CUPRINS:

INTRODUCERE.................................................................................................................................3CAPITOLUL I.....................................................................................................................................6

1.1. Noțiunea de știre. Știrea în context mediatic. Știrea de presă...............................................61.2. Principiile de elaborare a știrii. Inserarea știrilor false.............................................................141.3. Principiile deontologice ale jurnaliștilor: carențe și abateri.....................................................211.4. Abaterea involuntară de la adevăr............................................................................................263.4. Jurnalistul în slujba adevărului.................................................................................................393.5. Erata. Abaterea involuntară de la adevăr..................................................................................501.5. Puncte de vedere: verificarea știriii..........................................................................................55

CAPITOLUL II.................................................................................................................................66CONCLUZII......................................................................................................................................93BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................96

2

INTRODUCERE

Actualitatea temei. V-aţi imaginat vreodată un meci de fotbal fără minge? La

fel ar arăta şi o zi din viaţa unui jurnalist dacă în centrul valorilor sale nu s-ar afla

3

adevărul. Şi, deşi pare un păcat minor, a generaliza e echivalent, în cazul unui

jurnalist, cu a minţi.

La televizor ori urmărim false anchete jurnalistice care nu sunt

altceva decât scurgeri de informaţii compromiţătoare, ori nu vedem

decât nişte ştiri sau reportaje de multe ori anoste şi părtinitoare care

mai curând muşamalizează adevărul decât îl oglindeşte.

Jurnaliştii au o anumită libertate decizională atunci când

estimează şi comentează problemele de interes public, însă ei nu

trebuie să uite că în cazul în care criticile lor sunt false din punct de

vedere factologic sau ofensatoare, ei pot fi traşi la răspundere civilă

sau penală.

Prevederile articolului 16 din Codul civil al Republicii Moldova

vizează în mod direct apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei

profesionale. Astfel, onoarea şi demnitatea unei persoane pot fi

apărate în instanţa judiciară, dacă informaţia răspândită este

ofensatoare şi nu corespunde realităţii. Astfel, orice persoană

publică, vizată în investigaţiile de presă, fără a dovedi că afirmaţiile

jurnalistului, considerate defăimătoare, sunt false, poate pretinde că

i-a fost lezată onoarea sau că a fost defăimată – lucru care poate afecta grav

activitatea ulterioară a jurnalistului. Prevederile articolului 16 ignoră principiul

prudenţei profesionale şi gradul de eroare rezonabilă în activitatea profesională.

De aceeea tema acestei teze este una de maximă actualitate, datorită unui

spectru larg de considerații teoretice și practice privitor la expunerea unor realități și

adevăruri în textul mediatizat: fie în formă scrisă fie în audio-vizual.

Ştirea, este un gen publicistic care prezintă realitatea actuală, pe care o pune

într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de

difuzare în masă.

Gradul de investigare a temei. Caracterul complex al subiectului

abordat în teză a determinat necesitatea luării în considerare a experienţei acumulate

în practica zilnică a diferitor agenţii de presă. Dacă referitor la metodele de elaborare a

4

unei ştiri s-a acordat o atenţie sporită atât în Republica Moldova, cât şi peste hotarele

ei, atunci particularităţile elaborării unei ştiri conforme cu gradul de obiectivitate și cu

pretenția de a corespunde realității rămân a fi o problemă discutabilă. Aceasta, pentru

că știrile false se pretează la domenii interdisciplinare și la interpretare filosofică de

anvergură. Aici putem enumera o parte din domeniile cu care ne-am putea confrunta

în analiza știrilor false, și anume: euristica, retorica, logica cu toate ramurile ei,

hermeneutica, semiotica, sociologia cu o buna parte din ramurile ei, psihologia

socială, dreptul penal, administrativ și civil etc.

Pe parcursul investigaţiilor am descoperit lucrări privind modul de colectare şi

verificarea informaţiei, mai puţin însă referitor la ştirile false. Este evidentă lipsa unui

studiu în care problema organizării fluxului informațional în cadrul agențiilor de ştiri

din Republica Moldova ar fi analizată integral, în aplicare la realităţile concrete ale

unei ţări marcate de însemnele perioadei de tranziţie, şi din perspectiva exploatării

potenţialului mediatic în vederea informării corecte a populaţiei.

Prezenta lucrare îşi propune să completeze realizările ştiinţifice în domeniu,

examinînd multiaspectual particularităţile de organizare a fluxului de ştiri false sau

parțial incomplete în cadrul agenţiilor de ştiri.

Scopul şi obiectivele investigaţiei. Reieşind din actualitatea temei şi nivelul ei

de investigare, autorul şi-a propus să cerceteze particularitaţile de organizare şi știrilor

false din Republica Moldova.

Baza empirică a lucrării o constituie procesul de colectare, elaborare, verificare

şi difuzare a ştirilor de către mass media din Republica Moldova.

Obiectul cercetării este procesul de elaborare a fluxului de ştiri, precum şi

evoluţia în timp, a procesului respectiv, de către mass media din Repeblica Moldova

ca proces de importanţă majoră pentru evocarea corectă a realității.

Investigaţia porneşte de la următoarea ipoteză de cercetare: analiza știrilor

false de la procesul de colectare, elaborare, verificare şi difuzare a informaţiei, până la

gradul de percepție și influiență socială ale acestora.

5

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiei. Reieşind din

caracterul interdisciplinar al lucrării, scopul şi obiectivele propuse, s-a recurs la

diferite metode de investigare.

Metoda sistemică a permis analizarea pocesului de colectare, verificare şi

difuzare a informaţiei.

Prin intermediul metodei instituţionale a fost investigate particularităţile de

lansare a știrilor în diverse companii media.

La nivel empiric de cercetare a fost folosită metoda observării.

Metoda dialectică a permis integrarea în lucrare, conform principiului

corespunderii, a ideilor şi concepţiilor mai multor cercetători vis-a-vis de problematica

abordată.

La studierea materialului factologic au fost utilizate metodele cunoaşterii

teoretice - istorică şi logică.

Pentru a depăşi cadrul descriptiv, au fost aplicate metodele analizei şi sintezei.

Structura tezei. Lucrarea este structurată în două părţi. În prima, sunt cuprinse

aspectele teoretice privind particularităţile de scriere şi redactare a ştirii false sau

parțial incomplete, a știrilor tendențioase. Deasemenea vor fi urmărite şi supuse

analizei procedurile de colectare, verificare şi difuzare a informaţiei utilizate de către

diferite instituții media din Republica Moldova.

A doua parte este dedicată unei analize a fluxurilor de ştiri economice difuzate

de către agenţiile de presă “Moldpress”, “Infoprim-neo” şi “Infotag”.

CAPITOLUL I

6

1.1. Noțiunea de știre. Știrea în context mediatic. Știrea de presă.

În general există mai multe definiţii ale ştirii pe care le voi prezenta în

continuare. Ar fi o nebunie să pretindem că putem da o definiţie exactă ştirii. Până

acum, jurnaliştii au dat multe definiţii, însă niciuna nu a reuşit să se impună. Vom

încerca să conturăm totuşi nişte repere.

Ce este ştirea?

1) Ştirea înseamnă informaţie pură. Fără aceasta, niciun ziar nu ar putea avea

pretenţia să existe. Elementul central al unei ştiri îl reprezintă faptele (“ce s-a

întâmplat”), nu opiniile.

2) ABC-ul. Ştirea este răspunsul la câteva întrebări: cine? (a făcut), ce? (a

făcut), când? (a făcut), unde? (a făcut), de ce? (a făcut) şi cum? (a făcut). Fără aceste

răspunsuri, nu putem vorbi de o ştire completă.

3) Nu orice fel de informaţie poate fi o ştire. Ca să fie considerată ştire,

informaţia trebuie să aibă o mulţime de calităţi (news value, newsorthiness). S-a

ajuns, prin consens, la concluzia că noutatea este cea mai importantă calitate a unei

ştiri. Tocmai de aceea, cea mai redusă definiţie a ştirii ar putea fi: ceva despre care am

aflat abia acum. Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte.

O caracterizare concisă a ştirii oferă şi francezul Pierre de Noye, care spune că

informaţia de presă trebuie să fie: importantă, interesantă, nouă şi adevărată. Nu

putem să ne mulţumim însă cu această definiţie. Nu toate ştirile sunt scurte, nu toate

textele scurte sunt ştiri. Există o practică printre jurnalişti de a spune că textele scurte

sunt ştiri. Este greşit să credem astfel. Nu trebuie să încadrăm un text într-un gen

jurnalistic după lungime. Într-adevăr, de obicei, ştirile sunt scurte. Dar asta nu ne dă

niciun motiv să spunem că toate ştirile trebuie să fie scurte.

Relatarea şi investigarea informaţiilor cu valoare de ştire revin profesiei de

jurnalist.1 Ştirile sunt adesea relatate de o varietate de surse, cum sunt ziarele,

programele televizate sau radiodifuzate, serviciile prin cablu şi paginile web. Dar

ştirea, de la petrecerea evenimentului şi până când aceasta ajunge sub forma finală în

1 Gross, Peter, "Culegerea şi redactarea ştirilor", Editura de Vest, Timişoara, 1993

7

faţa publicului, prin diferitele mass-medii, mai sus amintite, trece de cele mai multe

ori printr-un prim „filtru”, cel al agenţiilor de ştiri.2 Agenţiile de presă, ca şi mass-

media în general, permit oamenilor să aibă o cunoaştere a realităţii imposibilă în

absenţa acestora. O serie de evenimente, de fapte, nu ne sunt cunoscute decât prin

intermediul mediei, care desenează astfel pentru noi o realitate secundă.3 Cele mai

convingătoare fapte sunt cele trăite de reporterul însuşi. Pentru a le dobândi, jurnaliştii

merg la război, se bagă în focul incendiilor, participă la demonstraţii şi manifestaţii

antiguvernamentale, escaladează Everestul.4 Pentru un adevărat profesionist contează

enorm să vadă lucrurile cu ochii proprii, să le treacă prin inima sa. Pe lângă faptul că

descoperă astfel subiecte noi pentru articolele şi relatările sale, prezenţa sa la faţa

locului dă textelor un aer de autenticitate, le conferă vervă şi efectul prezenţei.5 Ca

rezultat, articolele devin mult mai bune, mai convingătoare şi mai interesante.

Nu există, aşadar, o definiţie universală a ştirii care ar integra toate punctele de

vedere, care ar explica noţiunea şi modul în care să fie selectate adevăratele noutăţi

din fluxul de evenimente şi întâmplări ce se produc zilnic. Căci oamenii manifestă

interese dintre cele mai diverse, ei vor să ştie ce se întâmplă pe strada învecinată, în

oraş, în ţară, în lume. La fel nu există şi o definiţie unică privind ştirea falsă.

Jurnalismul reprezintă activitatea de a strânge, a analiza, a verifica și a prezenta

informații referitoare la evenimentele curente, incluzând tendințe, rezultate și

persoane. Jurnalismul este de multă vreme înţeles ca “ochiul publicului”.

Privitor la jrnalism ca fenomen social există prejudecata formată timp de secole,

conform căreia ar prezenta realitatea socială tendențios. În 1473, la Lyon, apare întâia

carte laică scoasă de sub tipar, după care “în Franţa, «ocazionalele» sunt mici foi,

fascicule de dimensiuni limitate – între 8 şi 16 pagini – care încep să fie

comercializate şi pe care le putem situa undeva între broşură şi ziar. În Italia,

«ocazionalele» se numeau gazzette, cuvânt derivat din gazzetta care însemna «monedă

mică»: bănuţul cu care puteai cumpăra foaia i-a dat numele. La origine a fost un joc de

2 N. J. Bertrand, Funcţiile mass media. Regimuri, actori, roluri … în C.J. Bertrand (ed) Introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Polirom, 2001.3 Randall, David, 1998, Jurnalistul universal, Iasi, Polirom, p. 64-794 Grigoryan, Mark, Manual de jurnalism, CIJ, Chisinau, 2008.5 Gross, Peter, "Culegerea şi redactarea ştirilor", Editura de Vest, Timişoara, 1993

8

cuvinte: gazza, în italiana lui Dante, înseamnă «coţofană» şi a dat în franceză «jaser»

(a flecări). În Franţa apar, apoi, publicaţiile cu un caracter mai popular, numite

«canards» (zvon, ştire mincinoasă). Prima foaie de acest tip datează din 1529.

Caracteristic pentru canards este că aduceau la cunoştinţa marelui public toate ştirile,

reale sau imaginare, care puteau frapa imaginaţia şi sensibilitatea: inundaţiile,

cutremurele, apariţiile miraculoase care fac carieră în epocă şi, mai ales, crimele

spectaculoase care pasionează publicul”6. Foi de scandal, libele, pamflete, afişe apar în

număr mai mare în vremea războaielor religioase. În toate aceste tipărituri pot fi

întâlnite informaţii, fapte diverse, menite să amuze şi opinii. Deci, funcţiile esenţiale

ale presei se manifestă încă de la începuturi, din “preistoria” ziarului, şi asta pentru că

natura umană îşi păstrează, în timp, caracteristicile dominante. Nu suntem chiar atât

de diferiţi, cum suntem uneori tentaţi să credem, de occidentalul de acum câteva sute

de ani.

Cu toate acestea nu putem generaliza, cu riscul de a falsa, evident, și să suținem

că de la începuturile istorice ale presei mediatizate știrile ar comporta un caracter

inerent fals sau cu tendințe spre fals.

Un număr de specialişti britanici avertiza încă din 1987 asupra pericolului

instaurat de noul jurnalism şi noii jurnalişti – o elită deviantă, care asigură, prin

promovarea unui comportament plin de articulaţii, funcţionarea tuturor sferelor

organizate ale societăţii. În aceeaşi direcţie, americanul David Barsamian7 se referă la

jurnalişti ca la “stenografi ai puterii”, identificând chiar elementele necesare creionării

unui model intitulat “pudel-stăpân”, în absolută discordanţă cu modelul jurnalistului

„câine de pază” al societăţii, luptător împotriva corupţiei, a injustiţiei şi a abuzurilor.

Varietatea modurilor de abordare a subiectelor, multitudinea de perspective care

se impun pentru descrierea cât mai conformă cu realitatea a faptelor de presă nu

împiedică totuşi o tipologizare a modelelor de jurnalism. Vom proceda la enumerarea

şi definirea lor după lista lui C.-J. Bertrand: Jurnalismul de opinie – urmăreşte doar

să convingă, nu să informeze, astfel încât proprietatea factuală poate fi (şi este)

6 J. N. J e a n n e n e y –– op.cit., p.21. Prin extensie, termenul canards desemna odinioară acele publicaţii care ofereau informaţii false, foi de scandal, iar canard este folosit şi astăzi pentru a desemna o ştire falsă.

7 D a v i d B a r s a m i a n –– Stenographers of Power: Media and Propaganda, USA, Common Courage, 1992, pag. 34-56

9

neglijată; Jurnalismul literar – preocupat mai mult de a face simţită realitatea decât

de a o face înţeleasă; Jurnalismul de reportaj – bazat pe exactitatea faptelor, pe

observaţie şi pe prezenţa la faţa locului a reporterului, în opoziţie cu jurnalismul

partizan; Jurnalismul de anchetă – tip de jurnalism prestigios şi foarte apreciat, care

incumbă costuri ridicate şi riscuri la fel de mari; căutarea informaţiilor, investigaţia –

documentarea, aşadar, – sunt esenţiale aici, iar perioada de timp necesară diferă foarte

mult, de la caz la caz, dar este, oricum, mult mai mare ca perioada solicitată de

celelalte tipuri de articole; Jurnalismul de interpretare (de comentariu) – mizează pe

explicarea faptelor şi mai puţin pe informarea asupra lor şi necesită reporteri

specializaţi; Jurnalismul de serviciu (utilitar) – oferă informaţii utile din diverse

domenii de interes imediat, precum starea vremii, cursurile de schimb valutar,

programul farmaciilor, al spitalelor, al cinematografelor, adrese etc.; Jurnalismul

instituţional – tip mascat de publicitate deseori, în care instituţiile furnizează presei

informaţii favorabile despre ele; jurnaliştii trebuie să verifice întotdeauna aceste

informaţii şi să informeze opinia publică acolo unde există neconcordanţe;

Jurnalismul popular – rolul informativ este abandonat aici în favoarea celui

provocator, senzaţionalist, corelat cu o prezentare grafică atractivă (titluri mari,

ilustraţii incitante) şi cu un limbaj mult simplificat.

Ph. Gaillard defineşte jurnalistica astfel: “Profesia celor care, salariaţi sau

colaboratori, exercită o funcţie de informare, adică de căutare sau de prezentare a unor

ştiri, în slujba unui periodic scris, a unor media audio-vizuale sau a unei agenţii de

presă”8.

Dar, pentru orice jurnalist, premisele unui scris de calitate pot fi considerate

inteligenţa şi capacitatea de organizare a detaliilor, corelate cu o bună cunoaştere a

unor principii de bază şi a regulilor de punctuaţie şi, mai ales, a trăsăturilor specifice

știrilor: Orice articol-știre are o cauză şi urmăreşte un scop (ascunde o intenţie); Este

întotdeauna direcţionat către un public ţintă (are un target); Transmite o idee (sau mai

multe); Utilizează un cod (un limbaj) comun emiţătorului şi receptorului; Ideile sunt

ordonate după diferite criterii şi se prezintă sub o formă unitară; Articolul-știre trebuie

8 P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 55

10

transmis, pentru a ajunge la receptor, de la care se aşteaptă un răspuns, pe un anumit

canal9.

Jurnalistica este însă o muncă de echipă, cele mai multe cunoştinţe

acumulându-se prin contact direct (sau indirect) cu textele produse de alţi jurnalişti. A

învăţa să scrii este o muncă grea şi solitară, care cere, dincolo de talent şi îndemânare,

un exerciţiu îndelungat. Printre cerinţele esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească

un text de calitate, literatura de specialitate a sintetizat în principal: claritatea,

prospeţimea limbajului, onestitatea, precizia, adecvarea şi eficienţa.

În ceea ce priveşte ştirile, una din metodele cele mai frecvente – aproape o

normă în jurnalismul modern – este modelul 5W-H10, conform căruia, o ştire trebuie

să răspundă în mod obligatoriu la o serie de întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, de

ce?, cum?. Şi aceasta nu din lipsă de informaţii suficiente sau din ignoranţa

jurnalistului, ci pur şi simplu pentru că în logica relatării unui eveniment, răspunsurile

la aceste întrebări sunt de regulă suficiente. Mai mult, să nu uităm că un articol de ştiri

trebuie să se caracterizeze prin concizie şi că el este supus unor restricţii atât de spaţiu

cât şi de timp, aşa încât concentrarea asupra acestor întrebări este nu doar justificată,

ci absolut necesară.

Prin urmare ştirea: Este cel mai concis gen jurnalistic; Este un gen de

informare; Reprezintă relatarea pe scurt a unui fapt sau eveniment; Exclude orice

opinie a jurnalistului.

Încercări de a defini sensul termenului "adevărat".

Predicatul "adevărat" este utilizat uneori cu referire la fenomene

psihologice precum judecăţi sau opinii, alteori cu referire la anumite

obiecte fizice, şi anume, expresii lingvistice şi propoziţii in sens

gramatical, iar in alte cazuri este utilizat in legătură cu anumite

entităţi ideale denumite "propoziţii". Cat priveşte termenul

"propoziţie" (proposition), semnificaţia sa este subiectul notoriu al

unei indelungate dispute dintre diverşi filosofi şi logicieni, şi se pare

că nu va deveni niciodată destul de clară şi lipsită de ambiguitate. 9 A n d r a Ş e r b ă n e s c u –– Cum se scrie un text, Iaşi., Editura Polirom, 2000, p. 1210 Ea îşi trage numele de la iniţialele termenilor who?, what?, when?, where?, why?, cărora li se adaugă how?

11

Unii autori consideră că, din anumite motive, este cel mai

convenabil să aplicăm termenul "adevărat" propoziţiilor11. In

consecinţă, trebuie să corelăm intotdeauna noţiunea de adevăr, ca

şi noţiunea de propoziţie, cu un anumit limbaj, deoarece este

evident că o expresie care este o propoziţie adevărată intr-un

anumit limbaj poate fi falsă ori lipsită de sens in altul. Desigur, faptul

că ne interesează in primul rand noţiunea de adevăr in legătură cu

propoziţiile nu exclude posibilitatea unei extinderi ulterioare a

noţiunii şi asupra altor tipuri de obiecte.

Problema sensului (sau a intensiunii) conceptului de adevăr

ridică dificultăţi mult mai serioase. Cuvantul "adevăr", asemenea

altor cuvinte ale limbajului natural, nu este, desigur, lipsit de

ambiguitate. Deoarece în lucrările şi dezbaterile filosofice întalnim

numeroase concepţii deosebite asupra adevărului sau

falsităţii ar trebui să precizăm care concepţie va reprezenta baza

discuţiei noastre.

Aş vrea ca prin definiţia noastră să facem dreptate pornirii

intuitive de a adera la concepţia clasică aristotelică a adevărului,

intuiţie care işi găseşte expresia in binecunoscuta definiţie din

Metafizica lui Aristotel12: "A enunţa că ceea ce este nu este, sau că

ceea ce nu este este, constituie o propoziţie falsă; dimpotrivă, o

enunţare adevărată e aceea prin care spui că este ceea ce este şi că

nu este ceea ce nu este". Dacă dorim să ne adaptăm la terminologia

filosofică modernă am putea exprima această concepţie cu ajutorul

unei formulări familiare: "Adevărul unei propoziţii constă in

concordanţa (sau în corespondenţa) ei cu realitatea". Pentru o teorie

11 O discuţie critică asupra diverselor concepţii ale adevărului poate fi găsită in lucrarea in limba poloneză a lui Kotarbinski, Elemente de epistemologie, logică formală şi metodologia ştiinţei, ori in lucrarea lui B. Russell, An Inquiry into Meaning and Truth, New York, 1940.12 Aristotel, Metafizica, Cartea a IV-a, (G), Capitolul 7, Ed. IRI, Bucureşti, 1996, p. 156

12

a adevărului care se bazează pe această ultimă formulare a fost

sugerată denumirea de "teorie a corespondenţei".

Pe de altă parte, dacă vom decide să extindem utilizarea

comună a termenului "desemnează" prin aplicarea lui nu numai in

legătură cu numele, ci şi pentru propoziţii, şi dacă suntem de acord

cu afirmaţia că propoziţiile desemnează "stări de lucruri", atunci ar

putea fi posibil să utilizăm in acelaşi scop al definirii adevărului

următoarea expresie: O propoziţie este adevărată dacă desemnează

o stare de lucruri care există.

Totuşi, toate aceste formulări pot conduce la diverse erori de

inţelegere deoarece nici una dintre ele nu este suficient de precisă şi

clară (insă această apreciere se aplică mai puţin formulării

aristotelice decat celorlalte propuse de alţii). In orice caz, nici una

dintre ele nu poate fi considerată o definiţie satisfăcătoare a

adevărului. Scopul nostru este să propunem o exprimare mai precisă

a intuiţiilor noastre.

