PROZA

Este forma a discursului artistic al unui autor care prezinta un univers fictiv (“prosa”=discurs care

inainteaza in linie dreapta).

Clasificare:

- oratorica (discurs, alocutiune)

- memorialistica (amintiri, autobiografie, memorii, jurnal)

- reflexiva (discurs filozofic, eseu, literatura, gnomica)

- artistica (genul epic)

Epicul (“epos”=zicere,cuvant) este considerat un gen originar, el aparand primul (mituri, poeme,

epopee) modul principal de comunicare fiind naratiunea (povestirea)

Naratiunea (modalitate de expunere, alaturi de dialog si descriere) poate fi:

- in versuri (balada, poem, epopee) sau proza (nuvela, roman)

- subiectiva (povestirea) sau obiectiva (nuvela)

- cu forma redusa (anecdote, zicale) sau ampla (roman)

Instantele comunicarii narative

Autorul: cel care scrie opera literara (scriitor), apare in opera prin intermediul naratorului (exceptie:

memorii, jurnal, scrisori)

Naratorul: cel care povesteste o intamplare (povestitor)

Personaj: (“persona”=masca,rol) – eroul, actantul

Cititor: naratar, auditor (cel care recepteaza, interpreteaza mesajul transmis de autor)

Tipuri de narator:

1. Raportul narator – diegeza (evenimente) – extradiegetic (la persoana a III-a) “Morometii”

- intradiegetic (la persoana I) “Maitreyi”(narator-personaj)

- martor (a asistat la intamplare) "Hanu Ancutei"

2. Raportul narator – informatie detinuta – omniscient (cel care stie tot) “Enigma Otiliei”

- uniscient ( colportor) – are informatiile dintr-o

singura sursa “Hanu Ancutei” (“Orb sarac”)

3. Raportul narator – discurs narativ – heterodiegetic (la persoana a III-a) “Enigma Otiliei”

- homodiegetic (la persoana I) – este martor

“Hanu Ancutei” (“Cealalta Ancuta”)

-autodiegetic (la persoana I) – este personaj “Maiteryi”,

“Ultima noapte ...”(vorbeste despre sine)

1

4. Raportul narator – informatie oferita – creditabil (spune tot ce stie) “Enigma Otiliei”

- necreditabil (nu spune tot ce stie) V.Voiculescu

(cu scopul de a pastra suspansul)

Personajul poate fi:

a) principal,secundar,episodic

b) pozitiv, negativ, dilematic

c) real, fantastic, veridic, alegoric (o metafora a realitatii)

d) individual, colectiv

e) clasic(o singura trasatura de caracter dominanta), romantic (exceptional,evoluand intre extreme),

realist (tipic, camplex, surprins in transformare)

f) suprapersonaj (hanul din “Hanu Ancutei”)

g) rotund (tridimensional = complex), plat (bidimensional = invariabil)

h) agent (domina firul epic), pacient (suporta urmarile actelor altor personaje)

i) absent (Nechifor Lipan)

j) eponim (da titlul operei literare : Ion, Mara)

k) simbolic (apolinic, dionisiac, odiseic, ahileic)

l) arhetip (model initial) – V.Voiculescu “Pescarul Amin” etc.

Functiile naratorului:

1. narativa (de a povesti)

2. de control sau de regie (citeaza ceea ce spun personajele; indicatiile scenice)

3. de interpretare (isi exprima pozitia ideologica in raport cu ceea ce povesteste) “Era groaza a privi

aceasta scena sangeroasa” (C.Negruzzi)

Functiile personajului:

1. de actiune (actioneaza, se misca) Ileana “Lostrita”

2. de interpretare (actioneaza si judeca) Ion, Ana

3. de reprezentare ca personaj – narator (actioneaza, judeca, povesteste): S.Gheorghidiu; comisul Ionita

Raportul dintre narator – pesonaj creeaza VIZIUNEA NARATIVA: (perspectiva narativa)

- “din spate”/"dindarat" (focalizare neutra, zero): autor omniscient (G.Calinescu)

- “impreuna cu” (focalizare interna): narator-personaj (C.Petrescu)

- “din afara” (focalizare externa) - naratorul stie mai putin decat personajul: narator-martor (Hanu

Ancutei)

2

Constructia subiectului

1. Actiune: faptele, evenimentele ce se succed intr-o opera literara

2. Secvente narative – inlantuire (coordonare) finalul unei secvente devine inceputul alteia

(“Alexandru Lapusneanu”)

- anternanta (dezvoltari paralele) ; ex: planul taranimii si al

intelectualitatii rurale din “Ion”

- insertie (subordonare); povestirea in rama: o secventa noua este

inclusa in precedenta

3. Episod: parte a operei literare, circumscrisa unui singur moment

4. Intriga: moment al subiectului (expozitiune, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant,

deznodamant) ce prefigureaza evolutia naratiunii (declanseaza actiunea)

a) intrigi ale destinului: melodramatica (un sir de nenorociri nemeritate ce se abate asupra

eroului), sentimentala (eroul iese invingator dintr-o serie de nenorociri), tragica (eroul

determina intr-o oarecare masura nenorocirile si isi descopera propria responsabilitate :

A.Bologa)

b) intrigi ale personajului: de maturizare (Harap-Alb); intriga probei (Harap-Alb); de absolvire

(urmareste schimbarile eroului, singurul responsabil pentru nenorocirile existentei sale:

Gavrilescu); degenerarii (erou ale carui initiative esueaza rand pe rand: Ghita)

5. Conflict: o lupta, o ciocnire intre doua sau mai multe personaje, intre doua idei, etc.

a) exterior (intre personaje): social sau istoric

b) interior (psihologic)

6. Relatii temporale si spatiale

In cursul naratiunii pot sa apara modificari ale dimensiunii temporale : intoarceri in timp (analepsa);

anticipari (prolepsa); reluari ale faptelor.

Constructia discursului narativ

1. Incipit: formula prin care incepe opera. Tipuri de incipit: treptat (“captatio benevolentiae”),

abrupt (“ex abrupto”), incepe cu finalul , o motivatie care se suprapune intrigii

2. Final: nu coincide cu deznodamantul. Tipuri de final: simetric (Rebreanu) – coincide cu

inceputul, inchis (totul este lamurit) “Alexandru Lapusneanu”; basmul, deschis (actiunea este

suspendata): proza fantastica, suprapus incipitului (intreaga opera este un replay, flash-back)

“Love story”(Erich Segal)

tipuri: epilog, morala, poanta, concluzie, formule de incheiere (basm) etc.

3. Elipsa (suspendari ale timpului) omiterea unor elemente sau comprimarea lor in cateva

propozitii (C.Negruzzi), inserarea unor reflectii filozofice, morale, estetice.

