Dr. OCTAVIAN POPESOU

DR. OCTAVIAN POPESCU

VÂLCEA MEDICALĂ

EDITURA……………………

OCTAVIAN POPESCU Doctor în Ştiinţe Medicale

VÂLCEA MEDICALĂ

CITITE-TRĂITE-POVESTITE

În colaborare cu : TITI MIHAIL GHERGHINA

PETRE PETRIA

EDITURA …………………………. CUPRINS………………………………………………………………………….

CUVÂNT INTRODUCTIV …………………………………………………………7

CAPITOLUL I DOCTRINA TEOLOGICĂ ŞI MEDICALĂ A VIEŢII ŞI

SĂNĂTĂŢII PE MELEAGURILE VÂLCENE .....……….............10

BOLNIŢELE MĂNĂSTIREŞTI,PRIMELE AŞEZĂMINTE ...18.

SPITALICEŞTI DIN JUDEŢUL VÂLCEA ………………….18.

CAPITOLUL II ISTORIA MEDICALĂ A RÂMNICULUI ŞI A JUDEŢULUI

VÂLCEA………………………………………………………......................21

EVOLUŢIA AŞEZĂMINTELOR SPITALICEŞTI DIN RÂMNIC ŞI

DIN JUDEŢUL VÂLCEA…………………………………………27

CAPITOLUL III ISTORICUL FARMACIILOR VÂLCENE …………………….36

CAPITOLUL IV FACTORII BIO–CLIMATICI ŞI BALNEARI – MINE DE AUR ALE MEDICINII VÂLCENE …………………………42

1. SATIUNEA CĂLIMĂNEŞTI- CĂCIULATA - COZIA…………43 2. BĂILE GOVORA ……………………………………………….46. 3. BĂILE OLĂNEŞTI ………………………………………………47 4. BĂILE OCNELE MARI – OCNIŢA …………………………….48

5. STAŢIUNEA CLIMATERICĂ ŞI TURISTICĂ VOINEASA….49.

CAPITOLUL V VÂLCEA MEDICALĂ ŞI PERSONALITĂŢILE EI ………51

1. ACADEMIA ROMÂNĂ ……………………………………………55

2. ACADEMIA DE ŞTIINŢE MEDICALE ………………………….69.

3. ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA………82 4. PROFESORI UNIVERSITARI,DOCTORI ÎN MEDICINĂ………88 5. CONFERENŢIARI UNIVERSITARI,DOCTORI ÎN MEDICINĂ.103 6. MEDICI DIRECTORI DE INSTITUŢII MEDICALE DIN

RÂMNICUL VÂLCEA ŞI DIN JUDEŢUL VÂLCEA………114. 7. MEDICI ŞEFI DE SECŢII MEDICALE DIN RÂMNIC ŞI DIN

TERITORIULJUDEŢULUI VÂLCEA……………………….129 8. MEDICI ŞI FARMACIŞTI CARE AU PRACTICAT MEDICINA ÎN

JUDEŢUL VÂLCEA…………………………………………157

Alţi medici şi farmacişti care au profesat în judeţul Vâlcea, dar despre care avem informaţii insuficiente………………169

9. MEDICI ŞI FARMACIŞTI CU ORIGINE VÂLCEANĂ, DAR CARE AU LUCRAT SAU LUCREAZĂ ÎN ALTE LOCALITĂŢI DIN ŢARĂ ………………………………...174

10. VARIA ………………………………………………………………..

CAPITOLUL VI FORMAREA INTELECTUALILOR DIN DOMENIUL MEDICAL ÎN ŞCOLILE VÂLCENE……………………..193

O ANALIZĂ DE CAZ ………………………………………195 CAPITOLUL VII EU ŞI GENERAŢIA MEA CU CARE MĂ MÂNDRESC ....205

1050 DE ZILE MEDIC ÎN COMUNA CREŢENI DIN JUDEŢUL VÂLCEA……………………………………………………206 AM PLECAT DIN RÂMNIC BACALAUREAT ŞI M-AM ÎNTORS IN COMUNA CREŢENI LICENŢIAT ÎN MEDICINĂ.

SATUL ŞI SĂTENII VÂLCENI DE IERI ŞI DE AZI....213 SUBLIMUL SENTIMENT AL COLEGIALITĂŢII UNIVERSITARE………………………………………220

CAPITOLUL VIII PRACTICA MEDICALĂ ÎNTRE RĂSPALTA MERITATĂ ŞI ACUZAŢIA DE MALPRAXIS LA NOI ROMÂNII ŞI …LA ALŢII....................................223 JURĂMÂNTUL MEDICAL AL LUI HIPOCRATE …223.

RĂSPLATA PENTRU SERVICIILE MEDICALE ACORDATE

BOLNAVILOR, IERI ŞI ASTĂZI……………………224….. MALPRAXIS-UL MEDICAL ÎN TRECUT ŞI ÎN PREZENT…

SFINŢI ŞI MEDICI ,,ANARGHIRI’’ (FĂRĂ DE ARGINŢI) CAPITOLUL IX MENIREA ACTUALĂ A CORPULUI MEDICO – SANITAR VÂLCEAN………………................................................242

DE LA PRACTICILE INIŢIATICE ARHAICE LA MEDICINA MODERNĂ…………242

CAPITOLUL X DEZIDERATELE VIITORULUI PENTRU MEDICINA VÂLCEANĂ …………………………………………255

ADDENDA……………………………………………………………………………260

GRUP DE ILUSTRAŢII FOTO ………………………………………………………262

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………284

DE ACELAŞI AUTOR …………………………………………………………………289

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul intitulat,,Vâlcea Medicală’’având şi subtitlul,,Citite-trăite-povestite’’

este elaborat de un ,,fiu al Vâlcii’’ care şi-a trăit copilăria şi adolescenţa pe

aceste meleaguri şi care s-a întors între ai săi, după absolvirea Facultăţii de

Medicină, ca medic de circumscripţie sanitară rurală.

De ce în subtitlul volumului apare cuvântul ,,citite’’? Pentru că nimeni şi

niciodată nu se poate considera atotştiutor şi în tot ceeace doreşte să creeze

trebuie să înceapă cu clasica,,citire’’ sau moderna ,,documentare’’.

,,Trăite’’ pentru că împletirea textului lucrării cu momente trăite de autor

în relaţia cu unele dintre personalităţile sau cu instituţiile medicale din judeţul

Vâlcea din ,,Mica Valahie’’ ,aşa cu istoriceşte este cunoscută Oltenia, îl face

mai atractiv şi poate mai uşor de înţeles ,,Povestite’’ pentru că din copilărie

omul şi în cazul de faţă cititorul se apleacă cu mai mare plăcere asupra unui

text de istoriografie locală sau regională în care se face apel la doctrinele

teologice,filozofice,sociologice şi nu în ultimul rând şi ştiinţifice medicale

despre viaţa şi sănătatea omului şi a comunităţii căreia îi aparţine.

Gândurile exprimate în lucrare sunt cele ale unui slujitor al lui Hipocrate

care, în îndelungaţii ani de practică medicală s-a apropriat mult de aspectele

sociale ale vieţii,domeniu cu care,de alt fel medicina ar trebui să realizeze o

simbioză perfectă. Şi pentru că trecând prin viaţă cu toţii avem datoria de a

restitui sub o formă sau alta ceva societăţii în care ne-am născut, am trăit, ne-

am instruit şi am muncit,autorul încearcă să–şi achite această datorie morală

lăsând în urma sa o mică contribuţie scrisă la istoria medicală a oraşului şi a

judeţului său de baştină.

Lucrarea propusă nu este una comercială ce se poate procura din

librării, nici un simplu,,dicţionar de personaje medicale’’,nu este literatură,nici

ficţiune şi nici chiar istorie locală minuţioasă şi exactă. Este mai de grabă un

eseu care însumează câte puţin din toate aceste categorii de scrieri adresate

celor interesaţi de cunoaşterea istoriei oamenilor şi locurilor natale, dar şi celor

care au devenit ,,vâlceni prin adopţie’’.

Probabil că vor fi cititori cărora această lucrare nu le aduce un plus în

cunoaşterea domeniului abordat, dar este posibil să fie mult mai mulţi acei

care n-au fost interesaţi până în prezent de aceste aspecte ale istoriei vâlcene

şi care astăzi sunt tentaţi de o mai bună cunoaştere a trecutului şi prezentului

medico-social al meleagului pe care trăiesc şi muncesc.

Nu a fost uşor de realizat un asemenea pretenţios proiect şi în ciuda

dificultăţilor inerente,acest volum totuşi vede lumina tiparului. Ori,în astfel de

cazuri autorul trebuie să prezinte public mulţumiri celor care prin bunăvoinţă

au sponsorizat într-o manieră sau alta apariţia şi difuzarea lucrării.

Neavând, sau negăsind în timp util sponsori nu am a aduce mulţumiri

de acest gen. Am însă datoria morală de a-mi exprima public sentimentele de

gratitudine faţă de câţiva vâlceni,prieteni din copilărie,din adolescenţă sau din

perioada de maturitate care mi-au fost coautori sau documentarişti de bază.

Fără sprijinul şi colaborarea lor în calitate de consultanţi permanenţi

recunosc faptul că apariţia acestui volum n-ar fi fost posibilă. Ca atare adresez

mulţumiri alese unor figuri proeminente din cultura şi istoriografia vâlceană:

domnului profesor Titi Mihail Gherghina,prieten din copilărie, d-lui Petre Petria,

un literat şi publicist desăvârşit,de a cărui prietenie mă leagă ani mulţi, de d-nul

biolog Florin Vasilescu,fost coleg de liceu,devenit un adevărat ,,stâlp’’ al

Spitalului Judeţean de urgenţă din Râmnicul Vâlcea.

Mulţumesc de asemenea tuturor autorilor de monografii sau de articole

de presă pe care le-am consultat şi le-am folosit la redactarea acestui volum.

În anul 1988 un oltean,d-nul Ilie Purcaru a publicat o carte intitulată

,,Cartea cu Olteni’’. Astăzi îl parafrazez şi susţin că lucrarea pe care o propun

cititorilor este o ,,Carte scrisă de Olteni, pentru Olteni’’. Şi ca această ultimă

afirmaţie să aibă o confirmare în plus,aduc mulţumiri unui alt oltean,dar de

această dată mehedinţean – d-lui Victor Achim ,patronul Editurii PACO din

Bucureşti, pentru reuşita grafică a lucrării , pentru editarea şi tipărirea ei într-un

timp record.

În final aducem mulţumiri cititorilor care şi-au propus să consume o

parte din timpul liber lecturând acest volum şi care pot eventual să-şi

exprime unele rezerve sau sugestii în legătură cu conţinutul sau cu forma de

prezentare a lucrării. Îi asigurăm că vom ţine cont de toate acestea la o

eventuală reeditare. Iar dacă nu o vom face noi, o vor face viitorii istoriografi

vâlceni pentru care istoria oamenilor şi locurilor de baştină nu le vor fi

indiferente.

Autorul

CAPITOLUL I DOCTRINA TEOLOGICĂ ŞI MEDICALĂ A

VIEŢII ŞI SĂNĂTĂŢII PE MELEAGURILE VÂLCENE

De-a lungul evoluţiei speciei umane,două doctrine au contribuit la menţinerea, iar la

nevoie şi la redobândirea stării de sănătate fizică sau psihică după pierderea ei în diferite şi

numeroase circumstanţe patologice.

Este vorba de doctrina teologică şi de doctrina medicinii ştiinţifice a sănătăţii umane.

Dacă teologia noastră ortodoxă a avut tangenţă cu sănătatea credincioşilor săi şi a acţionat

continuu de la apariţia creştinismului şi până în prezent, medicina are probabil origini şi mai

vechi. Iniţial s-a practicat o iatromedicină, ca formă populară, primitivă de influenţare în bine a

stării de sănătate. După mii de ani,o dată cu apariţia părintelui medicinii universale – Hipocrate

- medicina devine o adevărată ştiinţă care s-a dezvoltat cu timpul pe baza progresului uman în

procesul de cunoaştere a ştiinţelor conexe (fiziologie, chimie, biochimie, fizică, botanică) şi a

tehnicii universale.

Omul, aşa cum se susţine că a fost el creat de Divinitate(după religie) sau aşa cum a

evoluat el de la organismele inferioare către OM ca formă de viaţă cea mai înaltă (după

evoluţionişti) este o construcţie complexă,cu o structură fizică (somatică) şi o alta psihică

(spiritul,sufletul).

Dacă în trecutul îndepărtat de ambele componente se ocupau,în funcţie de ţări şi

popoare: şamanii,sacerdoţii, ,,aşa zişii medici” sau chiar unii filozofi, astăzi de trupul omului se

ocupă în principal medicul (doctorul trupului),iar de sufletul său, la noi creştinii, preotul

(doctorul sufletului). De buna lor colaborare depinde starea de sănătate şi de bine a omului.

Medicului de astăzi îi sunt necesare o serie de cunoştinţe de axiologie creştină, iar unui bun

preot şi duhovnic îi sunt necesare cunoştinţe generale de sănătate şi de boală, de viaţă şi

moarte. Corespondentul preotului confesor al creştinului ortodox în probleme de spirit este

medicul, ca cel mai apropriat şi accesibil în special pentru omul bolnav. Alături de preot

medicul sau alături de medic, preotul pot menţine echilibrul trupului cu sufletul şi starea de

bine fizic şi psihic ale omului.

În concepţia religioasă sănătatea este definită ca ,,un echilibru provizoriu între forţele

vieţii şi forţele care i se opun’’. Astfel concepută sănătatea este definită ca opusul bolii,iar viaţa

ca o sfidare provizorie a morţii.

De–a lungul timpurilor de sănătatea oamenilor nu s -a ocupat numai medicina, ci şi

religia, deşi aceasta din urmă explică apariţia bolii şi vindecarea în cu totul alt mod decât o

face medicina.

Procesul de vindecare a bolilor oamenilor, în concepţia teologică denumită teozofie

sau iatrozofie se realizează fie de către Sfinţii Vindecători, ca intermediari între om şi

Divinitate, aşa cum este cazul în vindecările biblice sau în cele petrecute mai recent (la

Lourdes în Franţa). Alte cazuri de vindecare se petrec în biserici sau în mănăstiri româneşti,

săvârşite de către preoţi ca slujitori ai Domnului pe pământ ( sacroterapia spiritului ) prin

acţiunea directă a voinţei lui Dumnezeu (cazul vindecărilor spontane) sau prin voinţa

bolnavului, aflat însă tot sub protecţia Divinităţii (cazurile de autovindecare).

În cele mai multe cazuri,primii sau în rare cazuri ultimii chemaţi să vindece bolnavii

sunt medicii,care pot înlătura în cele mai multe cazuri răul din omul bolnav şi îl pot aduce în

rândul celor sănătoşi şi fericiţi.

Îmbolnăvirile se pot datora atât unor cauze independente de voinţa omului cât şi

unora dependente direct de atitudinea lui dăunătoare faţă de propria-i viaţă şi sănătate.

Apariţia bolii relevă faptul că viaţa biologică şi sănătatea nu sunt bunuri pe care le posedăm

durabil,că trupul nostru e destinat să slăbească, să se degradeze şi să moară. Între rău şi bine

şi moarte şi viaţă se duce în permanenţă o luptă nemiloasă, având ca expresie clinică apariţia

unor suferinţe psihice, a unor boli sau infirmităţi.

După biblie Dumnezeu este ,,făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute”, dar El nu

poate fi considerat autorul suferinţelor,al bolilor şi al morţii. A făcut trupul, dar nu i-a dăruit şi

boala, a făcut sufletul dar nu l-a îndemnat nicidecum la păcat. De aceea în starea de început

a firii sale,omul ignora cu totul durerea, stricăciunea, infirmitatea şi boala. Astfel absenţa

suferinţei şi nestricăciunii sunt printre numeroasele bunuri pe care el le poseda la început. Mai

mult chiar,se spune că atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu n-a creat şi moartea. În starea

sa primară omul era deci nestricăcios şi nemuritor, putând să ducă o viaţă paradisiacă1 .

Conform bibliei, din momentul creaţiei şi până la păcat,omul nu era nici muritor, nici

nemuritor; era capabil de amândouă . Neascultând porunca lui Dumnezeu, omul a devenit

propriul său pricinuitor de moarte. Creându-l pe om liber, Divinitatea nu putea să-l împiedice

să aleagă ce va face el apoi şi ce va deveni. În reaua folosire a liberului său arbitru şi în

păcatul săvârşit de primele creaţii umane trebuie căutată sursa bolilor, a suferinţelor,a

infirmităţilor, a stricăciunii şi a morţi,ca şi a altor rele care afectează natura omenească.

Cu timpul natura omenească a cunoscut şi stricăciunea, iar omul dezbrăcat de harul

care constituia protecţia sa şi-a pierdut puterea de a stăpâni natura, devenind slab în faţa ei şi

chiar supus loviturilor ei. Şi astfel , puterea este înlocuită cu slăbiciunea, iar viaţa se termină cu

moartea.

Dacă teologii sunt de acord cu asemenea aserţiuni,există mulţi laici care nu le

împărtăşesc în totalitate. Cu toţii sunt de acord însă cu faptul că există unele cazuri de boli

care pot fi legate de starea păcătoasă şi de slăbiciunile sau viciile celui atins de

ele:neglijenţă,dezordine,depravarea morală a trupului şi sufletului, iubirea egoistă de sine etc.

*

* *

Este incontestabil faptul că religia este una dintre cele mai vechi şi mai generale forme

de manifestare a sufletului omenesc. Ea este relaţia umană spirituală, sacră,cu valoarea cea

mai înaltă şi mai puternică. Apropiindu-se de religie omul se aproprie de o comoară imensă

care devine pentru el o sursă de viaţă şi de frumuseţe, de încredere şi de pace.

Astfel religia ,,A fost şi este un dar al lui Dumnezeu pentru trupul şi sufletul omului,dar

şi pentru întreaga societate umană prin ordinea social –morală pe care o instituie”.

Noi Românii, am apreciat întotdeauna marile valori pe care le-au creat anticii: filozofia

greacă antică şi dreptul roman. Suntem însă conştienţi că deasupra acestor valori şi chiar şi

peste întreg universul se ridică creştinismul şi cu deosebire ortodoxismul cu ideile lui

umanitare, care propagă egalitatea între oameni şi susţine aspiraţiile lor spre o viaţă mai

bună şi mai demnă .

Există în gândirea religioasă a credincioşilor,dar nu şi în ceea a arhiereilor bisericii

convingerea că o serie de catastrofe naturale(cutremurele, seceta, incendiile, inundaţiile,

1 Termenul ,,paradis’’ este un cuvânt ebraic împrumutat de la vechii perşi şi desemnează parcurile regilor

exploziile vulcanice) sau sociale (revoltele, revoluţiile ) constituie modalităţi de manifestare a

pedepselor pe care omenirea le merită din partea Divinităţii,pentru multele încălcări moral –

religioase comise de oameni.

Mijloacele terapiei prin credinţă, atât pentru omul sănătos cât şi pentru cel bolnav sunt

psihoterapeutice, ele adresându-se sufletului. Aşa numita ,,sacroterapie’’ (terapia prin credinţă)

şi psihoterapia ştiinţifică medicală sunt terapii similare pentru suflet (spiritual) şi creier ( ca

structură anatomică ). Sacroterapia îmbracă forme variate precum:iubirea de semeni,

milostenia, cumpătarea, nădejdea,participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunile făcute acasă,

postul, citirea cărţilor sfinte,meditaţia creştină, vizitarea locurilor sau lăcaşurilor sfinte. Toate

acestea îi creează omului o stare de linişte interioară capabilă să-i confere, atunci când se

află în suferinţă, speranţa şi mai ales voinţa de a-şi învinge bolile sale psihice sau chiar şi pe

cele fizice (în care însă aşteptările sunt mai mici).

Se naşte astfel întrebarea firească:care sunt mijloacele cu care sacroterapia operează

în sprijinul sănătăţii fizice şi mai ales psihice a oamenilor aflaţi în suferinţă?

În principiu acestea sunt: rugăciunile (individuale sau colective) ca o modalitate

prin care omul i se adresează lui Dumnezeu implorându-l să-i îndeplinească o dorinţă,o

acţiune de har sau doar pentru a-şi menţine starea sa de sănătate; muzica sacră pe fondul

căreia se desfăşoară întreaga slujbă religioasă în biserică este o meloterapie religioasă de

ale căror binefaceri se bucură credincioşii,fie ei sănătoşi,fie bolnavi; Sfântul Maslu este una din

Sfintele Taine care se săvârşesc pentru vindecarea bolnavilor de către clerici; spovedania

este o altă Sfântă Taină oficiată pentru restabilirea sănătăţii în special sufleteşti, după

care,iertându-i–se păcatele credinciosul poate primi şi Sfânta Împărtăşanie; postul

creştinesc,care este într-u câtva diferit şi totuşi destul de apropiat de postul denumit medical

sau terapeutic este recomandat din ce în ce mai mult şi în medicină.

O lucrare religioasă prin care teologia se îndepărtează de medicină este exorcizarea.

Ea invocă numele lui Dumnezeu în scopul îndepărtării demonului dintr-o persoană sau dintr-un

obiect. Este o luptă a binelui împotriva puterii răului. Se oficiază prin intermediul unor

rugăciuni denumite ,,molitve”,rostite după prealabila pregătire spirituală prin post şi rugăciune,

atât a bolnavului,cât şi a celor prezenţi la ceremonial.

În privinţa exorcizării o parte de loc neglijabilă a lumii medicale manifestă reticenţă şi

circumspecţie, considerând-o un spectacol mediatic depăşit, potrivit poate doar pentru Evul

Mediu. Este greu de acceptat de medicina modernă faptul că unele psihopatii severe şi mai

ales bolile convulsivante sunt consecinţe directe ale activităţii diavoleşti şi nu ale unor dereglări

organice sau funcţionale ale sistemului nervos superior al omului.

Se vorbeşte mult astăzi despre sacralitate sau despre spiritualitate, ca despre un

ansamblul de idei, de concepţii şi de credinţe ale individului sau ale colectivităţii, în care

sufletul reprezintă nivelul cel mai înalt şi mai apropiat de divinitate. Sacralitatea reprezintă de

fapt credinţa individului în forţe sau în puteri supranaturale, pe care omul bolnav le invocă

pentru îndepărtarea păcatelor trupului ( lăcomia, îmbuibarea , beţia , desfrânarea ) sau ale

minţii ( mândria, mânia, viclenia , duşmănia, deprimarea ).

Este unanim recunoscut faptul că boala accentuează –în cele mai multe cazuri –

ahemenizi.În acele grădini desfătătoare va succeda în veşnicii viaţa oamenilor de pe pământ.

sentimentul religios şi de aceea este imperios necesar ca acestui sentiment medicina să-i

acorde o mai mare importanţă. Religia dispune de unele mijloace de vindecare spirituală, pe

care şi medicii trebuie să le încurajeze, spre binele bolnavilor şi nicidecum să le

obstrucţioneze.

Cu toate progresele sale enorme în domeniul terapeuticii, astăzi medicina universală

are totuşi nişte limite care cu greu pot fi depăşite. Lipsa de rezultate într-o serie de boli cu

tratamentele ştiinţifice actuale determină o oarecare întoarcere către terapiile naturale,

complementare, neconvenţionale, între care intră şi sacroterapia. La rândul lor şi terapiile

complementare au limitele lor legate de etapa de boală (faza acută sau cronică) şi de

caracterul bolilor (inflamatorii, degenerative, metabolice, neoplazice). De aceea între medicină

şi religie nu trebuie să existe contradicţii prin care să se stânjenească reciproc în actul de

vindecare a bolilor. Medicina recunoaşte rolul psihoterapeutic al terapiei prin credinţă ,iar

biserica nu trebuie să împiedice folosirea mijloacelor ştiinţifice în vindecarea bolilor. Elocventă

în acest sens este acceptarea recentă de către Biserica Ortodoxă Română a terapiei de

transplant ca metodă salutară pentru salvarea vieţii multor bolnavi.

Asistăm astăzi la reconsiderarea psihicului ca primordial într-o serie de afecţiuni

umane şi în consecinţă numeroşi medici practicieni întorc faţa spre Dumnezeu şi le

recomandă şi pacienţilor să facă acest lucru, deoarece adevărata credinţă în cele sacre poate

avea o influenţă benefică asupra stării lor de sănătate.

Convergenţa religiei cu medicina este genial exprimată de unul dintre cei mai mari

savanţi ai omenirii, Albert Einstein,care susţinea că ,,Ştiinţa fără religie este infirmă, iar religia

fără ştiinţă este oarbă; şi că ,,ştiinţa depinde în mare măsură de religie, nu şi viceversa”, iar

filozoful Bertrand Russel susţinea că ,,orice conflict între ştiinţă şi credinţă nu e generat de

conţinutul lui,ci ce divergenţele dintre reprezentanţii lor”.

În spiritul credinţei ortodoxe , aşezămintele medicale cunosc în ultimii ani revenirea la

tradiţia antebelică a prezenţei, alături de tămăduitorul trupului (reprezentat de corpul medico-

sanitar) a tămăduitorilor sufletului ( reprezentat de preoţi) prin înfiinţarea în aproape toate

spitalele de capele în care se oficiază slujbe religioase sau în care oricând, bolnavii şi cei care-i

îngrijesc se pot ruga sau reculege.

BOLNIŢELE MĂNĂSTIREŞTI,

PRIMELE AŞEZĂMINTE SPITALICEŞTI DIN JUDEŢUL VÂLCEA

Încă de la începuturile ei biserica ortodoxă din actualele teritorii româneşti şi-a asumat

un rol important în ceea ce priveşte sănătatea clericilor şi într-o bună măsură şi a laicilor din

toate categoriile sociale,dar cu deosebire a celor din păturile sărace. Astfel unele dintre

mănăstirile din actualul judeţ Vâlcea ,un adevărat ,,Athos al Ţării Româneşti” au devenit centre

de caritate creştină prin crearea de aşezăminte cu caracter socio-medical destinate oamenilor

bolnavi sau celor săraci, fie cu trupul ,fie cu duhul.

Aşezămintele care s-au creat în acest scop pe lângă mănăstirile mai mari şi cu danii

mai mari din partea familiilor domnitoare sau boiereşti,denumite ,,bolniţe” au funcţionat pentru

prima dată în teritoriile României de astăzi chiar în judeţul Vâlcea, începând din secolul al XVI

–lea şi până în cel de-al XIX-lea. Bolniţele acordau asistenţă medicală bolnavilor în vederea

vindecării lor dar şi celor sănătoşi, dar lipsiţi de un acoperiş şi de resurse materiale stabile

capabile să le asigure existenţa până în ultima zi a vieţii. Aceste precizări vin în sprijinul

explicaţiei pentru care numărul celor asistaţi era destul de mic faţă de numărul mare de creştini

– şi chiar necreştinaţi - care aveau nevoie de astfel de servicii.

Îngrijirea medicală a celor asistaţi revenea călugărilor (monahilor ) sau maicilor

(monahiilor ) care nu aveau nici un fel de pregătire medicală,dar uzau de bagajul lor de

cunoştinţe tradiţionale de medicină populară, prin folosirea plantelor medicinale,a posturilor

religioase, a metodelor empirice de tratament a suferinţelor osteoarticulare,dar şi de rolul

binefăcător al credinţei în puterea lui Dumnezeu,folosindu-şi din plin ,,harul ” şi rolul de buni

psihoterapeuţi al acestora.

Primele bolniţe care au apărut în Ţara Românească au fost cele de la Mănăstirile

Vâlcene: Cozia, Hurezi şi Bistriţa din secolul al XVI-lea . Bolniţa de pe lângă Mănăstirea

Bistriţa a fost atestată documentar ca fiind prima dintre ele, construită şi înfiinţată în anul

1520 pe cheltuiala Banului Barbu Craiovescu (acelaşi care a ctitorit şi Mănăstirea Bistriţa).

Între primii beneficiari ai acelei bolniţe a fost însuşi ctitorul ei, care din acel an s-a retras din

viaţa laică, călugărindu-se , locuind până la sfârşitul vieţii în bolniţa pe care a construit-o.

Alte surse documentare au susţinut primordialitatea bolniţei de la Cozia , dar se ştie

astăzi ca ea a fost construită de Radu Paisie în anul 1543. O versiune mai nouă susţine că

domnitorul Radu Negru ar fi înfiinţat prima bolniţă la Schitul Jgheaburi, pentru faptul că în

vecinătatea lui se afla un izvor - adevărat Izvor al Tămăduirii - cu ape sulfuroase, folosite sub

formă de băi generale sau locale. În sfârşit, după o altă versiune prima bolniţă din Oltenia ar fi

funcţionat în Craiova în jurul anului 1500, pe locul unde se află astăzi Spitalul Filantropia.

Tot în secolul al XVI-lea s-a înfiinţat şi bolniţa de pe lângă Mănăstirea ,,Dintr-un

Lemn”,iar mai târziu ,în anul 1745 cea din incinta Episcopiei Râmnicului, ctitorită de Episcopul

Climent.

În secolul al XVIII-lea deoarece capacitatea de cuprindere a asistaţilor medico - sociali

era în general redusă la 20 – 40 de locuri, unele bolniţe s-au transformat în ,,spitale religioase

de sine stătătoare” aşa cum este cazul celei de la Mănăstirea Hurezi (Vâlcea ),de la

Mănăstirea Brâncoveanu (Olt ) sau cea de la Mănăstirea Polovragi (Gorj ).

Unele din acestea aveau caracteristicile unor spitale–azil pentru suferinţele trupeşti, iar

altele ale unor ospicii,pentru suferinţele psihice.

În unele dintre bolniţe sau spitale religioase erau primiţi numai credincioşi ortodocşi.

Existau însă altele în care se primeau bolnavi de orice naţionalitate şi credinţă religioasă,cu

toţii beneficiind de îngrijire gratuită”. Nu avem cunoştinţă despre o astfel de bolniţă în Ţara

Românească, dar unele documente ale vremii dovedesc că o astfel de bolniţă exista în

Focşani şi funcţiona în spiritul hrisovului emis în anul 1757 de Constantin Cehan Voievod. Tot

în timpul domniei sale şi cu sprijinul său s-a tradus o lucrare cu caracter medical intitulată

,,Medicina practică”, în două volume, scrisă de un oarecare arhimandrit Dionisie din Padova,

în care se descriau unele din ,,boalele” cele mai frecvent întâlnite. Acest ghid a servit ca

prim,,tratat de îngrijiri medicale ” după care se instruiau călugării şi maicile din bolniţele sau

din spitalele religioase din Moldova. Nu ştim însă dacă ele au ajuns şi în bolniţele şi spitalele

mănăstireşti din Ţara Românească!

Odată cu dezvoltarea socială şi culturală a celor două Principate Române devine

stringentă dezvoltarea unor unităţi spitaliceşti laice, deservite de un personal calificat,cu studii

universitare de medicină .Laicizarea medicinii nu a fost însă totală, deoarece unele dintre nou

înfiinţatele spitale se situau tot în jurul unor biserici sau mănăstiri care le finanţau parţial. Aşa

era cazul primului spital din teritoriile româneşti ,Spitalul Colţea din Bucureşti în anul 1715,

după care au urmat altele, atât în Bucureşti cât şi în Iaşi.

Astfel bolniţele mănăstireşti au constituit precursorii naşterii medicinii ştiinţifice

româneşti de mai târziu şi a întemeierii de spitale ca adevărate centre medicale capabile să

contribuie la promovarea sănătăţii celor bolnavi.

CAPITOLUL II ISTORIA MEDICALĂ A RÂMNICULUI ŞI A

JUDEŢULUI VÂLCEA

Octavian Popescu – Titi Mihail Gherghina

Din cele mai vechi timpuri oamenii au făcut legătura diferitelor îmbolnăviri cu

respectarea prescripţiilor religioase. Ei considerau că toate bolile sunt legate de religie, boala

fiind o pedeapsă din partea divinităţii iar vindecarea este o consecinţa respectării îndatoririlor

religioase.

Medicina populară românească – empiriomedicina - conţine totalitatea cunoştinţelor

empirice precum şi a credinţelor deşarte asupra bolilor, cauzelor acestora şi a vindecării lor.

În medicina tradiţional-populară românească se găsesc multe elemente de

medicină tracică,sarmatică,greco-romană şi slavă.

La noi românii, ca şi la alte popoare, de mult, de când încă nu se ştia despre doctori

şi despre medicamente, fiecare om îşi căuta leacul singur, folosindu-se de cunoştinţele

moştenite şi transmise pe cale orală şi rareori scrisă, din generaţie în generaţie. De obicei

recurgeau la frecţii, masaje, cataplasme şi la plantele medicinale considerate ,,ierburi sau

buruieni de leac’’ cunoscute de ei. O serie de informaţii despre plantele de leac le avem

din lucrarea ,,Materia medicală" scrisă de anticul Pedanios Dioscoride,în care descrie

multe din plantele pe care le mai folosesc încă şi astăzi locuitorii zonelor rurale şi care

poartă denumiri geto- traco- dacice29

.

În acea lucrare el a făcut o interesantă sinteză a cunoştinţelor medico-farmaceutice

şi botanice despre 704 plante, pe care, în cea mai mare parte le şi descrie; dintre ele, 40 de

denumiri de plante sunt de origine dacică.

Medicina empirică a constituit un izvor nesecat de cunoştinţe vindecătoare şi pentru

practica medicală a călugărilor din bolniţele mânăstireşti, despre care am relatat în capitolul

precedent al lucrării. .

Din studiul documentelor cu referire la bolniţe, reiese clar că pe lângă slujbele

religioase (sacroterapie)acolo se administrau bolnavilor diferite unguente şi ceaiuri preparate

de călugării bine cunoscători în medicina populară.

Luminatul domn al Ţării Româneşti Matei Basarab, în anul 1640, sprijină tipărirea în

limba română, la Mănăstirea Govora a unei pravile bisericeşti,zisă şi ,,cea mică’’, care cuprinde

legiuiri bisericeşti, dar şi câteva percepte medicale sau de igienă, constituind astfel un fel de

cod medico-legal, care este considerat astăzi cel dintâi în ţara noastră.

Începând din secolul al XVI-lea viaţa oraşului Râmnicul Vâlcea s-au produs

schimbări importante în modul de asigurare a stării de sănătate a locuitorilor săi. Familile

boiereşti, şi o mare parte a locuitorilor înstăriţi,ai oraşului au contribuit la apariţia şi în

acest oraş apar la Râmnic,,doftorilor" şi a ,,bărbierilor –chirurgi’’.

Printre primi care tratau într-o manieră cât de cât ştiinţifică diferitele afecţiuni au fost

felcerii - persoane cu pregătire medicală medie, care –i ajută pe medicii-agenţii sanitari, care

tratau rănile, scoteau măsele, aplicau lipitori şi /sau ventuze ,preparau diferite ceaiuri şi

siropuri etc.

Bărbierii se ocupau şi ei cu scoaterea măselelor, cu prelevarea de sânge sau cu

prepararea şi aplicarea unor alifii pentru diferite tratamente a feţei.

Chirurgii-bărbieri lucrau în propriile frizerii,unde făceau şi mici intervenţii

chirurgicale sau îi vizitau la domiciliu pe unii bolnavii sau pe cei grav accidentaţi.

Între documentele existente din anul 1903 în fondul Primăriei Râmnicul Vâlcii, pe

când era medic şef al oraşului dr. Gheorghe Sabin există unele care ne dau posibilitatea de a

cunoaşte locaţiile şi pe câţiva din bărbierii râmniceni care ,,scoteau dinţii, pansau rănile sau

puneau ventuze.

Astfel aflăm că în ,,bărbieria’’ lui Gh. Pascu, printre ustensilele sale obişnuite se

găseau şi instrumente de scos dinţii, ca de altfel şi în ,,bărbieria’’ lui Gh. Marinescu, care se

ocupa şi el cu scoaterea dinţilor.

Până târziu,pe la începutul sec. al XX-lea, mahalalele mărginaşe ale Râmnicului n-

au prea ştiut de doctori. Locuitorii lor încercau să-şi vindece beteşugurile ,,cu fierturile şi cu

plămădelile babelor doftoroaie, cu prelevări de sânge, cu lipitorile bărbierilor şi mai târziu şi

cu leacurile pe care le preparau spiţerii’’11

.

De asemenea şi apele tămăduitoare, pe care le beau oamenii suferinzi sau cu care

se spălau au avut şi ele un efect mare asupra psihicului acestora.

In partea de nord a oraşului Râmnicul Vâlcii pe "Valea lui Stanciu" se afla un izvor,

unde în vinerea de după Paşti se aduna o mare mulţime de lume din oraş, cât şi din alte

părţi şi după ce preotul făcea o slujbă de sfinţire a apei, credincioşii se spălau cu ea, iar alţii

luau în vase apa de izvor pentru a fi folosită acasă în diverse situaţii. Izvoare

,,tămăduitoare’’ se mai aflau şi în Parcul Zăvoi. Acolo era construit special un pavilion unde

oamenii puteau să stea atunci când veneau pentru a face cura cu apă vindecătoare.

Şi în partea de sud-vest, la marginea Râmnicului exista "Fântâna Catâri" care

erau în proprietatea Episcopiei şi a cărei apă tămăduitoare era folosită la spălături oculare

în tratamentul bolilor de ochi.

Era şi este binecunoscut faptul că zona vâlceană s-a bucurat şi se bucură de o

adevărată bogăţie în păduri,deci de aer curat,dar şi de ape minerale, a căror eficacitate

terapeutică oferă o mare varietate de tratamente medicale cu apele terapeutice din Olăneşti,

Govora, Călimăneşti, Căciulata şi Ocnele Mari.

Prima semnalizare scrisă în care oraşul Râmnicul Vâlcii este recunoscut ca ,,loc de

odihnă, linişte şi aer curat’’, o avem de la 1557, când,,Pătraşcu Voievod vine în Râmnic

pentru a-şi îngriji sănătatea’’. .

Secolul al XVIII-lea este bogat în informaţii referitoare la activităţile comerciale ale

negustorilor râmniceni dar şi la relaţiile lor cu diferite,,case comerciale" din Transilvania

de unde, printre diversele mărfuri aduse şi comercializate se găseau şi multe produse

farmaceutice, astfel încât populaţia oraşului şi a judeţului se putea aproviziona cu

medicamente atât din prăvălii cât şi de la unii comercianţi ambulanţi.

Aşa este cazul negustorului Băluţă Nica Teişanu care făcea negoţ în anul

1787 cu Casa de comerţ ,,Fraţii Marcu’’ din Sibiu iar printre mărfurile aduse se găseau şi

multe produse farmaceutice, cazul negustorului Gheorghe Marcovici care în anul 1790

aducea medicamente de la Casa de comerţ ,, M. Sarafanu’’ din Sibiu în schimbul unor

mărfuri pe care le ducea din judeţul Vâlcea sau cazul negustorului Dumitrache Iordan care

aducea în anul 1793 mărfuri de la Sibiu prin,,Casa Fraţilor Marcu"; printre diversele mărfuri

aduse de aceşti negustori se aflau şi multe produse farmaceutice.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la Râmnic îşi fac apariţia,,medicii străini" cu

studii medicale recunoscute şi care se stabilesc în urbea vâlceană, moment care constituie

începutul medicinii ştiinţifice pe meleagurile vâlcene. Aceşti medici fabricau şi vindeau, ei

înşişi leacurile farmaceutice pe care le prescriau bolnavilor . Pe lângă plantele curative

indigene ei foloseau şi ,,drogurile’’2 aduse de diverşi negustori de la Sibiu şi de la Braşov.

In anul 1792 Episcopul Râmnicului, Nectarie a numit ca ,,hirurg’’ la Râmnicul Vâlcii,

pe medicul Adam Ulrih, pe care după doar un an a voit să-l înlăture din post dar n-a reuşit

deoarece ,,prin porunca lui Vodă s-a stabilit ca să i se continue leafa dohtorului Adam, de

20 taleri lunar’’, iar banii care i se datorau proveneau din cutia milelor de la episcopie.

Activitatea medicală în oraşul Râmnicul Vâlcea a stat şi în atenţia domnitorului

2 Drog= substanţă organică sau anorganică la prepararea medicamentelor. În ţările anglo-saxone dro= orice

medicament. Astăzi termenul de drog este rezervat doar substanţelor stupefiante.

fanariot Constantin Ipsilanti, care în anul 1802, trimite în judeţul Vâlcea,, un doctor osebit,

cu ştiinţă de tămăduiri pentru bolnavii din această zonă’’. Mai târziu prin adoptarea

Regulamentului Organic în Ţara Românească, în anul 1831, se intensifică măsurile de

carantină pentru bolile contagioase în judeţele Valahiei. In acea perioadă la Râmnic, a fost

instalat medicul Francisc Albiner (sau Alghinerul) ca,,dohtor" al ocrugului II 3 Vâlcea".

Începând din anul 1826 şi până în 1840, medic în Râmnic a funcţionat Vasile

Anania ( zis Grecul). El a îndeplinit funcţia de medic al oraşului, al episcopiei şi al

seminarului. După anul 1834 el a coordonat întreaga activitatea medicală din judeţele

Vâlcea şi Romanaţi. Patru ani mai târziu aflăm că ,,medicul Vasile Anania, este pedepsit

în anul 1838 pentru starea proastă a farmaciei din Râmnicul Vâlcii" (probabil că era vorba

de farmacia,,Salvator" .

In următoarele două decenii, documentele vremii mai consemnează existenţa în oraş şi

a altor medici străini: Ion Tischler ( medicul ocurgului Vâlcea), Zisu Conofan (care îndeplinea

funcţia de medic de ocrug în oraşul Râmnicul Vâlcea; medicul Paul Wilhelm Ziegler ( medic de

origine germană cu diplomă obţinută la Academia Medico Chirurgicală din Klausenburg şi

care profesează în Râmnic între anii 1839 şi 1842)ş.a.

Un medic cu merite mai mari în activitatea de organizare a serviciului medical

râmnicean, a fost dr. Martin Schlachter care a profesat între anii 1846-1859 împreună

cu doi felceri: Iosif Schtahofer şi Niţă Bărbierul, iar ca spiţer, Samoil Sontag , care deşi

avea deschisă o ,,spiţerie’’,nu poseda diplomă.

In anul 1880 este numit medic comunal al oraşului Râmnicul Vâlcea dr. Ion Suciu,

cel care, în colaborare cu alţi medici, reuşeşte să construiască primul spital din oraşul şi

judeţul Vâlcea în care funcţionează şi astăzi numeroase secţii clinice care intră în

componenţa spitalului judeţean de Urgenţă Vâlcea.

În 1835, în Râmnic îşi mai desfăşurau activitatea o moaşe şi doi spiţeri, unul dintre ei

fiind Friederich spiţerul, sosit în oraş de la Budapesta..

EVOLUŢIA AŞEZĂMINTELOR SPITALICEŞTI DIN RÂMNIC ŞI DIN JUDEŢUL

VÂLCEA

Istoria românilor consemnează faptul că începând din anul 1386 localitatea denumită

Râmnicul Vâlcea a devenit reşedinţă domnească pentru Mircea cel Bătrân,care l-a denumit

oficial ,,Oraşul domniei mele’’ ,condus atunci de un ,,Sfat de pângari’’(consilieri ai

domnitorului) şi de un ,,Sfat de bătrâni’’.

Cu câteva decenii înaintea acelui eveniment din iniţiativa şi sub protecţia Cavalerilor

Teutoni s-a înfiinţat în micul orăşel Râmnicul Vâlcea o mănăstire de călugări franciscani.

Odată cu ei au sosit în oraş stabilindu-se aici şi primii meseriaşi şi comercianţi saşi, dar şi

numeroşi români transilvăneni, denumiţi ,,ungureni’’.

Din păcate despre acea perioadă şi despre migraţia amintită au rămas foarte puţine

însemnări care să permită istoricilor să urmărească continuitatea migraţiei şi transhumanţei

3 Ocrug= veche denumire a circumsripţiei sanitare rurale sau orăşeneşti

din Transilvania către Oltenia de nord. Aşa se explică faptul că despre străinii sosiţi din alte

state pe teritoriile vâlcene înainte de secolul al XVIII lea cunoaştem puţine date.

Începând din secolul al XVIII-lea dezvoltarea economică,industrială şi comercială în

teritoriul actualului judeţ Vâlcea,ca şi apariţia şi dezvoltarea instituţiilor medicale (sanitare) în

acest teritoriu s-au datorat prezenţei a numeroşi străini de neamul nostru sau a unor numeroşi

români transilvăneni veniţi şi stabiliţi aici, meleagurile Olteniei de Nord, cunoscută şi sub

numele de Oltenia de sub munte.

O privire sumară peste datele istorice cunoscute până în prezent permit observaţia

după care străinii de neam au venit în aceste teritorii ,au desfăşurat diverse activităţi în special

în domeniul comercial,dar şi în cel medical, practicând diverse specialităţi medicale şi

farmaceutice învăţându-ne şi pe noi autohtonii să le practicăm şi cu timpul chiar să-i înlocuim.

În termenii democraţiei actuale se poate spune că oltenii sunt gazde bune pentru toţi

cei care vin la noi cu gânduri bune. Nu cunoaştem să de fi comis în aceste teritorii acte de

discriminare pe criterii etnice.

În anul 1792 ,în timpul războiului Austriei cu Turcia şi în perioada care a urmat ,

învingătorul- Imperiul Habsburgic – a organizat în Râmnicul Vâlcea un spital militar în care să

se interneze militarii austrieci bolnavi.

După retragerea armatei austriece acel spital ,, a fost cumpărat şi achitat cu banii

Episcopiei Râmnicului şi al mănăstirilor’’ din judeţul Vâlcea, fiind preluat de edilii oraşului,care

s-au preocupat de asigurarea condiţiilor de protejare a sănătăţii cetăţenilor,de aducerea de

medicii care să-l deservească,dar şi de organizarea unei carantine capabilă să facă faţă

teribilei epidemii de holeră din acea perioadă.

Mult mai târziu,în anul 1832 s-a organizat un spital public în casele boierului Ghiţă

Iovipale ,,în care se vor aduna femeile publice ( femeile uşoare n.a.) şi după căutare să fie

oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în patru- cinci săptămâni’’. Tot în anul acelaşi an în

organizarea sistemului sanitar apar şi unităţile de bază pentru asistenţa medicală

ambulatorie,circumscripţiile sanitare urbane şi rurale, dar care au devenit funcţionale mult

după acea dată -în anul 1848- din cauza lipsei de medici.

În anul 1843 edilii oraşului hotărăsc înfiinţarea unui spital de boli venerice pentru

tratarea locuitorilor judeţului Vâlcea,cunoscându-se faptul că numărul acestor boli s-au extins

considerabil în rândul populaţiei vâlcene şi în special a celei de la oraş.

În anul 1849 armata rusă a organizat în Râmnicul Vâlcea un spital pentru militarii ruşi

existenţi în ţară în aceea perioadă,dar după doar patru luni spitalul s-a mutat în Bucureşti. Tot

în deceniul al V-lea al secolului al XIX-lea în oraş s-a înfiinţat un spital pentru militarii turci,dar

şi un altul în clădirile Schitului Troianu pentru militarii austrieci bolnavi de holeră. În anul 1852

Domnitorul Barbu Ştirbei emite un ,,ofis domnesc’’ prin care se înfiinţează în toate capitalele

de judeţ câte un spital de boli venerice, cu un număr de 15 paturi. Nou înfiinţatul spital din

Râmnicul Vâlcea era condus de felcerul Anton Vasilicov. Tot atunci din dispoziţia

Domnitorului Barbu Ştirbei se realizează îmbunătăţirea şi modernizare sistemului centralizat

de aprovizionare cu apă a oraşului . Mai târziu, în anul 1856 se înfiinţează un al doilea spital

militar pentru austrieci, care a funcţionat în casele boierului Fotache Radovici.

În anul 1860 în casele boierului Vasile Plăpumaru s-a instalat provizoriu un spital

militar pentru militarii români ai batalionului de vânători, spital aflat în sudul oraşului, tot în

zona Troianu.

Concomitent cu existenţa spitalelor militare de campanie, pentru cei circa 7000 de

locuitori ai Râmnicului activitatea medicală se desfăşura în clădiri improprii. Din acest motiv

după anul 1896 începe construcţia în etape a unor noi clădiri care vor pune baza viitorului

spital judeţean Vâlcea construit sub directoratul dr. Ioan Suciu şi care a primit denumirea de

,, Spitalul judeţean I. G. Duca’’.

Din iniţiativa medicului primar Petre Teodorini în anul 1939 se înfiinţează un spital de

copii cu 20 paturi.

După izbucnirea celui de al doilea război mondial,pentru ostaşii români răniţi se

înfiinţează în Râmnic două spitale militare de campanie- unul în localul Liceului Alexandru

Lahovari, condus de căpitanul medic vâlcean Nicolae Negoescu şi altul în localul Seminarului

Teologic Sfântul Nicolae,condus tot de un medic vâlcean dr. Petre Teodorini. În aceste spitale

au fost îngrijiţi şi trataţi răniţii şi marii mutilaţi de război din Răsărit. În ajutorul medicilor din

aceste spitale au venit ca voluntari să ajute numeroase maici din Eparhia Râmnicului, eleve şi

femei gospodine dar şi numeroşi voluntari bărbaţi, care au ajutat spitalele în probleme de

intendenţă.

Primele documente scrise în legătură cu existenţa unui spital civil în Râmnic datează

din anul 1840 constând într-o notă scrisă prin care ,,medicul era obligat să viziteze bolnavii

atât acasă cât şi la spital’’ Tot în acelaşi dosar, se găseşte o notă referitoare la înfiinţarea în

anul 1843 a unui spital de boli venerice în Râmnicul Vâlcii.

In martie 1844,un anume egumen Antim Temelie din Câmpulung- Muscel trimite

un înscris la Râmnicul Vâlcii, prin care oferă o casă a sa situată în mahalaua Sfântul

Gheorghe din urbea vâlceană pentru instalarea unei spital, iar în cazul în care casa nu este

folosită pentru înfiinţarea unui spital, să se înfiinţeze acolo ,,o şcoală pentru învăţarea

copiilor de orişice stare’’

În anul 1846, ocârmuirea ,,cere din nou magistraturii să ia măsuri urgente pentru ca

spitalul să fie înfiinţat conform instrucţiunilor nr. 6499 din 1843’’.

În anul 1847 spitalul, deşi relativ nou înfiinţat este mutat în casele lui Ghica

Iovipale, vechiul local fiind transformat în şcoală. Lucrările de reorganizare ale spitalului

au fost conduse de doctorul M. Şchlahter. Şi ca o noutate, se hotărăşte ca la internarea

bolnavilor în spital, comunele din care provin unii bolnavi să contribuie şi ele cu anumite sume

de bani.

Datorită epidemiei de holeră care a izbucnit în oraş în anul 1848, s-a hotărât

ca,,bolnavii să fie internaţi în casa familiei Constantin Măldărescu devenită prin donaţie metoh

al Mănăstirii Cozia, construcţie aflată în partea de sud-vest a oraşului ,într-o margine’’.

Între anii 1848 şi 1849 în oraşul Râmnic a funcţionat ca medic şi doctorul Roth ,,un

refugiat politic sosit din Ardeal’’ şi care după terminarea revoluţiei s-a reîntors în

Ardeal,conform presei vremii.

În anul 1851, ca urmare a ordinului ,,Departamentului Dinăuntru’’29

, se hotărăşte

reînfiinţarea spitalul veneric din oraş şi se închiriază pentru aceasta casa Sultanei Obretin. În

acea casă în anul 1848 a fost cazat generalul Magheru, iar după plecarea acestuia a fost

transformată în spital pentru trupele ruseşti.

Cele 15 paturi cu care funcţiona spitalul în casele Obretin nu puteau satisface

numărul mare de pacienţi cu boli venerice şi ca atare s-a recurs la închirierea şi a altor

case în acest scop. Una dintre acestea a fost casa proprietarului I. Bunescu. Medic al acelui

spital a fost doctorul Şchlahter,,care căuta şi pe bolnavii râmniceni internaţi în spital şi pe

bolnavii din judeţ". Pentru meritele sale în îngrijirea bolnavilor Consiliul Comunal al Râmnicului

i-a oferit acestui medic dreptul de folosinţă asupra unui lot de pământ din oraş situat lângă

,,bariera cea nouă’’.

Între anii 1873 şi 1877, medic al oraşului Râmnicul Vâlcea dar şi profesor de igienă şi

medicină la seminarul teologic a fost doctorul I. Surupeţeanu, dar care din păcate cade răpus

în anul 1877 de tifos exantematic, contractat de la bolnavii pe care-i îngrijea. Locul său este luat

de dr. Ion Suciu (despre care am relatat).

O perioadă de timp spitalul urbei a mai funcţionat şi în casele boierului Munteanu, case

care se aflau în centrul oraşului. Nu după mult timp acel imobil a fost demolat,şi pe acel loc s-a

construit Palatul de Justiţie.

Intre anii 1890 – 1895 s-a petrecut un eveniment memorabil pentru medicina

vâlceană. Atunci dr. Ion Suciu ajutat de doctorii Gh. Sabin şi Ch. Laugier, (inspector sanitar la

Inspectoratul Sanitar pentru Oltenia din Craiova), iniţiază şi sprijină construirea spitalului

judeţului Vâlcea,care se poate vedea şi astăzi şi despre care se vorbeşte ca despre ,, spitalul

vechi’’ sau ,,spitalul nr.2’’, deşi aceste denumiri nu mai sunt de actualitate..

Timp de 11 ani acel spital a fost condus de dr. Ion Suciu care a decedat la începutul

anului 1906. Despre dr.Ion Suciu menţionăm şi faptul că după moartea sa,locuinţa în care a

locuit a servit ca local al şcolii postliceale sanitare, până la demolarea ei.

Au mai desfăşurat activitate medicală de pionierat în diferitele secţii ale spitalului,

următorii doctori: Zografos, medic al judeţului şi preşedinte al Consiliului de igienă; dr. G.

Sabin, medic primar, apoi prefect şi senator; medicii comunali: C, Constantinescu, Firu

Diţulescu, Hristea Gheorghiu, etc.

Din anul 1906, conducerea spitalului din Râmnicul Vâlcea este preluată de dr. Hildan,

şi dusă până în anul 1920, când iese la pensie. În timpul directoratului său ia fiinţă secţia de

chirurgie a spitalului , condusă de dr. Petre Iordăchescu, care preia conduce spitalului până

în anul 1938, când iese la pensie. De atunci doctorul Alexandru Hozoc, care funcţiona în

spital din anul 1920 ca şef al secţiei medicale preia şi conducerea spitalului până în anul

1939. Din acel an şi până în 1946 direcţia spitalului îi revine dr. Petre Teodorini, în timpul

căruia se construiesc noi pavilioane în care au funcţionat maternitatea, secţia O.R.L., secţia

T.B.C., şi cea de endocrinologie, la a cărei inaugurare a participat şi Ministrul Sănătăţii de

atunci,dr. Ion Constantinescu.

Din anul 1946 spitalul a fost condus cu autoritate şi competenţă de dr. Gheorghe

Iliescu,până la pensionarea sa din anul 1968.

Este demn de reamintit şi faptul că în Râmnic în perioada interbelică au funcţionat şi

câteva sanatorii particulare. Dintre acestea cele mai importante care funcţionau din anul 1927

erau cele conduse de dr. Theodor Niculescu (de boli interne) şi de dr. Zeană ( de chirurgie ).

Câteva date statistice consemnează evoluţia demografică pozitivă a populaţiei

oraşului Râmnicul Vâlcea începând de la anul 1871 de când există date consemnate în

arhivele locale şi până în prezent.

În anul 1871 populaţia oraşului era de 5750 locuitori; în 1899 = 7300; în 1912 = 9628;

în 1930=15648; în 1948 =17238; în 1956 = 18984; în 1971 = 40789; în 1992 = 116914 (cifră

record ) după care urmează o scădere severă a populaţiei din cauza migraţiei populaţiei

urbane către mediul rural din motive economice, ajungându-se în anul 2011 la o populaţie de

doar 98300 locuitori.

Cel de-al doilea oraş din judeţul Vâlcea – Drăgăşani,avea în anul 1912 o populaţie de

doar 8000 locuitori,în anul 1969 = 14000 locuitori, iar în anul 2009= 20000 locuitori.

Referitor la populaţia întregului judeţ Vâlcea aflăm că în anul 1912 avea 282,000

locuitori; în anul 1966= 382000,iar în anul 2009 = 409000 locuitori, suprafaţa judeţului Vâlcea

fiind în prezent de 5705 km2 .

După reforma administrativă din anul 1968 prin care se reînfiinţează judeţele,în anul

1972 în Râmnicul Vâlcea se inaugurează noul spital judeţean de Urgenţă cuplat cu Policlinică

în componenţa căruia intră şi secţiile clinice din vechiul spital judeţean,ajungând atunci la un

număr de 1400 de paturi. Ulterior s-a construit un nou spital cu profil materno - infantil,cu 400

paturi, care în urma ultimei reforme în sistemul sanitar a intrat şi el în componenţa Spitalului

Judeţean de Urgenţă.

Spitale modernizate sau noi se mai află în judeţ în Municipiul Drăgăşani şi în oraşele

Brezoi şi Horezu. În schimb vechile spitale rurale din Drăgoieşti şi Lădeşti, precum şi spitalul

orăşenesc din Bălceşti s-au transformat în centre medicale ambulatorii. În comuna Mihaieşti

funcţionează Sanatoriul de pneumo-ftiziologie pentru locuitorii întregului judeţ Vâlcea,purtând

numele Academicianului vâlcean ,,Constantin Anastasatu’’.

În afara acestor instituţii medicale din Municipiile Râmnicul Vâlcea şi Drăgăşani,în

oraşele Băbeni,Bălceşti,Berbeşti,Brezoi,Horezu,precum şi în unele comune mai importante din

judeţ există unităţi medico –sociale pentru asistenţa copiilor şi vârstnicilor susţinute de la

bugetul de stat.

Poate că râmnicenii îşi amintesc faptul că până la construirea în anul 1972 a noului

spital judeţean Vâlcea, secţia de pediatrie a funcţionat într-o splendidă construcţie din centrul

oraşului (situată pe bulevardul Tudor Vladimirescu) preluată de la Direcţia Judeţeană de

Drumuri,şi că în casele Lupşa situate în vecinătatea secţiei de pediatrie funcţiona,,Casa de copii

preşcolari ‘’. Ambele aşezăminte medico-sociale au în prezent alte destinaţii.

Aşa cum era de aşteptat, pentru nevoile de îngrijiri de sănătate acordate în regim de

ambulator sau în regim de internare în spital şi numărul de cadre mediale,de asistenţi medicali

şi de personal auxiliar a crescut progresiv,astfel încât o statistică sanitară releva faptul că în

întregul judeţ existau 400 medici şi 1500 cadre medii şi auxiliare. Aceste valori au continuat să

crească până în anul 2010,după care, în urma unor restructurări şi redistribuiri de personal

numărul acestora a scăzut simţitor. La toate acestea s-a mai adăugat şi exodul de personal

medical şi auxiliar din întregul judeţ către ţări europene în care lipsa de personal medical este

chiar mai mare decât la noi. Cei care a migrat din motive economice au fost tentaţii de retribuţia

muncii care este incomparabil mai mare decât cea din unităţile noastre medicale.

Despre apariţia şi dezvoltarea serviciilor de stomatologie din municipiul Râmnicul

Vâlcea şi din judeţul Vâlcea nu sunt cunoscute prea multe lucruri.

Singurele date oficiale datează din anul 1934 când se consemnează faptul că în oraşul

Râmnicul Vâlcea funcţionau doar două cabinete stomatologice private: unul condus de medicul

stomatolog Alexandru D. Petrescu şi altul condus de dr. Viorica Stamatopol-Negoescu ( cabinet

care îngloba şi un cabinet de tehnică dentară). Cu timpul, desigur că numărul acestora a

crescut şi totodată au apărut centrele stomatologice de stat care au atras cea mai mare parte a

pacienţilor cu suferinţe buco- dentare. Primul centru stomatologic a fost deschis chiar în spaţiul

spitalului vechi şi asigura accesul larg şi gratuit al populaţiei vâlcene la asistenţă

stomatologică .

În prezent majoritatea serviciilor medicale de stomatologie şi laboratoarele de tehnică

dentară sunt privatizate,reţeaua de stomatologie de stat mai existau doar în colectivităţile

şcolare, în unităţile militare sau în cele militarizate ( M.A.I., S.R.I., I.SU.)

CAPITOLUL III ISTORICUL FARMACIILOR VÂLCENE

Octavian Popescu, Titi Mihail Gherghina

O altă latură a practicii medicale în Râmnic şi în judeţul Vâlcea este cea

farmaceutică, definită ca producătoare,furnizoare şi distribuitoare a medicamentelor, de regulă

în baza unei prescripţii ( reţete ) medicale. Această s-a activitate desfăşurat în teritoriul

vâlcean odată cu apariţia şi practicarea unei medicinii ştiinţifice.

Dintr-un început trebuie să precizăm faptul că documentându-ne în acest sens

suntem în măsură să formulăm şi să susţinem,ca şi în cazul istoriei practicii medicale pe

meleagurile vâlcene,ipoteza după care primii farmacişti care au activat începând din secolul al

XIX-lea în localităţile vâlcene au fost în majoritate străini de neam : austrieci, germani,

italieni,francezi,greci şi alţii . Rolul lor în asigurarea stării de sănătate a populaţiei autohtone

vâlcene,a fost salutar şi el trebuie remarcat şi apreciat aşa cum se cuvine de noi, cei de

astăzi.

Cu timpul, locul farmaciştilor de alte naţionalităţi a fost luat de tinerii români absolvenţi

de liceu din localităţile judeţului,care au urmat înalte studii universitare farmaceutice, terminate

cu o licenţă de stat, după care au devenit fie salariaţi bugetari ( în unităţile sanitare de stat) fie

şi- au deschis farmacii private ( particulare) sau au preluat de la alţi confraţi unele farmacii

deja existente .