Pentru a da observaţiei de mai sus un inţeles mai precis ar

trebui să explicăm ce inţelegem prin expresia "conjuncţia logică a

unei infinităţi de propoziţii", dar aceasta ne-ar duce prea

departe in sfera problemelor tehnice ale logicii moderne).

Pentru a identifica unele dintre condiţiile specifice pe care

trebuie să le satisfacă limbajele in care (sau pentru care) este dată

definiţia adevărului, ar fi de dorit să incepem cu o discuţie asupra

acelei antinomii care implică in mod nemijlocit noţiunea de adevăr,

şi anume, antinomia mincinosului.

Pentru a prezenta această antinomie intr-o formă inteligibilă, să

considerăm următoarea propoziţie: Propoziţia tipărită in această

carte la pagina... randul... este falsă. De dragul conciziei vom inlocui

această propoziţie cu litera "S". In acord cu convenţia referitoare la

utilizarea adecvată termenului "adevărat", vom enunţa următoarea

13

echivalenţă de forma (T): (1) "S" este adevărată dacă şi numai dacă

propoziţia tipărită in această carte la pagina... randul... nu este

adevărată. Pe de altă parte, avand in minte semnificaţia simbolului

"S", vom stabili in mod empiric următorul fapt: (2) "S" este identică

cu propoziţia tipărită in această carte la pagina... randul... Acum, pe

baza unei legi familiare a teoriei identităţii (legea lui Leibniz), din (2)

deducem că putem inlocui in (1) expresia "propoziţia tipărită in

această carte la pagina... randul..." cu simbolul ≪S≫. Obţinem: (3)

"S" este adevărată dacă şi numai dacă "S" nu este adevărată.

Am ajuns in acest fel la o contradicţie evidentă. In opinia mea,

ar fi greşit şi periculos din perspective progresului ştiinţific să

minimalizăm importanţa antinomiilor de acest tip şi să le tratăm

drept curiozităţi sau sofistică. Nu poate fi negat faptul că avem de-a

face cu o absurditate, că am fost constranşi să asertăm o propoziţie

falsă ( intrucat (3) fiind o echivalenţă intre două propoziţii

contradictorii, este in mod necesar o propoziţie falsă). Dacă ne luăm

in serios, atunci nu ne putem resemna cu acest fapt.

Definiţia adevărului, in căutarea căreia ne aflăm, se aplică

propoziţiilor unui anumit tip de limbaj. Prin urmare noi cunoaștem și

întrebuințăm în lumea reală mai multe tipuri de limaje: limbaj

semiotic, limbaje logice, limbaje informatice etc. Noțiunea de adevăr

îl găsim în limajul semiotic, al doilea limbaj este cel "in care vorbim"

despre primul limbaj şi in termenii căruia, in particular, incercăm să

construim definiţia adevărului pentru primul limbaj. Ne vom referi la

primul limbaj cu ajutorul expresiei "limbaj obiect", iar la cel de-al

doilea cu ajutorul expresiei "meta-limbaj". Iar pentru a defini

noţiunea de adevăr pentru acest limbaj va trebui să avem un nou

metalimbaj, altfel spus, un metalimbaj de un nivel mai inalt. In acest

fel construim o intreagă ierarhie a limbajelor.

14

Va trebui să includem termenul "adevărat" sau orice alt

termen semantic pe lista termenilor nedefiniţi ai

metalimbajului şi să exprimăm proprietăţile fundamentale ale

noţiunii de adevăr cu ajutorul unei serii de axiome.

1.2. Principiile de elaborare a știrii. Inserarea știrilor false.

Piramida răsturnată – cea mai eficientă schemă de redactare a unei știri.

Tehnica piramidei răsturnate constă în prezentarea celor mai importante informaţii în

chiar introducerea ştirii, după care urmează date explicative, complementare, de

context şi alte detalii. Cele trei părţi esențiale ale unei ştiri scrise sub forma piramidei

răsturnate: a) Lead – introducerea sau capul ştirii; b) Corpul ştirii - dezvoltă

introducerea; c) Final – trebuie să fie memorabil.

Lead-ul (atacul sau primul paragraf) este nucleul informativ esenţial, care

sintetizează principalele informaţii. El trebuie să fie atât informativ cât şi incitativ. În

esenţă, lead-ul trebuie să capteze atenţia cititorului şi să îl invite la lectură.

Corpul ştirii conţine date care explică şi aprofundează introducerea, explicaţiile

care ajută la situarea evenimentelor în context şi o serie de date secundare care

întregesc imaginea faptului. Background-ul îşi are locul tot în această zonă a ştirii.

Finalul fixează în mintea cititorului evenimentul. El trebuie să fie memorabil.

Un element sensibil în această schemă este şapoul. De regulă, nu se foloseşte în

ştiri, însă, în cazul ştirilor de dimensiuni mari, el se impune. Şapoul este un element al

titrării. Conţine mesajul esenţial. El trebuie să fie incitant, să-l facă pe cititor să-şi

continue lectura. Ce trebuie să reţinem este că functionează ca un lead, dar nu

înlocuieşte lead-ul propriu-zis al articolului.

Prin ce-și câştigă obiectivitate o știre: corectitudinea informaţiilor; citarea

surselor; citarea tuturor părţilor implicate într-un conflict (dacă o sursă acuză pe

cineva de ceva, nu dăm ştirea fără să avem şi poziţia celui acuzat); evităm să ne

15

spunem opiniile; verbe de distanţare (dacă o sursă lansează acuzaţii, folosim verbe

precum: “susţine”, “pretinde”).

Exigenţe ale ştirii: Coerenţa – nu trebuie să plecăm într-o direcţie şi să ajungem

în altă parte. Trebuie să menţinem aceeaşi linie logică. O ştire trebuie să aibă conţinut

unitar. Trebuie să ţinem cont că fiecare entitate (cuvânt, propoziţie) face parte dintr-un

text (ştirea), care trebuie să comunice, să transmită ceva. Nu trebuie să scăpăm

niciodată din vedere acel ceva (unghiul de abordare).

Concizia – dacă putem spune acelaşi lucru cu mai puţine cuvinte, nu trebuie să

ezităm să o facem. Există o regulă în jurnalism care este formulată astfel: maxim de

informaţie cu minim de cuvinte. Sunt indicate propoziţiile şi frazele scurte.

Claritatea – cititorul trebuie să înţeleagă imediat ce vrem să-i spunem. Nu

folosim fraze ambigue, nu lăsăm loc interpretărilor (scriem ştiri, nu poezii). Nu îl vom

determina pe cititor să meargă la dicţionar să caute sensurile. Limbajul trebuie să fie

clar, simplu.

Citarea surselor- suport de veridicitate a știrilor: Indicarea surselor de

informare, în cadrul ştirii, este vitală. Fără surse, nu există ştire: Sursa trebuie să apară

cel târziu la sfârşitul lead-ului, altfel el nu este complet; Sursa completă apare abia în

primul paragraf de dezvoltare, ca să nu încărcăm lead-ul; Orice personaj de ştire

trebuie identificat cu nume şi funcţie (calitatea în care vorbeşte); Cititorul nu trebuie

să întâmpine greutăţi în a înţelege cine e personajul.

Datarea știrii: Dubla datare este considerată o greşeală. Ştirea ar semăna cu un

proces verbal dacă am data cu ieri, 10 mai. Este de ajuns să spunem că evenimentul s-

a petrecut ieri. Este de preferat să folosim la datare formule ca: ieri, azi, mâine,

poimâine, peste o săptămână, săptămâna trecută. Acestea sunt formule uzuale, mult

mai uşor de poziţionat în timp.

Evaluarea informaţiilor de presă este, de cele mai multe ori, un proces

subiectiv. Ceea ce unii consideră drept ştire bună poate pentru alţii reprezintă o ştire

de mâna a doua. Dar în instituţiile media cu pretenţii de performanţă asemenea

discrepanţe nu au voie să apară. Subiectivitatea există, însă ea nu se manifestă

grosolan, sau măcar nu ar trebui să se manifeste aşa în media de calitate. Există un

16

consens în evaluarea informaţiilor. Conştient sau nu, jurnaliştii folosesc anumite

criterii de relevanţă (standarde calitative) atunci când iau decizii. Dacă urmărim

ziarele dintr-o zi sau jurnalele de ştiri de la radio sau de la televiziune, putem să

observăm cu uşurinţă că informaţiile prezentate sunt cam aceleaşi peste tot. De aici

putem să tragem concluzia că oamenii din presă utilizează nişte standarde comune.

Teoreticienii şi practicienii media13 au ajuns la un anume consens în încercarea

de stabilire a valorii de ştire a unei informaţii. Ei au identificat o serie de criterii

(valori de informare) pe baza cărora jurnaliştii pot decide ce e demn de a fi publicat şi

ce nu. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

1. Noutatea (proximitatea temporală). Întotdeauna pe cititorul de presă îl

interesează ceea ce este actual. „Ştirea trebuie să fie nouă. Când o citeşti sau auzi de

ea, trebuie să fie pentru prima dată.”14 Publicul va fi mult mai interesat de o ştire

despre un eveniment care s-a petrecut ieri decât despre un eveniment care s-a petrecut

acum două luni. Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte. După

ordinea de interes15, în presa scrisă, au prioritate: a. viitorul imediat; b. trecutul

imediat; c. prezentul; d. viitorul îndepărtat; e. trecutul îndepărtat.

2. Distanţa (proximitatea spaţială. Cu cât faptele despre care vorbim în ştiri se

petrec mai aproape de publicul nostru, cu atât interesul pentru ele este mai mare.

Evenimentele apropiate pot avea urmări pentru cititor, pot fi directe, imediate, concret

resimţite de el şi pot fi într-o mai mare măsură controlate. În jargonul jurnaliştilor,

proximitatea spaţială se mai defineşte şi prin sintagma “moarte kilometrică”. Această

regulă a fost formulată de jurnaliştii francezi astfel: „moartea unui european din Vest

echivalează cu moartea a trei est-europeni, a nouă latinoamericani, a 11 oameni din

Orientul Mijlociu şi a 12 asiatici”.

3. Neobişnuitul (raritatea). Cu cât un eveniment este mai neobişnuit, mai rar,

cu atât valoarea de informaţie a ştirii este mai mare. Imprevizibilitatea îl atrage pe

cititor. Dacă o echipă de fotbal din prima ligă învinge la scor mare o echipă din liga a

treia, acest lucru nu miră pe nimeni. Dacă însă o echipă de liga a treia o bate pe cea

13 vezi W.A Agee, Ph.H Ault, E. Emery, 1983; B. Brooks, G. Kennedy, 1988; B.Itule, D. Anderson, 1991; M. Mencher 1987; K Metzler,1986; C. Rich 1994 etc.14 K. Metzler, 1986, p.2315 M. Voirol, 1992, p. 24

17

din liga întâi, putem spune că informaţia e o ştire bună. Faptul că o persoană oarecare

a căzut de la etajul 10 şi a scăpat fără nicio zgârietură este o ştire. Faptul că o persoană

oarecare a căzut de la etajul 10 şi a murit nu e o ştire, pentru că era previzibil că, după

o astfel de căzătură, şansele de supravieţuire sunt minime.

4. Notorietatea (proeminenţa personalităţii). Implicarea unei personalităţi într-

o situaţie obişnuită de viaţă poate transforma un fapt divers într-un eveniment, iar un

eveniment într-o ştire. Valoarea informaţiei creşte direct proporţional cu gradul de

notorietate al acelora care participă la un eveniment. Cu cât vizibilitatea în rândul

publicului a subiectului unei ştiri este mai mare, cu atât valoarea ei este mai mare. Din

acest punct de vedere, ştirile nu sunt democratice, după cum aprecia un jurnalist.

Numele cunoscute sunt privilegiate. Să presupunem că avem informaţia că un cetăţean

oarecare şi-a lovit nevasta. Valoarea acestei informaţii nu este foarte mare. Dar, dacă

aflăm că acela care şi-a lovit soţia este preşedintele ţării sau un actor celebru, valoarea

informaţiei creşte considerabil. Criteriul notorietăţii nu funcţionează numai în cazul

persoanelor, ci şi în cazul instituţiilor. Ştirile despre companiile mari au o valoare mai

mare decât ştirile despre companii mici.

5. Conflictul / competiţia. Oamenii iubesc competiţia. Face parte din viaţa

noastră, de aceea vrem să ştim cât mai multe despre ea. Vrem modele de reuşită.

Vrem consolări în cazul unui eşec. Uneori, conflictul este acel pretext de a deveni

fiecare dintre noi mici judecători, care împart dreptatea între cei care sunt în conflict.

Devenim suporteri câteodată. Un exemplu foarte simplu, în acest sens, îl reprezintă

confruntările sportive. La meciurile amicale, conflictul este mic, iar interesul

publicului este pe măsură. Situaţia se schimbă, însă, în cazul unui meci oficial, unde

competiţia este mult mai mare. Cu cât e mai multă competiţie şi miza este mai mare,

cu atât ştirea e mai bună.

6. Consecinţele / Impactul (numărul persoanelor afectate). Valoarea de

informaţie este cu atât mai mare cu cât se referă la un eveniment sau un fapt care

afectează mai multe persoane. Alegerea informaţiilor se face, în acest caz, în funcţie

de consecinţele asupra publicului.

18

7. Amploarea (numărul persoanelor implicate). Acest criteriu se referă la

numărul oamenilor care participă efectiv la eveniment. Cu cât numărul acestora este

mai mare, cu atât creşte şi valoarea de informaţie a ştirii. Numărul participanţilor este

perceput adesea ca un indicator al importanţei (amplorii) evenimentului.

8. Proximitatea socială. Ceea ce provoacă proximitatea socială este „ceea ce

oamenii au în comun”16: naţionalitatea, religia, cultura, profesia etc. Pentru o revistă

IT tot ce are legătură cu Internetul, cu hardware-ul, cu software-ul etc. este interesant.

La fel sunt interesante pentru o revistă feminină: moda, cumpărăturile, produsele de

întreţinere şi înfrumuseţare etc.

9. Proximitatea afectivă (interes uman). Oamenilor le plac poveştile despre

oameni. Tot ceea ce este de ordin emoţional (viaţa, moartea, dragostea, fericirea) este

interesant. Oamenii tind să se identifice cu bucuriile, suferinţele, necazurile şi

reuşitele celor din jur. Chiar dacă nu sunt evenimente cu nişte consecinţe majore

pentru public, ele îi oferă acestuia ceva la fel de important – emoţie. Povestea unui

sportiv care a rămas invalid în vârful carierei, a unei mame care luptă să-şi salveze

copilul de la o boală gravă, a unei familii căreia i-au murit toţi cei patru copii într-un

accident de maşină, toate aceste drame nu au cum să nu stârnească interes.

10. Preferinţa pentru concret. Criteriul se referă la prezentarea unor informaţii

specifice, precise, bine delimitate. Cu cât informaţia este mai generală, mai vagă, cu

atât ea are o importanţă mai mică. Cifrele trebuie puse în context. Degeaba le spunem

cititorilor că bugetul statului de anul acesta a crescut cu 2,5 miliarde de euro faţă de

cel de anul trecut. Foarte puţini dintre ei vor şti cât înseamnă această cifră. Mult mai

bine, în acest caz, ar fi să transformăm în procente şi să spunem că bugetul a crescut

cu 0,5 la sută. Oamenii îşi vor da seama mai uşor de importanţa cifrei.

11. Caracterul complet al informaţiei. S-a ajuns de comun acord că, pentru a fi

completă ca informaţie, o ştire trebuie să răspundă la următoarele întrebări: cine?, ce?,

când?, unde?, cum?. Pe lângă acestea, foarte importantă este şi întrebarea de ce?.

Valoarea unei ştiri este cu atât mai mare cu cât răspunde la mai multe dintre aceste

întrebări.

16 S. Preda, 2006, p. 28

19

Criteriile enumerate mai sus funcţionează corelativ. Ideal ar fi ca o ştire să

poată întruni cât mai multe dintre valorile enunţate anterior. Cu cât îndeplineşte mai

multe criterii, cu atât ştirea e mai bună. Noutatea este vârful piramidei valorilor, în

cele mai multe cazuri. Dincolo de ea, ierarhia valorilor poate fi oricare.

Pe lângă criteriile clasice de evaluare a valorii de informare, o serie de factori

influenţează tratarea informaţiilor de către media17. Toţi aceştia funcţionează corelativ,

similar criteriilor de evaluare şi în strânsă legătură cu acestea. Dintre factori, îi

amintim pe următorii:

1. Politica editorială. Ceea ce este important pentru o publicaţie economică nu

este, cu siguranţă, la fel de important şi pentru o publicaţie pentru femei. Politica

editorială este văzută ca o strategie redacţională pe termen lung care dictează o

anumită viziune asupra: valorilor profesionale, morale, culturale, politice. Această

viziune trebuie respectată şi asumată de întreaga redacţie. Tot politica editorială stă şi

la baza distincţilor care se fac între publicaţii: ziar serios – ziar de scandal, cu

orientare politică de stânga – de dreapta, publicaţie specializată – publicaţie

generalistă etc.

2. Instinctele editorilor şi ale reporterilor. Există o prejudecată în lumea presei,

anume aceea că jurnaliştii pot recunoaşte din instinct ştirea. În mare parte, este

adevărat, dar trebuie să înţelegem corect noţiunea de instinct. Instinctele editorilor şi

ale reporterilor depind foarte mult de experienţa lor. Un editor bun intuieşte cum va

decurge un eveniment. El îi va putea da sfaturi exacte reporterului pe care îl va trimite

să scrie ştirea. Când a ieşit de pe uşa redacţiei, reporterul trebuie să fie lămurit de către

editor care va fi unghiul de abordare al articolului. Aşa funcţionează intuiţia.

3. Audienţa. Publicul este ultima şi cea mai importantă instanţă care evaluează

ştirile. Prin simplul act de a cumpăra sau nu ziarul, cititorul şi-a câştigat statutul de cel

mai aspru evaluator. Dacă jurnaliştii nu ţin cont de preferinţele şi de nevoile sale

atunci când aleg sau resping ştirile, publicaţia pentru care lucrează e sortită pieirii.

4. Spaţiul publicistic disponibil. Prima întrebare pe care o pune un reporter

căruia i se dă de scris un articol este, aproape invariabil, “cât să scriu?”. În presa

17 B.Itule, D. Anderson, 1991, pp. 45-46; J. Charron, J. Limieux, 1991, p. 9

20

scrisă, la fel ca şi în audiovizual, există limitări de timp şi de spaţiu. Nu poţi să te

întinzi mai mult decât îţi este comandat. Un jurnalist bun scrie exact numărul de

semne care i se cere.

5. Numărul de ştiri disponibile. Există două situaţii, şi în ambele munca

jurnaliştilor e la fel de grea. Se poate întâmpla ca într-o zi să nu fi fost evenimente,

deci să fie ştiri puţine. Problema e că paginile ziarului sau minutele jurnalului trebuie

umplute cu informaţii. Partea proastă e că valoarea informaţiilor publicate va fi, în

acest caz, una mai scăzută, pentru că jurnaliştii nu au de unde să aleagă.

6. Presiunea din partea patronului. În cazurile cele mai urâte această presiune

este directă şi impusă, iar locul de muncă al jurnaliştilor este condiţionat de supunere

sau de nesupunere. În alte cazuri, chiar dacă nu există o presiune reală din partea

patronului, poate exista totuşi o presiune închipuită. Este vorba de faptul că unii

jurnalişti se autocenzurează atunci când vine vorba de a scrie articole negative legate

de patronul lor.

7. Influenţa celor care cumpără spaţiul publicitar. Sunt publicaţii pentru care

cei care cumpără publicitate sunt mai importanţi decât cititorii. De regulă acestea sunt

publicaţiile mici de provincie. Au existat situaţii în care advertiserii şi-au retras

reclamele dintr-un ziar pentru că acesta a publicat articole negative legate de

companiile sau produsele pe care le promovau.

8. Mixul ştirilor. Un produs mediatic trebuie să fie echilibrat. De exemplu un

ziar trebuie să păstreze proporţii bine definite între ştirile locale, cele naţionale şi

internaţionale. Un ziar local va acorda mai multă importanţă celor locale, unul

naţional celor naţionale.

9. Competiţia dintre instituţiile de media. Această competiţie duce de multe ori

la situaţii nu foarte plăcute pentru public. În goana după audienţe, selecţia ştirilor la

posturi de televiziune, ziare sau radiouri concurente are de suferit.

10. Imaginea. În televiziune, imaginea este un factor vital în evaluarea ştirilor.

Ştirile care nu pot fi ilustrate au o valoare mai mică de informaţie.

11. Costurile de producţie. Realizarea anumitor articole implică uneori costuri

de producţie mari. Dacă instituţia de presă nu are cum să asigure bugetele, multe

21

dintre subiecte vor fi abandonate. Problema costurilor se pune în raport cu evaluarea

corectă, din redacţie, a potenţialului unui subiect. Pentru a reduce o parte dintre aceste

costuri, majoritatea instituţiilor media apelează la colaboratori. Un ziar care are un

colaborator într-un oraş în care se petrece un eveniment important are costuri de

producţie mult mai mici decât un ziar care trebuie să trimită un om din redacţie.

1.3. Principiile deontologice ale jurnaliștilor: carențe și abateri.

Deontologia. În ceea ce priveşte mass-media, aceasta presupune un ansamblu

de principii şi reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în

colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor

categorii de populaţie.

Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa, mijloacele de comunicare trebuie

să-şi asume o primă responsabilitate: să devervească bine populaţia.

Deontologia nu se practică decât în regimurile democratice. Ea nu există cu

adevărat decât acolo unde există libertatea de expresie, o anumită prosperitate a

mijloacelor de comunicare şi jurnalişti competenţi, mândri de a-şi practica

profesia. Fără prosperitate nu sunt consumatori, deci nici publicitate, mijloacele de

publicitate devin sărace, corupte sau susţinute şi controlate de către stat.

A trata subiectul deontologiei înseamnă a vorbi despre îndatoririle jurnaliştilor.

Aceste îndatoriri implică existenţa drepturilor pe care oamenii de presă le posedă, atât

în calitate de oameni, cât şi în calitate de practicieni ai unei meserii deosebite. Legea,

de altfel, le garantează adesea unele dintre aceste drepturi, iar unele coduri le evocă:

dreptul la un salariu decent, dreptul de a fi informaţi în legătură cu politica

redacţională şi consultaţi înaintea unei schimbări importante în conducere;

dreptul de a refuza o misiune incompatibilă cu convingerile lor sau cu

deontologia, dreptul accesului la informaţii etc. Fiind purtători de cuvânt ai

publicului, ei merg acolo unde acesta nu poate merge în masă, fac ceea ce el nu poate

face: jurnaliştii se bucură de prerogative, însă publicul trebuie să le ceară socoteală.

22

Îndatoririle omului. Obligaţiile jurnalistului constă mai ales în îndatoririle

oricărei fiinţe umane, aplicate în domeniul presei. Ei trebuie să răspundă nevoilor

instinctive pe care par să le resimită toţi oamenii: încă din copilărie dorim să ne

exprimăm liber, dorim ca adulţii să spună adevărul, să fie responsabili.