4. Pauze descriptive: descrieri, portrete, etc. (incetinesc ritmul nararii)

3

PROZA TRADITIONALA

- mesaj clar, accesibil

- sentimente nobile, frumoase

- limbaj elevat, accesibil

- forma este canonica

- opera se adreseaza atat cititorului naiv, cat

si celui initiat

- finalitatea operei: sa placa, sa educe, sa

moralizeze

- narator omniscient

- eroul actioneaza, gandeste in limitele a

ceea ce este el, nu poate inceta de a fi el

insusi

PROZA MODERNA

- mesaj ezoteric, ambiguu, incifrat

- sentimentele pot fi si urate (invidie, ura)

- limbaj liber, cuvinte urate

- forma este libera (inoveaza)

- opera se adreseaza cititorului initiat

- finalitatea operei : sa displaca (mai ales in

poezie); sa creeze dileme, sa nu ofere

solutii, sa fie o provocare

- narator impersonal

- are constiinta de sine, se judeca , il

intereseaza numai “adevarul propriei

constiinte”

- constiinta de sine e prinsa in carcasa

constiintei autorului

- vedem ce vrea eroul sa vedem; stim doar

ce stie el

4

Literatura absurdului: neaga caracterul rational, coerent al vietii, proclamand ilogicul, aberantul

(S.Kirkegaard, J.P.Sartre, A.Camus, M.Heidegger). Pentru acesti scriitori, absurdul denumeste incapacitatea

omului de a gasi un sens al vietii, de a pune in acord individul cu societatea si rigorile ei.

Holomorfism: calitate a unei opere, de a-si pastra, desfacuta in fragmente, coerenta (“Hanu Ancutei”)

Hipotext: text sursa, element de inspiratie pentru alta opera (“Letopisetul Tarii Moldovei”- “Alexandru

Lapusneanu”)

Hipertext: textul nou obtinut

Umberto Eco delimita:

1. intentio auctoris = ceea ce a vrut autorul sa transmita

2. intentio operis = ceea ce a rezultat

3. intentio lectoris = ceea ce intelege cititorul

Opera este:

“produsul unui alt eu decat cel manifestat in viciile noastre” (M.Proust)

“un tradator periculos al autorului”(T.S.Eliot)

“trebuie sa se elibereze de persoana autorului”(Gaitan Picon)

“nu se exprima ce se traieste, ci se traieste ceea ce se exprima” (Gaston Bachelard)

“orice cunoastere pe care n-a precedat-o o senzatie e de prisos” (A.Gide)

“Je est un autre” (Rimbaud)

“M-me Bavary c’est moi” (Flaubert)

CLASICISM

Reprezinta o atitudine estetica existenta dintotdeauna in nazuinta omului spre adevar, bine si frumos

(antichitatea greaca, latina, Renastere, etc.)

Apare in sec. al 17-lea, cel care cristalizeaza estetica acestui curent fiind N.Boileau “Arta poetica” (1674)

Reprezentanti: P.Corneille, La Fontaine, La Bruyere, Eminescu, Slavici,Caragiale, Creanga

In filosofie: Descartes

In pictura: Paussin, Lorrain

In muzica: Mozart, Bethoven, Bach, Vivaldi

Trasaturi:

- opera unitara

- primatul ratiunii (in lupta dintre ratiune si sentiment, invinge ratiunea)

- modelul antichitatii greco-romane

- imbinarea frumosului cu binele si adevarul

- norme precise de compozitie (regula celor trei unitati: timp, loc, actiune)

- natura are o valoare decorativa

- tipuri umane dominate de o singura trasatura de caracter (cultiva exemplarul, prototipul)

- personajele provin mai ales din aristocratie (insusiri morale inalte)

- separarea neta intre genuri si specii (oda,satira,epistola,epopeea,fabula, tragedia,comedia)

- arta trebuie sa moralizeze

- obsesie a idealului

- echilibru, masura, armonie

- obiectivitatea autorului (rational, impersonal)

- stilul este dominat de : puritate, claritate, concizie, sobrietate

- asaza in centrul atentiei omul

Clasicismul francez va influenta puternic literatura romana: Alecsandri (influentat de Moliere);

G.Alexandrescu (influentat de La Fontaine)

ROMANTISMUL

Apare in sec.al 19-lea in Anglia, ca opozitie la clasicism (reguli rigide, imaginea conventionala a lumii,

etc.)

Romantismul isi trage izvoarele din Evul Mediu (“Cantecul Niebelungilor”), din legendele cavalerilor

Mesei Rotunde, din operele scriitorilor renascentisti: Boccaccio, Dante, Petrarca.

Reprezentanti:In filosofie: Fr.Schelling, Schopenhauer, Nietzsche,etc.

In pictura : E.Delacroix, T.N.Gericault, etc.

In muzica : Weber, Chopain, Schubert, Berlioz, Schumann, etc.

In literatura: W.Scott( “Ivanhoe”) , Byron (“Cain”), Novalis (“Heinrich von

Ofterdingen”), Hoffman (“Elixirurile dragostei”), Heine (“Loreley”),

H.Melville (“Moby Dick”), E.A.Poe (“Corbul”), Puskin (“Boris Godunov”)

Romantismul se cristalizeaza prin “Prefata” lui V.Hugo la drama “Cromwell”(1827).

Trasaturi:

- primatul sentimentului (in lupta dintre ratiune si sentiment, invinge sentimentul), al imaginatiei

(“lumea imaginatiei este insasi lumea eternitatii” – Blake)

- personajul exceptional ce actioneaza in imprejurari exceptionale (evolueaza intre extreme),

face parte din toate mediile sociale

- cadrul natural este nocturn, exotic sau indepartat (evadarea in trecut)

- categorii estetice:fantasticul (Hoffmann, Eminescu),uratul, grotescul, macabrul etc

- personajul traieste la limita dintre oniric (vis) si real (“lumea devine vis, visul devine lume”

Novalis)

- analiza: inconstientului, a visului, a halucinatiilor

- “sentimentul naturii” (descrieri, natura personificata, etc.)

- teme romantice: natura, istoria, iubirea, folclorul, etc.

- imbogatirea limbajului (apeleaza la toate straturile limbii)

- amestecul genurilor (“Luceafarul”)

- specii romantice: elegia, meditatia, poemul filosofic, balada, nuvela, drama romantica,etc.

- subiectivitatea autorului

- negarea normelor rigide (originalitate, libertatea formei)

- antiteza

- categorii estetice: fantasticul, uratul, grotescul, macabrul

In Romania, cunoaste trei etape:

- preromantismul: A.Muresanu, Gr.Alexandrescu, I.H.Radulescu (oscileaza intre clasicism si

romantism)

- perioada pasoptista: A.Russo, N.Blacescu, D.Bolintineanu, V.Alecsandri

- perioada de maturitate: M.Eminescu

Prelungiri ale romantismului si clasicismului: Goga, Cosbuc, Macedonski

REALISMUL

Este curentul dominant al sf.de secol al XIX-lea si sec.al XX-lea, contribuind la realizarea unor ample

fresce sociale. In sens larg, elemente realiste se intalnesc in operele literare din toate timpurile (se inspira din

realitate; exp: “Alexandru Lapusneanu”)

Curentul a fost teoretizat de H.de Blazac, in prefata de la “Comedia umana” (1842)

Speciile literare cultivate sunt: romanul, nuvela, schita, drama si comedia

Trasaturi:

- reprezentare veridica a realitatii

- prezinta cu obiectivitate realitatea

- atitudine critica fata de societate

- acorda o deosebita importanta amanuntelor semnificative (descrieri minutioase)

- stilul este caracterizat de precizie si sobrietate (impersonal)

- observatie sociala si psihologica

- valoare documentara a operei

- personaje tipice in imprejurari tipice (caracteristice pt.societatea vremii)

- surprinderea personajului in transformare (caractere complexe)

- lipsa de idealizare

- personajele sfarsesc mai totdeauna prost, viata lor fiind “istoria unui esec”

Un personaj tipic este arivistul (parvenitul)

Exp: Julien Sorel (Stendhal)

Rastignac (Blazac)

Dinu Paturica (N.Filimon)

Tanase Scatiu (D.Zamfirescu)

Stanica Ratiu (G.Calinescu)

Reprezentanti: Balzac, G.Flaubert, Stendhal, Ch.Dickens, Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, H.Ibsen,

M.Twain, L. Rebreanu, C.Petrescu, G.Calinescu, M.Preda, etc.