Istoriceşte vorbind, în sistemul sanitar din Ţara Românească,pe lângă medici erau şi

,,spiţerii’’4 care preparau medicamentele prescrise de ,,doftori’’ .În unele cazuri locul acestora

4 Termeni de,,spiţeri’’ şi ,,spiţerii’’ provin din limba italiană şi se referă la cei care vindeau ,,speciile’’

era luat de ,,erboriştii’’ care aveau cunoştinţe în special în ceeace priveşte selectarea

ierburilor şi plantelor ce intrau în componenţa medicamentelor prescrise de medici.

În anul 1797 domnitorul Alexandru Ipsilante instituie obligativitatea spiţerilor

de a se conforma farmacopeei5 austriece din anul 1780. Mai târziu Regulamentul Organic

reglementează în mod general regimul farmaciilor. Dreptul de a deschide o farmacie îl

obţineau numai ,,spiţerii’’ cu diplomă,deoarece înainte de această reglementare

medicamentele se vindeau în băcănii de comercianţi fără competenţă farmaceutică.

Majoritatea medicamentelor comercializate în vechile ,,spiţerii’’, denumite mai târziu

,,farmacii’’ erau aduse în oraşele vâlcene din alte oraşe şi în special din Sibiu, Braşov şi

Bucureşti.

Istoria medicinii vâlcene consemnează faptul că în anul 1778 un negustor din Râmnicul

Vâlcea îi scria Casei comerciale ,,Hagi Pop’’ din Sibiu, rugând să i se trimită rozmarin plante

,fiindu-i necesară pentru pregătirea unui balsam. De la un negustor din Bucureşti spiţerii vâlceni

se aprovizionau cu lipitori, cu ajutorul cărora le aplicau unele tratamente bolnavilor.

În anul 1796 negustorul vâlcean Matei Popovici cere,,şase ploscuţe din care sug copii’’.

În anul 1798 pitarul Constantin Brăiloiu din Râmnicul Vâlcea îi cere aceleiaşi Case ,,Hagi Pop’’

din Sibiu,să-i trimită pentru caimacăneasă ( soţia lui Iancu Caragea,vel postelnic) anans din

grădina Bruckenthal,, deoarece dumnealui, dohtorul ce se află lângă dumneaiei(credem că este

vorba despre doctorul Adam Ulrich ) cere această reţetă’’.

Pentru vânzarea corectă şi în deplină siguranţă,,subcârmuirea’’ vâlceană ia toate

măsurile pentru vânzarea către cetăţeni a ,,hapurilor’’ şi ,, prafurilor’’, coordonarea acestora

vânzări fiind făcută direct de medicul şef al oraşului Râmnicul Vâlcea.

Aşa cum s-au petrecut lucrurile în toată Ţara Românească,şi în oraşul Râmnicul Vâlcea

primii care au deschis,,spiţerii’’ au fost cetăţeni străini,cei mai mulţi veniţi din Transilvania, care

pe atunci era parte a Imperiului Austro- Ungar .

Aşa se face că cel dintâi spiţer la Râmnic a fost Ioan Mişcolz,care deschide farmacia

,,Salvator’’ în anul 1833. A urmat deschiderea altei ,,spiţerii’’ în anul 1834 de către un neamţ, de

profesie spiţer,venit de la Budapesta ,şi o alta deschisă de către Friedrich spiţerul.

În anul 1853 spiţerul Samuel Szontag deschide şi el o farmacie,având ca locaţie actuala

,,Casă Memorială Anton Pann’’ din Râmnicul Vâlcii.

,, La 8 iulie 1854,medicul de ocrug M. Schlahter îl autorizează pe Iosef Eitel să

deschidă o farmacie în Râmnicul Vâlcea,prin cumpărarea vechii farmacii care aparţinuse înainte

lui Samuel Szontag .

În jurul anului 1880 Iosif şi Iosefina Paslawski – Bejan , deschid în oraş o farmacie cu

firma ,,La Coroana Regală’’,pe care o conduce farmacistul Iosif Bejan până în anul 1914, când

moare. Farmacia va fi condusă în continuare de soţia sa de asemenea farmacistă, iar ulterior,

între anii 1935-1940 este condusă de fiica şi ginerele său,Mira şi Dinu Simian. Farmacia a

funcţionat pe str Ştirbei Vodă nr. 2 în casele familiei Bejan,construite în anul 1900,aşa cum

rezultă din documentele oficiale ale Fondului Camerei de Comerţ şi Industrie,dosar nr.

(plantele medicinale) sau la cei care preparau medicamentele conform reţetelor prescrise de medici.

5 Farmacopee= formular oficial,legal şi obligatoriu în toate farmaciile unei ţări care conţine descrierea

medicamentelor utilizate curent în medicină (formule,compoziţii,proprietăţi chimice,mod de

41/1932,pe când medic şef al oraşului era dr. Gheorghe Sabin.În anul 1948 farmacia a fost

închisă , fiind naţionalizată.

Concomitent cu farmacia,,La Coroana Regală’’ se deschide în Râmnic o alta denumită

,,La Salvatorul Heinrich Tomas’’ condusă de farmacista Speranţa Niculescu, dar şi o alta

denumită ,,La Speranţa’’ ,condusă de farmacistul Eustaţiu Cristescu.

Ulterior s-au deschis şi ale farmacii conduse de farmaciştii George Pendifranga, Eitel

Iulius, Alexandru Apostolescu , Gheorghe Izvoranu, Gheorghe Hătăreanu şi Constantin

Nicolescu.

Pe lângă farmacii,în Râmnic mai funcţionau şi magazine cu articole de

parfumerie, dar care vindeau şi unele preparate farmaceutice. Acestea erau cunoscute sub

denumirea de ,,drogherii’’.Cea mai cunoscută dintre ele era cea deschisă de Getta Minculescu

şi avea firma ,,Drogheria Izbânda’’ deschisă în anul 1922. Mai târziu,în anii 1925- 1926 în

Râmnic funcţionau 3 astfel de drogherii şi 6 faramcii, suficiente pentru populaţia oraşului , dar

insuficiente pentru întregul judeţul Vâlcea.

În anul1914 s-a deschis primul magazin-atelier de aşa zisă ,,optică medicală’’, patronat

de Leoncidis Giuseppe,iar în anul 1924 armeanul Kerop Sarkisian a deschis un magazin care

comercializa coloniale, zahariale,dar şi ceaiuri medicinale.

Pentru sănătatea populaţiei şi în special pentru ameliorarea stării ei igienice, Iosef

Chisgonski a construit în oraş la începutul secolului al XIX-lea în fabrică de săpunuri.

Tot cam în aceeaşi perioadă s-au deschis primele farmacii şi în unele dintre cele mai

importante localităţi din judeţ. Aşa este cazul celei deschisă de farmacistul Marica în

Horezu,de Papagoga în Călimăneşti ( în anul 1900) sau de cele deschise în

Drăgăşani,Govora,Olăneşti şi Brezoi.

Dintre farmaciştii originari din judeţul Vâlcea se detaşează o personalitate a profesiei

sale, Doctor în Farmacie Elena Moldoveanu, care a lucrat în cercetarea farmaceutică în

Bucureşti şi a ocupat un loc în conducerea naţională a Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale

din România.

Istoriografia locală referitoare la locul farmaciştilor şi al farmaciilor în sănătatea publică

este oarecum nedreaptă,deoarece s-a ocupat în suficientă măsură de prezenţa şi evoluţia în

timp a farmaciilor particulare (astăzi denumite farmacii private) dar de loc sau foarte puţin de

farmaciştii care au activat în farmaciile din unităţile sanitare din întreg teritoriul vâlcean,atât în

condiţii de pace, cât şi de război (atunci când pe teritoriul judeţului funcţionau spitalele denumite

de ,,zonă interioară’’) . Din aceste considerente credem că este corect şi necesar să le

aducem noi astăzi tuturor acestora un elogiu binemeritat, deoarece trebuie cunoscut faptul că

farmacia dintr-un spital este o parte indispensabilă dintr-o mare,,uzină de sănătate’’.

*

* *

Concluzionând trebuie să remarcăm faptul că în ciuda practicilor terapeutice empirice

(populare) practicate până nu de mult se poate considera că nivelul de cunoaştere şi înţelegere

a problemelor legate de boală şi de sănătate în rândul populaţiei a crescut şi că astăzi suficient

de mulţi cetăţeni recurg la mijloace şi terapiile naturale denumite generic terapii

preparat ,acţiune farmacologică etc.)

complementare, cu ajutorul unor preparate obţinute din plante medicinale care sunt mai puţin

agresive asupra organismului uman decât produsele farmaceutice denumite medicamente. Dar

şi mai puţin active!

Totuşi medicina ştiinţifică foloseşte şi astăzi o parte din tezaurul etnoiatriei (medicina

populară), dar numai după efectuarea în prealabil a unui vast program de cercetare ştiinţifică a

remediilor terapeutice naturale şi a tuturor surselor de materii prime folosite în producţia de

medicamente sau de aşa numite ,,suplimente nutritive’’.

CAPITOLUL IV FACTORII BIOCLIMATICI ŞI BALNEARI- MINE

DE AUR ALE MEDICINII VÂLCENE

Situat în regiunea subcarpatică a Olteniei de Nord,judeţul Vâlcea este

plasat într-o zonă cu climat temperat continental determinat de caracteristicile

geo - morfologice ale reliefului,de reţeaua hidrografică şi de vegetaţia bogată

în care foioasele, dar şi coniferele ocupă o mare suprafaţă din judeţ. Clima

blândă şi factorii naturali terapeutici (aer,apă, soare ) la care se adaugă

prezenţa în sol a unor ape minerale - mai puţine calde,mai multe reci – fac din

acest judeţ o oază de sănătate prin combinarea benefică a efectelor factorilor

climatici cu cei balneari şi asupra oamenilor sănătoşi,dar mai ales asupra celor

cu diverse suferinţe medicale, de regulă cronice2.

Clima zonei variază de la una de câmpie, în zona de Sud a judeţului ,cu

influenţă uşor excitant- solicitată asupra organismului uman, la o climă de deal

în zona subcarpatică, cu efect ,,de cruţare’’ asupra organismului şi până la

clima de munte, în Nordul judeţului, cu efecte tonice- stimulatoare asupra

omului .

În aceste condiţii temperatura medie anuală este relativ blândă,fiind

cuprinsă între 110 C în sudul judeţului şi – 2 0 C pe vârfurile munţilor,

umiditatea umezeală atmosferică variind între 74 % şi 84 % ,iar cantitatea de

precipitaţii atmosferice anuale oscilând între 500 mm şi 1000 mm.

Clima ,,sedativ indiferentă’’ (de cruţare ) asupra organismului justifică

plasarea unor localităţi din judeţul Vâlcea în rândul staţiunilor climaterice din

ţară, iar existenţa apelor minerale reci sau calde fac din acest judeţ unul

balnear de renume, nu numai naţional, ci şi internaţional.

În rândul staţiunilor doar climaterice de interes naţional intră localitatea

Voineasa ,iar în al celor mixte, balneo-climaterice, Călimăneşti- Căciulata-

Cozia, Govora şi Olăneşti.

În afara acestora există o serie de staţiuni de interes local,în care intră

localităţile Ocnele Mari, Ocniţa, Bivolari, Păuşa, Buneşti, Costeşti, Mateeşti şi

Oteşani; din păcate acestea din urmă sunt puţin valorificate în acest scop.

STAŢIUNEA CĂLIMĂNEŞTI-CĂCIULATA-COZIA

Călimăneştiul balnear este de fapt un complex de unităţi medicale

răspândite în trei localităţi geografice apropriate : Călimăneşti , Căciulata şi

mai nou şi Cozia, aşa cum precizează doi medici – cercetători,tată şi fiu- Dr

Gheorghe şi dr. George Mămularu- care au cercetat ca nimeni alţii trecutul şi

scurtează şi viitorul acestei staţiuni balneare de importanţă naţională şi

internaţională20.

Prima atestare documentară a valorii terapeutice a apelor minerale din

această staţiune datează din anul 1654,când domnitorul Matei Basarab s-a

tratat aici pentru suferinţele sale reumatice şi pentru gută.

A urmat un arc peste timp de peste două secole de ,,tăcere

istoriografică’’, iar din secolul al XIX –lea apar numeroase informaţii despre

virtuţile terapeutice ale apelor minerale din această staţiune. Iniţial apele de

aici erau folosite sub formă de băi locale sau generate făcute într-un

stabiliment balnear sau în gospodăriile localnicilor, dar numai în sezonul

estival.

La începutul secolului al XIX-lea au apărut primele publicaţii medicale

despre valoarea terapeutică a apelor minerale nu numai sub formă de băi,ci şi

în cură internă (crenoterapie). În anul 1829 medicul francez Constand Marcille

a publicat în ziarul ,,Curierul Românesc’’ un mic ghid balnear,completat în anul

următor de către dr. C. F. Siller,apoi şi de medicul Johann Nepomuc Meyer.

Ulterior ,în anul 1837 medicul Ştefan Vasile Episcopescu publică cea mai

cuprinzătoare prezentare a valorii terapeutice a apelor minerale din această

staţiune. La propunerea dr. Carol Davila, Eforia Spitalelor a propus şi realizat,

dar mult mai târziu, amenajarea izvoarelor şi construirea unui stabiliment

balnear,,în preajma Mănăstirii Cozia’’19 . Amenajarea şi extinderea staţiunii a

continuat într-un ritm rapid,iar apele minerale de aici au primit ,,Diploma de

Grand Prix’’ şi medalia de aur la expoziţia internaţională de alimentaţie şi de

ape minerale de la Bruxelles din anul 1893. De atunci apa minerală din

izvoarele naturale de aici a fost îmbuteliată şi comercializată în ţară şi în

străinătate.

De-a lungul existenţei sale,în mai multe rânduri stabilimentele balneare

din staţiune au servit ca spitale militare pentru ostaşii răniţii în conflagraţiile

mondiale.

În anul 1948 staţiunea a fost naţionalizată ,iar lucrările de amenajare a

izvoarelor şi construcţiilor au luat o amploare nemaiîntâlnite în trecut,

transformând vechea staţiune într-o staţiune nouă, modernă, devenind o

adevărată industrie balneară naţională, dar şi chiar o staţiune internaţională

mult căutată de străini.

În anul 1955 a fost înfiinţată o policlinică balneară cu numeroase

cabinete medicale pentru diverse specialităţii şi în special cu servicii de

balneo-fizioterapie. Mai mult chiar ,în anul 1957 s-a înfiinţat aici şi primul

Sanatoriu de silicoză din ţară.

În anul 1974 în Călimăneşti a fost înfiinţată o clinică universitară de

balneologie, aparţinătoare de Institutul Medico- Farmaceutic din Bucureşti a

cărui conducerea i-a fost încredinţată profesorului universitar Stelian

Dumitrescu. Cu un an mai târziu a luat fiinţa aici şi o secţie clinică a Institutului

Naţional de Geriatrie şi Gerontologie ,, Ana Aslan’’ condusă de dr. Lidik Talos-

Miluţeanu.

În deceniul al şaptelea al secolului al XX- lea vechii staţiuni

Călimăneşti - Căciulata i s-a adăugat şi moderna microstaţiune Cozia.

După anul 1989 a urmat o perioadă de regres evident a staţiunii. O

uşoară revigorare a activităţii balneare a survenit în urma privatizării celor mai

importante obiective medicale din staţiune.

Câteva figuri proeminente ale medicinii româneşti şi mai ales vâlcene

au condus cu mare succes destinele medicale a staţiunii, ceeace a care au

dus la decorarea ei în anul 1975 cu Ordinul Muncii clasa I –a. Printre aceştia îi

amintim pe foştii medici directori Frumuşanu Constantin, Tudor Marin, Elena

Teleanu, Erwin Benedeck , Augustin Taloş- Măluteanu, Gheorghe Mămularu

(călimăneştean de origine) Eugen Lungulescu, Carmen Enescu , prof. dr.

Stelian Dumitrescu.

Apele minerale din complexul Călimăneşti – Căciulata - Cozia sunt în

special sulfuroase (datorită prezenţei hidrogenului sulfurat), dar şi cloro-sodice,

brom - iodurate, bicarbonatate, calcice, magneziene, iodurate, sulfuroase.

În această staţiune se tratează o serie de boli digestive,urinare,oto-rino-

laringologice şi respiratorii, metabolice,ale aparatului locomotor, alergice,

dermatologice, ginecologice dar şi intoxicaţiile cronice cu plumb şi siliciu.

La efectele terapeutice ale apelor minerale asupra bolnavilor veniţi în

staţiune pentru tratament balnear se adaugă şi calitatea aerului pur de munte

ca efect climatic pozitiv asupra organismului uman49.

În prezent în Călimăneşti funcţionează o secţie de recuperare medicală care

aparţine de Spitalul de Urgenţă –Vâlcea.

BĂILE GOVORA

Staţiunea este situată ,,ca într-o căldare’’ înconjurată de dealuri împădurite,

având o climă blândă temperat - continentală şi de aceea este cunoscută ca o

staţiune nu numai balneară, ci şi climaterică.

Govora este declarată staţiune balneo-climaterică din anul 1887, când primul

ei director medical a fost dr. Macovei şi a fost construită pe terenul care a aparţinutul

Mănăstirii Govora, situată în vecinătatea staţiunii. Pe pământurile acesteia s-au

descoperit o serie de ,,puţuri cu apă care fierbe’’ şi care în realitate era apă care

conţinea iod, sulf, păcură, ţiţei, dar şi un nămol terapeutic26.

Iniţial cu aceste ape se făceau băi locale sau generale în locuinţele sătenilor ,

apoi în stabilimente balneare improvizate. ,,Apa aceasta care fierbe’’ era încălzită în

nişte hârdaie în care se puneau câteva pietre încinse în foc . În această apă se

îmbăiau bolnavii.

Ulterior s-a construit un pavilion balnear în care se efectuau numeroase

proceduri medicale ( în special băi calde) care foloseau atât apele sulfuroase,

iodurate, clorurosodice, bromurate erau extrase cu ajutorul unor sonde răspândite

pe raza staţiunii. Nămolul terapeutic era adus din staţiunea Ocnele Mari, situată în

vecinătate.

În afara apelor minerale obţinute prin foraj şi folosite sub formă de băi locale

sau generale în staţiune există şi câteva izvoare cu ape minerale pentru cură

internă (crenoterapie).

Indicaţiile terapeutice ale apelor minerale din această staţiune sunt : bolile

metabolice, reumatice,oto-rino- laringologice, alergice, respiratorii cronice(astm

bronşic, bronşite astmatiforme,scleroemfizem pulmonar) recomandate fie - sub formă

de inhalaţii sau aerosoli , fie de băi locale sau generale.

Ca şi în cazul staţiunii balneare Călimăneşti –Căciulata – Cozia şi staţiunea

Govora este una balneo- climaterică, deoarece şi aici aerul curat furnizate de

pădurile de foioase potenţează efectul procedurilor balneare care se efectuează aici.

Din păcate şi soarta acestei staţiuni după anul 1989 a fost una nefericită.

Stabilimentul balnear şi multe din spaţiile de cazare pentru bolnavi s-au degradat

vizibil iar activitatea balneară a diminuat considerabil.

Sperăm că tot privatizarea să devină motorul refacerii staţiunii şi revenirii ei în

rândul staţiunilor balneo- climaterice reputate pe plan local şi naţional.

BĂILE OLĂNEŞTI

Aflată într-o depresiune din zona deluroasă de la poalele Munţilor Căpăţânii,

staţiunea Olăneşti se bucură de un climat continental plăcut.

Ea dispune de o serie de ape minerale obţinute de la izvoare de mare

adâncime, care conţin ape sulfuroase, clorurate, bromurate, iodurate, sodice,

oligominerale pentru cură internă (crenoterapie) şi ape sulfuroase,clorurate şi sodice

pentru folosirea în cură externă sub formă de băi locale sau generale,de inhalaţii, de

aerosoli sau ca hidrotermoterapie53.

Dintre cele 30 de izvoare de ape minerale terapeutice cele mai indicate

pentru cura internă sunt izvoarele 3,5,7,8,13,15,19 şi 30 indicate în boli de nutriţie şi

metabolism,boli renale, endocrine,digestive,hepatobiliare şi respiratorii. Pentru cură

externă sunt indicate izvoarele 1,2 şi cele obţinute prin sondele 1001, 1002 şi 1005,

recomandate în bolile ginecologice,în nevroze şi în unele boli dermatologice.

La beneficiile aduse organsimului de apele minerale din staţiune folosite în

cură internă şi/sau externă se cumulează şi efectul climatului sedativ,,de cruţare’’ de

care beneficiează cei veniţi în staţiunea balneo-climaterică Olăneşti33.

Din păcate şi în cazul acestei staţiunii situaţia actuală nu este mult diferită de

soarta celorlalte staţiuni balneare din judeţul Vâlcea. Şi în cazul acesteia tot

privatizarea ar putea readuce la valoarea pe care a avut-o staţiunea în trecut ,când

era considerată pe acelaşi plan cu staţiuni de renume din străinătate precum

Karlsbad, Ems, Wiessbadden sau Evian.

BĂILE OCNELE MARI - OCNIŢA

Când prezentăm aceste două microstaţiuni balneare unite într-una singură

încercăm nostalgia unui trecut frumos. Dar cu un prezent deplorabil.

Trecutul frumos este justificat de popularitatea de care se bucura această

staţiune balneară cu apă sărată şi cu nămol sapropelic.În staţiune funcţionau bazine

cu apă sărată rece şi băi la cadă cu apa salină caldă. Perioada interbelică2 şi

deceniile V şi VI ale secolului al XX-lea au construit perioadele de vârf ale staţiunii,

până când………

Pe la mijlocul secolului al XX-lea s-a construit colosul industrial chimic de la

Govora care consuma cantităţi enorme de apă salină supersaturată transportată pe

conducte din Ocniţa şi din Ocnele Mari. Ori, aceste procese tehnologice au dus la

prăbuşirea salinelor existente în aceste mici localităţi şi apoi şi la prăbuşirea sau

deplasarea unor terenuri cu toate construcţiile civile sau industriale care se aflau pe

ele. Astăzi nu se mai poate vorbi de Băile Ocnele Mari, ci de ruinele băilor de la

Ocnele Mari şi de la Ocniţa.

Locuitorii acestei staţiuni balneare se puteau mândri cu faptul că a fost

vizitată în trecut de către domnitorii Radu cel Mare şi de Alexandru Ioan Cuza şi că

acolo şi-au căutat sănătatea numeroase alte mari personalităţi ale neamului nostru.

STAŢIUNEA CLIMATERICĂ ŞI TURISTICĂ VOINEASA

Odată cu încheierea construcţiei hidroenergetice de pe Lotru s-au creat

premizele apariţiei unei staţiuni montane de interes naţional,- Staţiunea Voineasa –

prin reamenajarea blocurilor locuite de constructori şi prin transformarea lor în

moderne hoteluri, microhoteluri şi vile dar şi orin crearea unor condiţii de practica a

sporturilor de vară şi mai ales de iarnă. Interesantă a fost şi ideea proiectării şi

construirii unei staţiuni satelit, în amonte pe Lotru,la marginea lacului de acumulare

Vidra microstaţiune care de fapt a fost construită în mare, dar nefinalizată, iar în

prezent aflată în stadiul de conservare.

Climatul staţiunii Voineasa este unul de munte,cu veri răcoroase şi ierni reci,

astfel încât pe ansamblu climatul este sedativ, tonic şi stimulant pentru organismul

uman53.

În această staţiune se pot trata cu succea o serie de suferinţe neuropsihice

precum: nevroza astenică, astenia, fizică şi psihică, stările de post-stres de

suprasolicitare. Staţiunea este recomandată şi în convalescenţa după numeroase

boli umane, şi în pricipal după bolile aparatului respirator şi silicoză.

Staţiunea Voineasa reprezintă însă şi un minunat loc de petrecere a

concediilor şi vacanţelor, de practicare a turismului montan,i a sporturilor de iarnă şi

de vară ( pe terenurile special amenajate pentru sporturi de echipă).

CAPITOLUL V VÂLCEA MEDICALĂ ŞI

PERSONALITĂŢILE EI

OCTAVIAN POPESCU – PETRE PETRIA

Într-un capitol precedent al lucrării am susţinut şi am adus argumente în sprijinul ideii

că primii medici care au practicat o medicină ştiinţifică în oraşul Râmnicul Vâlcea şi în judeţul

Vâlcea au fost de origine străină - în special germani, francezi şi austrieci .

Cu timpul apărând şi dezvoltându-se şi şcolile medicale superioare româneşti, medicii

români şi dintre ei mulţi chiar de origine vâlceană au luat locul celor străini de naţia română. În

sprijinul acestei afirmaţii enumerăm o suită aproape interminabilă de nume de figuri medicale

afirmate pe plan local sau naţional şi care au contribuit efectiv la îmbunătăţirea stării de

sănătate a populaţiei şi totodată şi la dezvoltarea cercetării medicale. De loc neglijabil ,ba chiar

evident este aportul adus de vâlcenii care după ce au devenit medici au intrat în învăţământul

medical superior. Aşa se face că în lumea universitară medicală din ţară întâlnim un număr

considerabil de preparatori universitari ,de asistenţi universitari şi de şefi de lucrări la diverse

catedre universitare din Facultăţile de Medicină şi Farmacie. Surprinzător de mare este însă

numărul cadrelor universitare superioare (conferenţiari şi profesori ) care au funcţionat sau

care funcţionează şi în prezent în Universităţile de Medicină (conform cu titulatura actuală) din

toate centrele universitare medicale din ţară.

Regretăm faptul ca nu avem datele biografice complete ale celor prezentaţi in

lucrare. Unora dintre ei nu le cunoaştem datele biografice complete, altora evoluţia

profesională in timp şi în sfârşit,unii, poate chiar numeroşi lipsesc din aceasta evocare. De

aceea nici nu ne-am propus să redactăm un dicţionar exhaustiv al medicilor şi al cadrelor

medicale universitare care şi-au pus amprenta pe viaţa medicală a judeţului Vâlcea sau chiar

pe învăţământul medical superior din România. Lucrarea reprezintă mai de grabă un exerciţiu

de memorie pe care îl întreprinde unul dintre slujitorii lui Hipocrate care s-a format şi activat pe

meleagurile vâlcene.

Cele prezentate în lucrare vin să facă elogiul unor inteligenţe deosebite, superioare,

care nu le-au lipsit niciodată vâlcenilor.

Între aceştia se vor găsi în primul rând persoane şi personalităţi care s-au născut în

judeţul Vâlcea şi care au trăit, muncit şi afirmat în judeţul natal. Se vor afla şi dintre cei care

sunt în realitate ,,fii adoptivi ai Vâlcii”, născuţi pe alte meleaguri, dar care s-au stabilit temporar

sau definitiv în acest judeţ şi şi-au adus contribuţia la asigurarea sănătăţii populaţiei locale.

Sunt incluşi şi mulţi dintre cei care, deşi născuţi pe meleagurile vâlcene s-au afirmat şi au

activat profesional în alte zone din ţară sau chiar şi din străinătate, dar care nu au uitat datoria

morală pe care o au faţă de locurile şi de locuitorii satelor şi oraşelor vâlcene în care s-au

născut, au trăit o perioadă de timp şi pe care soarta i-a determinat să le părăsească vremelnic

sau definitiv.

În primele rânduri îşi vor ocupa locul în lucrare vâlcenii prin naştere sau prin ,,adopţie”

care au atins cele mai înalte trepte ale elitei medicale naţionale, deveniţi Membrii Titulari sau

Membrii Corespondenţi ai înaltelor instituţii academice din România : Academia Română ( A R

), Academia de Ştiinţe Medicale ( A S M ) şi Academia Oamenilor de Ştiinţă din România ( A O S

R ) .

Pentru corecta înţelegere a ierarhiei din sectorul activităţilor medicale oferim cititorilor

o serie de precizări absolut necesare înţelegerii corecte a sistemului medico - sanitar din

România.

Vom începe cu dispensarul medical rural - ca cea mai mică entitate sanitară din

România –şi vom ajunge până la cea mai înaltă instituţie, Academia Română, dar şi de la

medicul denumit până nu de mult medic de circumscripţie rurală sau urbană şi denumit astăzi

,medic de familie şi până la medicul academician, cunoscut fiind faptul ca între aceste

extreme există o întreagă scară profesională pe care au încercat şi încearcă să o urce mulţi

dintre medicii noştri.

Facem aceste precizării deoarece, de multe ori in discuţiile cu oamenii obişnuiţi , dar

care aparţin altor domenii ale vieţii sociale decât celui medical, constatăm o serie de confuzii

pe care le fac în astfel de discuţii. În afară de cei care aparţin sistemului de sănătate –deci de

cei din interiorul sistemului –mulţi dintre ceilalţi nu ştiu şi nu înţeleg de ce şi cum trebuie să-i

acorde ei „Cezarului ce-i al Cezarului”. Altfel spus să acorde respectul cuvenit pentru meritele

celor care le-au asigurat starea de sănătate şi au dovedit devotament faţă de omul aflat în

suferinţă.

Pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei medicale de la noi şi din lume,cel mai înalt

respect şi deplină onoare le merită Laureaţii Premiului Nobel pentru Medicină. Şi este cazul să

ne bucurăm mult că am avut şi noi,românii, un asemenea laureat, pe prof. dr. George Emil

Palade ( român de origine, dar stabilit în Statele Unite al Americii). Totodată trebuie să şi

regretăm mult faptul că nu avem mai mulţi, deşi au fost aproape de asemenea recunoaşteri

universale şi alţi români: prof.dr.N.C. Paulescu – descoperitorul insulinoterapiei, prof.

dr.Thoma Ionescu– primul realizator al rahianesteziei sau prof. dr. Ana Aslan -creatoarea

terapiei gerontologice cu Gerovital şi Aslavital.

Referindu-ne la singurul nostru Laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, poate nu

este lipsit de mândrie locală faptul că un profesor universitar, Şef de Clinică de Chirurgie în

Spitalul Universitar din Bucureşti, prof. dr. Palade Radu Şerban este nepotul marelui savant şi

că el s- a născut în Olăneşti, în anul 1944. Nu după mult timp familia s-a stabilit în Bucureşti,

unde el a făcut studiile şi a ajuns un reputat profesor universitar chirurg.

Legat de românii celebri din domeniul ştiinţelor medicale, autorul lucrării vă relatează

câte ceva despre fericita sa ocazie de a se afla faţă în faţă şi a conversa, cu Laureatul

Premiului Nobel pentru Medicină obţinut în anul 1974, de prof.dr.George Emil Palade.

Întâlnirea noastră s-a petrecut nu la mult timp după ce am publicat în presa medicală

românească un articol elogios despre acel eveniment şi moment de mare mândrie naţională.

Am a avut atunci revelaţia întâlnirii cu un om cu adevărat excepţional, o persoană uşor

interiorizată, dar care lăsa să transpară un suflet delicat şi generos, plin de umanitate şi

dragoste de semeni şi în special de conaţionali.

Trebuie subliniat şi faptul că acest OM si Savant a făcut nespus de mult pentru

medicina românească, căreia de fapt îi datora, cel puţin o parte din succesul carierei sale

strălucite. Nu a uitat si s-a revanşat prin contribuţia directă la organizarea şi funcţionarea

Institutului Român de Biologie Celulară, ca o filială a institutului similar din S.U.A., obţinând pe

baza relaţiilor personale, numeroase burse în Statele Unite pentru tinerii cercetători români din

acel institut.

Poate este greu să ajute să înţelegeţi de ce am fost atât de fericit atunci când am

avut prilejul să stau de vorbă cu singurul Laureat Român al Premiului Nobel şi de ce am fost

foarte trist în anul 2008, la aflarea veştii încetării din viaţă a savantului.

Noi românii trebuie să-l stimăm pe marele medic-savant pentru multele sale merite

ştiinţifice, dar în acelaşi timp şi pentru faptul că n-a uitat că este Român. Că este aşa, o

dovedeşte şi răspunsul pe care i l-a dat unui corespondent român la Washington, imediat după

conferirea Premiului Nobel „Îmi iubesc şi îmi stimez neamul şi sunt mândru că m-am născut în

România. Mă gândesc cu nostalgie şi drag la ţara natală, la meleagurile pe unde mi-am

petrecut copilăria, adolescenţa şi studenţia".

De abia după 37 ani de la obţinerea primului Premiu Nobel de către un român s-a

obţinut şi al doilea Premiu Nobel , de astă dată pentru Literatură, de către scriitoarea română

de origine germană ,Herta Műller ,dar nu atunci când trăia în România,ci după ce emigrase în

Germania de Vest.

1. ACADEMIA ROMÂNĂ

Academia Română este cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din România.

Ea s-a înfiinţat în anul 1879 şi avea atunci 21 de membri.

Astăzi Academia Română are 3 filiale în ţară,la Bucureşti,Cluj-Napoca şi Timişoara şi

este condusă de un preşedinte,4 vicepreşedinţi şi un secretar general. Preşedintele ei actual

este Academicianul Ionel Haiduc.

În prezent Academia Română are 77 Membri Titulari,80 Membri Corespondenţi, 86

Membri de Onoare din străinătate şi 31 membri de Onoare din ţară. Cu toţii sunt aleşi pe viata

,dar calitatea de membru poate fi acordata şi post-mortem, atât unor cetăţeni români, cât şi

străini.

Primirea în rândurile Membrilor Titulari şi a Membrilor Corespondenţi ai Academiei

Române se face prin votul tuturor academicienilor în cadrul Adunării Generale şi numai în

situaţia în care prin pierderi naturale unele locuri rămân vacante. Titlul de Membru de Onoare

al Academiei se acorda doar de Prezidiul Academiei Române.

Unicul criteriu de primire în Academia Română este ,,caracterul de excepţie al

contribuţiei candidatului în ştiinţă sau cultură, capabilă să-i confere reputaţia naţională şi

internaţională a candidatului”.

Dintre cele 15 secţii ştiinţifice ale Academiei Române ,două au tangenţă cu această

lucrare şi anume: Secţia de Ştiinţe Medicale, al cărei Preşedinte este Acad. Laurenţiu Mircea

Popescu şi Secţia de Ştiinţe Biologice al cărei Preşedinte este Acad, Maya Simionescu.

Din cei 77 Membri Titulari Activi ( care trăiesc ) ai Academiei Române, Acad. Andrei

Ţugulea ( ştiinţe tehnice) şi Mugur Isărescu ( ştiinţe economice), dintre cei 80 Membrii

Corespondenţi, Nicolae Manolescu (literatură) şi Dorel Zugrăvescu (ştiinţe tehnice), iar dintre

cei 31 Membrii de Onoare din ţară Irineu Popa (Mitropolitul Olteniei) au cu toţii legături

trainice cu ţinutul Vâlcii.

La o cercetare sumara a istoriei mai veche sau mai nouă a Academiei Române se

poate constata ca între membrii săi actuali se afla şi câteva personalităţi medicale ridicate

dintre Vâlceni, dar şi că ne putem mândri cu faptul ca şi în trecut judeţul Vâlcea a avut o bună

reprezentare în acest for de ştiinţă şi cultură naţională şi internaţională.

Au fost sau sunt Membrii Titulari,Membrii Corespondenţi si Membrii de Onoare ai

Academiei următoarele personalităţii medicale ridicate sau legate de meleaguri vâlcene:

ANASTASATU CONSTANTIN

Membru Titular al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe Medicale

Profesor Universitar ,doctor în medicină

S-a născut în anul 1917 în Corabia, Judeţul Olt şi a decedat în anul 1995 în Bucureşti.

Adolescentul şi tânărul Constantin Anastasatu a urmat şcoala primară şi Liceul

Alexandru Lahovari în Râmnicul Vâlcea (unde se stabilise cu familia din anul 1918). A început

Facultatea de Medicină în Cluj - Napoca,dar a terminat-o în Sibiu,acolo unde se refugiase

şcoala de medicină clujeană din cauza diferendului diplomatic româno-maghiar.

A intrat în învăţământul medical universitar, prin concurs, în Cluj - Napoca, la

Facultatea de Medicină reîntoarsă în oraşul transilvănean din ,,exilul” impus românilor de

vitregia acelor timpuri. A început ca preparator universitar ,a continuat ca asistent universitar,

după care s- a transferat în funcţia de şef de lucrări la nou înfiinţată Facultate de Medicină din

Timişoara. Acolo a promovat de la funcţia de Şef de lucrări până la cea de Profesor universitar

la Clinica de ftiziologie. Se transferă apoi la Bucureşti ca Profesor şi Şef de catedră la Catedra

de ftiziologie. Nu după mult timp este numit chiar Rector al Institutului de Medicină şi Farmacie

din Bucureşti.

În specialitatea sa medicală – ftiziologia - a obţinut titlul de doctor în medicină, de

doctor docent şi de medic emerit.

În anul 1969 devine Membru în Academia de Ştiinţe Medicale. În anul 1974 este primit

ca Membru Corespondent în Academia Română, iar din anul 1990 Membru Titular al acesteia.

Totodată este ales Membru al Prezidiului Academiei Române şi Preşedinte al Secţiei medicale

a acestui for naţional.

A fost un bun conducător de clinică şi un bun specialist pneumo- ftiziolog, având şi un

important rol în coordonarea cercetărilor epidemiologice în scopul combaterii ,,flagelului

tuberculozei”, boală care măcina sănătatea românilor în perioada imediat postbelică.

A publicat în presa medicală din ţară şi din străinătate numeroase studii şi cercetări,

dar a scris şi cursuri şi tratate de pneumo- ftiziologie, singur sau în colaborare cu alte

personalităţi din domeniul respectiv de activitate.

Pentru perioada sa de şcolarizare în Râmnicul Vâlcea,pentru sufletul său de

,,adevărat oltean” care-şi petrecea vacanţele şi concediile în Râmnicul Vâlcea, dar mai ales

pentru cercetările şi metodologia combaterii tuberculozei în judeţul Vâlcea ,oficialităţile locale

au acordat numele ,,Prof. dr. Constantin Anastasatu” spitalului de pneumologie al judeţului,

situat în Comuna Mihaieşti, care funcţionează într-unul dintre frumoasele conace ale familiei

Brătianu, cea care a dat României importante personalităţi politice.

ESARCU CONSTANTIN

Membru Corespondent al Academiei Române

S-a născut în anul 1836 în Bucureşti şi a decedat în anul 1898 în comuna Govora din

judeţul Vâlcea.

Este fiul medicului grec P.Exarchos, venit din Grecia şi stabilit în Bucureşti. A absolvit

şcoala primară, Colegiul Sfântul Sava, Facultatea de Medicină şi de Ştiinţe Naturale,toate în

Bucureşti. A urmat doctoratul în medicină la Facultatea de Medicină din Paris,pe care l-a

susţinut în anul 1864 şi concomitent şi Facultatea de Ştiinţele Naturii la Sorbona (Paris). Se

întoarce în ţară şi este numit iniţial profesor onorific la catedra de fiziologie de la Facultatea de

Medicină din Bucureşti. Este numit apoi profesor de istorie naturală la aceiaşi facultate

(denumită atunci Şcoala de Medicină) unde a funcţionat până în anul 1873. După această dată

s-a dedicat carierei diplomatice, iniţial în calitate de Agent Diplomatic la Roma,apoi de Ministru

Plenipotenţiar la Atena şi la Roma, iar din în anul 1891 este numit Ministru al Afacerilor Străine

al României. În perioada în care s- a întors în ţară a devenit şi Senator liberal22

.

Cât timp a avut statutul de diplomat a cercetat asiduu arhivele italiene din Florenţa,

Milano, Napoli,Roma şi Veneţia ,studiind documente privitoare la istoria românilor pe care apoi

le-a publicat în volumele,, Documente descoperite în arhivele Veneţiei (1874) şi ,,Documente

istorice descoperite în arhivele Italiei” (1878),dar şi alte lucrări istoriografice despre Ştefan cel

Mare şi despre Petru Cercel.

A desfăşurat o susţinută activitatea culturală, participând activ la înfiinţarea societăţilor

culturale,, Ateneul Român”(1865) ,,Amicii instrucţiunii” (1866), Societăţii ,,Filarmonica” ( 1868) şi

Societăţii ,,Amicii Belle –Artelor” (1872). A deţinut şi funcţia de Director în Departamentul

Cultelor şi concomitent a făcut parte şi din conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti.

Pentru aportul adus la procesul de învăţământ medical superior din Bucureşti,dar mai

ales pentru activităţile sale privind dezvoltarea culturii româneşti în capitală şi în ţară, în anul

1884 a fost primit în Academia Română ca Membru Corespondent.

Nu mai este pentru cei mai mulţi români o noutate faptul că Ateneul Român, instituţie

culturală cu care ne mândrim noi cei de astăzi este rodul iniţiativei, dar şi al contribuţiei

financiare a omului de ştiinţă şi cultură Constantin Esarcu. În schimb, puţini români cunosc

faptul că acestei instituţii cultural – muzicale i-a lăsat antum, prin testament, toată averea lui.

Importantul edificiu cultural care înnobilează astăzi Bucureştiul a fost terminat în anul

1888, sub patronajul lui Constantin Esarcu,numit în presa vremii ,,Preşedinte şi atotizvoditor al

lucrului acesta ‘’. Tot el este cel care a lansat sloganul ,,Da-ţi un leu pentru Ateneu” al cărui

efect în rândul populaţiei a fost cât se poate de benefic.

În sala Ateneului, Constantin Esarcu a ţinut o serie de conferinţe pentru publicul

bucureştean,cu teme precum : ,,Educaţia şi politica ”, ,, Artele sub Pericle”, ,,Pericle,om de stat

şi artist”, ,, Diplomaţia veneţiană în Orient” ş.a.

Despre minunea arhitecturală denumită ,,Ateneul Român” sunt câteva lucruri care

trebuie cunoscute de români în general şi de bucureşteni în special şi anume : că proiectul şi

execuţia lucrării au aparţinut arhitectului francez Albert Galleron ( cel care a proiectat şi Palatul

Băncii Naţionale din Bucureşti), că de la intrarea României în primul război mondial şi până în

anul 1919 activităţile culturale (concerte,conferinţe) desfăşurate la Ateneu au fost împiedicate

de ocupanţii germani,care au folosit Ateneul Român fie pentru unele servicii militare ,fie pentru

oficierea unor servicii religioase. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 Ateneul Român a

fost timp de doi ani sediul temporar al Adunării Deputaţilor iar după instaurarea comunismului

în România, Ateneul a fost folosit îndeosebi pentru manifestări muzicale.

În semn de omagiu adus ctitorului Ateneului Român,una din străzile din preajma sa

poartă numele de Str. Constantin Esarcu. Din anul 2004 Ateneul Român a fost inclus în Lista

Monumentelor Istorice,ca ,,Monument de arhitectură din grupa valorică A, de importanţă

naţională şi universală”.

Constantin Esarcu a fost şi rămâne deci o mare personalitate medicală, diplomatică şi

culturală care direct şi indirect şi- a pus amprenta pe oamenii din România şi implicit pe

vâlceni. Cât timp a fost un personaj activ a trăit şi lucrat în Bucureşti, unde a funcţionat ca

profesor universitar în învăţământul medical, apoi a îndeplinit unele funcţii în diplomaţie.

Pentru activitatea sa ştiinţifică din învăţământul medical superior, i s-a conferit titlul de Membru

Corespondent al Academiei Române. După pensionare s- a retras în comuna Govora din

judeţul Vâlcea. Aici intervine subiectivismul autorului, care s-a născut şi a trăit primii ani ai

copilăriei în acea comună, după care familia sa s-a stabilit în Râmnicul Vâlcea. Ca atare,

autorul a avut satisfacţia de a afla că a fost consătean într-o perioadă anume a vieţii cu

Acad. Constantin Esarcu chiar dacă acesta nu a fost vâlcean prin origine ci prin adopţie

temporară .

OLĂNESCU AL. GHEORGHE

Membru Corespondent al Academiei Române şi Membru Titular al Academiei de

Ştiinţe Medicale ,Profesor Universitar ,doctor în medicină şi chirurgie

S-a născut în anul 1905 în Olăneşti în familia lui Alexandru Olănescu, agent sanitar în

comuna Olăneşti şi a decedat în anul 1986 în Bucureşti28

.

A făcut şcoala primară în Olăneşti,liceul în Râmnicul Vâlcea absolvindu-l ca premiant

de onoare. În anul 1925 a susţinut examenul de bacalaureat în Craiova (singurul oraş din

Oltenia în care se ţinea acest examen) şi care s-a clasat primul dintre toţi cei 49 candidaţi

prezenţi,cu media 7,50, ceeace traducea seriozitatea şi severitatea dovedită de care dădeau

dovadă33

cadrele didactice din acea perioadă, în procesul de învăţământ.

În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o

în anul 1934, an în care a obţinut şi titlul de doctor în medicină. Prin concurs a intrat la

externat, internat şi secundariat în chirurgie urologică în clinica condusă de Acad. prof. dr.

Nicolae Hortolomei. Între anii 1942- 1945 a lucrat ca medic chirurg în spitalele militare de

zonă interioară ( în spatele frontului ). La terminarea războiului s-a întors în Bucureşti şi prin

concurs a intrat ca asistent universitar,apoi ca şef de lucrări în aceiaşi clinică de urologie în

care mai lucrase. În anul 1934 se căsătoreşte cu colega sa de facultate dr. Aurelia Nelepci

Popescu,medic de medicină şcolară în Bucureşti. Din păcate familia nou întemeiată nu a avut

copii.

În anul 1951 a fost numit Conferenţiar universitar şi Şef de clinică de chirurgie

urologică din Spitalului Clinic Floreasca din capitală,iar din anul 1955 a devenit profesor. Din

1958 clinica sa de urologie se mută la Spitalul Clinic Dr. Cantacuzino, iar în anul următor se

mută din nou, de această dată definitiv la Spitalul Clinic Fundeni din Bucureşti unde a lucrat

până la pensionare, la vârsta de 70 ani. După pensionare, încă 16 ani a fost profesor

consultant în aceiaşi clinică6.

O cercetare medicală importantă întreprinsă de Prof. dr. Gh. Olănescu a fost efectuată

asupra valorii terapeutice a apelor minerale din Călimăneşti-Căciulata în afecţiunile

renale,digestive,gută,diabet zaharat şi în intoxicaţiile cu plumb. Cercetarea s-a efectuat atât la

sursa de ape minerale(Căciulata) cât şi în unele clinici de specialitate din Călimăneşti,Cluj-

Napoca sau Bucureşti.

În anul 1962 i s-a acordat titlul de Medic Emerit şi Ordinul Muncii clasa

I-a, iar în anul 1968 a primit titlul de Doctor Docent. În anul 1963 a devenit Membru

Corespondent al Academiei Române,pentru ca după şase ani ,în 1969 să devină şi Membru

Titular al Academiei de Ştiinţe Medicale. În anul 1971 i s-a acordat Ordinul Meritul Sanitar clasa

I –a.

A publicat atât în ţară cât şi în străinătate numeroase articole ştiinţifice, monografii şi

tratate medicale de chirurgie generală şi urologică: ,,Insuficienţa renală acută ”,,,Litiaza

renală”, ,,Principii de terapeutică urologică ”,,,Tumorile vezicii urinare”, ,, Hidronefroza”, şi un

,,Manual de chirurgie” .A participat şi la monumentalul Tratat de Chirurgie în cinci volume scris

sub redacţia Academicienilor profesori universitari N.Hortolomei şi I.Ţurai.

A creat o serie de tehnici chirurgicale originale pentru sfera urologică şi a inventat un

aparat de investigaţii urologice (cistosfincterometru )recunoscute şi utilizate atât în clinicele

urologice din ţară, cât şi din străinătate şi pentru care a fost primit ca membru în numeroase

Societăţii Internaţionale de urologie din lume.

*

* *

Ca student medicinist, subsemnatul am avut prilejul să intru de câteva ori în clinica pe

care o conducea prof. dr.Olănescu şi am participat la aşa numita ,,vizită mare” , în care alaiul de

medici şi rar şi de câţiva studenţi (deoarece clinica era una de perfecţionare a medicilor urologi

şi nu una de iniţiere a studenţilor) .Când l-am zărit m-a impresionat ţinuta sa aristocratică,

eleganţa şi bunul gust vestimentar. I-am admirat şi distincţia verbală, academică şi competenţa,

atunci când îşi spunea părerea în legătură cu unele cazuri prezentate de medicul de salon.

Impresiile pe care m-i le făcusem ca tânăr student din puţinele prilejuri în care am

ajuns în preajma sa m-i le-am întărit mult mai târziu, când am citit caracterizarea pe care i-o

făcea o colaboratoare a sa într-o lucrare monografică despre Spitalul Fundeni şi care-l

descria în termenii: ,,Prof. dr. Olănescu era genul clasic de adevărat aristocrat, tăcut,îmbrăcat

totdeauna la ,,patru ace” ,cu costume englezeşti şi cu cravate scumpe’’.,,Mă întrebam –spunea

în continuare autoarea monografiei - dacă nu cumva se trăgea din neamul Olăneştilor, boieri

vâlceni semnalaţi de istorici de prin secolul al XVI- lea” .

Din anul 1963 a devenit medicul chirurg – urolog preferat al conducătorului comunist

Gheorghe Gheorghiu Dej, care prezenta o afecţiune urologică severă, care cu siguranţa i-a

grăbit sfârşitul în anul 1965.

Profesorul Olănescu se bucura pe bună dreptate de recunoaşterea sa ca mare urolog

al României dar nu a fost scutit nici el de invidia profesională a unui alt mare urolog care

cocheta cu politica, spre deosebire de prof. dr. Olănescu care a fost întotdeauna apolitic şi

demn,rezistând cu stoicism la unele presiuni care se exercitau asupra lui.

La vârsta de 81 ani,în urma unui accident vascular cerebral marele profesor a

decedat, iar dorinţa sa ultimă i-a fost îndeplinită şi a fost înhumat în localitatea natală Olăneşti,

unde-şi petrecea de regulă concediile de odihnă şi unde a fost condus pe ultimul drum de un

cortegiu important, sicriul fiind aşezat pe cetină de brad într-un car tras de boi. Cortegiul a fost

condus chiar de episcopul Râmnicului, Gherasim, în semn de recunoaştere pentru credinţa în

cele Sfinte de care a dat dovadă Academicianul prof.dr.Gh. Olănescu în timpul vieţii, făcând

parte, ca membru laic din Adunarea Naţională a Bisericii Ortodoxe Române.

MARCU ANDREI DUMITRU (alias PANDREA ANDREI )

Membru de Onoare al Academiei Române

Doctor în medicină la Bucureşti şi la Sorbona (Paris)

Doctorul Andrei Pandrea (pseudonim sub care este mai cunoscut în ţară şi în

străinătate reputatul medic Marcu Andrei Dumitru) s-a născut în Bucureşti, în anul 1936.

Şcoala primară şi liceul le-a urmat în Bucureşti şi Sinaia. La vârsta de 14 ani este eliminat din

şcoală şi anchetat de organele de securitate numai pentru simplu motiv că era fiul reputatului

avocat sociolog ,filozof şi literat Petre Pandrea, la aceea dată întemniţat pentru 10 ani în

închisoarea de la Ocnele Mari ,din judeţul Vâlcea ( alături de marele filozof, cărturar şi

economist Petre Ţuţea, de poetul şi fabulistul Vasile MIlitaru, de medicul Orbescu şi de mulţi

alţii) pentru subminarea ordinii publice. În cazul lui Petre Pandrea a contat mult în severitatea

condamnării sale şi faptul că era cumnatul omului politic comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, ucis

chiar de cei alături de care au introdus comunismul în România postbelică.

După ce-şi susţine examenul de maturitate în anul 1954, tânărul Andrei Pandrea

susţine un triplu examen de admitere în Facultăţile de Medicină,de Biologie şi de Agronomie

şi, surprinzător a fost declarat admis la toate cele trei facultăţi. Totuşi el îşi continuă studiile

universitare doar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 196122

.

După absolvire este repartizat ca medic de circumscripţie rurală în comuna Boişoara

din judeţul Vâlcea, unde lucrează între anii 1961 – 1963, perioadă după care s- a transferat în

judeţul Prahova. Pentru că era deja angrenat într-un program de cercetări sociologice în rândul

populaţiei din Ţara Loviştei, se întorcea în fiecare vară în Boişoara. Şi a făcut-o câţiva ani

consecutivi25

.

La întrebarea ,,Cine este Andrei Pandrea ?’’ răspunsul este greu de dat. Mai uşor ar fi

de formulat răspunsul la întrebarea ,,Ce nu a fost şi ce nu a făcut în viaţă acel tânăr dovedit un

erudit şi mare îndrăgostit atât de meleagurile vâlcene cât şi de oamenii din Ţara Loviştei?’’

Să încercăm totuşi să definim preocupările sale care aproape că l-au făcut celebru în

România. A fost medic,antropolog,etnolog,sociolog,scriitor, publicist ,consilier în Ministerul

Sănătăţii şi Secretar al Institutului de Teoria şi Istoria Literaturii şi Artei de la Academia de

Studii Social –Politice,,Ştefan Gheorghiu ” din Bucureşti. A reuşit să îndeplinească atâtea

funcţii datorită enormei sale capacităţi intelectuale şi fizice, erudiţiei, talentului narativ, viziune

transdisciplinară, perseverenţă, altruismului său etc.

Primul doctorat în Ştiinţe Medicale pe care-l obţine în ţară este cel în antropologie,

susţinut în Bucureşti în anul 1972.

În anul 1973 obţine o bursă de la statul francez pentru Şcoala de Înalte Studii din

Paris, în vederea perfecţionării studiilor sale în etnologie. În anul 1977 cere azil politic în

Franţa şi i se acordă. În anul 1982 obţine în Franţa, la Sorbona cel de-al doilea doctorat al său,

care-i v- a deschide numeroase căi de consacrare şi afirmare în ştiinţele umanitariste. În scurt

timp devine membru al Academiei Româno- Americane de Ştiinţe şi Arte şi totodată Şef al

Secţiei de Folclor a Institutului de Cercetări al acelei Academii. Curând după aceea devine şi

membru al Asociaţiei Ziariştilor Români din Vestul Europei.

Mult mai târziu ,după revoluţia democratică din anul 1989 din România, mai exact în

anul 1994 i se conferă de către Prezidiul Academiei titlul de Membru de Onoare al Academiei

Române.

În anii în care practica medicina în mediul rural ,în Ţara Loviştei vâlcene desfăşura şi o

activitate de cercetare sociologică şi etnologică,dar şi una ştiinţifică şi literară, publicând

rezultatele cercetărilor sale îmbrăcate într-un interesant veşmânt literar,astfel încât este greu

de stabilit unde se termină cercetarea sociologică şi unde începe descrierea literară,deoarece

coroborarea acestora este perfectă.

Prima dintre lucrările sale literare publicate a fost intitulată ,,Hoinar prin Bucegi” (un

jurnal de călătorie prin munţi) urmată de ,,Medic la Boişoara” , ,,Unde s-a dat lupta de la

Posada? ” ( în care pune în discuţie o altă posibilă variantă istorică de localizare a Posadei în

Ţara Loviştei), ,,Voievodul cailor”, ,,Proză etnologică” ,,Martor de veac ”, ,,Cinci într-un

Topolino”, ,, Oaia, ciobanul şi brânza ” ,,Masa moşilor”, urmate de una mai recentă, intitulată

,,Etnologie”, lucrare care conţine rezultatele unor îndelungate, laborioase şi tenace cercetări

în teren pe teme ca păstoritul ,alimentaţia,rudenia spirituală,populaţii care au tranzitat Ţara

Loviştei, reminiscenţe religioase , arhaice etc.

Lucrările sale au fost publicate în ţara, în Franţa,şi în Danemarca.

În carte sa intitulată,,Medic la Boişoara” care este esenţială şi atotcuprinzătoare pentru

perioada în care dr. Andrei Pandrea a lucrat şi ca medic, dar şi ca cercetător sociolog în

Oltenia de sub munte, mai exact spus în Ţara Loviştei, surprinde cu mare fineţe valorile

umane ale loviştenilor, dar şi a tot ceeace-i înconjoară (case,acareturi,animale)25

.

Cu bogatele sale cunoştinţe de etnologie şi cu talentul său literar, îi caracterizează

astfel pe locuitorii istoricei Ţări ai Loviştei:,,Lovişteanul nu se îmbolnăveşte de două ori; o dată

şi gata sau niciodată! El, lovişteanul nu a auzit de concediu medical şi n-are încredere în

doftor. Nu traversează depresii psihice, stresuri intelectuale,migrene şi nu înghite pilule. Când

mai are puţine zile,e dus cu carul la spital sau moare–n picioare, ca tovarăşul sau,calul. Unica

siguranţă a lovişteanului este câinele. Nu-l linguşeşte,nu-l tunde şi nu-l pupă-n bot. Ziua şi

noaptea dulăul trebuie să păzească casa , familia şi turma. Şi pentru aceasta primeşte un boţ

de mămăligă. Singurele griji ale omului muntelui sunt animalele. Le îngrijeşte mai ceva ca pe

sine. Fără animale,e un fel de nimeni. Lovişteanu creşte puţini cai şi mulţi boi,mari cât elefanţii.

Boii sunt cuminţi şi răbdători, mănâncă ce le dai şi cară poveri uriaşe fără să cârtească”.

În cercetările sale sociologice din Ţara Loviştei a fost însoţit într-o perioadă de cel ce a

fost Petre Culianu, pe atunci student la Facultatea de Filologie din Bucureşti şi care avea să

moară mai târziu în S U A în codiţii suspecte) şi de renumitul etnolog de mai târziu, Constantin

Mohanu.

În lucrarea sa intitulată,,Medic la Boişoara” autorul relatează despre toate problemele

noi cu care a venit în contact în acel mediu autentic rural, tradiţional, în deplină izolare

geografică şi cu numeroase vicisitudini ale vieţii.

Toate relatările cuprinse în acea lucrare se suprapun perfect peste tot ceea ce a simţit

şi trăit şi autorul acestei lucrări care şi-a făcut ,,apostolatul în medicină” tot în judeţul

Vâlcea,numai că în sudul judeţului ,din zona Drăgăşanilor, care diferă destul de mult de Ţara

Loviştei atât ca nivel de cultură al oamenilor, cât şi ca trăsături tipologice alte sătenilor. Ţinutul

Loviştei, era considerat de sociologi un ,,izolat ”, în care numeroşi locuitori ai săi nu ieşiseră

niciodată din cele trei sate care compuneau comuna Boişoara, în timp ce sătenii din preajma

Drăgăşanilor circulau în trecut mult prin ţară pentru a-şi valorifica produsele viticole.

Aşa cum preciza dr.Pandrea, ceea ce constituie o particularitate la lovişteni faţă de alţi

locuitori ai satelor vâlcene este faptul că unul şi acelaşi om este alternativ ţăran – agricultor, iar

într-o altă perioadă din an este cioban pentru oile sau vitele lui.

Timpul petrecut de dr. Andrei Pandrea în mijlocul sătenilor lovişteni i-a permis să-i

studieze şi să-i cunoască în profunzime şi să descifreze tipologia psiho- socială a comunităţilor

din acea zonă.

Nu ştim astăzi dacă cercetările sale sociologice din deceniul al VII- lea al secolului al

XX-lea au mai fost continuate şi după acea dată,dar oricum trebuie să-i fim recunoscători

bucureşteanului care a devenit vâlcean ,,prin adopţie” în acei ani, iar prin valabilitatea lucrărilor

sale, un vâlcean pentru vecie.

*

* *

În România fiinţează şi alte instituţii naţionale denumite Academii, dar care nu sunt

echivalente ca valoare specifică cu Academia Română,ele fiind instituţii de vârf profilate pe

cercetări şi activităţi sectoriale.

Este cazul Academiei de Ştiinţe Medicale şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din

România.

2. ACADEMIA DE ŞTIINŢE MEDICALE

Cea de a doua Academie, în care sunt cuprinse marile valori umane din domeniul

medical este Academia de Ştiinţe Medicale din România (A.S.M.),care a fost înfiinţată în anul

1935. Este o instituţie publică de interes naţional în domeniul cercetării ştiinţifice medicale şi

farmaceutice,cu personalitate juridică,aflată în subordinea Ministerului Sănătăţii.

A.S.M. are şase filiale în marile centre universitare medicale din ţară: Cluj, Craiova,

Crişana (Arad – Oradea) Iaşi,Târgu Mureş,Timişoara.

Actualul Preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale este Prof. dr. Irinel Popescu.

Membrii Academiei sunt grupaţi în trei categorii :

- 165 Membrii Titulari activi (care sunt în viaţă şi activează încă ) între care se numără

şi prof. univ. dr. Carmen Doina Ginghină, originară din Râmnicul Vâlcea, iar dintre cei

dispăruţi, au fost profesorii dr. Emil Măgureanu şi Mircea Nicolae Angelescu;

-39 Membrii Corespondenţi activi,între care profesorii universitari dr. Maria Dorobanţu

şi Dr. Radu Şerban Palade, vâlceni la origine.

-33 Membrii de Onoare

În această Academie pot fi primiţi cetăţenii români ca Membrii Titulari şi Membrii

Corespondenţi ,iar ca Membrii de Onoare, atât cetăţenii români cât şi cei străini care s-au

remarcat prin realizări şi contribuţii importante la dezvoltarea ştiinţelor din domeniile care intră

în preocupările A.S.M.

Acest titlu academic se poate acorda atât în timpul vieţii, cât şi post – mortem celor

care-l merită.

ANGELESCU MIRCEA NICOLAE

Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale

Profesor universitar ,doctor în medicină

S-a născut în anul 1923 în Râmnicul Vâlcea şi a decedat în anul 2010 în Bucureşti22

.

Era fiul unei familii de intelectuali (avocat şi magistrat) .Şcoala primară şi liceul le-a

făcut în Râmnicul Vâlcea, apoi Facultatea de Medicină în Bucureşti pe care a absolvit-o în anul

1947. Din perioada facultăţii se mândrea cu faptul că i-a avut profesori pe unii dintre marii

profesori din învăţământul medical din Bucureşti (Francisc Reiner, Daniel Danielopolu, N.

Ionescu Siseşti,Matei Balş) şi în mod special îl remarca pe fostul său asistent universitar

George Emil Palade de la catedra de anatomie,cel care a primit in anul 1974 singurul Premiu

Nobel pentru Medicină acordat unui român, aşa cum am mai relatat .