Valori universale. Valorile mediatice sunt, în foarte mare parte, aceleaşi în

toate regimurile globului unde guvernarea este democratică. Dontologia se bazează,

într-adevăr, pe valori universale, cum ar fi refuzul urii, al violenţei, al dispreţului

faţă de om (fascism) dau faţă de anumiţi oameni (rasism). Deontologia se armonizează

cu cea mai mare parte a ideologiilor: iudaism, budism, confucianism, creştinism

(catolic şi protestant), islam moderat, umanism, social-democraţie. Însă ea nu se

potriveşte cu extremismul, cu totalitarismul sau fundamentalismul.

Rezultă că ierarhia valorilor variază de la o cultură la alta. Astfel, un studiu

comparativ, avându-i ca subiecţi pe jurnaliştii americani şi pe cei chinezi a arătat că

cele două grupuri apreciază că informaţia dată trebuie să fie exactă şi completă, însă

primii plasează pe primul plan al virtuţilor jurnalistice agresivitatea şi curiozitatea,

în timp ce ceilalţi evidenţiază în primul rând modestia şi loialitatea.

O profesie se întemeiază pe valorile împărtăşite de cea mai mare parte a

membrilor săi – chiar dacă ele nu sunt scrise negru pe alb. În cazul jurnaliştilor: să

publice o relatare completă, exactă, pertinentă, echilibrată asupra actualităţii; să ofere

cetăţenilor informaţia de care au nevoie – făcând acestea, să nu aducă prejudicii

nimănui; să se pună în locul persoanelor afectate de ceea ce se publică; să examineze

efectele pe termen scurt şi lung a ceea ce dezvăluie.

Prezentă în orice cod deontrologic modern, clauza de conştiinţă este marca unei

dintre cele mai importante cuceriri profesionale ale secolului trecut şi anume libertatea

de a refuza să-ţi trădezi propriile convingeri. Clauza de conştiinţă presupune că

jurnalismul este prin definiţie o meserie liberală şi, ca atare, subordonarea ierarhică

încetează în momentul în care te simţi obligat să o practici împotriva propriei tale

conştiinţe. Chiar dacă îndeplineşte, în felul său, un serviciu public, omul de presă nu

e un funcţionar obligat să-şi îndeplinească îndatoririle fie că e de acord cu ele, fie că

nu. Or, pentru a spune adevărul mai înainte de orice altceva, e nevoie să-l crezi tu

23

însuţi. Clauza de conştiinţă e egală deci cu dreptul ziaristului de a spune NU atunci

când cineva, dinlăuntrul instituţiei sale de presă sau din afara ei (dar şi cu acordul ei)

îl presează să rostească lucruri în care nu crede, sau să tacă atunci când el ştie că

trebuie să vorbească.

Coduri: tipuri şi conţinuturi. Uneori el se numeşte cod etic, al onoarei sau de

conduită – sau chiar chartă a jurnaliştilor, reguli de conduită sau declaraţii de

principii: Francezii preferă charta (din cauza Codului Civil) le repugnă termenul de

„Cod”, chiar dacă la origine charta este o listă de drepturi (şi nu îndatoriri) adesea

acordate de un suveran.

1) coduri de origine guvernamentală (se pot asimila decretelor)

2) coduri naţionale (concepute de o asociaţie sau de mai mulţi,

patroni şi jurnalişti

3) coduri internaţionale cum ar fi cel al Federaţiei Internaţionale a

Editorilor de Ziare, rebotezată 1996 în Asociaţia Mondială a Jurnaliştilor ce

reprezintă 18.000 de publicaţii.

4) coduri făcute de asociaţii patronale (precum Charta conduitei

corecte a sindicatului presei cotidiane regionale – din Franţa)

5) coduri de sindicate (ca în Elveţia şi Marea Britanie)

6) coduri de asociaţii de jurnalişti (Society of proffesional

Journalists – SDX în SUA)

7) coduri monomedia ca cel al ASNE (Asociaţia americană a

redactorilor-şefi de cotidiane pentru presa scrisă) şi cel al NAB pentru

radioteleviziune

8) coduri proprii unui organ de presă, fie pentru un ziar ca „La

Croix” (Paris) sau „Chicago Tribune”, fie pentru o reţea de radioteleviziune, ca

NHK în Japonia

Principiile fundamentale ale activităţii de presă sunt considerate idei

întemeietoare sau percepte directoare ce organizează şi justifică sistemul mass-media.

Aceste principii sunt:

1. Accesul liber la informaţie;

24

2. Libertatea de exprimare şi de conştiinţă;

3. Buna-credinţă;

4. Egalitatea de tratament;

5. Răspunderea;

6. Protejarea surselor;

7. Respectul vieţii private;

8. Independenţă profesională.

Pentru domeniul mass-media, triada etica-moralitate-deontologie are o

conotație unică și exprimă un paradox greu de soluționat.

Atunci când are loc încălcarea normelor de conduită ce reglementează relaţiile

interumane, se asistă la intervenirea răspunderii. Când se ia în discuţie problema

răspunderii jurnalistice, se face referire la faptele aflate în sistemul presei sau care se

află în legătură cu acesta şi nu se ia în discuţie conduita ilicită în genere, conduită ce

poate caracteriza orice persoană.

În privinţa caracterului ilicit al unor acţiuni, Constituţia Republicii Moldova

prevede: „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa

particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.” „Sunt interzise de lege

defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,

rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau

la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”

La nivelul Codului Penal, aceste abateri sunt clasificate drept infracţiuni. De

asemenea, în Constituţie se precizează : „Răspunderea civilă pentru informaţia sau

pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului,

autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de

multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă

se stabilesc prin lege.”

Texte de lege privind faptele ce pot fi comise prin intermediul mass-media şi

răspunderea pentru acestea sunt cuprinse detaliat şi în Codul Penal şi Codul de

Procedură Penală, în Codul Civil şi Codul de Procedură Civilă sau în Codul Muncii şi

unele legi speciale.

25

Pentru a verifica veridicitatea faptelor devenite informații de inters public in

cazuri litigioase sau confuze, trebuie in primul rând să folosim o bună tehnică de

documentare.

In alta ordine de idei, adevărul mesajelor noastre e direct dependente de

comportamentul nostru față de sursele de informare, fie ele obiecte sau oameni.

Principiul verificarii informației din măcar doua surse se cuplează firesc cu un

alt principiu operațional, cel al echidistanței (un operator util pentru a contextualiza

corect un subiect).

Dreptul la rectificare si dreptul la replică. In societatea noastră persista încă

tendința de a trata rectificarea și replica drept cadouri pe care editorul le face după

bunul său plac, celui care le reclamă. De cele mai multe ori eroarea e tratată ca

inexistentă, ca invizibilă, printr-o tăcere cețoasă și vinovată, care deriva de fapt în

linie directă din mentalitatea comunistă asupra presei: lucrul despre care nu vorbești,

nu există. Legal vorbind, o rectificare promptă a erorii, atunci când autorii și editorii

sunt conștienti de ea, e probă suficientă de onestitate care poate impiedica declanșarea

unui proces, fie el civil sau penal.

Din unghiul de vedre al eticii profesionale, dreptul la replică este o investiție in

adevăr al strategiei editoriale în fața legii, atunci când există legi cu referire directă la

comportamentul presei, el devine o obligație firească cu consecințe mai mult sau mai

puțin grave într-un proces civil sau chiar penal. In ambele cazuri, un drept la replică

trebuie să fie difuzat de organismul de presa în același loc cu materialul incriminat, cu

aceleași caractere, și in cât mai scurt timp.

Infracţiunea de presă este legată în primul rand de difuzarea și întocmirea

reportajelor și a știrilor false. Este evident că atunci când discutăm despre

principiul răspunderii jurnalistice ne referim exclusiv la fapte aflate în sistemul presei

sau în legătură cu aceasta şi nu la conduita ilicită în general, conduită ce face poate

caracteriza orice persoană chiar dacă are sau nu profesia de ziarist.

În privinţa delictelor de presă apare o altă neclaritate, deoarece cei mai mulţi

jurişti sunt de acord că pentru acestea intervine răspunderea civilă, ceea ce ar putea

26

conduce la ideea că răspunderea penală, administrativă sau de dreptul muncii ar fi

exclusă.

1.4. Abaterea involuntară de la adevăr

Există în demersul jurnalistic cazuri când jurnalistul nu are intenţia de a ascunde adevărul,

dar se poate întâmpla să se abată totuşi de la linia lui fără să îsi poată da seama pe moment. Însă în

jurnalistică, atunci când te-ai abătut involuntar de la adevăr şi ai comis o greşeală ea trebuie negreşit

să fie reparată. Publicul destinatar va aprecia mai mult instituţia de presă respectivă, atunci când

aceasta recunoaşte că a comis o greşeală şi-i va acorda mult mai multă încredere.

Procedurile prin care ziarul, postul de radio sau de televiziune pot face ca o greşeala să nu

afecteze pe nimeni, sunt diferite .

Majoritatea ziarelor au o pagină anume pentru disculpări, de obicei a doua sau a treia, unde

sunt corectate toate greşelie. Acest lucru îi ajută pe cititori să le descopere mult mai repede.

Niciodată, corectarea greşelii nu trebuie îngropată la sfârşitul ziarului, nu trebuie să dea impresia că

aceasta s-ar vrea ascunsă.Lawrence Beaupre ne arată cum anume trebuie să procedăm atunci când

greşeala comisă de jurnalist este de mari proporţii .

Pentru o eroare destul de gravă, jurnalistul ar trebui să scrie un alt articol în care să

recunoască greşelile pe care le-a făcut în cel iniţial sau să scrie un articol în care să explice

împrejurările în care s-a produs respectiva greşeală şi ce consecinţe a avut asupra destinatarului. O

eroare majoră care a fost comisă de un ziar şi care a avut grave consecinţe publice poate constitui un

subiect demn de a apărea în presă. După una din erorile cele mai grave comise de vreun ziar

vreodată, publicarea unui articol special în care se cer scuzele de rigoare şi se explică cum s-a produs

eroarea aduce de la sine aprecierea pentru sinceritatea de care s-a dat dovadă. Chiar şi cei despre care

s-a vorbit în articolul în care s-a comis greşeala , pot aprecia sinceritatea şi pot afirma că articolul a

redus la minimum prejudiciul cauzat. Publicarea unui astfel de articol în care se recunoaşte greşeala

poate duce la creşterea credibilităţii.

Dacă eroarea s-a produs la un post de radio sau un post de televiziune, mecanismul este în

mare acelaşi. Nu contează modalitatea prin care se recunoaşte greşeala cel mai important este faptul

că aceasta a fost recunoscută. La postul de radio, spre exemplu, atunci când s-a sesizat că s-a produs

o greşeală, realizatorul emisiunii în care a fost strecurată eroarea poate să-şi ceară scuze chiar în

cadrul aceleiaşi emisiuni, dacă timpul îi permite şi dacă greşeala a fost sesizată în timp util, sau se

poate face o emisiune separată în care realizatorul poate intra în contact direct cu persoana

27

prejudiciată, telefonic sau chiar invitând persoana respectivă în emisiune, vorbind sau chiar glumind

pe seama acelei erori. Acelaşi lucru este valabil şi pentru posturile de televiziune.

În cazul în care trece o perioadă de timp şi greşeala nu este recunoscută şi eroarea este foarte

gravă, atunci instituţia respectivă poate fi acuzată de către o persoană sau persoanele la adresa cărora

s-au făcut unele afirmaţii neadevărate.

Corectarea şi recunoaşterea greşelii nu trebuie privită drept un gest neînsemnat, care poate să

fie neglijat. Eficace pentru a restabili încrederea publicului, inserarea corectării are rarul avantaj de a

nu costa nimic.

Erata sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată , deoarece denaturarea sau

falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat , înseamnă încălcarea gravă, cu vinovăţie a

normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile intenţionate îl discreditează pe autor şi

publicaţia în sine, postul de radio sau televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră sub incidenţa

legii penale, unde sancţiunile sunt drastice ajungându-se până la pedeapsa cu privarea de libertate .

Eroarea sau greşeala neintenţionată poate fi de două feluri:

Eroarea de fapt, atunci când jurnalistul s-a înşelat asupra faptelor descrise, asupra persoanelor

citate în articol sau atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui document ori în priviinţa sensului

unor cuvinte sau declaraţii şi eroarea de drept.18

Eroarea de fapt apare atunci când ziaristul vorbeşte despre arestarea unei persoane dar

persoana respectivă a fost doar invitată la poliţie pentru a i se lua o declaraţie .

Eroarea de drept care presupune încălcarea unor principii, norme şi reguli jurnalistice,

deoarece ziaristul nu le cunoaşte. În priviinţa normelor de drept, lucrurile sunt complicate, deoarece

fiecare om este obligat să cunoască legile şi celelalte acte şi normative. De aceea nu poate exista un

ziarist care să nu cunoască principiile, normele şi regulile specifice pentru meseria sa. În practică,

întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt cunoscute, oamenii de presă fiind deci autorii

unor erori de drept. . Tocmai pentru faptul că o greşeală nu este privită drept un lucru făcut

intenţionat pentru a induce în eroare, ci ca o abatere a jurnalistului, acesta trebuie să facă tot

posibilul să o repare, pentru ca publicul să-şi dea seama că instituţia pentru care jurnalistul lucrează

este demnă de încredere.

18 Szabo, L.Vasile, : Libertate Şi Comunicare În Presă, p.28

28

Considerăm necesar să aruncăm o privire în structura internă a

informaţiei sociale întrucât

am observat că, în diverse domenii, aceasta este studiată

diferit. Prin urmare informația transmisă într-o știre televizată nu

poate fi analizată cu metodele unor științe exacte cum ar fi

semiotica sau hermeneutica.

În epoca actuală, prin cele mai diverse încercări de explicare,

folosire şi valorificare a

domeniilor şi nivelurilor informaţionale ale vieţii sociale apare,

în opinia noastră, un domeniu

nou al culturii, cultura informaţiei.19

Cultura informaţiei se manifestă în mod esenţial prin

informatizarea unor aspecte definitorii

ale fiinţei şi fiinţării umane. Apar şi se dezvoltă gândirea

informaţională, acţiunea

informaţională, omul informaţional şi, în consecinţă,

“societatea informaţională”.

Totuşi, la acest nivel, raportul dintre consumul şi produsul

informaţional este covârşitor în

favoarea primului aspect: individul direcţionează fluxul

informaţiei prelucrate asupra sa

însăşi, asupra micromediului său psihic şi social, hrănindu-se

psihic din acest mediu produs de

el însuşi sub influenţa unor factori externi şi interni.

19 Drăgănescu, M. – (2000), Societatea informaţională şi a cunoaşterii. Vectorii societăţiicunoaşterii în vol. “Societatea informaţională – Societatea cunoaşterii. Concepte, soluţiişi strategii pentru România”, Editura Expert, Bucureşti.

29

În zilele noastre, mediul cultural devine un mediu

informaţional, în care structurile spirituale

generează permanent informaţie nouă, dar cu mijloace tehnice

tot informaţionale. Informaţia

care circulă liber în mediul social începe chiar să se

autogenereze cu mijloace şi în forme la

care omul contribuie ca iniţiator, interpret, utilizator(1) şi

evaluator.

Produsele informaţionale de tip socio-uman şi de ordin tot mai

tehnic sunt de natură tot mai

abstractă, mai nematerială, realizarea lor necesită resurse,

abilităţi şi mijloace care sunt din ce

în ce mai mult de aceeaşi natură−ideală, iar schimbările

generate de acest nou mod de

producţie, tot mai specific uman, deşi sunt tot mai radicale, au

caracter din ce în ce mai

nedistructiv, creativ.

Cu toate că astăzi modul de producţie şi de viaţă spiritual tinde

să devină dominant, nu numai

ca importanţă, ci şi ca pondere, consumul de energie

nonintelectuală este încă semnificativ în

activităţile umane. Acest lucru produce în continuare entropie,

care este transferată tot mai

uşor şi în tot mai mare măsură asupra naturii biotice şi fizice,

dar şi asupra naturii umane.

Informaţia socială este informaţie generalizată, întrucât are

semnificaţii privitoare la toate

domeniile anterioare ale existenţei, nu numai la societate. Ea

este, de asemenea, informaţie

30

esenţială, fiind rezultatul sintezelor culturale succesive.

Informaţia socială poate fi

caracterizată şi ca informaţie practică, prin natura specifică şi,

în acelaşi timp, polivalentă, a

elementelor conţinute.

Fiecare tip de informaţie socială (indiferent dacă este ştiinţifică,

tehnică, politică, morală sau

artistică), pe lângă conţinutul său specific, integrează şi o serie

de elemente de context, care

sintetizează aspecte definitorii ale unui mediu cultural, ca şi o

structură generativă internă,

care o face fertilă în actul creaţiei.

Prin urmare tindem să creăm informație în mod sistemic. In ceea ce

priveşte informaţia pe care am numit-o de sistem, ea reprezintă

conţinutul

informaţional specific al unei unităţi sociale.

Stratul sistemic reprezintă ansamblul informaţiilor referitoare la

obiectul, mijloacele şi

produsele specifice ale activităţii umane în diferitele domenii

ale culturii care produc noutate

în societate. Această categorie de informaţii este sistematizată

în disciplinele specializate şi

dezvoltate prin programe coerente de cercetare, ştiinţifice sau

filosofice.

31

Se poate spune că activitatea de presă are două laturi sau două coordonate: una

obiectivă şi una subiectivă. Pe de o parte, constatăm că în mod obiectiv jurnalistul

respectă regulile ce guvernază circulaţia informaţiei în sistemul sursă – ziarist –

public, reguli a căror încălcare poate duce la sancţiuni stabilite de totalitatea

normelor juridice aflate în vigoare într-un stat. Pe de altă parte, se poate constata că

ziaristul are libertatea de a decide singur prin prisma propriei subiectivităţi, dacă

informaţiile deţinute meriră sau nu să fie transmise publicului, precum şi libertatea de

a hotărî forma în care acetea vor fi publicate.

Condiţiile în care îi sunt prezentate publicului informaţiile depind însă şi

de sursele şi resursele de care dispune fiecare jurnalist în parte şi fiecare organizaţie

de presă în ansamblu. Relatările sunt cu atât mai obiective cu cât omul de presă se

poate baza pe mai multe elemente concrete.

Disponibilităţile umane, materiale şi tehnice au un grad mare de

contribuţie la obiectivizarea activităţii jurnalistice. Se spune că obiectivitatea este de

neatins, deoarece de la procesul de selectare a subiectului ce urmează a fi publicat

până la conţinutul lui sunt determinate de multe ori o serie de judecăţi subiective.

Deşi componenta subiectivă este inerentă, ca în orice activitate umană,

sistemul presei funcţionează după criterii obiective recunoscute în practică şi

acceptate de public, mai ales când acesta are posibilitatea de a alege, de a selecta

ziarele pe care le citeşte, posturile de radio şi televiziune ce îi satisfac preferinţele. De

aceea, audienţa poate fi unul dintre criteriile importante ale obiectivităţii .

Admiţând existenţa factorilor subiectivi şi caracteristica lor utilă

constatăm că traseul informaţional sursă – jurnalist – public, se structurează în funcţie

de un principiu definit prin expresia – „un grad cât mai mare de obiectivizare”2 -

principiu tradus prin formula aplicării unor norme jurnalistice general acceptate şi prin

care se cenzurează într-o măsură eficientă latura subiectivă.

32

Un grad cât mai mare de obiectivizare nu se poate obţine decât prin

conjugarea cu un alt principiu şi anume: principiul imparţialităţii. Imparţialitatea

însumează acele reguli jurnalistice prin a căror aplicare se asigură egalitatea de

tratament; imparţialitatea trebuie să intervină atât în procesul de culegere a

informaţiilor brute, deci în raport cu sursele, cât şi în timpul redactării articolului .

Cu privire la persoane, imparţialitatea tradusă prin egalitate de tratament,

presupune ca atunci când două sau mai multe persoane sunt în raporturi

contradictorii, iar subiectul articolului este legat de acest diferent, opiniile fiecăruia şi

probele invocate să fie prezentate cu cea mai mare grijă, fără a crea între subiecţi

inegalităţi artificiale. În context, trebuie amintit un alt principiu al jurnalisticii: cel al

ascultării în mod obligatoriu şi a părţii adverse.

Mass-media înseamnă comunicare. În condiţiile când democraţia,

libertatea de expresie şi pluralitatea opiniilor există, influenţa a ceea ce se comunică

este reală doar în măsura în care intereseză receptorul, ceea ce îl face pe acesta să fie

atent, să se implice şi să ia atitudine. Tot ceea ce trece peste acest interes trebuie să fie

considerat drept un eşec al presei.

Obiectivitatea nu este întotdeauna în concordanţă cu orizontul de

aşteptare al publicului şi cu atât mai puţin concordă cu dorinţele sale.

In presa, cu cat jurnalistul este mai responsabil, cu atat greselile vor

aparea mai rar. Functie de rata erorilor, organizatiile de presa risca pe termen lung sa-

si stirbeasca semnificativ credibilitatea.

Este evident ca in cativa ani Internetul va patrunde in majoritatea caselor

si, printr-o singura atingere a tastelor, oricine va putea obtine informatii corecte, intr-

un timp record si la un pret derizoriu.Din ce in ce mai constienti de legatura dintre

informatie si pretul acesteia in bani, consumatorii de presa vor sanctiona imediat

lucrurile de proasta calitate.

Fie ca percep sau nu erorile lor, majoritatea jurnalistilor nu-si fac un

obicei din a le recunoaste.Dimpotriva, atunci cand realitatea devine incontestabila, ei

continua sa-si sustina punctual de vedere. Vazuta ca sectia de productie a unei mari

intreprinderi, redactia trebuie sa-si impuna standardele de calitate cerute, in vederea

33

realizarii produsului finit - materialul de presa.O stire eronata arata ca o ceasca fara

fund, sau ca un surub fara cap, ambele date la vanzare in starea in care sa

afla.Cumparatorul da bani pe ziar, il citeste si isi da seama ca e fara “fund” , sau ca nu

are “cap”.Insa, cititorul nu poate fi inselat la nesfarsit.El fie va lua un alt produs, fie

se va supara intr-atat incat va refuza sa mai cumpere informatii.

Ca in oricare alta activitate, si in presa de calitate se pot strecura

erori.Esential este ca atunci cand ele apar, organizatia de presa sa reactioneze rapid,

fara a-si motive gestul, recunoscandu-si greseala si indreptand-o.

Exactitatea si obiectivitatea sunt elementele cheie ale

jurnalismului.Opinia publica are nevoie si merita sa primeasca informatii usor de

deslusit.” A spune lucrurile asa cum sunt” este o responsabilitate esentiala a

jurnalistilor si a institutiilor de presa.A promova informatii gresite reprezinta un

deserviciu adus opiniei publice si o cale sigura de erodare a credibilitatii

jurnalismului.