Simbolismul

- apare în Franţa ca o reacţie împotriva parnasianismului, romantismului şi naturalismului. Numele

curentului a fost dat de poetul Jean Moreas (1886) care publică articolul ,,Le symbolisme”.

Reprezentanţi:-S. Mallarme, P.Verlaine, A.Rimbaud, etc.

În România apare la sfârşitul sec. XIX ca reacţie la sămănătorism.

Reprezentanţi:-Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, I.Minulescu, Elena Farago, G.Bacovia, etc.

Trăsături: - cultivarea simbolului (a vedea un lucru prin alt lucru)

- sugestia(cuvântul nu trebuie să numească, ci să sugereze)

,,a sugera: iată visul!” (S. Mallarme)

- corespondenţe (analogii între senzaţii, emoţii, imagini)

,,primăvara: o pictură parfumată cu vibrări de violet”

(G.Bacovia)

- muzicaltate (,,muzica înainte de toate”-Verlaine)

- versul liber

Poetii simbolisti sunt plictisiti de oras,de lumea in care traiesc,sufera de spleen,melancolie generata de

atmosfera terna a micilor targuri provinciale. Posibilitatea de abandonare a realului consta in uitare,nevroza sau

vitalism.

C.Dobrogeanu-Gherea („Cauza pesimismului in literatura si arta”) si N.Iorga („Samanatorul”) critica acerb

curentul,afirmand ca Baudelaire este un „poet al decaderii”(initial, curentul s-a numit "decadentism".

Teme şi motive: nevroza, plictiseala, singurătatea, toamna, mediul urban ce zdrobeşte individualitatea,

(,,oraşul luminat electric/ dădea fiori de nebunie”-Bacovia) parcul, statuile, ploaia, iarna, instrumente muzicale

(violina, clavirul, pianul, fanfara, etc.), evadarea dintr-un univers terorizant, inchis, catre zone indepartate

(I.Minulescu),tema asociata deseori cu exotismul.

“DACIA LITERARA”

M.Kogalniceanu (1817-1891), coleg de scoala cu V.Alecsandri scoate la 30 ian.1840 revista “Dacia

literara” (vor aparea doar 3 numere), unde exprima principiile romantismului romanesc.

In “Introductie” el stabileste cateva idei care stau la baza miscarii romantice din Romania:

- literatura trebuie sa fie originala si specific nationala (avand ca surse de inspiratie istoria

poporului, folclorul si natura patriei)

- combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre

- limba si literatura romana trebuie sa dobandeasca un caracter unitar

- critica literara trebuie sa fie obiectiva “vom critica cartea, iar nu persoana”

Revista isi mai propunea:

- autonomia factorului estetic (politica trebuia exclusa din preocuparile revistei)

- afirmarea “duhului national” (promovarea specificului national)

- inlocuirea alfabetului chirilic

- sprijinirea idealului de eliberare si unitate nationala

- reflectarea problemelor sociale

- satirizarea viciilor oranduirii feudale

- realizarea unei antologii de poezie romaneasca

- unirea in paginile revistei a tuturor scriitorilor, indiferent de zona

Programul revistei a avut mare impact asupra creatiei literare, declansand un proces de imbinare

echilibrata a traditiei cu inovatia (scriitorii vor prelua motive ale romantismului european: motivul strigoiului,

trecerea ireversibila a timpului, noptile, geniul, evocarea trecutului istoric,etc.)

Epoca literara generata de aparitia revistei, perioasa pasoptista, reprezinta un proces de efervescenta

creatoare, prin receptarea aproape simultana a clasicismului (epistole: “Epistola domnului Iancu Vacarescu” –

Gr.Alexandrescu; ode: “Oda lui Schiller” – I.H.Radulescu; fabule: “Cainele si catelul” – Gr.Alexandrescu;

satire: “Satira. Duhului meu” – Gr.Alexandrescu; epopee: “Anatolida” – I.H.Radulescu, etc.) si a

romantismului (meditatia: “Umbra lui Mircea. La Cozia” – Gr.Alexandrescu; elegia: “Miezul noptii” – Grigore

Alexandrescu; nuvela istorica: “Alexandru Lapusneanu” – C.Negruzzi; balada: “Mama lui Stefan cel Mare” –

D.Bolintineanu)

Dramaturgia este reprezentata de V.Alecsandri, scriitorul ironizand tendinta de a imita Occidentul, prin

ciclul “Chiritelor”

MODERNISM. EUGEN LOVINESCU

Modernismul include toate acele miscari artistice care exprima o ruptura fata de traditie (simbolism,

expresionism, dadaism, etc.)

In critica romaneasca, cel care a teoretizat modernismul a fost Eugen Lovinescu. Revista “Sburatorul”

apare in 1919 la Bucuresti, dar mai importanta decat activitatea revistei a fost activitatea cenaclului cu acelasi

nume .

Revista isi propunea sa descopere tinerele talente (I.Barbu, C.Petrescu, V.Streinu).

E.Lovinescu formuleaza teoria sincronismului in “Istoria civilizatiei romane moderne”, plecand de la

constatarea ca progresul are la baza principiul imitatiei, prin care primitivul incearca sa-l ajunga pe civilizat,

sateanul pe orasan, copilul pe adult. El neaga astfel teoria formelor fara fond (T.Maiorescu), afirmand

necesitatea imprumutarii a cat mai multor forme, care isi vor crea apoi fondul ( de la simulare - la stimulare).

Teoria imitatiei o preia de la psihologul francez Gabriel Tarde .

Face disocierea intre etic (morala), etnic (folclor) si estetic (frumos), constatand ca eticul domina

literatura samanatorista si etnicul, cea poporanista.

El va va pune accent pe estetic, pe valoare: “numai asa putem realiza procesul de sincronizare cu

literaturile europene”

Elaboreaza si teoria mutatiei valorilor, prin care considera ca, sub actiunea timpului, operele litarare isi

modifica valoarea estetica, unele devenind inactuale (ex: I.L.Caragiale)

Promoveaza modernizarea literaturii, prin trecerea de la liric la epic, de la subiectiv la obiectiv(in poezie),

de la o literatura de inspiratie rurala la una citadina, precum si aprofundarea analizei psihologice,

intelectualizarea literaturii, autenticitate etc.(in proza).