Încă din anii de liceu tânărul Mircea Angelescu avea preocupări literare ; împreună cu

Virgil Untaru, cunoscut sub pseudonimul Virgil Ierunca de la microfonul Europei Libere a

redactat o revistă literară din care câteva articole şi epigrame ale lor au fost preluate şi

publicate în revistele literare consacrate : ,,Contemporanul ” şi ,,Universul literar”.

După absolvirea Facultăţii de Medicină a intrat în clinica de boli infecţioase şi tropicale

din Spitalul Colentina din Bucureşti ca extern, apoi intern, medic secundar,specialist şi medic

primar. În învăţământul medical superior a intrat tot prin concurs în anul 1949, ca

preparator,urcând apoi treaptă cu treaptă în erarhia universitară, de la asistent universitar şi

şef lucrări ,la conferenţiar şi profesor şi şef al clinicii de boli infecţioase şi tropicale, din anul

1990 . În anul 1949 a obţinut titlul de doctor în medicină.

În anul 1973 a avut o bursă acordată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în

Indonezia, pentru perfecţionarea în bolile infecţioase şi în special în cele tropicale . În anul

1993 a devenit profesor onorific al Universităţii de Medicină din Indianapolis( S. U. A ) fiind

declarat şi ,,cetăţean de onoare al acestui oraş”. Tot în acelaşi an devine Membru Titular al

Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

După pensionarea de la catedră din anul 1994 a continuat activitatea ca Profesor

universitar asociat , ocupându-se de doctoranzii săi în în întocmirea şi susţinerea tezelor de

doctorat ale acestora.

În afară de obligaţiile didactice universitare care-i reveneau funcţiei şi postului ocupat

din schema catedrei respective a desfăşurat şi activitate de cercetare ştiinţifică într-un

domeniu cheie al terapeuticii medicale, aşa cum este cel al antibioterapiei în care lumea

medicală românească îl consideră cu adevărat ,,patriarhul ei ” .Rezultatele îndelungatei

activităţi de cercetare sau finalizat cu publicarea unor valoroase volume de nivel academic,

intitulate ,,Infecţiile bacteriene acute” , ,,Folosirea raţională a antibioticelor”, Ghid practic de

antibioterapie”, ,,Terapia cu antibiotice” dar şi un ,, Manual de epidemiologie şi boli

contagioase”.

Valoarea ştiinţifică l-a impus pe profesorul dr. Angelescu Mircea Nicolae nu numai în

ţară, ci şi în străinătate, fiind invitat la importante reuniunii medicale internaţionale, ţinând

prelegeri academice în Indonezia şi în Statele Unite.

Calităţile sale de eminent medic - teoretician şi practician – au fost dublate de un

spirit creator extraprofesional, hobby-ul său fiind vorba scrisă, fie în lucrări literare precum

volumul ,,Medici scriitori… scriitori medici ” scrisă în colaborare cu Prof. dr. Marin Voiculescu,

,,Răsfoind caietele de memorii ale profesorului Matei Balş”, ,,Scrieri de demult”,,,Destinul

ciudat al operei lui Cantemir” (publicat în Revista România literară” nr. 11 ,Buc. 2002) şi

,,Ghidul Angelescu”. A fost redactor şef al revistei medicale ,,Terapeutica, farmacologie şi

toxicologie clinică ” în perioada 1994- 200728

.

A contribuit şi la elaborarea importantului ,,Tratat de boli infecţioase’’, apărut sub

redacţia Acad. prof. dr. Marin Voiculescu .În ultima parte a vieţii avea în lucru volumul intitulat

,, Despre şapte păcate în practica antibioterapiei şi alte subiecte”. Ca publicist a scris

numeroase eseuri literare, poezii, scenete de teatru pentru formaţiile de amatori, epigrame,

memorialistică şi articole gen ,,magazin” în almanahurile medicale.

Pentru aceste ultime activităţi a fost primit ca membru în Societatea Medicilor

Scriitori şi Publicişti din România şi în Uniunea Mondială a Scriitorilor Medicii, fiind inclus în

dicţionarul bibliografic al acesteia din urmă.

A fost distins în două rânduri în anii 2000 şi 2010 cu Ordinul ,,Pentru Meritul

Sanitar, în grad de Comandor ” de către Preşedintele României.

Din anul 1985 (pe când era conferenţiar universitar) dar şi după aceea, din 1990 de

când a fost confirmat ca profesor universitar a condus Clinica I de boli infecţioase pentru

adulţi ,până la pensionarea sa, în anul 1994 .

Dacă am folosit pentru prezentarea acestei luminoase personalităţi a medicinii

româneşti date şi informaţii oficiale din documentele publice,în cele ce urmează autorul vă

prezintă şi impresiile sale din relaţia directă cu personalitatea evocată. Dintr-un început trebuie

să recunosc cu sinceritate că relaţiile dintre noi,deşi ambii eram vâlceni la origine ,nu au fost

prea apropiate şi poate că era firesc să fie aşa de îndată ce între noi era o diferenţă de vârstă

importantă, fiecare dintre noi aparţinând unei alte perioade a vieţii şi altei poziţii profesionale şi

chiar sociale.

Cu toate acestea,spre sfârşitul vieţii acestei mari personalităţi medicale şi odată cu

înaintarea mea în vârstă, am devenit mai apropiaţi,mai sentimentali şi mai ales mai sensibili la

ceeace înseamnă ,,patriotismul local”. Astfel stima şi respectul meu pentru acest mare OM şi

MEDIC vâlcean provenit dintr-o respectabilă familie de intelectuali (din care un alt frate,Paul

Angelescu nu a părăsit urbea natală,profesând cu succes şi distincţie avocatura o viaţă

întreagă ) au crescut considerabil.

Chiar când eram în liceu,auzisem că din Râmnicul Vâlce ,ar fi un medic pe nume

Mircea Angelescu care ar fi în Bucureşti ,dar nu-l cunoscusem personal.

Trecând anii, intrând şi eu în Facultatea de Medicină din Bucureşti şi ajungând în

anul V am intrat în clinica de boli infecto-contagioase condusă de un ,,adevărat boier ” ,

,,demn’’ prin ţinută, atitudine şi chiar şi prin origine socială, Prof. dr. Matei Balş, descendent al

reputatei familii de moşieri moldoveni Balş, în care funcţiona ca asistent universitar şi tânărul

medic Mircea Angelescu.

În clinica condusă de prof. dr. Matei Balş, creator de şcoală medicală românească a

pătruns prin concurs şi tânărul absolvent de facultate , viitorul doctor şi mai târziu ajuns

profesor Mircea Angelescu.

La prima oră de stagiu în spital eram toţi studenţii strânşi laolaltă pentru a fi

repartizaţi la asistenţii universitari care urmau să ne fie îndrumători permanenţi în lunile de

stagiu în clinică. Începe repartiţia şi aflu că la grupa mea era repartizată d-na dr Geta

Teodorescu,iar la celelalte grupe alţi asistenţi universitari .În acel moment,unul dintre coleg

îmi şopteşte ceva neinteligibil. L-am rugat să repete cele spuse,la care el îmi adresează o

întrebare:

-,,Ştii cine este tânărul asistent cu cravată vişinie?”.

I-am răspuns că nu ştiu şi atunci el continuă:

-Vezi că este un vâlcean de-al tău şi este unul dintre ,,oamenii” de bază ai

profesorului Balş.

Aflând această noutate şi poate şi pentru faptul că speram într-un sprijin moral şi

profesional în respectiva clinică din partea acelui medic scos în calea mea poate de

Providenţă, m-am apropiat de acel tânăr asistent universitar şi m-am prezentat.

Dialogul care a urmat a fost unul convenţional, aşa cum cred că decurg dialogurile

între doi consăteni,conorăşeni sau chiar între doi conaţionali, atunci când se întâlnesc şi vor să

se cunoască .

Spunându-i că sunt şi eu din Vâlcea, am constatat că m-a privit mai atent şi cu multă

bunăvoinţă a stabilit un dialog amical între noi.

Câteva întrebări pe care mi le-a pus au curs rapid:

-Cum vă numiţi?

Înainte de a continua ceeace a urmat trebuie să precizez faptul că, precum maestrul

său prof. dr. Balş, pe care-l venera şi poate şi încerca să-l imite în comportament,se adresa

tuturor celor din jur întotdeauna folosind pronumele de reverenţă . Aşa –mi explic faptul că dr.

Mircea Angelescu mi s- a adresat mie în termeni reverenţioşi ,,cum vă numiţi ?” şi nu ,, cum

te numeşti ?”De acest lucru m-am convins ulterior în împrejurările ,în care am stat de vorbă

împreună cu diferite ocazii. Era întotdeauna de o politeţe desăvârşită, dar poate ,,uşor rece”.

Revenind la dialogul început au urmat alte întrebări,după ce i-am răspuns la prima

dintre ele.

-Mă numesc O.P., sunt din Râmnicul Vâlcea şi am un frate mai mare care este

proaspăt absolvent de medicină şi care este preparator universitar la catedra de Farmacologie

din I. M. F: Bucureşti. El se numeşte E.P.

În acel moment am constatat pe faţa sa o ,,mină ” mai deschisă şi o faţă mai

zâmbitoare care începea să-mi dea o mai mare siguranţă pe mine. Nu mai eram timorat ca la

început.

-Cum să nu-l cunosc pe fratele D-stră? L-am avut student în clinică, iar în prezent

colaborăm în redacţia unei reviste medicale a Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale .Aş putea

să spun că suntem chiar amici! .Apoi continuă:

- Dar, de-ai cui ,din Vâlcea sunteţi ?

I-am răspuns că ai lui A.P. dar am convingerea că numele pronunţat de mine nu-i

spunea probabil nimic , deoarece viaţa îl purtase de mai mulţi ani în Bucureşti .

A mai urmat între noi o scurtă discuţie de complezenţă,iar timp de 4 luni cât a durat

stagiul în clinica de la Spitalul Colentina relaţiile noastre erau profesionale; ne întretăiam paşii

pe culoarele spitalului,ne salutam şi schimbam câteva cuvinte.

A urmat o perioadă de mai mulţi ani în care viaţa a făcut aşa încât să nu ne mai

întâlnim, până într-o zi în care ………..

Din Franţa primesc un telefon din partea – să nu vă vină să credeţi – tot a unui

vâlcean,Conf. universitar doctor în medicină Artur Romulus Lăzărescu (despre care vom mai

relata în lucrare) - emigrat în Franţa înainte de 1989 şi care mă ruga să-i aflu şi să-i comunic

numărul de telefon al prietenului său din copilărie şi apoi coleg de profesie cu doctorul Mircea

Angelescu.

Mă conformez rugăminţii sale,aflu şi-i comunic numărul de telefon obţinut chiar de

la prof. dr. Mircea Angelescu, cu care am purtat atunci o discuţie telefonică lungă abordând

diferite teme între care şi tema nostalgie timpurilor petrecute în copilărie şi tinereţe în Râmnicul

Vâlcea, oraş atât de drag amândurora.

După 2- 3 luni am publicat şi eu un volum de evocări, intitulat ,,Memorialistica,

terapia neuitării”. Cu această ocazie,am considerat că s-ar cuveni să –i ofer şi Domniei sale un

exemplar cu autograf,pe care dacă l-ar primi m-ar onora nespus.

L-am sunat acasă, i-am spus despre ce este vorba şi cu eleganţa care-l caracteriza

m-a invitat a doua zi la cabinetul său din Institutul de Boli Infecţioase în care, deşi se

pensionase ,continua să lucreze ca profesor universitar asociat şi conducător de doctorat

pentru discipolii săi.

Conform înţelegerii ,mă prezint a doua zi la cabinetul său şi-i ofer un exemplar din

modesta mea producţie editorială pe care-i scrisesem următorul autograf :

,, D-lui prof.dr.Mircea Angelescu ,distinsă personalitate vâlceană, cu aleasa stimă a

autorului,la rândul său vâlcean”.

Dr.O.P.

Mi-a mulţumit cu eleganţă şi a avut curiozitatea să citească în faţa mea dedicaţia cu

care i-am oferit volumul. Citind despre faptul că primeşte o carte scrisă de un vâlcean şi oferită

altui vâlcean, am sesizat o tresărire de orgoliu,de plăcere şi de amuzament pentru formularea

dedicaţiei,după care îmi spune:

-Stimate d-le doctor ,în data de 11 decembrie 2008 la orele 12 în Sala de protocol a

Institutului de Boli Infecţioase Matei Balş colegii mei din clinică mă serbează cu ocazia

împlinirii respectabilei vârste de 85 ani. Voi folosi această împrejurare şi pentru a-mi lansa

ultima lucrare editorială.Ca atare vă rog şi vă invit să mă onoraţi cu prezenţa, dându-mi astfel

posibilitatea să mă revanşez,oferindu-vă una din cele mai dragi lucrări ale mele, care

constituie un elogiu adus maestrului meu prof dr. Matei Balş1 .

I-am mulţumit de invitaţie şi l-am asigurat că este o cinste şi o onoare pentru mine

să particip la un asemenea plăcut moment aniversar. Şi recunosc că am folosit în tot timpul

vizitei pe care i-am făcut-o un limbaj ales,elegant şi reverenţios, ce mai foarte protocolar ,

pentru a fi în ton cu eleganţa verbală şi comportamentală a Domniei Sale. Dar nu mi-a fost

uşor pentru că ,recunosc eu sunt de o altă formaţie instructivă şi comportamentală,fiind diferit

de stilul rafinat, de distincţia şi nobleţea sa.

Mi-a explicat că este vorba de lucrarea intitulată ,,Răsfoind caietele de memorii ale

profesorului Matei Balş” pe care a editat-o tehnic şi a redactat-o sentimental,lucrare în care

prof. dr. Matei Balş îşi expunea gândurile sale filozofico – sociale despre viaţă şi în special

despre omul ajuns la vârsta pensionării.

Apoi mi-a spus :ceeace susţinea în acea lucrare ,,maestrul meu” i se potrivea

lui,mie,dar şi D-tale,fiind vorba de viaţa de pensionar,despre care el spunea:,,Deşi are şi

unele avantaje ,pensionarea nu este chiar atât de roză, căci este pendinte de o boală

progresivă,incurabilă şi mortală, denumită bătrâneţe” Odată cu ea scad mult forţa fizică,

rezistenţa, vederea,auzul şi apar o serie de mici sau mai mari infirmităţi. Nu mai poţi face

proiecte de viitor, mai ales pe termen îndelungat şi nu te mai simţi ,,nemuritor ca în

adolescenţă’’.

Meditând la cele menţionate în cartea prof.dr. Matei Balş nu puteam decât să fiu

într-u totul de acord cu constatările sale şi să le confirm şi eu cu ocazia acelei mici festivităţi la

care am fost invitat şi pe care am onorat-o cu plăcere a fost din păcate şi ultima mea întâlnire

cu sărbătoritul. Atunci mi-a oferit cartea cu autograf ,spunându-mi :

-,,Dumneata eşti mai tânăr (deşi nu eram deloc tânăr!) şi poate simţi alt fel viaţa de

pensionar,dar eu trebuie să mărturisesc ce multă înţelepciune şi adevăr absolut se ascunde în

acest citat din Prof. dr. Matei Balş. Şi eu simt la fel ca maestrul meu această perioadă a

inutilităţii parţiale a ,, intelectualului pensionar’’, deşi cei care ne consideră inutili vor trăi şi ei

drama psihologică a pensionarului român. M-am alăturat fără nici o rezervă opiniei sale şi am

constatat că trei pensionari de vârste diferite gândesc şi simt la fel vârsta senectuţii.

Acasă, în linişte parcurgând lucrarea,,Răsfoind caietele de memorii ale profesorului

Matei Balş” am avut prilejul să mă conving de un mare adevăr al vieţii legat de practica

medicală şi anume că ,,greşeala medicală” este inerentă în activitatea profesională. Acest

lucru îl destăinuia şi prof. dr. Mircea Angelescu despre maestrul său rememorând o situaţie pe

care a trăit-o când era un tânăr medic care încerca să înveţe, dar ,,să şi fure ”din tainele

medicinii de la înaintaşii lui. El credea, ca şi mine,ambii medici mai tineri că maeştrii noştri,în

toate domeniile de activitate sunt perfecţionişti, că ei nu greşesc niciodată şi nu au nimic pe

conştiinţă. Nimic mai greşit decât această credinţă. Că este aşa o dovedeşte chiar prof. dr.

Mircea Angelescu care relatează în aceea lucrare cu un umor negru o astfel de situaţie tragi-

comică.

-La o vizită a prof. dr. Matei Balş,eu ca tânăr medic în clinica pe care o conducea îi

prezint o bolnavă febrilă care nu vroia ,sau nu pute să înghită medicamentele prescrise de

mine. Atunci el îmi spune tânărului medic Mircea Angelescu:

-Roag-o pe colega noastră O R L –istă s-o vadă pe bolnavă şi dacă nu-i găseşte

nimic patologic ,să se consemneze în foaia de observaţie,sub iscălitură,că ,,bolnava refuză să

ia medicamentele prescrise”.

A doua zi,la vizită ,tânărul medic Mircea Angelescu constată că bolnava prezenta

hidrofobie şi aerofobie (tema de a bea apă şi de a suporta un curent de aer îndreptat spre faţa

sa) semne evocatoare de rabie (turbare),situaţie pe care i-o prezintă maestrului său.

Atunci prof. dr. Matei Balş a recunoscut fără ezitare eroarea de diagnostic prin

omisiunea cauzei reale a suferinţei bolnavei. Din păcate pentru bolnava în cauză totul era prea

târziu….

Adevărul este că abia la vârsta senectuţii şi a acumulării unei bogate experienţe

profesionale ne dăm seama că aceasta este medicina. Ea a fost , este şi va fi grea şi în

viitoarele decenii,secole sau chiar milenii...............

Timpul a trecut şi ziua cea mare a sărbătoriri prof. dr. Mircea Angelescu a sosit.

M-am prezentat la festivitate cu ceva timp înainte de ora anunţată ,l-am salutat şi

felicitat pe sărbătorit,care mi-a mulţumit şi luându-mă mai de o parte îmi spune:

-Vă mulţumesc pentru urări şi nu am uitat că am faţă de Dvs, o datorie de conştiinţă

foarte plăcută mie şi anume aceea de a vă oferi un exemplar din cea de a doua ediţie a uneia

dintre ultimele mele lucrări.

Se apleacă pe scaunul său pe care trona deschisă o servietă şi scoate un exemplar

din lucrarea în cauză,pe care –mi face o dedicaţie care mi-a produs o mare plăcere,fiind astfel

formulată:

D-lui dr. O.P. Cu deosebită afecţiune şi preţuire din partea unui fiu al Vâlcii.

Prof.dr. Mircea Angelescu

11 XII 2010

Întreaga festivitate a constituit o sinceră manifestare a stimei şi preţuirii aduse unui

OM , medic ,profesor universitar şi prieten pentru mulţi dintre cei de faţă. Şi să fac precizarea

că printre cei veniţi să-i transmită direct o urare erau profesori universitari ,medici din

clinică,doctoranzi şi chiar câţiva foşti studenţi, printre care şi subsemnatul.

Trăind din plin plăcutul moment, sărbătoritul a fost deosebit de atent cu toţi

invitaţii,având în afară de mulţumirea protocolară pe care le-o datora pentru urările făcute şi

câte o vorbă bună pentru fiecare. Ce mai, a fost ,,într-o formă bună”, mult mai volubil decât îl

credeam eu, iar la despărţire ne- a salutat cu căldură,urându-ne tuturor:

-Să dea Domnul să vă bucuraţi şi D-stră ,toţi cei de faţă care m-aţi onorat cu

prezenţa la asemenea clipe fericite pentru mine,când veţi ajunge la vârsta mea.

Atunci maestrul împlinea 85 ani.

De atunci n-am mai avut prilejul să-l întâlnesc şi nici nu mai eram la curent cu viaţa

sa,până când am citit în Revista Română de Boli Infecţioase vol XIII nr. 2 din Buc în 2010 în

articolul intitulat ,,In memoriam” , anunţul prin în care se aducea la cunoştinţa corpului medico

- sanitar decesul Acad. prof. dr. Mircea Angelescu, care a contribuit nemijlocit la formarea

unei întregi generaţii de specialişti în boli infecţioase şi epidemiologie, cărora le-a marcat atât

destinul profesional, cât şi ţinuta comportamentală şi etica profesională de adevăraţi urmaşi ai

lui Hipocrate.

Astfel se încheie o viaţă de OM trăită pentru oameni şi între oameni,lăsând

posterităţii rezultatele activităţilor sale în domeniul medical şi literar, dar şi modelul său de

moralitate.

MĂGUREANU EMIL

Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale

Profesor universitar ,doctor în medicină

S-a născut în anul 1929 (?) în Râmnicul Vâlcea ,unde a urmat şcoala primară şi

liceul. După absolvirea liceului a studiat la Facultatea de Medicină din Moscova ( U .R. S. S.) .

La întoarcerea în ţară a intrat în învăţământul universitar medical, la început ca

asistent universitar,apoi şef de lucrări,conferenţiar şi în final profesor universitar şi şef de

catedră la disciplina epidemiologie din Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Concomitent cu activitatea didactică a desfăşurat şi activitate politică, într-o funcţie

de conducere medicală din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist din România.

În anul 1971 a fost primit ca Membru Titular în Academia de Ştinţe Medicale,iar în

perioada 1971 şi 1989 a fost ales Secretar General al acestei Academii.

A decedat într-un mod tragic în zilele revoluţiei române din anul 1989 în condiţii

neelucidate nici până în prezent. A fost căsătorit cu o colegă de breaslă medicală ,d-na Sanda

Măgureanu, profesor universitar la catedra de neuropsihiatrie infantilă a Universităţii de

Medicină şi Farmacie din Bucureşti, Membru de Onoare a Academiei de Ştiinţe Medicale.

DOROBANŢU MARIA

Membru Corespondent al Academiei de Ştiinţe Medicale

Profesor universitar,doctor în medicină

S-a născută în comuna Drăgoieşti din judeţul Vâlcea în anul 1951.

După şcoala primară urmată în comuna natală şi liceul în Piteşti, a urmat cursurile

Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care le-a absolvit în anul 1976 .Este doctor în

medicină din anul 1990.

De la începutul carierei sale medicale a intrat în învăţământul medical superior,

începând cu funcţia de preparator ,trecând prin funcţiile de asistent universitar, şef de lucrări,

conferenţiar şi până la cea de profesor universitar,şef de clinică de cardiologie din Spitalul

Clinic de Urgenţă ,, Floreasca” din Bucureşti . A urmat şi cursuri postuniversitare în Franţa şi

Belgia. Este membră a mai multor societăţi de cardiologie din străinătate. A publicat peste

140 articole medicale în publicaţiile din ţară şi în străinătate.

3. ACADEMIA OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ DIN ROMÂNIA

Cea de a treia Academie deschisă să primească o serie de mari personalităţi din

domeniul medical şi farmaceutic este Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.S.R)

.Acest for academic se constituie ,,de jure” în anul 1935 şi ,,de facto” în anul 1936,ca,,for

naţional de consacrare ştiinţifică, reunind personalităţi reprezentative ale ştiinţei atât din ţară

cât şi din străinătate”.

Academia Oamenilor de Ştiinţă este o instituţie care primeşte între membrii săi toate

categoriile de intelectuali care s-au afirmat prin obţinerea unor rezultate remarcabile, care s-au

impus în învăţământ ,în cercetare,în artă şi nu în ultimul rând în medicină. Ȋn mod curent

aceştia membrii A.O.S.R. nu-şi arogă şi nu folosesc titlul de academician, tocmai pentru a se

respecta aşa cum trebuie titlul de Membru Titular sau Corespondent al Academiei Române.

A.O.S.R. are în structură 13 secţii ştiinţifice pe diferite specialităţi şi 7 filiale teritoriale

în centrele universitare (Cluj – Napoca ,Constanţa, Iaşi, Timişoara ) în oraşe cu potenţial

ştiinţific semnificativ (Piatra Neamţ, Târgovişte) şi o filială externă , la New York (S U A ) .

Fac parte din această Academie:

-121 Membri Titulari ( între care şi Prof dr Carmen Doina Ghighină, născută în

Râmnicul Vâlcea )

- 52 Membri Corespondenţi

-36 Membri de Onoare

-28 de români din diaspora şi 50 cetăţeni străini (personalităţi marcante ale vieţii

ştiinţifice internaţionale ) sunt membrii asociaţi.

Preşedintele actual al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România este prof. Univ.

dr. Vasile Cândea (general medic în rezervă ) iar Preşedinte a Secţiei de Ştiinţe Medicale,

care cuprinde 31 medici este Prof. dr Irinel Popescu.

În rândurile Membrilor Titulari ai acestei Academii se numără şi o personalitate

medicală plecată de pe băncile şcolilor vâlcene şi realizată în plan profesional medical şi

didactic în Bucureşti, despre care vom relata în cele ce urmează.

GINGHINĂ DOINA CARMEN

Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale şi al Academiei Oamenilor de

Ştiinţă din România

Profesor universitar,doctor în medicină

S-a născută în Râmnicul Vâlcea în anul 1948.Şcoala primară şi liceul le-a absolvit în

oraşul natal,după care a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti .După absolvire a

urmat întreaga ierarhie medicală ,de la rezident în cardiologie ( fosta denumire a

secundariatului în cardiologie )la medic specialist, apoi medic la primar de cardiologie .În anul

1994 a susţinut şi obţinut titlul de doctor în medicină. În paralel cu formarea sa în cardiologie,a

îmbrăţişat şi cariera universitară,promovând de la postul de preparator până la cel de profesor

universitar şi şef de clinică şi de catedră la Institutul de Boli Cardiovasculare ,,Prof.dr.C.C.

Iliescu’’ din Spitalul Fundeni, din Bucureşti.

A urmat şi cursuri de supraspecializare, obţinând competenţă şi în ecografie,

Doppler vascular ,pediatrie,management sanitar şi sănătate publică.

A efectuat stagii de perfecţionare în urgenţe cardiovasculare în Belgia şi Franţa.

A publicat un număr de 7 cărţi,(tratate ,monografii) ca prim autor ,5 cărţi în

colaborare şi peste o sută de articole în diverse reviste de specialitate din ţară şi din

străinătate. Pentru una dintre lucrările sale a primit Premiul Academiei Române ,, D.

Danielopolu” în anul 2008.

Este Membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale şi al Academiei Oamenilor de

Ştiinţă din România. Este de asemenea Membru al Societăţii Europene de Cardiologie şi

Membru Corespondent al Societăţii Franceze de Cardiologie.

*

* *

În afara celor trei instituţii academice menţionate mai există în România şi altele

intitulate Academii,dar care sunt instituţii de învăţământ superior, fie că se numesc Academie

Comercială,Academie de Muzică, Academie de Educaţie Fizică şi Sport , Academie de Poliţie,

Academie Militară etc. şi de aceea nu fac obiectul acestei lucrări.

*

* *

După trecerea în revistă a titlurilor academice pe care le dobândesc medicii şi

farmaciştii după mulţi ani de activitate de asistenţă sau de cercetare medicală credem că este

necesară şi o prezentare a ierarhiei medicilor care sunt totodată şi cadre didactice în

învăţământul medical superior din Universităţile de Medicină şi Farmacie din ţară, precum şi a

medicilor care lucrează nemijlocit în asistenţa medicală.

După absolvirea unei Facultăţi de Medicină sau de Farmacie şi după obţinerea

licenţei de absolvire, un tânăr medic poate opta pentru un post de medic de familie în mediul

rural sau urban; posturile din unele oraşe din România se ocupă doar prin concurs Cei mai

mulţi absolvenţi se orientează spre o specialitate medicală anume şi susţin un concurs de

intrare în rezidenţiat (denumire nouă a fostului ,, secundariat ” ). După anii de rezidenţiat

urmează examenul de specialitate, apoi printr-un alt concurs medicii pot ocupa posturi de

medici specialişti. După alţi câţiva ani de activitate, printr-un alt concurs ei pot deveni medici

primari (visul oricărui medic) în specialitatea respectivă şi pot să rămână pe vechiul loc de

muncă sau pot ocupa posturi în alte unităţii sanitare din localitate sau din alte centre medicale.

Nu puţini dintre ei se înscriu la Doctorat şi după susţinerea examenelor parţiale şi a tezei de

doctorat devin Doctori în Medicină.

Referitor la titlul de Doctor în Medicină se impune o precizare, fără de care cititorii

n-ar putea sesiza diferenţa dintre titlul de Doctor în Medicină şi Chirurgie, de Doctor în Ştiinţe

Medicale şi de Doctor în Medicină care apar, de la caz la caz în prezentarea nominală a

majorităţii medicilor cuprinşi în lucrare.

De la începuturile medicinii ştiinţifice în România (din secolul al XIX-lea ) şi până în

perioada anilor ’50 absolvenţii Facultăţilor de Medicină şi Farmacie din ţară susţineau un

examen final(similar cu examenul de licenţă care se susţine astăzi)prin care obţineau titlul de

Doctor în Medicină şi Chirurgie. Nu era vorba de un titlu onorific, ci de obţinerea unei diplome

care-i permitea medicului să profeseze într-o specialitate medicală.

După anii ’50 s-a instituit,după modelul preluat (sau impus) de sovietici un titlu

ştiinţific nou denumit ,,aspirantură’’ în ştiinţele medicale. Candidaţii la aspirantură susţineau un

dificil examen de admitere, iar după o perioadă de patru ani de pregătire intensă susţineau o

teză de doctorat,după care deveneau Doctori în Ştiinţe Medicale.

Prin anii ’60 s-a renunţat la aspirantură,care a fost înlocuită cu doctoratul în

medicină. Intrarea unui medic la doctorat se face tot printr-un examen de admitere, după care

cei care au reuşit sunt preluaţi şi îndrumaţi în pregătirea lor de profesorii universitari

conducători ai doctoranzilor, care le conduc referatele şi mai ales dizertaţia (teza) finală prin

care obţin titlul de Doctor în Medicină. Durata doctoratului este de regulă de patru ani,

prelungirea acestei perioade fiind posibilă în cazuri cu totul excepţionale.

Este necesar să precizăm şi faptul că titlul de Doctor în Medicină este remunerat cu

un destul de redus spor la salariu. Contează mai mult la îmbunătăţirea CV –ului unui medic

şi-l ajuta în îndeplinirea aspiraţiilor sale viitoare.

După aceste câteva precizări referitoare la Doctoratul în Medicină sperăm ca cititorii

vor înţelege de ce în lucrare după numele medicului respectiv apar titlurile de : Doctor în

Medicină şi Chirurgie ,Doctor în Ştiinţe Medicale sau Doctor în Medicină.

Până la momentul revoluţiei din 1989 ,pentru merite deosebite,un număr foarte

redus dintre medicii cu vechi state de serviciu în aceleaşi locuri de muncă şi cu bune rezultate

profesionale sau ştiinţifice primeau titlul de Medic Emerit . Dintre aceştia şi mai puţini, şi doar

dintre cei care aveau obţinut titlul de Doctor în Medicină – obţineau şi titlul de Doctor Docent.

Atât titlul de Medic Emerit cât şi cel de Doctor Docent nu se mai acordă astăzi; cele

deja dobândite îşi păstrează valabilitatea ,dar numai onorific.

Absolvenţii Facultăţilor de Medicină sau de Farmacie care aspiră la intrarea în

învăţământul medical superior vor susţine concurs şi vor putea deveni preparatori universitari

şi după unele perioade prestabilite vor putea promova la gradul de asistent universitar,şef de

lucrări,conferenţiar universitar,profesor universitar şi profesor universitar şef de catedră.

Dece considerăm că sunt necesare toate astfel de precizări ?

Pentru că pe parcursul întregii noastre lucrări apar nume şi funcţii de persoane şi

personalităţi din toate aceste ierarhii medicale, dovedindu-se astfel că judeţul Vâlcea nu a

fost şi nu este vitregit de valori medicale reale, care au contribuit sau/şi contribuie la

rezolvarea problemelor de asistenţă medicală şi de cercetare în judeţ şi cu deosebire în centrul

administrativ al acestuia, Municipiul Râmnicul Vâlcea.

O altă precizare pe care o considerăm necesară este cea legată de înţelegerea

corectă a raporturilor medicinii vâlcene cu marile centre universitare din ţară. O primă

constatare sugerează faptul că în majoritatea cazurilor medicii proveniţi de pe meleagurile

vâlcene au urmat Facultatea de Medicină sau de Farmacie,precum şi pregătirea

postuniversitară (secundariat, rezidenţiat,o a doua specializare) în Bucureşti . Mulţi dintre ei

chiar s-au stabilit şi au lucrat sau continuă să lucreze în capitală.

De ce oare? Răspunsul este relativ simplu. Pentru că în trecut,mult timp Capitala era

centrul universitar cel mai accesibil candidaţilor din zona Olteniei (implicit a Vâlcii ),dar şi cel

mai important centru medical al ţării.

Mai puţini candidaţi s-au îndreptat către centrul universitar Cluj-Napoca sau către

Iaşi. După înfiinţarea unor noi Facultăţi de Medicină în Timişoara, Tg Mureş, Constanţa, Sibiu

şi Craiova, constatat o oarecare disperare a viitorilor candidaţi la o carieră medicală şi către

unele dina ceste centre universitare relativ noi dar cu precădere către Craiova. De alt fel,de-a

lungul timpului când nu se putea vorbi despre Vâlcea ca despre un centru medical

recunoscut,bolnavii oscilând între oraşele Craiova şi mai ales Sibiu.

4. PROFESORI UNIVERSITARI, DOCTORI ȊN MEDICINĂ

Numărul de academicieni din cele trei Academii care cuprind elita medicilor şi

farmaciştilor romani legaţi de meleagurile vâlcene poate părea modest. În schimb numărul

cadrelor medicale universitare superioare foste şi actuale din toate Facultăţile de Medicină şi

Farmacie din întreaga ţară -profesori şi conferenţiari universitari - este considerabil şi calitativ

meritoriu. Cu siguranţă că în afara celor pe care-i vom prezenta mai există şi numeroşi alţii

care din cauza dificultăţilor întâlnite în activitatea de documentare nu au putut fi cuprinşi ȋn

enumerarea prezentă. Le cerem scuze tuturor acestora şi lăsăm altor istoriografi locali sarcina

plăcută a completării şi actualizării acestor liste onorante.

Prof. Dr. BOICESCU A. ALEXANDRU

S- a născut ȋn anul 1853 în Râmnicul Vâlcea şi a decedat ȋn anul 1893 în Bucureşti.

A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul natal. Era fiul unui fost primar al oraşului ,

al cărui nume ȋl poartă una din străzile urbei. A urmat studiile superioare iniţial la Facultatea de

Medicină din Bucureşti, apoi le-a continuat la Universitatea din Paris.

După absolvire se întoarce în ţară şi i se încredinţează direcţia spitalului din Piteşti.

Nu după mult timp ajunge în Bucureşti,la catedra de anatomie a Facultăţii de Medicină în

funcţia de şef de lucrări. Începând din anul 1879, concomitent cu funcţia de la catedra de

anatomie ocupă şi o funcţie în clinica de pediatrie din aceeaşi facultate, parcurgând etapele de

asistent universitar, şef de lucrări, conferenţiar şi în final de profesor universitar şef de clinică

în singurul spital de copii existent la acea dată în Bucureşti (actualul spital de copii ,,Grigore

Alexandrescu ” ).

În afară de funcţia de profesor universitar de pediatriea,desfăşurat şi o susţinută

activitate de cercetare medicală,soldată cu numeroase publicaţii de articole şi tratate medicale

,publicate atât în ţară cât şi în Franţa

Prof. Dr. BULUCEA DOINEL DUMITRU

S-a născut în comuna Budeşti din judeţul Vâlcea în anul 1943. A urmat şcoala

primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea ,apoi Facultatea de Medicină în Cluj – Napoca. Îşi începe

cariera profesională ca intern, apoi ca medic secundar într-o clinică de pediatrie din Cluj. După

obţinerea titlului de medic specialist pediatru ocupă prin concurs un post în Spitalul Judeţean

Vâlcea,în secţia de pediatrie. Tot prin concurs ocupă apoi un post de medic primar de pediatrie

în acelaşi spital,timp în care îşi obţine şi titlul de doctor în medicină. Printr-un nou concurs

ocupă un post de asistent universitar la catedra de pediatrie din Facultatea de Medicină din

Craiova. Ulterior promovează în posturile de şef lucrări,de conferenţiar şi de profesor

universitar, şef la catedra de Pediatrie .

Pe lângă activitatea didactică la catedră a desfăşurat şi desfăşoară şi o susţinută

activitate de cercetare medicală în special în domeniul hematologiei şi al bolilor parazitare la

copii. Rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice au constituit subiectul câtorva cărţi medicale,

monografii şi articole publicate în diverse reviste medicale din ţară şi din străinătate.

Prof. Dr. CALOMFIRESCU NICOLAE

S-a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1954. Şcoala primară şi liceul le-a făcut în

oraşul natal,după care a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe care o

absolvă în anul 1980. În anul 1999 a obţinut titlul de doctor în medicină (specialitatea chirurgie

urologică). S-a specializat după absolvirea facultăţii în chirurgie urologică în clinica condusă de

Acad. prof.dr. Eugen Proca, din Spitalul Fundeni din Bucureşti,urcând treptele valorice ale

specialităţii de la preparator universitar, la asistent universitar, apoi la şef de lucrări. A fost

transferat în interesul serviciului în funcţia de comisar Şef- doctor, şef al secţiei de urologie din

spitalul M A I ,,Prof.dr. Dimitrie Gerota” din Bucureşti. În acest timp a obţinut competenţa în

ecografie abdominală şi ȋn sexologie. Concomitent şi-a reluat activitatea didactică

universitară,de astă dată în învăţământul universitar privat,la Facultatea de Medicină a

Universităţii,,Titu Maiorescu” din Bucureşti,la început în postul de conferenţiar universitar,apoi

de profesor universitar asociat la catedra de ,, Andrologie ”, unde funcţionează şi în prezent.

Este membru fondator al ,,Asociaţiei Române de Urologie”, al ,,Societăţii francofone

de urodinamică şi pelviperinologie”, al ,,Societăţii internaţionale pentru incontinenţă” şi

Preşedinte al ,,Asociaţiei Române de disfuncţie erectilă”. Este şi director de programe de

cercetare epidemiologică din cadrul O.M.S. A urmat cursuri de specializare în Franţa şi

Portugalia.

A participat la numeroase Congrese şi Simpozioane medicale în străinătate,iar la

unele dintre cele desfăşurate în ţară a fost chiar organizator.

Concomitent cu activitatea clinică de urologie şi sexologie a desfăşurat şi o susţinută

activitate de cercetare medicală,încheiată cu publicarea a 10 lucrări ample ( capitole de

tratat,monografii ) şi peste 130 articole de specialitate publicate în ţară şi în străinătate.

Dintre acestea reţin atenţia în special volumele intitulate: ,,Tratamentul endoscopic

al structurilor uretrale masculine” (lucrare premiată de Academia Română ), ,,Disfuncţia

erectilă”, ,,Urodinamică şi neurologie”.

Pentru meritele profesionale deosebite a fost decorat în anul 2004 cu ,,Ordinul

Meritul Sanitar în grad de ofiţer”, iar în anul 2010 i s-a acordat ,,Premiul de excelenţă” al

gazetei ,,Viaţa Medicală”.Ȋn anul 2011 a fost inclus în Enciclopedia Personalităţilor din

România,,pentru contribuţii la cercetarea ştiinţifică, la modernizarea învăţământului medical şi

pentru valoarea şi actualitatea studiilor şi articolelor publicate în ţară şi în străinătate’’.

Prof. Dr. FRANCHE OSCAR

S-a născut în anul 1900 în comuna Suşani din judeţul Vâlcea şi a decedat în anul

1988 în Bucureşti.

A urmat şcoala primară în comuna natală şi liceul (?),apoi Facultatea de Medicină în

Iaşi ,pe care o absolvă în anul 1926,obţinând titlul de doctor în medicină şi chirurgie. În Iaşi a

parcurs toate treptele ierarhiei universitare, de la cea de preparator universitar până la cea de

profesor universitar, şef al clinicii de urologie din Spitalul Clinic ,,Prof. dr.C. I. Parhon ” din Iaşi.

În perioada 1954 – 1967 a fost rector al Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi.

Prof. Dr. HERESCU PETRE

S-a născut într- o localitate vâlceană (?) în anul 1868 şi a decedat în anul 1915 .

Studiile universitare le –a făcut la Facultatea de Medicină din Bucureşti, după care a

continuat studiile post universitare la Paris.A obţinut în ţară titlul de doctor în medicină şi

chirurgie,cu specializare în urologie.

Ca medic secundar ,specialist şi primar chirurg – urolog şi concomitent ca asistent

universitar şi şef de lucrări a lucrat în clinica de urologie din spitalul ,,Filantropia” din Bucureşti.

După promovarea sa în funcţia de profesor universitar în anul 1911 a organizat şi condus

clinica de urologie din spitalul ,,Colţea ” din Bucureşti.

Concomitent cu activitatea medicală a desfăşurat şi activitate politică, în calitate de

Deputat Conservator de Vâlcea.

Prof. Dr. IVANOVICI MARIA

S-a născut în comuna Govora Sat ,judeţul Vâlcea (astăzi comuna Mihaieşti). Şcoala

primară a urmat-o în comuna natală,iar liceul în oraşul Govora Băi, după care a urmat

Facultatea de Medicină în Bucureşti.

După absolvire a intrat prin concurs în învăţământul medical superior ca

asistent,apoi ca şef de lucrări,conferenţiar şi în final profesor universitar, şef de clinică O. R. L.

de pediatrie ,iniţial în spitalul clinic de copii,, Dr. Victor Gomoiu” ,apoi din spitalul de copii

,,Maria Sklodovska Curie ” ambele din Bucureşti. În paralel cu activitatea didactică a urmat şi

cariera profesională ca medic secundar ,specialist şi primar O. R. L .

A obţinut şi titlul de doctor în medicina şi a publicat numeroase lucrări medicale atât

în ţară cât şi în străinătate.

Decesul prematur a întrerupt o carieră universitară care promitea mult,atât în

practica medicală cât şi în cercetarea ştiinţifică.

Prof. Dr. MARINA OVIDIU

S-a născut într-o localitate vâlceană(?). Este fiul preotului paroh al bisericii

Sfântul Gheorghe din Râmnicul Vâlcea, Justinian Marina cel care avea să ajungă Preafericitul

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

A făcut studii superioare la Facultatea de Medicină din Moscova (

U.R.S.S.).După absolvire s-a întors în ţară , a susţinut doctoratul în medicină şi a obţinut postul

de asistent universitar la catedra de chirurgie experimentală din Institutul Medico –

Farmaceutic din Bucureşti. Cu timpul a promovat ca şef de lucrări, conferenţiar, apoi profesor

universitar, şef al clinicii de chirurgie experimentală din spitalul,,Panduri” din Bucureşti. În urmă

cu câţiva (?) ani a decedat ȋn Bucureşti.

Prof. Dr. NAUMESCU VALENTIN

S-a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1970 ,unde a urmat şi şcolile primară şi

liceală, după care a intrat la Facultatea de Medicină la Cluj – Napoca. Tot în Cluj s-a

specializat în endocrinologie (clinică şi cercetare medicală). .

Ulterior pe primul plan al activităţilor sale au trecut preocupările pentru istorie,

diplomaţie şi politologie, devenind profesor asociat la catedra de politologie a Universităţii din

Cluj– Napoca. Apoi a predat aceiaşi disciplină în Germania, Belgia, Olanda .

A publicat numeroase lucrări medicale,dar şi unele de politologie,atât în ţară cât şi

în străinătate.

Prof. Dr. POSTELNICU CICERONE

S-a născut în comuna Stoileşti din judeţului Vâlcea în anul 1931. A urmat şcoala

primară în localitatea natală apoi,a început Liceul Militar în Craiova, iar după desfiinţarea

acestuia , s-a transferat la Liceul Alexandru Lahovari din Râmnicul Vâlcea, pe care l-a absolvit

printre fruntaşii promoţiei sale, în anul 1950.

A urmat apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti .Este doctor în medicină şi medic

primar în specialitatea psihiatrie.

A parcurs toate treptele ierarhice în învăţământul universitar medical din Institutul

Medico – Farmaceutic din Iaşi, ajungând profesor universitar în clinica de psihiatrie din Spitalul

Clinic ,,Socola” din Iaşi. În prezent este pensionar.

Prof. Dr. POPESCU GRIGORE

S-a născut în Râmnicul Vâlcea (?) . A decedat în urmă cu câţiva ani în Bucureşti.

A urmat liceul in Râmnicul Vâlcea,apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti, obţinând titlul de

doctor în medicină şi chirurgie.Ca specialitate medicală a optat pentru alergologie, devenind

medic primar alergolog. Iniţial ,, a cochetat ” cu disciplina universitară denumită pe atunci

,,ştiinţe sociale, pentru ca ulterior să urce treptele universitare: asistent ,şef lucrări, conferenţiar

şi profesor universitar,şef al clinicii de alergologie din Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Prof. Dr. POPESCU (CIOROIANU) SANDA

S-a născut în Râmnicul Vâlcea . Este fiica doctorului Cioroianu, cel care a fost medic

director al Spitalului T. B. C. din acelaşi oraş,care era situat vis- a vis de Liceul Alexandru

Lahovari,clădire care a fost apoi demolata în vederea sistematizării oraşului ; ulterior spitalul

T.B. C. s-a redeschis în comuna Mihăieşti, în fostul conac al familiei Brătianu). A urmat

Facultatea de Medicină în Bucureşti ,acolo unde s-a mutat cu familia sa. Tatăl său ,dr.

Cioroianu a lucrat în Bucureşti la spitalul T.B.C. ,,Pantelimon”, dar după puţin timp a fost numit

Şef al Direcţiei Anti-T. B. C. din Ministerul Sănătăţii.

După absolvirea facultăţii d-na dr. Sanda Popescu fostă Cioroianu a intrat prin

concurs, ca preparator ,apoi ca asistent universitar, şef de lucrări, conferenţiar şi in final

profesor universitar, şef de clinică dermato –venerologică din spitalul ,,Colentina” din

Bucureşti. Este doctor în medicină. A publicat câteva lucrări de specialitate (volume,monografii

) şi numeroase articole în presa medicală din ţară şi din străinătate.

Prof. Dr. PRODESCU VICTOR

S-a născut în comuna Oteşani din judeţul Vâlcea în anul 1919 şi a decedat în anul

(?) in Bucureşti.

A urmat cursul primar în comuna natală,cursul liceal în Râmnicul Vâlcea, după

care a mers în Bucureşti,pentru a studia la Facultatea de Medicină . Absolvă facultatea în anul

1945, după care devine la început doctor în medicină ( 1966 ) iar mai târziu, în anul 1972,

doctor docent.

Prin concurs a promovat de la funcţia de medic secundar la cea de specialist şi în

final la cea de medic primar în chirurgie generală. Concomitent a promovat şi în învăţământul

universitar ,de la preparator până la profesor universitar, şef de clinică de chirurgie din spitalul

Brâncovenesc (actualmente demolat ) din Bucureşti , spital pe care intr-o anumita perioada l-a

si condus, în calitate de medic – director.

Pe lângă faptul că a fost un reputat chirurg ,a fost şi un cercetător de frunte din

medicina românească. A publicat monografii şi tratate medicale

(singur sau în colaborare) dar si numeroase articole cu rezultatele cercetărilor sale , pe care

le-a publicat atât în ţară cât şi în străinătate.

Pentru merite profesionale şi ştiinţifice a fost ales membru al unor societăţii medicale

din ţară (,,Societatea de Chirurgie’’, ,,Uniunea Medicală Balcanică’’ ) sau din străinătate

(,,Societatea Franceză de Chirurgie’’, ,,Societatea Internaţională de Gastroenterologie’’,

,,Societatea Europeană de Reumatologie’’ ).

Prof. Dr. STĂNESCU VASILE

S-a născut în Comuna Goleşti din judeţul Vâlcea în anul 1933 .Şcoala primară a

urmat-o în localitatea natală ,iar liceul în Râmnicul Vâlcea , absolvindu-l printre fruntaşii

promoţiei 1952.

A urmat apoi cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj – Napoca, după

care prin concurs a intrat în învăţământul medical veterinar ca asistent universitar ,şef de

lucrări,conferenţiar, apoi profesor universitar, şef de clinică veterinară în Cluj-Napoca. În ultima

perioadă a activităţii sale medicale universitare s-a transferat la Facultatea de Medicină

Veterinară din Bucureşti, unde a continuat activitatea până în momentul pensionării.

Prof. Dr. STOICA CORNEL

Nu cunoşteam locul şi data naşterii sale. Ştim în schimb că a urmat cursurile

Facultăţii de Medicină din Bucureşti în perioada anilor 1948-1954. A fost repartizat în mediul

rural ca medic de circumscripţie în fostul Raion Drăgăşani din Regiunea Argeş, mai exact din

anul 1954 a fost medic de circumscripţie sanitară rurală în comuna Ştefăneşti din sudul

actualului judeţ Vâlcea.

A părăsit comuna Ştefăneşti şi a intrat prin concursul de secundariat în urologie şi

totodată şi în învăţământul medical ca asistent universitar în clinica de urologie din Facultatea

de medicină din Târgul Mureş. Concomitent a obţinut şi titlul de doctor în medicină,dar şi-a

continuat şi ascensiunea profesională, trecând prin etapele de şef lucrări,conferenţiar şi

profesor universitar la clinica de urologie , unde a lucrat până la pensionare.

*

* *

De prof. dr. Cornel Stoica mă leagă o serie de amintiri atât din perioada studenţiei

noastre comune în Bucureşti, cât şi din stagiul său şi al meu în raionul Drăgăşani din Regiunea

Argeş,(astăzi din judeţul Vâlcea) ceeace justifică includerea sa în rândul vâlcenilor,,prin

adopţie’’ într-o perioadă de 5 ani.

Tocmai de aceea îmi place să evoc câteva din amintirile care ne leagă.

În anul III de facultate am fost repartizat, aleatoriu, în căminul studenţesc,

în cameră cu un coleg mai mare, Cornel Stoica, student din anul VI.

Repartiţia noastră împreună am considerat-o atunci nepotrivită,

deoarece era o regulă nescrisă ca studenţi din acelaşi an să locuiască

împreună în aceiaşi cameră de cămin. Nerespectarea acestei cutume mi- a

creat o stare de nemulţumire, şi poate că în sinea lui şi colegul mai mare

simţea la fel.

Abia spre sfârşitul anului universitar am reuşit să înţeleg cât de

benefică a fost pentru educaţia mea generală şi medicală prezenţa mea

lângă un student mai mare, care era ,,aproape medic”.

Acest coleg de cameră,era poreclit ,,Coţcarul'' de către colegii săi de

an, dar nu şi de către mine, care eram mai mic şi–l respectam pentru anii în

plus de facultate, pentru deosebita inteligenţă nativă pentru perspicacitatea şi

memoria prodigioasă.

Îmi era deci mult superior nu numai prin capacitatea sa intelectuală,

dar şi printr-o serie de calităţi fizice deosebite, care-i permiteau să practice un

sport de performanţă cum este rugby- ul .

Era înalt, robust (cântărea peste 80 de kg) cu o masă musculară

impresionantă, dobândită şi întreţinută prin numeroasele antrenamente pe

care le făcea în vederea susţinerii meciurilor de rugby din Divizia Naţională A

(a jucat la echipele divizionare Sănătatea, apoi la Constructorul Bucureşti ).

Pentru că viaţa de student de atunci te obliga la o serie de privaţiuni

alimentare, părinţii mei încercau,pe cât puteau să-mi îndulcească ,,viaţa de

căminist’’. Aşa se făcea că primeam din provincie, de regulă de sărbătorile de

Paşti şi de Crăciun şi rareori şi între acestea, pachete cu alimente şi chiar cu

ceva băuturi alcoolice naturale ( vin şi ţuică, pentru că veneam din Vâlcea,

regiune viticolă dar şi pomicolă, recunoscută ca patrie a ţuicii de prună).

Legea nescrisă a studenţiei ne obişnuise ca pachetele primite să le

desfacem şi să le consumăm cu colegii de cameră sau şi cu alţi studenţi

căminişti care ne erau mai apropriaţi. Funcţiona deci între noi o solidaritate şi o

prietenie demnă de admirat şi atunci şi pe care o admir şi acum, când cu

nostalgie îmi amintesc de aceea perioadă .

Întotdeauna desfăceam pachetul şi puneam ,,la bătaie” tot ceeace era

în el şi cu pofta de mâncare creată la vederea şi mirosul acelor bunătăţi,

treceam la ,,devorarea” lor,ca nişte hămesiţi. Şi bineînţeles că la masă se

respecta proporţionalitatea nevoilor de hrană. Eu mai mic şi mai firav la trup,

mâncam mai puţin, dar Cornel,cu nevoile nutritive crescute ale sportivului de

performanţă, nu se juca; mânca mult şi cu poftă. âncam pe săturate, iar dacă

mai aveam şi alţi invitaţi,întregul pachet se consuma la o masă ; din când în

când eram deci sătui şi fericiţi. Rareori mai rămâneau din atâtea bunătăţi câte

ceva şi pe acelea le consumam a doua zi. .

Fie din cauza ,,educaţiei spartane” a lui Cornel, fie din cauza nevoilor

materiale de acasă, el nu primea –din câte îmi amintesc–chiar niciodată

pachete.

De altfel,despre el nu ştiam prea multe, pentru că nu m-i se

destăinuia ; nu ştiam nici despre problemele lui familiale,în timp ce el ştia

despre mine aproape totul.

În calitate de coleg de cameră trebuie să recunosc că mai marele meu

coleg Cornel, îmi era superior în absolut toate privinţele. În medicină este de

înţeles de ce,dar şi în discuţiile despre muzică,literatură,în sport sau chiar şi în

unele jocuri de noroc pe care le încingeam câte odată şi la care el era mai

mereu câştigătorul. Pentru mine era absolut imbatabil în orice privinţă şi poate

şi de aceea mă persifla adesea şi mă trata cu o superioritate şi o severitate pe

care mărturisesc,că le suportam cu greu, chiar dacă-i recunoşteam meritele .

Era în general un nonconformist şi un independent,,perfect”. În acest

sens un exemplu este edificator.

În acea perioadă,cu ocazia sărbătorilor de 1Mai şi 23 August toţi

studenţii care locuiam în cămin eram obligaţi să ne trezim la orele 5. Serveam

repede micul dejun pentru că la orele 630 să ajungeam la Facultatea de

Medicină din Cotroceni. De acolo plecam încolonaţi către locul în care se

desfăşura defilarea, denumită pe atunci Piaţa Stalin (actuala Piaţă Charles de

Gaulle).

De fiecare dată trezirea studenţilor de pe cele şase etaje ale căminului

studenţesc o făcea paznicul nostru de noapte,un om cu un uşor handicap

psihic. Dar cum credeţi că o făcea? Avea un piston de motor de maşină pe

care, în liniştea orei 430 –5,îl trântea şi-l rostogolea pe culoarul etajului care

avea mozaic pe jos. Crea astfel un adevărat infern. Zgomotul produs dintr-o

dată era de nedescris, aşa încât nu cred că exista vreun student care să nu se

trezească speriat,să se îmbrace repede şi să coboare la masă. Şi acest

zgomot infernal se repeta la intervale de câteva minute de şase ori,atâtea câte

etaje avea clădirea, pentru că el îşi îndeplinea această responsabilitate cu

sârguinţă, urcând sau coborând de la un etaj la altul .

Eu mă conformam imediat acestui original mod de deşteptare şi

mobilizare, mă îmbrăcam şi plecam la defilare. El, Cornel, a ridicat capul de

pe pernă şi mi- a spus să-l las în pace să doarmă mai departe,iar eu când

plec să încui uşa pe dinafară şi să predau cheia la panoul de la poartă,

pentru că el mai are o altă cheie. Şi mi– a sugerat să spun celor care

organizau plecare noastră că nu mai este nimeni în cameră. M -am conformat,

dar cu oarecare teamă şi sper că este uşor de înţeles de ce.

Astfel de situaţii prin care să –mi dau seama că el era mai altfel

decât mine, au mai existat şi am mai avut prilejul să–i constat de mai multe ori

temperamentul vulcanic şi uşor rebel . Adeseori mă persifla până la disperare.

Dar nu numai pe mine.

Avea însă şi multe calităţi, colegul meu mai mare.

Nu ştiu cum se făcea dar,era mai tot timpul la antrenamente,la meciuri

,la o plimbare sau la o bere cu colegii ,prietenii şi prietenele de ocazie, aşa

încât nu-l prea vedeam studiind pentru facultate. O făcea doar în sesiunea de

examene şi probabil că o făcea foarte bine, pentru că examenele le promova

numai cu note foarte bune. Am reţinut din rarele sale destăinuiri că-i plăcea

chirurgia şi că în timpul liber mergea prin clinicile de chirurgie pentru ,,a-şi face

mâna de chirurg”, aşa cum procedau majoritatea studenţilor care doreau să se

formeze în această nobilă şi grea specialitate medicală.

După ce a absolvit în acel an Facultatea de Medicină, a plecat în

provincie, dar nu am ştiut atunci unde anume , pentru a-şi efectua stagiul

obligatoriu în mediul rural. La acel timp nu ştiam unde anume a fost repartizat

dar mai târziu am aflat.

Exact după trei ani de atunci, am fost repartizat şi eu la o

circumscripţie sanitară rurală – Creţeni – din raionul (pe atunci) Drăgăşani din

fosta regiune Argeş. Acolo am fost mobilizaţi noi – medici cei noii sosiţi în

mediul rural – la o şedinţă cu tot personalul medical din raion. Cu reticenţa

obişnuită a celui care soseşte într-o colectivitate umană nouă şi necunoscută

am luat loc şi eu mai în spatele sălii de şedinţe,când,de odată mă aud strigat

pe nume,cu o voce gravă, tunătoare. Mă uit spre sursa de unde sosea

apelarea mea şi am rămas surprins să-l văd apropriindu- se de mine pe

Cornel ,fostul meu coleg de cameră din anul III de facultate,devenit doctorul

Cornel Stoica. Ne îmbrăţişăm cu plăcerea firească a revederii după atât timp,

el spunându-mi :

- Dragă Octave, mă bucur că ne revedem în atare condiţii şi vreau să

te asigur că te vei simţi bine la noul tău loc de muncă pentru că şi şefii noştri,

dar şi sătenii din această zonă sunt oameni de treabă. Să fii însă atent la ei în

perioada ce urmează culesului viilor, când datorită vinului se petrec multe

evenimente neplăcute, cu o violenţă uneori extremă. Şi continuă:

-Uite,eu sunt de trei ani în comuna Ştefăneşti şi am la îndemână

telefonul primăriei, aşa că dacă–ţi pot fi de folos cu ceva sună–mă şi te asigur

că poţi conta pe sprijinul meu,. Vei avea cu siguranţă nu odată, ci de mai multe

ori nevoie de un ajutor de la mine sau de la medicul nostru şef de raion, dr.

Cornel Bordeainu, care este un ardelean minunat şi care ştie că noii veniţi de

pe băncile facultăţilor sunt puşi de multe ori în situaţii dificile de rezolvat.

Auzindu-l vorbind şi sfătuindu-mă de bine mi-a îndepărtat sfiala cu

care intrasem în acea şedinţă şi mi-a dat o oarecare linişte spunându-mi că voi

putea apela ,în caz de nevoie la sprijinul său. Chiar m-am mirat că era atât de

binevoitor, mai ales că îl credeam mai dur,infatuat şi mai indiferent cu cei din

jur.

Recomandarea de a-l suna la telefon ori de câte ori se ivesc situaţii

delicate în activitatea mea medicală şi să-i cer sfatul mi-a surâs,dar ideea nu

s-a dovedit benefică pentru mine deoarece la circumscripţia sanitară Creţeni

nu aveam telefon,iar primăria comunei la care aş fi putut apela pentru folosirea

telefonului era la distanţă de 3- 4 km .

În anul care a urmat ne–am văzut doar de câteva ori la şedinţele

lunare ,,de la raion”, pentru că el a plecat destul de curând prin concurs de

secundariat într-un centru universitar şi într-o specialitate necunoscute mie,

atunci, fapt ce mi- a confirmat părerea că cel puţin în privinţa discreţiei în care i

se derula viaţa, nu se schimbase deloc.

De atunci şi până prin anii ’80 nu am mai ştiut nimic despre el şi

despre cariera sa. Abia atunci am aflat că a ajuns profesor la clinica de

urologie din Facultatea de Medicină de la Târgu Mureş. Cel care mi-a relatat

acest lucru – un medic din judeţul Mureş – îmi vorbea în cei mai buni termeni

despre calităţile profesionale ale celui care mi-a fost coleg de cameră şi care a

ajuns o figură reprezentativă a Urologiei româneşti. De aceea la auzul acestor

aprecieri laudative despre un coleg cu care am împărţit camera de cămin timp

un an de zile, desigur că m-am bucurat nespus.

În final închei această relatare parafrazând o celebră maximă a

Împăratul Napoleon Bonaparte după care ,,Ȋn raniţa oricărui soldat poate sta

bastonul de Mareşal'' cu o aşa zisă maximă adaptată la condiţiile vieţii de

student: ,,În fiecare student medicinist zace un viitor academician, profesor

universitar sau un medic practician de mare valoare

5. CONFERENŢIARI UNIVERSITARI,DOCTORI ÎN MEDICINĂ

Conf .Dr. DIMITRIU VIOREL

(Medic primar, doctor în medicină )

S-a născut în Galaţi în anul 1933 şi a decedat în anul 1980 în Bucureşti . A făcut

şcoala în oraşul natal, apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti, absolvită în anul 1958. După

absolvire,împreună cu soţia sa Virginia –fostă colegă de facultate - a fost repartizat iniţial în

mediul rural în judeţul Vâlcea, apoi el a ocupat postul de medic şef al Secţiei Sanitare a

Sfatului Popular raional Râmnicul Vâlcea. După 4 ani , prin concurs a intrat ca medic –asistent

universitar la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, la catedra de anatomie.

Ulterior a obţinut titlul de doctor în medicină şi promovarea de la statutul de asistent universitar

la cel de lector şi apoi la cel de conferenţiar universitar.

