez Táin Bó Cuailnge, cunoscut într-o versiune din secolul al IX-lea e.n. şi care trimite la un mit mai vechi (secolul al III-lea e.n.) referitor la o divinitate preromană echivalentă Mercurului gallic.Mi-am exprimat cu mai bine de două decenii în urmă opţiunea pentru ultima interpretare (AADR, 82-83) şi nu dintr-un conservatorism prost înţeles rămân deocamdată la aceeaşi opinie, în faţa módelor ştiinţifice trecătoare.Grupajul de articole datorate lui Flemming Kaul, Ivan Marazov, Jan Best şi Nanny de Vries, apărute de curând într-un volum la Amsterdam, virează din nou problema către Powell şi către atelierele toreutice tracice. Pe la sfârştiul anilor '80 am studiat cu amănunţime la Copenhaga reliefurile cazanului de argint de la Gundestrup. Cu această ocazie am văzut că lângă el se afla expusă o variantă în bronz a sa, cazanul de la Rynkeby, Funen, datat tot din secolul I î.e.n.; acesta nu era decorat însă cu plăci cu reliefuri. Trecând cu vederea ideea năstruşnică de a compara o operă toreutică din secolul al IV-lea î.e.n. (Rogozen) cu alta situată în timp (Gundestrup) la aproape trei veacuri mai târziu, mă întreb ce provine din atelierul tracic, cazanul sau aplicele figurative? Cazane (de bronz) se confecţionau şi la faţa locului, ori prin împrejurimi.Am arătat de mai multe ori că toreuţii şi gravorii monetari, lucrători în metale preţioase, executau piesele şi eventual tot ei băteau monedele „cu materialul clientului”. Circulaţia meşterilor itineranţi în lumea celtică sau aiurea nu era exclusă, fie ei şi traci de obârşie. După cum nu este exclusă execuţia la faţa locului de către meşteri băştinaşi. A se vedea cazul craterului de la Vix (Franţa, import italic, secolul al VI-lea î.e.n.) şi al celui de la Hochdorf (Germania, lucrat de celţii locali în veacul al V-lea î.e.n.). Ce nevoie i-ar fi adus pe artizanii traci tocmai în Iutlanda, când cei locali (vezi cazanul geamăn descoperit la câţiva kilometri de Gundestrup) erau tot atât de pricepuţi cum erau în acel veac meşterii monetari celţi? Est tamen modus in rebus!

Abrevieri folosite în text şi note

„AA” = „Archäologischer Anzeiger des Deutschen Archäologischen Instituts”AADR = Mihai Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană, Bucureşti, 1982„AJ Phil” = „American Journal of Philology”

„AMN” = „Acta Musei Napocensis”„BABesch” = „Bulletin antieke beschaving. Annual Papers on Classical Archaeology”„BSNR” = „Buletinul Societăţii Numismatice Române”CIL = Corpus inscriptionum latinarum„CNA” = „Cronica numismatică şi arheologică”DA = Mihai Gramatopol, Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii, Bucureşti, 1982„Dacia” = „Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie” De la Tour = H. De la Tour, Atlas des monnaies gauloises de la Biblioteque Nationale, Paris, 1892Dessewffy = Grof Dessewffy Miklós, Barbár Penzei, Budapesta, 1910„ED” = „Ephemeris dacoromana”„JDAI” = „Jachrbuch des Deutschen Archäologischen Instituts”„JNG” = „Jahrbuch für Numismatik und Geldgeschichte”„MEFRA” = „Mélanges de l’Ecole française de Rome, Antiquité”MGD = Constantin Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973Penetrazione = Bucur Mitrea, Penetrazione commerciale e circulazione monetaria nella Dacia Prima della conquista, în „ED”, X, 1945Pink = Karl Pink, Die Münsprägung der Ostkelten und ihrer Nachbarn, Leipzig, 1939„RRHA” = „Revue roumaine d’histoire de l’art”„SCIV(A)” = „Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie)”