Nu de multe ori, jurnalistul se scuza dand vina pe conditiile tehnice,pe

expirarea limitei de timp, pe concurenta acerba de pe piata mass-media si multe scuze

de genul acesta.Jurnalistul profesionist, la sfarsitul redactarii fiecarui material de presa

poate raspunde fara ezitari la o serie de intrebari menite sa inteleaga in ce masura a

respectat minimele standarde legate de exactitate.Iata cateva intrebari:

- Esti sigur in mare masura de exactitatea faptelor redactate in material?

- Poti sa atribui toate informatiile sau sa le justifici prin documente?

- Ai verificat de doua ori informatiile cheie?

- Poti sa spui numele si numarul de telefon al fiecarei surse citate?

- Esti sigur ca toate declaratiile din relatare reflecta adevarul?

- Esti pregatiti sa sustii in mod public informatiile pe care le-ai verificat?

- Citatele din material sunt prezentate corect in context?

- Citezi surse anonime?

- Folosesti orice documente sau poze provenite din surse anonime?

- Ai folosit un limbaj sau niste fotografii avand un anumit potential

“distructiv”?

34

Reporterul, in cariera sa, vrea sa fie pe cat de dezinteresat, pea tat de

transparent, intr-un cuvant vrea sa fie obiectiv.Insa preferintele jurnalistilor

intotdeauna distorsioneaza imaginea, daca nu prin omiterea detaliilor, cel putin prin

alegerea numai a unora dintre ele.Preferinta deriva din experienta si calitatile

innascute sau dobandite ale fiecaruia dintre noi.Chiar atunci cand ne dam seama de

preferintele pe care le manifestam, devine dificila indreptarea lor.

In realitatea romaneasca, politicile editoriale nu numai ca nuanteaza

faptele, distorsionandu-le, dar mai mult isi fac un scop din a sustine fara menajamente

preferintele deseori bizare ale actionarilor.Jocul direct, cinstit, cu cartile pe fata, cu

scopul principal de informare a publicului, este inca departe de presa

romaneasca.Interesele financiare ale ale organizatiilor de presa, dorinta lor de a

inregistra profit prin orice mijloace, determina adoptarea unor politici editoriale

situate departe de conceptual de obiectivitate.

Reporterul, cititorul(telespectatorul), organizatiile de presa, limbajul,

capacitatile de investigatie si interpretare ale reporterului, toate influenteaza

obiectivitatea intr-o anumita masura.

Din multitudinea de detalii ale unui eveniment, reporterul selecteaza

acele parti care i se par relevante, intreaba si investigheaza pentru a clarifica intelesul

a ceea ce a observat, iar in final isi organizeaza informatiile sub forma de stire,

relatare, reportaj, ancheta.Functie de experienta de viata, de educatia si judecata sa, un

reporter poate alege doua-trei elemente cheie ale evenimentului, iar un altul le poate

ignora pe acestea, alegand cu totul altele.

Specialistii spun ca ne putem apropia de adevar, sau cel putin de miezul

problemei, daca stim mai multe despre limitele reporterului.Cand un reporter trece de

la lucruri relative simple, concrete la unele abstracte, complexe judecatile de valoare

pe care trebuie sa le faca in fiecare stadiu al investigatiei si interpretarile faptelor

reflecta bagajul sau de cunostinte si de valori.Acesta este rezultatul educatiei, al

experientei religioase, al copilariei, al vietii de familie, al trecutului social si

economic, al prietenilor si asociatiilor din care a facut parte, al vietii sentimentale, ca

si al capacitatii sale de a judeca.

35

Psihologii afirma ca numai un jurnalist lovit brusc de amnezie s-ar putea

apropi de un eveniment intr-o stare pura de neutralitate.

Un alt element ce influenteaza procesul obiectivitatii face referire la regulile

jurnalistice.Potrivit acestora, o stire nu are valoare de stire pana cand nu se intampla

ceva, adica pana cand nu avem un eveniment.Drept consecinta directa, multe aspecte

grave ale societatii, nu neaparat legate de un eveniment, sunt tratate superficial in

presa, sau nu sunt abordate deloc.

Jurnalistii au invatat ca interesul cititorilor se manifesta cu precadere

cand vine vorba de conflicte sau de lucruri neobisnuite.De multe ori reporterul isi

canalizeaza exclusiv atentia pe conflictul in sine, neglijand tocmai ceea c ear face

relatarea pe deplin inteleasa, adica contextul.Fenomenul se observa fara greutate cand

ziaristii relateaza declansarea unei greve.Cu exceptia a doua-trei referiri legate de

conditiile de munca ale grevistilor, nu se spune nimic altceva despre cum s-a ajuns la

conflict.

Jurnalistii considera ca ideile nu fac parte din categoria “stiri”, de aceea

trateaza cu precadere conflictele de pe strada, in detrimental conflictului de idei, fara

sa faca legatura intre cele doua aspecte.

Problemele de interes public apar deseori cu tenta subiectiva datorita

complexitatii lor.Ele pe de o parte au propria istorie, deloc de neglijat, iar pe de alta

parte prezinta o conexiune pe orizontala cu alte probleme.

Un eveniment ce se deruleaza intr-un timp mai lung,are toate sansele sa

fie incomplete prezentat.Cu cat un eveniment dureaza mai putin, cu atat el are sansa

de a fi relatat in intregime, deci mai obiectiv.Discontinuitatea in tratarea problemelor,

bombardamentul cititorului obisnuit cu un maldar de informatii diverse, il face pe

acesta numai sa reactioneze la stiri, fara sa inteleaga, sa analizeze si astfel sa aiba o

imagine clara a ceea ce se intampla in jurul lui si in lume.Extrem de rar jurnalistii

prezinta cap-coada un anume subiect, aratand originea, evolutia, momentele

culminante si consecintele.

Spatiul, respectiv timpul alocat unei relatari afecteaza in mod

semnificativ obiectivitatea.Modelul reporterului “ instant”, gata in orice moment sa

36

reproduca rapid evenimentele , sub amenintarea depasirii orei limita, aduce deseori

deservicii presei si, nu in ultimul rand , opiniei publice.Factorul viteza aplicat fara

discernamant tuturor problemelor, indiferent de complexitatea lor, pe motiv ca ar fi de

interes public si nu sufera amanare, nu face decat sa ameninte obiectivitatea.

De obicei editorii stabilesc marimea unei relatari in timp si spatiu, cu

toate ca jurnalistii sunt revoltati cand li se cere sa micsoreze textul materialului.Insa,

la fel de bine, chiar redactorul poate gresi printr-o abordare superficiala, in fuga, a

unei probleme complexe.

In plus, ritmul alert are deseori un efect negativ asupra reporterilor si

editorilor, aflati intr-o permanenta goana dupa subiecte fierbinti.

Limbajul folosit de jurnalisti este unul din elementele cheie, capabile sa

incline hotorator balanta in favoarea subiectivismului.Tonul materialului presa,

defensiv, neutru sau agresiv, provine in proportie decisiva din imbinarea constienta a

unor cuvinte alese cu grija.Dintr-un eveniment nesemnificativ, de o gravitate minima,

un jurnalist cu talent si experienta poate realiza un text deosebit, folosind un limbaj

adecvat.

Limbajul luat ca un lucru de sine statator este un mediu imperfect pentru

exprimarea adevarului.Cuvintele pot fi inadecvate ,cand este nevoie de precizie;

ambigue, cand se cere un inteles; cu o anume conotatie, cand avem nevoie de o

definitie; aluzive, cand este cautata identitatea.O gandire limpede ne ajuta sa

transpunem ideile in expresii clare, sa trecem peste ambiguitatile cuvintelor.

“Ora limita” ii impinge pe jurnalisti spre cuvinte nepotrivite , spre un

limbaj de lemn, cu termini de specialitate deprinsi din rapoartele medicale, din cele ale

politiei sau din mediul economic.

Gasirea termenului potrivit si plasarea lui la locul potrivit diminueaza

substantial riscul unei relatari tendentioase.

Cand relateaza un eveniment de interes public, reporterul are tendinta de

a interpreta ceea ce a vazut si a auzit, de a explica fenomenul.Unii editori, considera

insa ca stirile nu trebuie interpretate.Potrivit acestoram materialul de presa “explicat”

de jurnalisti, are darul mai degraba de a-i convinge pe cititori, decat a-i lamuri.

37

Pe de alta parte, adevarul in legatura cu problemele de interes public nu

iese la iveala numai prin observatie directa, sau prin intermediul simturilor.O

multitudine de factori fac posibila intelegerea unui fenomen, cum ar fi conexiunile cu

alte evenimente din trecut, legatura cu istoria locurilor in care se petrece actiunea etc.

In peisajul mediatic romanesc, editorii nu promoveaza relatarile plate,

superficiale.O astfel de abordare nu-i este de folos in primul rand celui care urmareste

sa puna in practica o politica editoriala.Nici cititorul obisnuit nu s-ar simti in largul

sau daca nu ar avea imaginea completa a fenomenului, nu ar putea face legaturile

necesare intelegerii acestuia.

Jurnalistii ar trebui sa-i ajute pe oameni sa inteleaga problemele din ce in

ce mai complexe care le afecteaza viata si nu o pot face decat judecand faptele si

valorile.Studiile au aratat ca cititorii nu manifesta un real interes in parcurgerea

materialelor perfect neutrepe motiv ca relatarea nuda a faptelor lasa prea multe aspecte

nelamurite si are darul de a plictisi.In conditiile ritmului rapid al vietii cotidiene,

consumatori de presa astepata ca jurnalistii sa faca mai multa analiza, sa le usureze

astfel intelegerea fenomenelor.Esential este ca reporterii sa fei neutri in anchetarea

unei probleme, si nu in exprimarea a ceea ce descopera.

Un bun jurnalist gaseste evenimentul, verifica faptele, pune ideile cap la

cap, cauta cauzele si conditiile in care s-a petrecut evenimentul, discerne problemele

de interes public, distinge sursele si corecteaza eventualele elemente partinitoare.

Presupunand ca majoritatea, daca nu toti jurnalistii unei institutii de presa sunt

obiectivi, sau incearca sa atinga obiectivitatea, exista posibilitatea ca institutiile

respective sa fie profund subiective.Politica editoriala stabilita, conditiile de munca;

interesele comerciale, atuurile profesionale si manageriale ale sefilor, pot conduce,

fiecare in parte, la un jurnalism de slaba factura.

Un prim pas subiectiv al institutiei de presa, reprezentata prin editor,

poate aparea in momentul selectarii materialelor “bune de tipar”, sau “bune pentru

lansarea in eter”.Se pune intrebarea daca editorii respecta criteriile profesionale in

alegerea stirilor, sau pur si simplu ei urmaresc cu precadere linia politicii editoriale

38

trasata de patronat.S-ar spune ca ultima varianta se apropie mai mult de realitatea

romaneasca.

Asa cum obiectivitatea unui reporter depinde de perceptia sa, de selectia

lucrurilor esentiale, la fel si obiectivitatea unei institutii de presa depinde de selectarea

riguroasa a celor mai importante aspecte de interes public, ce vor fi transmise

jurnalistilor, pentru a fi investigate si interpretate.

Rezulatele bune ale unei institutii de presa, depind de calitatile persoanei

aflate la conducere.Aceasta persoana are nevoie de o serie de attribute, cum ar

fi:intelepciune, experienta, autoritate, resurse si putere de a aplica politica editoriala.

Pentru ca institutiile media sunt, cu doua exceptii(radioul si televiziunea

de stat), patronate de firme private, principalul lor scop este sa aduca

profit.Televiziunile, radiourile si ziarele obtin bani, in special din publicitate, ultimele

avand un “plus” rezultat din vanzarile directe si din abonamente.

Institutiile de presa, in special cele din Romania, au si alte afaceri, in

afara de redactarea ziarului sau producerea de programe TV.Cele mai profitabile au la

baza relatii contractulale cu institutii ale statului.Pe masura ce realtiile comerciale se

dezvolta pe mai multe directii, implicand din ce in ce mai multi fuctionari publici si

oameni de afaceri, institutiile media isi pierd din obiectivitate.Ele nu mai pot relata

onest despre indivizi care ii ajuta sa castige sume importante de bani.La fel de bine,

marile firme producatoare de tigari, de de bauturi alcoolice, cele de telefonie mobile

sau de echipamente de calcul, ca principale cumparatoare de reclama, au un statut

privilegiat.

De multe ori jurnalistii se simt frustrati, deoarece salariatii de la

departamentul de publicitate au salarii simtitor mai mari si ca deseori rezultatul

muncii lor este cotat mai prost decat un centimetru patrat de publicitate.Din acest

motiv, reporterii competenti, insa slabi motivati, migreaza incontinuu de la institutiile

media la firme din afara sferei jurnalismului.

Comunicarea obiectiva il implica si pe cititor, respective pe ascultator

sau telespectator.Daca reporterul are o scapare, sa zicem ca memoria ii joaca feste,

aceslasi lucru i se poate intampla si cititorului.

39

Daca reporterul va scrie cu precizie, va face distiinctiile fara a se implica

emotional, dar cu exactitatea necesara intelegerii materialului, atunci si cititorul va

intelege ceea ce reporterul a inteles si a scris, realizandu-se comunicarea obiectiva.

“Poarta-te cu cei din jur asa cum ai vrea sa se poarte ei cu tine”, pare a

fi regula de aur in jurnalism, principiul calauzitor in cautarea obiectivismului.

3.4. Jurnalistul în slujba adevărului

Comunicarea instantanee a devenit o realitate care s-a întrupat sub ochii

noştri, mai ales în ultimul deceniu, aproape fără să băgăm de seamă, căpătând valori

economice, răsturnând toate reprezentările noastre cu privire la propria noastră

existenţă, de la problemele muncii cotidiene la cele ale familiei, relaţiilor de integrare

şi ierarhiilor ori la cele ale proprietăţii. Rolul presei devine pe zi ce trece tot mai

important, lucru ce se petrece odată cu conştientizarea individului că fără mijloacele

de comunicare în masă, realitatea nu ar mai fi aceeaşi.

Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi lumea fără multimedia? Cum s-

ar putea informa individul cu privire la evenimentele ce se petrec în diferitele colţuri

ale lumii, cum s-ar putea îmbunătăţii relaţiile interumane, cum s-ar putea ameliora

unele situaţii de criză prin care trece un stat sau altul la un moment dat, dacă nu ar

exista mijloacele de comunicare în masă?

Dacă altă dată cea mai mare parte a oamenilor ignorau efectiv presa,

acum se resimte nevoia acută a existenţei mijloacelor de comunicare de calitate.

Acest lucru, nu poate fi asigurat, decât prin intermediul unei democraţii solide, iar

pentru că democraţia nu poate supravieţui fără cetăţeni civilizaţi şi informaţi, implicit

nu există nici cetăţeni bine informaţi fără mijloace de comunicare de calitate.

Mass-media întreţine neîntrerupte relaţiile cu lumea întreagă şi fac ca

dialogul între oameni să fie posibil, ca mesajele transmise de toată lumea să fie

auzite. Receptarea mesajelor presei este, în sistemul democratic, una liberă şi

selectivă. Sistemele mediatice sunt investite cu un grad de încredere în care orice

40

suspiciune nu discreditează numai emiţătorul, ci sădeşte sâmburele îndoielii chiar în

ceea ce priveşte articulaţia sistemului. Dintr-o asemenea perspectivă se nasc

întrebările cu pricire la bunele raporturi în ceea ce priveşte credibilitatea şi onestitatea

presei. Prima vocaţie a profesionistului din mass-media este aceea de a promova

libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu privire la observaţiile

sale asupra lumii înconjurătoare. Această libertate este unul din drepturile umane

numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Ţelul mass-media

nu poate fi doar acela de a câştiga bani. Nici acela de a fi libere: libertatea este o

condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Scopul este acela de a avea media care să se

pună în slujba cetăţenilor. În mai toate codurile deontologice, elaborate şi adoptate de

state din toată lumea, se menţionează că jurnalistul trebuie să se afle într-un proces

continuu de CĂUTARE ŞI APĂRARE A ADEVĂRULUI. Adevărul este piatra de

încercare a meseriei de ziarist. Dar de ce este atât de important ca jurnalistul să

respecte adevărul? Astăzi, mai mult decât altă dată, ziaristul este primul factor care

promovează dreptul la comunicare.

Preocuparea sa esenţială este aceea de a căuta informaţia optimă şi de a o

transmite cât mai exact şi veridic publicului. Termenul optim este luat în sensul de

„adevărat” şi nu cel mai bun. Aceasta nu înseamnă că informaţia nu are şi înţelesuri

morale, nu numai epistemice, după cum şi adevărul are numeroase aspecte morale,

pe lângă funcţia sa de valoare fundamentală a cunoaşterii omeneşti. Mijloacele de

comunicare au, indiscutabil o influenţă considerabilă, furnizând informaţia şi stabilind

ierarhii ale evenimentelor care dintre ele sunt importante şi care nu. Se spune că

fiecare om doreşte adevărul despre lumea în care trăieşte, precum şi despre sine, dar

nu toţi oamenii reuşesc să îndeplinească total autonomi această năzuinţă. Fiecare

dintre noi doreşte să cunoască adevărul în realul său înţeles însă întotdeauna mai

rămâne un sâmbure de îndoială cu privire la adevărata lui valoare. Vorbind mai

realist, se poate spune că nici un om nu ştie şi nu poate numai de unul singur să

recunoască adevărul, căci acesta poate lua mai multe faţete şi poate avea multe

interpretări.

41

Omul îşi formează ideea de adevăr sprijinindu-se pe nenumărate mijloace

printre care şi cele specifice comunicării în forme moderne (mass-media). Nimeni nu

posedă o cunoaştere directă a întregului glob. Dincolo de experienţa sa personală,

ceea ce cunoaşte fiecare provine din şcoală, conversaţii, dar mai ales de la mijloacele

de comunicare. Pentru omul obişnuit cea mai mare parte a regiunilor, a oamenilor, a

subiectelor despre care mijloacele de comunicare nu vorbesc nu există.

Până la apariţia marilor cotidaene, regionale şi naţionale, apoi a

mijloacelor audio-vizuale care produc imagini vorbite şi imagini transmise

instantaneu pe tot globul , ziaristul era un “ sub-gen „ al omului de litere (după o

expresie dispreţuitoare a lui Balzac) pentru că el se ocupa cu elaborarea ştirilor şi

articolelor zilnice şi nu cu scrierea unor opere menite să străbată secole culturale.

Statutul jurnalistului se modifică odată cu naşterea industriei comunicării

şi a industriilor culturale, aşa cum se schimbă şi condiţia scriitorului, a avocatului şi a

altor profesii denumite cândva liberale. Dar cu toate aceste restructurări legate de

cerinţa ca ziaristul să fie înzestrat deopotrivă cu un larg orizont de cultură generală şi

cu toate mijloacele şi tehnicile moderne ale scrisului, exprimării vorbite şi imaginaţiei,

ziaristul, TREBUIE SĂ SLUJEASCĂ ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADEVĂRUL.

Din secolul al XVIII – lea se pare, de la omul politic şi gânditorul englez

Edmund Burke, datează enunţul: “presa este cea de-a patra putere în stat “. O formulă

care poate primi mai multe interpretări, însă, dacă ţinem seama că puterea include nu

numai pe cei care guvernează la un moment dat, ci şi ” opoziţia „ adică toate puterile

politice care vor schimbarea status-quo-uluui. Această sintagmă însă poate primi şi

sensul mai larg al presei sub toate cele trei forme ale ei: scrisă, vorbită şi audiovizuală

– de sursă de informaţii completă, exactă, adevărată despre problemele de interes

general prin care guvernele, instituţiile şi toţi cei care deţin la un moment dat

autoritatea pot fi făcuţi responsabili de către public de stările de lucruri date precum şi

faţă de publicul însuşi care îşi exprimă într-o formă sau alta nemulţumirile şi

speranţele.

Totodată guvernele, în general cele din regimurile autoritare, exercită un

control al difuzării informaţiilor, apoi şi al formelor de comunicare directe prin

42

intermediul cenzurii. Această instituţie – sau doar măsuri perfide de intimidare

declarate prin constituţii şi legi, încălcatemai mereu, de altfel, mai ales de către cei

aflaţi la putere face ca jurnaliştii să ju fie absolut liberi să spună tot adevărul.

Autocenzura reprezintă una dintre cele mai grave forme de ştirbire a libertăţii de

expresie care în cazul jurnaliştilor este mereu acompaniată cu un grad ridicat al

responsabilităţii. Fireşte, adevărul complet se obţine prin împletirea adevărurilor

parţiale şi prin criticarea neadevărurilor care au ca suport democratic dreptul de

exprimare al opiniilor contrare. Riscurile şi responsabilităţile meseriei de jurnalist,

derivă din faptul că presa este mereu în contact cu oamenii care trebuie să fie

respectaţi. Opiniile acestora, desfăşurarea normală a activităţilor cotidiene, depind de

modul în care presa furnizează informaţiile iar dacă aceasta ar fi iresponsabilă şi ar

minţi în mod voluntar s-ar crea atunci un haos de neînchipuit şi toate activităţile ar fi

îndreptate spre o direcţie greşită.

De ce ar fi omul de presă dator cu o responsabilitate sporită faţă de actele

sale profesionale? Răspunsul este simplu şi caracteristic pentru toate domeniile.

Atunci când îţi alegi meseria de jurnalist, trebuie să ştii că rolul tău este acela de

acţiona pentru scoaterea la iveală a adevărului, iar aceasta nu este doar o slujbă, ci

are mult de-a face cu o anume vocaţie. Exemplul cel mai potrivit ar fi alegerea de a fi

medic care presupune în primul rând o vocaţie, o afinitate cu respectivul domeniu şi

în nici un caz nivelul de salarizare. Mediile de informare au nevoie în primul rând

de o libertate de comunicare, lipsită de valoare fără un suport etic stabil, deoarece ar

priva însăşi mediile de informare de întemeierea lor pe credibilitate şi încredere din

partea publicului. Numai o presă liberă, coerentă şi responsabilă se poate bucura de

sprijinul destinatarilor ei : cetăţenii.

Funcţia jurnaliştilor de A CĂUTA ŞI APĂRA ADEVĂRUL ŞI

DREPTATEA este strâns legată de manifestarea dreptului de a pune în discuţie

activitatea deţinătorilor puterii, indiferent cine sunt aceştia, dezvăluind abuzurile,

incompetenţa, corupţia şi toate celelalte delicte mari şi mici. Pentru aceasta ziariştii

trebuie să aibă acces la cât mai multe surse de informaţie, dacă este posibil la orice fel

de sursă. Însă, acest lucru nu este întotdeaua posibil cu toate că cei care ne conduc

43

susţin, de cele mai multe ori, sus şi tare că presa din România este sau a devenit liberă

în ultimii 15 ani. Prin urmare, orice ziarist are acces la informaţiile de interes public,

pentru a le rede la rândul lui, publicului destinatar. Nu au fost însă, puţine cazurile

când activitatea şi demersurile jurnalistice au fost obstrucţionate de politicienii care

ori vroiau să ascundă o piscină subterană destinată numai şi numai demnitarilor, în

care au fost investite sute de mii de euro, ori un bufet de lux, care la fel a necesitat

sume importante. Însă tot legile pun anumite limite temporale asupra diferitelor

genuri de arhive şi la alte surse de documentare. Decupările de fapte, date şi

evenimente se fac atât conştient cât şi inconştient, pe baza unor “ linii directoare “

asimilate în cadrul vieţii de grup sau pur şi simplu preluate din atmosfera epocii, de la

marile agenţii de presă, din concepţia redacţională a ziarului, postului de

radiodifuziune sau de televiziune, a studioului cinematografic de actualităţi.4

În activitatea sa jurnalistul are de învins numeroase obstacole obiective

şi subiective, trebuie să facă faţă multor refuzuri, ameninţări ori atacuri violente .