În afara profesiei era pasionat de literatură şi în deosebi de poezie, dar şi de

publicistică. Numele său a apărut pe numeroase lucrări de literatură beletristică şi pe articole

publicate în reviste periodice sau în gazete cotidiene cu profil cultural.

Conf. Dr. DUMITRESCU NISTOR

(Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în (pe atunci ) comuna Horezu în anul 1899 şi a decedat în anul 1951 în

Bucureşti. A urmat şcoala primară în localitatea natală ,liceul la Râmnicul Vâlcea, iar

Facultatea de Medicină în Bucureşti,obţinând titlul de doctor în medicină şi chirurgie în anul

1924 , specializându- se în laborator clinic. A lucrat iniţial în spitalul orăşenesc din Piteşti. Prin

concurs a ocupat postul de şef de lucrări şi apoi de conferenţiar universitar la Facultatea de

Medicină din Bucureşti, concomitent cu aceasta îndeplinind şi funcţia de şef de lucrări la

Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din capitală.

A desfăşurat o susţinută activitate de cercetare medicală soldată cu redactarea a

peste 70 de titluri de articole publicate în revistele de specialitate : ,,Revista ştiinţelor medicale

”, ,,Achives roumanies de pathologie experimentale et microbiologie”, ,, Annales de L’Institute

Pasteur”, ,,Analele Academiei Române” etc. A contribuit şi la elaborarea unui tratat de

Fiziopatologie .

Conf. Dr. LĂZĂRESCU ARTUR ROMULUS

( Medic primar,doctor in medicina )

S-a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1923 . A fost coleg de şcoală şi de bancă,dar

şi de facultate cu Acad. prof. dr. Mircea Angelescu ( prezentat în paginile precedente) .

După absolvirea şcolii primare , a gimnaziului şi a liceului în oraşul natal, a urmat

Facultatea de Medicină în Bucureşti,devenind doctor în medicină şi chirurgie. Prin concurs a

intrat în învăţământul universitar, promovând cu timpul de la funcţia de preparator la cea de

asistent universitar, apoi şef de lucrări şi în final la cea de Conferenţiar universitar la Clinica

Medicală din Spitalul ,, Dr. C. I. Cantacuzino ” din Bucureşti.

În anul 1979 s- a stabilit în R. F .Germania, unde a profesat timp îndelungat ca

medic primar de boli interne. După pensionare s- a mutat în Franţa, unde a şi decedat.

*

* *

De conf.dr. Romulus Artur Lăzărescu mă leagă câteva amintiri din studenţia mea şi

din totodată perioada debutului său în cariera universitară medicală.

Prin anul 1955 când am intrat ca student în clinica medicală din spitalul ,,Dr. C.I.

Cantacuzino’’ din Bucureşti,la salonul de bolnave la care am fost repartizat am constatat că

medicul de salon şi asistent universitar era un doctor foarte tânăr, drăguţ, amabil şi uimitor de

delicat în comportament şi cu noi studenţii,dar mai ales cu bolnavele din salon. La vizita zilnică

pe care o efectua în salon avea pentru fiecare pacientă vorbe de încurajare şi de susţinere a

moralului pe care unele paciente poate că-l pierduseră din cauza bolii. Se bucura şi se vedea

pe faţa lui compasiunea pe care o manifesta atunci când evoluţia unei paciente nu era bună

sau bucuria pe care o exprima atunci când o pacientă se simţea bine şi aştepta să părăsească

spitalul vindecată. Din aceste considerente era stimat şi chiar adorat de pacientele de toate

vârstele, pentru că era cu adevărat un medic cu har profesional şi un bărbat cu ,,şarm’’.

După patru ani de la absolvirea facultăţii, eu fiind pentru câteva luni medic detaşat în

staţiunea Govora am primit misiunea de a pregăti o întâlnire ,,a unui mare şi cunoscut profesor

universitar medic din Bucureşti cu locuitorii şi cu pacienţi sosiţi din staţiune’’, pe teme

bineînţeles medicale.

Am pregătit totul,,aproape’’ bine,iar la ora anunţată pentru întâlnirea care urma să

se desfăşoare în splendida sală a cinematografului din staţiune - un fost cazinou - am avut o

mare surpriză. În loc să văd că intră în sală renumitul profesor care deţinea şi o înaltă funcţie

în Ministerul Sănătăţii din acea vreme, văd că apare jovial şi foarte elegant fostul meu asistent

universitar, Dr. Romulus Lăzărescu.

M-am bucurat nespus de acest moment,l-am salutat cu căldură iar el mi-a răspuns

cu aceiaşi amabilitate şi bunăvoinţă. După ce am schimbat câteva cuvinte prin care mi-a

explicat că dintr-un motiv de forţă majoră a fost nevoit să-l înlocuiască pe titularul întâlnirii

care devenise între timp indisponibil din motive medicale. S-a îndreptat apoi către scena sălii.

L-am însoţit şi eu şi făcând oficiul de gazdă l-am prezentat publicului, cerându-i scuze

auditoriului pentru modificarea de program survenită din motive obiective.

A urmat un splendid Justinian Marina. expozeu pe teme medicale făcut cu o artă oratorică

desăvârşită cu care a câştigat atenţia şi interesul publicului destul de eterogen din sală. După

expunere, care a durat aproximativ 40 minute au urmat întrebări din partea celor prezenţi şi

răspunsurile invitatului special. Şi trebuie să vă mărturisesc că în special publicul feminin a fost

cel care l-a acaparat pe orator, iar această întâlnire s-a prelungit cu 2-3 ore peste timpul

programat spre satisfacţia celor prezenţi.

După terminarea întâlnirii am mai stat câteva minute la taclale, după care

vorbitorul,destul de obosit s-a grăbit să prindă cursa I.R.T.A. spre Bucureşti

A fost şi ultima dată când l-am văzut,pentru că după mai mult timp am auzit un

zvon şoptit că dr. Romulus Lăzărescu,care devenise între timp conferenţiar universitar a

părăsit ţara şi s-a stabilit în Germania Federală.

Conf. Dr. MĂRGINEANU CONSTANTIN

( Medic primar radiolog ,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1926 în comuna Tetoiu din judeţul Vâlcea. A urmat şcoala

primară în comuna natală,a început liceul în Drăgăşani l-a terminat în oraşul Orăştie. In anul

1945 intră în Facultatea de Medicină din Bucureşti pe care o absolvă în anul 1951. Se

specializează în radiologie şi obţine titlul de doctor în medicină in anul 1970. A lucrat ca medic

radiolog în spitalul din Slănic Prahova ,iar din anul 1959 la spitalul de Copii ,,Grigore

Alexandrescu” din Bucureşti.

In anul 1962 s-a transferat la Clinica de radiologie din spitalul,,Dr. Carol Davila” din

Bucureşti, parcurgând treptele ierarhice de la asistent universitar,şef de lucrări şi până la cea

de conferenţiar universitar (cu delegaţie), pensionându-se în anul 1985.

A publicat volume întregi sau doar unele capitole în tratatele de radiologie şi peste

30 lucrări de specialitate în revistele medicale din ţară şi din străinătate.

Conf. Dr. MĂRGINEANU NICOLAE

( Medic primar radiolog,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1912 în comuna Tetoiu,din judeţul Vâlcea şi a decedat în anul

2000 în Timişoara. A urmat şcoala primară în comuna natală ,liceul în oraşul Oraştie judeţul

Timişoara, iar Facultatea de Medicină în Cluj, în anul 1938. Mult mai târziu,în anul 1967 a

obţinut titlul de doctor în medicină, în specialitatea radiologie.

După absolvirea facultăţii a lucrat ca medic de circumscripţie sanitară în comunele

Sineşti, apoi Grădiştea din judeţul Vâlcea. Ulterior a urmat specializarea în radiologie, în

Bucureşti,după care a lucrat ca medic specialist radiolog într- o clinică de radiologie din

Timişoara. A intrat prin concurs în învăţământul universitar promovând de la funcţia de asistent

universitar la cea de sef de lucrări , apoi la cea de conferenţiar universitar , lucrând in acest

post până în momentul pensionării.

A elaborat peste 180 lucrări (articole,capitole în diverse cursuri şi tratate de

specialitate) publicate în ţară şi în străinătate.

Conf. Dr. POPESCU EMIL

(Medic primar ,doctor in medicina)

S-a născut în anul 1932 în Bucureşti ,unde a şi decedat în anul 2005. Şcoala

primară şi liceul le-a urmat în Râmnicul Vâlcea, după care a urmat Facultatea de Medicină în

Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1956. După absolvire a intrat în învăţământul universitar

ca preparator, apoi ca asistent universitar la Catedra de Farmacologie a Institutului Medico –

Farmaceutic din Bucureşti. Concomitent a profesat ca medic secundar şi apoi ca specialist

internist. După susţinerea doctoratului în medicină în anul 1968 ocupă postul de şef de lucrări

la spitalul clinic ,,Colţea”, apoi pe cel de conferenţiar universitar (cu delegaţie), şef al Clinicii de

medicină internă din Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti. A publicat, ca unic

autor sau a colaborat la redactarea unor tratate de farmacologie şi de medicină internă, dar şi

numeroase articole apărute în revistele de specialitate din ţară sau din străinătate. A fost timp

de mai mulţi ani secretar de redacţie la revista ,, Viaţa medicală ” din Bucureşti .

Conf. Dr. POPESCU GHEORGHE

(Medic primar,doctor în medicină)

S-a născut în oraşul Horezu (?) din judeţul Vâlcea ,unde a urmat atât şcoala primara

cât şi liceul. Facultatea de Medicină a urmat-o în Bucureşti, după care a profesat ca medic

secundar ,specialist şi apoi primar ortoped şi în paralel asistent universitar. După ce a obţinut

titlul de Doctor în Medicină a promovat în funcţia de şef de lucrări şi apoi în cea de conferenţiar

universitar în Clinica de Ortopedie din Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti .

Conf. Dr. PREDOIU VICTOR

( Medic primar,doctor in medicina)

S-a născut în anul 1933 într-o comună (?) din judeţul Vâlcea; a decedat în Bucureşti

în anul 2004 (?).

A făcut şcoala primară în localitatea natală,apoi a început Liceul Militar în Craiova,

dar după un an ,prin desfiinţarea acelui liceu s- a transferat la Liceul Alexandru Lahovari din

Râmnicul Vâlcea. A urmat Facultatea de Medicină în Bucureşti pe care a absolvit-o în anul

1958.

După absolvirea facultăţii, prin concurs a intrat în învăţământul universitar ca

preparator, apoi ca asistent universitar ,iar după susţinerea şi obţinerea titlului de doctor în

medicină a devenit şef de lucrări şi apoi conferenţiar universitar la Clinica de chirurgie generală

din spitalul ,,Pantelimon ” şi în ultima parte a vieţii sale, la ,,Spitalul Clinic Universitar din

Bucureşti ”.

A publicat sau a participat cu unele capitole la redactarea unor tratate de chirurgie

generală.

A participat cu lucrări originale la unele simpozioane şi congrese medicale ţinute în

Germania, acolo unde a urmat şi cursuri postuniversitare de perfecţionare în chirurgia

generală. A decedat încă înainte de a se pensiona în anul 2004.

Conf. Dr. ZEANA D. CORNELIU

( Medic primar cardiolog,doctor în medicină )

S-a născut în Râmnicul Vâlcea in anul 1939. Este fiul renumitului medic chirurg D.

Zeană care a condus propriul sanatoriu particular de chirurgie din anul 1930. Şcoala primară

şi liceul le-a făcut în oraşul natal. A urmat Facultatea de Medicină în Cluj – Napoca, pe care a

absolvit-o în anul 1961. În anul 1973 şi- a susţinut şi obţinut titlul de doctor în medicină.

A început practica medicală în circumscripţia sanitară rurală din comuna Muiereasca

din Judeţul Vâlcea. De remarcat că a fost primul medic instalat permanent în această comună.

După stagiul efectuat în mediul rural, prin concurs a intrat ca secundar în medicină internă la

Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi tot prin concurs a promovat în funcţiile de medic

specialist şi medic primar în boli interne,apoi şi ca medic primar cardiolog. Concomitent cu

specializarea în medicina internă şi în cardiologie a intrat, tot prin concurs în învăţământul

medical universitar ca preparator,asistent universitar,şef de lucrări,iar în prezent este

conferenţiar universitar în Clinica de medicină Internă din Spitalul de urgenţă Floreasca din

Bucureşti.

In activitatea profesională a dovedit de la început competenţă şi comportare o

deontologică faţă de pacienţi,dar şi un interes pentru cercetare în mai multe domenii

medicale:medicină internă, cardiologie, farmacologie, toxicologie , organizare sanitară,

imunologie. În aceste domenii a elaborat numeroase lucrări ale căror rezultate s-au finalizat

prin publicarea unor articole sau tomuri medicale, atât în ţară cât şi în străinătate.

Recunoaşterea sa internaţională s-a soldat cu alegerea ca membru al ,,European

Society of Toxicology ” şi al ,,Uniunii Medicale Balcanice”.

Dr. Corneliu Zeana a dat dovadă de erudiţie nu doar în ştiinţele medicale, ci şi în

cultură. A publicat numeroase eseuri filozofice ,articole de educaţie pentru sănătate,istorie a

medicinii, proză scurtă,epigrame,jurnale de călătorii.

S-a preocupat mult de înfiinţarea revistei ,,Cugetarea europeană ” în Bucureşti, al

cărui fondator şi totodată preşedinte este. Este membru fondator şi al ,,Societăţii Medicilor

Scriitori şi Publicişti din România’’ şi al Cenaclului de epigrame ,,Cincinat Pavelescu ” din

Bucureşti.

Este un spirit pragmatic ,cu simt tehnic – inventiv,deţinând două brevete de invenţie

în domeniul practicii medicale.

Mulţi vâlceni au apelat în diverse situaţii medicale la amabilitatea şi la competenţa

sa profesională, fie în medicina ambulatorie, fie intraspitalicească, în cadrul Spitalului de

Urgenţă Floreasca ,unde lucrează de peste 30 ani. Desigur ca mulţi vâlceni l-au cunoscut din

copilărie sau din tinereţe ; cu cei mai mulţi dintre ei continuă şi astăzi o prietenie sinceră, toţi

aceştia constatând că pe lângă calităţile profesionale are numeroase şi rafinate calităţii

umane. Chiar dacă a plecat de mult din Râmnicul Vâlcea şi s- a stabilit în Bucureşti nu şi –a

uitat colegii,prietenii,vecinii şi rudele rămase în urbea natală.

A fost şi a rămas un oltean ,,pur sânge” cu o minte sclipitoare şi cu o inimă mare şi

bună. Această frumoasă apreciere nu aparţine unui bun prieten, ci unui confrate în ale

medicinii,cel care s-a încumetat să aştearnă pe hârtia amintirilor câte ceva despre medicii

vâlceni.

Cu dr. Zeana m-am cunoscut şi am stat faţă în faţă la scurte discuţii doar de câteva

ori .I-am urmărit însă cu mare interes rezultatele cercetărilor întreprinse şi publicate de el şi de

studenţii săi despre rolul magneziului în reglarea funcţiilor vitale ale organismului, despre unele

modificări rar întâlnite în electrocardiogramă etc. Cu acelaşi interes i-am urmărit prezentarea

de cazuri clinice particulare publicate în gazeta de specialitate ,,Viaţa medicală ”. Cu şi mai

mare interes i-am citit articolele din presa cotidiană şi emisiunile radio sau televizate în care

aborda cu componenţa unele probleme privind viaţa medicală din România de

astăzi,susţinându-şi cu argumente pragmatice pledoariile, chiar dacă unele păreri ale sale erau

oarecum ,,contra curentului”, atunci când Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de

Sănătate sau chiar alte organe şi organisme ale Statului doreau să impună măsuri

neconforme cu părerile sale, care,trebuie să recunosc că erau corecte şi de multe ori erau

convingătoare.

Închei această scurtă prezentare cu o altă constatare pe care am făcut-o

participând cu totul întâmplător la o oră de curs pe care conf. dr. Corneliu Zeană o preda

studenţilor medicinişti din anul V de Facultate.

Aşteptând pe coridoarele Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti

obţinerea rezultatelor unor analize de laborator pe care le-am efectuat, am văzut grupurile de

studenţii care se îndreptau spre amfiteatrul spitalului. Întrebându–i ce curs urmează să le fie

predat, am aflat că era un curs de medicină internă pe care urmă să-l ţină conferenţiarul

Zeana.

Ştiind că mai am mult de aşteptat până să primesc rezultatele analizelor mele am

intrat în amfiteatru şi am întrebat o doamnă doctor , asistent universitar, care din obligaţie

profesională îl asista pe conferenţiar la o oră de curs dacă mi se permite, medic fiind, să asist

la ora de curs. Răspunsul a fost pozitiv, aşa că m-am aşezat în spatele sălii şi am urmărit cu

interes atât predarea cursului, cât şi stilul interactiv de a discuta cu studenţii pe care-l adoptase

cel de la catedră.

După terminarea cursului au rămas cu impresia că am asistat la un curs universitar

de înaltă ţinută,cu un conţinut bogat de noţiuni medicale, clar exprimate şi uşor de asimilat de

studenţi cu momente care alternau cu mici paranteze pe teme medicale, dar care făceau şi

mai atractivă ora de curs a studenţilor.

Am admirat şi cultura medicală înaltă a retorului,dar şi modul său de comunicare cu

studenţii , fapt care în ultimii ani a avut mult de suferit datorită pe de o parte diminuării

prestanţei unora dintre cei de la catedră ,iar pe de alta datorită superficialităţii cu care tratează

studenţii propria pregătire profesională.

La sfârşitul cursului m-am retras discret din amfiteatru cu satisfacţia că un fost coleg

de liceu ( nu şi de promoţie ) actualmente cadru universitar susţine nişte cursuri atât de

interesante încât înţeleg de ce mai există printre colegii săi de breaslă şi unii clevetitori,care

apelează la vechea zicală românească cu ,,capra vecinului” ….

Cred că şi în cazul dr Corneliu Zeana este valabil dictonul latin al invidioşilor denumit

,,invidia medicorum pessima” ca şi în alte câteva cazuri de personalităţi medicale care nu au

fost scutite de unele manifestări de invidie sau de persiflare din partea unor confraţi de

profesie .

6. MEDICI DIRECTORI DE INSTITUŢII MEDICALE DIN RÂMNICUL

VÂLCEA ŞI DIN JUDEŢUL VÂLCEA

Dr. BRUCĂR ARMAND MIRON

( Medic primar chirurg, doctor în medicină, cercetător )

S-a născut în Bucureşti în anul 1921 şi a decedat în Râmnicul Vâlcea

în anul 1990. Era fiul unui reputat filozof – Iosif Brucăr – care a obţinut Premiul

,,Herescu Năsturel ” al Academiei Române pentru opera sa filozofică.

A urmat şcoala,liceul şi Facultatea de Medicină în Bucureşti, obţinând titlul de doctor

în medicină şi chirurgie. Fiind preocupat de cercetarea ştiinţifică , a intrat prin concurs asistent

universitar la Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al Academiei Române din Bucureşti.

Concomitent s-a specializat şi în chirurgie,iar după obţinerea titlului de medic primar chirurg a

ocupat prin concurs un post corespunzător în spitalul din Râmnicul Vâlcea, unde a lucrat până

la pensionare. Pentru o perioadă de timp a ocupat postul de medic şef adjunct al fostei regiuni

Vâlcea,iar după desfiinţarea regiunii, postul de director adjunct al Spitalului judeţean Vâlcea. A

fost şi profesor la Şcoala postliceală de asistenţi medicali din Râmnicul Vâlcea.

Pe lângă activitatea medicală,a avut şi preocupări publicistice, semnătura sa

apărând pe numeroase articole din publicaţiile periodice ,, Era nouă ” , ,,Semnalul ”,

,,Secera şi ciocanul ”, ,,Orizont ”, ,,Foaie pentru sănătate ” , ,, Revista sanitară

militară ”

Dr. CATRINA SERGIU

(Medic primar ,doctor în medicină )

S-a născut în comuna Costeşti din Judeţul Vâlcea .Medic primar balneo-fizioterapeut

la Policlinica Balneară din Olăneşti. A ocupat apoi postul de director al Sanatoriului Balnear 1

Mai din Olăneşti, care a aparţinut în trecut Gospodăriei de Partid a P C R , iar după 1989

Spitalului Clinic ,,Elias '' din Bucureşti.

Soţia sa ,de asemenea medic balneo-fizioterapeut a urmat acelaşi traseu

profesional cu soţul său.

Dr. Sergiu Catrina a publicat monografii ale staţiunii Olăneşti (,,Olăneşti - file de

istorie; ,,Ghidul balnear al Staţiunii Olăneşti ; ,, Apele minerale din Staţiunea Olăneşti ’’).

După mulţi ani petrecuţi în Olăneşti ,soţii Catrina au fost transferaţi în Bucureşti la

spitalul Elias( unde doctorul Sergiu Catrina a ocupat postul de medic director adjunct, până la

decesul din anul 1990)

DR.CEAPĂ TITUS

(Medic primar pediatru )

S-a născut în Curtea de Argeş în anul 1933. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul

natal. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul 1958. Odată cu repartizarea

guvernamentală în comuna Lădeşti din raionul Băbeni din fosta regiune Argeş a devenit ,,fiu al

Vâlcii ” unde se află şi în prezent ,ca un respectabil medic pensionar.

A lucrat ca medic de circumscripţia sanitară rurală în comuna Lădeşti ,iar după câţiva

ani a fost promovat, iniţial ca medic şef al Raionului Băbeni, apoi a fost transferat în funcţie

similară la raionul Râmnicul Vâlcea . După reforma administrativ –teritorială din 1968 a fost

promovat în funcţia de Director al Direcţiei Sanitare a judeţului Vâlcea.

Ulterior, până la pensionare a ocupat postul de medic primar în secţia de pediatrie a

spitalului judeţean Vâlcea.

Soţia sa, dr. Anicuţa Ceapă,colegă de facultate cu el ( dar şi cu mine) a lucrat la

Sanepidul Judeţean Vâlcea,ca medic primar în sănătatea publică, până la pensionare.

Dr. CERNĂIANU LAURENŢIU .

(Medic primar pediatru )

S-a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1931,oraş în care a urmat atât şcoala primară

cât şi liceul. A absolvit Facultatea de Pediatrie din Bucureşti în anul 1956. După absolvire a

lucrat ca medic primar pediatru şi director al Leagănului de copii din oraşul Băbeni din judeţul

Vâlcea,apoi a fost transferat în aceiaşi funcţie la Leagănul de copii din Râmnicul Vâlcea, unde

a lucrat până la pensionare. A fost un polisportiv de frunte al Liceului Alexandru Lahovari

afirmându-se atât pe plan local cât şi naţional, interşcolar. Decedat.

Dr. FRUMUŞANU CONSTANTIN

( Medic primar balneo-fizioterapeut,doctor în medicină la Paris)

S-a născut în Târgu –Jiu în anul 1866 şi a decedat în Călimăneşti în anul 1928.

A făcut studiile şcolare în oraşul natal ,apoi Facultatea de Medicină la Paris (Franţa).

Întors în ţară s-a stabilit în Călimăneşti şi a devenit primul director medical al staţiunii

Călimăneşti – Căciulata unde a funcţionat până la deces.

A făcut şi cercetare medicală,dar a fost şi un prolific publicist,aşa încât articolele sale au

apărut în numeroase gazete din ţară.

Dr. HOZOC GH. ALEXANDRU

(Medic primar ,doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în anul 1882 în comuna Nicoreşti din judeţul, Tecuci şi a decedat în anul

1952 în Râmnicul Vâlcea. A urmat şcoala primară în comuna natală şi liceul în Piatra Neamţ,

după care a urmat Facultatea de Medicină în Iaşi pe care o absolvă în anul 1908. În acelaşi an

obţine titlul de doctor în medicină şi chirurgie. A făcut secundariatul în medicină

internă,devenind medic specialist, apoi medic primar. A lucrat numeroşi ani în calitate de

medic specialist în boli interne şi director în spitalul rural din Nicoreşti. Din anul 1920 se

transferă la Râmnicul Vâlcea, ocupând postul de medic primar ,şef secţie medicină internă

,devenind ulterior şi director al acestei instituţii medicale. După pensionare a continuat să

locuiască în Râmnicul Vâlcea până la decesul său, survenit în 1952,Pentru meritele sale

profesionale deosebite în timp de pace, dar şi de război a fost răsplătit cu ,,Coroana

României”, cu,, Steaua României” şi cu,,Virtutea militară ”.

A desfăşurat şi o activitate publicistică,colaborând la gazatele medicale ,,Spitalul ”,şi

,,Sănătatea ” dar şi la alte publicaţii periodice precum ,,Ţara'', ,,Patriotul''.

Din respect pentru medicul şi omul Alexandru Hozoc,o stradă din oraşul Râmnicul

Vâlcea, în care a trăit şi a profesat medicină timp îndelungat, îi poartă astăzi numele.

Tot în semn de recunoaştere a contribuţiei sale asigurarea sănătăţii vâlcenilor, edilii

oraşului i-au ridicat un bust în curtea spitalului pe care l-a condus o bună perioadă de timp.

Dr. ILIESCU GHEORGHE

(Medic primar oftalmolog ,doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în comuna Vaţa din judeţul Olt în anul 1907 şi a murit în anul 1979 în

Râmnicul Vâlcea.

A făcut şcoala primară în comuna natală, după care a făcut primele şase clase la liceul

,,I.C. Brătianu’’ din Piteşti iar ultimele două la Liceul de băieţi din Satul Mare. Examenul de

bacalaureat îl susţine la Iaşi,după care susţine examenul de intrare în Facultatea de Teologie

din Cluj. După primul semestru al primului an de studii teologice primeşte o bursă pentru a

urma Facultatea de Medicină din acelaşi oraş,pe considerentul că Mitropolitul Primat al

României - Miron Cristea – a susţinut că,,România are în această perioadă o mult mai mare

nevoie de medici, decât de preoţi”.

Absolvă Facultatea de Medicină în anul 1933, obţinând titlul de doctor în medicină şi

chirurgie. Pentru rezultatele foarte bune obţinute în timpul celor şase ani de studii universitare

medicale este numit preparator universitar la catedra de oftalmologie condusă de reputatul

profesor universitar doctor şi şef de clinică , Michail Dimitrie,întemeietorul oftalmologiei

moderne în Cluj. În anul 1937 este promovat în postul de asistent universitar în aceiaşi clinică.

Vacantându-se un post de medic secundar oftalmolog la spitalul din Braşov, i se propune de

către profesorul dr. Michail Dimitrie să participe la acel concurs care ar fi putut să-i ofere

şansa unei viitoare cariere profesionale în oraşul Braşov, oraş important şi cu o frumoasă

tradiţie medicală din România.

A reuşit la acel dificil concurs şi a devenit medic secundar oftalmolog în spital,dar în

paralel lucra o normă în plus ca medic de circumscripţie sanitară urbană tot în Braşov (medic

de familie ,după noua denumire a acestei funcţii medicale).

După anii de secundariat petrecuţi în Braşov susţine un nou concurs , de astă dată

pentru obţinerea titlului de medic primar oftalmolog şi odată cu asta şi pentru ocuparea unui

post corespunzător în capitalele de judeţe din ţară. Cum în spitalul din Râmnicul Vâlcea la

aceea dată se înfiinţase o secţie de oftalmologie, a optat pentru acel post,astfel că din anul

1940 se stabileşte definitiv în acest oraş. Aici reuşeşte să facă rapid funcţională şi eficientă

secţia de oftalmologie,nou înfiinţată.

În acea perioadă director al spitalului din Râmnicul Vâlcea era reputatul medic pediatru

dr. Petre Teodorini, care fiind în vârstă, se pensionează în anul 1948. Fiind printre puţinii

medici primari din spitalul pe atunci denumit Spitalul ,,Ion Gh Duca” şi fiind recunoscut ca un

bun profesionist şi organizator de sănătate, dr. Gheorghe Iliescu este numit medic director, dar

şi şef al secţiei de oftalmologie ,funcţii pe care le exercită timp de 20 ani, până la pensionare

în anul 1968. După pensionare a continuat să lucreze în cadrul unei policlinici cu plată din

oraş până în anul 1979, când a încetat din viaţă.

Ca vâlcean autorul acestor rânduri îşi aminteşte cu respect de familia dr. Gh. Iliescu şi

de stima de care se bucura în acest oraş.

Doamna profesoară Iliescu mi-a fost dascăl în liceu pentru un trimestru la istorie, iar

cu fiul domniei sale am fost coleg de promoţie în liceul. În prezent am reînnodat firul prieteniei

noastre care a fost întrerupt prin plecarea lui, timp îndelungat din ţară pentru misiuni

diplomatice (ambasador în Danemarca, Turcia, Brazilia,Nigeria).

Pe dr. Gh. Iliescu l-am cunoscut când student fiind în anul V de facultate,am efectuat

împreună cu alţi 14 colegi de facultate un stagiu de practică în spital,vara pe timpul vacanţei.

Ceea ce am sesizat încă din primele zile de practică în spitalul condus de dr. Gh. Iliescu a fost

punctualitatea, exigenţa şi consecvenţa sa în relaţia cu noi,dar chiar şi cu personalul medico-

sanitar şi cu cel auxiliar din spital. Era deosebit de exigent cu starea de curăţenia saloanelor şi

cu asigurarea celor necesare pacienţilor internaţi.

Am simţit din plin autoritatea sa,împreună cu ceilalţi studenţi din practică în momentele

în care, în calitate de director de spital se ocupa personal de grupul nostru. Noi credeam că v-

a fi un stagiu lejer,formal şi fără implicare serioasă din partea noastră. Dar nu a fost să fie aşa

şi atunci cunoscându-l am încercat să ne conformăm spiritului disciplinar pe care dorea să-l

imprime în spitalul pe care-l conducea. Evitam întâlnirea cu d-sa prin spital de teama de a nu

ne atrage unele observaţii fie de ordin profesional,fie de comportament deontologic

necorespunzător .

Poate că atunci greşeam când îl consideram un director ,,de tip german'' prin

meticulozitatea şi corectitudinea pe care încerca să le impună atât salariaţilor permanenţi ai

spitalului, cât şi nouă, studenţi în practică doar pentru două luni.

Cu siguranţă nu ştiam prea multe atunci despre ceeace însemna ,,arta conducerii unei

instituţii medicale’’,dar astăzi ştiu şi de aceea pot să susţin faptul că era ,,un expert în arta

conducerii’’ .

Dr. MARCU GHEORGHE

( Medic primar endocrinolog ,doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în anul 1907 în oraşul Balş din fostul judeţ Romanaţi ( actualmente judeţul Olt ) şi a

decedat în anul 1988 în Râmnicul Vâlcea.

A urmat şcoala primară în Balş, iar liceul în Craiova,după care a intrat la Facultatea de

Medicină din Cluj pe care a absolvit-o în anul 1939,obţinând şi titlul de doctor în medicină şi

chirurgie. După absolvirea facultăţii a lucrat ca medic şi director în spitalul din comuna Lădeşti din

judeţul Vâlcea . A urmat apoi specializarea în endocrinologie la Institutul ,,Prof.dr.C.I. Parhon” din

Bucureşti,iar din anul 1961 a ocupat postul de medic specialist endocrinolog, în secţia pe care o

înfiinţează în spitalul din Râmnicul Vâlcea, unde a şi lucrat până la pensionare. Timp de doi ani a

ocupat şi postul de medic şef al raionului Râmnicul Vâlcea.

A iniţiat o cercetare medicală continuată apoi de doctorul Romulus Popescu privind ,,Guşa şi

incidenţa ei în populaţia judeţului Vâlcea”, în colaborare cu Institutul de Endocrinologie ,,Prof. dr.C.I.

Parhon ” din Bucureşti .

Pentru meritele sale socio-profesionale a fost răsplătit cu Ordinul ,,Coroana României cu

spadă”, apoi cu ,,Virtutea militară ‘’şi cu ,, Meritul sanitar, clasa a II–a ”.

Dr. MĂMULARU GHEORGHE

(Medic primar balneo- fizioterapie, publicist )

S-a născut în anul 1933 în oraşul Călimăneşti din judeţul Vâlcea. Şcoala primară a

făcut-o în localitatea natală,iar liceul în Râmnicul Vâlcea pe care l-a absolvit în anul 1952 . A

urmat apoi Facultatea de Medicină în Cluj–Napoca. După absolvire a lucrat iniţial ca medic

balneolog în staţiunea Govora,apoi în calitate de medic Inspector la Direcţia Sanitară a Regiunii

Argeş.

Din anul 1963, timp de 20 ani a fost director medical al staţiunii balneare Călimăneşti –

Căciulata. Între anii 1983 – 1997 a lucrat ca medic primar balneo- fizioterapeut la complexul

balnear Cozia, fiind totodată şi profesor la şcoala sanitară postliceală din Râmnicul Vâlcea . În

anul 1997 s- a pensionat .

Pentru meritele sale dr. Gheorghe Mămularu a fost ales membru în ,,Comitetul

Societăţii Naţionale de balneologie’’ în anul 1967, iar din anul 1968 membru în ,,Federaţia

Internaţională de Termalism şi Climatologie’’. Pentru bunele sale rezultate profesionale şi de

manageriat a fost decorat cu Medalia şi cu ,,Ordinul Meritul Sanitar’’ .

A publicat numeroase lucrări medicale şi cercetări ştiinţifice în ţară şi în străinătate:

,,Cura hidrominerală şi litiaza urinară” ,,,Călimăneştiul balnear ”, ,,Studii de balneologie şi

fizioterapie ” etc.

Dr. Gheorghe Mămularu a fost şi a rămas şi după pensionare un pasionat publicist ,

articolele sale apărând în gazete precum: ,,Viaţa medicală” , ,,Timişoara medicală”, ,,Tribuna”

,,,Curierul de Vâlcea”,,,Jurnalul de Vâlcea”, ,,Renaşterea episcopiei Râmnicului ”etc. În

numeroase articole publicate a abordat istoriografia staţiunii Călimăneşti–Căciulata, dar şi a

judeţului Vâlcea(cu predilecţie pentru minunatele monumente religioase ale sale).

De- a lungul anilor a participat la numeroase întâlniri ştiinţifice, simpozioane şi congrese

medicale în ţară şi în străinătate. Mai mult decât atât, a şi organizat şi condus numeroase

întâlniri ale lumii medicale din ţară şi de peste hotare, în virtutea faptului că această staţiune a

fost şi este locul de predilecţie pentru astfel de manifestări ştiinţifice medicale.

Dr. MIROIU PETRE

(Medic primar ,şef secţie medicină internă,medic director )

S-a născut în comuna Ştefăneşti ,Judeţul Vâlcea. A făcut şcoala

primară în comuna natală, iar liceul în Drăgăşani (? ). A urmat Facultatea de

Medicină în Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1960 (?). A efectuat stagiul

de medic de circumscripţie rurală în comuna natală, apoi a urmat secundariatul

în medicină internă. Devenit medic specialist internist a revenit pe meleagurile

natale,la spitalul din Drăgăşani în secţia de medicină internă. Ulterior prin

examen a devenit medic primar, şef de secţie şi nu după mult timp a ocupat şi

funcţia de medic director al spitalului din oraşul Drăgăşani.

Dr. PARASCHIVESCU I. IULIAN

(Medic primar epidemiolog )

Născut în Bucureşti în 1926. A făcut şcoala primară,liceul şi apoi a început Facultatea

de Medicină în Bucureşti, absolvind-o însă în Cluj-Napoca. Tot în Cluj a obţinut şi titlul de medic

primar în epidemiologie.

Din anul 1968 s-a stabilit în oraşul Râmnicul Vâlcea şi lucrând ca Inspector Sanitar de

Stat şi Director la Inspectoratul Sanitar de Stat al Judeţului Vâlcea ( fostul Sanepid ). În tot acest

timp a fost şi profesor la Şcoala Sanitară Postliceală din Râmnicul Vâlcea unde a lucrat până la

pensionarea din anul 1990. După pensionare s-a reîntors în Bucureştiul natal, unde a continuat

să lucreze ca lector universitar la Catedra de Igienă a Academiei de Educaţie Fizică şi Sport din

capitală. Pentru activitatea sa profesională a fost distins cu ,,Ordinul Meritul Sanitar’’ în anul

1973. A publicat numeroase lucrări de specialitate în ţară şi a participat la congresele medicale

naţionale în domeniul epidemiologiei

Dr. POPA EMILIAN

(Medic primar medicină internă şi radiologie )

Vâlcean de origine,a făcut şcoala în Râmnicul Vâlcea iar Facultatea de

Medicină în Bucureşti, absolvindu-o în anul 1957. S-a specializat în medicină

internă, ajungând medic primar de medicină internă şi şef de secţie la boli

interne,cu profil de nefrologie din spitalul judeţean Vâlcea,deţinând apoi şi

funcţia de director al noului spital judeţean Vâlcea.

Dr .SABIN GHEORGHE

(Medic Şef al oraşului Râmnicul Vâlcea şi Prefect

al Judeţului Vâlcea)

S-a născut în anul 1853 în comuna Ghindăuani ,judeţul Neamţ şi a

decedat în anul 1929 în Râmnicul Vâlcea.

Provine dintr-o familie de agricultori. Tatăl său din agricultor a ajuns

administrator al moşiei boierului moldovean Vârcolici, din judeţul Neamţ.

Şcoala primară a făcut-o în comuna natală, iar clasele gimnaziale la Galaţi.

Examenul de bacalaureat îl susţine la Iaşi, în anul 1875. În acelaşi an se

înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1881

.După absolvire a fost numit medic la spitalul rural din Horezu, Judeţul Vâlcea,

spital nou înfiinţat chiar în acel an şi care funcţiona într-o locuinţă care

aparţinea Mănăstirii Horezu. Încă din primele zile de activitate,, a fost cucerit

de frumuseţea carierei medicale, dar a fost profund nemulţumit de felul în

care se făcea administrarea serviciilor medicale,începând de sus, de la

prefectul judeţului şi până la administratorul de spital’’32.

Nu după mult timp este numit Medic Primar al judeţului Vâlcea , în locul

răposatului Medic Şef Zografos,devenind astfel şi şeful serviciilor medicale din

întregul judeţ Vâlcea . După numai câteva luni,Primarul oraşului Râmnicul

Vâlcea ,Ion Dumitrescu şi Prefectul judeţului, Crăsnaru l-au numit şi ,,Medic

Şef al oraşului Râmnicul Vâlcea”. A devenit astfel consultant al

primarului în problemele medicale şi sociale ale oraşului, aflat în aceea

perioadă într-o fastă perioadă de transformări edilitare: canalizare, pavarea

străzilor, aducţiunea apei potabile , construirea halei,a pieţii, a liceului

Alexandru Lahovari, a băii publice etc.

Din toamna anului 1895 a devenit şi Senator al României din partea

Partidului Conservator ,deşi nu a fost tentat niciodată să facă o carieră

politică .

În anul 1904 a fost numit Prefect Conservator de Vâlcea . În noua sa

calitate a promovat cu perseverenţă construcţia de noi spitale rurale în judeţ

(în comunele Sineşti, Bălceşti şi Lădeşti), de şcoli şi de drumuri comunale .

Din cauza manevrelor unor concurenţi economici ai săi în anul 1903 a

fost pedepsit cu admonestare ,, pentru activitate comercială incompatibilă cu

calitatea sa de medic al oraşului Râmnicul Vâlcea” dar şi pentru faptul că

,,fiind Preşedintele Consiliului de Administraţie al Societăţii ,,Santinela “ 6din

Râmnicul Vâlcea, care făcea comerţ cu petrol, dar mai ales cu făina produsă

de moara societăţii şi pe care o ,,impunea” ca sursă unică de aprovizionare a

brutarilor vâlceni’’. Faptele incriminate frizau anumite avantaje materiale şi în

special financiare care contribuiau la bunăstarea familiei sale.

În iarna anului 1911 este numit pentru a doua oară Prefect de Vâlcea,

iniţiind în acest timp construcţia altor principale obiective edilitare :localul

Prefecturii, cazarma Legiunii de Jandarmerie,Judecătoriile de Ocol din

Râmnicul Vâlcea şi din Drăgăşani, închisoarea şi şcoala de meserii din

capitala de judeţ etc.

6 Am respectat grafia originală din textele vremii

Din păcate pentru el şi pentru locuitorii Judeţului Vâlcea, la scurt timp

de la ,,reînscăunarea “ sa ca Prefect ,în anul 1912 se formează un nou

guvern, de coaliţie, prilej cu care Prefectul Gheorghe Sabin a fost înlocuit cu

un nou Prefect, în persoana lui Costache Oromulu. Părăsind Prefectura dr.

Sabin redevine însă Senator al României.

În timpul primului război mondial, deşi era la o vârstă înaintată (64 de

ani) a fost mobilizat şi a condus unele spitale civile transformate în spitale

militare din Judeţul Vâlcea, apoi din Judeţul Botoşani.

După terminarea războiului s-a reîntors în oraşul care-i devenise drag,

Râmnicul Vâlcea. În anul 1919 îşi depune candidatura alături de un alt

personaj politic vâlcean, Dinu Simian, dar de astă dată nu ca senator,ci ca

deputat independent. Reuşeşte în alegeri dar recunoaşte cu regret că

activitatea sa politică, de alt fel ca şi a altor deputaţi independenţi, a fost nulă

după alegerea lor. De aceea a încercat chiar să se înscrie împreună cu

colegul său, deputatul vâlcean Dinu Simian în partidul condus de Maniu, dar

au fost refuzaţi. Şi atunci (ca şi acum) lipsa susţinerii politice ca parlamentar

a determinat insuccesul său ca om politic în circumscripţia sa electorală –

Judeţul Vâlcea.Şi astfel s-a încheiat cariera sa administrativă şi politică42.

Ulterior ,dintr-un număr al revistei ,,Bucureştiul medical”atât lumea

medicală cât şi cea politică din România află că ,,la 1 decembrie 1929 a murit

doctorul Gheorghe Sabin , cunoscut practician din Râmnicul Vâlcea”.

Întorcându-ne la biografia sa,considerăm că mai sunt demne de

remarcat şi alte câteva aspecte politice şi sociale .

Aflăm astfel că în tinereţe,pe când era student Gheorghe Sabin a

participat ca voluntar în formaţiunile sanitare ale armatei române în Războiul

de Independenţă.

Despre faptele de eroism ale studenţilor medicinişti în acel război,dr.

Gh. Sabin a publicat în anul 1912, atunci când deţinea o demnitate în judeţul

Vâlcea, un volum prefaţat de Barbu De lavrancea,intitulat,,Amintiri din Războiul

de Independenţă”. Fondurile obţinute din vânzarea cărţii au fost donate de

autor în scopul ridicării în oraşul Râmnicul Vâlcea a monumentului închinat

cinstirii ostaşilor vâlceni căzuţi în Războiul de Independenţă din anii 1877-

1878. În anul 1915, odată cu dezvelirea acestui monument dr. Gheorghe

Sabin a publicat şi broşura intitulată ,, Dare de seamă asupra Monumentului

Independenţei din Râmnicul Vâlcea ” .

Între dr. Gheorghe Sabin şi cel care îi face această onorantă prezentare

este o diferenţă de vârstă de opt decenii şi este firesc faptul că nu l-am

cunoscut personal. Mă mulţumesc însă şi doar cu faptul că medic tânăr fiind,

în comuna vâlceană Creţeni la preluarea documentelor medicale ale

circumscripţiei sanitare de la fostul medic,agentul sanitar mi-a arătat într-unul

din dosarele îngălbenite de timp un Proces - Verbal de inspecţie sanitară

semnat de Medicul Şef al Judeţului Vâlcea, care se numea dr. Gheorghe

Sabin.

Să fiu sincer ,atunci am privit acest fapt cu o indiferenţă totală, deoarece

nu ştiam atunci ce a însemnat dr. Gheorghe Sabin pentru oraşul şi pentru

judeţul Vâlcea. Astăzi, când ştiu mai multe despre acest om atât de devotat

judeţului pe care l-a condus, privesc în urmă şi gândesc cu admiraţie la

realizările sale în plan social şi edilitar în Râmnic şi în Judeţul Vâlcea dar şi

înscrisurile pe care am avut privilegiul să le citesc în urmă cu 54 de ani la

sediul circumscripţiei sanitare rurale la care am funcţionat temporar ,mă

determină să-l apreciez aşa cum se cuvine pe acest medic,edil şi cetăţean de

onoare al Vâlceii.

Cu obiectivitate ,dar şi cu o notă de subiectivism evidentă chiar şi

numai din formularea paragrafului precedent,consider că analiza unor

documente ale vremii ne permit să caracterizăm şi să elogiem omul, medicul şi

politicianul Gheorghe Sabin, care în perioada interbelică s-a identificat cu

interesele oraşului Râmnicul Vâlcea şi ale Judeţului Vâlcea. El a trudit, a

pătimit,dar s-a şi bucurat alături de vâlcenii contemporani lui care l-au adoptat

cu un binemeritat respect , dar şi cei de astăzi, care ar trebui să-l privească

cu recunoştinţă pentru ceea ce a făcut acest om pentru prosperitatea judeţului

lor.

Dr. SCĂUNAŞ G. AUREL

(Medic primar gastro-enterolog, publicist )

Se naşte în oraşul Călăraşi în anul 1939, unde urmează atât cursul

primar cât şi liceal, după care urmează cursuri universitare la Facultatea de

Medicină din Iaşi, pe care o absolvă în anul 1964. Urmează specializarea sa în

medicină internă şi apoi şi în gastro-enterologie . După obţinerea specialităţii

intră prin concurs în Râmnicul Vâlcea, lucrând şi în prezent în compartimentul

de gastroenterologie din structura secţiei de medicină internă din Spitalul

judeţean Vâlcea. Timp de 6 ani a ocupat şi postul de medic director al acestui

spital.

Pe lângă activitatea profesională desfăşoară şi activitatea de cercetare

medicală şi activitate publicistică prin articolele sale de cronică teatrală,de

eseistică,apărute în gazetele naţionale ,,Zorii noi” (Călăraşi), ,,Contemporanul”

,,Flacăra Iaşului”, ,,Sportul popular”, ,,Spitalul”,dar şi internaţionale (,,La

Presse medicale”).Ȋn anul 1995 a publicat o interesantă monografie

intitulată,,Saturnismul cronic neprofesional'', lucrare mult apreciată de lumea

medicală românească.

Dr. SUCIU IOAN

A fost primul director al primului spital judeţean ,,I.G.Duca” din Râmnicul

Vâlcea, construit în anul 1889.

Dr.TEODORINI PETRE

( Medic primar ,doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în oraşul Drăgăşani din judeţul Vâlcea. A urmat şcoala în

oraşul natal, apoi Facultatea de Medicină în Bucureşti. După absolvire a urmat

studii postuniversitare de pediatrie a Facultatea de Medicină din Paris.

După specializarea în pediatrie s-a întors în ţară şi a ocupat postul de

medic primar şi director al Spitalului judeţean din Râmnicul Vâlcea. Are meritul

de a fi înfiinţat primul spital de pediatrie din judeţul Vâlcea, cu un număr de 20

paturi şi al cărui prim şef de secţie şi director a fost . Nevoile de sănătate ale

copiilor din întregul judeţ fiind mult mai mari,tot sub directoratul său numărul

paturilor în acel spital au crescut continuu ajungând la 50, în anul 1948.

Declanşându-se cel de al II-lea război mondial, două din şcolile

monumentale din oraşul Râmnicul Vâlcea – Liceul Alexandru Lahovari şi

Seminarul Teologic Sf. Nicolae - s-au transformat în tot atâtea spitale militare

de Zonă interioară,pe cel de –al doilea conducându-l cu competenţă medicul

Al.Teodorini.

7. MEDICI ŞEFI DE SECŢII MEDICALE DIN RÂMNIC ŞI DIN

TERITORIUL JUDEŢULUI VÂLCEA

Dr. BENGESCU CRISTIAN

(Medic primar, doctor în medicină)

Vâlcean ca origine a făcut şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea,

apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti. A lucrat o perioadă de timp ca şef

al secţiei nevroze (din comuna Păuşeşti- Măglaş ) a spitalului judeţean

Vâlcea. S-a transferat apoi în Bucureşti la spitalul ,,Prof. dr. Al. Obreja'' unde

a organizat şi condus prima secţie ,,antidrog” din Bucureşti şi din România.

Dr. BOTVINIC VICTOR

(Medic primar,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1924 în Bucureşti şi a decedat în anul 1994 în

Călimăneşti.

A urmat şcoala primară,liceul şi Facultatea de Medicină în Bucureşti.

Tot în Bucureşti a ocupat prin concurs postul de medic secundar,apoi a

promovat apoi ca medic specialist şi în final ca medic primar balneo-

fizioterapeut. A obţinut şi titlul de doctor în medicină.

Se transferă într-un post de medic balneo-fizioterapeut în staţiunea

Govora Băi din Judeţul Vâlcea. Nu după mulţi ani se transferă din nou, tot în

judeţul Vâlcea,dar de astă dată se stabileşte pentru tot restul vieţii în staţiunea

Călimăneşti – Căciulata ,unde a fost mult timp şi medic Şef al Policlinicii

Balneare din această staţiune. A decedat în anul 1954.

A fost pasionat de istoria medicală a staţiunilor balneo-climaterice de pe

Valea Oltului ,publicând monografiile staţiunilor Govora,Călimăneşti, Căciulata

şi Ocnele Mari.

Dr. BUCHERU DUMITRU

(Medic primar)

S-a născut în comuna Bujoreni din judeţul Vâlcea(?) A fost mult timp şef

al secţiei de chirurgie din spitalul judeţean Vâlcea.

Dr.BUCOVEANU (? )

( Medic primar ,doctor în medicină şi chirurgie)

A condus mult timp secţia de pediatrie din spitalul raional Drăgăşani.

După pensionare s-a retras în Bucureştiul natal.

Dr. COAMEŞ ILEANA

(Medic primar,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1953 în comuna Zăvideni (actualmente Prundeni )

din judeţul Vâlcea . A fost medic şef al secţiei de endocrinologie din spitalul

judeţean Vâlcea, succedându-i la conducerea secţiei din anul 2005 doctorului

Constantin Constantinescu . A desfăşurat pe lângă activitatea medicală şi o

activitate publicistică în gazetele locale şi naţionale ; a publicat şi câteva

plachete de versuri,dar şi un film de scurtmetraj consacrat dr Romulus

Popescu.

Dr. CONSTANTINESCU ALEXANDRU

(Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie)

A fost şef al secţiei de balneo-fizioterapie din spitalul judeţean Vâlcea,

până la pensionare. Este considerat iniţiatorul şi făuritorul celor două baze

moderne balneo -fizioterapeutice şi de recuperare pe care mult timp le-a

condus: una situată în clădirea vechiului spital orăşenesc, iar cea de-a doua

amenajată în localul băii comunale din parcul Zăvoi şi demolată în prezent .

În urmă cu câţiva ani a decedat.

Dr. ENE CONSTANTIN

(Medic primar balneo-fizioterapeut)

S-a născut în anul 1933 în Râmnicul Vâlcea . A urmat şcoala primară şi

liceul în Râmnicul Vâlcea,apoi Facultatea de Medicină în Cluj, pe care a

absolvit-o în anul 1957 .

S-a specializat în balneo-fizioterapie şi în medicină sportivă (ca fost

sportiv de performanţă în atletism).A lucrat mulţi ani ca medic şef al policlinicii

balneare din staţiunea balneară Eforie Nord,apoi prin căsătorie cu o cetăţeană

suedeză a părăsit ţara şi s-a stabilit în Suedia,acolo unde a şi decedat în urmă

cu câţiva ani.

Dr. FILATOV (?)

(Medic primar )

A absolvit Facultatea de Medicină în Cluj – Napoca în anul 1959. S-a

specializat în balneo-fizioterapie şi a lucrat ca medic şef al policlinicii balneare

din Olăneşti până la pensionare.

Dr. FILATU PETRE

(Medic primar )

S-a născut în Câmpulung- Muscel (?). A fost şef al secţiei de

obstetrică şi ginecologie atât din vechiul,dar şi din noul spital judeţean Vâlcea.

Dr. GEICULESCU VIRGIL

( Medic primar, doctor în medicină)

Este medic primar în specialitatea balneo-fizioterapie. Mulţi ani a fost şi medic şef al

Serviciului balnear din Staţiunea Govora Băi. Timp de 3 luni i-am fost subaltern în calitatea

mea de medic detaşat în staţiunea pe care o conducea din punct de vedere medical. Cu acea

ocazie i-am apreciat calităţile de bun organizator de sănătate publică,dar şi spiritul de

omenie; era sever doar când era cazul , iar în rest un ,,bon om” ,raţional şi binevoitor.

Dr. GRAUR ION

( Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în Zalău şi tot acolo a urmat şcoala primară şi liceul. A urmat

apoi cursurile Facultăţii de Medicină din Cluj, unde a obţinut şi titlul de doctor

în medicină şi chirurgie. Tot în Cluj s-a specializat în medicina internă,

devenind şi asistent universitar în clinica pe care o conducea prof. univ.

dr.Goia, care era şef şi cumnat.

Părăseşte Clujul universitar pentru a ocupa prin concurs postul de

medic primar şi şef al secţiei de medicină internă din vechiul Spital judeţean

Vâlcea, secţie pe care a condus-o până în momentul pensionării sale.

Decedat.

A fost un medic mult apreciat atât pentru nivelul său de pregătire

profesională şi ştiinţifică ,dar şi pentru caracterul său de om demn,corect şi

ferm, specific celor mai mulţi medici ardeleni. De alt fel, într-un moment sincer

a declarat prietenilor că ,,a întâmpinat unele dificultăţi de integrare în

atmosfera spirituală care domnea în rândul colegilor vâlceni, dar până la urmă

a reuşit să se integreze spiritului oltean local”.

Dr. HAŞU CONSTANTIN

(Medic primar,organizator de sănătate )

S-a născut într-o comună din fostul judeţ Făgăraş. A făcut liceul în

Făgăraş, apoi Facultatea de Medicină în Bucureşti pe care o absolvă în anul

1956. După absolvire este repartizat în mediul rural în Raionul (pe atunci)

Horezu din Regiunea Argeş. Curând după aceea este numit Medic Şef al

Raionului Horezu, iar după câţiva ani este promovat într-o funcţie de medic

inspector la Direcţia de Sănătate a Regiunii Argeş. Decedat.

Dr. IONESCU (?)

(Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie)

A fost medic primar ,şef al secţiei de medicină internă din spitalul orăşenesc

Drăgăşani , până la pensionare.

Dr. IONESCU EMIL

(Medic primar pediatru )

Născut în anul 1933 în comuna Ioneşti din judeţul Vâlcea. A făcut

şcoala primară în comuna natală, liceul în Râmnicul Vâlcea şi Facultatea de

Medicină la Iaşi. Până efectuarea stagiului în mediul rural a lucrat în Policlinica

spitalului judeţean Vâlcea ca medic secundar,apoi ca specialist şi medic

primar pediatru. După anul 1989 şi până la pensionare a fost medic Şef al

Policlinicii judeţene Vâlcea.

Dr. IORDACHESCU PETRE

(Medic specialist,doctor în medicină şi chirurgie)

A fost medic specialist chirurg în spitalul orăşenesc Râmnicul

Vâlcea în perioada interbelică,având ca singur colaborator în secţia de

chirurgie pe ,,subchirurgul” Isaic.

Dr .LUCA(?)

( Doctor în medicină şi chirurgie)

A fost şef al secţiei de obstetrică şi ginecologie din spitalul judeţean

Vâlcea.

Dr. MARINESCU AURELIA

(Medic primar)

A fost şefă a secţiei de boli infecţioase din spitalul orăşenesc Râmnicul

Vâlcea, până când s-a transferat într-o altă localitate.

Dr. MARINESCU PAŞOI OCTAVIAN

(Medic primar, doctor în medicină )

Vâlcean de origine,a urmat şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea,

după care a urmat Facultatea de Medicină în Cluj- Napoca. Reîntorcându-se

în locul natal a devenit şef ale secţiei medicină internă din spitalul judeţean

Vâlcea. Decedat.

Dr. MAZILU ILIE MIŞU

( Medic primar pediatru, doctor în medicină, medic emerit )

S- a născut în anul 1926 în comuna Orleşti din judeţul Vâlcea şi a

decedat de câţiva ani în Râmnicul Vâlcea (?) .

A făcut şcoala primară în comuna natală iar liceul l-a început în

Râmnicul Vâlcea,dar l-a terminat la Sibiu. Urmează Facultatea de Medicină la

Cluj pe care o absolvă în anul 1951 ,după care devine medic secundar,

specialist apoi medic primar pediatru ,ocupând prin concurs postul de medic

şef al secţiei de pediatrie a spitalului judeţean Vâlcea,unde a lucrat până la

pensionare, în anul 1987.

A obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale în anul 1976 ,iar pentru

meritele sale profesionale a primit titlul de medic emerit. Decedat.

Dr. NEAMU IOAN GHEORGHE

(Medic primar legist ,doctor în medicină )

Este născut în anul 1951 în judeţul Sălaj,dar la câţiva ani de la

absolvirea Facultăţii de Medicină s-a stabilit în Râmnicul Vâlcea. Este doctor

în medicină şi este de câţiva ani Şef al Serviciului de Medicină Legală al

Direcţiei Sanitare a Judeţului Vâlcea. Este şi lector universitar la Facultatea de

Drept din Râmnicul Vâlcea a Universităţii ,, Spiru Haret ” din Bucureşti.

Dr. NUŢĂ GHEORGHE

( Medic primar cardiolog )

S-a născut în anul 1932(?).Facultatea de Medicină a urmat-o în

Bucureşti şi a absolvit-o în anul 1956. După efectuarea stagiului în mediul rural

a intrat prin concurs într-o clinică de medicină internă cu profil de cardiologie

din Bucureşti ,ca medic secundar apoi ca medic specialist cardiolog. Prin

concurs a ocupat un post corespunzător în spitalul judeţean Vâlcea, unde s-a

stabilit definitiv cu familia. În acest timp a promovat şi concursul de medici

primar în cardiologie din acelaşi spital. Are meritul de a fi organizat prima

secţie de cardiologie din judeţul Vâlcea,al cărui şef de secţie a fost până în

momentul retragerii sale la pensie. Decedat.

Dr. PÂRVĂNESCU (?)

(Medic primar ,doctor în medicină şi chirurgie)

A fost medic şef al Serviciului de Medicină Legală din spitalul

oraşului Râmnicul Vâlcea şi apoi al judeţului Vâlcea. Decedat.

Dr. POPESCU DORIN ROMULUS

(Medic primar endocrinolog, doctor în medicină şi în ştiinţele

naturii)

S-a născut în anul 1920 în Bucureşti şi a decedat în anul 1992 în

Râmnicul Vâlcea. A urmat şcoala primară, Colegiul ,,Sf. Sava” apoi Facultatea

de Medicină şi Facultatea de Ştiinţele Naturii în Bucureşti. Fiind preocupat

atât de ştiinţele naturii cât şi de medicină,a absolvit ambele facultăţi,

susţinându-şi tezele de doctorat în ambele domenii.

Prin concurs devine medic secundar şi ulterior medic specialist

endocrinolog, format în Institutul de Endocrinologie ,,Prof.dr.C.I.Parhon'' din

Bucureşti, Maeştrii săi profesionali au fost Academicienii. C.I.Parhon,ginerele

acestuia, Ştefan Milcu, Ana Aslan.

În afara faptului că desfăşura în Institutul de Endocrinologie activitate

medicală ,,la patul bolnavului”, a fost angrenat şi în activitatea de cercetare

ştiinţifică a institutului. Problema prioritară de studiu a acelui institut şi în

aceea perioadă era guşa endemică,o boală metabolică tiroidiană care afecta

un mare număr de oameni, în special din mediul rural din anumite zone ale

ţării. Iar în subsidiar se studia în acest institut ca noutate, locul şi rolul energiei

nucleare în medicină.

Cum activitatea de cercetare a dr Romulus Popescu era centrată pe

,,zona guşogenă Vâlcea - Argeş – Câmpulung Muscel i s- a propus şi a

acceptat un post de medic specialist endocrinolog la Spitalul din Râmnicul

Vâlcea. Astfel din anul 1949, de la vârsta de 30 ani s-a stabilit definitiv în acest

oraş, închegându-şi pe de - o parte o frumoasă familie, pe de alta, un colectiv

medico - sanitar capabil să acorde asistenţa endocrinologică populaţiei din

întregul judeţ Vâlcea,dar cu care să poată continua şi activitatea de cercetare

ştiinţifică şi de profilaxie a guşii endemice, din zona vâlcii.

A obţinut apoi şi titlul de medic primar şi a devenit Şeful Secţiei de

Endocrinologie nou înfiinţată chiar de el în anul 1949 în Spitalul Orăşenesc din

Râmnicul Vâlcea, care cu timpul a devenit Spitalul judeţean Vâlcea,unde a

lucrat până la pensionare .Ca tânăr medic ,sosit în Râmnicul Vâlcea a fost

cucerit de calitatea vâlcenilor şi de frumuseţile naturii pe care le oferea acest

judeţ,în care a lucrat şi cu care s- a identificat până la trecerea lui într-o altă

lume în anul 1992.

În tot acest timp a desfăşurat o eficientă activitate medicală curativă şi

de cercetare, dar şi o prodigioasă activitate cultural-artistică, istoriografică şi

literară. Pentru recunoscuta-i competenţă medicală a fost cooptat ca membru

în ,,Societatea de Endocrinologie’’ din Paris şi în cea din Londra, precum şi în

,,Societatea Internaţională de Istorie a Medicinii’’. A participat la numeroase

simpozioane şi congrese naţionale si internaţionale.

A împletit activitatea ştiinţifică cu religia,fiind un adevărat practicant

religios ortodox. Confesorul său a fost Părintele Arsenie Boca de la

Mănăstirea Prislop ,pe care-l vizita ori de câte ori simţea nevoia unui sfat sau

a unei discuţii filozofico – religioase cu un exponent strălucit al Biserici

Ortodoxe Române.

A fost şi etnolog amator (culegând folclor) dar şi un pasionat etniatru

(fiind interesat de leacurile populare, tradiţionale,preparate din flora întregului

judeţ). Şi nu numai atât. A fost pictor amator îndrăgostit de natură, scenarist şi

realizator cinematografic creând filme documentare, de educaţie sanitară, de

analiză şi interpretare a picturilor religioase din bisericile vâlcene,oltene, de

cele din Ţară Românească, dar şi din Moldova .