Poezie moderna

-T. Arghezi: estetica uratului, calitatea materialului lexical

-L. Blaga: concepte filosofice(cunoasterea), tehnica ingabamentului, versul liber, limbaj

neologistic,metafora revelatorie

-I. Barbu: poezia ermetica, discontinuitatea in fraza, termeni rari sau de specialitate matematica, tendinta

de a da in context un alt sens cuvintelor, ambiguitate

TRADITIONALISM

Pretuieste si apara traditia, inteleasa ca o suma de valori expuse pericolului degradarii (conservarea

valorilor autohtone). Definitorie este pasiunea pentru folclor si pentru trecutul national.

1. Gandirismul : revista “Gandirea” apare la Cluj, in 1921, avandu-l ca redactor pe Cezar Petrescu. Mai

tarziu (Bucuresti, 1922 ) Nichifor Crainic va sublinia orientarea revistei spre definirea spiritualitatii romanesti.

Se realizeaza o noua directie in literatura romana: gandirism sau ortodoxism (influenta elementului religios):

“poporul roman nu s-a crestinat precum slavii sau ungurii, ci noi ne-am nascut crestini”.Ortodoxismul defineste

structura sufleteasca a unui popor care “arunca samanta in brazdele pamantului si speranta in norii vazduhului”

Reprezentanti: T.Arghezi, L.Blaga, Mateiu Caragiale, V.Voiculescu, I.Pillat, etc.

2. Samanatorismul : este orientarea literara cu punct de plecare in prograul revistei “Samanatorul”

(Bucuresti, 1901), condusa de Vlahuta, Cosbuc si N.Iorga. Ideea principala viza lumea taraneasca: ea trebuia

adusa la un nivel mai inalt de cultura, necesar pentru pregatirea reformei sociale.

Trasaturi: - paseismul (intoarcerea spre trecutul idealizat)

- idilismul (infatisarea pitoreasca a satului romanesc)

- sentimentul dezradacinarii de sat

- opozitia sat-oras

- predilectia pentru scene tari

- personaje dominate de instincte

Reprezentanti: St.O.Iosif, O.Goga, E.Garleanu, Sadoveanu, etc.

3. Poporanismul: este o orientare literara caracterizata prin simpatie fata de popor, avand ca punct de

plecare revista “Viata romaneasca” (Iasi, 1906), condusa de Garabet Ibraileanu.

Trasaturi: - atitudine critica fata de societate

- simpatia fata de taranime

- negarea falsei infrumusetari a vietii

- idealul de iluminare a taranimii

Reprezentanti: C.Hogas, G.Galaction, I.Agarbiceanu, etc.

Traditionalism -V.Voiculescu (Gandirism)

- tematica religioasa

- evocarea universului rural

- cultivarea formelor prozodice traditionale

- valorificarea miturilor autohtone

- evocarea spiritualitatii romanesti

Junimea şi Convorbiri literare

În 1863 se întâlnesc la Iaşi: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu

Maiorescu şi hotărăsc să organizeze o societate literară pe care o numesc ,,Junimea”.

În prima etapă, activitatea a constat într-o serie de conferinţe pe teme literare, istorice, lingvistice,

filosofice, etc. sau în lecturi din opere cunoscute sau producţii originale.

Din 1874 societatea se mută la Bucureşti, în această etapă activitatea constând în lectura operelor

originale (V. Alecsandri - ,,Despot Vodă”; I.L. Caragiale - ,,O noapte furtunoasă”; M. Eminescu

- ,,Luceafărul”; A. Macedonski - ,,Noapte de decemvrie”, etc. ).

În 1867 Junimea scoate o revistă proprie: ,,Convorbiri literare” care va apărea până în 1944. În paginile

ei îşi publică operele scriitori ca: Eminescu, Creangă (,,Amintiri din copilărie”), Alecsandri (,,Pasteluri”);

Caragiale, Coşbuc, Slavici, etc.

Tudor Vianu considera că junimismul are următoarele trăsături: înclinaţia spre filozofie, spirit oratoric,

clasicism, ironie,spirit critic

Titu Maiorescu (1840-1917) urmeaza Facultatea de Filosofie la Berlin;intors la Iasi va fi director al

Colegiului National si al Scolii normale de Invatatori „Trei Ierarhi” (unde il are ca elev pe Creanga), apoi este

numit rector,pentru ca la 31 de ani sa ajunga ministru(al Instructiunii Publice).

În prima parte a activităţii sale publică studii cu un pronunţat caracter polemic cu scopul de a descuraja

literatura mediocră (1867-1873): ,,Despre scrierea lb. rom.” (ortografia propusă este cea pe care o folosim şi

astăzi), ,,O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” (o încercare a junumiştilor de a alcătui o

culegere de poezie românească), ,,În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (face observaţia că

dezvoltarea ţării s-a realizat prin împrumutarea de la alte civilizaţii europene a unor forme ce nu corespund

fondului, spiritului, tradiţiilor româneşti => teoria formelor fără fond. ,,Înainte de a avea învăţători săteşti, am

făcut şcoli prin sate, înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi…înainte de a avea

o cultură… am făcut atenee… înainte de a avea artişti, am făcut conservatorul de muzică…”etc.)

În a doua perioadă (1882-1907) publică studii care nu mai tratează probleme generale ci opere

particulare: ,,Comediile domnului Caragiale”;,, Poeţi şi critici”; ,,Eminescu şi poeziile lui” (primul studiu

dedicat marelui poet) ,,…literatura poetică română va începe sec.XX sub auspiciile geniului lui şi forma limbii

naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare

pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântul cugetării româneşti.”

Cuvânt. Text. Comunicare.

Cuvântul are mai multe sensuri

–denotativ (propriu,obviu): sensul conceptual, relativ stabil (S-a lovit la picior)

–conotativ (figurat,obtuz): sensul emotiv, afectiv (Pe un picior de plai).

Câmpul semantic = cuvintele care se referă la o anumită temă (poezia „Plumb” de G. Bacovia conţine cuvinte

din aceeaşi arie semantică: sicriu, funerar, mort, coroane, etc.)

Orice proces de comunicare presupune existenţa a şase factori:

–emiţător (cel care transmite informaţia)

–mesaj (informaţia transmisă)

–receptor (cel care primeşte informaţia)

–contact(direct sau prin intermediul scrisului)

–cod (acordarea aceleiaşi semnificaţii unor cuvinte)

–context (la ce ne referim, despre ce discutăm)

Funcţiile comunicării

1) Expresivă (emotivă): se exprimă emoţia emiţătorului

2) Poetică: mesajul se pune în valoare pe el însuşi (texte literare)

3) Conotativă (persuasivă): efectul de convingere pe care mesajul îl are asupra receptorului

4) Fatică: dacă emiţătorul şi receptorul sunt sau nu în contact direct

5) Metalingvistică: presupune gesturi, mimică, ton şi conţine referiri la codul utilizat

6) Referenţială (cognitivă): informaţiile trimise (texte ştiinţifice)

Stilul direct, indirect, indirect liber

1) Direct: redă o replică în forma în care ea a fost enunţată, rolul scriitorului fiind acela de a introduce cuvinte

2) Indirect: presupune prezenţa unui verb de declaraţie, tranzitiv şi implică existenţa unui raport de subordonare

Trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă presupune anumite transformări: vocativul se transformă

în dativ sau acuzativ, pronumele de persoana I – II trece la persoana III-a; imperativul devine conjunctiv, etc.