În ultima perioadă – în lupta lor de a căuta adevărul şi de a-l face public

prin orice mijloace- mulţi ziarişti au fost atacaţi şi chiar ucişi de către persoanele a

căror reputaţie a fost pusă în pericol. Un exemlu elocvent şi de actualitate este cazul

celor 3 ziarişti români, răpiţi în Irak. Cei 3 au plecat în tratrul de război pentru a

transmite de acolo informaţii de interes pentru publicul din ţara noastră, au plecat, în

căutarea adevărului. Cei 3 jurnalişti de război au ales să se deplaseze pe front chiar

dacă erau conştienţi de situaţia din zonă, prin urmare ei riscă acum să îşi piardă

viaţa,în încercarea lor de a transmite informaţii adevărate, chiar de la faţa locului. În

situaţia lor nu presa este cea care ascunde sau nu spune tot adevărul. Celula de criză

de la Palatul Cotroceni, cea care s-a constituit imediat după ce vestea că jurnaşiştii au

fost răpiţi gestionează situaţia şi menţine legătura cu grupul care îi ţine captivi pe cei 3

care au plecat împreună cu ghidul lor. În încercarea de a tranmite rudelor, prietenilor

sau tutuor cetăţenilor, adânc impresionaţi şi şocaţi de situaţia jurnaliştilor, presa a

prezentat chiar şi neadevăruri, manipulată fiind de persoane care nu au urmărit decât

să inducă în eroare opinia publică. Din cauza lipsei informaţiilor, - celula de criză

44

transmiţând doar informaţii vagi cu privire la soarta ostaticilor- presa a căzut în plasa

manipulatorilor anunţând chiar şi eliberarea acestora.

Prin urmare, meseria de jurnalist nu este deloc uşoară. Este o meserie

care implică multe riscuri, o meserie cu numeroase responsabilităţi, o meserie în care

eşti conştient că poţi chiar să îţi pierzi viaţa. Cu toate acestea mulţi dintre ziarişti sunt

atât de devotaţi meseriei pe care o practică, încât nu se gândesc decât la faptul că pot

să relateze informaţii proaspete populaţiei. Tot în încercarea de a afla adevărul, 2

tineri jurnalişti de la o televiziune naţională şi-au pierdut viaţa acum un an, la

Mihăileşti, în momentul încare se aflau în locul în care o autocisternă încărcată cu

azotat de amoniu s-a răsturnat. Treziţi în miez de noapte pentru a culege informaţiile

necesare, cei doi tineri au apucat să filmeze o parte din tragedia ce avea să urmeze.

Autocisterna a luat foc după care a explodat, radiind totul în cale pe o suprafaţă de mii

de metri. Pericolul nu i-a speriat pe cei 2 ziarişti aflaţi în floarea vârstei. Ei nu s-au

gândit decât să îşi facă cât mai biine datoria şi să transmită adevărul. Oricum dacă nu

ar fi existat presa care să relateze exact evenimentul de la Mihăileşti, multe din cele

întâmplate acolo ar fi fost muşamalizate.

Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă

solicită un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni şi informaţia

exactă, pe capacitatea de a înţelege realităţile economice, sociale şi politice, pe

abilitatea de a reda clar concis şi la timp toate aceste realităţi.

Jurnalistul este unic prin înţelesul său. Nu există jurnalism rusesc, polonez,

jurnalism american sau jurnalism franţuzesc. Nu există jurnalism republican, liberal

sau reformist, naţionalist, jurnalism separatist sau materialist. Aceasta pentru că, atâta

timp cât servesc vreuna dintre aceste cauze, sau oricare alta, practicienii lui nu sunt

nicidecum jurnalişti ci propagandişti. Nu poate fi vorba nici de jurnalism popular,

pamfletar sau jurnalism de scandal. Există doar două feluri de jurnalism : de bună şi

de proastă calitate. Atât jurnalismul de bună calitate cât şi cel de proastă calitate nu

cunosc limite şi vorbesc toate limbile pământului. Fiecare cultură poate avea propriile-

i tradiţii, fiecare limbă - o voce diferită. Dar jurnaliştii buni, din întreaga

lume,oriunde s-ar afla sau oriunde activează sunt cu toţii de acord asupra rolului pe

45

care îl au; acesta este, mai presus de toate, CĂUTAREA ŞI APĂRAREA

ADEVĂRULUI .

Adevărul trebuie să fie asociat întotdeauna cu binele şi cu dreptatea,iar

minciuna cu răul. Când grecii antici asociau adevărul cu dreptatea şi considerau

adevărul însuşi ca valoare morală, aveau fără îndoială în vedere tocmai prezenţa

activă a omului ca descoperitor al adevărului şi totodată ca beneficiar al său.Falsul şi

minciuna ne apar imorale, deoarece, ele generează răsfrângeri negative în relaţiile

dintre oameni afectează puterea lor de creaţie, gândirea şi acţiunea lor.

Prima valoare pe care cel care practică meseria de jurnalist este dator

moral faţă de societate şi faţă de el însuşi - valoare pe care trebuie să o ia în

considerare în preocupările sale de descoperire a realităţii - este valoarea de adevăr a

faptelor de cunoaştere , concordanţa lor cu faptele cercetate .” Într-o lume ca a

noastră, - afirma C. W. Mills – a practica ştiinţa socială, înseamnă, înainte de toate, a

practica politica adevărului.”5 Acest lucru trebuie considerat ca un concept general

valabil pentru întregul corp al ştiinţelor socio – umane printre care se află şi

jurnalistica. Adevărul reprezintă cel dintâi criteriu după care apreciem statutul şi

valoarea unei discipline în planul cunoaşterii şi al oricărui efort de cunoaştere în

genere.A descoperi şi a afirma adevărul dincolo de orice circumstanţe ţine în primul

rând de gradul de profesionalism a oricărui jurnalist .

Căutând să atingă acest obiectiv jurnaliştii pot servi societatea mai bine

decât cele mai conştiincioase autorităţi ; aceasta pentru că trăiesc în ele. Acesta este şi

motivul pentru care , câteodată , guvernele încearcă să-i obstrucţioneze şi să-i aducă la

tăcere, etichetându-i drept subversivi

Din punctul de vedere al unei prese cu adevărat libere, realitatea estr în acelaşi

timp o materie primă dar şi un produs finit.

Preluând din oferta haotică de fapte ale cotidianului pe acelea care par a

avea consecinţe sau par a răspunde curiozităţii epistemice a destinatarului, presa le

încarcă cu semnificaţie şi elaborează un „ real ” inteligibil mai mult sau mai puţin

ordonat. Aceasta este şi motivul pentru care, atunci când sunt evaluate

responsabilităţile faţă de cetăţean şi faţă de societate, pe care se fundamentează

46

exerciţiul profesional, jurnaliştii sunt obligaţi să se refere mai întâi de toate la

ADEVĂR.

În mod firesc, nici unul dintre noi, nu ne facem decât iluzii copilăreşti cu

privire la nivelul reprezentărilor umane, asupra unui adevăr unic, ori a unui adevăr

ultim, a unui ADEVĂR ABSOLUT. De adevărul absolut nu se mai ocupă decât

religia, iar de adevărul demonstrabil ultimativ ştiinţa şi justiţia. Adevărul, ca măsură

circumstanţială a inteligibilului,este deci, în ceea ce priveşte presa, o datorie

fundamentală pentru un jurnalist şi o garanţie de credibilitate pentru destinatarul

cetăţean.6

Cu toată modestia asumată, practica jurnalistică, fundamentată pe însăşi

etica modelului democratic, nu-şi poate propune să definească adevărul faptelor

relatate decât ca virtualitate, ca unghi de interpretare demonstrabil, nici unic, nici

infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea voluntară sau nu.

Este şi motivul pentru care presa se adresează opiniei publice şi opiniei

individuale a cetăţeanului. Ambele opinii sunt direct dependente de felul în care

mesajul reuşeşte să aproximeze corect şi pe cât se poate de obiectiv realitatea, dar şi

de capacitatea de interpretare a mesajului, care există natural, în fiecare destinatar, fie

el public, fie individual.7

Indiscutabil, mijloacele de comunicare în masă au o influenţă

considerabilă asupra opiniei publice. Acestea furnizează în primul rând informaţii

vitale şi, în acelaşi timp, stabilesc ce evenimente şi care persoane sunt importante . De

multe ori, se poate întâmpla ca simpla publicare a unor informaţii să declanşeze o

acţiune a puterilor politice, chiar înainte ca utilizatorii să reacţioneze.

Incontestabil este faptul că mass-media, stabilesc şi ordinea de zi a

societăţii. Mijloacele de comunicare în masă, nu le pot dicta oamenilor cum să

gândească dar în mod sigur ele

enţină în mod constant obiectivi faţă de realitatea înconjurătoare şi să ţină cont

de libertatea de expresie de care beneficiază .

47

„Libertatea va fi cel mai bine apărată din momentul în care personalul care

lucrează în presă şi celelalte medii de informare se vor strădui în mod constant şi

voluntar să menţină un înalt simţ al responsabilităţii .”8

Cunoaşterea şi stăpânirea realităţii sunt drumuri nu lipsite de ocolişuri sau

paradoxuri, dar care pot să ţină seama de măreţia traseului parcurs. Atât cunoaşterea

teoretică cât şi exerciţiul practic se pot bloca la un moment dat într-un perimetru

problematic, plin de ambiguităţi şi antinomii, de scurtcircuitări între adevăr şi fals,

între sigur şi nesigur, între certitudine şi conjunctură, care asigură într-un fel,

succesul căutărilor ulterioare. Adevărul nu există în sine, ci este o proprietate a unor

enunţuri despre realitate şi cum enunţul este realizat de om, este firesc să primească

unele conotaţii subiective .

Trebuie să fim de acord că receptarea şi transmiterea informaţiei

primesc amprenta intervenţiei subiectului care codează şi decodează informaţia.

Adevărul este raportat la circumstanţele emiterii şi receptării acestuia .

„Dacă este adevărat –şi neîndoielnic este – că puterea presei stă în însăşi

credibilitatea ei, atunci, pare de la sine înţeles că singurul element constant care

poate întreţine credibilitatea, este puterea, responsabilitatea fiecărui jurnalist faţă de

adevărul rostit 9. Jurnalistul nu are obligaţii care să fie mai ferme ăi mai înrobitoare

decât acelea de a rosti adevărul, adevăr pe care destinatarul îl aşteaptă şi de care are

nevoie. Pentru a putea respecta adevărul, pentru a-l căuta şi mai apoi a-l transmite mai

departe, înainte de oricine altcineva, trebuie ca însuşi jurnalistul să-l creadă şi să fie

convins că informaţia pe care o transmite va fi pe placul publicului .

Prin urmare, jurnalistul va refuza să mintă sau va recunoaşte deschis că a

dezinformat atunci când, fără voia lui a dat publicităţii o informaţie eronată.

Unul dintre dezavantajele meseriei de jurnalist este acela că ziaristul nu

poate fi responsabil pentru toate informaţiile pe care le transmite. Presa depinde de

mai multe surse de informare. Ce se poate întâmpla, atunci când sursa nu furnizează

informaţii exacte? Jurnalistul trebuie deci să caute surse cât mai credibile şi cât mai

de încredere care să nu denatureze adevărul faptelor relatate .

48

Adevărul jurnalistic se referă atât la adevărul faptelor cât şi la adevărul

ideilor din perspectiva diferitelor ideologii. Adevărul presei privind faptele naturale

este aproape total dependent de sursele de informare din lumea ştiinţei. Când totuşi

jurnalistul are ocazia să descrie un fapt natural, îi revine o anumită răspundere pentru

adevăr ca martor ocular, dar nu ca specialist, el nefiind un competent în ştiinţele

naturii .

Dependenţa presei de alte surse de informare autorizate o scuteşte de

răspunderea pentru eroare în prezentarea faptelor , cu condiţia să fi preluat exact

informaţia şi să se menţioneze sursa .

Omul de presă se află într-o poziţie cheie în societate şi îndeplineşte un

rol extrem de complex, datorită plasării sale la mijlocul distanţei dintre sursele de

informare şi public. Dreptul publicului de a fi informat, un drept omologat şi prin

Constituţie, presupune o relaţie constantă cu presa, organizată într-un sistem distinct

şi în cadrul căruia un rol important îi revine jurnalistului. În Declaraţia de la Munchen

relaţia este stabilită astfel: În acest drept al publicului de a cunoaşte faptele şi părerile

îşi au sursa toate îndatoririle şi drepturile jurnaliştilor.

Deci, pe de o parte, jurnalistului îi este recunoscut dreptul general la

informaţie pe care îl are oricum, iar pe de altă parte, dreptul social de a aduna şi de a

transmite informaţiile cu exactitate şi acurateţe, care sunt îndatoriri precise în

exercitarea meseriei.

Jurnalistul culege şi sintetizează informaţiile pe care le publică, în

condiţiile responsabilităţii sale în raport cu publicul care are prioritate absolută.

Asemenea tuturor şi ziariştii au drepturi care pot fi bine înţelese dacă se

acceptă interdependenţa lor cu datoria şi cu obligaţia. Unul dintre cele mai importante

drepturi ale jurnalistului, este acela de a căuta şi difuza informaţii veridice, de a

transmite adevărul fără deformări sau omisiuni .

Există în demersul jurnalistic elemente care afectează adeseori adevărul.

Lipsa de timp pentru a construi o imagine cuprinzătoare asupra realităţii, dificultatea

sau imposibilitatea de a ajunge la timp la toate sursele şi de a găsi toate informaţiile şi

nevoia de a scrie articolul într-un spaţiu limitat şi adesea destul de mic, toţi aceşti

49

factori îl împiedică pe jurnalist să scrie un articol aşa cum şi-ar dori. Adesea, când

scriu sau editează un articol de informare, jurnaliştii fac unele lucruri care în fapt

măresc distanţa dintre articolul lor şi adevăr. Jurnaliştii ştiu ce înţeleg editorii lor prin

articol de impact şi scriind articolul într-un mod cât mai convingător exagerează sau

ridică subiectul deasupra valorii sale reale.

Nu sunt mulţi cei care înţeleg că jurnaliştii sunt fiinţe supuse greşelii

care lucrează în birouri supraaglomerate, uneori chiar şi 14 ore pe zi, şi încearcă să

afle ce se întâmplă în lume de la persoane care ezită să le furnizeze informaţii sau îi

obstrucţionează pur şi simplu.

Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă,

solicită un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni şi informaţia

exactă, pe capacitatea de a înţelege corect realităţile economice, sociale, politice,

ecologice şi psihologice complicate şi pe abilitatea de a reda clar, concis şi la timp

toate aceste realităţi, într-un mod accesibil tuturor. În această lume complicată şi

confuză, talentul care te ajută să scrii frumos şi agresivitatea care te ajută să obţii

informaţia la timp nu mai sunt suficiente pentru a face adevărata presă, adică acea

presă responsabilă, în acord cu interesele, nevoile şi cerinţele publicului. Jurnalistul

trebuie să înţeleagă că rostul lui este acela de a respecta publicul şi în virtutea acestui

lucru jurnalistul trebuie să pătrundă în inima adevărului şi să îl redea aşa cum este,

chiar şi cu riscul că acel adevăr ar putea afecta mase de oameni .

Adevărul prezent peste tot în realitatea înconjurătoare este dificil de redat în

cuvinte atunci când el poate să rănească sau atunci când poate provoca stări de

nelinişte în sufletul destinatarului.

Evenimentele care au loc zi de zi în viaţa noastră, stări de lucruri cauzate

de sărăcie şi neajunsuri, sunt camuflate uneori de către jurnalişti pentru a nu provoca

panică în rândul oamenilor.Evenimente cum ar fi crime, violuri, furturi şi altele care

îngrozesc pur şi simplu, din ce în ce mai frecvente în viaţa cotidiană, sunt prezentate

sub o formă mai voalată. Prezentarea lor aşa cum s-au petrecut cu detalii nu pot decât

să stârnească repulsie şi nelinişte. În faţa faptelor analizate şi adevărurilor constatate,

jurnalistul este dator moral faţă de regulile meseriei şi faţă de public să ia o anumită

50

atitudine şi anume aceea de a face publice toate adevărurile obţinute prin

documentarea de zi cu zi . Plecând de la fapte constatate veridic jurnalistul ar putea să

propună soluţii, să facă demersuri în formularea unor proiecte şi căi de îndreptare a

societăţii să ia întotdeauna o atitudine deschisă însă, pentru toate acestea, jurnalistul

trebuie să se întemeieze pe adevărul faptelor. Adevărul este deci punctul de plecare

şi temeiul oricărui jurnalist serios, adevăr pe care este dator moral să-l apere. Din

valoarea numită simplu adevăr, nume sublim şi simplu- după cum spunea Kant - ,

provine întreaga şi reala noastră putere. Căci puterea durabilă, reală nu vine decât din

cunoaşterea obiectivă a stării de fapt a lucrurilor. Când adevărul se asociază cu binele

şi dreptatea puterea jurnalistului devine pe cât de mare, pe atât de valoroasă moral.

Am putea concluziona analiza cercetării jurnalistului drept căutător şi

apărător al adevărului, spunând că adevărul trebuie deci să constituie criteriul esenţial,

indiciul valoric şi scopul oricărei cercetări Norma de conduită a jurnalistului ar putea

fi redată sintetic,prin tradiţionalul jurământ depus de martori în faţa instanţei juridice .

„JUR SĂ SPUN ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADEVĂRUL”

3.5. Erata. Abaterea involuntară de la adevăr

Există în demersul jurnalistic cazuri când jurnalistul nu are intenţia de a

ascunde adevărul, dar se poate întâmpla să se abată totuşi de la linia lui fără să îsi

poată da seama pe moment. Însă în jurnalistică, atunci când te-ai abătut involuntar de

la adevăr şi ai comis o greşeală ea trebuie negreşit să fie reparată. Publicul destinatar

va aprecia mai mult instituţia de presă respectivă, atunci când aceasta recunoaşte că a

comis o greşeală şi-i va acorda mult mai multă încredere.

Procedurile prin care ziarul, postul de radio sau de televiziune pot face ca

o greşeala să nu afecteze pe nimeni, sunt diferite .

Majoritatea ziarelor au o pagină anume pentru disculpări, de obicei a

doua sau a treia, unde sunt corectate toate greşelie. Acest lucru îi ajută pe cititori să

le descopere mult mai repede. Niciodată, corectarea greşelii nu trebuie îngropată la

sfârşitul ziarului, nu trebuie să dea impresia că aceasta s-ar vrea ascunsă.Lawrence

51

Beaupre ne arată cum anume trebuie să procedăm atunci când greşeala comisă de

jurnalist este de mari proporţii .

Pentru o eroare destul de gravă, jurnalistul ar trebui să scrie un alt articol

în care să recunoască greşelile pe care le-a făcut în cel iniţial sau să scrie un articol în

care să explice împrejurările în care s-a produs respectiva greşeală şi ce consecinţe a

avut asupra destinatarului. O eroare majoră care a fost comisă de un ziar şi care a avut

grave consecinţe publice poate constitui un subiect demn de a apărea în presă. După

una din erorile cele mai grave comise de vreun ziar vreodată, publicarea unui articol

special în care se cer scuzele de rigoare şi se explică cum s-a produs eroarea aduce de

la sine aprecierea pentru sinceritatea de care s-a dat dovadă. Chiar şi cei despre care s-

a vorbit în articolul în care s-a comis greşeala , pot aprecia sinceritatea şi pot afirma că

articolul a redus la minimum prejudiciul cauzat. Publicarea unui astfel de articol în

care se recunoaşte greşeala poate duce la creşterea credibilităţii.

Dacă eroarea s-a produs la un post de radio sau un post de televiziune,

mecanismul este în mare acelaşi. Nu contează modalitatea prin care se recunoaşte

greşeala cel mai important este faptul că aceasta a fost recunoscută. La postul de

radio, spre exemplu, atunci când s-a sesizat că s-a produs o greşeală, realizatorul

emisiunii în care a fost strecurată eroarea poate să-şi ceară scuze chiar în cadrul

aceleiaşi emisiuni, dacă timpul îi permite şi dacă greşeala a fost sesizată în timp util,

sau se poate face o emisiune separată în care realizatorul poate intra în contact direct

cu persoana prejudiciată, telefonic sau chiar invitând persoana respectivă în emisiune,

vorbind sau chiar glumind pe seama acelei erori. Acelaşi lucru este valabil şi pentru

posturile de televiziune.

În cazul în care trece o perioadă de timp şi greşeala nu este recunoscută şi

eroarea este foarte gravă, atunci instituţia respectivă poate fi acuzată de către o

persoană sau persoanele la adresa cărora s-au făcut unele afirmaţii neadevărate.

Corectarea şi recunoaşterea greşelii nu trebuie privită drept un gest

neînsemnat, care poate să fie neglijat. Eficace pentru a restabili încrederea publicului,

inserarea corectării are rarul avantaj de a nu costa nimic.

52

Erata sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată , deoarece

denaturarea sau falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat , înseamnă încălcarea

gravă, cu vinovăţie a normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile

intenţionate îl discreditează pe autor şi publicaţia în sine, postul de radio sau

televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră sub incidenţa legii penale, unde

sancţiunile sunt drastice ajungându-se până la pedeapsa cu privarea de libertate .

Eroarea sau greşeala neintenţionată poate fi de două feluri:

eroarea de fapt, atunci când jurnalistul s-a înşelat asupra faptelor descrise,

asupra persoanelor citate în articol sau atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui

document ori în priviinţa sensului unor cuvinte sau declaraţii şi eroarea de drept. 1

Eroarea de fapt apare atunci când ziaristul vorbeşte despre arestarea unei

persoane dar persoana respectivă a fost doar invitată la poliţie pentru a i se lua o

declaraţie .

eroarea de drept care presupune încălcarea unor principii, norme şi reguli

jurnalistice, deoarece ziaristul nu le cunoaşte. În priviinţa normelor de drept, lucrurile

sunt complicate, deoarece fiecare om este obligat să cunoască legile şi celelalte acte şi

normative. De aceea nu poate exista un ziarist care să nu cunoască principiile,

normele şi regulile specifice pentru meseria sa.

În practică, întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt

cunoscute, oamenii de presă fiind deci autorii unor erori de drept.

Tocmai pentru faptul că o greşeală nu este privită drept un lucru făcut

intenţionat pentru a induce în eroare, ci ca o abatere a jurnalistului, acesta trebuie să

facă tot posibilul să o repare, pentru ca publicul să-şi dea seama că instituţia pentru

care jurnalistul lucrează este demnă de încredere.