Acumulările de cunoştinţe obţinute în multele domenii de interes l-au

definit pe dr. Romulus Popescu ca pe un erudit cu care un întreg judeţ Vâlcea,

întreaga Oltenie şi chiar întreaga ţară se pot mândri.

A publicat atât în ţară cât şi în străinătate numeroase lucrării ştiinţifice,

dar şi din alte domenii extraprofesionale. Dintre acestea unele se impun cu

pregnanţă, aşa cum este cazul ,, Atlasului antropologic al Olteniei ”(lucrare

fundamentală în acest domeniu) sau al volumului ,,Pictura religioasă în

bisericile din România din secolele al XVII –lea şi până la al XX –lea”.

Legat de ultima dintre lucrările enumerate merită să devoalăm câte

ceva din secretele care se înscriu perfect în intenţia noastră de a aduce elogii

unor medici care prin naştere sau prin ,,adopţie ” sunt parte din sufletul

spiritualităţii vâlcene.

Medicul endocrinolog ,omul de ştiinţă,de cultură generală şi teologică

stabilit pe meleagurile vâlcene,dr. Romulus Popescu cunoştea cutuma care

impunea regula ca în bisericile ortodoxe din România pictura religioasă

interioară să reprezinte sfinţi, îngeri,înalţi prelaţi, scene Biblice sau tablouri

votive cu ctitorii, cu unul sau cu mai mulţi dintre membrii unor familii

domnitoare sau cu epitropii respectivelor aşezăminte bisericeşti. De aceea i

s-a părut neobişnuită sau chiar curioasă descoperirea reprezentării sub

formă de icoană murală ( în frescă ) într-o biserică veche din ţinutul

vâlcean a unui personaj antic din vechea Eladă, pe numele său

Hipocrate, cel pe care omenirea îl consideră în unanimitate ,,părintele medicinii

universale”.

Ulterior a constatat că un astfel de personaj apare nu într-una ,ci în trei

biserici ortodoxe din aceiaşi zonă geografică a ţării, Oltenia de nord. După

cunoştinţa noastră o astfel de pictură nu se mai întâlneşte în bisericile din

alte ţinuturi româneşti. Ori în Oltenia, Hipocrate este pictat pe pereţii interiori

ai pronaosului în semn de omagiu adus de către credincioşii ortodocşi

olteni prin pictorii populari de biserici, ceea ce dovedeşte că recunoaşterea

sa ca părinte al medicinii ajunsese şi în ţinutul istoric din Oltenia din Ţara

Românească31 .

Tocmai din acest considerent credem că este necesar să precizăm câte

ceva despre personajul grec antic Hipocrate, a cărui figură luminoasă stă la loc

de cinste în bisericile ortodoxe tradiţionale din Oltenia mai exact din zona ei

vâlceano-gorjenească.

Hipocrate s-a născut în localitatea Cos dintr-o insula a Arhipelagului

Sporadelor din regiunea Tessalia a Greciei insulare . S-a născut în anul 460

înainte de Hristos,data decesului său fiind controversată ;ar fi anul 370 ,375

sau 377 î. de Hristos (?) S-a născut într-o familie care aparţinea cultului Zeului

medicinii, Esculap( Asclepios în limba greacă veche) .A studiat medicina în

şcoala medicală din Cos, pe care, după devenirea sa ca medic o va conduce

ani de zile. Sfârşitul vieţii sale la o vârstă matusalemică îl găseşte în localitate

Larissa, din aceiaşi regiune elenă – Tessalia.

Numeroase din lucrările sale pe teme medicale i-au fost publicate într-o

enciclopedie a antichităţii intitulată ,,Corpus Hipocraticum” editată după

moartea sa de către fii şi elevii săi în 70 de volume. Prin aceste lucrări el

contribuie la eliberarea practicilor medicale empirice de superstiţii şi misticism,

explicând faptul că nu zeii stau la originea apariţiei bolilor – aşa cum se credea

până atunci – ci unele cauze obiective, ştiinţifice, demonstrabile . A explicat şi

faptul că apariţia mai multor boli sunt consecinţe ale unor factori favorizanţi

sau chiar declanşatori de suferinţe umane, aşa cum sunt: vârsta, modul de

viaţă ,variaţiile climei şi regimul alimentar. A demitizat de asemenea şi cauza

epilepsiei,care era considerată până la el o boală sacră venită de la zei,

denumită ,,boala sfântă”, el susţinând că în realitate această boală este

datorată unei tulburări a funcţiei crierului. A fost şi creatorul unor aparate

medicale primitive, care şi-au dovedit pentru mult timp utilitatea în practica

medicală: un aparat pentru efectuarea trepanaţiilor cutiei craniene şi un altul

pentru reducerea luxaţiilor şi a fracturilor .

La toate acestea trebuie adăugată şi contribuţia sa Ia spiritul etic al

practicii medicale, consfinţită în ceea ce denumim astăzi ,,Jurământul lui

Hipocrate”36 sub forma unui angajament pe care-l rostesc cu pioşenie la

absolvirea Facultăţii de Medicină toţi cei care doresc să îmbrace halatul alb

al purităţii şi onestităţii medicale.

Principiile hipocratice ale medicinii traduse,readaptate şi interpretate au

pătruns cu timpul şi în ţările române. În Ţara românească primele elemente

apar în Pravila editată în timpul domnitorului Matei Basarab, iar în Moldova în

scrierile domnitorului Dimitrie Cantemir. Mai târziu ,în secolul al XVIII-lea

creatorul primei şcoli de chirurgie din Bucureşti, Carol Davila făcea apologia

acestor principii în prelegerile pe care le ţinea în faţa studenţilor săi.

Cu siguranţă că din admiraţie pentru el şi pentru meritele sale

Hipocrate a fost pictat într-o biserică din oraşul Horezu din judeţul Vâlcea,

biserică înălţată în anul 1804 de către boierul local Covrea. Pe peretele sudic

al pronaosului este pictat Hipocrate,purtând pe cap o coroană aurită cu cinci

colţuri, aşezată peste un păr bogat, deşi majoritatea reprezentărilor marelui

medic al antichităţii îi pun în evidenţă o importantă calviţie. Pe figura sa se

disting ochii mari, migdalaţi, nasul drept şi bărbia mare . În mâna stângă ţine

un baston, dar curios, şarpele, simbolul profesiunii medicale nu apare

încolăcit pe bastonul lui Hipocrate aşa cum era de aşteptat, ci este întins pe

pământ,strivit de pasul marelui tămăduitor. Mâna sa dreaptă este orientată

spre inimă.

Inscripţia de pe frescă ni-l indică pe Hipocrate sub denumirea sa

grecească de Filo Ipocratis. Pictura aparţine, cu mare probabilitate unor pictori

locali neidentificaţi.

Un portret al acestui titan al medicini universale se află pictat în

pronaosul altei biserici ortodoxe vâlcene , din zona de Nord a judeţului, din

comuna Câineni, situată chiar pe malul Oltului. Este posibil ca şi această

pictură să fi fost realizată tot în secolul al XVIII -lea şi să aparţină unor

pictori - călugări de la mănăstirea Arnota, unde exista cu mai multe secole

înainte o şcoală de pictură religioasă .

Acestea sunt două dintre numeroasele mărturii ale interferenţei

medicinii cu religia în arta sacră la români, aflate pe teritoriul judeţului Vâlcea.

Dintr-un periodic de presă am aflat că şi într-un alt lăcaş de cult din

judeţul oltean vecin Gorj, mai exact în Catedrala Ortodoxă din Târgul

Jiu,printre numeroşii filozofi şi oameni de ştiinţă ai antichităţii- Pitagora,

Socrate,Aristotel ,Diogene- pictaţi în frescă sub formă de sfinţi pe zidul interior,

se află şi Hipocrate.

Despre această falnică biserică se cunoaşte faptul că a fost ctitorită în

anul 1749 de către doi negustori locali , care au avut prilejul de a călători mult

prin lume şi au intrat în contact cu cultura mai multor popoare .La întoarcere s-

au decis să zidească noua biserică în mica urbe oltenească Târgu Jiu, oraş

sortit să devină mai târziu centrul administrativ al judeţului Gorj.

Vedem astfel în cele două biserici ortodoxe vâlcene şi în cea gorjeană

pictate pe pereţi figurile unor ,,păgâni” de fapt ai antichităţii . D, dar ele sunt

ale unor ,,păgâni” care şi-au câştigat pentru totdeauna un loc de cinste şi

onoare în istoria filozofică , medicală şi religioasă a omenirii .

*

* *

Nu ar fi completă prezentarea marelui OM şi medic dr. Romulus

Popescu, cu preocupările, dar şi cu realizările sale multivalente dacă nu am

sublinia şi marea lui dragoste pentru natură şi pentru bisericile şi mănăstirile

din judeţul Vâlcea , mai toate situate în minunate zone de deal sau de munte.

Şi pentru că am fost martor ocular la una din aceste dovezi ale

dragostei sale neţărmurite faţă de natură,dar şi faţă de biserica creştină ţin să

o relatez în speranţa că ea va susţine toate afirmaţiile sale din paginile

precedente.

Eram tânăr medic şi într-o zi de toamnă am plecat cu trenul din

Râmnicul Vâlcea pentru a merge la Mănăstirea Stânişoara din munţii Cozia în

interes mai mult turistic decât religios..

Am coborât din tren în staţia C.F.R. Mănăstirea Turnu, am trecut şi prin

curtea mănăstirii cu acelaşi nume, unde am zăbovit preţ de o oră, după care

am plecat pe o potecă montană care străbate munţii Coziei şi ne conduce

spre Mănăstirea Stânişoara.

După aproximativ 30 de minute am ajuns din urmă un grup de turişti

care urcau lent şi într-o relativă linişte. Când încă eram în spatele lor,unul

dintre amicii care mă însoţeau îmi şopteşte:

-Uite-l şi pe dr. Romulus Popescu, cu copii săi. Probabil că merge ,ca

şi noi tot la Mănăstirea Stânişoara, pentru că l-am întâlnit deseori pe acest

traseu.

Am ajuns în dreptul lor şi am rămas surprins de o imagine pe care nu o

mai întâlnisem încă în redusa mea experienţă de ,, om de munte”.Era dr

Romulus Popescu, cu impozanta sa ţinută de sportiv, echipat corespunzător

pentru o ascensiune pe munte , nu ca mine şi ca amicul cu care eram, ambii

îmbrăcaţi, parcă pentru a face o plimbare prin parcul ,, Zăvoi ” din oraş. În

spate purta un rucsac destul de mare,pe care era aşezat un copil ( al cărui sex

nu mi-l mai amintesc ) ;cu mâna lui stângă ţinea mânuţa unui alt copil de câţiva

anişori,iar în faţa lui era un alt copil mai mărişor care se zbenguia pe cărare.

L-am salutat cu respect şi pentru că eu nu-l cunoşteam personal ,m-am

prezentat. Nu a rămas insensibil la faptul că eram colegi de breaslă şi că sunt

vâlcean la origine. Şi –a coborât copilul de pe umeri cu rucsac cu tot şi am

stat de vorbă câteva minute timp în care ne-a vorbit despre dragostea sa

pentru drumurile de munte şi cu deosebire de cele care se încheie la o

mănăstire. Ne-a povestit că destul de des îşi petrece astfel sfârşitul de

săptămână fie cu familia în plenul ei,fie doar cu copiii sau cu alţi companioni.

Am omis însă să precizez faptul că începuse o ploaie care avea să ne

pătrundă până la piele,motiv pentru care l-am întrebat profesional dacă nu se

teme că ploaia le dăunează copiilor?

-Nici vorbă ,sunt obişnuiţi cu aşa ceva. Noi nu pregetăm să mergem în

excursii nici chiar atunci când vremea nu este favorabilă plimbărilor în natură.

Apoi continuă:

-Ce om de munte este acela care aşteptă garanţii (de la cine ? )că

urmează o vreme frumoasă şi că poate pleca fără grijă într-o plimbare?Şi

unde ? La munte unde vremea se schimbă din oră în oră ? De fapt acesta este

unul din motivele pentru care fac uneori astfel de excursii singur. De multe ori

nu merg chiar singur, pentru că-mi iau şi copiii.

Ne-am despărţit într-u cât paşii noştri mari, de adulţi nu se potriveau cu

cei mici ai copiilor. Am ajuns la mănăstire şi după circa o oră au sosit şi ei din

urmă şi au rămas în biserică pentru slujbă, în timp ce noi am coborât pe o altă

cărare de munte mai comodă,dar mai lungă,care ne- a scos aproape de halta

CFR Călimăneşti.

Pe drumul de întoarcere m-am tot gândit la plăcuta întâlnire cu acel om

minunat pe care până atunci nu avusesem plăcuta ocazie să-l cunosc

personal,dar şi la învăţămintele pe care le-am tras din pledoaria sa pentru

excursiile la munte, evitând bineînţeles riscurile reale ale acestora dacă pot fi

anticipate.

După câţiva ani am avut prilejul să-i fac o scurtă vizită în apartamentul

său din Râmnicul Vâlcea ,prilej cu care am admirat ,,expoziţia”sa de icoane

vechi pictate pe lemn sau pe sticlă. Erau multe şi deosebit de frumoase. Aş

spune chiar prea multe pentru un spaţiu impropriu şi insuficient de expunere.

Dacă stau bine să mă gândesc,astăzi nu aş mai gândi tot aşa şi aş aprecia

mai mult calitatea artistică şi valoarea religioasă a acelor ,,bijuterii sacre’’?

Închei această relatare – portret a unei mari figuri medicale şi culturale

care a trăit şi s-a afirmat pe meleaguri vâlcene cu speranţa că ceea ce n-am

reuşit să relatez eu despre dr. Romulus Popescu au reuşit s-o facă cu mai mult

succes şi cu mai multă acurateţe în scrierile lor reputaţii publicişti români Ion

Alexandru şi Gheorghe Brătescu sau unii autorii vâlceni : Petre Petria,

Gheorghe Deaconu,Dragoş Serafim ,Doru Moţoc ş.a.

Pentru contribuţia sa la sănătatea vâlcenilor,edili oraşului Râmnicul

Vâlcea în care dr. Romulus Popescu a lucrat timp de peste 30 ani,i-au ridicat

un frumos bust în faţa secţiei de endocrinologie din vechiul spital judeţean,

secţie î în care a lucrat şi pe care a condus-o atâta vreme.

Dr. POPESCU MIHAI

( Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie )

A fost şef de secţie obstetrică şi ginecologie în spitalul orăşenesc

Drăgăşani. O scurtă perioadă de timp a ocupat şi funcţia de director al

aceluiaşi spital.

Dr. PUŢURIANU ION

(Medic primar ,doctor în medicină şi chirurgie,cercetător )

S-a născut în anul 1874 în comuna Bucovăţ din judeţul Dolj şi a

decedat în anul 1933 în Râmnicul Vâlcea.

Urmează cursurile primare în comuna natală,cele liceale în Craiova,iar

cele universitare la Facultatea de Medicină din Bucureşti , încheiate cu un

doctorat în medicină şi chirurgie, în anul 1903.

Îşi începe cariera medicală în Craiova, dar la scurt timp după aceea îl

găsim medic de circumscripţie în staţiunea Olăneşti din judeţul Vâlcea. După o

altă perioadă de timp,mai exact din anul 1906 se stabileşte definitiv în

Râmnicul Vâlcea.

Pe lângă faptul că a fost un bun medic practician, a fost un pasionat

cercetător medical, atât în probleme medicale de imunitate antituberculoasă,

cât şi în cercetarea efectelor terapeutice ale apelor minerale de la Olăneşti.

A devenit cunoscut nu numai în ţară ,ci şi în afara ei pentru reuşita sa

ştiinţifică din anul 1913 ,când a realizat un ser şi un vaccin antituberculos, prin

folosirea microbilor şi a formelor evolutive ale bacilului Koch.

Această importantă descoperire a fost confirmată de cercetătorul

francez Charles Achard de la Academia de Medicină din Paris,care a apreciat-

o, a validat-o şi chiar aplicat-o în tratamentul şi profilaxia tuberculozei, boală

care la acea dată decima mii de vieţi umane aflate în special la prima tinereţe.

În această cercetare importantă a colaborat din plin cu un alt medic

vâlcean,dr. Constantin D. Nisipeanu.

A publicat numeroase articole medicale bazate pe cercetările proprii,

în ţară şi în străinătate. A desfăşurat activitate publicistică şi în numeroase

publicaţii periodice în ţară:,,Spitalul ” ,,,Sănătatea”, ,,Universul ” ,,,Curentul ”,

,,Foaie pentru minte , inimă şi literatură”28.

Istoria medicinii nu a fost lipsită de controverse între teoriile medicale şi

medicii care le susţin. Şi aici trebuie să amintim faptul că faţă de rezultatele

cercetărilor sale, aparent fructuale, în tuberculoză dr. Ion Puţurianu, care le şi

introdusese ca procedee terapeutice în sanatoriul pe care-l conducea din

Staţiunea Olăneşti , o mare personalitate medicală a Olteniei, medicul de

origine franceză Charles Laugier,devenit Inspector Sanitar pentru Oltenia ,în

urma unei vizite în Olăneşti a dispus închiderea sanatoriului ,,dr. Puţurianu’’,

deoarece efectua un tratament neştiinţific antituberculos, cu un dubios ,,ser ”,

ceeace putea duce la agravarea şi răspândirea bolii ” .

După alte şi alte cercetări în respectivul domeniu medical cercetările

întreprinse de dr. Ion Puţurianu au fost apreciate şi salutate atât în ţară ,căt şi

în Academia de Medicină din Paris.

Dr. Puţurianu a fost însă şi un ferment cultural pentru judeţul Vâlcea şi

în special pentru oraşul Râmnicul Vâlcea ,având meritul de a fi organizat şi

dirijat prima orchestră semisinfonică de amatori care a luat fiinţă în acest judeţ.

Dr. RADOESCU DAN

(Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie)

A fost medic primar,şef al secţiei O R L din vechiul spital judeţean

Vâlcea până la pensionare .Era fiul preotului profesor Rădoescu ,care

predase mulţi ani religia la Liceul Alexandru Lahovari din oraş.

Dr. SERAFIM DRAGOŞ

( Medic primar, doctor în medicină,scriitor ,publicist)

S-a născut în comuna Băbeni în anul 1938 şi a decedat în Râmnicul

Vâlcea în anul 2003.

Urmează şcoala primară în comuna natală,liceul în Râmnicul Vâlcea, iar

Facultatea de Medicină la Cluj-Napoca,pe care o absolvă în anul 1961. Ȋşi

începe cariera profesională ca medic la circumscripţia rurală din comuna

Lădeşti ,din judeţul Vâlcea. Prin concurs intră la secundariat în specialitatea

pediatrie ; după trei ani îşi susţine examenul de medic specialist, iar din anul

1969 lucrează la Spitalul Orăşenesc din Brezoi – Vâlcea,în secţia de pediatrie,

pe care o şi conduce în acea perioadă de timp.

În 1974 obţine titlul de doctor în medicină şi totodată şi pe cel de medic

primar. Timp de opt ani lucrează la Direcţia Sanitară a Judeţului Vâlcea ca

medic inspector în probleme de pediatrie,dar şi în secţia de pediatrie a noului

spital judeţean. Din 1991 devine medic şef al secţiei de pediatrie ,unde

lucrează până în ultimele momente ale vieţii sale, suprimată brusc din cauza

unei malformaţii vasculare.

Competenţă profesională indiscutabilă ,dublată de calităţile umane

deosebite l-au făcut agreat, stimat şi ascultat de către cei mai mulţi oameni care

l-au cunoscut sau cu care a colaborat. Tot pentru aceste calităţi a fost cooptat în

unele organisme naţionale sau internaţionale medicale: membru în ,,Consiliul de

Pediatrie al Ministerului Sănătăţii’’, membru al ,,Societăţii Internaţionale de

Istoria Medicinii’’, Membru al ,,Grupului European pentru Cercetări în Pediatrie

Ambulatorie’’ (G.E.R.P. A.) şi Coordonator al programului Organizaţiei Mondiale

a Sănătăţii pentru România, intitulat ,,Strategie pentru sănătatea copilului”. A

contribuit la implementarea unor programe se sănătate în judeţul Vâlcea sau în

întreaga Românie, în colaborare cu Centrul Demografic O.N. U. pentru

România,cu Institutul de Ocrotire a Mamei şi Copilului, precum şi cu Institutul de

Igienă, din Bucureşti,în probleme de demografie şi de programe de pregătire a

studenţilor. A participat în străinătate la unele cursuri de perfecţionare

profesională în calitate de cursant, iar la altele în calitate de medic – asociat al

unor Universităţii de Medicină, conducând o serie de dezbateri profesionale, în

special din domeniul pediatriei sociale, demografiei şi istoriei medicinii. A fost

invitat şi a participat la 34 Congrese Internaţionale sau Mondiale şi la

numeroase simpozioane medicale atât în ţară,cât şi în străinătate. Lista lucrărilor

medicale prezentate la astfel de manifestări publice medicale sau a celor

publicate în presa de specialitate din ţară şi din afara ei este mare, prea mare

pentru a fi redată în această lucrare. Au făcut-o însă unii dintre exegeţii săi.

Figura luminoasă a acestui minunat om şi medic pe care a dat-o

României micul orăşel vâlcean de azi – Băbeni – nu trebuie analizată şi

prezentată numai din punctul de vedere a profesiei sale pe care a îndeplinit – o

cu exigentă şi respect pentru omul bolnav. El nu a fost numai medic practician,

ci şi medic cercetător în probleme de sănătate publică.

Acest om a avut şi alte calităţii minunate cu care a fost înzestrat de la

natură şi pe care şi le –a cultivat cu perseverenţă. Despre el se poate spune

pe bună dreptate că ,, a fost un talent multivalent”. A fost un incisiv şi obiectiv

publicist ( a publicat în gazetele vâlcene sau în cele naţionale ) eseist,scriitor

de proză, epigramist, autor de note de călătorii ,de lucrări filozofice,de

educaţie generală şi cu precădere de educaţie sexuală,scenarist de filme şi

chiar realizator de scurt metraje documentare.

Pe plan local a desfăşurat o susţinută activitate în domeniul cultural şi în

special literar. A fost membru al Societăţii literare ,, Anton Pann” şi al Fundaţiei

culturale ,, Antim Ivireanul” din municipiul Râmnicul Vâlcea.

*

* *

Este de înţeles că prezentarea făcută doctorului Dragoş Serafim

reprezintă pe de o parte părerea subsemnatului iar pe de alta o rezultantă a

cercetării unor documente scrise, semnate de personalităţi locale şi naţionale

şi de caracterizări verbale din partea care –l au cunoscut bine.

În următoarele rânduri permiteţi-i autorului lucrării,care i-a fost coleg de

liceu (dar nu şi de promoţie)coleg de breaslă medicală ( amândoi absolvind

Facultatea de Pediatrie din Institutul Medico– Farmaceutic (unul ,din Bucureşti,

celălalt din Cluj – Napoca ) să consider că mi-a fost un bun şi sincer prieten.

A fost şi a rămas în memoria mea ca una dintre cele mai strălucite firi şi

minţi pe care le-am cunoscut. Era sclipitor,spontan,cu o memorie de

enciclopedie, plin de idei de avangardă nepuse încă în practică, bun orator. A

fost şi un bun actor, atunci când juca teatru,nu pe scenă,ci în viaţă. Era jovial

şi pus pe glume mai tot timpul,iar când se impunea seriozitate, ştia cum să

facă ; uneori devenea şi cinic. Este greu să-mi închipui că un om, cu un astfel

de comportament avea şi duşmani,deşi uneori lăsa şi această impresie ….. De

fapt se ştie că şi între medici,din invidie se mai urmăreşte câteodată şi

discreditarea altuia, conform dictonului latin ,,invidia medicorum pessima” .

Vorbea în cea mai curată şi academică limbă română şi nimeni n-ar fi

putut sesiza la el dialectul oltenesc. Trăind anii de facultate printre ardeleni le-a

învăţat dialectul, astfel că , în afară de faptul că era o enciclopedie de glume

din cele mai diverse genuri – inclusiv politice – avea şi şarm atunci când le

spunea în dialectul transilvănean. Şi ştia atât de multe bancuri cu oltenii,cu

ardelenii, cu armenii,cu bulă, încât ,,când se pornea să le spună,nu se mai

oprea şi nu putea fi oprit’’.

Din noianul de momente şi fapte pe care le-am trăit alături de acest

minunat prieten şi coleg două cred că vor fi edificatoare pentru caracterizarea

pe care i-am făcut-o în rândurile de mai sus.

În urmă cu douăzeci şi ceva de ani am participat la un curs profesional

de perfecţionare într-un spital de neurologie din staţiunea balneară Vâlcele din

judeţul Covasna; participau acolo medici pediatri din spitalele de copii din mai

multe judeţe ale ţării.

Drumul până acolo l-am parcurs cu automobilul propriu,o obişnuită

Dacie 1300. Am sosit seara destul de târziu,am pătruns cu mare atenţie printre

porţile metalice care străjuiau intrarea din stradă în curtea vilei în care urma

să fim cazaţi toţi cursanţii. Am parcat maşina în curte printre numeroase alte

maşini şi deşi era destul de întuneric am reuşit să identific numărul uneia

dintre ele ca având indicativul de judeţ Vâlcea (V L) şi eram curios să aflu

cine anume dintre medicii pediatrii vâlceni îmi va fi coleg la acel curs.

A doua zi dis de dimineaţă ne –am trezit şi ne-am pregătit cu toţii să

mergem la spitalul din localitate în care urma să se ţină cursul.

Şi surpriză – printre cursanţi îmi întâlnesc doi foşti colegi de liceu –

unul dintre ei era dr. Dragoş Serafim, iar celălalt dr. Alexandru Popescu –

ambii medici pediatri în spitalul judeţean Vâlcea. Îi întreb dacă ei sunt cu acea

maşină cu numere de Vâlcea şi îmi răspund afirmativ. Mai mult,Dragoş îmi

spune:

-Păi ce tu nu ştii ,,Imperiala’’ mea ?

N-am înţeles ce vroia să spună, dar nici nu i-am cerut alte explicaţii

pe moment.

Ne-am salutat, ne - am îmbrăţişat şi am mers la cursuri,la prânz ,la

masă, apoi ne –am întors la vilă. Nestatornicul Dragoş ne propune să mergem

în cursul după amiezii libere la Braşov,cu maşina lui, un W W ,, broască’’ de

culoarea galben-verzuie a lămâii necoapte ,pe care o alinta cu denumirea de

,,Imperială''. Am fost de acord, dar ne-a precizat că înainte de a pleca să ne

repezim până la benzinăria cea mai apropiată (care era cea din oraşul Sfântul

Gheorghe, la circa 25 km depărtare )pentru ,,a face plinul''.Zis şi făcut şi totul

s-a desfăşurat bine,conform planului nostru.

Pe drumul până la Braşov,dar şi pe cel de întoarcere până la vila la care

eram cazaţi în Vâlcele, el la volan,vorbea mai tot timpul şi din când în când îl

auzeam: Hai fetiţo,hai Imperialo. Şi repeta această expresie până la

agasare,deşi ,,Imperiala'' lui nu părea chiar ceva de rang imperial pentru că

mai dădea câte un rateu de motor din când în când.

Când am ajuns în faţa vilei unde eram cazaţi aşteptam să ne spună

nouă, unuia dintre cei doi pasageri să coborâm şi să deschidem porţile

mari,metalice ca să poată intra în curte. Dar el nimic. Am gândit atunci că va

coborî el şi va deschide porţile, dar el nu avea acest gând.

Simt însă cum ambalează motorul şi dă să intre în curte în timp ce

strecura printre dinţi îndemnul deja cunoscut de mine ,,hai Imperiala”. Şi cu

motorul ambalat împingea în porţi, dar acestea sau dovedit mai puternice şi nu

s-au deschis la prima încercare. A băgat în marşarier, a dat 1 – 2 m înapoi şi

iar a pornit în forţă. De asta dată porţile s- au deschis dar nu suficient de mult,

producând acel zgomot metalic produs la ciocnirea şi frecarea dintre două

metale. A urmat iar marşarierul şi îndemnul către ,,Imperiala ” lui, reuşind de

astă dată să intre în curte, dar frecând cu zgomot aripile maşinii de porţi.

Odată intrat în curte a parcat-o şi a vrut să vadă cum a reuşit

,,Imperiala ” să învingă porţile. Şi a văzut ,numai că a văzut că pe maşina lui

de culoarea lămâii apăruseră câteva mici buşituri şi îndoituri ale tablei aripilor

maşinii, dar şi locuri în care vopseaua de pe tăblăraia maşinii sărise

Cu un sentiment de vinovăţie poate nemeritat mi-am exprimat regretul

pentru mica avarie produsă maşinii sale,la care el îmi răspunse senin :

-Nu–i nimic măi, câte asemenea lovituri n-a căpătat ,,Imperiala” mea în

cei doi ani de când am cumpărat-o la ,,mâna a doua ”. Ştii că am parcurs cu ea

aproape 200000 Km de la a doua RK (reparaţie capitală ) ?

În acel moment mi l –am amintit pe marele actor de cinema Anthony

Quinn din filmul ,,Zorba grecul’’,care atunci când se prăbuşeşte construcţia

funicularului improvizat, în loc să sufere profund şi să se îngrijoreze ,se amuză

şi începe cu pasiune un dans Sirtaki, de toată frumuseţea. Ceea ce am relatat

până aici a fost una dintre situaţiile în care m-am convins că ăsta era Dragoş

Serafim. Un om pozitiv şi un optimist incorigibil.

O altă împrejurare care i-a pus în valoare calităţile psihologice, ca om şi

ca funcţionar public cu responsabilităţi în conducerea unei instituţii sanitare s-

a petrecut în cabinetul său de inspector pediatru de judeţ când,în lipsa

directorului direcţiei sanitare judeţene a fost împuternicit să acorde el

audienţele pentru public. Nu am fost martor la cele petrecute în cabinet, dar

am intrat în biroul său la terminarea audienţei - nu prea amicală - a unui

cetăţean din judeţ.

Cu oarecare indignare, dar şi cu uşor umor mi –a relatat atunci cele

petrecute în cabinetul său încercând să mă convingă cât de dificilă este relaţia

dintre funcţionarul public şi cetăţeanul de rând.

Mi-a relatat că a venit la el pentru a nu ştii câta oară un sătean mai în

vârstă dintr- o comună din Ţara Loviştei pe care mai avusese prilejul să –l

primească în audienţă. Era unul dintre reclamagii notorii a unor situaţii sau a

unor funcţionari comunali care ,,nu –i făceau sau nu-i dădeau dreptatea pe

care şi –o dorea el’’.

Cetăţeanul a intrat în birou şi –a expus, pentru a nu ştiu câta oară

aceiaşi problemă pentru care fusese în audienţă atât la directorul direcţiei

sanitare, cât şi la Sfatul Popular Judeţean Vâlcea. Peste tot nici o rezolvare

favorabilă a situaţiei, deoarece nu era îndreptăţit în cererea sa. Neobţinând

rezolvarea favorabilă a doleanţei sale cetăţeanul devenea necumpătat şi

ameninţător la adresa celui de la care aştepta rezolvarea favorabilă a cererii

sale. De fapt omul era cunoscut şi în comuna sa ca având un psihic labil,

violent , doar numai verbal,nu şi fizic.

Pentru a mă face să înţeleg despre ce era vorba dr. Serafim îmi relată

pe scurt cum decursese audienţa respectivă ; posibil că-mi relata totul şi în

speranţa că-i voi da dreptate.

- Tovarăşe medic inspector,ştiţi cazul meu, conflictul cu acel salariat al

dispensarului din comună la care am ajuns din nou să–i cer să–mi respecte

dreptul cetăţenesc şi să-mi rezolve favorabil cererea . Nu mi-a rezolvat–o, ci

s–a răstit întâi el la mine, apoi şi eu la el,încât mă temeam să nu ajungem la

bătaie. La un moment dat salariatul îmi spune să–l las în pace cu prostiile

astea ale mele, că –i vine să-mi dea vreo două palme. Şi a continuat :

- M-a ameninţat cu bătaia deci tovarăşe doctor. Păi se poate aşa

ceva? Să mă ,,baţă” el pe mine? Şi repeta în neştire această propoziţie

formulată în dialect oltenesc.

-De aceea am venit la d-stră să-mi spuneţi dacă poate el ,,să mă baţă’’7

pentru asta? Poate el ,,să mă baţă’’ ,poate, spune tovarăşe Inspector?

Ultima dată când a repetat întrebarea ,,poate el să mă baţă'' ? Amicul şi

colegul meu a avut o reacţie spontană surprinzătoare pentru reclamant, dar

cunoscută din psihologie şi anume aceea de a nu contrazice o persoană labilă

psihic, aşa cum se pare că era şi cazul celui venit în audienţă.

La auzul repetării ca un ,,leit motiv’’ al aceleiaşi întrebări :

-Poate domne să mă baţă ? Amicul meu îi răspunde machiavelic,

apropiindu-se parcă conspirativ de ureche :

-Da măi nene X ( nu –i ştiu exact prenumele),poate!Da, poate ,repetă el.

De–odată reclamantul s-a luminat la faţă şi ca şi cum ar fi obţinut un

răspuns dorit la reclamaţia sa verbală s- a calmat şi i-a spus medicului :

-Ei aşa da ! Atunci s-a ridicat în picioare ,şi-a luat pălăria şi s- a

îndreptat spre uşă ca să iasă repetând cu jumătate de glas :aşa da! aşa da!

În faţa unei astfel de relatări cu iz hazliu stau şi mă întreb câţi alţi

funcţionari care lucrează cu publicul într-o instituţie ,fie ea şi sanitară, ar fi găsit

pe moment o asemenea soluţie salutară de rezolvare a unui potenţial conflict

interuman?

Acesta era omul de duh şi spirit dr Dragoş Serafim. Numai unul ca el

ar fi fost capabil să soluţioneze,,paşnic'' un asemenea ,,conflict de interese’’.

Din nefericire pentru mine, dar şi pentru toţi cei care l-au cunoscut şi

admirat, am aflat în anul 2003 că cel care m-a fost prietenul Dragoş a

dispărut la vârsta de 65 ani,în plină activitate medicală, literară şi publicistică.

Acesta a fost şi aşa a rămas în memoria multora dintre noi cel pe

care-l numeam simplu - Dragoş.

7 ,,să mă baţă’’ expresie specific oltenească pentru termenul academic,,să mă bată’’

Dr. STOENESCU GHEORGHE

(Medic primar şef secţie interne ,doctor

în medicină şi farmacie)

Deţinem puţine date din biografia sa. Cunoaştem însă calităţile sale

profesionale şi umane dintr-o confesiune făcută între prieteni a celui care a

fost mult timp director al spitalului din oraşul Râmnicul Vâlcea dr.Gheorghe

Iliescu, care spunea că,, Doctorul Stoenescu era un foarte bun diagnostician

şi un terapeut modern pentru acele timpuri,iar ca om, era minunat’’ . Avea

umor, crea în orice moment un calambur şi întreţinea o bună atmosferă în

spital. Părea ,,preţios”, dar în realitate era un ,,bonom”.Era căsătorit cu fiica

unui alt reputat medic vâlcean ,chirurgul Petre Iordăchescu.

Odată cu numirea în funcţia de şef de secţie la boli interne a doctorului

Ion Graur, dr. Gheorghe Stoenescu care girase până în acel moment

conducerea acelei secţii, a fost numit medic şef de secţie la nou înfiinţata

secţie de boli infecto – contagioase din spital .

După pensionare a continuat să trăiască în aceiaşi urbe,până la

dispariţia sa din viaţă.

BIOCHIMIST VASILESCU FLORIN

S –a născut în anul 1932 în comuna Goleşti din judeţul Vâlcea. A făcut

şcoala primară în localitatea natală, apoi liceul în Râmnicul Vâlcea. A urmat

cursurile Facultăţii de Biologie din Bucureşti pe care a absolvind-o în anul

1957. După absolvire şi până în anul 1994, an al pensionării sale a lucrat în

laboratoarele vechiului spital judeţean, apoi în cele ale noului spital judeţean,

Vâlcea ,fiind coordonatorul laboratoarelor de biochimie. După pensionare

continuă să lucreze într-o policlinică privată din Râmnic .

Ca foşti colegi de liceu şi prieteni mă simt dator să fac precizarea că

este unul dintre organizatorii întâlnirilor promoţiei noastre, 1952 a Liceului

Alexandru Lahovari (astăzi Colegiu Naţional ),căruia îi aducem mulţumirii

colective pentru această activitate.

Personal trebuie să-i aduc mulţumiri şi pentru faptul că mi-a furnizat o

serie întreagă de informaţii despre medicina vâlceană şi despre slujitorii ei de

ieri şi de azi, care mi-au fost de mare folos în redactarea lucrării.

Dr. VLADESCU GRIGORE

( Medic primar ,doctor în medicină şi farmacie)

A fost mult timp şef al secţiei de chirurgie din vechiul spital judeţean

Vâlcea.

Dr. VLADESCU VIOLETA

( Medic primar radiolog,doctor în medicină)

A fost şefa secţiei radiologie din vechiul spital judeţean Vâlcea.

8. MEDICI ŞI FARMACIŞTI CARE AU PRACTICAT

MEDICINA

ȊN JUDEŢUL VALCEA

Dr. ALMĂŞANU NICOLAE

( Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în anul 1907 în Râmnicul Vâlcea şi a decedat în aceiaşi

localitate în anul 1965. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul natal, apoi

Facultatea de Medicină în Bucureşti pe care o absolvă în anul 1938,obţinând

totodată şi titlul de doctor în medicină şi chirurgie.

După efectuarea stagiului în mediul rural, mai exact din anul 1949 s-a

stabilit în Râmnicul Vâlcea, lucrând iniţial la Dispensarul C.F.R. ,apoi la

Sanepid.

Dr. BRATU ION

(Medic primar pediatru )

S-a născut în judeţul Argeş(?) . A urmat şcoala şi liceul în Câmplung-

Muşcel , apoi Facultatea de Medicină în Bucureşti A lucrat în mediul rural în

comuna Stoiceni- Vâlcea , apoi până la pensionare la Direcţia Sanitară a

Judeţului Vâlcea ca medic inspector şi în secţia de pediatrie din spitalul

judeţean Vâlcea

Dr. DEŞLIU GHEORGHE

(Medic primar chirurg,doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în anul 1906 în Râmnicul Vâlcea. A făcut şcoala primară în

oraşul natal,iar liceul la început în Sibiu şi l-a terminat în oraşul Deva. A urmat

Facultatea de Medicină la Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1933 şi tot atunci

obţinut şi titlul de doctor în medicină şi chirurgie. A lucrat ca medic chirurg în

spitalul din Cluj,apoi la spitalele din oraşul Brezoi şi la cel din comuna Lădeşti

din judeţul Vâlcea. Începând din anul 1950 până la pensionare în anul 1969 a

lucrat în Râmnicul Vâlcea,unde a fost pe lângă un bun chirurg şi un bun

profesor la Şcoala postliceală de asistenţi medicali.

Pentru activitatea profesională şi socială depusă a fost decorat cu

,,Crucea Meritul Sanitar Clasa I –a ”.

A publicat numeroase lucrări de specialitate în revistele medicale din

Cluj, Bucureşti şi Craiova.

Dr.DULAMĂ –PERI ION

(Medic primar, publicist)

Născut în anul 1934 în judeţul Mehedinţi, decedat în Râmnicul Vâlcea(?)

A profesat medicina timp îndelungat în municipiul Râmnicul Vâlcea ca medic inspector

la Direcţia Sanitară Judeţeană. A desfăşurat şi o susţinută activitate publicistică concretizată prin

numeroase articole în presa vremii, prin câteva volume literare,dar şi prin elaborarea unei

lucrări de istorie referitoare la o altă posibilă localizare a Posadei ..

Dr. GEORGESCU CONSTANTIN

( Căpitan medic, doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în Bucureşti .A urmat cursul primar şi primele clase de liceu

în Bucureşti, dar a absolvit Liceul Militar Mănăstirea Dealu din Târgovişte.

Urmează Facultatea de Medicină în Bucureşti . Concomitent cu studiile

medicale urmează şi cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti

.

Participă ca voluntar în primul război mondial, după terminarea căruia îl

găsim cântăreţ în Corul Operei din Cluj, dar şi asistent de regie la acel

ansamblu artistic.

Din anul 1937 se stabileşte în oraşul Râmnicul Vâlcea ,unde va

desfăşura numai activitate în domeniul artistic. Aici a înfiinţat prima formaţie

teatrală de artişti amatori din oraşul vâlcean, care în anul 1963 aceea

formaţie obţine statutul de ,,Teatrul Popular al oraşului Râmnicul Vâlcea”,la

care a pus în scenă şi regizat numeroase piese de teatru din repertoriul

naţional şi internaţional, dar şi opera ,,Crai nou ” de Ciprian Porumbescu.

Dr. GHIŢESCU GHEORGHE

(Medic primar stomatolog, doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în anul 1990 în localitatea Jiblea din judeţul Vâlcea şi a

decedat în anul 1984 în Râmnicul Vâlcea.

A urmat şcoala primară în localitatea natală, apoi Liceul Militar la

Craiova, după care a urmat Facultatea de Stomatologie din Cluj, pe care o

absolvă în anul 1926 devenind totodată şi doctor în medicină şi chirurgie.

După absolvire a intrat în armată,activând ca medic militar stomatolog

în Cluj şi Sibiu. Din anul 1940 s-a stabilit în Râmnicul Vâlcea,unde a lucrat ca

medic stomatolog până în anul 1969 când s-a pensionat.

Dr. IACOBSOHN ( ? )

(Medic primar ftiziolog )

A condus secţia de ftiziologie a vechiului spital judeţean Vâlcea până în

momentul emigrării sale în Israel.

A desfăşurat mulţi ani o activitate culturală artistică în oraşul şi judeţul

Vâlcea în calitate de textier, compozitor şi regizor al ansamblului teatrului

muzical de amatori din Râmnicul Vâlcea.

Dr. MINASIAN ( ? )

(Medic specialist obstetrică şi ginecolog )

A lucrat în secţia de ginecologie obstetrică din spitalul orăşenesc,apoi

judeţean din Râmnicul Vâlcea până în momentul emigrării sale în S.U.A.

Dr. MOISIU GH. NICOLAE

(Medic primar stomatolog ,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1912 în Bucureşti. A urmat şcoala primară în comuna

transilvăneană Turcheş,iar liceul l-a făcut parţial în oraşul Săcele,parţial în

oraşul Braşov. Urmează Facultatea de Medicină Generală şi concomitent şi

Facultatea de Stomatologie din Iaşi, pe care le absolvă în anul 1932.

Deşi şi- a susţinut teza de doctorat în medicină generală, a îmbrăţişat

pentru restul vieţii specialitatea de medic stomatolog. Din anul 1948 s-a stabilit

în Râmnicul Vâlcea şi a practicat stomatologia până la pensionare.

În paralel cu activitatea profesională a desfăşurat o susţinută activitate

literară, publicând câteva volume de epigrame, dramaturgie şi poezie. A

colaborat şi cu presa scrisă, publicând în ,,Curierul literar şi artistic ” ,,,Ramuri’’,

,,Tribuna clujeană ”, ,,Urzica ”, ,,Vâlcea literară ” ş.a.

Dr. MUSTĂCIOSU MINUS

(Medic primar balneo-fizioterapeut,doctor în

medicină şi chirurgie )

S-a născut în anul 1914 în comuna Segarcea din Vale ,din judeţul

Teleorman . A urmat şcoala primară în comuna natală,liceul la Turnu

Măgurele, iar Facultatea de Medicină la Bucureşti,pe care o absolvă în anul

1942, când obţine şi titlul de doctor în medicină şi chirurgie.

După absolvire a participat ca medic militar în cel de –al doilea război

mondial. După întoarcerea în ţară la terminarea războiului a lucrat la Spitalul

din Târgovişte ,apoi în Râmnicul Vâlcea (în perioada 1946- 1949 ) iar din anul

1952 s-a stabilit definitiv în Călimăneşti, lucrând ca medic balneo- fizioterapeut

până la pensionarea din anul 1978.

A publicat numeroase articole medicale în revistele ,, Arta Medicală

Română”, ,,Ardealul medical ”, ,,Clujul medical ”, ,,Timişoara medicală ”etc.

Dr. NEGOESCU NICOLAE

(Medic igienist )

Este născut în Râmnicul Vâlcea( ?) şi tot aici a decedat la o vârstă

destul de timpurie. Provenea din reputata familie Negoescu din care un

descendent a fost general, iar altul primar al oraşului Râmnicul Vâlcea (al

cărui nume i-a fost acordat străzii pe care locuia în acest oraş). A făcut

şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea,iar Facultatea de Medicină în

Bucureşti.

Tânărul dr. Negoescu începuse pregătirea pentru o viitoare carieră de

medic chirurg, pe care însă a abandonat-o pentru a deveni medic igienist

şcolar. După absolvirea facultăţii s-a întors în oraşul natal şi a predat disciplina

de igienă la numeroase promoţii de elevi ai Liceului Alexandru Lahovari

(printre care şi promoţia subsemnatului,1952 .

Avea un hobby surprinzător pentru un medic –lucrările de tehnică

dentară- pe care şi-l satisfăcea ajutându-şi cu succes soţia ,care era medic

stomatolog cu cabinet privat în Râmnicul Vâlcea.

Dr. NISIPEANU D.CONSTANTIN

( Medic primar ,doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în comuna Zăvideni din judeţul Vâlcea în anul 1882 şi a

decedat în anul 1957 în Râmnicul Vâlcea. A urmat şcoala primară în oraşul

Drăgăşani ,liceul la Ploieşti, iar Facultatea de Medicină în Bucureşti, absolvind-

o în anul 1908 . Mult mai târziu, în anul 1949 a obţinut tot în Bucureşti titlul de

doctor în medicină şi chirurgie, cu calificativul ,,Magna cum laude”.

După absolvirea facultăţii a lucrat în diverse spitale din Bucureşti,iar

dina anul 1912 s- a stabilit definitiv în Râmnicul Vâlcea, unde a profesat ca

medic şcolar, medic profesor de igienă,medic de medicină generală ,medic de

circumscripţie C.F.R. ,iar în ultimii ani până la pensionare,în secţia de

medicină internă din spitalul orăşenesc Râmnicul Vâlcea.

Pentru meritele sale sanitare, atât în timp de pace ,cât şi pe timpul

primului război mondial a fost decorat cu ,,Crucea Meritul Sanitar ”, cu ,,

Coroana României cu spadă ,în Grad de Cavaler ‘’şi cu ,,Virtutea militară ”.

În afara activităţii sale nemijlocite cu bolnavii,dr. Constantin Nisipeanu a

fost pasionat de cercetarea ştiinţifică medicală pe care a desfăşurat-o atât în

perioada în care a funcţionat în Bucureşti (lucrând într-un colectiv de

endocrinologi condus de prof. dr. Constantin I. Parhon ) cât şi în perioada în

care a funcţionat în Râmnicul Vâlcea ( în colectivul condus de dr. Ion Puţurianu

) ale căror rezultate s- au publicat în reviste medicale atât din ţară,cât şi din

străinătate.

Dr. SCHILERU GRIGORE

(Medic primar chirurg - urolog )

S- a născut în Râmnicul Vâlcea în anul 1930 şi a decedat în Bucureşti

în anul 2010 .

A urmat şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea, iar Facultatea de

Medicină în Cluj – Napoca. Secundariatul l-a făcut în Bucureşti în specialitatea

urologie, iar după obţinerea titlului de medic specialist s-a întors în oraşul

natal, lucrând ca specialist urolog la Spitalul orăşenesc din Râmnicul Vâlcea.

A emigrat în Statele Unite ale Americii unde a avut prilejul să – şi

îmbunătăţească performanţele profesionale,făcând o carieră medicală

prodigioasă.

După anul 1989 s- a întors în ţară şi chiar dacă ajunsese la o vârstă la

care putea să se retragă din activitate, a continuat să mai lucreze şi chiar să

mai opereze în specialitatea sa. Din păcate nu prea mult timp, pentru că o

suferinţă osoasă nemiloasă i-a curmat firul vieţii şi în anul 2010 a decedat.

Câteva amintiri trăite de mine sau relatate de alţii despre dr. Grigore

Schileru sunt evocatoare pentru cei care nu l- au cunoscut şi care doresc să –

şi facă o impresie cât de cât mai exactă despre el.

Ca medic , cei care i–au fost pacienţi în spitalul din Râmnicul Vâlcea (

printre care şi tatăl meu ) nu conteneau cu superlativele referitoare la calităţile

umane şi profesionale ale tânărului medic Schileru. La fel şi numeroşi bărbaţi

dintre foştii săi colegi de liceu,care în perioada de după întoarcerea sa în ţară

au avut nevoie de competenţa lui de medic urolog, ţinând cont de cvasi

obligatoria suferinţă prostatică, care constituie apanajul bărbaţilor ajunşi la o

vârstă mai înaintată.

În consens, cu toţii îl apreciau ca profesionist şi–l simpatizau ca om care

,, părea că ia viaţa în glumă”, deşi nu era chiar aşa. Fiind mereu pus pe

glume, comportamentul său le părea unora ciudat.

Da, a fost un nonconformist ! În tinereţea noastră ( el era cu câţiva ani

mai mare decât mine,dar am fost totuşi colegi de liceu ) eu şi mulţi alţii ca mine

eram nişte necunoscuţi în micul nostru orăşel şi chiar în liceu. El însă era

cunoscut,, ca un cal breaz ” şi în oraş şi cu atât mai mult în şcoală. Cu toate

acestea am constatat mai târziu că era de fapt un sentimental,un ,,poet ” şi la

propriu şi la figurat. De alt fel a şi publicat un volum de versuri intitulat ,,

Rupturi ”.

Cu inteligenţa sa spumoasă părea că sancţiona întotdeauna inocenţa,

naivitatea sau prostia altora. Se supunea mai greu convenienţelor sociale şi

mai ales şcolare ,dar nimeni nu se putea supăra pe el ; poate că lui nici nu-i

păsa. Făcea adesea pariuri cu colegii, a căror miză nu era la îndemâna

multora : făcea baie în Olt în toiul iernii, apărea în cele mai extravagante ţinute

vestimentare, unele chiar indecente etc.

Un alt fapt care –l caracteriza mi –a fost relatat de un amic care a

participat la repartiţia absolvenţilor Facultăţii de Medicină din Cluj,promoţie din

care făcea parte şi absolventul dr. Grigore Schileru care obligatoriu trebuia să

meargă în mediul rural pe o perioadă de minimum trei ani. Alegerea posturilor

se făcea centralizat pe întreaga ţară, în ordinea mediilor de absolvire,astfel că

se putea opta pentru oricare din circumscripţiile sanitare rurale libere de pe

întreg teritoriul ţării . În realitate,absolvenţii preferau ,din motive obiective

repartiţia într-o comună cât mai apropiată de locul în care locuiau familiile

lor.

Regulamentul stabilit pentru repartiţie le acorda prioritate celor cu

rezultate excepţionale la învăţătură în timpul facultăţii şi celor care erau

căsătoriţi şi aveau copii. Aceste priorităţi erau însă minore şi se aplicau doar

în cazul în care erau doi absolvenţi cu aceiaşi medie sau dacă ambii soţi erau

absolvenţi din aceiaşi promoţie puteau fi repartizaţi în două circumscripţii

apropriate una de alta.

Vine momentul în care dr. Grigore Schileru – şi trebuie să precizez

faptul că soţia sa era medic, colegă de promoţie şi că urma să fie şi ea

repartizată totodată . Aşa că ambii trebuiau să se prezinte în faţa comisiei şi să

opteze pentru un loc din cele propuse pentru ocupare. Comisia a avut surpriza

să constate că în faţa ei se prezintă nu unul, ci o pereche de medici, care

aveau în braţe sau pe lângă ei doi copii.

Întrebat pentru ce post optează,el a răspuns cu respectul cuvenit :

- Vă rog, pe mine şi pe soţia mea să ne repartizaţi în raionul Râmnicul

Vâlcea (din fosta Regiune Argeş) deoarece aveam părinţii în acel oraş şi

putem beneficia de sprijinul lor.

Mirat de o asemenea cerere preşedintele comisiei de repartiţie îi

replică :

- Dar, vedeţi că între posturile eligibile nu avem nici un post liber în

raionul Râmnicul Vâlcea ,unde doriţi D-stră.

Cu oarecare fermitate,candidatul interveni spunându- i preşedintelui de

comisie :

- Aveţi dreptate ,dar cred că merită să se facă o excepţie cu noi : de alt

fel eu aşi dori să vă întreb dacă din situaţiile scriptice despre candidaţi pe care

cu siguranţă le aveţi în faţă mai aveţi un caz în care doi absolvenţi de medicină

colegi, să aibă deja doi copii ?

Preşedintele i–a răspuns ,dar nu cu aceiaşi autoritate pe care o

manifestase înaintea acestei replici a tânărului medic.

-Cred că nu mai avem o situaţie asemănătoare.

- Dacă nu aveţi, v-am ruga să faceţi o excepţie cu noi.

- Noi nu avem căderea de a aproba o astfel de derogare. Asta ar fi de

competenţa Ministerului Sănătăţii.

- Atunci noi vă rugăm să cereţi D-stră oficial această derogare,pentru că

alt fel noi nu optăm pentru alte posturi.

- Să încercăm, dar nu suntem singuri că vom reuşi,spune preşedintele.

- Noi aşteptăm cu copiii afară până obţineţi răspunsul Ministerului

Sănătăţii . Şi în acel moment familia Schileru cu copii ei au ieşit pe holul

instituţiei şi s- au aşezat pe o bancă.

După o bună perioadă de aşteptare au fost invitaţi să intre în sală,unde

au primit avizul favorabil al Ministerului Sănătăţii şi l–i s-a înmânat-o repartiţie

cu care urmau să se prezinte la o dată ulterioară la Direcţia Sanitară a Regiunii

Argeş, care trebuia să soluţioneze şi ea favorabil situaţia familiei Schileru.

Aşa s-a soluţionat cu bine repartiţia în activitatea medicală a acestei

familii de tineri medici.

Un alt moment nostim pe care l-am trăit se leagă de o întâlnire

întâmplătoare pe care am avut–o cu dr. Schileru şi în care m-am convins că

acesta era medicul, dar mai ales omul , cu marile sale calităţile, dar şi cu micile

lui ciudăţenii.

Într – una din zilele călduroase ale anului 1961, pe când eram medic la

circumscripţia sanitară rurală Creţeni din raionul Drăgăşani, regiunea Argeş,

realizându–mi visul tineresc de a avea o motocicletă (eram al doi-lea locuitor

din acel raion care avea motocicletă)am plecat la Bucureşti,în rodaj cu noua şi

mica mea motocicletă de curând achiziţionată. Când am ajuns pe culmea

Dealului Negru am oprit pentru o mică pauză necesară – credeam eu – pentru

răcirea motorului. Stând întins pe iarba de pe marginea şoselei,zăresc din

depărtare un biciclist care pedala din greu la urcuş. Când a ajuns în dreptul

meu le s-a oprit,a coborât din şa, şi a trântit bicicleta în iarbă. Apoi s-a

apropriat de mine şi –mi spuse,ştergându-se de picăturile de transpiraţie care

se scurgeau de pe faţa lui :

-Uf, ce căldură mare !

Recunoscându-l doar eu pe el iar el pe mine nu, l–am salutat şi m-am

prezentat. I-am relatat că-l cunosc , că am fost colegi în liceu (dar nu de

promoţie ) şi mai mult, că îi sunt în prezent coleg de profesie medicală. S- a

bucurat de întâlnire şi m-a întrebat unde stau, de unde vin ,unde merg etc.

I- am răspuns şi la rândul meu l-am întrebat cam aceleaşi lucruri, dar cu

condescendenţa care se impunea ,,ca de la cel mic la cel mai mare”. Şi ce

credeţi că –mi răspunde :

- Vin de la Bucureşti unde fac secundariatul în urologie . Cam la două

săptămâni (întâlnirea noastră a avut loc într-o sâmbătă după amiază )cât e

vreme bună circul cu bicicleta de la Bucureşti la Râmnicul Vâlcea la familie

(n.a. 165 km un drum , 330 km în două zile , tur-retur ) şi mă întorc după două

zile.

Pentru moment la auzul acestei explicaţii am rămas uimit de acea

performanţă pe care el o considera ca pe ceva firesc, obişnuit.

Am mai discutat puţin despre noi,despre prietenii sau despre

cunoştinţele comune şi despre perspectivele noastre profesionale,după care

ne-am despărţit cu dorinţa exprimată de a ne mai întâlni sau chiar de a ne

vizita reciproc.

Împrejurările vieţii au făcut astfel încât să nu ne mai întâlnim decât în

urma cu 5- 6 ani, când odată întors în ţară din Statele Unite a participat la

,,Ziua vâlcenilor stabiliţi în Bucureşti’’, care se ţine cu regularitate anuală de

13 ani încoace cu regularitate la Muzeul Satului Român din Bucureşti. După

acea întâlnire nu ne-am mai văzut şi am aflat că nu de mult timp a plecat dintre

noi.

Dr.UDRIŞTE OCTAVIAN

( Medic specialist balneo-fizioterapeut, doctor în medicină )

S-a născut în anul 1925 în Slatina din judeţul Olt şi a decedat în anul

1995 în oraşul Călimăneşti. A urmat atât şcoala primară cât şi liceul în Slatina,

apoi Facultatea de Medicină la Cluj– Napoca. După absolvire a practicat

medicina o lungă perioadă de timp în Transilvania. În anul 1967 s-a transferat

în staţiunea Călimăneşti – Căciulata unde a lucrat ca medic specialist balneo-

fizioterapeut, până la pensionare.

A fost preocupat de cercetarea medicală,prioritară fiind geneza

cancerului, explicată de el printr-o teorie ancestrală pe care a susţinut-o,dar

fără prea mare succes în rândul confraţilor, medici. A fost totodată un viitorolog

şi un vizionar în problemele vieţii, dar şi un publicist activ în presa vremii. Ȋn

plus a fost şi un talentat pictor amator.

ASISTENT MEDICAL URSEI NICHI

S-a născut în anul 1948 în comuna Stoileşti din judeţul Vâlcea. A urmat

şcoala sanitară postliceală în Râmnicul Vâlcea ,iar după absolvire a lucrat în

secţia de psihiatrie a spitalului Judeţean Vâlcea,în funcţia de asistent şef de

secţie.

În afară de activitatea medicală la patul bolnavului a desfăşurat pe plan

local şi o susţinută activitatea culturală. A absolvit Şcoala Populară de Artă din

Râmnicul Vâlcea, la , secţia actorie, evoluând ca actor amator în cadrul

Teatrului Popular din localitate.

A desfăşurat şi o bogată activitate publicistică în gazetele

locale ,,Orizont”,,,Ţânţarul'',,,Reporter”,,,Şapte zile” sau din alte localităţi

,,Buzunar”, ,,Papagalul”,,,Pentru patrie”,,,Sănătatea”, ,,Scaiul”, ,,Urzica”.

Caracterul său vesel, uneori ironic şi incisiv,sunt calităţi care l-au apropriat de

literatura umoristică ,satirică şi cu deosebire de genul epigramei. Epigramele

sale au apărut în publicaţii din întreaga ţară au fost erau cuprinse în volumele

intitulate ,,Zâmbete în colţul gurii”, ,,Telehaz”,,,D-ale tranziţiei”, ,,Singur printre

epigramişti”. Este membru al clubului naţional al epigramiştilor ,,Cincinat

Pavelescu” din Bucureşti.

ALŢI MEDICI ŞI FARMACIŞTI CARE AU PROFESAT ȊN JUDEŢUL

VALCEA ,

DAR DESPRE CARE AVEM INFORMAŢII INSUFICIENTE

Dr. BANCIU(?) medic specialist balneo-fizioterapeut în Staţiunea

Călimăneşti.

Dr. BADESCU VIRGIL – medic şcolar la cabinetul medical al Liceului

Alexandru Lahovari, medic specialist radiolog la spitalul din Râmnicul Vâlcea.

A decedat într-un accident de circulaţie într-o periferie a oraşului.

Dr. BALAN ALEXANDRU - medic de circumscripţie sanitară rurală în

comuna Amărăşti din judeţul Vâlcea. S-a specializat apoi în chirurgie şi a

lucrat în spitalul judeţean Vâlcea. Decedat. Soţia sa de asemenea medic, a

lucrat în Serviciul de expertiză a capacităţii de muncă din cadrul spitalului

judeţean Vâlcea.

Dr. BALAN GHEORGHE – medic specialist urolog în spitalul judeţean

Vâlcea . Decedat. Soţia sa, de asemenea medic,a lucrat ca medic specialist

internist în spitalul judeţean Vâlcea. Decedată.

Dr. BALAŞA VIOREL este medic primar în secţia de cardiologie din

spitalul judeţean Vâlcea.

Dr. BÂLCU ALEXANDRU – medic specialist ,chirurg, a lucrat mult timp

în vechiul spital judeţean din Râmnicul Vâlcea.

Dr. BURDALESCU ELENA–lucrat în Serviciul de expertiză a capacităţii

de muncă din spitalul judeţean Vâlcea până în momentul decesului ( ?).

Dr. CATUŞANU DAN- medic specialist de laborator în spitalul judeţean

Vâlcea, la policlinica balneară din Staţiunea Olăneşti.

Dr. CEAPĂ ANICUTA – medic primar de laborator la Sanepidul

judeţean Vâlcea până la pensionare.

Dr. CREŢAN ( ?) - medic specialist chirurg în secţia de chirurgie a

spitalului raional Drăgăşani, devenit apoi spitalul orăşenesc Drăgăşani.

Dr. CREŢU NICOLAE -medic în oraşul Râmnicul Vâlcea.(?)

Dr. DĂNULET EUGENIA – medic specialist la serviciul de expertiză a

capacităţii de muncă din spitalul judeţean Vâlcea. Decedată.