3) Indirect liber: nu este introdus prin verbe declarative şi nici prin conjuncţii subordonatoare. Are rolul de a

interfera planul autorului cu cel al personajelor.

Opera literară

Def: lucrare în versuri sau proză în care autorul creează un univers imaginar şi foloseşte resursele

expresive ale limbii

GENUL EPIC = cuprinde operele în care autorul îşi exprimă sentimentele prin intermediul personajelor şi

întâmplărilor.

a) epica populară – în versuri (specii: baladă, legendă)

– în proză (specii: basm)

b) epica cultă – în versuri (specii: fabulă, legendă, baladă, poem,

epopee, etc.)

– în proză (specii: schiţă, nuvelă, povestire, roman,

basm, etc.)

GENUL LIRIC = cuprinde operele în care se exprimă în mod direct idei şi sentimente

a) lirica eului (autorul îşi exprimă propriile sentimente) „Mai am un singur dor”

b) lirica obiectivă (autorul exprimă sentimentele altora) „La oglinda” G.Cosbuc

c) lirica măştilor (poetul exprimă sentimentele cu ajutorul unui personaj cu valoare de mască exp: „Luceafărul”)

Specii: pastel, elegie, odă, satiră, sonet, glosă, rondel, etc.

GENUL DRAMATIC = cuprinde operele în care autorul îşi exprimă ideile şi sentimentele prin intermediul

personajelor şi întâmplărilor. Sunt operele scrise cu intenţia de a fi jucate pe scenă.

Specii: tragedia, comedia, drama, melodrama, farsa, etc.

Literatura populară

Cuprinde creaţiile literare de o mare vechime şi varietate, strâns legate de gândirea şi simţirea poporului.

Clasificare:

– în funcţie de ritual – poezia obiceiurilor (exp: Crăciun)

– poezia ceremonialurilor de trecere (botez, nuntă, inmormantare)

– poezia descântecelor

– fără funcţie rituală – creaţii epice (basmul, balada, etc.)

– creaţii lirice (doina, cântec, etc.)

- creaţii aforistice şi enigmatice (proverbe, zicători, ghicitori)

Caracteristici: – caracter anonim (nu au autor cunoscut)

– caracter oral (au fost transmise prin viu-grai)

– caracter colectiv (fiecare generaţie a contribuit la

desăvârşirea formei artistice)

– caracter sincretic (îmbină literatura cu muzica sau

dansul)

– caracter tradiţional (a păstrat aceleaşi teme şi motive)

Teme: natura, dragostea, istoria, condiţia vremelnică a omului

Motive: dorul, jalea, codrul, haiducul, cucul, păstorul, mândra, badea

(neica),etc.

Mituri populare româneşti

1. mitul originii poporului român (al etnogenezei) =>Traian şi Dochia

2. mitul jertfei pentru creaţie =>meşterul Manole

3. mitul erotic al zburătorului

4. mitul reintegrării în natură după moarte => Mioriţa

Structura operei literare versificate

Poezie: artă a limbajului care prin ritm, armonie şi imagine sugerează o emoţie, un sentiment sau o idee.

1) Construcţia exterioară – titlul

– incipitul (formula introductivă)

– împărţirea pe versuri, strofe, cânturi, etc.

Strofa: monovers (1 vs); distih (2 vs); terţină sau terţet (3 vs); catren (4 vs); cvinarie (5 vs); sextină sau

senarie (6 vs); septet (7 vs); octava (8 vs); nona (9 vs); decima (10 vs).

Emistih : jumatate de vers.

Cenzura : pauza ce imparte versul in 2 emistihuri.

Clauzula : vers final al strofei.

Vers letrizat : incep cu aceeasi litera.

2) Construcţia lingvistică –metrică, ritm, rimă

Măsură: numărul de silabe dintr-un vers

Rimă: monorimă (a. a. a. a.); împerecheată (a. a. b. b.)

încrucişată (a. b. a. b.); îmbrăţişată (a. b. b. a.)

variată (amestecată); semirimă (rimează doar 2 vs din 4)

vers alb (fără rimă); vers liber (fără rimă şi ritm)

Ritm: succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate:

a) trohaic (bisilabic): prima accentuată : -' - / -' - /

b) iambic (bisilabic): a doua accentuată: - -' / - -' /

c) amfibrahic (trisilabic): a doua accentuată: - -' - / - -' - /

d) dactil (trisilabic): prima accentuată: -' - - / -' - - /

e) anapest (trisilabic): a treia accentuată: - - -' / - - -' /

f) coriamb (cuaternar): troheu + iamb: -' - - -' / -' - - -' /

3) Construcţia internă: imagini poetice (vizuale, auditive, olfactive, etc.); figuri de stil, secvenţe lirice, relaţii de

simetrie sau de opoziţie între secvenţe, cuvinte şi sintagme recurente (refren,repetitii, laitmotiv).

Relatii de simetrie (paralelism sintactic, poezii cu forma fixa) si opozitie ( campuri semantice, antiteza,

oximoron, conjunctii adversative).

TEMA : aspectul realitatii surprins de autor (natura, iubire, moarte, timp, istorie, folclor, conditia geniului etc ).

MOTIV : modul in care este realizata tema. Laitmotiv : motivul central ( care se repeta ).

Exp. - personaje : eroul, indragostitul, copilul neascultator etc.

- obiecte : oglinda, fereastra, castelul, cartea etc.

- maxime : fugit irreparabile tempus, carpe diem, vanitas vanitatum, fortuna labilis etc.

- numere simbolice : 3, 7, 10 etc.

-concepte : familie, stat, tradare, vis, singuratate etc.

IDEE : semnificatia operei (atitudinea autorului fata de tema ).

IMAGINE ARTISTICA : modul în care autorul ilustrează viaţa, în care recreează lumea cu mijloace specifice.

In Antichitate, poezia era vazuta ca mimesis (imitatie). Antipoetica incepe sa se structureze odata cu aparitia

romantismului. V.Hugo reabiliteaza uratul, ca forma estetica predilecta "frumosul nu are decat un tip, uratul, o

mie". Noi modalitati expresive apar odata cu simbolismul. G. Apollinaire foloseste noi tehnici, specifice

suprarealistilor si cubismului literar (colaje, caligrame). A. Rimbaud considera ca scopul poeziei este "sa vada

nevazutul, sa auda neauzitul". Hugo Friedrich ("Structura liricii moderne") deosebea doua mari orientari:

"lirica... formelor libere...si o lirica... a austeritatii formelor".

Figuri de stil (ornare verbis)

– aliteraţia: repetarea unui sunet (grup de sunete) cu efect eufonic, imitativ şi expresiv „adormind în

armonia”; „vâjâind ca vijelia”

– alegoria: invocarea uni imagini prin intermediul altei imagini („Mioriţa” alegoria moarte-nunta;

„Luceafărul”; fabule, ghicitori, etc.)

– anacolut: întreruperea continuităţii sintactice în propoziţie sau frază („Iar el privind de săptămâni / Îi

cade dragă fata”. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc … … parcă îmi saltă inima …” (corect era:

„lui”; „mie”)

– anafora: repetarea unui cuvânt (mai multe cuvinte) la începerea unor versuri, strofe, fraze, etc. „Se

oglindi adânc în el / De zece ori fără sfială, /Se oglindi în pielea-i cheală” (I. Barbu)

– antiteza: opoziţia dintre doi termeni (procedeu romantic) ”Noapte de decemvrie” = antiteza emir-omul

obişnuit; Bagdad-deşert; etc.