GREŞEALĂ SAU ABUZ DE PRESĂ

De unde putem şti că presa nu abuzează de puterea pe care o are (a patra în stat

după legislativ, executiv, judecătoresc) şi că nu încalcă propriile principii, norme şi

53

reguli? Înainte de a încerca un răspuns la această întrebare spinoasă trebuie lămurită

problema greşelilor săvârşite de presă.

Eroarea sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată, deoarece

denaturarea sau falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat înseamnă încălcarea

gravă, cu vinovăţie, a normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile

intenţionate îl discreditează pe autor şi publicaţia, postul de radio sau televiziune la

care lucrează, iar faptele sale intră sub incidenţa legii penale, unde sancţiunile sunt

mari, mergându-se până la pedeapsa cu privarea de libertate.

EROAREA SAU GREŞEALA NEINTENŢIONATE pot fi de două

feluri:

1) Eroare de fapt atunci când jurnalistul s-a înşelat

asupra faptelor descrise, asupra persoanelor citate sau nominalizate

în articole sau atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui

document ori în privinţa sensului unor cuvinte sau declaraţii.

Eroarea de fapt apare atunci când, spre exemplu, ziaristul

vorbeşte despre arestarea unei persoane, dar persoana respectivă a fost

doar invitată la poliţie pentru a i se lua o simplă declaraţie. Sau x i-a

dat mită lui y, în realitate a fost invers.

- viză de intrare în Germania, de fapt ştampilă prin care i se

interzice intrarea în statul respectiv.

2) Eroare de drept presupune încălcarea unor principii,

norme şi reguli jurnalistice deoarece jurnalistul nu le cunoaşte. În

privinţa normelor de drept lucrurile sunt complicate, deoarece

fiecare om este obligat să cunoască legile şi celelalte acte

normative. În cazul jurnalisticii se adaugă normele şi regulile

stabilite pentru această activitate. Nu poate exista un ziarist care

să nu cunoască principiile, normele şi regulile specifice pentru

meseria sa.

În practică întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt cunoscute,

oamenii de presă fiind deci autorii unor erori de drept. Jurnaliştii începători pot efectiv

54

să nu cunoască că anumite norme, iar autorii cu experienţă deşi le cunosc le încalcă

din comoditate. Adică nu verifică informaţia din surse independente, sperând că

articolul „merge şi aşa”, ulterior constatând că s-au înşelat.

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

Ziaristul, dar şi presa în general, nu se bucură de un statut special, aşa cum au

reprezentanţii celor trei puteri oficiale în stat. Parlamentarii se bucură de imunitate,

ceea ce înseamnă că pe durata mandatului lor nu pot fi aduşi în faţa justiţiei decât dacă

li se ridică imunitatea de către camera din care fac parte. Preşedintele ţării nu poate fi

decât suspendat de către parlament şi destituit prin referendum. Guvernul poate fi

destituit numai prin adoptarea unei moţiuni de cenzură. Judecătorii se bucură de

inamovibilitate, iar faptele lor sunt cercetate tot de colegii de breaslă, reuniţi în

Consiliul Superior al Magistraturii. Ziaristul, fiind un cetăţean ca oricare altul, poate

fi tras la răspundere la iniţiativa oricărei persoane ce se vede vătămată. Prejudiciul

poate fi reparat prin uzarea de dreptul la replică sau prin aducerea cazului în faţa

instanţei. Tocmai de aceea unele fapte cu caracter penal: calomnia, ofensa adusă

autorităţii (a căror condiţie de existenţă ar fi fost săvârşită în public) au ca domeniu

de aplicare în primul rând presa.

CU INTENŢIE SAU FĂRĂ. Fapte, evenimente, acţiuni.

Efectul (sau consecinţa) unui articol poate fi unul pozitiv, adică informarea

publicului. Voinţa ziaristului şi a redacţiei este tocmai aceasta, de a aduce la

cunoştinţa opiniei publice unele aspecte ce mofifică viaţa socială. Uneori însă

modalitatea de prezentare a informaţiilor poate distorsiona realitatea, fapt care duce la

calomnierea sau ofensarea unor persoane. Chiar dacă jurnalistul şi redacţia nu au

urmărit apariţia efectelor negative, acestea se produc totuşi în virtutea legii.

Pentru o mai bună înţelegere, vom recurge la următoarea clasificare:

a) Acţiuni umane – caracterizate de faptul că

depind de voinţa omului. (Cumpărarea unui ziar sau

culegerea de informaţii sunt astfel de acţiuni).

55

b) Evenimentele – se produc independent de

voinţa umană. Acestea sunt incendiile, cutremurele,

inundaţiile, accidentele etc.

Acţiunile umane se împart în:

1) acţiuni voluntare – dorite şi urmărite de om, adică intenţionate. La

modul general sunt identificate prin termenul de acte. Sensul termenului de act

în accepţiunea de acţiune voluntară nu trebuie confundat cu cel de înscris sau

document, accepţiune des întâlnită în limbajul cotidian în expresii de genul:

„Actele dumneavoastră la control, vă rog!”

2) acţiuni involuntare – nedorite, dar care se produc totuşi, şi care

poartă denumirea de fapte. O faptă o reprezintă ameninţarea unei persoane

pentru a obţine de la ea o confirmare sau un lucru, ameninţare neurmată de o

agresiune fizică, dar în urma căreia victima se sperie, face stop cardiac şi

moare.

Acţiunile se mai pot împărţi în două categorii în funcţie de gradul de

conformitate faţă de normele juridice:

a) Legale – cum este, spre exemplu, traversarea străzii pe culoarea

verde a semaforului sau editarea unei publicaţii;

b) Ilegale – cum sunt d’furtul, omorul sau evaziunea fiscală.

1.5. Puncte de vedere: verificarea știriii.

I. BUNA-CREDINŢĂ

Ziaristul nu este vinovat de veştile rele

Practica arată că se porneşte de la realitatea dată şi că faptele sunt în natura

lucrurilor, că ziaristul ia cunoştinţă de ele aşa cum sunt şi le prezintă publicului ca

atare. El nu poate fi făcut răspunzător de veştile rele aduse. Important este ca autorul

56

să nu influenţeze în mod vădit şi conştient mesajul transmis, cu alte cuvinte trebuie să

fie în măsură să elimine sau să se atenueze elementele ce pot denatura sensul de bază.

A respecta principiul deci a acţiona cu bună-credinţă, implică abţinerea de la

îndeplinirea acelor acţiuni care au ca efect încălcarea normelor şi regulilor jurnalistice,

încălcare ce poate duce la sancţiuni de ordin juridic (condamnări, amenzi, plata unor

despăgubiri) de ordin administrativ sau care ţin de dreptul muncii (concedieri,

penalizări, retrogradări) ori la sancţiuni de ordin moral (expunerea oprobiului

public). Însă nu teama de o sancţiune, indiferent de natura ei, trebuie să-l convingă pe

ziarist să lucreze corect, în limita prevederilor legale şi a regulilor acceptate şi cu

respectarea dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie.

Redactorii şi reporterii trebuie să fie convinşi că buna-credinţă exclude

superficialitatea în documentare şi redactare, lipsa de politeţe, exercitarea de presiuni

şi minciuna. Un jurnalist nu poate fi de bună-credinţă când scrie la comandă sau când

are interese personale.

Buna-credinţă este o caracteristică a persoanei în presă, fiind o formă specifică

de abordare a relaţiilor stabilite cu sursele de informaţii, cu colegii (şefi sau

subalterni), precum şi cu publicul.

Buna-credinţă a omului de presă este faţă de:

1. Sursă – căreia i-a cerut părerea sau date noi;

2. Faţă de public – căruia i-a prezentat informaţiile deţinute

menţionând faptul că lipsesc anumite date, dar că jurnalistul a încercat să le

afle, însă nu i s-a permis.

3. Faţă de sine – întrucât a făcut tot ceea ce se putea pentru o

documentare completă şi prin faptul că a dat ştirea la timp, respectând regula

menţionării situaţiei că sursele au refuzat colaborarea.

Surse de rea-credinţă

Sub aparenţa bunăvoinţei şi a bunei-credinţe, unele persoane pot transmite

ziaristului date false, cărora le crează o aparenţă de credibilitate. Acest lucru este

cunoscut sub denumirea de intoxicare a presei. Sursele respective pot profita de

încrederea jurnalistului sau îi pot specula interesul pentru publicarea în premieră a

57

aşa-ziselor ştiri de senzaţie. Tehnicile de intoxicare a presei sunt diverse. O

informaţie „tare” poate fi transmisă la un pahar în fugă pe scările tribunalului

printr-o însemnare lăsată la vedere „din greşeală” pe un birou, prin înmânarea unor

documente despre care ziarul nu ştie că sunt contrafăcute etc.

Buna-credinţă faţă de cititor, ascultător sau telespectator, tradusă prin

respectul pe care omul de presă li-l datorează, impune recunoaşterea cu

promptitudine a inexactităţilor apărute şi acordarea cuvântului celor prejudiciaţi,

inclusiv a dreptului la replică. Pentru a evita astfel de situaţii, jurnalistul trebuie să-

şi pună la bătaie toată forţa de convingere pentru ca informaţiile să fie publicate cu

menţionarea cât mai explicită a surselor. Dacă ziaristul crede că sursa nu are

motive întemeiate pentru a nu i se da numele, este mai bine ca astfel de informaţii

să nu fie publicate până nu sunt confirmate din alte surse.

Sunt, însă, necesare câteva precizări în privinţa clauzei de conştiinţă.

Ziaristul, ca orice om, îşi are propriile idei, convingeri şi opinii. În munca sa el se

călăuzeşte după aceste idei, convingeri, opinii, respectând însă principiile normale

şi regulile jurnalistice. El nu poate fi obligat de nimeni să facă ceva împotriva

propriei conştiinţe şi nici nu poate fi împiedicat să şi-o apere, indiferent cine ar fi

persoana sau instituţia care i-o cere. Refuzul jurnalistului de a oferi spre publicare

ceva care este în contradicţie cu convingerile proprii nu poate fi sancţionat nici de

justiţie, nici de şefii săi. Ziaristului nu i se poate cere să vadă o ilegalitate acolo

unde el crede că nu există şi nici nu i se poate cere să formuleze textul lăsând să se

înţeleagă sau să se sugereze stări şi fapte despre care ştie că nu există ori sunt

exagerate în mod intenţionat.

Aspectele acestea trebuie înţelese mai ales de patronii mijloacelor de

comunicare în masă. Ei sunt proprietarii mijloacelor tehnologice şi ai bazei

materiale şi nu ai conştiinţelor celor care lucrează în redacţiile pe care le

finanţează. Libertatea presei se bazează şi pe libertatea de conştiinţă a omului de

presă, fiind una din garanţiile presei independente şi neaservite. Este un principiu

fundamental al statului de drept. Aservirea conştiinţei jurnaliştilor nu face decât să

încurajeze pornirile autoritariste, ce pot duce la subminarea democraţiei.

58

Presiuni exercitate asupra oamenilor de presă

Am văzut că independenţa unei redacţii poate fi afectată relativ uşor prin

presiuni de natură politică, economică şi juridică. La aceste încercări de a i se

impune îngrădiri trebuie să se aştepte orice persoană care lucrează în presă. În cazul

jurnalistului, este chiar mai delicată, deoarece el are de înfruntat, pe lângă pericolele

menţionate anterior şi pe cele venite din direcţia editorilor, patronilor, şefilor (de

la redactorul – şef până la redactori) sau colegilor.

Independenţa ziarului poate fi afectată intenţionat ori neintenţionat, în

funcţie de voinţă sau consimţământul exprimate în astfel de ocazii. O afectare

intenţionată există atunci când, prin faptele şi atitudinea sa, jurnalistul încalcă

principiile, normele sau regulile meseriei, ori acceptă încălcarea lor de către alţii

pentru a avea el un beneficiu. Când jurnalistul profită de poziţia sa exercitând

presiuni neprincipiale, altele decât cele acceptate ca fireşti pentru profesia sa, asupra

unor persoane, presiuni cu scopul de a obţine avantaje personale, se pune problema

încălcării normelor de etică şi deontologie jurnalistică.

Asistăm deci la o situaţie stranie în care independenţa ziaristului este

îngrădită cu concursul manifestat expres sau tacit, al celui care se sau realizează

o emisiune. Este vorba de conflictul de interese, de acceptarea unor atenţii şi de

autocenzură. Meseria de jurnalist este incompatibilă cu activismul politic sau

social. Dacă nu se operează această distincţie există riscul ca ziaristul să folosească

publicaţia, postul de radio sau televiziune pentru a-şi crea avantaje faţă de adversarii

politici sau de a impune idei în sânul comunităţii în care militează fără ca oponenţii săi

să poate beneficia de spaţiul de exprimare avut la dispoziţie de jurnalist.

Note bene: Conflictul de interese şi părtinirea de care poate da dovadă

ziaristul înregimentat ca activist politic sau social nu trebuie confundat cu rolul de

grup de presiune deţinut de mass-media. Un ziar, un post de radio sau de televiziune

pot desfăşura campanii de presă pentru a influenţa hotărârile adoptate de organele de

decizie, la nivel local sau naţional. A cere (şi a insista) în luarea unor măsuri

adecvate împotriva poluării ori a declanşa o dezbatere care să arate consecinţele

59

majorării unor taxe locale sunt probleme ce interesează comunitatea şi nu aduc

avantaje pentru un ziarist anume.

Acceptarea unor atenţii sau avantaje nu numai că afectează independenţa şi

credibilitatea jurnalistului, dar reprezintă şi o infracţiune. Atenţiile pot consta în

cadouri, mese, excursii, bani, adică foloase necuvenite, pe care le primeşte lăsându-se

convins să relateze sau nu despre anumite fapte ori să scoată în evidenţă anumite

aspecte şi să treacă altele sub tăcere.

Jurnalistul în lupta cu... autocenzura

Autocenzura îmbracă mai multe forme, chiar dacă în toate relevantă e

atitudinea jurnalistului. Deşi regula este că poziţia ziaristului trebuie să fie una

activă, aceea de a contribui la realizarea funcţiei informative a presei, în practică

întâlnim adesea o atitudine pasivă, o atitudine de neimplicare. Fie din comoditate, fie

din teamă, reporterul se mulţumeşte să relateze numai acele aspecte pe care, din

punctul său de vedere, le consideră convenabile, trecând sub tăcere alte informaţii de

care publicul ar fi mai interesat. Înregistrăm o poziţie de pasivitate când jurnalistul se

mulţumeşte să difuzeze informaţii anoste, deşi ştie că, în urma unor investigaţii ar

putea afla date capabile să pună mai bine în lumină evenimentul relatat, informaţia

comunicată devenind una cu adevărat utilă.

(Ex. Avem aici în vedere sistemul conferinţelor de presă susţinute de

reprezentanţii administraţiei, în care aceştia prezintă date despre comunitate de pe o

poziţie favorabilă lor. Sunt jurnalişti care preferă să preia aceste date ca atare,

transmiţându-le mai departe publicului fără un minimum de analiză critică, realizând

relatări terne şi fără eficienţă practică).

Autocenzura intervine şi atunci când în cadrul unei conferinţe sau declaraţii de

presă se fac referiri, de orice natură, la adresa altor persoane ori instituţii. A trece sub

tăcere aceste informaţii este o greşeală de presă foarte mare. La fel de greşită este şi

atitudinea jurnalistului care redă alte opinii la adresa unor persoane sau instituţii fără a

le oferi şi acestora din urmă dreptul (posibilitatea) de-aşi exprima punctul de vedere,

de regulă chiar în cadrul aceluiaşi articol ori în cadrul aceleiaşi emisiuni. Respectarea

regulei contradictorialităţii, regulă ce intervine în astfel de situaţii şi care înseamnă

60

punerea în cadrul aceluiaşi articol sau al aceleaşi emisiuni a declaraţiilor făcute

de două persoane aflate în dispută, duce la realizarea unei cât mai mari obiectivităţi

şi la realizarea unei bune informări a cititorilor, ascultătorilor sau telespectatorilor.

Autocenzura rămâne o atitudine negativă şi o greşeală, chiar dacă este realizată

datorită acceptării unor atenţii pentru a omite relatarea unui eveniment ori a unor

aspecte ale acestuia. Şi în cazul redacţiei putem vorbi de autocenzură, atunci când în

urma analizei privind atitudinea promovată de un editor faţă de anumite instituţii şi

persoane, jurnalistul consideră că este necesar să-şi impună, întemeiat sau nu, o

reţinere de a relata. Poate exista o astfel de autocenzură totală sau parţială.

Autocenzura totală apare atunci când se consideră că un eveniment trebuie

trecut sub tăcere sau că nu are relevanţă pentru public, deoarece jurnalistul ştie, ori are

impresia că ştie, că relatarea sa nu va fi difuzată ori nu va fi reprodusă în ziar.

Autocenzura parţială intervine atunci când după aprecierile corecte sau făcute

de ziarist, acesta ajunge la concluzia că nu trebuie să pună în relatarea lui acele date ce

ar împiedica difuzarea ei, considerând că este în contradicţie cu poziţia (sau interesele)

patronilor, editorilor ori şefilor din redacţie.

Autocenzura şi latura ei pozitivă

Autocenzura îşi are însă şi partea ei pozitivă, dar numai în anumite situaţii.

Acest lucru ţine de principiul răspunderii jurnalistice, în primul rând de

răspunderea morală faţă de cetăţean şi societate, „răspundere, se spune în

articolul 1, din rezoluţia 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care

trebuia scoasă în evidenţă mai ales în momentul actual, când informaţia şi

comunitatea joacă un rol de maximă importanţă în ceea ce priveşte atât

formarea atitudinii individuale a cetăţeanului, cât şi evoluţia societăţii şi a vieţii

democratice”.

În practica presei însă situaţia este mult mai complexă. Nimeni nu pote formula

reguli generale într-un domeniu atât de delicat. A relata sau a nu relata despre un

eveniment ori despre unele aspecte ale sale este o decizie f’grea, pe care trebuie să o ia

ziaristul în cauză. Acesta nu numai că are libertatea de a hotărî dacă şi cum va face

relatarea, dar hotărârea luată implică şi o mare responsabilitate. Cenzura autoimpusă

61

poate duce la o informare trunchiată, adică la încălcarea dreptului de informare,

drept deţinut de public. Însă şi prezentarea în detaliu a unor fapte sau aspecte ale

unui eveniment poate fi taxată cu o încălcare a principiului răspunderii morale faţă de

cetăţeni şi societate. Cu toate acestea, în practica jurnalistică s-au format câteva reguli

prin respectarea cărora se consideră că se poate deroga de la principiul accesului liber

la informaţie în beneficiul păstrării sau refacerii unor relaţii sociale acceptate de

societate. În acest context este potrivit să amintim întrebările pe care şi le pune

profesorul american de jurnalism Peter Gross: „este oare necesar ca mediile de

informare să prezinte imagini de violenţă extremă sau imagini care surprind

trăiri personale din cele mai intime? Trebuie oare să reproducă întocmai

mijloacele de informare în masă fiecare cuvânt, chiar dacă este vulgar, obscen

sau blasfemator? Este dificil de dat un răspuns. Părerea noastră este că, în general,

presa trebuie să se abţină, pe cât poate, de la a relata astfel de situaţii extreme.

Autocenzura este necesară în ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă, când se

recomandă să se evite citarea numelor şi evitarea fotografiilor în care minorii pot fi

recunoscuţi. Se va evita redarea numelor şi în cazul victimelor unei agresiuni (viol

spre exemplu), precum şi menţionarea numelui celor ce s-au sinucis.

O altă regulă e cea a renunţării la prezentarea violenţelor şi brutalităţilor

într-o manieră ce urmăreşte senzaţionalul cu orice preţ. De asemenea, jurnaliştii

trebuie să se abţină de la a prezenta publicului informaţii ce pot trezi în rândul

cetăţenilor speranţe sau temeri nejustificate. (Ex. a prezenta reţete sau

medicamente „miraculoase” atunci când specialiştii în domeniu nu s-au pronunţat şi

nici de a vorbi de pericole iminente sau îndepărtate în timp pe un ton catastrofic şi

alarmant).

Cenzura internă

O problemă deosebită o reprezintă independenţa jurnalistului în cadrul

propriei redacţii. În practică se pot întâlni mai multe situaţii:

1. solicitarea făcută de către patron şi acceptată de către ziarist, de a lucra pe

un salariu mai mic în locul unui alt coleg;

62

2. modificările făcute de editor, redactorul-şef, redactorii responsabili de

număr sau pagină şi de editorii coordonatori în articolele sau emisiunile

reporterilor sau redactorilor în ideea de a sublinia aspecte contrare realităţii;

3. cerinţa venită din partea unui şef din redacţie, acceptată de ziarist, de a

scrie despre un anumit eveniment şi de a insista pe unele aspecte din relatări,

operaţiuni prin care realitatea este distorsionată sau sunt exprimate idei aflate în

contradictoriu cu convingerile proprii ale omului de presă.

Una din regulile ce funcţionează aici este aceea că exclusivitatea publicării se

cuvine ziaristului, postului de radio sau televiziunii la care ziaristul lucrează sau este

colaborator permanent. La această regulă sunt şi excepţii:

a) acceptul scris primit de la patronul mijlocului de

informare la care este angajat permanent de a lucra şi pentru

alţii;

b) posibilitatea avută de ziariştii liberi (free-

lancer), sau ziarişti fără contract de a-ţi vinde anchetele,

reportajele, interviurile ori materialele foto realizate acelor

publicaţii, posturi de radio sau televiziune alese de ei.

COMENTARIUL ONEST (FAIR COMMENT)

Wayne Overbeck (2000; 122-123) explică foarte clar cum este apărat dreptul de

a comenta.

„Invocarea comentariului onest (fair comment defense) apără exprimarea

opiniei faţă de prestaţia publică a unor persoane cum sunt acelea din show-business şi

politicienii, aceste persoane plasându-se voluntar înaintea publicului. Tribunalele au

recunoscut de multă vreme că faptul de a comenta prestaţia figurilor publice este o

funcţie legitimă a presei care ar trebui apărată, chiar dacă, uneori, acest lucru

înseamnă scuzarea defăimării.

63

Este apărată chiar şi exprimarea ostilă, cu două condiţii: exprimarea să se

bazeze pe fapte concrete şi care întrunesc acurateţea, şi trebuie să fie criticată prestaţia

publică nu viaţa privată a persoanei, deşi tendinţa este să se renunţe la a doua

condiţie”.

În continuare, autorul citează o rezoluţie a Curţii Supreme de Justiţie a SUA.

„Conform Primului Amendament, nu există idee falsă. Oricât de pernicioasă ar

putea să pară opinia, corectarea ei nu depinde de juraţi, ci de competiţia cu alte idei”.

Pentru ca lucrurile să fie clare, autorul citat (o autoritate în aceste chestiuni) ne

oferă următorul exemplu:

„«În opina mea, X este un mincinos» - este calomnie, pentru că implică un fapt

fals. (În schimb): «În opinia mea, X dă dovadă de o ignoranţă abisală acceptând

învăţăturile lui Marx şi Lenin» - nu este calomnie”.