Dr. DIŢULESCU FIRU -medic generalist. A lucrat în cabinetul medical

propriu situat într-o clădire reprezentativă situată vis-a-vis de Primăria

Municipiului. După naţionalizare locuinţa sa a devenit sediul securităţii

judeţene Vâlcea apoi sediu al Serviciului Judeţean de Statistică, iar în prezent

este un sediu de bancă .

Dr. DOBRESCU RADU – medic specialist în secţia de boli interne a

spitalului judeţean Vâlcea. A emigrat în Germania de Vest unde a lucrat până

la pensionare. Având cetăţenie dublă , se întoarce şi locuieşte temporar şi în

Râmnicul Vâlcea.

Dr. FLORENTIN (?) - medic pediatru,cu cabinet privat . Decedat.

Dr.GĂVANESCU (?) medic specialist boli interne ( cu specializare în

hematologie) lucrează în spitalul judeţean Vâlcea. Este un desăvârşit artist

fotograf amator ale cărui fotografii artistice au făcut şi fac obiectul multor

expoziţii fotografice atât pe plan local cât şi naţional.

Dr. GHERGHESCU (?) A profesat medicina în Horezu până la

pensionare.

Dr. GORZO GHEORGHE – medic primar chirurg la spitalul din comuna

Drăgoieşti, apoi în policlinica oraşului Drăgăşani, ambele din judeţul Vâlcea.

Soţia sa de asemenea medic a lucrat ca medic specialist de boli interne în

spitalul comunal din Drăgoieşti ,apoi la policlinica din oraşul Drăgăşani.

Dr. HANGIU GHEORGHE- medic specialist obstetrică ginecologie în

spitalul judeţean Vâlcea, până la decesul său prematur. Soţia sa de asemenea

medic, a lucrat ca medic specialist în secţia de pediatrie a spitalului judeţean

Vâlcea până la pensionare.

Dr. IEPUREANU PAULINA POLIXENIA (născută în anul 1897 şi

decedată în anul 1979) a fost doctor în medicină şi chirurgie ,cu dublă

specializare medicală -ginecologie şi balneo-fizioterapie- şi a lucrat în

policlinica balneară din Călimăneşti- Căciulata.

Dr. LUSCALU ANATOLIE - medic igienist la Sanepidul Judeţean

Vâlcea. Decedat.

Dr. LUSCALU VERONICA-medic primar de laborator clinic în spitalul

judeţean Vâlcea. Decedată.

Dr. MAREŞ TRAIAN – medic de circumscripţie sanitară rurală în

comuna Zăvideni, judeţul Vâlcea, apoi medic chirurg în secţia de chirurgie a

spitalului judeţean Vâlcea. Decedat. Soţia sa,de asemenea medic, a lucrat în

spitalul obstetrică - ginecologie din Râmnicul Vâlcea, până la decesul său.

Dr. MĂLDĂRESCU PETRE -medic specialist în laborator clinic, a lucrat

în laboratorul spitalului judeţean Vâlcea. A fost un pasionat ecologist

,colecţionar de dcoumente scrise şi audio unicate despre viaţa păsărilor din

arealul vâlcean. Decedat.

Dr. MARMUREANU (?) medic specialist balneo -fozioterapeut a lucrat

la policlinica balneară din staţiunea Govora.

Dr. MICU ION – medic legist în spitalul judeţean Vâlcea.

Dr.MORAREANU RADU– medic specialist în secţia oto-rino-

laringologie din spitalului orăşenesc Râmnicul Vâlcea apoi în spitalul judeţean

Vâlcea. Decedat.

Dr.NEGOESCU VIOLETA -medic specialist stomatolog în Râmnicul

Vâlcea,unde a lucrat pînă la pensionare.

Dr. NICULESCU TEODOR-medic internist , a lucrat în propriul

sanatoriu particular de boli interne din Râmnicul Vâlcea.

Dr. NITULESCU (?) medic specialist , a lucrat în secţia de chirurgie a

spitalului orăşenesc din Râmnicul Vâlcea, după care s-a transferat la spitalul

orăşenesc din Caracal.

Dr. PASCU MIHAI – medic specialist psihiatru în spitalul judeţean

Vâlcea.

Dr. PARVU (?)-medic generalist a lucrat numai în cabinetul particular.

Decedat.

Dr. POPESCU VIRGIL- medic primar internist. A lucrat mult timp în

spitalul orăşenesc Râmnicul Vâlcea.

Dr.PREOTEASA CERNOZIANU–medic specialist a lucrat în secţia de

obstretică şi ginecologie a spitalului judeţean Vâlcea. Decedat. Soţia sa, de

asemenea medic a lucrat ca medic specialist pediatru în policlinica judeţeană

Vălcea până la pensionare .

Dr. SANDULESCU (?) medic specialist chirurg, a lucrat în spitalul

comunal din Lădeşti din judeţul Vâlcea, după care s-a transferat la spitalul

judeţean Vâlcea în secţia de chirurgie unde a lucrat până la pensionare.

Dr. SIMIONESCU LIGIA - a lucrat în serviciul e stomatologie din

policlinica judeţeană Vâlcea, până la pensionare.

Dr.STATE GHEORGHE - medic specialist radiolog în spitalul judeţean

Vâlcea, până în momentul decesului survenit prematur.

Dr.STRETCU(?) medic legist al raionului Drăgăşani şi medic specialist

în secţia de medicină internă a spitalului din oraşul Drăgăşani.Decedat.

Dr.ŞOIMARU LIUBA-medic specialist în secţia de boli infecţioase din

spitalul judeţean Vâlcea.

Dr.ŞTEFANESCU ION -medic specialist în secţia de chirurgie a

spitalului orăşenesc din Râmnicul Vâlcea,apoi în spitalul judeţean Vâlcea.

Decedat.

Dr.TANAŞCU VASILE -medic specialist chirurg în policlinica oraşului

Drăgăşani. A fost ani îndelungaţi medic şef al raionului Drăgăşani din vechea

regiune Argeş.

Dr. TRELEA ION - medic specialist în secţia de boli interne din spitalul

orăşenesc Râmnicul Vâlcea,apoi din spitalul judeţean Vâlcea. Decedat .

Dr. VACARU (?) -medic la cabinetul medical al C. F. R. din gara

Râmnicul Vâlcea. Ulterior a emigrat în Anglia,unde s-a stabilit definitiv.

Dr. ZEANA (?) – medic specialist chirurg, a lucrat în propriul sanatoriu

de boli chirurgicale din Râmnicul Vâlcea.

FARMACISTI IOSIF ŞI JOSEFINA PASLAWSKY-BEJAN (?) ambii au

lucrat în propria farmacie, deschisă în anul 1901 în centrul oraşului Râmnicul

Vâlcea.

FARMACIST FIERA MIHAI – a lucrat la farmacia nr .1din oraşul

Drăgăşani până la pensionare.

FARMACIST IONESCU (?) a lucrat ca farmacist şef în farmacia

spitalului din Drăgăşani, până la pensionare.

FARMACIST MARICA (?) a lucrat în prima farmacie care s- a deschis

în vechea plasă Horezu din judeţul Vâlcea.

FARMACIST PENDIFRANGA a lucrat în propria farmacie deschisă în

centrul oraşului Râmnicul Vâlcea.

9. MEDICI ŞI FARMACIŞTI CU ORIGINE VALCEANA,

DAR CARE AU LUCRAT SAU LUCREAZA ȊN ALTE LOCALITAŢI

DIN ŢARA

Dr. ABAGIU GH. PAULIAN

( Medic primar boli interne,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1924 în comuna Amărăşti din judeţul Vâlcea. A făcut

şcoala primară în comuna natală, iar liceul în Râmnicul Vâlcea. A intrat în

Facultatea de Medicină la Iaşi, apoi s-a transferat la Bucureşti la Facultatea de

Medicină Militară unde obţine diploma de absolvire. În anul 1976 obţine şi titlul

de doctor în medicină.

După absolvire a lucrat ca medic militar la unele unităţii militare din ţară,

iar din anul 1972 se stabileşte în Craiova, ocupând funcţia de medic şef al

secţiei de medicină internă din Spitalul Militar ;concomitent a lucrat atât ca

asistent universitar ,cât şi ca şef de lucrări la clinica de medicină internă a nou

înfiinţatei Facultăţi de Medicină din Craiova.

A publicat mai multe lucrări de medicină atât în volume separate cât şi

în periodice medicale: ,, Revista sanitară medicală” şi ,, Sănătatea ”.

Dr. ALBESCU I. ION

(Medic primar, doctor în medicină )

S-a născut în Bucureşti în anul 1923,unde a urmat şcoala primară şi

liceul. A urmat apoi Facultatea de Medicină în Bucureşti, pe care o absolvă în

anul 1948 şi obţine titlul de doctor în medicină şi chirurgie în anul 1952. Prin

concurs a intrat în secundariat în specialitatea chirurgie–urologie în Bucureşti.

Promovează apoi în funcţia de medic specialist şi apoi în cea de medic primar

chirurg-urolog.

În tinereţe a practicat sportul de performanţă ,devenind campion

naţional la tir.

A emigrat din ţară şi s-a stabilit în Republica Federală a

Germaniei,lucrând succesiv în centrele medicale : Műnchen, Karlsruhe şi

Straubing.

Imediat după anul 1990 s-a reîntors definitiv în ţară,stabilindu-se în

Râmnicul Vâlcea, oraş pe care l-a ajutat mult atât din punct de vedere medical,

cât şi material,înfiinţând împreună cu amicul său vâlcean Dumitru Grigoriu o

clinică medico - socială în cartierul Goranu din municipiul Râmnicul Vâlcea.

Este vorba despre deschiderea în anul 1991 a unei filiale a ,,Societăţii de

binefacere Straubing'', după numele localităţii cu acelaşi nume din Germania

Federală. Preşedintele filialei Straubing din Râmnicul Vâlcea este chiar dr. Ion

Albescu, şi în această calitate a organizat numeroase activităţi de asistenţă

socială şi sanitară în Casele de copii orfani şi în Căminele de bătrâni

pensionari. A ajutat şi spitalele din judeţ şi chiar unele spitale din ţară. A

furnizat ajutoare materiale pensionarilor sau populaţiei cu nevoi crescute,

oferindu-le alimente, medicamente, îmbrăcăminte , încălţăminte dar şi jucării

pentru copii necăjiţi.

Pentru sprijinul medical şi material acordat populaţiei şi unităţilor

sanitare din oraş timp de 21 ani, Municipalitatea i-a acordat doctorului Ion

Albescu încă din anul 1994 titlul de ,,Cetăţean de Onoare al Municipiului

Râmnicul Vâlcea”, iar o stradă din oraş şi judeţ poartă numele societăţii de

binefacere din Germania, ,,Straubing’’.

Dr. ALMĂŞANU SIMION

(Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în anul 1909 în Râmnicul Vâlcea şi a decedat în Craiova în

anul 1958. A urmat şcoala primară şi liceul în oraşul natal, apoi Facultatea de

Medicină în Bucureşti,obţinând în anul 1935 titlul de doctor în medicină şi

chirurgie .

A profesat ca medic chirurg şi asistent universitar într-o clinică din

Bucureşti şi apoi ca medic primar chirurg în Cernăuţi,Caracal şi Craiova (unde

s-a stabilit definitiv şi unde a şi decedat) .

Dr. ANDREESCU DUMITRU VALERIAN

(Medic veterinar,cercetător )

S-a născut în anul 1948 în comuna Fârţăţeşti din judeţul Vâlcea. A

urmat şcoala primară în comuna natală şi liceul teoretic în comuna vâlceană

Măciuca. După absolvirea liceului a urmat Facultatea de Medicină Veterinară

în Timişoara, pe care o absolvă în anul 1972. A fost medic director al Direcţiei

sanitar – veterinare Bihor din Oradea, unde a desfăşurat atât muncă de

organizare, cât şi de cercetare în domeniul medicinii veterinare.

Dr. BURDALESCU NINA

(Medic primar )

A fost medic primar de laborator şi a lucrat în Centrul de Reumatologie

din Bucureşti până la pensionare. Decedată .

Dr. CHIOTAN NICOLAE ANDRONICĂ

(Medic primar, doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în anul 1929 în Râmnicul Vâlcea şi a decedat în anul 2008

în Bucureşti. A urmat şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea ,apoi

Facultatea de Medicină în Bucureşti,unde a obţinut şi titlul de doctor în

medicină şi chirurgie. După absolvirea facultăţii a intrat în învăţământul

universitar superior iniţial ca preparator, apoi ca asistent universitar şi ca medic

primar chirurg, lucrând până la pensionare ( în anul 1990 ) în cadrul Clinicii de

Chirurgie Plastică şi Reparatorie ,,Prof.dr. Agripa Ionescu ”din Bucureşti.

Dr. CIUCA ION

(Medic primar,doctor în medicină)

S-a născut în comuna Drăgoieşti din judeţul Vâlcea,în anul 1933. A

urmat şcoala primară în comună,iar liceul în oraşul Slatina,după care merge la

Cluj la Facultatea de Medicină, pe care o absolvă în anul 1958. Urmează un

stagiu de trei ani în mediul rural,apoi prin concurs devine medic

secundar,medic specialist şi în final medic primar în boli interne.Ȋn aceea

perioadă obţine şi titlul de doctor în medicină. Din anul 1961 şi până la

pensionare a lucrat în secţia de boli interne din Spitalul C F R Braşov.

Dr. CONSTANTINESCU ILIE

( Medic primar, doctor în medicină )

S-a născut în anul 1951 în comuna Nicolae Bălcescu din judeţul Vâlcea.

A lucrat în învăţământul universitar medical din Timişoara, în clinica de

pediatrie.

Dr. CONSTANTINESCU MIRCEA NICOLAE

(Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie)

S-a născut în anul 1904 în comuna din Vlădeşti din judeţul Vâlcea. A

făcut şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea, apoi Facultatea de Medicină

în Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1930,obţinând şi titlul de doctor în

medicină şi chirurgie.

A lucrat timp îndelungat în Clinica de chirurgie din ,,Spitalul

Brâncovenesc” din Bucureşti în calitate de medic primar chirurg. Decedat.

Dr. în farmacie DICONESCU LUMINIŢA

(Doctor în farmacie, cercetător )

S-a născut în comuna Vaideeni din judeţul Vâlcea în anul 1946.

După absolvirea Facultăţii de Farmacie din Cluj- Napoca şi obţinerea titlului de

doctor în farmacie a profesat în cercetarea farmaceutică în Cluj- Napoca până

la pensionare.

Dr. GRADINARU PETRE

(Medic primar,doctor în medicină)

A lucrat în clinica de radiologie din Spitalul Universitar din Bucureşti

până la pensionare.

Dr. GREERE VASILE

(Medic primar,doctor în medicină)

S-a născut în comuna Glăvile din judeţul Vâlcea. Este medic primar

cardiolog la Spitalul Militar Central din Bucureşti.

Dr. GURAN MARIA

( Medic primar, doctor în medicină )

S-a născut în anul 1930 în comuna Tetoiu din judeţul Vâlcea. A urmat

Facultatea de Medicină la Dijon (Franţa ),obţinând tot acolo şi titlul de doctor în

medicină. Din anul 1970 lucrează ca cercetător bacteriolog în Institutul Pasteur

din Paris .

Dr. IONESCU MIRCEA

(Medic primar,doctor în medicină şi chirurgie)

A lucrat în Spitalul Clinic de Copii,, Grigore Alexandrescu ” din Bucureşti

,până la pensionare.

Dr. LEONIDA IOAN CONSTANTIN

(Medic primar, doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în anul 1908 în Tulcea, dar familia s- a mutat după numai 6

luni, stabilindu-se definitiv în Râmnicul Vâlcea. A urmat şcoala primară şi liceul

în Râmnicul Vâlcea, după care a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din

Bucureşti pe care o absolvă în anul 1934. În anul 1937 obţine titlul de doctor în

medicină şi chirurgie. S-a specializat în laborator clinic şi a lucrat în funcţia de

medic primar în Institutul de bacteriologie ,,Dr. Ion Cantacuzino” ,la Institutul de

Geriatrie ,,Prof. dr. Ana Aslan” iar în ultima perioadă a activităţii sale la Spitalul

de Copii ,,Caraiman” şi la Spitalul ,,Carol Davila” , toate din Bucureşti.

Pentru merite profesionale deosebite a fost decorat cu Ordinele

,,Crucea Regina Maria ” şi ,,Coroana României ”.

Dr. MATEESCU VIOREL

(Medic primar radiolog )

Originar din Judeţul Vâlcea (?) A lucrat în spitalul clinic de urgenţă

,,Pantelimon’’ din Bucureşti, până la pensionare.

Dr . MAZILU VALERIU

(Medic primar)

S-a născut în comuna Lădeşti din judeţul Vâlcea. A urmat şcoala

primară în comuna natală, iar liceul în Râmnicul Vâlcea,după care a urmat

Facultatea de Medicină în Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în anul 1958.

După absolvire a lucrat în reţeaua medicală C F R timp de 5 ani. Prin concurs

devine medic secundar ,apoi medic specialist, iar din anul 1966 medic primar

de boli interne. Tot prin concurs, în anul 1967 ocupă un post de medic primar

în secţia de boli interne în Spitalul C.F.R . din Braşov, unde a lucrat până la

pensionarea din anul 1997. După pensionare a continuat să lucreze în cadrul

Policlinici cu plata din acelaşi oraş îndeplinind totodată şi funcţia de director al

acelei unităţii sanitare.

Dr. FARMACIST MOLDOVEANU ELENA

(Cercetător )

S-a născut în anul 1919 în Râmnicul Vâlcea. A urmat şcoala primară şi

liceul în oraşul natal,apoi Facultatea de Farmacie în Bucureşti, pe care o

absolvă în anul 1943. În anul 1947 obţine titlul de doctor în farmacie.

A deţinut timp îndelungat funcţia de Preşedinte al Secţiei de Farmacie a

Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale din România.

Dr. NĂSTOIU IOAN

( Medic primar ,doctor în medicină aerospaţială )

S-a născut în comuna Bărbăteşti din judeţul Vâlcea în anul 1926.

A urmat şcoala primară în comuna natală iar liceul în Cluj-Napoca.

A început studiile universitare la Facultatea de Medicină din Cluj –

Napoca , dar le-a terminat în Bucureşti, transferându- se în ultimii ani de studii

la Facultatea de Medicină Militară din cadrul Institutului Sanitar Medical.

A trecut apoi prin toate cele trei trepte ale specializării medicale:medic

secundar,medic specialist şi medic primar de laborator clinic,concomitent cu

obţinerea titlului de doctor în medicină în domeniul medicinii aerospaţiale din

structura Ministerului Apărării Naţionale, unde a activat până la pensionarea

sa din anul 1990, cu gradul de colonel – medic.

În afara preocupărilor medicale a fost preocupat şi de literatură,

devenind şi un scriitor prodigios, publicând mai multe volume cu teme diverse:

,,Ghidul sanitar al călătorului ”, ,,A B C –ul primului ajutor ” ,,, Fauna de interes

medical ” dar şi numeroase lucrări de proză scurtă, epigrame, aforisme şi

lucrări de popularizare a medicinii. A colaborat la redactarea volumelor ,,

Hipocrate se amuză ” şi ,, Cu zâmbetul pe buze”.

Este membru fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din

România.

Dr. NEAGOE GHEORGHE

(Medic primar chirurg,doctor în medicină )

S-a născut în anul 1939 în comuna (astăzi oraşul Bălceşti) din judeţul

Vâlcea. A urmat şcoala primară în comuna natală, iar liceul în Craiova. A intrat

la Facultatea de Medicină din Timişoara, absolvind-o în anul 1962 .S–a

specializat în chirurgie,concomitent obţinând şi titlul de doctor în medicină în

anul 1972. A condus în calitate de medic primar chirurg, şef în secţia de

chirurgie a Spitalului C.F.R. din Turnu Severin,spital al cărui director a devenit.

În prezent lucrează în secţia de chirurgie din spitalul Judeţean Drobeta Turnu

Severin.

A publicat importante lucrări medicale în revistele de specialitate din

ţară şi din străinătate, un volum de poezii dar şi numeroase texte publicistice

cu teme diverse.

Dr. NEAMŢU ION

(Medic primar chirurg,doctor în medicină şi chirurgie )

A lucrat în clinica de chirurgie din Spitalul Clinic de Copii ,,Grigore

Alexandrescu'' din Bucureşti, până la pensionare.

Dr. NICA ŞTEFAN

( Medic primar psihiatru,cercetător )

S-a născut în anul 1943 în comuna Stoileşti din judeţul Vâlcea şi a

decedat în anul 1991 în Bucureşti. A urmat şcoala primară în comuna natală,

liceul în Râmnicul Vâlcea şi Facultatea de Medicină în Bucureşti, absolvită în

anul 1967. A urmat specializarea în domeniul psihiatriei, devenind medic

secundar,medic specialist şi medic primar psihiatru şi şef de secţie în spitalul

de neuro-psihiatrie ,,Prof. dr. Alexandru Obregia ” din Bucureşti .

A publicat ca unic autor sau în calitate de coautor câteva cursuri

medicale de specialitate.

Dr. în farmacie OIŢĂ NICOLAE

(Cercetător )

S-a născut în anul 1938 în comuna Amărăşti din judeţul Vâlcea şi a

decedat în anul 1993 în Iaşi.

A urmat şcoala primară în comuna natală,apoi liceul în Râmnicul Vâlcea

,după care a intrat la Facultatea de Medicină Militară –Secţia Farmacie din

Bucureşti, pe care o absolvit - o în anul 1961. A ocupat funcţia de farmacist

şef în Spitalul Militar din Iaşi ; concomitent a condus şi laboratorul de cercetare

şi microproducţie al Ministerului Apărării Naţionale.

În anul 1975 a obţinut titlul de doctor în farmacie.

Pentru activitatea sa prodigioasă de cercetare farmaceutică şi inventică

a fost cooptat ca membru fondator al Comisiei Inventică a Academiei Române.

Rezultatele cercetărilor sale în domeniul farmacologiei s-au concretizat prin

brevetarea a peste 50 de noi medicamente de sinteză , de semisinteză sau

naturale, obţinute din plante sau din produsele apicole.

Dr. PARVU VALENTIN

(Medic primar,doctor în medicină)

S-a născut în Râmnicul Vâlcea,unde a urmat şcoala primară şi liceul.

A fost fiul Dr. Pârvu(medic generalist în Râmnicul Vâlcea. A urmat

Facultatea de Medicină în Bucureşti. După absolvire a funcţionat ca medic

primar şi doctor în medicină în specialitatea boli interne în Spitalul ,,Prof.dr.

Gheorghe Marinescu'', apoi în Spitalul Clinic Universitar din Bucureşti,până la

decesul său. Ȋn timpul liceului Alexandru Lahovari şi a Facultăţii de Medicină a

fost un apreciat polisportiv.

Dr. în farmacie POLĂVRĂGEANU ION

(Cercetător )

S –a născut în anul 1901 în Horezu ( pe atunci comună centru de plasă

din judeţul Vâlcea ) şi a decedat în anul 1956 în Bucureşti. A făcut şcoala

primară în localitatea natală,iar liceul în Craiova. Urmează apoi cursurile

Facultăţii de Farmacie din cadrul Institutului Medico – Farmaceutic din

Bucureşti pe care o absolvă în anul 1928. În anul 1933 obţine titlul de doctor în

farmacie.

Activitatea profesională a desfăşurat-o ca farmacist–militar în unităţi

medicale sau de cercetare farmaceutică ale armatei de la absolvirea facultăţii

până în anul 1948, când a fost transferat în Institutul de Cercetării Chimico–

Farmaceutice aparţinând de Ministerul Petrolului şi Chimiei ,ocupând în final

funcţia de director al acestui institut .În paralel a participat activ la redactarea

Farmacopeii române (tratatul fundamental al farmacologiei ca ştiinţă).Pentru

meritele sale ştiinţifice i s- au conferit ,,Ordinul Muncii ”şi ,,Steaua Republicii ”.

Dr. POPESCU SAUREL

( Medic primar )

S-a născut în anul 1933 în comuna Bălceşti din judeţul Vâlcea.

A practicat medicina la spitalul clinic ,,Sf. Pantelimon’’ din Bucureşti

până la pensionare. A publicat câteva cărţi de filozofie şi parapsihologie.

Dr. POPESCU ELVIRA MARIA LILIANA

(Medic primar, doctor în medicină )

S-a născut în anul 1937 în Râmnicul Vâlcea. A urmat şcoala şi liceul în

oraşul natal. A absolvit Facultatea de Medicină în Bucureşti şi s- a specializat

în oto-rino-laringologie,devenind medic primar şi Şef lucrări în învăţământul

universitar medical din Craiova,unde s-a stabilit definitiv.

Dr. POPESCU VALENTIN

( Medic primar, doctor în medicină )

S-a născut în anul 1926 în localitatea Jiblea din judeţul Vâlcea.

A urmat şcoala primară în localitatea natală, apoi Seminarul ,,Sf.

Nicolae'' din Râmnicul Vâlcea, după care a urmat Facultatea de Medicină în

Cluj, pe care o absolvă în anul 1950. A urmat specializarea în chirurgie

oncologică în Cluj ,încheiată cu obţinerea titlului de medic primar şi de doctor

în medicină (titlu obţinut la Institutul de Medicină şi Farmacie din Timişoara) în

anul 1969.

A publicat numeroase articole ştiinţifice în revistele medicale din ţară şi

din străinătate, dar şi volume întregi de cercetării medicale ,publicate ca unic

autor sau în colaborare cu alţii.

Dr. POSTELNICU DUMITRU

(Medic primar ,doctor şi doctor docent în medicină

S-a născut în anul 1920 în comuna Urşi-Olt din judeţul Vâlcea şi a

decedat în anul 1978 în Bucureşti.

A urmat şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea,după care a urmat

cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti. A lucrat în Institutul de

Endocrinologie ,,Prof. dr. C. I. Parhon'' din Bucureşti în calitatea de medic

primar şi de cercetător endocrinolog.

A obţinut în acest timp, rând pe rând titlul de doctor în medicină şi apoi

pe cel de doctor docent.

Dr. RADU NICOLAE

(Medic primar anestezist şi terapie intensivă, doctor în medicină)

S-a născut în anul 1934 în comuna Galicea din judeţul Vâlcea. A urmat şcoala primară

în comuna natală ,liceul în Râmnicul Vâlcea apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care

a absolvit-o în anul 1959. În anul 1974 a obţinut titlul de doctor în medicină,cu teză de doctorat

în specialitatea anestezie şi terapie intensivă.

După absolvirea facultăţii a lucrat ani îndelungaţi în clinica de chirurgie generală din

Spitalul ,,Sfânta Maria’’ (denumit în trecut ,,Griviţa”, ,,Vasile Roaită”) apoi în clinica de urologie

din spitalul ,,Prof dr Theodor Burghele ” , ambele din Bucureşti.

Este autor al mai multor lucrări de specialitate (tratate, cursuri) sau al

unor articole publicate în presa medicală din ţară şi din străinătate.

Ca foşti colegi - atât de liceu, cât şi de facultate- susţin cu argumente

faptul că, dr Nicolae Radu ( pe numele său cu care l-am cunoscut în liceu ,

Ghiţă Nicolae) a fost şi este atât poet cât şi scriitor. În vederea realizării celei

de a doua pasiuni a sa după medicină, cea literară s-a pregătit minuţios,

urmând şi absolvind în anul 1974 a doua Facultate,cea de Istorie – Filozofie de

la Iaşi. Pentru acest lucru a câştigat stima colegilor şi prietenilor dar.....poate şi

mici şi nevinovate invidii,de cele mai multe ori nejustificate.

Dintre volumele publicate amintim,,Rugăciune pentru cuvinte”(poezii -

2002 ) ,,Cerbul de la tufanul trăsnit” (jurnal de călătorie african ,2002) şi un

volum autobiografic publicat în anul 2006.

Din anul 1994 este stabilit în Franţa şi în prezent s-a retras la

pensie,dar nu aici …….ci acolo!.

Farmacist ROGOJINOIU AURORA

S-a născută în Govora Băi. După absolvirea Facultăţii de Farmacie din

Bucureşti a funcţionat în farmaciile publice din capitală, până la pensionare.

Dr. în biologie ŢARCĂ ANA

(Cercetător ştiinţific ,doctor în biologie )

S-a născut în anul 1942 în oraşul Brezoi din judeţul Vâlcea. A urmat

şcoala primară în urbea natală,liceul în Râmnicul Vâlcea,apoi Facultatea de

Biologie la Universitatea ,,Al. I. Cuza ” din Iaşi,pe care o absolvă în anul 1966.

Ulterior a obţinut şi titlul de doctor în biologie .

După absolvirea facultăţii a lucrat în cercetarea biologică şi sociologică

în cadrul Secţiei de Antropologie a Institutului de Biologie Generală şi Aplicată

al Academiei Române,Filiala Iaşi ,ca Cercetător gradul I .

A publicat atât în ţară cât şi în străinătate peste 90 articole ştiinţifice cu

rezultate ale cercetărilor antropologice şi biologice personale sau ale

întregului colectiv ieşean în care lucrează.

Dr. SACERDOŢEANU IACOB ELENA

(Medic specialist pediatru )

S-a născut în Horezu din judeţul Vâlcea. A făcut liceul în Râmnicul

Vâlcea şi Facultatea de Medicină în Bucureşti (absolventă a promoţiei 1958).

După stagiul în mediul rural a lucrat în Bucureşti ca medic –director de creşe

până la pensionarea din anul 1990. S-a retras apoi în localitatea natală,acolo

unde a şi decedat.

Dr. STAMATE MATILDA

(Medic primar de medicină generală)

S-a născut în Râmnicul Vâlcea. A făcut şcoala primară şi liceul în urbea

natală apoi a urmat Facultatea de Medicină în Bucureşti (absolventă seria

1958 ) după care a lucrat ca medic primar de familie în Bucureşti ,până la

pensionare. Decedată din anul 2011.

Dr. ŞETEFĂNESCU ALEXANDRU VIRGIL

( Medic primar bacteriolog, cercetător )

S-a născut în anul 1901 în Râmnicul Vâlcea. După absolvirea Facultăţii

de medicină în Bucureşti a urmat cursuri de perfecţionare profesională în

Franţa la Institutul Pasteur,apoi a lucrat ca cercetător,doctor în medicină şi

asistent universitar în Institutul ,,C.I.Cantacuzino’’ din Bucureşti , până la

pensionare.

Dr. ŢUGULEA TATIANA

(Medic primar pediatru )

A urmat şcoala primară şi liceul în Râmnicul Vâlcea,apoi Facultatea de

Medicină în Cluj-Napoca,pe care o absolvă în anul 1956. După un stagiu în

mediul rural s-a stabilit în Cluj-Napoca unde a lucrat ca medic de

circumscripţie sanitară urbană până la pensionare. Este sora Academicianului

prof. univ. Andrei Ţugulea de la Institutul Politehnic din Bucureşti.

Dr. ŢUNDREA A. ION

( Medic primar ,doctor în medicină şi chirurgie ,traducător)

S- a născut în anul 1889 în comuna Milostea din judeţul Vâlcea şi a

decedat în anul 1945 în Bucureşti. A urmat şcoala primară în comuna natală,

liceul în Craiova, după care a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din

Bucureşti, obţinând la absolvire titlul de doctor în medicină şi chirurgie în anul

1921.

Despre activitatea sa medicală, ştim doar că a fost medic internist şi că

în timpul războiului a fost medic militar în Dobrogea. Cunoaştem în schimb

faptul că şi-a consacrat o bună parte din viaţă preocupărilor literare şi în

special în domeniul traducerilor din limba italiană în română. Opera sa

fundamentală ar fi trebuit să fie reprezentată de traducerea integrală a

capodoperei lui Dante Aligheri,,Divina comedie ”. Din nefericire nu a apucat să

traducă decât prima parte, cea intitulată ,,Purgatoriul ” în anul 1945, deoarece

tuberculoza , boală frecvent întâlnită la români în perioada interbelică şi chiar

în timpul celui de-al doilea război mondial, l-a răpus şi pe el. Avea mult de

tradus din Dante Aligheri,dar avea şi dreptul de a trăi mult mai mult. Dar nu a

fost să fie aşa………

Chiar dacă nu a publicat decât o parte din ,,Divina comedie ” ,a lăsat

posterităţii în manuscris, celelalte două părţi ale operei literare – Infernul şi

Paradisul - care din fericire au fost publicate postum, de către familia sa.

Dr. VELCOVICI DUMITRU

(Medic primar pediatru,doctor în medicină şi chirurgie )

S-a născut în comuna Oteşani din judeţul Vâlcea în anul 1920 într-o

familie care a dat ţării mari personalităţi din domeniul muzical ( Ion, Tudor şi

Ilinca Dumitrescu) . A făcut şcoala primară în comuna natală, iar liceul în

Râmnicul Vâlcea ,după care a urmat Facultatea de Medicină din Bucureşti,

obţinând titlul de doctor în medicină şi chirurgie. S-a specializat în pediatrie şi

din anul 1950 a lucrat în secţia de pediatrie a spitalului ,,Elias ” din Bucureşti,

care era în aceea perioadă spitalul conducerii de partid şi stat . Din anul 1965

şi până la pensionarea sa a ocupat funcţia de medic şef al acelei secţii.

Dr. VLADESCU BRANDUŞA

(Medic primar de medicină generală)

A fost fiica medicului chirurg Grigore Vlădescu şi a medicului radiolog

Violeta Vlădescu. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul

1956. A lucrat până la pensionare ca medic de medicină generală în

Bucureşti. Decedată.

10. VARIA

Încheiem listele care cuprind o mare parte din medicii şi farmaciştii

originari din judeţul Vâlcea şi pe cei care venind de pe alte meleaguri au

activat în sistemul de stat sau privat,aducându-şi aportul la îmbunătăţirea stării

de sănătate a populaţiei vâlcene cu un document elaborat de unul dintre ctitorii

istoriei medicinii româneşti dr.V.Gomoiu. Este vorba despre o lucrare pe care a

elaborat-o şi a publicat-o în volumul ,,Oltenia ‘’ editat de Fundaţia Regală

Regele Mihai I – Regionala Oltenia,în anul 1943, intitulat,,Viaţa medicală în

Oltenia’’12.

Din această lucrare ne-a reţinut atenţia un tabel nominal cronologic cu

medicii născuţi în Râmnicul Vâlcea şi care şi-au obţinut Doctoratul în Medicină

şi Chirurgie sau în Farmacie în perioada 1907- 1940 :

TABEL NOMINAL CRONOLOGIC

CU MEDICII CARE AU SUSŢINUT TEZELE DE DOCTORAT

LA FACULTATEA DE MEDICINĂ DIN BUCUREŞTI,ORIGINARI DIN ORAŞUL

RÂMNICUL VÂLCEA11

1907 Dumitriu (Mamat) medic comunal 1908 Nisipeanu D. Constantin medic al CFR Rm.Vâlcea

1920 Procopiu Horia medic primar

1923 Hanciu Ion medic chirurg

1925 Costea Nicolae medic militar - Lt.col.

1925 Dumitrescu G. Dumitru medic de circumscripţie

1925 Moraru Toma medic militar 1926 Chiriţescu Gheorghe medic militar

1926 Iordănescu Virgil medic militar

1926 Simion Iacob medic asig. soc.

1926 Filipaş Gheorghe medic militar

1926 Vancu Ion medic circumscripţie

1926 Ştefanescu Virgil şef de laborator

1927 Georgevici Alexandru medic militar - maior

1927 Iepure Vintilă medic primar

1927 Lungulescu Maria medic şcolar

1927 Radu Bogaton medic bacteriolog

1927 Eliescu Petre medic primar O.R.L.

1928 Georgescu Ghiorghiu Elena medic militar - cpt.

1932 Almăşanu Constantin medic circumscripţie

1932 Negoescu Dumitru medic în Rm. Vâlcea 1933 Mareş Eugen Petre medic militar

1935 Almăşanu Simion asistent universitar

1936 Deşliu D. Gheorghe medic în Rm. Vâlcea

1937 Diaconu Ion medic asig. soc.

1937 Manolescu Nicolae medic militar

1938 Almaşu Nicolae medic circumscripţie

1940 Măcelaru Mărculescu Lidia Maria medic asig. soc.

1940 Tomescu Hortensia Maria medic asig. soc.

1940 Georgescu Mimi Lucreţia medic circumscripţie

1940 Rădoescu Dan medic în Rm.Vâlcea 1940 Ştefanescu Gheorghe medic circumscripţie

i

CAPITOLUL VI FORMAREA INTELECTUALILOR DIN

DOMENIUL MEDICAL ÎN ŞCOLILE VÂLCENE

Necesitatea unei istoriografii locală ţintită, referitoare la unele aspecte din evoluţia

practicii medicale de ieri şi până astăzi în rândul populaţiei vâlcene, dar şi despre cei care de-

a lungul timpului au contribuit la îmbunătăţirea stării de sănătate a acesteia,ar putea contribui

la o mai bună apreciere, cunoaştere şi recunoaştere a contribuţiei acestora la sănătatea

tuturor vâlcenilor.

Se ştie că noul concept de ,,Europă Unită ” include şi România ,care la rându-i

înglobează şi tradiţionala zonă istorică ,Oltenia. Ori în Oltenia aşa zisă ,,de sub munte’’ este

integrat şi vechiul şi istoricul judeţ Vâlcea ,cu centrul său administrativ municipiul Râmnicul

Vâlcea.

Acestui judeţ îi aparţine şi autorul acestor rânduri, ajuns la vârsta senectuţii şi care

respectă cu pietate locurile natale şi oamenii care le populează. Şi nu numai atât ! Consideră

că avem cu toţii datoria de a menţine vie atât memoria îndepărtată cât şi apropriată

referitoare la dragostea de meleagurile natale şi de oamenii din rândul cărora au făcut sau

continuă să facă parte şi în prezent. Altfel, stingerea sentimentelor de patriotism local care ţin

de prezent vor deveni mâine trecut istoric, uitare şi în final, lipsă de identitate locală şi chiar

naţională.

Actualul judeţ Vâlcea a trecut numai în ultima jumătate a secolului al XX- lea prin

câteva reforme administrativ - teritoriale pe care mulţi dintre vâlceni chiar dacă le-au trăit pe

viu, probabil că le-au uitat. Tuturor acestora le consacrăm câteva pagini de istorie trăită de

mai vârstnicii locuitori ai judeţului.

Vechiul şi istoricul judeţ Vâlcea a existat ca atare până în cea de a doua jumătate a

secolului al XX-lea, când acest teritoriu a devenit pentru o scurtă perioadă de timp Regiunea

Vâlcea, după care a redevenit judeţ. În anii ’60 în urma unei reforme teritoriale la scară

naţională judeţul Vâlcea se desfiinţează, teritoriul său fiind împărţit în raioane, care au intrat în

structura regiunii Argeş ,cu centrul său administrativ - oraşul Piteşti. Nu după mulţi ani a urmat

reîntoarcerea la vechile şi istoricele judeţe, astfel că a fost reînfiinţat judeţul Vâlcea, cu centrul

său administrativ Râmnicul Vâlcea. Mai recent unele oraşe vâlcene au devenit municipii :

Râmnicul Vâlcea şi Drăgăşani . Altele au fost şi au rămas oraşe : Călimăneşti - Căciulata,

Govora, Olăneşti. Unele comune sau foste plase au fost ridicate la rangul de oraş: Berbeşti,

Băbeni,Bălceşti, Brezoi,Ocnele Mari, Horezu.

Puterea economică a judeţului Vâlcea a fost relativ redusă până pe la mijlocul

secolului al XX –lea, bazându-se pe valorificarea pădurilor,a rodului viilor, a suprafeţelor

reduse de lanuri de cereale ,a fructelor şi a sării (ca principală bogăţie locală a subsolului).

După anii ′50, odată cu ,,industrializarea socialistă a ţării ” s -au dezvoltat industriile

chimică şi cea a lemnului, turismul balnear şi mai târziu producţia de maşini - unelte, industria

hidroenergetică şi a bunurilor de larg consum, toate acestea crescând astfel în mod

semnificativ aportul judeţului la bugetul naţional.

Evenimentele din decembrie 1989 şi ceea ce a urmat de atunci şi până în prezent au

făcut ca judeţul să piardă mult din potenţialul său industrial şi prin consecinţe şi economic la

care ajunsese,confirmându-se astfel faptul că roata istoriei nu stă,ci se învârteşte continuu. Şi

s-a învârtit ,astfel încât judeţul Vâlcea a coborât destul de mult pe scara economiei

naţionale,atât în privinţa făuririi de bunuri materiale cât şi a nivelului de trai al populaţiei.

Este adevărat că nici avuţia materială şi nici nivelul de trai al populaţiei acestui judeţ

nu au fost niciodată la înălţimea celor mai bogate judeţe din ţară. În schimb resursele umane

,cu valenţele lor spirituale, cu ,,agerimea intelectuală şi cu abilitatea oamenilor de a se

descurca în orice situaţie” au constituit pentru vâlceni calităţi umane cunoscute şi recunoscute

în societatea românească.

Dispunând de un bun învăţământ primar şi liceal desfăşurat în şcolile judeţului,

continuat apoi de absolvenţii lor în diverse şcoli şi facultăţi înalte din marile centre culturale şi

universitare din ţară şi uneori chiar şi din străinătate, vâlcenii au dobândit o bună pregătire

intelectuală. Aşa se face că din rândul intelectualităţii vâlcene s- a selectat de-a lungul

timpurilor o elită care s-a afirmat în multe domenii ale vieţii sociale, pe plan local,naţional şi

chiar internaţional. Din fiecare promoţie de absolvenţi ai diverselor forme de învăţământ local

s-au impus o serie de nume care fac cinste românilor în general şi vâlcenilor în special49

.

O ANALIZĂ DE CAZ

Ilustrăm cele menţionate cu evoluţia unei promoţii de absolvenţi ai singurului liceu

teoretic de băieţi din Râmnicul Vâlcea. Firesc se poate pune întrebarea de ce o singură

promoţie de absolvenţi ? şi de ce doar de la un singur liceu ? Răspunsul este la fel de firesc

,,pentru că autorul lucrării aparţine acestei promoţii pe care o cunoaşte bine şi este în măsură

să furnizeze o serie de constatări mai greu de realizat de cei din afară acestei comunităţi socio

–culturale’’.

În ziua de 26 mai 2012 a avut loc într-una din clasele Colegiului Naţional Alexandru

Lahovari întâlnirea colegială ,,după 60 ani” a absolvenţilor fostului Liceu Teoretic de Băieţi

Nr. 1 din Râmnicul Vâlcea, promoţia ,,Director,profesor Constantin Gibescu” ( după numele

celui care

,,a păstorit- o” în timpul directoratului său).

Invitaţia de participare la eveniment a fost făcută de un grup de colegi stabiliţi în

localitate şi a fost transmisă tuturor colegilor de promoţie care încă se bucură de viaţă şi care

sunt răspândiţi în întreaga ţară şi cu câteva excepţii şi în străinătate.

Ceea ce a urmat pentru noi a fost un amestec de bucurie, nostalgie, regrete şi durere

pentru numeroşii foşti colegi care nu mai erau însă printre noi. Dispăruseră mai de mult sau

mai recent.

Vârsta noastră înaintată, starea de sănătate fizică sau psihică precară şi condiţiile

meteorologice îngrijorătoare de la aceea dată au determinat o slabă participare din partea

colegilor.

În preambulul descrierii întâlnirii noastre se impun însă unele precizări, astfel încât

cititorii să înţeleagă şi să judece corect evenimentul trăit de această generaţie ,,matusalemică”

de absolvenţi de liceu, aşa cum ar denumi-o unii tineri şugubeţi de astăzi.

În momentul absolvirii de către promoţia 1952 liceul era numai pentru băieţi şi se

numea Liceul Teoretic de Băieţi Nr. 1 ( denumire aberantă, deoarece era singurul de acest

gen din oraş ); şcolile primare şi cele liceale au devenit mixte abia după câţiva ani de la

absolvirea noastră, deci după anul 1952 .

În acea perioadă Râmnicul Vâlcea era centrul cultural şi de învăţământ al întregului

judeţ. Existau atunci în oraş un liceu teoretic de fete ,unul de băieţi, un liceu comercial

(denumit Şcoală Medie Tehnică Comercială), un liceu industrial ( în curs de desfiinţare) şi un

liceu pedagogic de băieţi (denumit Şcoală Pedagogică), dar şi singura Şcoală de Ofiţeri de

Geniu din ţară. În judeţ mai fiinţau : în Drăgăşani un liceu de băieţi care avea doar cursul

inferior (clasele I – IV liceale ) iar la Mănăstirea Bistriţa un Liceu monahal de fete, care apoi s-a

desfiinţat.

Revenind la promoţia de băieţi, 1952, acesta era compusă din elevi care se formau

pentru a sluji economia ţării, denumită atunci Republica Populară Română. Au absolvit liceul în

acel an 158 elevi, cuprinşi în patru clase paralele .

Cei mai mulţi dintre ei aveau să se orienteze către domeniile tehnice, pregătindu-se cu

precădere la disciplinele exacte (matematică, fizică, chimie). Ceilalţi urmau o vocaţie umanistă

(medicină umană sau veterinară, biologice) sau didactică (învăţători ,profesori). Doar câţiva se

pregăteau pentru o carieră artistică ( arte plastice, muzică, actorie ).

În mare se poate spune că orientarea noastră profesională era dorită şi menită să

înlocuiască vechea intelectualitate,considerată burghezo–moşierească împuţinată, nu atât prin

pierderi naturale, cât prin opresiunea politică, evidentă în special după anii ′50 , procesul de

lichidare fiind încheiat definitiv de abia după decembrie 1989.

De formarea pentru viaţă a acestei promoţii, ca şi a altor câteva înaintea sau în urma

noastră s-a preocupat o pleiadă de profesori cu o aleasă ţinută morală, cu o bună pregătire de

specialitate şi cu aptitudini pedagogice,printre care: directorul şi profesorul Constantin

Gibescu şi profesorii: Nicu Angelescu, Nicu Constantinescu, Traian Cantemir (limba şi

literatura română ), Lucian Mănescu ( Profesor Emerit ) Petre Guţu, Preda Antonescu ,

Victoria Gibescu, Maria Ortansa Radulian (matematică) Ana Costea Dumitrescu ,Tatiana

Cantemir, Gheorghe Creţu, Ion Bălan, Florea Rădulescu, Constantin Rădulescu, Emil

Ştefănescu, dr. Virgil Bădescu, Marin Trincă, Petre Darie (la celelalte discipline şcolare ).

După o sumară analiză socio - demografică şi de structură profesională a acestei

promoţii se pot formula câteva observaţii valabile foarte probabil şi pentru ceilalţi absolvenţi de

licee din toată ţara,din acel an 1952 ,dar nu numai. Astfel, dintre cei 157 absolvenţi 65

proveneau din mediul urban, iar 92 dintre ei ,din mediul rural. Explicaţia nu poate fi alta decât

că am beneficiat de perioada porţilor deschise pentru toţi adolescenţii dornici de învăţătur,deşi

trăiam într-o formă de dictatură comunistă.

Astăzi din păcate în învăţământul liceal numărul elevilor proveniţi din mediul rural este

foarte redus din cauza precarelor posibilităţi materiale ale părinţilor sau din cauza unor

prejudecăţi greşite ale acestora despre viitorul copiilor lor, recurgând la o fragilă

justificare:,,Ce-i mai trebuie carte când se poate descurca şi trăi bine prin multe alte mijloace

în societatea românească actuală !” Este o judecată profund greşită a părinţilor, dar nu- i mai

puţin adevărat că şi statul nu creează egalitate de şanse tuturor adolescenţilor şi tinerilor la

accesul în învăţământul liceal şi universitar. Trebuie să fim însă conştienţi de faptul că se

pierd astfel numeroase valori intelectuale şi că printre acestea s-ar putea număra chiar unele

geniale, care ar putea duce România pe drumul cel bun.

În această privinţă vina este şi a noastră, a societăţii civile, dar şi a celor care în

prezent sunt factori de decizie pentru orientarea politică şi socio - economică a ţării şi a

cetăţenilor săi.

Rememorând evoluţia în societate a tuturor absolvenţilor promoţiei 1952 precizăm

structura lor pe profesii : 72 au devenit ingineri,26 învăţători sau profesori,16 medici umani

,medici veterinari sau biochimişti, 6 economişti, 3 jurişti, 2 arhitecţi,un pictor scenograf, iar

ceilalţi 31 au îmbrăţişat diverse alte profesii.

Revenind la de istoriografia medicală a judeţului Vâlcea o ilustrăm cu date din

evoluţia absolvenţilor promoţiei 1952 care au îmbrăţişat o carieră medicală - medici umani,

veterinari sau biochimişti - prezentând şcolile superioare medicale pe care le-au urmat pentru

a deveni demni slujitori ai lui Esculap şi ai lui Hipocrate49

.

Dr. Anastasescu David s-a născut în anul 1933 în Râmnicul Vâlcea. A făcut şcoala şi

liceul în urbea natală,apoi Facultatea de Medicină la Iaşi, absolvind- o în anul 1958. A devenit

medic specialist balneo – fizioterapeut şi a lucrat în secţia de profil din spitalul şi din policlinica

judeţeană Vâlcea,până în momentul decesului său după o lungă şi grea suferinţă.

Dr. Banu Nicolae s-a născut în anul 1934 în Râmnicul Vâlcea ,unde a făcut şcoala

primară şi liceul,apoi Facultatea de Medicină în Bucureşti, absolvind - o în anul 1958. După

absolvire a lucrat până la pensionare numai în oraşul Bicaz din judeţul Neamţ, ca medic de

circumscripţie sanitară urbană (astăzi denumit medic de familie ).

Dr. Bărbuş Nicolae s-a născut în anul 1933 în oraşul Băbeni din judeţul Vâlcea. A

urmat şcoala în urbea natală; liceul în Râmnicul Vâlcea,iar Facultatea de Medicină la Cluj, pe

care a absolvit – o în anul 1958. A lucrat la policlinica judeţeană Vâlcea ca medic specialist

chirurg până când o boală necruţătoare i –a adus sfârşitul în plină maturitate şi capacitate

profesională.

Dr. Hanciu Mircea, născut în anul 1934 în Râmnicul Vâlcea .A urmat şcoala primară

şi liceul în oraşul natal,apoi Facultatea de Medicină la Cluj,pe care a absolvit- o în anul 1958. A

devenit medic specialist psihiatru apoi a emigrat în Belgia.

Dr. Linte Ion s- a născut în anul 1933 în comuna Budeşti din judeţul Vâlcea. A urmat

şcoala primară în comuna natală, a început Liceul Militar la Craiova, dar prin desfiinţarea

acestuia în anul 1948 a venit în Râmnicul Vâlcea unde a absolvit liceul. A urmat cursurile

Facultăţii de Medicină din Cluj pe care a absolvit – o în anul 1958. De la absolvire şi până la

pensionare a lucrat la dispensarul medical din comuna natală, unde locuieşte şi în prezent.

Dr. Neamţu Ion. Vâlcean de origine(?), a făcut liceul în Râmnicul Vâlcea, apoi

Facultatea de Medicină din Cluj , pe care o absolvă în anul 1958. Nu cunoaştem alte date

despre evoluţia sa în viaţa medicală. A decedat în urmă cu câţiva ani.

Dr. Oneaţă Ion .Originar dintr-o comună vâlceană (?) s-a născut în anul 1933. A

urmat liceul în Râmnicul Vâlcea, apoi Facultatea de Medicină în Cluj, absolvind - o în anul

1958 . A devenit medic de circumscripţie sanitară rurală şi a lucrat în comuna Stoieneşti din

judeţul Vâlcea, până în momentul decesului său.

Dr. Popescu Alexandru născut în comuna Romani din judeţul Vâlcea în anul 1933,

unde a făcut şi şcoala primară .Liceul l-a făcut în Râmnicul Vâlcea, iar Facultatea de Medicină

la Iaşi. După specializarea în pediatrie a lucrat până la pensionare în policlinica şi spitalul

judeţean Vâlcea.

Dr. Taşcu Cezar, născut în anul 1933 în Râmnicul Vâlcea, oraş în care a urmat atât

şcoala primară cât şi liceul. A făcut Facultatea de Medicină în Cluj, absolvind-o în anul 1958. A

urmat specializarea în medicină internă, lucrând timp îndelungat - până la pensionare – în

policlinica şi spitalul judeţean Vâlcea. Decedat.

Dr. Tănase Traian născut în comuna Budeşti din judeţul Vâlcea în anul 1933. Acolo a

făcut şi şcoala primară iar liceul în Râmnicul Vâlcea .A urmat Facultatea de Medicină în Cluj ,

absolvind-o în anul 1958. După absolvire s-a specializat în oto- rino-laringologie şi a lucrat

până la momentul pensionării în Craiova,unde locuieşte şi în prezent.

Dr Zamfirescu Nicolae s- a născut în Călimăneşti în anul 1933, unde a urmat şi

şcoala primară. Liceul l–a urmat în Râmnicul Vâlcea,iar Facultatea de Medicină din Cluj, pe

care o absolvă în anul 1958. După absolvire şi până la pensionare a lucrat ca medic specialist

ftiziolog în oraşul Cugir, din judeţul Alba .În urmă cu câţiva ani a decedat.

Despre colegi medici umani : dr. Ionescu Emil,Mazilu Valeriu,Popescu Octavian,

Predoiu Victor şi Radu Nicolae, despre medicul veterinar , Stănescu Vasile, ca şi despre

biologul Vasilescu Florin am relatat în alte capitole ale lucrării.

În sfârşit,un alt coleg, Popescu Nicolae ,vâlcean de origine şi coleg cu noi în liceul din

Râmnicul Vâlcea a urmat Facultatea de Medicină Veterinară în Bucureşti , absolvind - o în

anul 1957, după care a lucrat într-o circumscripţie sanitar – veterinară din judeţul Vâlcea. După

cinci ani a emigrat în Canada, unde şi–a continuat activitatea de medicină veterinară până la

pensionare.

La o primă vedere s-ar putea crede că a fost vorba de o promoţie de excepţie, dar în

realitate nu a fost aşa. Este posibil ca într-un mod asemănător să se fi petrecut lucrurile şi

cu alte promoţii ale liceelor vâlcene şi foarte probabil şi cu absolvenţii altor licee din ţară. De

alt fel o situaţie destul de asemănătoare s- a constatat şi la colegele noastre de promoţie,

absolvente ale Liceului de fete din Râmnicul Vâlcea.

În formarea elitelor medicale vâlcene nu trebuie omisă pregătirea unor colaboratori

preţioşi ai medicilor în conservarea stării de sănătate a populaţiei, asistenţi medicali cei care

treptat au înlocuit vechile funcţii sanitare: agenţi sanitari , surori medicale, moaşe) cu o mai

bună pregătire de specialitate.

În acest scop s-a înfiinţat în Municipiul Râmnicul Vâlcea în anul 1970 Şcoala Tehnică

Sanitară care pregătea asistenţi medicali,asistenţi de obstetrică şi ginecologie,de pediatrie,de

ocrotire şi de radiologie. Aceea unitate de învăţământ a luat locul( şi localul) vechii Şcolii de

surori şi de moaşe care s-a desfiinţat. În anul 1978 localul Şcolii Tehnice Sanitare este luat şi

el de o nouă instituţie de învăţământ medical, de Liceul Sanitar. În anul 1990 se reînfiinţează

Şcoala Postliceală Sanitară care funcţionează şi în prezent, având clase de medicină internă

pentru elevi proveniţi din judeţele Vâlcea, Gorj şi Olt. Între anii 1976 şi 1978 în Şcoala

Postliceală Sanitară s-au pregătit în specialitatea de asistenţei medicali elevi străini, veniţi din

Libia şi din Ghana. În anul 1994 Liceul Sanitar se desfiinţează şi se transformă în Liceu

teoretic,având însă în componenţă şi clase de Ştiinţele Naturii.

*

* *

Într-o carte de călătorii publicată de curând sub semnătura venerabilei profesoare de

matematică din Râmnicul Vâlcea care a predat la liceul de fete din localitate - d-na Elisabeta

Eliza Iorgulescu –în prezent nonagenară, am întâlnit o referire chiar la promoţia de absolvenţi

de liceu din anul 1952 despre care am relatat .

În lucrarea evocată,intitulată ,,O excursie’’,publicată14

în anul 2012 la Editura ,,R.C.R.

Editorial’’ din Bucureşti autoarea face următoarea precizare :,, În perioada mea de activitate ca

profesoară de matematică în Râmnicul Vâlcea la liceul Teoretic de fete, Inspectorul şcolar

Vâlcean,a format din promoţia 1952, o clasa mixtă din elevii claselor a XI – a, compusă din 22

elevi ,,superdotaţi’’. Această clasă a funcţionat în cadrul Colegiului Naţional „AI. Lahovari"(

denumirea de astăzi) la care ca profesor de matematică şi diriginte a fost desemnată

subsemnata. Denumirea oficială a acestei clase era cea de ,,clasa a XI-a selecţionată’’ Despre

această clasă d-na profesor Iorgulescu spunea: ,,Simţeam că am în clasă nişte studenţi,nu nişte

elevi . De alt fel a fost cea mai bună clasă de matematici din toată cariera mea. Jonglam cu cele

mai dificile probleme din revistele de matematici cunoscute mie,precum şi cu problemele

deosebite din culegerile existente sau chiar cu probleme originale’’.

În componenţa acestei clase au intrat următoarele eleve şi urmă torii elevi

superdotaţi:

1.Anastanescu C. David Ferdinand 12 Iliescu Gh. Marin

2.Bălaşa Şt. Emil 13. Ionescu Gh. loan

3.Bălăceanu M. Constantin 14.Mărgăritescu Al. Dragoş

4.Bârlogeanu F. Marius 15.Mociofan C. Ştefan

S.Bulat A. Elena 16. Moraru I. Sebastian

6.Ciobescu S. Florica 17. Pavel Gh. loan

7.Floricel C. Gheorghe 18. Popescu A. Octavian8

JS.PopescuA. Octavian S.Georgescu A. Sofia 19.Popescu V. Nicolae

9.Hăloiu M. Cicerone 20.Sima A. Nicolae

10.Holin C. Elena 21.Stănescu V. Vasile

11.Iconaru A. Elena 22.Suciu l. Ludmila

,,Premiantul aceste clase cu elevi ,,superdotaţi’’ –citim în această lucrare - a fost Iliescu

Gh. Marin. Tatăl lui era medic, directorul spitalului din Râmnicu l Vâlcea,iar mama era

profesoară şi directoarea Liceului de Fete din oraş, personalităţi de onoare din judeţul Vâlcea.

Este adevărat că d-na profesor a avut dreptate în ceeace declara despre elevii

acelei clase de elită, ,,selecţionată’’. Toţi acei elevii au făcut strălucite cariere profesionale, în

special în domeniul tehnic, fapt recunoscut de noi, ceilalţi colegi de promoţie cu ei (n.a.).

Noi şi cei care ne-au urmat ne mândrim cu faptul că am învăţat în şcoli şi licee de

prestigiu nu numai din judeţul Vâlcea, ci chiar şi din Oltenia şi ne bucurăm că acest prestigiu a

continuat de atunci şi până în prezent.

Sperăm să continue tot aşa şi în viitor…..

8 La numărul 18 figurează elevul Popescu A. Octavian. Aici s-a comis însă o eroare pe care autorul

acestei lucrări este cel mai în măsură să o corecteze. Nu este vorba de elevul Popescu A. Octavian ( elev din aceiaşi promoţie ,dar care a urmat o carieră umanistă, devenind medic ) ci despre Popescu I. Octavian , coleg de clasă cu vădite aptitudini de matematician,confimate prin faptul că a urmat Facultatea de Matematică la Universitatea din Bucureşti,apoi a intrat în învăţământul universitar economic,fucţionând în calitate de Profesor Universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

CAPITOLUL VII EU ŞI GENERAŢIA MEA CU CARE MĂ

MÂNDRESC

Acest nou capitol îi conferă cititorului prilejul să afle câte ceva despre autorul acestei

lucrări, despre relaţia sa cu Râmnicul şi cu judeţul Vâlcea,dar şi cu o serie de personalităţi ale

vieţii ştiinţifice,culturale şi sociale.

Autorul este medic ,se numeşte Octavian A. Popescu şi s-a născut în comuna Govora

Sat (astăzi comuna Mihăileşti) din judeţul Vâlcea. Părinţii săi au sosit pe meleagurile vâlcene din

Muntenia şi sau stabilit pentru patru ani în comuna amintită,apoi s-au mutat în oraşul Râmnicul

Vâlcea unde au locuit şi lucrat timp de 30 ani. Ultimii ani de viaţă i-au trăit în Bucureşti,lângă cei

doi fii ai lor,ambii medici.

Cel mic dintre cei doi fraţi a urmat grădiniţa, şcoala primară şi liceul în Râmnicul

Vâlcea,cu excepţia unei perioade de 4 ani petrecuţi în Slatina –Olt, acolo unde capul familiei

militar fiind a fost mutat temporar în interesul serviciului, ca subofiţer de jandarmi. După acei

patru ani familia s-a întors în Râmnic, unde cei doi copii ai familiei şi-au continuat studiile liceale.

După absolvirea Liceului Alexandru Lahovari,ambii au urmat Facultatea de medicină în

Bucureşti pe care au absolvit-o, cel mare în anul 1956,iar cel mic în anul 1958.

De aici înainte ne vom ocupa în întregul capitol VII al lucrării de soarta fratelui mai mic,

care este autorul relatărilor şi al confesiunilor pe care le conţine această carte oferită cu

generozitate de autor colegilor de şcoală,de liceu,de facultate şi de profesie, precum şi amicilor

săi şi instituţiilor publice culturale din judeţul Vâlcea..

După absolvirea Facultăţii de pediatrie tânărul medic O. P. a fost repartizat ca medic la

circumscripţia medicală rurală din comuna Creţeni din Raionul Drăgăşani, Regiunea Argeş.

1050 ZILE MEDIC ÎN COMUNA CREŢENI DIN JUDEŢUL VÂLCEA

Am intitulat astfel acest capitol inspirat fiind de un titlu similar folosit de un confrate

medic care a fost ca şi mine doctor într-o comună vâlceană timp de 1000 zile şi care şi-a

intitulat astfel un capitol din cartea sa,,Medic la Boişoara’’25

,o carte consacrată acelei perioade.