– antonomaza: se înlocuieşte un substantiv propriu cu unul comun sau invers. „Luceafărul poeziei

româneşti” (pentru M. Eminescu)

– asonanţa: rimă imperfectă, bazată doar pe asemănarea ultimelor sunete.

„Pe Argeş în jos / Cu turma ai fost”

– chiasm: încrucişarea înţelesurilor unor cuvinte.

„Tremura lucrând / lucra tremurând”

„Viu printre morţi sunt / un mort printre vii”

– comparaţie: se compară doi termeni pe baza unor însuşiri comune

„faţa-i roşie ca mărul”

– diafora: utilizarea succesivă a unui cuvânt cu înţelesuri diferite

„pâinea fierul o rodeşte, / Tot cu fierul o păstrăm”(plugul/arma)

– elipsa: omiterea unor elemente. „iarna ne dădeam pe gheaţă şi la săniuş.”

– enumeraţia: însuşirea unor termeni, aspecte, fapte referitoare la aceeaşi temă. „în ochi, în flori, în buze

ori morminte”

– epifora: repetarea unui cuvânt (grup de cuvinte) la sfârşitul unui vers, fraze, etc. (inversul anaforei)

„Salonul alb visa cu roze albe / Un vals de voaluri albe”

– eufemism: înlocuirea unei expresii cu alta. „tămâiet şi aghezmuit” (pentru „băut”)

– exclamaţie retorică: se exprimă în mod direct sentimente de admiraţie

„Cât de frumoasă te-ai gătit … ! ”

– epitet: exprimă însuşiri deosebite ale obiectelor. Se adaugă unor verbe sau substantive „în văzduh

voios răsuna clinchete de zurgălăi.” Se exprimă prin: adjectiv („mândru întuneric”); adverb („se-ntinde falnic”)

sau substantiv („pădure de argint”). Poate fi: simplu („taină călătoare”); dublu („lungi troiene călătoare”); sau

multiplu („câmpia se aşterne tăcută, netedă, uscată”)

– tipuri de epitete: – personificator „suspină-n flori molatic” (izvorul)

– metaforic „păr de aur”

– hiperbolic „gigantică … cupolă”

– aliterativ „sălbatică splendoare”

– onomatopeic „vocea-i vuindă”

– pleonastic „mulţime de norod”

– sinestezic „pictură parfumată cu vibrări de violet”

– hiperbat: întreruperea ordinii într-un enunţ prin introducerea unui termen (mai mulţi termeni). „feciori,

la zece fete, cinci … „

– hiperbola: exagerarea unei însuşiri „Vodă-i un munte”

– imprecaţie: invocarea unor forte supranaturale pentru împlinirea unor acţiuni distructive (blesteme)

„arză-l-ar focul să-l arză!”

– ingabamentul: continuarea ideii în versul următor, fără pauză marcată

„Eu / stau pe ţărm şi sufletul mi-e dus de-acasă … „

– interogaţie retorică: adresarea unei întrebări la care nu se aşteaptă răspuns „Voi sunteţi urmaşii

Romei?”

– invocaţie retorică: adresarea către o persoană absentă sau imaginară de la care nu se aşteaptă nici o

intervenţie „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne” „Deşteaptă-te române!”

– invectivă: cuvânt jignitor la adresa unei persoane sau situaţii „ce sunteţi: nişte mişei”!”

– inversiunea: schimbarea ordinii fireşti a cuvintelor. „sălbatică splendoare”

– litotă: opusul hiperbolei (atenuare) „atâta strălucire-ncape / În bietul bordeiaş de paie”

– metafora: se înlocuieşte un termen obişnuit cu unul neobişnuit

„acolo-n ochi de pădure” (poiană)

„cuibar rotind de ape” (vârtej)

– metonimie: (aluzia) se înlocuieşte un cuvânt cu un altul cu care se află în relaţie logică.

„pe Vodă-l zăreşte călare trecând / Prin şiruri cu fulgerul-n mână”

„gonind cântările”

– onomatopee: imitarea unor sunete „un tropot de copite, potop ropotitor”

– oximoron: asocierea a două cuvinte ce exprimă noţiuni contradictorii

„dureros de dulce”; „dulce jale”; „îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu”; „flori de

mucigai” etc.

– personificare: se atribuie însuşiri omeneşti lucrurilor, fenomenelor, etc.

„se întreabă trist izvorul”

– repetiţie: folosirea succesivă a unui sunet, cuvânt, grup de cuvinte

„Manole, Manole / Meştere Manole”

– sinecdoca: înlocuirea unui nume cu altul (întregul prin parte, generalul prin particular)

„toţi craii multului rotund” (pământul)

– sinestezia: imaginea este percepută pe calea mai multor simţuri

„primăvara: o picătură parfumată, cu vibrări de violet”

„cântecul tău … ca o lavandă sonoră”

– tautologia: - repetarea unui cuvânt, dar cu funcţii sintactice diferite sau alăturarea unor propoziţii

identice ca înţeles

„Frate, frate, dar brânza-i pe bani”; „Ce-i frumos, e frumos”

- cuvinte compuse cu valoare de superlativ absolut:

Zâna zânelor, frumoasa frumoaselor, ce e val ca valul trece, etc.

Stilul

Este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţia de comunicare într-un domeniu de activitate.

1. Beletristic (artistic) = folosit în operele literare

caracteristici – imagini artistice, sens figurat (conotaţie), figuri de stil, se adresează sensibilităţii, sinonimia,

polisemia etc.

2. Administrativ (oficial) = folosit în actele oficiale

caracteristici – obiectiv, impersonal, clar, apelează la clişee, terminologie specifică, lipsit de încărcătură

afectivă, propozitii conditionale, de scop, concesive, de timp, genitiv si dativ prepozitional (conform legii) etc.

3. Ştiinţific = folosit în lucrări cu caracter ştiinţific sau tehnic

caracteristici – obiectivitate, se adresează gândirii, sens propriu (denotaţie), numeroase neologisme, predomina

substantivele (N,Ac) si verbele la prezent,coordonare conclusiva, propozitii conditionale etc.

4. Publicistic (jurnalistic) = folosit în mass-media

caracteristici – exprimă o atitudine, forme variabile (articol, cronică, corespondenţă, editorial, interviu, ştire,

etc.), tonalitate polemică, exprimare accesibilă, titluri şocante, genitiv si dativ prepozitional, grade de

comparatie, diateza pasiva etc.

5. Familial (colocvial) = folosit de toţi vorbitorii limbii

caracteristici: mijloace non-verbale (gesturi, mimică),

încărcătură afectivă, încălcarea regulilor, argou, jargon, interjecţii,

imperative, etc.