În plus, simţim nevoia să adăugăm, comentariul necinstit se articulează în

măsura în care informaţiile de context (background) sunt fie trecute sub tăcere,

mizându-se pe „lipsa de memorie” a publicului, fie sunt deformate. Evident, pe de altă

parte, aici se insinuează şi trucurile argumentării tendenţioase (vd. supra).

După cum ne aşteptăm, nu ne va fi greu să găsim în presa română un exemplu

de comentariu nu tocmai corect, fără ca acesta să fie neapărat calomnie. Iată un

fragment din editorialul semnat de Corina Drăgotescu, intitulat Accesul alegătorilor,

doar cu cartelă PSD (în ziarul Adevărul, nr. 4293, joi 22 aprilie, 2004, p. 1).

Sublinierile în text ne aparţin).

„Domnului Năstase îi plac lucrurile frumoase: obiectele de artă, casele de bun

gust, hainele elegante, oraşele bine gospodărite, comunele cu şanţurile săpate după

raza laser, câmpurile curate, colţurile de lume cu peisaje magnifice dătătoare de calm.

Dar cel mai mult şi mai mult iubeşte premierul chipul său pe ecrane şi articolele

triumfaliste din ziare în care guvernului i se mulţumeşte pentru merite, iar

partidului i se fac operaţii estetice pentru a obţine tinereţea fără bătrâneţe şi

viaţa fără de moarte. Orice rând strâmb strică ziua preşedintelui PSD.

(Până aici, avem o „punere în temă” aparent laudativă, până la combinaţia

dintre şanţuri şi raza laser. Ultima parte subliniată, deşi faptele enunţate nu par a fi

64

nici verificate nici verificabile, nu sunt încă un comentariu tendenţios. El devine

tendenţios, fără să fie neapărat calomnie, în continuare, datorită simplului fapt că

acţiunile enunţate nu sunt dovedite; ele pot sau nu pot fi adevărate).

Oameni special antrenaţi vânează fiecare cuvânt interpretabil din articolelel de

presă şi monitorizează toate evoluţiile de „pe sticlă” ori din eter pentru a-i raporta apoi

«AN-ului» cine trebuie trecut pe lista neagră şi cine nu. Dacă premierul se supără

pe un ziarist, tot anturajul transmite vibraţia de nemulţumire şi-l penalizează pe

îndrăzneţ cu radierea de la sursele de informaţii, chiar şi cele oficiale. În România

anului 2004, controlul puterii asupra presei a luat forme tot mai rafinate. În afară de

strategia economică, vizând atribuirea contractelor de publicitate, administraţia

Năstase a inventat o formulă nouă. De la vestita afirmaţie iliesciană - «Măi

animalule», s-a trecut la un limbaj diplomatic mai ameninţător decât luatul de guler.

«Cine nu scrie bine nu mai primeşte informaţii. Cine nu are informaţii iese de pe

piaţă» - aceasta pare să fie deviza partidului de guvernământ în ce priveşte relaţia

cu presa în prag de campanie”.

(Fragmentele subliniate exprimă doar senzaţiile adversităţii/ostilităţii puterii

faţă de jurnaliştii incomozi, senzaţii care, în absenţa numelor (jurnaliştilor „agresaţi”)

şi a faptelor (concrete) sunt difuzate. Pe de altă parte: faptele incriminate (interzicerea

accesului la informaţii, atribuirea contractelor de publicitate în virtutea dialecticii

serviciu-contraserviciu), nu ştim să fi făcut obiectul ştirilor documentate/ale

anchetelor jurnalistice, cu surse citate on the record (ca să nu mai pomenim şi de

regula încrucişării surselor), altfel spus, conţinând dovezi. Cu alte cuvinte, în absenţa

dovezilor, ceea ce se spune aici reprezintă atribuirea unor intenţii, bănuiala exprimată

sub forma certitudinii, că aceste intenţii inavuabile/neoneste/nedemocratice există; ba,

mai mult, acţionează. Nu sunt afirmaţii, ci alegaţii. Problema este că cititorul grăbit,

nu suficient de atent, descifrează aceste supoziţii ca fiind chestiuni demonstrate).

1. Veridicitatea şi temeinicia informaţiei. Orice informaţie,

parvenită de la

65

surse din exterior, este percepută ca una relativ veridică, iar

gradul de relativitate

este direct proporţional cu gradul de credibilitate a sursei.

Pentru a stabili

valoarea acestei interdependenţe, este de dorit să vă elaboraţi

un formular

personal în care, alături de informaţiile colectate, să notaţi de

fiecare dată şi

calificativele atribuite surselor:

a) absolut sigură şi competentă;

b) de obicei de încredere;

c) nu prea de încredere,

d) absolut nesigură;

e) indefinită.

Ar tebui să ţineţi cont de faptul că o sursă, alteori sigură, într-o

anumită conjunctură

v-ar putea furniza o informaţie incompletă sau absolut

neautentică, pe

când o sursă, considerată nu prea de încredere, ar putea să vă

pună la dispoziţie

un material factologic veridic. În procesul de selectare a datelor

şi a faptelor

pentru viitorul articol de investigaţie încercaţi să elaboraţi o

scară de măsură şi

pentru gradul de veridicitate a informaţiei:

a) este confirmată şi de alte surse;

b) este veridică aproape la sigur;

c) posibil veridică;

d) îndoielnică;

e) neveridică;

66

f) nedefinită.

CAPITOLUL II

Există o legătură strânsă între procesul de creare a irealului şi standardele

Profesionale.

Cu cât

standardele sunt mai scăzute cu atât este mai uşor să modelezi realitatea în mod

fals.

Cu cât este mai coborât nivelul

conştiinţei şi al principiilor, cu atât este mai lipsit de dificultăţi să pui cap la cap

lucruri care nu au decât o legătură minoră. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai puţine

reguli de urmat, cu atât te descurci mai uşor în complexitatea societăţii

contemporane. Standardele scăzute, impuse de lipsa de profesionalism, de

principii morale, de etică, de capacitate intelectuală, de nivel cultural permit

coborârea permanentă a calităţii programelor şi diminuarea capacităţii

telespectatorilor de a alege, de a face judecăţi de valoare, de a căpăta uneltele

necesare pentru a deosebi calitatea de kitch, adevărul de fals, ficţiunea de

realitate, frumosul de urât, interesantul de important.

Iată care sunt cele 6 argumente cel mai des folosite pentru a justifica

impunerea şi raportarea la standarde scăzute :

1. telespectatorii sunt vinovaţi pentru că sunt incapabili să înţeleagă lucruri

importante şi complexe şi, de aceea, trebuie ajutaţi - teoria marii prostii

2. trebuie dat oamenilor ceea ce-şi doresc

3. dacă telespectatorilor nu le place ce văd, pot închide televizorul sau pot

67

schimba canalul

4. de ce e rău să te distrezi ?

5. dacă nu le dăm oamenilor ce-şi doresc, o va face altcineva

6. oamenii pot diferenţia între „ştirile fierbinţi, reale şi importante” şi distracţie.

Toate aceste argumente au la bază un singur lucru. Ignorarea cu bună

ştiinţă sau din prostie a faptului că televiziunea este o parte componentă a unei

realităţi complexe. În secolele trecute realitatea putea fi descompusă în părţi

relativ stabile, independente - la fel ca o maşină care poate fi descompusă în

bucăţi - dar acest lucru nu se mai poate face astăzi, într-o societate în care totul

este o parte a unui sistem electronic extrem de intercorelat. Un sistem este prin

definiţie o entitate cu componente care nu au o existenţă aparte sau nu

funcţionează în afara întregului din care fac parte. Inima, plămânii sau ochii

omului nu funcţionează complet în afara corpului uman, din care sunt doar

simple părţi.

Multe persoane ar insista că mass-media doar încearcă să înşele pentru a

convinge. Din păcate lucrurile nu stau tocmai aşa. În jurnalism există atitudini

părtinitoare. Şi ele se manifestă în relatări şi reportaje filmate prin selectarea cu

un scop a actelor, surselor ce urmează a fi intervievate, tipurilor de întrebări

puse, accentuărilor. Aceste tehnici sunt folosite de ziarişti cu experienţă pentru

a

distorsiona, influenţa şi convinge într-un fel subtil.

Un reporter va folosi citarea directă (pentru a descrie pozitiv sau negativ o

persoană), pe când altul va folosi citarea indirectă. Un ziarist va cita o persoană

dintr-o relatare pentru a oferi un punct de vedere „tipic”.

Un ziarist care relatează o dezbatere între candidaţi politici va înclina să-şi

„susţină“ favoritul, redând părţi din discursul candidatului care-l arată pe acesta

68

într-o lumină favorabilă şi minimalizând (sau omiţând) comentariile ilogice,

brute, non-gramaticale, sau uşor deschise spre critică. Poate că ceea ce decide

ziaristul să relateze este adevărat, cel puţin prin faptul că este precis în ceea ce

relatează. Şi desigur că ziaristul va fi sigur că oponentul favoritului său

beneficiază de tratament neutru sau negativ. Un ziarist care este fotograf poate

face acelaşi lucru cu un aparat de fotografiat - caută anumite unghiuri, aşteaptă

zâmbetul, încruntarea sau rânjetul potrivit. Într-un sens, o poză nu poate

„minţi”,

dar nu încape îndoială că o poză poate fi propagandistică prin aceea că oferă

impresii care sunt false pentru realitate.

Un ziarist poate indica sursa în Cazul A, dar nu în Cazul B.

Managementul ştirilor, propaganda, relatarea directă ? Reporterul poate folosi

propoziţii generalizatoare, cum ar fi: „Românii cred că ţara este condusă de

FMI...” sau „experţii chinezi prevăd că linia dură de la Beijing va fi răsturnată

în

următoarele săptămâni”. Care români ? Ce experţi chinezi? Cum a ajuns

reporterul la aceste concluzii ?

Alt reporter dezgroapă din bibliotecă citate vechi ale cuiva care face

obiectul ştirilor şi le integrează în relatare pentru a da substanţă poziţiei

dominante luate - adesea fără ca măcar să explice că sunt citate vechi.

Reporterul îi dă adesea „celeilalte părţi” şansa de a-şi spune părerea (astfel

simulând obiectivitatea), spunându-i astfel audienţei, de fapt, că problemele

complexe au doar două părţi.

Ce ziarist poate spune că este nevinovat de tehnicile deliberat persuasive?

Cine din domeniul jurnalismului nu-şi permite jumătăţi de adevăr, distorsiuni,

„managementul” ştirilor, exagerări, false analogii, tactici ad hominem, evidenţe

69

ascunse, apeluri emoţionante, strategii machiavelice şi alte tehnici cu scop

precis

pentru a atinge anumite obiective? Ziariştii sofisticaţi şi

pricepuţi, desigur, fac toate eforturile pentru a evita acest tip de jurnalism.

În loc să integreze propriile valori

şi judecăţi în jurnalism în moduri uşor de recunoscut, ei apelează la subterfugii,

îndeplinindu-şi scopurile prin selectivitate tactică şi accentuare. Şi în loc să-şi

exprime ei înşişi un punct de vedere, o poziţie sau o opinie personală, ei îi lasă

pe alţii să vorbească pentru ei. Ei citează selectiv, în funcţie de scopul pe care

doresc să-l atingă. Înclinaţiile propagandistice ale ziariştilor fac dificil ca

publicul să ştie când li se spune adevărul. Nimănui, desigur, nu i se spune întreg

adevărul în jurnalism. Adevărul pus în moara jurnalismului iese afară în bucăţi,

incomplet şi cernut prin sistemul de valori subiectiv al ziaristului, astfel încât

adevărul este ceva „pătat“ când este exprimat de ziarişti. Trebuie să ne amintim

citatul celebru al lui Jefferson, în care îi scria unui prieten că „însuşi adevărul

devine suspect când este pus în acel vehicul poluat (presa)”.

Ziariştii sunt îndeosebi persoane cu

convingeri puternice, iar înclinaţiile lor răzbat în ceea ce scriu.

La un anumit moment, fiecare dintre noi s-a făcut vinovat de

neînţelegerea sau rănirea altora, ca urmare a faptului că percepţiile pe care ni le

formasem erau false. În mod asemănător, toţi am folosit cândva un stereotip

cultural pentru a descrie un grup de oameni. Percepţiile greşite de toate tipurile,

inclusiv stereotipurile culturale, rezultă din însăşi natura lor - faptul că

percepţiile sunt empirice, învăţate şi selective.

Toţi facem

70

114

acest lucru. Chiar şi academicienii care, ca şi ziariştii, proclamă idealul

neutralităţii şi căutarea imparţială a adevărului. Savanţii îşi afirmă teoriile

favorite şi scot în evidenţă figurile lor politice favorite; ei îşi citează cel mai

adesea aliaţii ideologici şi se asigură că studenţii lor nu intră deloc sau foarte

puţin în contact cu ideile adversarilor lor ideologici. S-a spus că poţi să zici care

sunt politicile şi valorile profesorilor observând pe cine citează şi uitându-te la

notele de subsol şi notele bibliografice din publicaţiile lor.

Media încetează să fie organ de ştiri şi devine unealtă a propagandei, când

este captivă.

Aşa cum spuneam, există în cadrul „instituţiei propagandei“ o structură

specializată în construirea mesajelor şi găsirea acelor canale de comunicare sau

a

tehnicilor de transmitere a informaţiilor. Putem considera televiziunea ca o

astfel

109

de structură specializată ? Agenţiile de propagandă sunt în general agenţii

guvernamentale şi principala lor funcţie este să-şi sprijine şi să-şi hrănească

susţinătorii. Ei fac acest lucru prin convingere, adesea cu mare pasiune şi uneori

printr-o reţea complexă de mesaje subtile. Ele sunt doar un canal între guvern şi

oameni şi promovează aproape întotdeauna status quo-ul sau schimbarea care îi

va da guvernului o autoritate şi putere mai mare.

Apărătorii mass-media susţin că televiziunea există de obicei pentru a

comunica cu publicul, în numele său sau în numele proprietarilor şi directorilor

săi. Ei sunt conduşi de standardele internaţionale de jurnalism sau de mersul

71

divertismentului din mass-media. Dacă este un oficios necritic

al guvernului, al unei afaceri, biserici sau altei entităţi, media este încă un

instrument de comunicare în masă, dar nu mai este independentă, ci lucrează în

cooperare cu media din altă parte a lumii. În timpul Războiului Rece, un ziar

finanţat de CIA sau KGB era privit de ziariştii din întreaga lume nu ca un ziar

independent, ci ca fiind o voce suspectă şi captivă.

Cei care folosesc cu uşurinţă termenul de propagandă pentru a examina şi

a evalua mass-media românească trebuie să accepte una din următoarele două

păreri: sau media este manipulată de influenţe externe şi este astfel nesigură,

sau

este populată de oameni care participă deliberat la inducerea în eroare. Într-un

astfel de sistem media înseamnă soldaţi conştienţi sau inconştienţi în războiul

de

propagandă.

2. propaganda gri combină informaţiile adevărate cu cele false. Sunt multe ştiri

care abundă în date precise, dar a căror corectitudine nu poate fi verificată.

Senzaţia de „bine documentat“ atrage după sine acceptarea cu uşurinţă a ideilor

transmise. Folosirea datelor, a cifrelor, a statisticilor exacte dau senzaţia de

„adevărat“. Cel care descoperă adevăruri deja cunoscute, va trage concluzia

inconştient că şi elementele pe care nu le cunoaşte sunt adevărate.

3. propaganda neagră foloseşte elemente false în construirea mesajelor. Se

citează surse din cadrul unor instituţii sau persoane particulare fără nume care

nu

pot fi identificate de telespectator. De multe ori, astfel de ştiri nu fac decât să

întărească unele zvonuri acre circulă deja. Ele vin în întâmpinarea aşteptărilor

telespectatorilor, preocupaţi de o anumită problemă care s-a discutat mult în

72

cercul său de cunoscuţi. Cu cât apropierea de ceea ce ar dori telespectatorul să

audă este mai mare, cu atât mesajul are mai mari şanse să fie acceptat. Cu cât se

ocupă mai mult de probleme generale care interesează un grup mai mare de

oameni, cu atât impactul mesajului în masă este mai mare.

Manipulare

Manipularea se face în mai multe feluri. Cele mai uzitate sunt folosirea

argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parţiale aranjate în

secvenţe

false şi combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele

emoţionale non-raţionale ale conştiinţei umane. În timp ce prima formă de

manipulare este grosieră şi este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel

coborât de inteligenţă şi cultură, cea de-a doua este pusă în practică de

profesionişti care încearcă să-i influenţeze pe cei mai greu de indus în eroare cu

minciuni relativ uşor de descoperit prin folosirea logicii, a bunului simţ, al

culturii şi al informaţiilor.

În ultimul timp, prin înmulţirea fantastică a surselor de

informaţii s-a apelat din ce în ce mai puţin la manipularea prin propagarea de

minciuni sau de construcţii false care cuprind adevăruri parţiale şi s-a folosit

cea

de-a doua tehnică, uneori în combinaţie cu prima. De ex.: un lucru (presupus de

noi fals) spus de un copil într-o emisiune de ştiri (într-un reportaj) pare mult

mai

verosimil decât rostit într-un context asemănător de un matur. În ambele cazuri

este vorba de transmiterea unei informaţii false, elementul care ajută la

acceptarea lui fiind specific manipulării subliminale. Apelarea la stereotipul

73

„copiii sunt puri, ei nu prea mint decât învăţaţi de cei mari “existent la nivel

inconştient, combinată cu stimularea centrilor de emoţionare în faţa unui copil

fac mult mai uşor de transmis o informaţie falsă.

Spre deosebire de metodele de convingere raţională, prin manipulare nu

se urmăreşte determinarea celuilalt de a înţelege mai corect şi mai profund

problema discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzaţiei de înţelegere

(superficială) şi obţinerea unei reacţii inconştiente, instinctuale, rezultat al

eficacităţii mesajelor relaţionale.

Se poate observa cu uşurinţă că cei mai de succes oameni care apar în

televiziune (politicieni, afacerişti, realizatori sau moderatori de programe,

intelectuali) sunt aceia care stăpânesc capacitatea de a explica orice cu cuvinte

puţine şi simple, „pe înţelesul tuturor“.

De aceea, de cele mai multe ori, pasul 1 în

manipulare este explicarea foarte simplă, care să prindă imediat fără să mai

permită apariţia necesităţii de a pune întrebări suplimentare. Cei mai buni

manipulatori ştiu dinainte ce întrebări i-ar putea pune (sau îşi pun)

telespectatorii

şi răspund la acestea înainte de a fi chiar conştientizate de aceştia. Astfel, cel de

acasă are senzaţia extrem de puternică că cel ce vorbeşte spune adevărul pentru

că altfel „ar fi incapabil să răspundă la întrebările pe care nu i le-a pus nimeni

încă“. Calitatea de „veridic“ trebuie dată oricărui mesaj care manipulează. Este

condiţia esenţială ca o comunicare, neînsoţită de mesaje relaţionale,

subconştiente, să reuşească. Din păcate, pentru mulţi oameni ceea ce le pare clar

este şi veridic, însă a fi veridic nu e același lucru cu adevărul.

Pe de altă parte, studii psihologice au arătat că oamenii

au capacitate redusă în a asimila „noutăţile“. De aceea este folosită des tehnica

redundanţei, pentru a mări cantitatea elementelor din mesaj şi, implicit, a

procentului noutăţilor care poate fi folosit. Tehnică extrem de utilă atunci când

vrei să transmiţi fără ostentaţie elemente noi, pe care le susţii mai greu cu

74

argumente. De aceea, într-o „mare“ de banalităţi, apariţia unui element nou va

duce la „absorbirea“ lui instantanee.

Există o metodă de disimulare a manipulării extrem de periculoasă -

folosirea unor tehnici de manipulare vizibile pentru a ascunde o manipulare

mult

mai subtilă. În general, această tehnică este folosită de cei care nu-şi pot

camufla

(sau n-au făcut-o până în acel moment) opiniile. Folosirea exagerată a

argumentelor în favoarea sau defavoarea unei poziţii duce la respingerea sau

acceptarea acelei poziţii în mod instinctual. Într-o astfel de luare de poziţie,

orice propoziţie care ar devia puţin de la linia cunoscută de telespectatori ar fi

receptată de aceştia ca o dovadă de „bun simţ“ şi de „trezire la realitate“. Chiar

dacă modificarea va fi numai în formă, telespectatorii o vor considera extrem de

importantă şi o vor accepta ca adevărată.

Neacceptând deontologic părerile personale

120

declarate şi nici interpretările celor care informează (în principal prezentatorii),

ştirile au aura de obiectivitate.

Iată care sunt tehnicile cele mai uzitate:

1. selectarea ştirilor. Criteriile de selectare ale ştirilor pot fi de trei feluri:

importanţa lor, interesul pe care îl poartă telespectatorii subiectului sau pe care

îl

poate trezi acesta, interesul pe care îl poartă ştirilor cel ce le selectează. Este

clar

că, în absenţa unui profesionalism sau în prezenţa unor interese puternice (nu

neapărat materiale) cel care are această putere va selecta în special acele ştiri

75

care îi vor servi interesele sau, în cel mai fericit caz, nu i le vor leza.

2. conceperea ştirilor. Ştirile sunt astfel concepute încât să poată fi asimilate cu

uşurinţă de telespectatori. Au o formulare simplă, stilistic accesibilă, cu

tonalităţi uşor optimiste sau pesimiste, în funcţie de senzaţia care trebuie

transmisă telespectatorului.

3. plasarea ştirilor. Am mai discutat despre importanţa plasării unei ştiri în

desfăşurătorul unui jurnal. O ştire care deschide jurnalul va fi considerată „mai

adevărată“ pentru că va fi considerată „mai importantă“. O ştire plasată în

mijlocul jurnalului va beneficia de o importanţă mai mică în ochii

telespectatorilor. De asemenea, plasarea unei ştiri după calupul publicitar îi va

diminua din seriozitate.

4. titlurile ştirii. Mai nou se folosesc titluri şi pentru ştirile care apar în jurnalele

de televiziune. Ele ar trebui să fie o sinteză a conţinutului informaţiei. Pentru a

atrage atenţia telespectatorului se folosesc formule bombastice, adeseori

exagerate. De multe ori titlul prezintă o concluzie posibilă şi nu arată (din lipsă

de spaţiu) şi celelalte opţiuni.

5. alegerea amănuntelor. Evident că este foarte greu dacă nu imposibil să

prezinţi într-un scurt buletin de ştiri întreaga desfăşurare şi istorie a unui

eveniment complex şi deosebit de important. De aceea, este necesară selectarea

acelor amănunte care pot fi susţinute cu informaţii şi imagini. Pentru „coerenţa“

şi cursivitatea relatării, vor fi eliminate acele elemente neclarificate sau care ar

necesita un spaţiu extrem de mare pentru lămurire şi se folosesc în special acele

amănunte uşor de prezentat şi de explicat şi care se încadrează perfect în

„desfăşurarea evenimentului.