Între anii 1961 şi 1963 în comuna Boişoara din judeţul Vâlcea a fost repartizat ca medic

de circumscripţie sanitară rurală un tânăr absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti,care

prin calităţile sale umane,profesionale şi prin cultura sa solidă avea să devină după mai mulţi

ani Membru de Onoare al Academiei Române. El se numeşte Marcu Andrei şi este mai

cunoscut sub pseudonimul Pandrea Andrei. Titlul lucrării sale mi s-a părut interesant şi l-am

adoptat şi eu,cel care am petrecut tot o perioadă de 1000 zile în mijlocul satului vâlcean şi a

locuitorilor săi. Eu în sudul judeţului,în zona Drăgăşanilor, el în nordul judeţului,în Ţara Loviştei.

Eu în perioada 1958 – 1961 .el între 1961 şi 1963. Şi eu şi el am trăit printre ţărani olteni şi le-

am studiat – el mai mult, eu mai puţin - traiul ,obiceiurile comportamentul, calităţile şi defectele

lor. Rezultatele acestor observaţii ( în cazul meu) şi al unor serioase cercetări sociologice( în

cazul său) le-am publicat fiecare în volumele sale de ,,Amintiri vâlcene’’.

* * *

Din acest moment toate relatările ce urmează îi aparţin autorului, astfel încât persoana I

–a singular înlocuieşte persoana a III- a singular, pentru o mai mare claritate şi înţelegere în

relatarea momentelor autobiografice dorite de autor.

AM PLECAT DIN RÂMNIC BACALAUREAT ŞI M-AM ÎNTORS ÎN COMUNA

CREŢENI LICENŢIAT ÎN MEDICINĂ

În seara de 15 octombrie 1958 am sosit în comuna Creţeni având cu mine doar o mică

valiză. Am dormit primele două nopţi în dispensar, în sala de consultaţii, până când am închiriat

un spaţiu într-o veche locuinţă de buni gospodari, chiar vis-a-vis de dispensar. După primul an

m-am mutat la Nea Ilie Vâlnic, un gospodar de frunte al comunei. Pe unul dintre fii săi l-am

angajat ca agent dezinfector la dispensar, care avea obligaţia să meargă prin casele sătenilor

şi în special ale rromilor care reprezentau adevărate focare parazitare, păduchii construind

atunci o importantă problemă de sănătate comunitară ; deparazitarea atunci se făcea cu D. D.

T. pulverizat cu ajutorul unei pompe metalice.

După trei zile sunt chemat la un vecin care a organizat o cumetrie la care s-a consumat

mult vin din producţia nouă a anului 1958,care a fost cea mai bună, atât cantitativ cât şi calitativ,

din anii pe care i-am petrecut în comuna Creţeni. Dacă în acel an nu le ajungeau vasele pentru

producţia mare de vin, în următorul an s-a colectivizat comuna şi astfel vinul care le revenea de

la G.A.C. le încăpea foarte bine într-un butoiaş de câteva vedre! Se accentuase astfel sărăcia

localnicilor şi fapt inedit, unii dintre ei ajunseseră chiar să cumpere vin de la alţi săteni,pentru

consumul personal. Revenind la petrecerea vecinilor mei precizez că am fost solicitat pentru fiul

lor Fănel, care aproape că intrase în comă alcoolică. Vedeam pentru prima dată un copil într-o

astfel de stare. Jenat îl întreb pe omul de serviciu de la dispensar care era şi el invitat la

petrecere ce se face în astfel de cazuri? Vă mărturisesc sincer că nu aveam experienţă

medicală practică;ştiam mai multă teorie. La întrebarea mea omul de serviciu îmi răspunde:

-Păi domnul dr. ălălaltu lua copilul şi-l ducea la spitalul din Drăgăşani!

- Păi cu ce-l ducea ? l-am întrebat eu .

-Cu o căruţă cu un cal sau chiar cu un car cu boi de prin vecini, pentru că maşină nu

prea trece pe aici,iar salvarea de atunci (denumită astăzi ambulanţă) era una singură şi pentru

nevoile oraşului Drăgăşani şi pentru teritoriul raionului,îmi spuse el .

Şi apoi continuă:

-Mă duc să-mi iau bicicleta de acasă şi apoi să mă duc la Sfatul Popular (primăria de

astăzi) să telefonez după Salvare. Şi dus a fost,dar s-a întors după cca. 30 minute (pentru că

avea de străbătut cam 8 km, dus şi întors la şi de la Sfatul Popular la dispensar). Bucuros mi-a

spus că i s-a răspuns de la staţia de salvare că maşina v-a pleca deîndată către Creţeni.

Trebuie să precizez faptul că în perimetrul circumscripţiei sanitare,atât în comuna Creţeni cât şi

în celelalte două comune aparţinătoare – Suteşti şi Guşoieni – drumul era neasfaltat,acoperit cu

macadam şi praf şi neluminat; de fapt electrificarea nu pătrunsese în zonele rurale din întregul

Raion Drăgăşani.

Am ajuns şi eu cu salvarea la spital şi am internat copilul în secţia de pediatrie condusa

atunci de o personalitate medicală care îşi câştigase o excelentă reputaţie medicală în zonă, d-

na dr. Bucoveanu.

M-a asigurat că starea copilului nu prezintă o gravitate deosebită şi că speră ca până

dimineaţă să-şi revină. Totodată mi-a dat de înţeles că astfel de cazuri nu sunt rare,în special

toamna când apare mustul şi mai ales ,,turburelul’’ şi m-a avertizat că trebuie să fiu şi eu

pregătit pentru a trata corect astfel de cazuri care cu siguranţă că se vor mai ivi. În timp m-am

convins că avea dreptate pentru că de mici copii aveau acces la vasele cu vin care nu lipseau în

nici o casă deoarece în zona Drăgăşani exista monocultura viţei de vie şi doar ici şi colo

creşteau şi câţiva pomi fructiferi. Pe de altă parte, chiar părinţii îşi îndemnau copiii să bea alături

de ei must, tulburel sau chiar vin stabilizat.

În două zile copilul a fost bine şi a fost adus acasă de familie,iar eu am considerat că

am învăţat ceva din acest caz.

După mulţi ani de la această întâmplare când m-am întors de astă dată în vizită în

comuna Creţeni am stat de vorbă cu părinţii acelui copil,care mi-au spus că fiul lor, (cel despre

care am făcut referirea mai înainte -n.a.) ajunsese inginer şef agronom intr-o Gospodărie

Agricolă de Stat din judeţul Dolj,că era căsătorit şi avea trei copii.

Revenind la cele 1050 de zile petrecute de mine în comuna Creţeni, după acel caz

dramatic au urmat şi alte tot datorate consumului exagerat de vin de către adulţi,dar din

nefericire chiar şi de către copii. Şi cum la beţie mintea se tulbură, iar judecata se pierde,

consecinţele directe erau actele antisociale, violenţele casnice(domestice) ,confruntările fizice

dintre oameni ducând în rare cazuri chiar la decese.

Pentru toate aceste situaţii recunosc cu regret faptul că nu eram pregătit să le rezolv cu

bine. Pregătirea cu care veneau de pe băncile facultăţii erau pur teoretice datorită sistemului

deficitar de învăţământ medical care te făcea tot timpul dependent de un medic cu experienţă.

Principalele racile ale sistemului de formare a tinerilor medici erau: neimplicarea tuturor

studenţilor în efectuarea de mici acte medicale sau chirurgicale (injecţii, pansamente, mica

chirurgie), prezentarea exclusiv teoretică a problematicii medico-judiciare, absenţa studiului

psihologiei ca disciplină indispensabilă practicii medicale şi nu în ultimul rând lipsa unor cursuri

sau tratate medicale cu accent pe latura practică a profesiilor medicale, aşa cum sunt astăzi

protocoalele terapeutice după care se conduc tinerii absolvenţi de medicină.

Pentru a reuşi să fac faţă cu bine sau mai bine zis să nu mă expun comiterii unor erori

medicale severe care să prejudicieze sau chiar să ameninţe viaţa bolnavilor (acele erori

medicale denumite astăzi malpraxis - n.a.) am avut şansa să fiu îndrumat corect de Medicul

Şef de Raion ,dr. Cornel Bordeianu, un ardelean de toată cinstea şi consideraţia ,dar şi de unii

medici şefi de secţie din spitalul din Drăgăşani medicii Ionescu, Bucoveanu,Popescu, Creţan,iar

pentru problemele de medicină legală de dr. Stretcu, care era şi medic legist al spitalului şi

raionului Drăgăşani. Mi-am dat seama de sprijinul util pe care l-am primit de la mai vechii mei

colegi de breaslă cu vechime mare în practica medicală abia spre sfârşitul celor trei ani de

,,apostolat în medicină’’ când căpătasem o experienţă profesională care-mi permitea să rezolv

corect majoritatea situaţiilor medicale care se iveau în practica medicală de zi cu zi.

În perioada la care mă raportez activitatea medicală în raionul Drăgăşani era asigurată

de Spitalul şi Policlinica din oraşul respectiv şi de circumscripţiile medicale urbane şi rurale din

raion, care la rândul lor erau deservite de câte unu sau câte doi medici,oficianţi

sanitari,moaşe,agenţi dezinfectori şi de un personal auxiliar necalificat.

Pentru un medic de ţară importantă căilor şi mijloacelor de comunicare era covârşitoare.

Pentru mine a fost însă total nefavorabilă. Sediul dispensarului era situat la 7 km de oraşul

Drăgăşani. Comuna de domiciliu – Creţeni - era compusă din patru sate întinse de-a lungul unei

şosele pietruite lungă de 5- 6 km; tot cam aceiaşi distanţă era şi între sediul dispensarului şi

comunele componente,Suteşti şi Guşoieni. O singură şosea intra în rândul drumurilor

naţionale,iar restul drumurilor intrau în categoria ,,drumuri judeţene’’, fiind neasfaltate şi

nepietruite. Legătura cu oraşul de reşedinţă a raionului se făcea prin două curse pe zi ale

autobuzelor I.R.T.A.(Întreprinderea Regională de Transport Auto –Argeş ) .Nu aveam nici un alt

mijloc de deplasare pe teren- nici cal nici cal şi şaretă,nici măcar o bicicletă. Făceam în schimb

condiţie fizică,mergând pe jos kilometri întregi.

Mai rău era faptul că la dispensar nu aveam telefon şi la nevoie trebuia să mergem

până la Primăria Creţeni, la circa 3 – 4 km distanţă pentru o convorbire telefonică.

În cele 1000 zile petrecute de mine în aceste condiţii am asistat la o prefacere edilitară

importantă şi promiţătoare şi anume la asfaltarea celor 7 km care ne despărţeau de oraşul

Drăgăşani.

Aceasta a atras după sine o mai bună circulaţiei auto,uşurându-ne deplasarea cu

mijloacele de transport în comun, dar şi o mai promptă intervenţie a salvării la solicitările

unităţilor sanitare din raion. Din punct de vedere medical populaţia din zonă gravita spre

spitalul oraşului Drăgăşani care funcţiona cu următoarele secţii clinice: boli interne,

chirurgie,obstetrică - ginecologie, pediatrie şi boli infecţioase.

În policlinică erau câteva cabinete de specialitate:medicină interne, chirurgie, obstetrică -

ginecologie, pediatrie,stomatologie, cabinetele O.R.L şi oftalmologie erau asigurate de regulă

cu medicii care lucra şi în spital din lipsa titularilor în ambulatoriu.

Despre cei mai mulţi dintre medici din reţeaua medicală a oraşului Drăgăşani care

asigurau sănătatea populaţiei rurale a raionului voi încerca să relatez în cele ce urmează,cu

scuza că datorită celor 55 de ani scurşi de atunci şi până în prezent, este normal ca memoria

să- mi joace feste.

Totuşi îmi amintesc cu plăcere de colegii de breaslă medicală pe care i-am găsit în anul

prezentării mele la post dar şi de cei care au venit în următorii ani şi cu care laolaltă am

încercat să îndeplinim cât mai bine datoria profesională faţă populaţia rurală.

Îmi amintesc cu plăcere de dr. Cornel Stoica39

de la circumscripţia sanitară Ştefăneşti,

care a ajuns profesor universitar (şi despre care am relatat pe larg într-un capitol precedent)de

soţii medici Mareş de la circumscripţia sanitară rurală Zăvideni (foşti colegi de facultate care

după absolvire s-au stabilit definitiv în Râmnicul Vâlcea), de dr. Ion Călin, ajuns şef de lucrări

într-o clinică de urologie din Bucureşti,de soţii dr. Vlădăreanu (ambii ajunşi profesori universitari

în Bucureşti ) ,de dr. Vasile Voinea de la Orleşti (ajuns şef de lucrări în Institutul Medico -Legal

din Bucureşti) de soţii medici Bălan de la circumscripţia sanitară Amărăşti, stabiliţi ulterior

definitiv în Râmnicul Vâlcea,de dr. Nicolae Singureanu din comuna Lungeşti,de soţii medici

Gorzo de la spitalul rural din comuna Drăgoieşti, stabiliţi ulterior în oraşul Drăgăşani, de

medicul pensionar Marinescu ş.a.

N-am relatat până aici nimic despre oamenii satelor între care am trăit cele 1000 zile de

practică medicală în mediul rural. În linii mari îi cunoscusem pe vâlceni din perioada anilor

petrecuţi în Râmnicul Vâlcea, până la plecarea mea în Bucureşti pentru studii universitare.

Venind şi trăind atât chiar în mijlocul lor am realizat dificultăţile vieţii lor sub aspect material,

social şi cultural, mai ales că în aceea perioadă se definitiva ,,colectivizarea forţate a

agriculturii’’, cu toate consecinţele ei nefaste asupra sătenilor dintr-o regiune fostă şi actuală cu

monocultură viticolă,în care oamenii depind atât de politica agrară a statului cât şi de capriciile

naturii care nu rareori i-a sărăcit pe viticultori.

Atunci am înţeles şi eu mai bine că viticultura necesită muncă în vie în campanii care

trebuie efectuate la timp,repede şi corect. Şi tot atunci am constatat că muncile în vie le făceau

cu convingere pe tarlalele proprii sau din constrângere, pe cele ale colectivului ?!?

Din păcate în sezonul de toamnă şi iarnă,mai ales după anii buni pentru viticultură

consumul de alcool devenea o rutină, iar consecinţele acestui abuz atât în plan personal cât şi

în viaţa comunitară le dăuna profund; nu rareori îi împingea pe unii la o comportare violentă,

soldată cu agresiuni fizice extrem de serioase. De fapt acestea erau perioadele de care noi,cei

chemaţi să le asigurăm sănătatea celor din mediul rural, ne temeam mult.

Dacă în puţine cuvinte am caracterizat ţăranul român din acea zonă în acea perioadă

de timp, astăzi având posibilitatea să aflu şi părerea unor personalităţi vâlcene despre satul

vâlcean şi despre oameni lui constat că nu s-au produs schimbări radicale în traiul, în

mentalitatea şi în comportamentul ţăranului român, care asemenea tuturor românilor au sperat

că după 1989 viaţa lor se va schimba radical,în bine. Dar….n-a fost să fie aşa.

SATUL ŞI SĂTENII VÂLCENI DE IERI ŞI DE AZI

Mai mult prin anul 1877 un medic originar din judeţul Neamţ, dr. Gheorghe Sabin, a ajuns să

profeseze medicina pe meleaguri vâlcene,la început ca medic la spitalul rural (pe atunci) din

comuna Horezu din Judeţul Vâlcea, apoi ca medic şef ,prefect şi chiar deputat de Vâlcea. Într-o

scrisoare –document pe care i-o expediază prietenului său dr. C.I.Istrati face o scurtă prezentare

socio-medicală a mediului rural românesc şi a locuitorilor săi, care nu diferă cu nimic de ceeace a

constatat de la venirea sa pe meleagurile vâlcene32

.

În principal se referea la ,,condiţiile necorespunzătoare de mediu ale satului românesc, care

predispun la numeroase îmbolnăviri dar şi la sărăcia ,reaua alimentaţie şi lipsa de instrucţie,la

scăzutul de nivel sanitar a populaţiei rurale, precum şi la lenevia acestora. Îmbunătăţirea vieţii

sătenilor crede el32

nu este posibilă decât atunci când,, o instrucţie agricolă îi va lumina pe

ţărani,când ei vor căpăta puţine cunoştinţe de igienă,când vor fi convinşi că rachiul ,postul şi popa le

fac cel mai mare rău,când marii proprietari de pământuri şi arendaşii acestora vor căuta să-i ajute

pe ţărani,iar nu să-i jupoaie ,atunci fii sigur că eu,mai pesimist din fire cred că nu vom fii niciodată

acolo, după direcţiunea ce am luat. Chiar de-ar fi şi zece şcoli într-un sat agricultura tot nu se v-a

ameliora,iar funcţionari vei avea câţi vei dori, iar în privinţa condiţiilor precare sub influenţa cărora

se nasc maladiile în mediul rural,s-ar mira cineva vizând atâta mizerie,că nu sunt bolnavi şi morţi

mai numeroşi’’.

La începutul secolului al XIX-lea marele cărturar şi luptător pentru viaţa şi drepturile locuitorilor

satelor vâlcene – Teodor Bălăşel, preot în comuna Ştefăneşti de Vâlcea- a publicat în numeroase

gazete ale vremii şi chiar în broşuri opiniile sale referitoare la starea socială,dar şi medicală a

ţăranilor vâlceni. Şi mai mult, a sugerat şi măsurile pe care le considera necesare pentru

ameliorarea acestor truditori ai satelor vâlcene. Interesant este şi faptul că toate aceste deziderate

sociale ale preotului Teodor Bălăşel au făcut obiectul unei licenţe de masterat în teologie, finalizată

sub forma unei monografii semnate de Constantin Marian Popescu şi el un fiu al Vâlcei34

.

Din lucrarea la care facem referire cităm câteva din pledoariile publicate în presa vremii de

înţeleptul preot –cărturar şi luptător social pentru drepturile ţăranului român în general şi a celui de

pe meleagurile vâlcene în special,aşa cum ar aştepta Teodor Bălăşel.

Îndreptarea situaţiei grele a ţăranului român credea el că poate veni pe de o parte de la statul

român,iar pe de alta de la însăşi ţărănimea muncitoare pe care o îndemna astfel : ,,să nu –şi mai

construiască casele din paiantă, ci din lemn sau cărămidă, numai cu faţa spre soare şi cu ferestre

mari, pentru a profita mai mult de căldura solară şi de iluminatul natural. Casele să nu fie construite

pe malul apelor curgătoare sau stătătoare, pentru a se împiedica fenomenul de igrasie’’.

Referitor la obiceiul ţăranului român de a consuma băuturi alcoolice diverse el susţinea: ,,Noi

toţi oamenii bem’’. Românul nu bea des,bea doar seara, dimineaţa şi peste zi, şi câteodată mai

pune şi plosca la cap pentru a bea şi peste noapte. El preferă să meargă la cârciuma sau la nuntă

decât să meargă la sapă şi să-şi lucreze cu spor pământul pentru a avea la îndemână cele

necesare traiului familiei sale. Atunci (ca şi acum n.a.) exista păgubitorul obicei al unor săteni de a

bea pe datorie,obicei benefic însă pentru cârciumari (patronii de astăzi n.a.).

Nu le recomanda românilor băuturile spirtoase ,acestea fiind nesănătoase pentru organism,ci

doar vin şi bere, justificând aceasta şi prin preceptele biblice care spun că ,,Dumnezeu a dat

oamenilor vinul,iar diavolul şpirţul’’.

Alcoolul ,sub orice formă dacă este consumat fără măsură ruinează cu timpul sănătatea

omului şi-l îndeamnă la acţiuni violente care pot merge până la crime. În plus îi determină pe

oameni să-şi cheltuiască toată agoniseala materială obţinută cu atâta greutate. Din datele statistice

pe care le publică în lucrările sale preotul Todor Bălăşel rezulta că 60 % din omucideri s-au comis

sub influenţa alcoolului şi că valoarea totală a băuturilor alcoolice consumate anual de populaţia

României se situa în aceea perioadă la nivelul jumătăţii bugetului anual al ţării.

Făcând un mare arc peste timp, adică sărind de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

celui de al XX-lea şi până la începutul celui de al XXI-lea constatăm că viaţa locuitorilor satelor

vâlcene ( ca şi ale întregii naţiuni –n.a.) nu s-a schimbat radical în peste un secol.

În susţinerea unei astfel de afirmaţie d-na profesor Adina Enăchescu, o personalitate a vieţii

sociale şi spirituale vâlcene a publicat recent un amplu şi bine documentat articol într-o publicaţie

literară vâlceană, făcând o paralelă între satul românesc şi implicit cel vâlcean din trecut şi de

astăzi9.

Spre deosebire de dr. Gh. Sabin şi de preotul Teodor Bălăşel care prezintă satul vâlcean şi

oamenii săi din ultimele două secole,autoare recentei analize sociologice trece în revistă sumar

trecutul şi se opreşte mai mult la prezentul satului românesc de astăzi pe care-l analizează în mod

realist şi critic.

O primă constatare care se detaşează din lucrare este faptul că după anul 1989 starea

demografică a ţărănimii la scară naţională a suferit modificări de structură cu impact imediat

pozitiv,dar negativ pe termen mai lung,fiind vorba pe de o parte de creşterea numerică a populaţiei

rurale prin exodul economic de la oraş către sat,iar pe de alta, prin emigrarea către alte state

europene, românii plecând atât de la sat cât şi de la oraş din acelaşi motive economice. Pentru

câţiva ani aceste mişcări demografice au avut rezultat un,,bum economic’’ pentru mulţi ţărani

români. Totodată au constituit şi un factor perturbator al vieţii sociale a ţăranului român,a vieţii sale

de familie şi mai ales al procesului de creştere şi educaţie a copiilor celor plecaţi vremelnic din ţară.

Astfel de mutaţii se constată azi peste tot în viaţa satului şi a ţăranului român şi de ele nu au

fost ocolite nici satele vâlcene cu oamenii lor,evidente cel puţin în câteva privinţe şi anume:

-creşterea demografică a populaţiei este foarte redusă, până la a fi aproape inexistenţă;

-mortalitatea generală a populaţiei depăşeşte în majoritatea localităţilor rurale natalitatea;

-inegalitatea de şanse a copiilor proveniţi din în mediul rural în privinţa şcolarizării şi a

promovării lor în şcoli înalte şi mai ales în învăţământul universitar este evidentă şi extrem de

păgubitoare pentru România viitoare. Nu trebuie omisă nici lipsa acută de învăţători şi de profesori

calificaţi în şcolilor din mediul rural;

- asistenţa medicală a populaţiei din mediul rural este inexistentă sau insuficientă atât sub

aspect calitativ cât şi cantitativ;

-abandonul şcolar este mare în special în rândul populaţiei din localităţile rurale în care există

numeroase familii cu mai mulţi copii şi care trăiesc numai din ajutorul social de stat.

Consecinţa imediată este analfabetismul, iar cea tardivă este lipsa de cultură şi de educaţie

civică a tinerilor din rândul cărora se recrutează cu prioritate infracţionalitatea;

-violenţa domestică a crescut şi în mediul rural,în ciuda eforturilor şcolii,biserici, a poliţiei şi a

societăţii civile de a o combate;

-în satul românesc se pierd tradiţiile multiseculare. Numai la televizor mai poţi vedea

costumele populare tradiţionale;

-căminele culturale care constituiau leagănul culturii săteşti au dispărut în cea mai mare parte

sau au fost transformate în cârciumi sau discoteci, care devin din păcate terenuri de confruntare

violentă între indivizi sau între grupuri umane confruntate adesea cu legea.

Aceste realităţi la care cu siguranţă se adaugă şi altele ne mai îndreptăţesc ele să mai

credem dictonul care-i aparţine marelui filozof al neamului nostru – Lucian Blaga – care susţinea că

,, Veşnicia s-a născut la sat’’ ?

Poate că filozoful avea dreptate dar această constatare a fost valabilă până la începutul

mileniului al III-lea, de când se pare că aproape nu mai este veşnic în România.

Dacă privim cu obiectivitate şi speranţă viitorul îndepărtat a satului vâlcean şi oamenii lui

desigur că vom accepta ideea că sub aspectul dezvoltării vieţii materiale probabil se vor realiza

progrese;mentalitatea sătenilor ,iluminarea lor,revitalizarea obiceiurilor tradiţionale şi refacerea

,,spiritului muncii cinstite’’ nu se vor realiza nici uşor şi nici prea curând.

Totuşi câteva secvenţe plăcute, aproape idealizate despre evoluţia satului vâlcean de azi

aflăm dintr-un articol30

care elogiază meritele primarului comunei Prudeni din judeţul Vâlcea în ceea

ce priveşte dezvoltarea edilitară a comunei,dar şi referitor la modalitatea în care a rezolvat o serie

de probleme privind viaţa medico-socială a comunei şi a consătenilor săi.

Deducem că primarul Ion Horia Hărăscu a făcut din comuna sa natală o localitate în spirit

european,model - nu numai pentru judeţul Vâlcea ci şi pentru întreaga ţară,ajutat fiind în acest sens

de fondurile europene pe care le-a acceptat şi pe care le-a utilizat cu folos pentru comunitatea sa.

Cu aceste fonduri a modernizat şcolile din comună a construit şi înfiinţat ,centru de zi pentru copii,

centru de zi pentru persoanele vârstnice,centrul de consiliere şi asistenţă a victimelor violenţelor

domestice,cantină socială în centru de zi de servicii sociale. Meritele edilului şef al comunei sunt

mari dar din păcate nivelul de viaţă socio-medicală a celor mai multe localităţile din judeţ şi chiar din

ţară sunt departe de a fi la nivelul acestei comune. Probabil că această localitate rurală constituie

modelul ideal de gospodărire şi de rezolvare favorabilă a nevoilor sociale ,medicale şi culturale ale

locuitorilor săi. Dar cum rămâne cu nevoile materiale ale acestei populaţii rurale căci despre acest

aspect nu se spune nimic în idilica şi elogioasa prezentare a satului vâlcean?

*

* *

După cele 1050 zile trăite între sătenii vâlceni altfel spus sau cei 3 ani de stagiu în mediul

rural (expresie consacrată pentru politica sanitară de stat din acea perioadă) prin concurs am

ocupat un post de medic de circumscripţie urbană de pediatrie în Bucureşti ,unde mi-am desfăşurat

activitatea timp de alţi trei ani,după care, din anul 1965, tot prin concurs am ocupat postul de medic

secundar (denumit astăzi rezident) în pediatrie la secţia de pediatrie a Spitalului Clinic ,,Gheorghe

Marinescu’’ din Bucureşti . După trei ani, printr-un examen de atestare am obţinut postul de medic

specialist pediatru în acelaşi spital. Din anul 1967 am intrat la doctorat,obţinând după trei ani titlul de

,,Doctor în Ştiinţe Medicale’’ (titlu echivalent astăzi cu cel de doctor în medicină ) iar din anul 1970

am devenit medic primar pediatru.

În anul 1972 m-am transferat ,,în interesul serviciului’’ a spitalul de copii ,,Caraiman’’ din

Bucureşti, unde am lucrat până la pensionarea din anul 2001 . Din anul 1985 şi până la pensionare

am fost director al acestui spital.

Concomitent cu activitatea medicală am desfăşurat şi activitate didactică universitară atât în

cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti cât şi în cadrul facultăţilor private ,,Hiperion’’, ,, Titu

Maiorescu’’, şi ,,Millenium’’ din capitală. După pensionare am desfăşurat activitate de cercetare în

Institutul Român de Drepturile Omului până în anul 2010, în funcţia de Cercetător Ştiinţific gradul I

şi de profesor universitar asociat.

Timp de 12 ani am fost colaborator extern al Radiodifuziunii Române, prezentând rubrici

medicale variate: sfatul medicului ,emisiuni de ştiinţă medicală, discuţii şi răspunsuri ,,în direct cu

ascultătorii’’.

De-a lungul timpului am publicat monografii,tratate medicale de pediatrie,de terapii naturiste

complementare , de cultură generală şi de memorialistică.

Am desfăşurat şi activitate publicistică într-o serie întreagă de gazete locale sau

internaţionale,iar în ultimul timp am devenit colaborator statornic al publicaţiei vâlcene ,,Memoria

slovelor’’.

Ajuns la vârsta senectuţii îmi face plăcere să recunosc şi să pledez pentru faptul că ceeace

reprezint în viaţă este rezultatul trecerii mele prin şcolile vâlcene şi prin Facultatea de Medicină din

Bucureşti .

Despre formarea ca medic şi ca om voi relata în cele ce urmează,folosind acest prilej pentru

a-i elogia pe cei care ne-au format,dar şi pentru a scoate în evidenţă rolul şi influenţa pozitivă a

colegilor de pregătire universitară cu care am împărţit cei şase ani de studii medicale superioare.

SUBLIMUL SENTIMENT AL COLEGIALITĂŢII UNIVERSITARE

După absolvirea învăţământului liceal pentru absolvenţii care hotărau să urmeze o carieră

medicală urma învăţământul universitar medical într-unul din centrele universitare medicale din ţară.

Am devenit apoi medici şi ne-am răspândit în toată ţara,acolo unde era nevoie de noi.

Timpul a trecut,iar în acest an eu şi promoţia mea 1958 de absolvenţi ai Facultăţii de

Pediatrie din Institutul Medico - Farmaceutic din Bucureşti aniversăm 55 de ani de la devenirea

noastră ca medici. Avem deci un prilej de ne omagia cu mare respect maeştrii care ne-au îndrumat

în carieră, dar şi pe colegii de promoţie universitară cu care am împărţit bunele şi mai puţin bunele

întâmplări şi amintiri în cei şase ani de studii medicale. Cu unii dintre ei am păstrat relaţii

permanente si apropriate; cu alţii , relaţiile au fost mai puţin strânse ,deoarece mulţi dintre ei fiind

cetăţeni români, dar ca naţionalitate evrei au emigrat masiv după anii 1959 către ţara făgăduinţei

lor. Şi unii şi alţii am contribuit, după cunoştinţele profesionale şi după puterile noastre, la

menţinerea stării de sănătate a generaţiilor de copii,care după un slogan general acceptat

reprezintă pentru orice naţiune ,,viitorul ţării”39

.

Cu toţii am intrat în anul I la facultate în anul 1952 .Am fost admişi 88

de studenţi,dintre care 70 % erau fete; doar 82 din ei au absolvit facultatea în

anul 1958 şi au susţinut Examenul de Stat. După absolvire cu toţi am efectuat

stagiul obligatoriu în mediul rural de minimum trei ani.

După aceea ,prin concurs am ocupat posturile pentru care am optat în

provincie şi în capitală,acolo unde ne-am desfăşurat activitatea până în

momentul pensionării, moment pe care, din nefericire, unii dintre colegi nu au avut

şansa să-l atingă.

Câţiva dintre noi au mai desfăşurat şi după pensionare o activitate

medicală sau publicistică, aşa cum este şi cazul meu .

Cu rigurozitate matematică începând din anul 1958, din cinci în cinci ani

ne-am întâlnit, dimineaţa în amfiteatrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti

şi după amiaza la un restaurant, în care, ore întregi discutam, ne aminteam,

povesteam. Ne-am hotărât să continuăm aceste întâlniri colegiale, indiferent de câţi vom

răspunde ,,prezent’’ la aceste agape, pentru că ştim că ,,sita timpului’’ cerne

continuu...

Am reuşit chiar şi o performanţă, pentru care suntem şi admiraţi şi

invidiaţi de colegii de la alte facultăţi şi anume să ne întâlnim şi anual. Nu într-

un cadru oficial, ci într-unul colegial, într-un restaurant în care stăm ,, la taclale ”

timp îndelungat.

Acum, la cei 55 de ani de la absolvire, consultând analele I. M. F.

Bucureşti din perioada studenţiei noastre,putem face câteva consideraţii

legate de promoţia de absolvenţi căreia i-am aparţinut:

-nu am fost o promoţiei ,, de excepţie” ;

-nu am fost nici mai buni, dar cu nimic mai prejos decât promoţiile care ne-

au precedat sau care ne-au succedat;

- în medie între 35 şi 38 de ani, am slujit cu dăruire copii şi pediatria. Unii în

ţară, alţii în străinătate, în funcţie de interesele lor;

-avem amintiri frumoase care ne leagă şi care ne obligă ca, atât cât ne

este dat să trăim, să le mai răscolim împreună, că tare-s frumoase;

- unele dintre colege şi unii dintre colegi s -au impus în viaţa

medicală, universitară sau în sănătatea publică, în anii îndelungaţi de

activitate.

Din promoţia de 82 absolvenţi, s-au conturat unele personalităţi

medicale după cum urmează: 5 au devenit profesori universitari,2

conferenţiari,3 şefi de lucrări,7 doctori în medicină şi 46 medici primari pediatri.

Folosim întotdeauna întâlnirile colegiale neuitând să întoarcem timpul şi

să îndreptăm privirea şi către cei care nu mai sunt printre noi,şi-i omagiem ori

de câte ori avem un astfel de prilej.

Închei astfel cu deplină satisfacţie capitolul pe care nu întâmplător l-am

intitulat ,,Eu şi generaţia mea,cu care mă mândresc’’ căci aşa vor face cu

siguranţă şi generaţiile viitoare.

CAPITOLUL VIII PRACTICA MEDICALĂ ÎNTRE RĂSPLATA

MERITATĂ ŞI ACUZAŢIA DE MALPRAXIS LA NOI ROMÂNII ŞI

…LA ALŢIII

JURAMANTUL MEDICAL AL LUI HIPOCRATE36

Încă din Antichitate s-au enunţat o serie de principii care să-l călăuzească pe medic în

activitatea sa de îngrijire a omului bolnav. Dintre acestea, fără îndoială, Jurământul lui Hippocrate,

părintele medicinii, provenit din antica Grecie (460-371 Î.Hr), este de departe cel mai important,fiind

formulat în urmă cu peste 2 000 de ani, ca un adevărat codul etic al medicului:

,,Jur pe Apollo — medicul,Esculap, Hygeea şi Panaceea, pe toţi zeii şi zeiţele, şi-i

iau ca martori că voi îndeplini după toate puterile şi capacităţile mele acest jurământ, aşa

cum este scris:

— // voi considera ca pe părintele meu pe acela care m-a învă

ţat medicină, şi voi împărţi cu el tot ce-i va trebui pentru trai. Voi consi

dera copiii lui ca pe proprii mei fraţi;

— voi prescrie bolnavilor regimul care ii se potriveşte, după toată

priceperea şi judecate mea şi mă voi abţine în ceea ce-i priveşte, de la

orice intervenţie dăunătoare sau inutilă;

- nu voi recomanda niciodată,nimănui,să recurgă la otravă şi o voi refuza celor care

mi-ar cere să le-o prescriu. Nu voi da nici unei femei leacuri abortive;

- îmi voi menţine curată sănătatea,viaţa,precum şi profesiunea mea;

— nu voi practica operaţii cu care nu sunt deprins şi le voi lăsa pe seama celor

care se ocupă în mod specia! cu asemenea operaţii;

— când voi face vizita vreunui bolnav, nu mă voi gândi decât sa-i fiu de folos,

evitând să comit — cu bună ştiinţă — orice act de corupere a femeilor şi bărbaţilor;

— voi păstra numai pentru mine tot ce nu va trebui divulgat, tot ce voi vedea sau

auzi în societate în timpul exerciţiului, sau chiar în afara

exerciţiului profesiunii mele, socotind aceasta drept sfânt;

— dacă voi respecta acest jurământ şi nu-l voi încălca cu mânie, să-mi fie dat

să mă bucur toată viaţa de profesiunea mea, cinstit fiind întotdeauna de către

oameni;

— dacă însă îl voi viola şi voi deveni sperjur, să mi se întâmple tocmai

contrariul".

Ce nobile principii de etică medicală recomandă Hipocrate confraţilor medici!

RĂSPLATA PENTRU SERVICIILE MEDICALE ACORDATE

BOLNAVILOR , IERI ŞI ASTĂZI

Serviciile în domeniul medical aduse oamenilor aflaţi în suferinţă au

fost întotdeauna răsplătite sub formă bănească, materială sau creştinească,

imaterială.

Biblia este primul document care explică modul în care erau răsplătiţi

de către bolnavii vindecaţi de Sfinţii numiţi,,fără de arginţi’’,aşa cum au fost

fraţii Cosma şi Damian sau Sfântul Pantelimon,care se mai numeau şi ,,Sfinţi

anarghiri” deoarece nu primeau nici o formă de răsplată materială pentru

,,lucrarea lui Dumnezeu făcută prin ei”. Ceea ce aşteptau, ei de la foştii bolnavi

era doar ,,mărturisirea în credinţa creştină şi în Hristos ” şi nimic altceva .

Pe pământ în schimb, între pământeni răsplata era materială şi

imediată.

Din cele mai vechi timpuri cei care tratau bolnavii se bucurau în cazul

reuşitelor de privilegii de ordin bănesc sau de recompense de ordin material

sub formă de cadouri valoroase, băuturi alcoolice sau alimente. În cazurile de

nereuşită ei deveneau victimele unor servituţi dintre cele mai severe,atât de

ordin moral, cât şi fizic. Peste tot în lume şi în toate timpurile practica

medicală, asigurată de şamani, vraci, bărbieri sau chiar de medici nu a fost

lipsită şi de eşecuri terapeutice,fie ele chirurgicale, fie medicamentoase.

Recompensarea,dar şi sancţionarea celor care greşeau se făcea însă

diferenţiat în funcţie de ţări şi popoare, dar şi de perioadele istorice în care se

petreceau acestea37.

Până la descoperirea banilor de către fenicieni răsplata pentru serviciile

medicale ,atât pe teritoriul României de astăzi ,cât şi în celelalte state ale lumii

era sub forma unui ,,troc”. Vindecătorii, vracii, sacerdoţii sau medicii le

acordau servicii de însănătoşire celor suferinzi, primind în schimb la început

numai bunuri materiale (bijuterii, alimente,băuturi alcoolice) şi mai târziu

bani,în diverse monede. Pentru aceasta din urmă formă de recunoştinţă s- a

consacrat termenul de ,,onorariu”, care reprezintă o plată sau o retribuţie

pentru un serviciu prestat de către o persoană care execută o profesiune

liberală (medic,avocat )

Până la instaurarea comunismului la noi în ţară această formă de

răsplată funcţiona normal, dar după aceea onorariul nu a mai fost considerat o

normalitate a relaţiilor interumane, ci o formă de umilire socială a medicilor.

Acum, la 23 ani de la crucialul an 1989 această formă ,,benevol –

obligatorie'' de recunoştinţă faţă de medici,nu a dispărut cu desăvârşire, aşa

cum era de aşteptat. Cauzele acestei stări de fapt sunt numeroase şi credem

că vor trece mulţi ani până când forma de onorariu se va întoarce la ceea ce

ar trebui să reprezinte el şi să nu mai existe ,,ciubuc”, ,,plată pe sub masă ”

sau ,,bani într-un plic, strecurat discret în buzunarul halatului alb''.

MALPRAXIS –UL MEDICAL ÎN TRECUT ŞI ÎN PREZENT

În trecut,în cazurile în care pacienţii sau familiile lor erau nemulţumite

de felul în care au fost îngrijiţi şi trataţi,dar mai ales în cazurile încheiate prin

decesul bolnavilor, sancţionarea celor care au greşit,situaţii denumite astăzi

,,malpraxis”38 se rezolvau numai în justiţie. Din păcate însă rareori îşi găseau

dreptatea prin tribunale oamenii simpli,care nu dispuneau de sumele necesare

pentru a susţine un proces corect.

Si pentru că ne referim la abateri severe de la deontologia medicală de-

a lungul timpului, exemplificăm cu câteva astfel de situaţii pe care astăzi le

denumim malpraxis ,toate circumscrise în teritoriul judeţului Vâlcea.

Din analiza unor documente ale vremii reiese că în anul 1834 medicului

oculist Vasile Popovici (singurul pe atunci) din oraşul Râmnicul Vâlcea i s-a

interzis practicarea profesiei medicale ,,din cauza relelor purtări’’ (din păcate

nu se precizează care au fost acele ,,rele purtări’’ n.a.)

Odată cu acel scandal local a fost destituit din funcţia de medic şef al

oraşului Râmnicul Vâlcea dr. Wilhelm Zingler care a fost înlocuit cu dr. Iosif

Binder. Legată de cazul prezentat este şi sancţionarea administrativă a dr.

Vasile Anania, care avea şi el o responsabilitate medicală pe plan local.

În anul 1903 dr. Gheorghe Sabin, a fost pedepsit cu ,,admonestare

publică pentru activitate comercială incompatibilă cu calitatea sa de Medic Şef

al oraşului Râmnicul Vâlcea’’32.

În anul 1913 dr. Ion Puţurianu care pe atunci îşi conducea propriul

sanatoriu medical din Staţiunea Olăneşti, în colaborare cu un alt medic

vâlcean dr. Constantin D. Nisipescu au conceput şi cercetat efectul unui nou

vaccin antituberculos asupra bolnavilor din clinică. Această realizare a lor s-a

bucurat de elogioase aprecieri din partea unei somităţi medicale în domeniul

tuberculozei Prof. Univ. dr. Charles Achard de la Academia de Medicină din

Paris.

Cu toate acestea,medicul de origine franceză Charles Lauger care

ocupa funcţia de Inspector Sanitar pentru întreaga Oltenie,a dispus

sancţionarea administrativă a directorului dr. Ion Puţuruianu şi închiderea

sanatoriului privat din Olăneşti,,pentru efectuarea unui tratament neştiinţific

antituberculos,efectuat cu un ser dubios, care ar putea duce la agravarea şi la

răspândirea bolii’’12.

Spre deosebire de trecut,în prezent la noi există o lege

atotcuprinzătoare a ,,malpraxisu-lui” ,prin care uneori, pe cale amiabilă se

tranşează diferendul dintre pacient şi furnizorul său de servicii de sănătate sau

în cazurile soldate cu infirmităţi mari sau chiar cu decesul bolnavului, numai în

justiţie. Situaţii ca acestea sunt destul de frecvente, dar din păcate timpul care

se scurge de la introducerea acţiunii în justiţie şi până la pronunţarea unei

hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile este mult prea mare, ceeace

constituie un motiv în plus de nemulţumire pentru pacienţi sau pentru familiile

lor. Consecinţele ,,malpraxisu-lui” îmbracă variate aspecte: financiar, moral

sau profesional,mergând uneori chiar până la ridicarea dreptului de liberă

practică medicală.

Spre deosebire de ceeace se întâmplă la noi în ţară,în alte ţări sau în

alte timpuri practica medicală se bucura de un alt tip de privilegii, dar şi de

servituţi , iar câteva exemple considerăm că sunt edificatoare în acest sens36.

La vechii Egipteni onorariul se achita într- un mod ciudat. Persoana

vindecată de o boală era rasă pe cap. Părul său era pus pe unul din talgerele

cântarului ,iar pe celălalt se puneau, până la echilibrare, obiecte preţioase (de

regulă bijuterii fine) care-i reveneau medicului,ca mulţumire pentru vindecarea

bolnavului.

În Codul de Legi al lui Hammurabi (regele Babilonului care a trăit între

anii 1792- 1750 î.d.Hr.) care se află în prezent expus în Muzeul Louvre din

Paris, sub forma unei scrieri cuneiforme pe o stelă de bazalt , se precizează

modul de recompensare a medicului pentru efortul şi priceperea sa în tratarea

bolnavilor. Ceea ce reţine atenţia în mod deosebit din acest înscris este

diferenţierea socială dintre indivizi în această privinţă. Astfel, suma pe care i-o

datora vindecătorului său un sclav era incomparabil mai mică decât cea pe

care i-o datora un ,,om liber”36.

Tot în acel Cod de Legi se mai precizează că:,,dacă un doctor va

produce unui pacient o rană gravă cu bisturiul şi acesta va deceda sau dacă el

va opera un ochi şi pacientul îşi va pierde ochiul,atunci doctorului i se va tăia

fie o mână ,fie ambele, în funcţie de gravitatea greşelii lui’’.

În Babilonul post Hammurabi a apărut obiceiul ca în cazurile

nevindecate de către medicii vremii,pacienţii să fie scoşi în piaţa publică

pentru ca trecătorii ocazionali de pe stradă să-i poată ajuta cu experienţa

personală, iniţiativă bazată pe considerentul că ,,bolnavul este cel mai bun

medic pentru boala sa''.

În China antică,dacă un pacient murea,la uşa medicului său curant era

agăţat un mic felinar aprins. Cu cât numărul acestora creştea la uşa medicului,

cu atât el era mai desconsiderat de pacienţii săi, ba chiar considerat un

incapabil.

Prin comparaţie cu ce se întâmplă astăzi la noi în astfel de cazuri chiar

şi doar cele câteva exemple ne conving că românii nu au fost şi nici nu sunt

atât de severi în sancţionarea erorilor medicale precum a făcut-o alte naţii.

Probabil că noi am înţeles mai bine decât alţii că greşelile în medicină s-au

făcut şi se vor face şi în continuare, dar că acestea ar trebui să se reducă

numai la cele care se produc din cauze obiective şi nu din nepriceperea

medicilor sau a personalului sanitar.

SFINŢI ŞI MEDICI ,,ANARGHIRI'' (FARA DE ARGINŢI )

Poate că de-a lungul timpurilor poporul român,un popor majoritar de rit

ortodox au studiat Biblia şi au luat cunoştinţă de unii medici ai antichităţii care

au îngrijit semenii lor fără a le pretinde vre-o recompensă materială. Din

pământeni aceştia au ajuns să fie declaraţi de religia creştină,,Sfinţi fără de

arginţi''.

Ei îşi găsesc astăzi pe pământ un corespondent când şi unii medici –

este adevărat că destul de puţini– ajung să-i copieze pe cei cu adevărat sacri,

pe care-i elogiază bisericile creştine13.

Religia creştină a consacrat mai mulţi credincioşi ca ,,Sfinţi fără de

arginţi'' pentru actele lor de binefacere fără onorarii, faţă de bolnavii pe care-i

tratau. Biblia relatează despre doi fraţi medici, Cosma şi Damian şi despre

Sfântul Pantelimon, Sfântul Nectarie ş.a.,care au ajuns să constituie exemple

pe pământ pentru cei care contribuie la însănătoşirea semenilor lor aflaţi în

suferinţă.

Cei doi fraţi – Cosma şi Damian - erau originari din Asia,trăind în

antichitate în cetatea Romei în secolul al IV-lea d. Hr.,în zilele Împăratului

Roman, Carin. Au studiat la şcoli vestite şi au devenit medici iscusiţi. Se

ocupau cu meşteşugul vindecării oamenilor,,şi a dobitoacelor''. Erau ceea

denumim astăzi naturoterapeuţi, vraci sau sacerdoţi. Tratau şi boli ale trupului,

dar cu precădere ale sufletului şi se spune că rezultatele obţinute de ei erau în

general bune.

Pentru binele pe care-l făceau bolnavilor ei nu acceptau nici o formă de

răsplată Nu arginţi, nu cadouri,nu averi. Cereau de la foştii lor pacienţi doar

credinţă în Dumnezeu şi mărturisirea lui Cristos. Altfel spus,cereau creştinarea

lor.

Faptul că ei obţineau vindecarea, nu numai a oamenilor, ci şi a

animalelor (termenul consacrat în cărţile religioase fiind cel de ,,dobitoace'')

prin ,,meşteşug fermecătoresc” şi credinţă în Hristos, a făcut ca ei să fie pârâţi

Împăratului de către cei care-i invidiau,astfel încât au fost duşi în faţa lui pentru

a fi judecaţi. Împăratul Carin, bolnav fiind,le-a cerut să-i dovedească faptul că

au putere de vindecare şi asupra lui, ceeace ei au şi reuşit să-i demonstreze

acestuia,vindecându-l .

Ca recunoştinţă, Împăratul i-a salvat de la moartea pe care le-o

pregăteau lor necredincioşii romani,ca de alt fel tuturor celor convertiţi la

creştinism. Mai mult chiar, Împăratul i-a declarat imediat oameni liberi.

Succesele obţinute de cei doi fraţi în tratarea bolnavilor i-au stârnit atât

de mult mânia celui care i-a iniţiat în ,,meşteşugul doctoriei” încât i-a atras

într-o cursă pe un munte şi i-a ucis mişeleşte.

Ulterior au fost declaraţi de Înalţii Ierarhi ai creştinătăţii, ,,Sfinţi Mucenici

şi Doctori fără de arginţi”. Acestora li se poate alătura un alt ,,Sfânt fără de

arginţi'',Sfântul Pantelimon care s-a evidenţiat printr-o sumedenie de acte de

binefacere şi de vindecări spectaculoase ale bolnavilor pe care-i îngrijea. De

asemenea se pot adăuga şi alţi ,,Sfinţi fără de arginţi'' , precum Nectarie,Chir

şi Luca .

Coborând din Biblie printre muritori şi pentru că discutăm o serie de

probleme medicale,dorim să-i convingem pe cititorii că există printre medici,

unii – este adevărat ,nu mulţi − care pot fi consideraţi ,,medici fără de arginţi”,

similari cu ,,Sfinţii fără de arginţii” recunoscuţi de Biblie.

Autorul acestor rânduri recunoaşte faptul că într-o îndelungată viaţă

petrecută printre bolnavi şi medici a cunoscut câţiva ,,medici fără de arginţi’’39,

enumerând numai câţiva dintre ei şi anume :prof. dr. Alexandru Trestioreanu

(oncolog) ,prof. dr. Alexandru Prişcu (chirurg ),prof. dr. Alexandru Pesamosca

( chirurg pediatru) şi vâlceanul ,,prin adopţie’’, medic primar doctor în medicină

Romulus Dorin Popescu.

Despre ultimul dintre ei am relatat într-un capitol al lucrări. Despre

ceilalţi vom relata în cele ce urmează, rămânând ca cititorii să stabilească

dacă există sau nu şi ,,printre muritori, medici fără de arginţi’’ .

Mii de bolnavi cu nemiloasa boală a secolului şi apoi a mileniului -

cancerul –dar şi numeroşi medici practicieni oncologi care au beneficiat de

competenţa unui mare Om, medic şi prof. univ. Alexandru Trestioreanu, a

cărui nobleţe sufletească a devenit un model profesional care-l recomandă ca

un ,,Medic fără de arginţi''39.

Prof. dr. Alexandru Trestioreanu s-a aflat mulţi ani la conducerea primei

instituţii de profil din ţară – Institutul Oncologic Bucureşti (I.O.B.) .El are meritul

de a fi organizat acest institutul pe baze moderne şi de a-l fi pus pus la

dispoziţia tuturor bolnavilor din ţară,afectaţi de canar, această boală

nemiloasă. Totodată, a creat şi format o şcoală de medici specialişti oncologi,

care au fost îndreptaţi apoi către toate marile unităţi spitaliceşti din ţară.

Printre cei care i-au urmărit unele din cursurile de oncologie m- am

numărat şi eu. Aşa mi-am dat seama că toate cursurile sale erau adevărate

lecţii de specialitate , dar şi de etică şi deontologie medicală înaltă. Prin toată

atitudinea sa se comporta ca un ,,sfânt”, care dorea să fie, la rândul său,

formator de alţi ,,sfinţi” care să încerce să facă minuni cu pacienţii lor. Şi

aceasta ,chiar dacă se ştia că minunile nu erau de multe ori posibile în cazul

cancerului,boală atât de perfidă, de chinuitoare şi de rebelă la terapeutica

existentă la aceea vreme.

Satisfacţia de a-l cunoaşte pe acest minunat profesor a fost dublată de

faptul că am avut prilejul să cunosc şi alţi membrii din familia sa - fratele şi

cele două cumnate - cu toţii medici profesionişti de elită şi, la rândul lor, cu

calităţi umane deosebite.

Aşa am cunoscut-o şi pe distinsa sa soţie,medic pediatru,cu care am

lucrat în aceeaşi instituţie sanitară din Bucureşti,dar în poziţii profesionale

diferite. Din nefericire colaborarea mea cu acea distinsă doamnă doctor nu a

durat mult, deoarece, după un scurt timp s-a îmbolnăvit de o boală nemiloasă,

asemănătoare celor de care se ocupa distinsul său soţ. În ciuda numeroaselor

tratamente efectuate, sfârşitul implacabil a survenit precoce.

Din acel moment viaţa prof. dr. Al. Trestioreanu s-a schimbat radical şi a

decurs în mod stereotip. Dimineaţa îşi desfăşura activitatea în serviciul

bolnavilor cu diverse forme de boală canceroasă,după care urmau vizitele

zilnice sau aproape zilnice la mormântul celei pe care o divinizase şi o

pierduse.

Acest OM şi ,,Doctor fără de arginţi” nici înainte şi nici după pierderea

soţiei nu a acceptat nici o formă de recunoştinţă din partea pacienţilor săi.

Accepta doar mulţumirile verbale din partea celor cărora le-a acordat sprijinul

medical.

După pierderea ireparabilă suferită,singura formă materială de

recunoştinţă pe care, destul de greu o accepta de la pacienţi,era un buchet de

flori. Nu pentru a-şi încânta ochii săi mult prea întristaţi şi plânşi, ci pentru a- i

împodobi mormântul fostei sale mari iubiri, care şi-a găsit liniştea în Cimitirul

Belu din Bucureşti.

Pacienţilor care aşteptau pentru prima dată la cabinetul profesorului le

era de neînţeles faptul ,că aproape toţi cei care-i păşeau pragul intrau cu un

buchet de flori în mână. Poate unii, printre care mărturisesc că am fost şi eu

la început se mirau de ce primea atât de multe flori ?

Cei care cunoşteau drama prin care trecuse profesorul ,aflaseră că

toate acele flori, după amiază sau spre seară,luau calea cimitirului şi făceau

ca mormântul fostei sale soţii să fie acoperit în întregime de cele mai alese şi

frumoase flori de sezon. Zilnic, după încheierea programului în spital

profesorul mergea pentru reculegere la mormânt, lângă care petrecea o bună

bucată de timp. De acolo se întorcea în clinică pentru contravizită. Şi aşa i se

derulau toate zilele săptămânii.

După câţiva ani am aflat cu durere că şi prof .dr Alexandru Testioreanu

a părăsit această lume,trecând în rândul drepţilor,adică acolo unde-i era locul.

Să-l odihnească Dumnezeu,că a făcut mult bine cât a trăit pe acest pământ şi

nu aştepta şi nici nu accepta vre-o formă de ,,atenţie'' materială din partea

pacienţilor săi.

Dacă religia nu ne vorbeşte de existenţa mai multor ,,Sfinţi fără de

arginţi” tot astfel şi medicina nu vorbeşte doar despre un ,,medic fără de

arginţi”, ci despre mai mulţi.

Dintre ceilalţi pe care i-am cunoscut a fost şi Prof. univ. dr. Alexandru

Prişcu (fratele cu un alt reputat dascăl universitar, prof. dr.docent Răzvan

Prişcu), ambii de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti39.

Când l-am cunoscut,eu eram un tânăr student în anul I la Facultatea de

Medicină din Bucureşti, el un tânăr asistent universitar la Catedra de anatomie.

Încă de atunci mi-a lăsat impresia unui om bun, modest şi discret, foarte

apropriat de studenţi; în jargon studenţesc îl consideram un,,om de treabă” .

L-am reîntâlnit după trei ani în Clinica de Chirurgie din Spitalul

,,Caritas” din Bucureşti, unde era şef de lucrări. Am regăsit acelaşi om delicat,

prietenos, cu aceiaşi voce blândă şi vorbă molcomă dar şi cu acelaşi mare

respect pentru studenţi. În clinică era considerat un foarte bun chirurg, motiv

pentru care era considerat drept ,,mâna dreaptă'' a profesorului şef de

catedră, nimeni altul decât marele profesor dr. chirurg Ion Juvara.

După aproape 20 de ani l-am reîntâlnit pe fostul meu asistent la

anatomie,ajuns între timp profesor, şef al clinicii de Chirurgie din Spitalul

,,Colţea” din Bucureşti, căutându-l cu ocazia unei probleme medicale ivită în

familia mea.

Unul dintre nepoţii mei,un adolescent,suferea de circa şase ani de o

boală digestivă neprecizată,în ciuda numeroaselor consultaţii şi investigaţii

paraclinice efectuate în diverse spitale. M-am gândit atunci să apelez la

serviciile fostului meu asistent, ajuns ,,pe merit”, profesor universitar.

Precizarea,,pe merit” presupune că alţii nu ajungeau la acest titlu ,,pe merit” ?

Da ,confirm că aşa era şi atunci aşa cum probabil se întâmplă şi astăzi în

învăţământul universitar şi nu numai!

L-am căutat în clinică şi m-am prezentat, spunându-i cum mă numesc şi

că i-am fost student, atât în anul I la anatomie, cât şi în anul IV, la chirurgie.

Nu cred că şi- a amintit de mine,deoarece n-am excelat nici în studiul

anatomiei şi nici al chirurgiei, dar în astfel de reîntâlniri ale dascălilor cu foştii

lor studenţi, o întrebare care vine de regulă de la ei este următoarea :

-La ce facultate aţi fost şi în ce promoţie?

-Promoţia 1958, i-am răspuns eu.

- Să vă spun sincer, nu-mi amintesc de dvs, răspuns pe care l-am

considerat firesc.

Am intrat apoi în miezul problemei pentru care-l abordam,cazul

nepotului meu care suferea ,,ca un câine”( exprimare neacademică ,dar

frecvent folosită de pacienţi pentru a-şi exprima ,,un sumum” de suferinţe pe

care este obligat omul bolnav să le îndure uneori).

I- am prezentat cazul din punct de vedere medical,ca un student în faţa

profesorului său, apoi el a examinat bolnavul cu o minuţiozitate,,nemţească”,

pentru ca la sfârşit, să-mi spună:

- D-le coleg ,nu pot să mă pronunţ cu certitudine asupra diagnosticului,

dar am o bănuială… Soluţia este internarea în clinică şi vom vedea abia apoi

despre ce e vorba şi în consecinţă ce este de făcut.

Zis şi făcut. Am internat copilul şi după câteva zile i s-a stabilit

diagnosticul de ulcer duodenal cronic, acoperit de epiplon şi apendicită

cronică, cu apendice înalt situat. Un caz medical considerat,,destul de încurcat

şi dificil de tratat''. Soluţia în acest caz era una singură, operaţia . Şi,

surprinzător, profesorul a realizat operaţia ,,într-un singur timp”,el şi echipa sa

chirurgicală rezecând zona ulceroasă din duoden totodată cu efectuarea

apendicectomiei (rezecţia chirurgicală a apendicelui). Şi totul a mers perfect.

După operaţie destul de repede copilul,care de 5-6 ani nu mai

cunoscuse o zi fără dureri abdominale şi vărsături, s-a simţit din ce în ce mai

bine, de la o zi la alta .

Abia acum a sosit momentul în care trebuie să justific similitudinea pe

care o încerc în cazul de faţă între un ,,Sfânt fără de arginţi’’ şi ,,Un medic fără

de arginţi’’.

Aşa cum era uzanţa mai ales în chirurgie, părinţii copilului au vrut să-i

mulţumească profesorului prin ,, metoda de sorginte feniciană”, în care banul

folosea ca mijloc de schimb între oameni. Dar plicul lor le-a fost,cu delicateţe,

refuzat.

În această situaţie familia m-a rugat să intermediez eu acest

serviciu,,ca între noi, medicii’’. Iniţial le-am refuzat propunerea,dar la

insistenţele lor mi-am călcat pe inimă şi m-am dus la profesor, rugându-l să

accepte ,,mulţumirile” părinţilor bolnavului. M-a refuzat categoric şi pe mine,

spunându-mi:

- D-le doctor,legile nescrise ale medicinii nu ne permit nouă,medicilor,

să primim bani de la confraţii noştri de breaslă şi nici chiar de la familiile lor

pentru serviciile medicale pe care le facem lor sau membrilor familiei acestora.

Aşa că……..mă înţelegeţi.

M-am simţit jenat în acele momente şi am regretat că am cedat

rugăminţilor familiei. Dar am învăţat atunci ,,ceva'' de la un OM cu suflet mare

şi un mare chirurg. Acel ,,ceva” învăţat am încercat să-l respect şi eu în

întreaga mea carieră.

Reconsiderându-mi atitudinea şi încercând să repar primul meu gest

dezavuat de profesor, i-am oferit ulterior o sticlă cu o băutură fină, drept

mulţumire pentru tot ceeace a făcut pentru nepotul meu, căci numai aşa a

putut ajunge şi el un adult sănătos, la casa lui şi cu o familie numeroasă.

Cu mare reticenţă a acceptat şi această formă de ,,atenţie”,

reamintindu-mi faptul că ,,nici chiar aşa ceva nu se face între colegi” .

Ulterior, la deschiderea Spitalului Clinic Universitar din Capitală a fost

numit profesor, şef al uneia din cele două clinici de chirurgie. Nici acolo nu l-

am ocolit, atunci când membri familiei mele sau amicii mei aveau nevoie de

servicii medico –chirurgicale. L-am căutat deseori şi m-a primit şi ajutat

întotdeauna cu aceiaşi amabilitate.

O altă întâlnire cu un aşa zis,,medic fără de arginţi” pe care o relatez

am trăit-o când student fiind, am intrat pentru prima dată în clinica de chirurgie

şi ortopedie infantilă din Spitalului Clinic de Copii ,,Grigore Alexandrescu'' din

Bucureşti. Am remarcat atunci, printre puţinele cadre didactice de la catedra

universitară,un tânăr medic, nu frumos, ci foarte frumos, cu o figură jovială,

deschis şi binevoitor cu toată lumea.

Nu aveam de unde să ştiu atunci că în acel tânăr fermecător se

ascundea un mare talent chirurgical şi că la un moment dat el v-a ajunge să

conducă destinele chirurgiei infantile româneşti, şi-şi v-a câştiga şi o

binemeritată recunoaştere internaţională. Era cel care urma să devină marele

OM şi prof. univ. Alexandru Pesamosca. De la data intrării în clinica de

chirurgie şi până la pensionarea sa şi-a consacrat viaţa, priceperea şi puterea

de muncă copiilor bolnavi cu afecţiuni chirurgicale din întreaga ţară39.