Calităţi generale ale stilului

1.Claritate (conţinut limpede)

2.Proprietatea (concordanţa dintre intenţia

scriitorului, conţinut şi expresiile alese)

3.Precizia (exprimare clară, logică)

4.Corectitudinea (respectarea normelor

literare)

5.Puritatea (utilizarea formelor consacrate

prin uz)

Defecte ale stilului

Obscuritate (pronunţarea incorectă),

nonsensul, echivocul (exprimarea ambiguă),

pleonasmul

Amestecul stilurilor

Prolixitatea (cuvinte de prisos), digresiunea

(abateri de la subiect)

Anacolut, solecismul (lipsa acordului)

Impuritatea (arhaisme, regionalisme)

Calităţi, particularităţi ale stilului

a) naturaleţea (exprimarea firească, degajată)

b) simplitatea (folosirea termenilor uzuali)

c) armonia (folosirea cuvintelor ce conferă muzicalitate comunicării)

d) demnitate (evitarea exprimării grosolane, vulgare)

e) retorism (respectarea construcţiei unui discurs)

f) fineţe (subtilitatea în exprimare, aluzii fine)

g) ironie (dezaprobarea aspectelor negative)

h) concizie (utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare). Opusul ei este POLILOGHIA

i) oralitate (folosirea particularităţilor limbii române)

Romanul

Specia genului epic în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă ce se desfăşoară pe mai multe

planuri, cu personaje numeroase bine individualizate.

Clasificare:

- după situarea în timp a acţiunii: istoric, contemporan, de anticipaţie, etc…

- după cadrul social: uban, rural, exotic, etc…

- după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic

- după curentul literar: romantic, realist, naturalist

- după tehnica narativă: balzacian, stendhalian, proustian etc…

- după procedeul narativ: psihologic; sentimental, etc…

- după amploarea epică: saga, roman fluviu, etc…

- după respectarea cronologiei: tradiţional, modern

- după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric,realist, fantastic, parabolic

Reprezentanţi: Miguel de Cervantes “Don Quijote”

Stendhall “Roşu şi negru”, “Mănăstirea din Parma”

Honore de Balzac "Comedia Umană"

Gustave Flaubert “Doamna Bovary”, “Educaţia sentimentală”

Dostoievski “Crimă şi pedeapsă”, “Fraţii Karamazov”

Lev N. Tolstoi “Ana Karenina”, “Război şi pace”

Marcel Proust “În căutarea timpului pierdut”

Thomas Mann “Muntele vrăjit”, “Casa Buddenbrook”

Franz Kafka “Procesul”

James Joice “Ulysse”

Albert Camus “Ciuma”, “Străinul”

Gabriel Garcia Marquez “Un veac de singurătate”, “Toamna patriarhului”

E. Hemingway “Adio arme”

J. Galsworthy “Forsyte Saga”

Andre Gide “Pivniţele Vaticanului”, “Falsificatorii de bani”

W. Faulkner “Cătunul”

In România apare în a II-a jumătate a sec. al XIX-lea (Dimitrie Bolintineanu “Manoil”; M.

Kogalniceanu “Tainele inimii”; Al. Vlahuţă “Dan”) dar a existat o încercare şi în secolul al XVIII-lea D.

Cantemir “Istoria ieroglifică”.

Reprezentanţi: N. Filimon “Ciocoii vechi şi noi”, Duiliu Zamfirescu “Viaţa la tară”, I. Slavici “Mara”,

L. Rebreanu “Ion”, “Pădurea spânzuraţilor”, H. P. Bengescu “Concert din muzică de Bach”,C. Petrescu "Patul

lui Procust", "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", M. Sadoveanu “Baltagul”, "Fraţii Jderi", G.

Călinescu “Enigma Otiliei”, "Scrinul negru", M. Preda "Moromeţii", "Cel mai iubit dintre pământeni", M.

Eliade “Maitreyi”, D. R. Popescu “Vânătoarea regală”, E. Barbu "Groapa", P. Dumitriu "Cronică de familie"

Istoria romanului

-Antichitate : "Daphis si Chloe" Longos

-roman medieval: "Don Quijote" (cavaleresc, curtenesc)

-roman psihologic: "Principesa de Cleves" D-na de La Fayette

-roman sentimental: "Noua Eloiza" J.J.Rousseau

-roman naturalist: "Familia Rougon-Macquart" E.Zola

-roman absurd: "Procesul" Kafka

-roman de aventuri pe mare: "Moby Dick" Herman Meville

-romanele preriei: "Ultimul mohican" Fenimore Cooper

-roman politist: "Un studiu in rosu" Sir Arthur Conan Doyle

-roman de anticipatie: "Jocul lui Ender" Orson Scott Card

Roman modern / subiectiv ( Camil Petrescu )

-narator intradiegetic, autodiegetic (discurs la pers I)

-complexitatea problematicii (destinul intelectualului)

-conflicte interioare

-teme ale destinului

-final deschis

-personajul este o individualitate complexa, marcat de cautari abstracte, de construirea unei lumi ideale

(inadaptat, chinuit de incertitudini, insetat de absolut)

-dislocari temporale, rememorari, memorie involuntara, fluxul constiintei

-tehnica jurnalului ( a scrisorilor - "Patul lui Procust")

- comentarii abstracte, termeni neologici, puncte de referinta filosofice

-roman citadin

-textul permite interpretari multiple

-variatie a registrelor stilistice

-subiectul e construit ca o suma de experiente traite de eul narator

-autenticitatea stilului ( autenticitatea trairilor si marturisirea lor sincera; experienta traita nemijlocit; luciditatea

analizei sinelui; arta e un mijloc de cunoastere; anticalofilismul)

Roman realist / obiectiv (G. Calinescu)

-univers verosimil (subiectele dau impresia existentei obisnuite, universul imaginar da impresia lumii reale)

-narator: extradiegetic, heterodiegetic, omniscient, creditabil

-personaje: tipice, complexe (surprine in transformare)

-zugraveste o fresca sociala

-descrieri minutioase

-caracter simetric (incipitul are ecou in final)

-se respecta ordinea cronologica

-obiectivitatea stilului

-incipitul prezinta coordonatele spatiale, temporale si personajele principale

-final inchis

-elemente balzaciene: tema averii; motive: arivistul, mostenirea; tehnica detaliului; aspectul casei, vestimentatia

si detaliile portretului fizic dezvaluie caracterul personajelor; ideea paternitatii; tipul avarului

Roman traditional

-univers rustic

-teme consacrate: observatie sociala, problematica morala

-simetrie, circularitate

-narator heterodiegetic, omniscient

-conflicte exterioare

-respectarea cronologiei

-personaje-caractere, tipologice

-final inchis

-registru stilistic unic

Nuvela

Specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, având un conflict concentrat şi personaje puţine.

Ca întindere se situează între schiţă şi roman, iar ca modalitati de expunere îmbină naraţiunea cu descrierea şi

dialogul. Apare în secolele XIV–XV în Italia (Giovanni Boccaccio); Franţa (M. de Navarre) sau Spania (M. de

Cervantes).

Reprezentanţi: N.Gogol “Taras Bulba”; Th. Mann “Moartea la Veneţia”; Luigi Pirandello “Nuvele

pentru un an”; W.Faulkner “Ursul”; F.Kafka “Metarmofoza”; E.Hemingway “Zăpezile de pe Kilimanjaro”, etc.

Clasificare: nuvele istorice, psihologice, fantastice, anecdotice, filozofice, etc.