6. selecţia imaginilor. Vor fi alese acele imagini care să dea greutate

informaţiilor.

76

Minciuna

Psihologic vorbind, minciuna reprezintă o strategie protectivă, adaptivă şi

succesivă de inserţie a individului într-o reţea socială complicată. Minţim ca să

rezistăm. Îi minţim pe alţii, ne minţim pe noi inşine. Minţim în mod conştient şi

câteodată inconştient. Minţim din interes sau nemotivat, vinovaţi sau nevinovaţi, pe

faţă sau pe ascuns. “În cazul unei minciuni (operaţie comunicaţională de tip

persuasiv), intenţionalitatea generală o constituie atingerea unui scop, intenţionalitatea

prezentă o reprezintă cadrul (o vânzătoare, o oră de curs, o petrecere), iar

intenţionalitatea reacţională este replica efectivă în contextul discuţiilor” (Vladutescu

S., 2006, p. 150).

Mitul

Referitor la mit, autorul ne spune, “totul poate fi mit, deoarece universul este

infinit şi fiecare obiect din lume poate trece de la o existenţă închisa , mută la o stare

orală, deschisă apropierii de societate. Mitul este nelimitat, caci nicio lege nu interzice

vorbirea. Fundamentul mitului şi al mitologiei îl constituie istoria şi conştiinţa

semnificativă a materialului uman” (Vladutescu S., 2006, p. 159). În această privinţă

este de evidenţiat punctul de vedere al profesoarei Mădălina Moraru din lucrarea:

Moraru, M. (2009). Mit şi publicitate. Bucureşti: Editura Nemira. (Ştefan Vlăduţescu

face, pe drept cuvânt, o recenzie deosebit de favorabilă cărţii Mădălinei Moraru

77

( Mădălina Moraru (2011). Mit şi publicitate, convicţiune şi persuasiune. AUCCOM,

Analele Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media. 1-2, 266).

Ficţiunea

Ficţunea este o operaţie fundamentală a persuasiunii. “Există o alură structural

narativă a ştirii care aduce jurnalismul în apropierea ficţiunii. Există însa, pe de alta

parte, o tendinţa spre negativ a jurnalismului, manifestată prin exercitarea actului

mediatic, nu doar în structurile narative ale ficţiunii, ci după metoda ficţiunii.

Persuasiunea ignoră, deformează, ocoleşte obiectivitatea fie prin înlocuirea totală a

realitaţii cu ficţiunea, fie prin mixarea realităţii cu elemente ficţionale” (Vlăduţescu

Ştefan, 2006, p.168).

Seducţia

Seducţia este operaţia persuasivă cea mai inocentă, ea jucând în contul intuiţiei

sub o mască de cogitaţie. “Pentru ca operaţia de seductie să fie fecundă, pentru ca în

substanţa sa persuasivă ea sa depună cuvinte şi gânduri emoţionale, pentru ca

destinatatrul să fie sedus sub presiunea acestora şi într-o zi să devină obiect al unei

veridictţuni ce constată efectul persuasiv, în aceste scopuri este necesar ca discursul

rostit sa nu fie un discurs al adevărului decât în cazul unui adevăr rostit din eroare”

(pag. 194). Seducţia este una dintre artele iluziei, ale podoabelor, o încununare a

retoricii sofistice. Obiecte ale seducţiei pot fi: succesul, faima, banii, iubirea,

celebritatea, respectul, prestigiul, importanţa, puterea.

Oamenii au tendinţa să se creadă independeţi, autonomi şi rezistenţi la

influenţă, ignorând orientarea, determinarea şi obligativitatea pe care unele influenţe

le fac active în cadrul opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor lor şi condideră că

acţiunile lor sunt urmarea unor hotărâri luate în afara influenţelor. “Putine persoane,

precizează S. Asch (Jessus in the study of social influences on judgement în Berg I. –

78

A. şi Bass B. –M., Conformity and deviation, New York, Harper and Row, 1961,

pag.144), sunt conştiente de circumstanţele istorice responsabile pentru opiniile lor.”

Autorul completează, “am extinde spunând că puţini indivizi realizează situaţiile de

influenţă şi conştientizează conţinuturile convictive şi persuasive ale mesajelor şi cu

atât mai puţini realizează provenienţa unora dintre opiniile, atitudinile şi

comportamentele lor” (pag. 207).

O opinie face obiectul influenţării, intoxicării, propagandei, dezinformării sau

manipulării ca principale tipuri de persuasiune şi ca principale componente ale

jurnalismului negativ. Obiectul influenţei prin opinabil îl reprezintă fiinţa umană.

Aceasta poate fi şi este permanent ţinta unor proiecte de influenţă cu sens determinat.

Toate aceste tehnici ale persuasiunii se realizează prin acţiuni precum

influenţarea, intoxicarea dezinformarea propaganda şi manipularea auditoriului,

abaterea acestuia de la evenimentele, acţiunile curente şi stringente ale vieţii cotidiene,

obţinerea de avantaje politico economice ale unor grupuri de interese.

Influenţarea

“Statul influenţează, mass-media influenţează, vânzătorul, preotul şi profesorul

influenţează. Influenţa este peste tot, căci omul însuşi este un exponent al unei

influenţe. Cultura şi civilizaţia sunt lecţii de influenţă, dar exerciţii de influenţă sunt şi

manifestările antisociale, violenţa şi criminalitatea. Nu trebuie să ne temem decât de

influenţa persuasivă. Trebuie să combatem jurnalismul negativ ce recurge la

influenţare. Primul pas în a-l combate este a ne apăra de el, iar în acest sens nu

deţinem decât o singura soluţie. Ca să ne apăram trebuie să-l cunoaştem (pag. 216)”.

Intoxicarea

79

Intoxicarea este un ansamblu de operaţii, o acţiune, putând deveni operaţiune în

momentul în care acţiunea este investită cu amploare ca forţe, mijloace şi efecte.

“Operaţia elementară ce prezidează intoxicarea o reprezintă minciuna. Aceasta are

drept sprijin, în raport de situaţie, atât seducţia, cât şi ficţiunea şi mitul. Acţiunea de

intoxicare constă într-un ansamblu de măsuri informative vizând influenţarea unei

ţinte prin introducerea în circuitul informaţional al acesteia de informaţii care să

determine prin influenţă vicierea deciziilor funcţionale” (p.217). Canalul predilect de

punere în practică a intoxicării îl reprezintă mass-media. Specifică intoxicării este

articularea sa inferenţial. Ţinta îşi produce singură intoxicarea. I se pun la dispoziţie

informaţii adevărate şi informaţii false. Din aceste conglomerate, ţinta construieşte o

premisă şi trage o concluzie intoxicatoare pe care ulterior o promovează. Autorul ne

sugerează şi metode de evitare a căderii în capcana intoxicării: “Detectarea

agresiunilor de tip intoxicare se poate realiza prin analiza discursurilor mediatice în

mod incrucişat în raport cu sursa emitentă. Ca simptome ale intoxicării trebuie avute

în vedere, limpezimea discursului şi ireproşabilitatea raţionamentelor prin care se

procesează informaţii excesiv asigurate şi ranforsate din punctul de vedere al

legitimităţii şi credibilităţii” (p.220).

Dezinformarea

“Operaţiile retoricii dezinformative bazate pe minciună constau în procedurile

prin care punerea în discurs a faptelor este denaturată dezinformativ. Alterarea

premeditată din dezinformare este suscitată de o sursă de putere. Intruziunea tehnicilor

alternative de dezinformare de dovedeşte usor recognoscibila pentru cel ce cunoaşte

evenimentul brut” (p.221). Canalele de propagare a mesajelor dezinformative pot fi de

trei feluri: cu acoperire natională, cu acoperire selectivă şi întruniri, congrese,

simpozioane.

Deşi neiertătoare, dezinformarea nu este totalmente inevitabilă. Sistemul de

persuadare dezinformativ poate fi dezamorsat printr-un sistem de disuadare. Având în

80

vedere că dezinformarea pleacă de la un fapt de bază (act, acţiune, eveniment), singura

măsură salutară a puterii ei persuasive o constituie regăsirea faptului de bază în

termini reali, iar nu în termenii dezinformării.

2.Conexiunile false

2.1.Transferul

Nu veţi pune pe fruntea muncitorului această cunună de spini. Nu veţi

crucifica omenirea pe o cruce de aur ! - William Jennings Bryan, 1896

Transferul este o tehnică prin care propagandistul transferă autoritatea şi

prestigiul unui lucru respectat de noi asupra a ceva ce el vrea ca noi să

acceptăm.

De exemplu, majoritatea ne respectăm biserica şi naţiunea. Dacă propagandistul

reuşeşte să facă biserica sau naţiunea (Atenţie ! Ca simbol şi nu ca întreg !) să

aprobe o campanie în numele unui program, el îi transferă autoritatea,

sancţiunea şi prestigiul asupra acelui program. Astfel, putem accepta ceva pe

care altfel l-am putea respinge.

În mecanismul transferului, simbolurile sunt constant utilizate. Crucea

reprezintă biserica creştină. Steagul reprezintă naţiunea. Aceste simboluri

trezesc emoţii. La vederea lor, este trezit cu viteza luminii întregul complex de

sentimente pe care-l avem faţă de biserică sau naţiune.

3.Apeluri speciale

3.1.Oamenii simpli

Prin folosirea tehnicii oamenilor simpli (a sintagmei respective sau a

„oamenilor normali, de pe stradă“), vorbitorii încearcă să-şi convingă audienţa

că ei şi ideile lor sunt „ale oamenilor”. Această tehnică este folosită atât de cei

care-şi fac reclamă, cât şi de politicieni.

Ultimii preşedinţi ai Americii au fost toţi milionari, dar ei au făcut eforturi

mari pentru a se prezenta ca cetăţeni normali. Bill Clinton mănâncă la

McDonald’s şi citeşte romane poliţiste de duzină. George

81

3.2.Oportunismul

Tema de bază a apelului oportunismului este: „toată lumea face asta, aşa

că şi tu trebuie s-o faci”. De vreme ce puţini dintre noi vor să fie lăsaţi pe

dinafară, această tehnică poate avea destul succes. Prezentarea publică a

rezultatelor sondajelor de audienţă sau de opinie are printre alte roluri şi pe

acela

extrem de important de a arăta telespectatorilor sau oamenilor în general care

este tendinţa generală şi în ce direcţie merge majoritatea.

3.3.Frica

„Străzile ţării noastre sunt tulburate. Universităţile sunt pline de studenţi

rebeli care protestează. Comuniştii încearcă să ne distrugă ţara. Rusia ne

ameninţă cu puterea sa şi Republica e în pericol. Da - pericol de afară şi

dinăuntru. Avem nevoie de lege şi ordine ! Fără ele naţiunea nu poate

supravieţui.” - Adolf Hitler, 1932

Această tehnică poate fi extrem de eficientă când este folosită demagogi,

dar este de obicei folosită în moduri mai puţin dramatice. Aveţi în vedere

următoarele:

- O reclamă TV prezintă un accident auto teribil (apelul la frică) şi le aminteşte

privitorilor să cumpere o soluţie pentru dezaburirea parbrizului

(comportamentul

de reducere a fricii).

Rezumând, există 4 elemente ale unui apel la frică reuşit: 1) o ameninţare,

2) o anumită recomandare asupra comportamentului publicului, 3) înţelegerea

de

către public că recomandarea va fi eficientă în abordarea ameninţării, şi 4)

82

înţelegerea de către public că este capabil să se comporte în modul recomandat.

Când apelul la frică nu include toate cele 4 elemente, este probabil să

eşueze.

4.Erori de logică

Logica este procesul tragerii unei concluzii din una sau mai multe

premise. O afirmaţie, în ea însăşi, nu este nici logică, nici ilogică (deşi poate fi

adevărată sau falsă).

Ca exemplu de cum se poate face abuz de logică, să considerăm următorul

argument care a fost mult răspândit pe Internet.

148

- Premisa 1: Bill Clinton sprijină legislaţia de control al armelor.

- Premisa 2: Toate regimurile fasciste ale sec. XX au adoptat o legislaţie de

control al armelor.

- Concluzie: Bill Clinton este fascist.

Acesta este un exemplu relativ extrem despre cum e poate face abuz de

logică. Mai jos sunt descrise altele.

Trebuie să observăm că un mesaj poate fi ilogic fără a fi propagandist -

toţi facem greşeli de logică. Deosebirea este că propagandiştii manipulează

- deliberat logica pentru a-şi promova cauza.

4.2.Extrapolări nepermise

Tendinţa de a face prevederi importante asupra viitorului pe baza câtorva

mici fapte este o eroare comună de logică. După cum arată Stuart Chase, „este

uşor să vedem punctele slabe ale acestui tip de argument. Ducându-şi

argumentaţia până la limită, îl forţezi pe oponent într-o poziţie mai slabă.

Întregul viitor este împotriva sa. Dus în defensivă, îi este greu să dezaprobe

ceva

- care nu s-a întâmplat încă.

83

CONCLUZII

Libertatea presei nu este absolută. Ea este limitată de existenţa unor

exigenţe de natură politică, ţinând de protejarea, în cazuri bine definite, a interesului

etatic, ca şi de necesitatea salvgardării unui set se valori incluzând onoarea, demnitate,

toleranţa, respectul identităţii minorităţilor.

Presa, indiferent de suportul şi de vehiculul utilizat, acţionează într-un

perimetru în care limitele indicate de voinţa populară, democratic exprimată, sunt

transcrise constituţional. Reglementarea legală se interferează cu normarea

deontologică realizată în interiorul profesiunii. De exemplu, dacă o televiziune sau un

grup media îşi pot impune limitarea prezentării imaginilor reflectând violenţa

cotidiană, instituind astfel o regulă aplicabilă doar acelei televiziuni sau acelui grup

media, o dispoziţie constituţională ce ar interzice utilizarea canalelor media ca

vehicule pentru propagarea separatismului sau urii de rasă nu este facultativă şi se

aplică tuturor instituţiilor media.

Încălcarea setului de limitări legale, întemeiate pe prescripţia

constituţională, conduce la un tip de răspundere juridică. Fie că este vorba de

răspundere civilă sau penală, instanţele de judecată sunt cele care apreciază relaţia

dintre conduita omului de presă şi prescripţia legală aplicabilă.

Dreptul la liberă exprimare se cere inserat în contextul unei ţesături de

articole pe care Constituţia României, ca şi celelalte constituţii europene, le conţine.

Libera exprimare este inimaginabilă în absenţa libertăţii conştiinţei: în definitiv, presa

liberă există cu adevărat doar în măsura în care nici o ideologie nu este impusă, prin

decizie etatică, ca ideologie dominantă.

O definire constituţională a statului nostru, ca cea de la art.1, ali. 3 –

„România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,

drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea

şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

Primele trei locuri în ceea ce priveşte informarea sunt deţinute de radio,

televiziune şi presa scrisă. Aceste suporturi ale informaţiei se diferenţiază între ele

84

prin mai multe elemente cum ar fi: publicul care nu este comun decât în parte,

precum şi modul de difuzare al ştirilor, însă toate aceste mijloace de informare îşi

asumă aceeaşi sarcină : a informa, a forma şi a distra. Nici un om nu poate avea

cunoştinţe directe despre lume în ansamblul ei, iar mulţi dintre noi nu avem decât o

experienţă limitată. Ceea ce ştim despre restul lumii ştim în primul rând datorită

mijloacelor de comunicare în masă. Unele dintre mijloacele de comunicare în masă,

joacă cu precădere rolul de a oferi cetăţeanului informaţii şi idei venite din alte părţi, îl

ajută dă dobândească o viziune globală asupra lumii în general, conţinutul

informaţional al oricărui canal de comunicare, având rolul de a transmite cunoştinţe,

adâncind conştiinţa de sine a fiecăruia dintre noi prezentând alţi oameni, alte idei şi

alte tipuri de comportament.

În mass- media, activitatea se desfăşoară sub acţiunea şi presiunea

timpului ducând astfe, uneori, la o abordare simplistă a informaţiilor. În consecinţă

mass-media poate utiliza în diferite cazuri miturile, stereotipurile prezentând uneori

imagini incomplete şi adesea diferite faţă de lume.

După cum titlul lucrării de faţă îl defineşte pe jurnalist drept veşnic

căutător şi apărător al adevărului, am încercat pe parcursul lucrării să analizăm etapele

prin care jurnalistul caută să descopere şi apoi să apere adevărul informaţiilor pe care

le oferă publicului. Adevărul în jurnalistică a ridicat şi ridică încă multe controverse

atât în rândul profesioniştilor din mass-media cât şi al oamenilor. Mulţi dintre cei care

fac parte din rândul cititorilor, auditorilor şi telespectatorilor îşi pun chiar problema

existenţei adevărului în jurnalistică. Bineînţeles că există adevăr în jurnalistică,

adevărul având în societate o valoare fundamentală, iar pentru jurnalişti respectarea

adevărului ţine de normele şi principiile etice ale meseriei; de aceea el trebuie să fie

respectat şi promovat în totalitate. După cum am văzut pe parcursul lucrării,

jurnalistul caută întotdeauna să pătrundă în inima adevărului şi să îl redea cetăţeanului

destinatar exact în forma brută în care l-a primit, fără exagerări sau disimulări.

Desigur, nu toţi cei care se dedică profesiunii de jurnalist ştiu să aprecieze valoarea

de adevăra unei informaţii, prin urmare există şi cazuri în care unii neprofesionişti nu

85

redau adevărul decât în anumite limite, încărcându-l cu anumite interpretări şi

conotaţii personale.

În societatea actuală, mijloacele de comunicare sunt singurele capabile să

ne ofere repede un raport complet asupra evenimentelor care se petrec în jurul nostru.

Rolul presei este să obţină informaţia, să o prelucreze pentru ca apoi să o facă să

circule. De asemenea, rolul presei este şi acela de a veghea asupra celor trei puteri:

legislativă, executivă şi judecătorească lucru despre care vom vorbi în capitolul

“Jurnalistul între independenţă şi angajare politică.”Pentru ca jurnalistul să poată

înţelege informaţiile care îi parvin, pentru a le reda pe înţelesul tuturor, jurnalistul

care se vrea profesionist ar trebui să fie câte puţin din toate: istoric, pedagog,

politician, jurist, inginer, economist, etc.

Oricât de pregătit ar fi şi oricât de temeinice i-ar fi cunoştinţele jurnalistul

trebuie să fie conştient de rolul său, de sarcina de a primi mesajele de a le filtra şi a le

prelucra pentru a le transmite pe canalele mass-media cu onestitate, fără a se abate de

la principiile meseriei.

BIBLIOGRAFIE

1.Bibliografia obligatorie pentru studenţi:

1. INTRODUCERE ÎN ETICA ŞI LEGISLAŢIA PRESEI, Miruna Runca,

Ed. ALL, Colecţia „Jurnalism şi Comunicare”, Bucureşti, 1998

2. DIN CULISELE CELEI DE-A PATRA PUTERI, Mihai Comn, Ed.

Carro, Bucureşti, 1996

3.A PATRA PUTERE – LEGISLAŢIE ŞI ETICĂ PENTRU

JURNALIŞTI, Runca Miruna, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

86

4.LIBERTATE ŞI COMUNICARE ÎN LUMEA PRESEI, Lucian Vasile

Szabo, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999

5.DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE, Claude-Jean

Bertrand, Institutul European, Iaşi 2000

• LEGISLAŢIA COMUNICĂRII PUBLICE, Kent Middleton, Robert

Trager, Bill F. Chamberlin, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

6.MANUAL DE JURNALISM. Tehnicile colectării informaţiei. Jurnalism

specializat. Elemente de etică jurnalistică şi legislaţie a presei, Cristian Florin

Popescu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004

b) Bibliografia cursului

• MASS-MEDIA ŞI LIBERTATEA DE EXPRIMARE (Ghidul

Jurnalistului), Ed. Setronic, Bucureşti, 1997

• INTRODUCERE ÎN ETICA ŞI LEGISLAŢIA PRESEI, Miruna Runca,

Ed. ALL, Colecţia „Jurnalism şi Comunicare”, Bucureşti, 1998

• LIBERTATE ŞI COMUNICARE ÎN LUMEA PRESEI, Lucian Vasile

Szabo, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999

• DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE , Claude-Jean

Bertrand, Institutul European, Iaşi 2000

• INSULTA ŞI CALOMNIA PRIN PRESĂ, Corneliu Turianu, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2000

• ETICA MASS-MEDIA (Studii de caz), Clifford G. Christians, Mark Fackler,

Kim B. Rotzoll, Kathy B. McKee, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

• LEGISLAŢIA COMUNICĂRII PUBLICE, Kent Middleton, Robert

Trager, Bill F. Chamberlin, Ed. Polirom, Iaşi 2002

• LEGEA AUDIOVIZUALULUI, Monitorul Oficial al României, Anul XIV,

nr. 534/22 iulie 2002

• LEGEA PRIVIND PROTECŢIA INFORMAŢIILOR CLASIFICATE,

Monitorul Oficial al României, Anul XIV, nr. 248/12 aprilie 2002

• Ordonanţă de urgenţă privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din

Codul Penal referitoare la infracţiunea contra demnităţii şi infracţiuni contra

87

autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală – Monitorul

Oficial al României, Anul XIV, nr. 351/27 mai 2002

1. BERTRAND, Claude-Jean , Deontologia mijloacelor de

comunicare, Iasi, Institutul European, 2000.

2. BERTRAND, Claude-Jean (coord.), O introducere în presa scrisă

şi vorbită, Iaşi, Polirom, 2001.

3. CHRISTIANS, G. Clifford , Etica mass-media. Studii de caz, Iaşi,

Polirom, 2001.

4. DEAVER, Frank, Etica in mass media, Bucuresti, Silex, 2004

5. MIROIU, Mihaela, Gabriela BLEBEA, Introducere în etica

profesională, Editura Trei, Bucureşti,2001

6. ONCIIU, Adrian,Probleme de etica in journalism, Asociatia

Jurnalistilor Profesionisti Din Iasi, 2001

7. RANDALL, David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru

presa scrisă, Iaşi, Polirom, 1998.

8. RUNCAN, Miruna, Introducere în etică şi legislaţia presei,

Bucuresti, All Educational, 1998

9. MATEI-SAVULESCU, Aura. MUNTEANU, Cristina. Etica si

deontologie in mass-media si relatii publice, Pitesti, Independenta Economica,

2004

10. DABU, Valerică, Dreptul comunicării sociale, Bucureşti, Editura

Comunicare.ro, 2006

11. Déontologie des medias : institutions, pratiques et nouvelles

approches dans le monde, Editura Presses de l'UNESCO, 2005

12. DEX, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999

13. La liberté de la presse dans le monde en 2006, Reporters sans

frontières, Rapport Annuel 2006

14. Manuel d’évaluation des droits de la communication, Campagne

88

CRIS, Septembrie, 2005

15. STĂUREANU, M., Dicţionar român latin, Bucureşti, Editura

Viitorul Românesc, 1998

16. SZABO, Lucian-Vasile, Libertate şi comunicare în lumea presei,

Timişoara, Editura Amarcord, 1999

89

ANEXE

90