Timpul a trecut. După absolvirea facultăţii şi efectuarea stagiului

obligatoriu în mediul rural m-am întors în Bucureşti prin concurs şi am

practicat pediatria. Atunci când în practica medicală îmi apăreau cazuri

chirurgicale, pe unii bolnavi îi însoţeam iar pe alţii îi îndrumam către talentatul

chirurg tânăr, pe atunci doar asistent universitar.

Niciodată nu m-a refuzat şi nu de puţine ori m-a scos din încurcături în

stabilirea diagnosticului real şi corect al pacienţilor. Şi trebuie să relev faptul

că pentru serviciile pe care le făcea pacienţilor,nu accepta nici o formă de

recompensă şi cu atât mai mult una bănească.

A ajuns cu timpul conferenţiar universitar ,iar din anul 1979 a fost numit

prof. dr. şef de catedră la clinica de chirurgie şi ortopedie infantilă din Spitalul

,,Maria Sklodowska Curie” din Bucureşti.

Ca medic practician a fost atât de devotat chirurgiei copilului încât era

în stare să-şi neglijeze viaţa proprie şi chiar a familie sale,a cărei

responsabilitate directă o purta. La orice oră din zi şi din noapte medicul

căruia copiii i se adresau cu apelativul ,,Tata Pesi” era de găsit în spital.

Sacrificiul pentru profesie mergea atât de departe încât viaţa de familie trecea

într-un plan secund. Şi pentru că îşi petrecea majoritatea timpului în spital,în

fiecare dintre cele două spitale în care a lucrat i s-a rezervat câte o mică

încăpere – un spaţiu meschin,prea mic pentru un chirurg atât de mare - într-

unul din ele locuind şi după pensionarea sa până în momentul săvârşirii sale

din viaţă.

Îmi amintesc de una din vizitele pe care i le-am făcut în cămăruţa sa

din spital. Însoţeam atunci un copil bolnav, în privinţa căruia doream să mă

consult neapărat şi cu un chirurg.

Când am intrat în spaţiul său privat,nu a fost greu să constat spiritul

boem a vieţii acelui om. O cameră mică,plină cu cărţi împrăştiate peste tot,

haine agăţate şi atârnate pe oriunde, o măsuţă şi un scaun în mijloc şi lateral,

un pat în care cred că de abia încăpea.

I-am relatat despre ce e vorba cu copilul în cauză. L-a consultat atent şi

mi-a spus punctul său de vedere, de care m-am bucurat pentru că a coincis

cu al meu. Dacă nu realizam acest consult,cred că n-aşi fi avut mult timp

linişte. Numai un medic poate să-şi dea seama de adevărul din spusele mele

legate de acest caz.

După încheierea consultaţiei părintele copilului a dorit să-i mulţumească

într-un mod pragmatic–cu plicul – mijloc devenit uzual în practica medicală şi

în special în cea chirurgicală. L-a refuzat categoric, ceeace pentru mine nu era

o noutate. Şi pentru că părintele a insistat,el i-a spus:

- Vă mulţumesc,dar eu –din principiu–nu accept aşa ceva de la bolnavi.

Dacă insistaţi atât de mult, vă rog să mergeţi la o biserică9 şi să donaţi aceşti

bani pentru diversele acte de binefacere pe care le face ea. Sau dacă

nu,oferiţi-i unui om sărac de pe stradă,căruia i-ar fi binevenit un ajutor material.

S-a ridicat în picioare,ne-a salutat şi am ieşit cu toţii din cameră.

Am plecat convins că a rămas acelaşi ,,incoruptibil” şi că merită să fie

considerat un ,,Doctor fără de arginţi” alături de alţii despre care am relatat şi

mai înainte.

Mi s-a confirmat şi atunci şi mai târziu faptul că şi dacă accepta ceva

câteodată o făcea numai de la prieteni sau de la anumiţi părinţi care-şi

permiteau un asemenea gest, primea o sticlă de whisky bun sau un pachet de

ţigări Kent ( atunci era ,,moda''Kent-ului în rândul fumătorilor).

Mai târziu,când a ajuns profesor şi şef de catedră la clinica de chirurgie

infantilă din spitalul ,,Maria Sklodowska Curie” a ocupat şi acolo o cămăruţă în

care ,,să-şi facă veacul”. L-am vizitat şi în acel nou spaţiu privat,dar nu m-a

mai impresionat faptul că locuieşte şi acum, ca odinioară, tot într-o cămăruţă,

de probabil nici şase metri pătraţi,situată în aproprierea sălii de operaţie în

care a intrat de mii de ori în viaţa sa, la orice oră din zi sau din noaptea. Păşea

9 Dr. Alexandru Pesamosca a fost un practicant religios şi chiar un ,,mic mecena” al biserici ortodoxe.

cu greu din cauza vârstei şi a artrozelor care-l chinuiau,dar avea mintea

perfect limpede şi chemarea tainică pentru profesie era continuă, dorind să-i

ajute pe medicii tineri care aveau nevoie de sfaturile sale.

Am trăit să văd – din păcate - că şi un asemenea om poate isca unele

adversităţi din partea confraţilor de breaslă. Şi cine era obiectul acestor

răutăţi ? Un mare Om şi mare chirurg,care şi-a consacrat întreaga viaţă

micilor săi pacienţi, fără să aştepte o altă formă de recunoştinţă, decât cea

exprimată prin câteva cuvinte de mulţumire. M-am convins cât de ingrată

poate fi viaţa cu unii oameni,dar şi cât de ingraţi pot fi unii dintre colegii săi de

breaslă, care l-au invidiat şi l-au ,,lucrat’’ pe cel mai bun dintre ei, cu armele

laşităţii. Se confirmă astfel că dictonul latin,,Homo homini lupus” este valabil

şi între medici.

Este dureros faptul că se comit mârşăvii împotriva celui pe care ,într-o

discuţie pe care am avut-o cu unul dintre cel mai mari chirurgi din istoria

chirurgiei româneşti, prof. dr. Ion Juvara,îl considera pe prof. dr Alexandru

Pesamosca ,,Cel mai talentat chirurg pe care la cunoscut chirurgia infantilă din

România”. O astfel de afirmaţie sper că spunea totul despre acel om. Şi dacă

Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, în care şi-a desfăşurat

lunga carieră profesională la nivel de excelenţă nu i-a acordat acestui OM

titlurile onorifice meritate, Universităţile similare din Craiova, Constanţa şi

Chişinău i-au conferit titlul de ,,Doctor Honoris Causa’’.

În urmă cu mai mult de un an prof.dr. Alexandru Pesamosca a decedat

în urma unei boli îndelungată şi severă. A fost mult regretat atunci,de toţi cei

care l-au cunoscut şi a beneficiat de o înmormântare grandioasă. Se pare

însă că memoria individuală, dar chiar şi cea colectivă se pierd sau se

atenuează cu timpul . Cum altfel am putea caracteriza readucerea în memoria

noastră cu ocazia parastasului de un an de zile de la încetarea din viaţă s-a

desfăşurat într-un ,,anonimat aproape perfect” . Au fost prezente doar câteva

persoane la slujba de parastas ţinută în biserica a cărui principal ctitor şi

finanţator a fost acest adevărat ,,Medic fără de arginţi”.

Ar fi nedrept însă dacă în rândul ,,Medicilor fără de arginţi'' nu l-aşi

aminti şi pe marele neurolog, Academician prof. dr. docent Vlad Voiculescu,

oltean de origine şi care ca deontologie profesională era într-u totul

asemănător celorlalţi ,,medici sfinţi fără de arginţi'' din istoria medicinii

româneşti.

Şi astfel se încheie paralelele pe care le-am preluat şi le-am transferat

din domeniul religiei în cel al medicinii.

CAPITOLUL.IX. MENIREA ACTUALĂ A CORPULUI

MEDICO – SANITAR VÂLCEAN

DE LA PRACTICILE INIŢIATICE ARHAICE LA O MEDICINĂ

MODERNĂ

La vechi noştri strămoşi de menţinerea sănătăţii în rândul celor mulţi se ocupau

tămăduitorii empirici,iar tratamentele se făceau de regulă cu mijloace naturale:plante,băuturi

alcoolice,(în special vin)ape termale, masaje, descântece etc. De suferinţele ,,nobilimii’’ se

ocupau o serie de sacerdoţi (preoţi) denumiţi,,ctistai, polistai sau capnobatai’’,care nu se

ocupau numai cu medicina,ci şi cu filosofia şi astronomia46

. Ei se bucurau din plin de veneraţia

conducătorilor ,dar şi a poporului şi din acest considerent aveau o mare influenţă asupra

acestora.

Istoriceşte vorbind,după primul mare medic al omenirii, Hipocrate,după mai multe

secole cel care v-a influenţa practicile medicale a fost marele învăţat elen - Galenus. Despre el

şi despre concepţiile sale privind sănătatea şi boala se semnalează într-un document scris în

limba română denumit Pravila lui Matei Basarab ,tipărită la Târgovişte în anul 1652. În acea

lucrare se vehicula numele de ,,Galinon’’,desemnat un ucenic apărut la mare distanţă de timp

după marele ,,Ippocrat’’.

Dintre metodele empirice folosite în trecut unele s-au folosit până de curând sau altele

se mai folosesc încă.

Încă din epoca neolitică locuitorii meleagurilor noastre şi desigur şi a celor vâlcene

recurgeau la o metodă de tratament empiric denumită,,călcatul de urs’’,atestată de unele

relicve sub forma unor plăci de lut care reprezentau scene ,în care ursul era dresat astfel încât

la comanda stăpânului său să calce peste un bolnav cu suferinţe osteo-musculare,

considerându-se că în acest mod forţa şi puterea recunoscută a acestui animal larg răspândit

în arealul nostru geografic pătrundea astfel în trupul bolnavului suferind. Acest tratament

considerat astăzi,,barbar şi periculos’’ a dăinuit la români până la mijlocul secolului al XX-

lea,după care încet, încet a dispărut de pe teritoriul României moderne.

O altă la fel de veche tradiţie populară era aceea ca femeia gravidă, când îi vine

sorocul trebuie să nască culcată pe pământ şi nu într-un pat, pentru că se credea că astfel se

demonstrează mai uşor şi mai bine virtuţile ,,pământului mamă’’ ca sursă de forţă şi

fecunditate pentru femeie. Şi la această metodă empirică s-a renunţat tot cam pe la începutul

secolului trecut.

Mult timp s-a considerat că o cauză adesea întâlnită în unele suferinţe apărute în

rândul populaţiei rurale era ,,deochiul’’ , datorat fie unui spirit malefic care acţiona asupra

În mod curent activitatea medicală în orice instituţie sanitară de stat sau în sectorul privat este

desfăşurată de medici ,asistenţi medicali,moaşe,personal auxiliar şi tehnic.Cu toţii laolată formează

,,corpul medico- sanitar’’.

adulţilor sau asupra copiilor,fie erau consecinţe ale unor blesteme rostite de un duşman de-al

omului sau de-al familiei sale. Împotriva deochiului vracii sau ,,doftoroaiele’’ rosteau

descântece sau incantaţii considerate capabile să ajute la restabilirea sănătăţii fizice şi psihice

a celor aflaţi sub influenţa forţelor răului. În această categorie de tratamente empirice intră şi

practica exorcizării celor afectaţi de amestecul diavolului în starea de sănătate a unor oameni.

Referitor la această terapie tradiţională trebuie să remarcăm faptul că biserica catolică o

admite şi o tolerează, în timp ce biserica ortodoxă o respinge şi o condamnă, iar cazul de la

Mănăstirea Tanacu din Moldova este elocvent în acest sens.

Şi alte tratamente empirice, precum tăierea sub limbă sau scarificarea tegumentelor

(mici tăieturi făcute cu o lamă pe tegumente pentru a obţine o sângerare lentă şi moderată) s-

au practicat destul de mult în trecut,dar au încetat şi au dispărut în negura timpurilor.

Tradiţia larg răspândită în special în mediul rural referitoare la utilizarea plantelor din

natură ca mijloace terapeutice empirice folosite pentru vindecarea unor suferinţe ale omului a

fost benefică,în multe cazuri, dar nu se pot trece cu vederea cazurile de intoxicaţii şi otrăvirii cu

plante consumate în stare crudă sau administrate sub formă de ceaiuri sau de băi locale sau

generale.

Odată cu progresele realizate în studiul ştiinţific al plantelor medicinale care cresc în

stare naturală în preajma omului intoxicaţiile grave sau chiar letale au diminuat considerabil. A

rămas încă problema consumului ca hrană a ciupercilor de pădure care furnizează încă un

important procent de morbiditate (număr de intoxicaţii) şi chiar de mortalitate ( cazuri de

deces). Din păcate cazurile de otrăviri cu ciuperci necomestibile au devenit astăzi o problemă

de sănătate în special în mediul rural. Această din cauza unor mutaţii genetice care au

survenit în structura organică a unor ciuperci altădată comestibile şi care din nexoxice ,devin

toxice. Pe de altă parte nivelul de trai scăzut al unei populaţii în special din mediul rural o

determină să folosească frecvent ca hrană ciupercile,pe care le culeg din natură,ne mai

trebuind să scoată bani din buzunarele lor şi aşa destul de goale pentru a-şi procura alte

alimente din comerţ.

Astăzi profesia de medic,de farmacist şi de asistent medical sunt îmbrăţişate de mii şi

mii de tineri şi mai puţini tineri care-şi pun capacitatea profesională şi umană în slujba

milioanelor de oameni aflaţi pe patul de suferinţă sau pentru a-i ajuta pe cei sănătoşi să se

ferească de boală.

Referitor la medicina ca ştiinţă şi la cei care o slujesc savantul francez Claude

Bernard a formulat o inteligentă cugetare : ,,Medicina este o artă care vindecă uneori,

uşurează adesea şi consolează întotdeauna”.

În medicina modernă atitudinea medicului în faţa bolnavului şi a bolii sale trebuie să

fie întotdeauna de înţelegere, de compasiune şi de dorinţa nemărginită de alinare a

suferinţelor semenilor.

"Pentru a fi desăvârşite, arta şi meşteşugul medicinii trebuie să izvorască din

dragoste" spunea Paracelsus într-o cugetare celebră a sa.

Unui medic bun în ziua de azi îi trebuie răbdare şi tact pentru a asculta bolnavul care-

şi prezintă suferinţele (aşa-numitul istoric sau anamneză a bolii). Examenul clinic al

bolnavului, etapă importantă a actului medical a suferit importante modificări de-a lungul

timpului. Dacă în urmă cu un secol constituia totul, investigaţiile paraclinice fiind reduse sau

chiar inexistente, în ultimul timp — din nefericire pentru medicina actuală şi mai ales pentru

bolnavi — examenul clinic a devenit sumar şi uneori superficial, acordându-i -se o importanţă

din ce în ce mai mare mijloacelor moderne de investigaţie paraclinică. Dacă înainte medicul

trebuia să formuleze un diagnostic numai prin interpretarea semnelor clinice şi a simptomelor

de boală, astăzi la dispoziţia lui stau atât bolnavul, de la care poate obţine numeroase date

clinice, cât şi o întreagă serie de mijloace moderne de investigaţie radiologică, de tehnici

nucleare sau electronice capabile să furnizeze date şi rezultate exacte asupra funcţiilor

organismului uman. Latura psihologică a activităţii medicale se face şi ea mai mult simţită în

activitatea de zi cu zi a medicului deoarece aceasta este o latură a procesului de îngrijire

medicală şi mai ales a secvenţei terapeutice a actului medical, care a fost neglijată în trecut.

Medicul trebuie să abordeze bolnavul cu blândeţe, cu înţelegere şi cu interes faţă de

el şi de suferinţele lui sau chiar şi faţă de alte probleme ale sale35

. Un ton potrivit, o vorbă

caldă, o încurajare care să-i inspire încredere şi nădejde, constituie expresii ale compasiunii

nutrite de medic pentru bolnavul pe care-l are în faţă şi care se prezintă de multe ori la medic

cu o stare psihică dezolantă. Prin forţa sa psihologică şi printr- o notă de optimism transmisă

bolnavului, medicul poate imprima o întorsătură favorabilă stării pacientului.

Medicul modern nu tratează o boală, ci un bolnav, nu un caz de ulcer, ci un bolnav cu

ulcer.

Limbajul folosit de medic în relaţiile cu bolnavul nu-i este indiferent celui din urmă.

Numai utilizarea unui vocabular simplu, direct, îl poate ajuta pe bolnav să înţeleagă unele

probleme medicale sau fenomene biologice pe care nu le cunoştea înainte de a intra într-un

cabinet medical.

Etapa terapeutică nu este lipsită de dificultăţi, de adevărate,,capcane" pentru

medic,deoarece el trebuie să aleagă din multitudinea factorilor terapeutici: medicamentele,

procedurile balneofizioterapice sau procedurile neconvenţionale de medicină tradiţională sau

modernă (acupunctură, presopunctură, fitoterapie) pe cele mai indicate şi totodată lipsite de

efecte secundare nedorite pentru bolnav. Pentru aceasta însă este nevoie ca medicul să fie în

permanenţă la curent cu informaţia ştiinţifică, să aleagă şi să recomande medicamentele pe

care le cunoaşte mai bine, pe care le-a utilizat în repetate rânduri şi ale căror rezultate le-a

putut constata şi urmări în timp. În actul terapeutic este nevoie de raţiune, discernământ şi

prudenţă, pentru a nu face, desigur, involuntar, dintr-un medicament o armă îndreptată

împotriva bolnavului.

Vechiul dicton latin aplicabil în medicină ,,Primum non nocere’’ (mai întâi să nu faci rău

) trebuie să stea permanent în atenţia medicului, ori de câte ori recomandă un tratament, fie el

simplu, fie complex. Acest principiu de deontologie medicală este consfinţit în "Jurământul

medical al lui Hipocrate" conceput în urmă cu peste 2300 ani şi rostit şi în prezent la absolvirea

Facultăţilor de Medicină de toţi viitorii medici. În el se precizează: "Voi prescrie bolnavilor

tratamentul care li se potriveşte, după toată priceperea şi judecata mea şi mă voi abţine, în

ceea ce-i priveşte, de la orice intervenţie dăunătoare sau inutilă".

În faţa noului, în medicină, discipolii lui Hipocrate se împart în două categorii:

- cei care adoptă noul cu uşurinţă şi tot cu uşurinţă îl aplică;

- cei sceptici sau reticenţi, care nu consideră că tot ceea ce este nou este

obligatoriu şi bun; este categoria medicilor care primesc noul cu prudenţă şi cu circumspecţie,

dar care după ce şi-au format convingeri favorabile în acest sens, îl acceptă şi-l aplică în

practica de zi cu zi.

Dintre toate mijloacele terapeutice de care dispune medicul astăzi, există unul căruia

ar trebui să i se acorde o mai mare importanţă. Este vorba de forţa cuvântului, denumită în

termeni medicali psihoterapie.

În faţa bolii şi a bolnavului, medicul trebuie să adopte fie o atitudine deschisă, sinceră,

fie una tot sinceră, dar exprimată voalat, cu reticenţă şi sobrietate. Compasiunea medicului nu

trebuie să intre în competiţie cu adevărul.

În faţa aceleiaşi drame umane pe care o pot trăi mai mulţi bolnavi nu toţi medicii

procedează în mod asemănător. Medicii nord-americani consideră de datoria lor să discute

deschis cu bolnavul, de obicei în prezenta unui martor (a psihologului, a altui medic, a unor

membri din familie sau din anturajul bolnavului) asupra evoluţiei posibile a bolii, chiar şi în ceea

ce priveşte inevitabilul sfârşit. Medicii est-europeni în schimb,manifestă unele rezerve asupra

acestei atitudini deschise, dureroase şi de acea ei neagă natura reală şi evoluţia incurabilă a

bolii, ascunzând iminenţa sfârşitului dramatic al bolnavului. Mai există însă şi o altă cale, după

care medicul poate să- şi exprime numai o parte de adevăr faţă de bolnav sau faţă de familia

sa.

Din relaţia sa cu bolnavul, medicul devine depozitarul unei întregi serii de probleme

confidenţiale pe care i le-a încredinţat acesta, dar şi al unor ,,secrete profesionale" legate de

bolnav şi de boala sa. Toate acestea trebuie păstrate de el cu sfinţenie, în spiritul în care sunt

precizate tot în Jurământul medical al lui Hipocrate: ,,Voi păstra numai pentru mine tot ce nu

va trebui divulgat, tot ce voi vedea sau auzi în timpul exerciţiului sau chiar în afara exerciţiului

profesiunii mele, socotind aceasta drept sfânt'. '36

Pentru a face faţă exigenţelor impuse de o medicină în mare măsură tehnicizată,

medicul de astăzi trebuie să se informeze continuu, să studieze, să cerceteze şi să aplice în

practică cele învăţate. El trebuie să acumuleze nu numai cunoştinţe medicale (clinice,

terapeutice), ci şi de matematică şi de tehnică aplicată (electronică, cibernetică), deoarece

mânuieşte din ce în ce mai frecvent o aparatură medicală tot mai complicată şi care-i pune la

dispoziţie doar rezultate, care vor trebuie calculate şi interpretate de medic.

Calculatorul (ordinatorul) îl poate ajuta, dar niciodată nu v-a putea să-l înlocuiască

pe medic în stabilirea unor diagnostice şi a atitudinii terapeutice, dar îl va putea ajuta să

aleagă din multitudinea de medicamente existente pe cele care sunt aplicabile cazului şi au

cele mai reduse riscuri terapeutice.

Dacă în trecut medicul poseda cunoştinţe generale din toate domeniile medicinii,

astăzi cunoştinţele lui cele mai solide sunt din ce în ce mai limitate la specialitatea pe care a

îmbrăţişat-o şi pe care o practică. Aşa s-a ajuns astăzi la crearea a numeroase specialităţi

medicale distincte (medicină internă, boli infecto-contagioase, pediatrie, chirurgie, obstetrică-

ginecologie etc.) şi chiar microspecialităţi în cadrul acestora (imunologie, alergologie,

reumatologie, chirurgie vasculară, chirurgie plastică etc.).

Calificarea medicilor pe specialităţi şi mai ales pe microspecialităţi are avantaje, dar şi

inconveniente. Dacă un astfel de medic rezolvă cu competenţă problematica specialităţii sale

el este mai puţin apt să rezolve cu acelaşi succes probleme din alt domeniu medical dar pe

care le poate prezenta un bolnav care i se adresează. Ȋn astfel de situaţii medicul trebuie să

recurgă la consultul şi colaborarea interdisciplinară şi la munca,,în echipă", ştiut fiind faptul că

mai multe minţi medicale pot realiza ceea ce nu ar fi în stare nici cea mai doctă minte medicală

solitară.

În ultimele două secole medicii tratau bolnavii numai prin mijloacele terapiei

convenţionale (tratament medicamentos, chirurgical, recuperator). Astăzi ei trebuie să accepte

rolul benefic, atât profilactic, cât şi curativ al unor terapii neconvenţionale în îngrijirea

bolnavilor, utilizând factorii naturali de vindecare, printr-o mai bună colaborare cu naturopaţii,

cu kinetoterapeuţii,cu fitoterapeuţii,etc.

Medicina ştiinţifică denumită şi alopată (M.A.) defineşte ştiinţa medicală care se ocupă

cu studiul maladiilor şi cu tratamentul lor. Ea este practicată numai în baza unei diplome

obţinute după studii şi examene susţinute într-o Facultate de Medicină, care le conferă

absolvenţilor dreptul de liberă practică. Absolvirea unei Facultăţi de Medicină, dar fără

obţinerea diplomei de medic îi conferă absolventului doar dreptul de a lucra în domeniul

sanitar, dar numai în calitate de asistent medical, neavând propriu-zis responsabilitate

medicală în faţa legii38

.

Medicina naturală (M.N.), denumită în mod curent medicină naturistă defineşte acele

practici medicale inspirate şi legate strâns de natură,în care factorii naturali (aerul, apa,

soarele,plantele, alimentele naturale,mişcarea etc.) sunt recomandaţi şi larg utilizaţi în

tratamentul bolilor umane.

Medicina naturală este practicată atât de medici, cât şi de persoane care nu au

absolvit o Facultate de Medicină,aceştia din urmă fiind denumiţi terapeuţi, bioterapeuţi,

energoterapeuţi, şamani, vraci, sacerdoţi (preoţi),dar şi de vrăjitoare,de impostori sau de

adevăraţi escroci.

Terapiile naturale sunt indicate în cazurile care nu răspund la terapia alopată,

motivaţia deontologică,fiind una umanitară, pentru a-i oferi alte eventuale şanse bolnavului).

Ele mai sunt indicate în sindroamele alergice ; în nevroze ;în bolile virotice ;în infecţiile

cronice microbiene (exceptând TBC) ; în dermatoze etc.

Terapiile complementare sunt rareori folosite singure ; de cele mai multe ori se

asociază cu cele ştiinţifice, convenţionale. Unele dintre terapiile naturale (fitoterapia,

dietoterapia, alimentaţia naturală profilactică etc.), sunt acceptate de medicina alopată. Altele

în schimb sunt contestate de medicina alopată . Dintre aceste amintim: cristaloterapia ;

"efectul de piramidă" ; descântecul ; urinoterapia ; exorcismul ; "operaţiile fără bisturiu" ;.

,,tăiatul sub limbă" ; ,,scarificarea" (tăierea cu lama sau cu briciul a tegumentelor toracelui sau

abdomenului pentru vindecarea icterului( cunoscut mai ales sub denumirea de gălbinare) ;

aplicarea de lipitori pe piele ; aplicarea de ventuze, întinderea (elongaţia) coloanei prin forţă

fizică în caz de traumatism al coloanei vertebrale etc. Asemenea practici sunt contestate,

contraindicate sau chiar interzise de medicina alopată.

Pentru a se evita orice confuzie, cei care practică terapiile naturale, sunt

denumiţi terapeuţi de medicină naturistă, naturoterapeuţi sau naturopaţi. Din păcate

aceşti terapeuţi prezintă de regulă publicului ,numai reuşitele lor, nu şi eventualele

eşecuri. Medicii în schimb, nu-şi pot ascunde eventualele eşecuri medicale (cazurile

de malpraxis ), deoarece drepturile pacientului sunt stipulate clar în normele

societăţii noastre, astfel încât bolnavul sau familia sa pot cere explicaţii medicale şi

chiar daune materiale celor ce i-au avut în grijă medicală. Medicii trebuie să răspundă

civil sau penal pentru incompetenţă, pentru erorile lor de diagnostic sau de tratament.

În lumina noilor orientări în medicină medicul este obligat să-i comunice

bolnavului (sau familiei acestuia) starea lui gravă şi chiar lipsa de şanse de

supravieţuire. Odată înştiinţaţi pacienţii sau aparţinătorii lor decid dacă mai rămân în

continuare în aceeaşi observaţie medicală sau se vor externa şi se vor adresa altor

medici,fie vor apela la unii terapeuţi naturişti.

Medicul de astăzi, dar şi cel de mâine35,care trăieşte şi va trăi într-o epocă de

revoluţii tehnico-ştiinţifice şi de evoluţie în gândirea şi practica medicală trebuie să

recunoască,să accepte şi să se unor conformeze realităţi din domeniul medical :

- el ştie mai mult decât în trecut, dar este mult mai grăbit în activitatea sa

medicală curentă , fiind,,presat" de timp;

- consultă mai puţin şi scrie mai mult în documentele medicale ale pacientului

sau în calculator, deşi ar fi de dorit ca lucrurile să se petreacă invers;

- foloseşte mai mult aparatura de investigaţii paraclinice şi se opreşte mai

puţin asupra examenului clinic al bolnavului;

- în faţa noului, trebuie sa fie ,,novator, dar nu revoluţionar, conservator, dar nu

static, anchilozat";

- trebuie să aleagă din multitudinea mijloacelor terapeutice care-i stau la

îndemână pe cele care se adaptează cel mai bine formei şi momentului bolii, precum

şi psihologiei particulare a bolnavului în cauză;

- trebuie să gândească şi la latura economică a activităţii sale, urmărind să

obţină rezultate bune cu mijloacele de investigaţie şi de tratament care necesită cele

mai reduse costuri;

- să nu pună interesul material înaintea celui profesional, aşa cum este stipulat

în Testamentul lui Maimonide10 :,,Îndepărtează de mine iubirea de necurate câştiguri"

sau cum este precizat în varianta mai nouă a Jurământului medical hipocratic:,,Nu voi

permite ca între datoria mea şi pacientul meu să se interpună consideraţii de religie,

rasă, politică sau de clasă socială."*;

*Maimonide,pe numele său adevărat Rebeinn Mose ben Maimon,medic şi filozof evreu care a

trăit în Spania la începutul secolului al XII-lea şi care a lăsat posterităţii ,,Testamentul său

medical ” cu mare valabilitate şi astăzi.

* Jurământul medical de la Geneva, din anul 1983, elaborat de OMS.

- ori de câte ori se află într-o dilemă profesională, probitatea şi etica medicală

îl obligă pe medic să-şi consulte colegii de specialitate sau să solicite un consult

interdisciplinar (cu medici din alte specialităţi), aceasta neştirbindu-i cu nimic reputaţia

profesională;

- medicul este adesea pus în situaţia delicată de a alege dintr-o multitudine

de factori terapeutici clasici şi moderni, pe cei mai utili în fiecare caz în parte . El nu

trebuie să utilizeze medicamente despre care nu are cunoştinţe aprofundate, dar nici

să respingă noul, dacă unele terapii şi-au dovedit nu numai utilitatea dar şi lipsa de

nocivitate pentru bolnav ;

- deşi poate fi foarte modern în concepţii,medicul nu trebuie să întoarcă

spatele vechilor achiziţii -seculare sau chiar milenare - ale medicinii, cum este cazul

metodelor terapeutice tradiţionale (acupunctura, presopunctura, utilizarea largă a

plantelor medicinale, a procedurilor balneofizioterapice, a alimentaţiei naturale şi a

factorilor de călire a organismului - aer, apă, soare) toate acestea având efecte dacă

nu determinante, măcar adjuvante, în vindecarea multor boli;

- să utilizeze în actul terapeutic, concomitent şi nu în ultimul rând, ,,cuvântul",

psihoterapia constituind cea mai puţin costisitoare terapeutică şi la îndemâna oricărui

medic în practica sa de zi cu zi. De multe ori valoarea cuvântului rostit o întrece pe

cea a medicamentelor, fie ele cât de noi şi de scumpe;

- poate mai mult decât în cazul altor categorii socio-profesionale, medicul va

trebui să înveţe o viaţă întreagă , deşi la apusul carierei sau vieţii sale constata cu

regret că ştie totuşi foarte puţin. Ori ,în acele momente să-şi amintească ceea ce

spunea marele filozof grec Socrate încă de acum două milenii: "De-abia după ce am

cunoscut prea multe, ne dăm seama de cât de puţin cunoaştem".

-medicul trebuie să ajute bolnavul, bazându-se însă în bună măsură şi pe voinţa şi

interesul lui de coparticipare la procesul vindecării sale, după dictonul ,,Ajută-te

singur”, cu referire la modul în care trebuie chiar el să-şi conceapă viaţa şi să-şi

îngrijească sănătatea. Desigur,îl vor ajuta şi alţii (medicii, familia, prietenii) dar ceea

ce poate face ,,el pentru el'' nu este egalat de nici un alt sprijin venit de la alţii ;

- indiferent că îi sunt prieteni sau duşmani, coreligionari sau nu, de culoare

albă,galbenă sau neagră, femei sau bărbaţi, săraci sau bogaţi, toţi îi sunt pacienţi

medicului în egală măsură,iar menirea lui este de a-i îngriji pe toţi la fel,

nediscriminatoriu, nici negativ, nici pozitiv. Este ingrată postura bolnavului care, aflat

pe un pat de spital constată că nu este tratat cu interesul pe care-l aşteaptă din partea

medicului sau că vecinului de pat i se acordă o atenţie incomparabil mai mare decât

lui.

- medicul trebuie să-i acorde bolnavului toată atenţia, toată dăruirea şi căldura

umană cu care este înzestrat el. Cuvântul bun şi cald al medicului poate fi cel mai bun

leac pentru mulţi bolnavi, mai ales atunci când suferinţele lor depăşesc limitele

suportabilului, iar el ,medicul se simte lipsit de posibilitatea de a-i mai ajuta cu

mijloacele terapeutice de care dispune ;

- medicul nu trebuie să –i ia bolnavului speranţa şi să-şi amintească mereu de

aforismul filozofului antic grec Democrit: ,,Lasă-i bolnavului grav, întotdeauna,

speranţa''.

Acestea fiind spuse despre trecut, despre prezent şi mai ales despre viitor să

lăsăm loc altora pentru alte opinii şi alte abordări ale problematicii medicale a

oamenilor din judeţul Vâlcea.

Moto:

,,Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie

să citească ,ci cel care nu ştie să înţeleagă’’

Alvin Tőffler.

CAPITOLUL X DEZIDERATELE VIITORULUI PENTRU MEDICINA

VÂLCEANĂ

Sănătatea în definiţia medicinii contemporane ,,este starea organismului uman

în care toate funcţiile fiziologice,mentale şi emoţionale sunt normale’’. Conform

Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ,,sănătatea este o stare de bine fizic şi mental

deplin,de bunăstare socială, în absenţa bolilor sau a infirmităţilor''. In alţi termeni noi

am spune că ,,sănătatea reprezintă darul cel mai de preţ cu care a fost înzestrat omul

încă de la naşterea sa’’.

Conceptul de sănătate generală are în subsidiar sănătatea mentală, definită

nu doar prin absenţa bolilor mentale, ci şi prin capacitatea omului de a stabili relaţii

armonioase cu semenii săi, în cazul existenţei sau nonexistenţei unor suferinţe fizice

care evoluând , o pot influenţa. Atunci când sănătatea se referă la o întreagă

comunitate umană se foloseşte termenul de ,,sănătate publică'',definită ca ,,o ştiinţă

medicală şi socială dedicată studiului prezervării şi ameliorării sănătăţii unei

comunităţi,în ansamblul ei'' 35.

Istoria medicinii recunoaşte faptul că fiecare epocă istorică a avut sănătatea şi

patologia ei. Omul primitiv era ameninţat de o serie întreagă de factori fizici din natură

care îi creau condiţii precare de habitat , de unele dificultăţi în procurarea de fructe şi

legume din natură, de postura sa de vânător, precum şi de războaie sau de alte

conflicte inter- umane, care nu-i făceau o viaţă liniştită. Agricultura neperformantă şi

condiţiile climatice vitrege au întreţinut secole de-a rândul o foamete endemică,

cronică. Toate aceste condiţii nefavorabile vieţii sănătoase creau în schimb un teren

favorabil pentru apariţia bolilor infecţioase şi a carenţelor alimentare cronice, favorizate

şi de condiţiile igienice necorespunzătoare în care au trăit oamenii de-a lungul

secolelor. Treptat însă,creşterea performanţelor agriculturii,a reuşit să satisfacă mai

bine nevoile de hrană ale populaţiei, condiţiile igienico- sanitare şi de locuit, starea de

sănătate a omului iar speranţa lui de viaţă a crescut în mod evident.

Creşterea duratei de viaţă, corelată cu reducerea mortalităţii generale sunt

cauze importante care au determinat creşterea considerabilă a populaţiei mondiale.

Din păcate această populaţie este şi mult îmbătrânită, ceea ce poate perturba în

viitor în mod sever echilibrul demografic din lume.

Două descoperiri epocale-vaccinările în masă ale populaţiei şi apariţia

antibioticelor – au contribuit substanţial la reducerea incidenţei bolilor infecţioase şi

implicit la reducerea mortalităţii generale în lume. Urbanizarea şi dezvoltarea

impetuoasă a industriei au accentuat în schimb poluarea mediului, frecvenţa bolilor

profesionale legate de activităţile lor lucrative şi trecerea pe primul plan a bolilor

respiratorii, alergice, cronice-degenerative, sau a altora, considerate ,,boli ale

civilizaţiei’’, cum ar fi ateroscleroza, hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică,

diabetul zaharat. Pe de altă parte stilul de viaţă necorespunzător al unei importante

părţi din populaţie a dus la creşterea considerabilă a cazurilor de stres psiho- social.

Este unanim recunoscut faptul că factorii socio-economici şi culturali au o

influenţă deosebită asupra stării de sănătate a populaţiei şi ca atare se constată că la

populaţiile sărace predomină bolile infecţioase, bolile parazitare şi cele carenţiale, în

timp ce la cei avuţi predomină bolile cronice – degenerative şi bolile cardio –

vasculare. Şi la unii şi la alţii se constată creşterea îngrijorătoare a bolii canceroase,

care se poate datora într-o bună măsură chimizării excesive a agriculturii, poluării

aerului , apei şi a solului, acumulării importante de reziduuri toxice sau stresului

psiho- social,reunite sub termenul de ,, boli ale civilizaţiei”38.

Medicina care se practică astăzi în majoritatea statelor din lume nu mai este

sau nu ar trebui să mai fie doar o medicină a omului bolnav (aşa numita medicină

curativă) ci o medicină a omului sănătos, ( medicina preventivă) mult mai economică

şi eficientă pentru comunitatea umană.

Cel care a gândit primul acest concept ,dar într-o viziune mai simplă este

medicul grec al antichităţii Claude Galien, care încă din secolul II d.Hr. afirma: ,,Dat

fiindcă, atât în importanţă cât şi în timp sănătatea precede boala, ar trebui să ne

preocupăm în primul rând de aflarea modului în care poate fi prezervată ea şi apoi de

modul cel mai bun în care putem trata boala”. După aproape două milenii, un alt

medic , Pierre De lare, în anul 1944 abordează conceptul vechi,dar reactualizat de

,,medicină a omului sănătos''. Spre deosebire de majoritatea predecesorilor săi care

pledau pentru o medicină a omului bolnav, acest medic recomandă lumii medicale

,,să studieze complet omul real, viu şi sănătos”. Recomandările lui au fost bine

primite de contemporanii săi şi numai aşa a fost posibilă elaborarea unor programe de

sănătate atât la scară naţională cât şi mondială, bazate pe căi şi mijloace eficiente în

vederea ameliorării sănătăţii, a calităţii vieţii şi a muncii omului.

În ultimul timp a apărut o nouă doctrină a sănătăţii denumită ,,mondializare

sau globalizare a sănătăţii ”după care, ,,fiecare om al planetei este responsabil nu

numai de sănătate lui, ci şi de a celor între care trăieşte şi munceşte ”.

Medicina omului sănătos pledează pentru prelungirea vieţii omului,dar nu

prelungirea vieţii oricum, ci a vieţii sănătoase, active şi pe cât posibil cu menţinerea,

măcar în parte, a unor activităţi sociale care să-i confere vârstnicului senzaţia de

utilitate socială. Deviza acestei noi concepţii este : ,,Să adăugăm ani vieţii şi viaţă

anilor'' !

Omul trebuie reînvăţat să trăiască în armonie cu semenii săi,dar şi cu natura,

deoarece civilizaţia din ultimele secole a dus la îndepărtarea omului de natură şi de

unele din binefacerile sale. De aceea se recomandă practicarea unei alimentaţii

naturale şi a unui mod de viaţă cât mai natural , cu reconsiderarea factorilor vitali ai

sănătăţii(aer,apă,soare) şi a mijloacelor naturale terapeutice ( terapii complementare

sau alternative ).

Trebuie acţionat şi pentru diminuarea rolului agresiunilor permanente ale vieţii

moderne asupra psihicului uman , deoarece stresul a devenit astăzi principala cauză

a celor mai multe nevroze şi psihopatii. Ori se ştie că numai un climat optim de viaţă

liniştită şi de muncă poate asigura echilibrul psihic necesar unei vieţi sănătoase.

Pentru realizarea acestor deziderate este imperios necesar să se stabilească

un sistem relaţional optim între instituţiile sanitare şi cei ce le deservesc, pe de o

parte şi beneficiarii acestora – populaţia – pe de altă parte. Acest sistem trebuie bazat

pe existenţa şi fundamentarea unui sistem sanitar deschis şi cu mare mobilitate la

modificările care se produc continuu în societate.

Medicina contemporană a intrat într-un cerc vicios, din care îi este foarte greu

să iasă. Pe de o parte, aparatura medicală înalt tehnicizată,noile tehnici chirurgicale

şi noile medicamente permit rezolvarea cu mare eficienţă şi cu minimum de suferinţă

pentru bolnavi, a multor boli umane. Nu-i mai puţin adevărat însă că nu toate bolile

sunt vindecabile, rămânând încă multe necunoscute şi nerezolvate în medicina

actuală. Ȋn faţa acestei realităţii medicii ca oameni de ştiinţă sunt în deplin consens

cu un mare cărturar care a îmbrăcat rasa monahală ortodoxă, călugărul Nicolae

Steinhard şi care în îndrumările sale către credincioşii care i se adresau în probleme

de sănătate,el le spunea :,,Dacă eşti bolnav nu este suficient să te rogi la Dumnezeu,

mai du-te şi la doctor!’’

Civilizaţia umană aduce cu ea şi unele adevărate atentate la sănătate,

constituind sursă sau factor favorizant al apariţiei unor noi maladii sau creşterea

incidenţei celor deja cunoscute. Am ajuns să vorbim astăzi de o adevărată nouă

,,patologie a civilizaţiei” care dacă nu v-a fi preîntâmpinată şi/sau combătută la timp,

va aduce mari prejudicii stării de sănătate a omului modern. Ne referim la bolile

alergice la patologia indusă de urmărirea îndelungată a programelor de televiziune

sau de radio, la excesul de timp petrecut în faţa calculatorului, la utilizarea abuzivă a

telefonului mobil, dar şi la creşterea alarmantă a numărului accidentelor de circulaţie,

mai ales de când străzile şi şoselele sunt dominate de ,,zeul automobil”.

Cu toţii trebuie să fim conştienţi de faptul că sănătatea planetei se poate

asigura doar ,,cu oameni şi pentru oameni”.

Pământul se află în mâinile noastre ale tuturor şi e bine ca toţi oamenii,

împreună să iniţiem şi poate chiar să reuşim să transmitem copiilor noştri şi copiilor

acestora din urmă ,o lume curată şi lipsită de pericole.

ADDENDA11

Despre o serie de medici care au practicat medicina pe teritoriul judeţului

Vâlcea am primit de la câţiva cunoscuţi alte informaţii după momentul în care

lucrarea intrase la tipografie. De aceea am considerat că este necesară măcar citarea

lor în Addenda,ceeace şi facem.

Dr. Florescu Gheorghe născut în comuna Goleşti din judeţul Vâlcea în anul

1935. A lucrat o perioadă în mediul rural la circumscripţia sanitară rurală din comuna

Câineni - Vâlcea, apoi în Municipiul Râmnicul Vâlcea,până la pensionare.

Dr. Jilavu Ion – a lucrat o perioadă de timp ca medic de circumscripţie

sanitară rurală în comuna Titeşti din judeţul Vâlcea.

Dr. Lungulescu Ion a lucrat ca medic de circumscripţie sanitară rurală într-o

localitate (?) din judeţul Vâlcea.

Dr. Marian Ion s-a născut în Râmnicul Vâlcea (?) şi a decedat tot în aceiaşi

localitate în anul 1989. A lucrat iniţial ca medic de medicină generală în mediul rural,

apoi s-a specializat în medicină legală şi a continuat să lucreze în serviciul de

medicină legală din spitalul judeţean Vâlcea până la deces.

Dr Marian Liuba ,soţia dr. Marian Ion a urmat până la un punct aceiaşi

traiectorie profesională în Râmnicul Vâlcea.

Dr Maruseak (?) a fost mult timp medic balneo-fizioterapeut în staţiunea

Olăneşti. A fost cunoscut şi ca un talentat pictor amator.

Dr.Negreanu(?) medic balneo- fizioterapeut,mare mutilat din cel de la II-lea

război mondial, a decedat la o vârstă destul de tânără(?)

Dr Ţapu Emil medic balneo-fizioterapeut în staţiunile balneare

vâlcene,decedat prematur printr-o nefropatie cronică.

DE ACELAŞI AUTOR :

Volumele publicate ca unic autor

11 Cu mare probabilitate există şi alţi medici care îşi merită un loc în evocarea pe care o întreprindem în

prezent. Pe măsură ce vom afla şi despre ei,desigur cu sprijinul cititorilor,dacă timpul şi timpurile ne

vor permite,ne angajăm ca noi sau alţii care ne vor urma să-i ajute pe toţi aceştia să-şi ocupe locul în

istoria medicală a meleagurilor vâlcene.

1. ,,Sindroame în pediatrie’’ în limba română şi în limba rusă Ed. Medicală Buc. 1974 şi 1977

2. ,,De la simptom la sindrom în patologia pediatrică’’ Ed. Medicală, Buc. 1980

3. ,,Copilul şi unele dintre bolile sale ‘’ Ed. Medicală ,Buc. 1985

4. ,,Ştiinţa şi tehnica în slujba sănătăţii’’ Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică ‘’ Buc. 1986

5. ,,Educaţia sanitară în familie şi sănătatea copilului mic’’ Ed. Medicală , Buc. 1987

6. ,,Creşterea şi educarea copilului ‘’ Ed Medicală Buc 1987

7. ,,Ing. Valeriu Popa – mit sau adevăr ? ‘’ Ediţia I şi a II a . Ed. Edimpex Speranţa, Buc. 1992 şi 1993

8. ,, Curiozităţi medicale ‘’ Ed. Edimpex – Speranţa, Buc. 1992

9. ,,Cartea copilului ‘’ Ed. Eolia ,Buc. 1995

10. ,, Copilul sănătos şi bolnav’’ Ed Fiat Lux, Buc. 1998

11. ,, De la Hipocrate –ncoace’’ Ed. Fiat Lux, Buc. 2001

12. ,,Suplimente nutritive în tradiţia medicală chineză’’ Ed. Fiat Lux ,Buc. 2002

13. ,, Sănătatea –drepturi,responsabilităţi’’ Ediţia I –a şi a II –a .Ed IRDO, Buc. 2002 şi 2003

14. ,, Dreptul la sănătate şi sănătatea acestui drept’’ Ed IRDO, Buc. 2007

15. ,, Memorialistica, terapia neuitării’’ Ed. domino,Buc 2007

16. ,,Sistemul de sănătate şi drepturile sociale ‘’Ed. IRDO ,Buc 2009

Volume publicate în colaborare

1. Petrescu –Coman Vasile (subredacţie ),, Actualităţi în pediatrie ‘’ Ed.Medicală,Buc. 1979

2. Bojor Ovidiu, Popescu Octavian ,,Miracolele terapeutice ale plantelor’’ Ed. Edimpex- Speranţa,Buc. 1993

3. Popescu Octavian, Bojor Ovidiu,, Elixirele dragostei. Iluzie sau realitate ?’’ Ed. Eolia,Buc. 1994

4. Bojor Ovidiu, Popescu Octavian ,, Fitoterapie tradiţională şi modernă’’ Ediţia I –a - IV-a Ed. Fiat Lux,Buc. 2001-2008

5. Popescu Octavian, Bucur Eugeniu (sub redacţie ) ,, Educaţia pentru sănătate în şcoală’’ Ediţia I-a- III-a. Editura Fiat Lux ,Buc 2003 şi 2004

6. Popescu Octavian (sub redacţie ) ,, Viaţa în hexagonul morţii’’ Ed. Fiat Lux, Buc. 2004

7. Bojor Ovidiu(sub redacţie ) ,, Afecţiunile aparatului respirator.Terapii complementare’’ Ed. Fiat Lux,Buc. 2004

8. Zlătescu Moroianu,Popescu Octavian,, Mediul şi sănătatea’’ Ed. IRDO, Buc. 2008

9. Bojor Ovidiu, Popescu Octavian,,Iubirea-Dragostea-Sexualitatea’’ Ed. Paco, Buc. 2009

ILUSTRAŢIILE DIN CARTE

Pe coperta I Harta judeţului de la pg 8 Color

Pe coperta IV Medalion cu Hipocrate + text în chenar Color

In rest toate fotografiile vor fi în alb/negru

1. ( la pag. 47) Spitalul din Râmnicul Vâlcea construit în anul 1890-1894

2. (la pag 48 –sus dreapta) Râmnicul Vâlcea de odinioară (1918 )

3. ( la pg 49 stg- sus) Farmacia Bejan ( 1926 )

4. (la pg.51 dreapta –jos ) Spitalul de copii devenit apoi Leagănul de copii din

Râmnicul Vâlcea

5. ( la pg.53 stg-sus) Bulevardul Tudor Vladimirescu văzut de pe dealul Capela,

1942

6. (la pg.58 stg-jos) Băile comunale din Râmnicul Vâlcea în anul 1919

7. (la pg.59 mijloc –stg) Clădirea în stil baroc care a găzduit Leagănul de copii

din Râmnicul Vâlcea,2009

8. (la pg 60 mijloc-stg ) Clădirea casei dr.Firu Diţulescu ,devenită succesiv sediu

al Securităţii judeţene , Direcţia judeţeană de Statistică, apoi Banca de

Creditare Ţiriac .2009

9. (la pg 61 stg-sus) Vechiul spital judeţean Vâlcea,devenit parte componentă a

Spitalului judeţean de Urgenţă Vâlcea,2009

10. (la pg 70 dreapta –jos) ,,Colegiul Naţional Alexandru Lahovari’’ din Râmnicul

Vâlcea,1987.

11. ( la pg 74 dreapta –sus) Sediul nou al Casei Judeţene de Asigurări de

Sănătate Vâlcea,2009

12. (la pg 77 mijloc –dreapta ) Spitalul Judeţean de Urgenţă şi Policlinica Vâlcea,

2010

13. ( la pg 81 dreapta –jos ) Complexul episcopal al Râmnicului ( în depărtare se

zăreşte Bolniţa mănăstirii)1989

14. (la pg 89 sus) Biserica din incinta Spitalului judeţean Vâlcea,2010

15. (la pg 91 stg-sus ) Casa Simian,astăzi devenită Muzeul de Artă Râmnicul

Vâlcea.

16. (la pg 92 stg-jos) Casa dr.Gr. Vlădescu ,devenită astăzi restaurantul ,,Casa

Vâlceana’’,2009

17. (la pg 93 drpt-jos) Casa Avocat Paul şi Academician prof dr. Mircea Angelescu

din Râmnicul Vâlcea,2009

18. (la pg 94 stg-sus ) Casa în care a funcţionat farmacia Samuel Szontag, locuită

apoi de Anton Pann, iar în prezent este Casa Memorială Anton Pann, 2009

19. (la pg 97 jos-dreapta) Statuia dr Hozoc din faţa vechiului spital din Rm.

Vâlcea, 2009

20. (la pg 103 dreapta sus ) Coperta dicţionarului intitulat ,,Vâlcea –oameni de

ştiinţă şi artă’’ - autor Petre Petria ,1977

21. (la pg 107 jos ,mijloc) Coperta cărţii,, De la Hipocrate-ncoace’’ autor Octavian

Popesc ,2001

22. (la pg 123 dreapta sus ) Călimăneşti – Pavilionul balnear central 1988

23. (la pg 126 dreapta sus ) Izvorul nr. 1 din Căciulata ,1920

24. (la pg 128 dreapta jos ) Baza hotelieră şi balneară Cozia,2011

25. (la pg 131 dreapta mijloc) Bolniţa Mănăstirii Cozia 1930

26. (la pg 167 dreapta jos) Spitalul oraşului Bălceşti ,2009

27. (la pg 170 stg sus) Govora .Stabilimentul băilor,1918

28. (la pg 177 mijloc drpt) Edificii din Govora contemporană 1984

29. (dr pg 186 stg sus) Ocnele Mari –Băile Claus ,1933

30. (la pg 191 stg –sus) Schitul Jgheaburi, 2007

31. (la pg 195 mijloc dreapta ) Olăneşti –stabilimentul balnear 1920

32. (la pg 196 dreapta –jos) Olăneşti –izvorul 24,1968

33. (la pg 212 stg mijloc ) Spitalul orăşenesc Brezoi.

34. (la pg 216 dreapta –mijloc ) Staţiunea climaterică Voineasa 1972

35. (la pg 219 centru –sus) Piaţa veche a Drăgăşanilor, 1912

36. (la pg 236 mijloc –dreapta ) Spitalul orăşenesc din Horezu,2008

37. ( la pg 240 mijloc stg ) Căminul de bolnavi cronici din comuna Zătreni

38. separat Sanatoriul privat de chirurgie dr. Zeana din Rm Vâlcea ,1920

39. separat Hipocrate din Kos – pentru medalion pe coperta I

40. separat Doctorul ,,La salvator’’ din Râmnicul Vâlcea

41. separat Doctorul Suciu Ioan ,din anul 1890 a fost primul director al

spitalului din, Râmnicul Vâlcea

42. separat Autorul- pentru coperta IV

44. separat Bolniţa Mănăstirii Bistriţa – Vâlcea

45. separat Legitimaţia de Membru Corespondent al Academiei Române a

prof. dr. Olănescu Gheorghe

46 separat Prof . dr. Mircea Angelescu ,Membru Titular al Academiei de

Ştiinţe Medicale

BIBLIOGRAFIE

1. Angelescu Mircea Nicolae ,, Răsfoind caietele de memorii ale profesorului Matei

Balş’’ Ed. Viaţa Medicală Românească ,Buc. 2008

2. Badea L, Rusescu Constanţa,,Judeţele patriei .Judeţul Vâlcea’’ Ed. Acad. Române.,Buc. 1970

3. Berindei Dan,, Date medico-sanitare în recensământul Ţării Româneşti din 1859-1860 a- publicat în volumul ,,Retrospective medicale’’ Ed. Medicală,Buc. p 295

4. Bologa V.L. ,,Isoria medicinii universale’’ Ed Medicală, Buc. 1970

5. Brafman Dinu,, Medicul ….zoon politikon’‘ Ed. Domino ,Buc,2008 ,p 207-246

6. Brătescu Gheorghe,, Profesorul Gheorghe Olănescu – un secol de la naştere’’ în gazeta,, Viaţă medicală’’,Buc. ,2005

7. Buşoi Grigore,, Suişuri medicale eponimice olteneşti’’ în Rev. Medicală Română nr 1, Buc. 2012, p 5

8. Drăgoiescu Petre,, Râmnicul Vâlcii’’ Ed. Ramuri ,Craiova,p 8-14

9. Enachescu Adina ,,Satul românesc ieri şi astăzi’’ în Rev. Memoria Slovelor nr 4, Râmnicul Vâlcea,2012,p 22

10. Gherghina Mihail Titi ,, Imagini citadine din Râmnicul de altădată’’ Ed. Almarom,Râmnicul Vâlcea, 2007

11. Gherghina Mihail Titi ,, Informaţii despre activitatea medicală Râmniceană’’ Serial în curs de publicare în gazeta,, Curierul de Vâlcea’’ 2012-2013

12. Gomoiu Victor,, Viaţa medicală a olteniei’’ Ed. Ramuri,Craiova,1943

13. Irimie Marga ,Grădinaru- Kyriacon Codruţa,, Biserica şi spitalul la români’’ în gazeta ,,Lumina’’ nr 358 ,Buc. 2012

14. Iorgulescu Eliza Elisabeta,, O excursie’’ Ed. R. C. R. Editorial Buc. 2012 p125

15. Manole Petre ,,Dar pentru Râmnic’’ Ed. Conphys,Râmnicul Vâlcea, 2000, p 3- 33

16. Marin F. Aurel ,,Medicina ca o poveste frumoasă’’ în gazeta ,, Viaţa medicală’’ nr.50, Buc., 2008

17. Mateescu Constantin ,, Memoria Râmnicului’’ Ed. Sport – Turism, Buc. ,1979

18. Măldărescu Ion, Frâncu Emilian,, Râmnicul Vâlcea- Mica Enciclopedie’’ Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2003

19. Mămularu Gheorghe ,Mămularu George,, Din trecutul Mănăstirii Cozia’’ Ed. Fundaţia Culturală ,, Gh. M. Speteanu’’, Buc. ,2004

20. Mămularu Ghoerghe, Mămularu George ,, Călimăneştiul balnear’’ în Gazeta ,, Pagini Medicale Bârlădene nr 160, Bârlad, 2011

21. Mihailide Mihail (sub redacţie),, Clipa cea repede- Almanah‘’ Ed. Viaţa Medicală Românească, Buc. 1996

22. Mihailide Mihail ,, Medici scritori şi publicişti români- Dicţionar bibliografic’’ Ed. Viaţa Medicală Românească, Buc., 2003 , p262

23. Mungiu C. Ostin ,, Medicina hipocratică ‘’ în ziarul ,,Lumina’’ din 22 VIII 2011, Buc.

24. Oprescu Ioan,,Dincolo de medicină ‘’ în Rev. Medicală Română nr 3 ,Buc. 2007, p177

25. Pandrea Andrei ,, Medic la Boişoara’’ Ed pentru Literatură,Buc. 1967

26. Petre Gheorghe- Govora ,, Govora – de la primii oameni,la contemporani’’ Ed. Petraş, Râmnicul Vâlcea, 2003 , p 117-128

27. Petre Gheorghe – Govora ,, Pravila bisericească de la Govora’’ Ed. Casa de Presă şi Editura Tribuna, Buc. 2004

28. Petria Petre ,, Vâlcea - oameni de ştiinţă ,cultură şi artă- Dicţionar’’ vol I si II Ed. Conpyus, Râmnicul Vâlcea, 1997 şi 2004

29. Petria Petre,, Vâlcea ieri şi azi, în imagini comentate’’ Ed. Conphys, Râmnicul Vâlcea, 2010

30. Petrini Toni ,, Edilul Ion Horia Horăscu – un primar pentru toate timpurile’’ în Rev. Memoria Slovelor nr. 3 ,Râmnicul Vâlcea, 2011 p. 34

31. Popescu Dorin Romulus ,, Un portret al lui Hipocrate la Horezu’’ în volumul ,, Momente din trecutul medicinii’’ Ed. Medicală, Buc. 1983, p 193

32. Popescu Dorin Romulus, Brătescu Gheorghe ,, Două documente de la dr. Gh Sabin’’ din volumul ,,Retrospective medicale -studii, note şi documente’’ Ed. Medicală, Buc. 1985, p 371

33. Popescu I Eugeniu, Grigorie Gheorghe Victor,, Prof. dr. doc. Gheorghe Al Olănescu – Vocaţie şi excelenţă’’ Ed. Conphys, Râmnicul Vâlcea, 2001

34. Popescu Marian Constantin ,, Un apostol român în veacul al XX-lea – Preotul Teodor Bălăşel ’’ ,Ed. Fântâna lui Manole,Râmnicul Vâlcea,2011, p 47-85

35. Popescu Octavian ,, Sănătatea . Drepturi –responsabilităţi’’ Ed. I R D O,Buc .2001

36. Popescu Octavian ,, De la Hipocrate ’ncoace ’’ Ed. Fiat Lux, Buc. 2001, p 100 37. Popescu Octavian ,, Sancţiuni şi recompense pentru medici în trecut şi

astăzi’’ în Rev. ,,Ea şi El ’’, Buc. 2006 38. Popescu Octavian ,, Dreptul la sănătate şi sănătatea acestui drept ’’ Ed.

IRDO, Buc. 2007, p 15-39 39. Popescu Octavian ,, Memorialistica- terapia neuitării ’ ’ Ed Domino, Buc, 2007

p 167 40. Purcaru Ilie,, Cartea cu Olteni’’ Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1988 41. Purece Sergiu , Bardaşu Petre, Simeanu Gheorghe ,, Ani de restrişte’’ ,Ed.

Antim Ivireanul ,Râmnicul Vâlcea, 1997, p 9 42. Sabin Gheorghe ,,Autobiografia din 07 IX 1928’’ depozitată în Arhivele Statului

,Filiala Vâlcea 43. Soare Ion (sub redacţie ) ,, Enciclopedia judeţului Vâlcea’’ Ed. Fortuna,

Râmnicul Vâlcea, 2010, p 738 44. Tamaş Corneliu ,,Istoria municipiului Râmnicul Vâlcea’’ Ed. Conphys,

Râmnicul Vâlcea, 2006 45. Tudor Dumitru ,,Oraşe ,târguri,sate în Dacia Traiană ‘’ Ed. Ştiinţifică, Buc.

1968 46. Vătămanu Nicolae, Brătescu Gheorghe ,, O istorie a medicinii’’ Ed. Albatros,

Buc. 1975,p 33; 88 47. Vlahuţă Alexandru ,, România pitorească ‘’ Ed. E.S.P.L.A., Buc. 1953 48. Voiculescu Mihai - ,, Monografia Colegiul Naţional Alexandru Lahovari din

Râmnicul Vâlcea la 110 ani ’’ 49. Zamfirescu Dan ,, Călimăneşti –monografie ilustrată’’ Ed. Conphys, Râmnicul

Vâlcea, 2012 50. * * * Gazeta ,,Naţionalul Vâlcii’’ nr. 119 / 1937 51. * * * ,,Dicţionarul cronologic al Ştiinţei şi Tehnicii Universale’’ Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Buc. 1979 p 298 52. * * * ,, Caietele Vieţii Medicale ’’ Ed. Viaţa Medicală Românească, Buc.

Colecţia 1995- 1999 53. * * * ,, Cura balneo – climaterică –indicaţii şi contraindicaţii’’ Ed.Medicală,

Buc., 1986 54. * * * w.w.w.sjv.ro .,, Istoria medicinii vâlcene ’’ 2011

Coperta IV

Răscolind prin biblioteca personală am dat de o carte pe care am primit-o în anul 1982

cu autograf din partea medicului scriitor şi om de mare spirit, conferenţiarul medic primar

radiolog dr. Arcadie Percek, din Bucureşti .

Cum era un om cu un dezvoltat simţ al umorului ,,sănătos’’,nu putea să nu-şi

manifeste acest comportament cu ocazia publicării unui volum de scrieri medicale .

Parafrazându-i textul amuzant de la începutul acelei lucrări l-aş recomanda şi eu celor

care vor avea în faţă această tipăritură:

,,Acest volum merită a fi citit în întregime, dar dacă timpul nu vă permite, citiţi măcar

cuvântul înainte,tabla de materii,primele patru capitole, cele două de la mijloc şi ultimele patru

capitole ale lucrării, iar dacă timpul nu vă permite chiar de loc să mă citiţi,măcar citaţi-mă ’’ !

Autorul