Nuvela poarta in titlu, de obicei, numele unui personaj sau un topos. Daca in povestire accentul cade pe

actiune, in nuvela avem in centru eroul.

Reprezentanţi: Nicolae Filimon “Gentilomii de mahala”; M.Eminescu “Cezara”, “Sărmanul Dionis”;

I.L.Caragiale “În vreme de război”, “O făclie de Paşte”; Ioan Slavici “Moara cu noroc”, “Budulea Taichii”,

“Popa Tanda”, “Comoara”; L.Rebreanu “Răfuiala”, “Proştii”; H.P.Bengescu “Ape adânci”, “Balaurul”;

M.Eliade “Secretul doctorului Honigberger”; M.Preda “Ferestre întunecate”

Nuvela fantastica

- distrugerea ordinii firesti a lumii

- intamplari care nu pot fi explicate

- ezitarea incadrarii in real sau ireal

- lumi paralele

- transgresarea timpului

Nuvela psihologica

- se evidentiaza transformarile interioare, framantarile personajelor

- conflictele exterioare determina conflictele interioare

- analiza psihologica

- monolog interior

- situatii pline de tensiune

Nuvela istorica

- personajele sunt figuri atestate istoric

- se refera la o epoca trecuta, bine individualizata

Povestirea

Specie a genului epic în proză (derivat din limba slava "povesti") în care se relateză faptele din punctul

de vedere al unui narator (naratiune subiectiva). Este de mică întindere, relateză un singur fapt şi are personaje

puţine.

Nuvela se centreaza asupra personajului, iar povestirea este creatoare de atmosfera (centrata pe actiune).

Personajul nu este implicat in mod direct, ci este vizat doar prin intermediul actiunii.

Are o varietate tematică: fantastică, filozofică, romantică, satirică, etc.

Caracteristici

-oralitate

-ceremonialul spunerii (formule de adresare, motivarea intamplarilor, captarea atentiei)

-atmosfera (de petrecere sau intima)

-evocarea unui timp trecut

Reprezentanţi: I.Turgheniev “Povestirile unui vânător”; A.Daudet “Povestiri din moara mea”; Giovanni

Boccaccio “Decameronul”; E. A. Poe “Manuscris găsit într-o sticlă”; N.Gogol “Povestiri din Petersburg”;

E.Hemingway “Trei povestiri şi zece poeme”, “În timpul nostru”, “Bărbaţi şi femei”; I.Creangă “Moş Ion

Roată”, “Cinci pâini”; M.Sadoveanu “Hanu Ancuţei”; V.Voiculescu “Pescarul Amin”, I.L.Caragiale "La hanul

lui Manjoala" , G. Galaction "Moara lui Califar", I.Neculce " O sama de cuvinte".

Dramaturgia

Primul teatru a fost construit la începutul secolului al V-lea î. Hr. pe Acropole, în timpul lui Eschil (avea

o capacitate de 17000 de locuri). În România, prima reprezentaţie de teatru a avut loc în 1818 cu piesa

“Hecuba” de Euripide, meritul aparţinând poetului Iancu Văcărescu.

1. Tragedia: specie a genului dramatic prezentând personaje puternice angajate în lupta cu destinul sau

cu propriile sentimente, conflict soluţionat cu înfrângerea eroului.

Se naşte în cadrul serbărilor organizate în cinstea lui Dionysos (zeul vinului şi al veseliei) unde

cântăreţii erau costumaţi în ţapi (tragos- ţap; ode- cântec). Thespis (sec. IV î. Hr), considerat a fi întemeietorul

tragediei, introduce primul actor, Eschil pe al doilea, Sofocle pe al treilea.

Reprezentanţi:

- secIV î. Hr. (sec. lui Pericle)- este epoca de maximă strălucire a tragediei: Eschil “Orestia”, “Perşii”, Sofocle

“Oedip rege”, “Electra”, “Antigona”, Euripide “Andromaca”, “Troienele”

- Roma antică: Seneca “Medeea”, Naevius “Calul troian”

- Evul Mediu interzice sentimentul tragicului.

- Renaşterea: W. Shakespeare “Romeo şi Julieta”, “Othello”, “Regele Lear”, “Hamlet”, “Macbeth”, Christopher

Marlowe: “Tragica poveste a doctorului Faust”

- Clasicism: Pierre Corneille “Cidul”, Jean Racine “Andromaca”

- sec. XVIII-XIX: J. W. Goethe “Ifigenia în Taurida”

- sec. XX: T. S. Eliot “Omor în catedrală”

- În literatura română Mihail Sorbu “Patima roşie”

2. Drama: specia genului dramatic (între comedie şi tragedie), structurată pe baza unui conflict din care

reiese complexitatea vieţii reale. Are o mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică, filozofică,

psihologică, etc.Apare în secolul al XVIII-lea la Nivelle de la Chaussee (drama burgheză) şi Sebastian Mercier

(drama istorică)

Reprezentanţi: V. Hugo (drama romantică) “Ruy Blas", Schiller “Don Carlos”,Goethe “Faust”

Shakespeare “Richard al-III-lea”, “Henric al IV lea” , “Iuliu Cezar” etc

În România: I. L. Caragiale “Năpasta”, B. P. Haşdeu “Răzvan şi Vidra”, V. Alecsandri “Despot Vodă”

Al. Davila “Vlaicu Vodă”, B. Şt. Delavrancea “Apus de soare”, “Viforul”,

“Luceafărul”, C. Petrescu “Jocul ielelor”, “Suflete tari”, L. Blaga “Meşterul

Manole”, M. Sorescu “Răceala”, etc…

3. Comedia: se naste in cadrul serbarilor inchinate zeului Dionysos, care se terminau printr-o

procesiune vesela numita “komas”. Este o specie a genului dramatic în care sunt prezentate personaje,

moravuri, care ridiculizează. Parintele comediei este considerat Aristofan “Broastele” , “Lysistrata” etc.

Reprezentanţi: Plaut “Aulularia” (tipul avarului prin Euclio); Carlo Goldoni “Bădăranii”,

“Mincinosul” ; Moliere “Avarul” (Harpagon), “Tartuffe”, “Don Juan”, “Femeile savante”, “Bolnavul

închipuit”; Beaumarchais “Bărbierul din Sevilla”; W.Shakespeare “Visul unei nopţi de vară”, “Poveste de

iarnă”, “Îmblânzirea scorpiei”, etc; G.B.Show ”Casele văduvilor”; Nikolai Gogol “Revizorul”.

În România: V.Alecsandri “Iaşi în carnaval”, “Chiriţa în balon”, “Chiriţa în provincie”, etc; T.

Muşatescu “Titanic vals”, “Escu”; Victor Ion Popa “ Tache,Ianche si Cadir “ etc.

Structura piesei de teatru:

- act = diviziune a piesei de teatru;

- tablou = subdiviziune a unui act, cuprinzând mai multe scene care se desfăşoară în acelaşi décor;

- scenă = subdiviziune a unui act care marchează fie intrarea sau ieşirea unui personaj, fie modificarea

locului sau a timpului acţiunii;

- indicaţii scenice (didascalii) = situate între paranteze, înaintea repliciilor şi care cuprind detalii referitoare la

rostire, tonalitate, aparţinând autorului.