Opera poetică a lui Mihai Eminescu

Deşi legată de tradiţia naţională, poezia lui Eminescu se înscrie în contextul european, se recunosc mai ales afinităţile cu lirica germană, puse în evidenţă mai ales de studiile lui George Călinescu, Tudor Vianu sau Zoe Dumitrescu Buşulenga. . Unele versuri eminesciene par să izvorească din Trost in Tränen a lui Goethe, Luceafărul, deşi cu rădăcini în folclorul românesc, aminteşte de poemul Teilung der Welt al lui Schiller sau de Hyperion al lui Hölderlin, iar pesimismul din Scrisori îşi are originea în lectura operei lui Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voinţă şi reprezentare"). Dacă, pe de o parte, Eminescu apare adânc impregnat de esenţele cele mai ancestrale ale poeziei populare, pe de altă parte, din acea tradiţie el culege şi desvoltă chiar instanţele unui instrument foarte eficient pentru procesul de unificare lingvistică şi culturală de care burghezia nu se putea lipsi, dacă voia să-şi vadă încununat cu succes efortul său revoluţionar în domeniul politic şi economic. Dar dacă a atinge prin propria inspiraţie izvoarele poeziei populare este un postulat romantic, rezultatul la care ajunge Eminescu nu mai este unul romantic strictu sensu. Ceea ce în poezia populară apare atenuat de retorica proprie genului, va găsi la Eminescu o definiţie în termeni de autoconştiinţă critică, seducţia anihilării abandonează ficţiunea personajului şi capătă glas uman, acela al poetului, care nu mai întruchipează doar lupta generoasă a eroului romantic împotriva mediocrităţii epocii, ci şi dorul arzător de eliberare de sub tirania voinţei de a fi, sursa permanentei nevoi de împlinire. Aceasta este, dincolo de aparenţa dorinţei amoroase, tema secretă a poeziei Dorinţa, dorinţa secretă sugerată de versurile:

Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri,/Flori de tei deasupra noastră/Or să cadă rânduri-rânduri.

Pe această linie se înscrie şi tensiunea pioasă din Rugăciunea unui dac şi memorabilă cadenţă din Împărat şi proletar: "că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi". Sau, "o, moartea-i un secol cu sori înflorit", în durerosul imn al jalei eterne din Mortua est, "şi te privesc nepăsător / c-un rece ochi de mort", din Pe lângă plopii fără soţ, "setea liniştii eterne" din Scrisoarea a IV-a, "nu credeam să învăţ a muri vreodată" din Odă (în metru antic), "dor de moarte", voluptatea morţii din Peste vârfuri sau din Scrisoarea a I-a :

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,/Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii

sorţii/Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.În această direcţie specifică, Mai am un singur dor este mai mult decât o declaraţie poetică, fiind un crez ontologic, totul concentrat în optativul iniţial, "să mă lăsaţi să mor". Ca şi în Mioriţa, propria anulare a eului postulează pătrunderea acestuia în realitatea naturală, în universul vegetal, mineral şi animal, vis evocat în mod sublim şi în basmul filozofic al Luceafărului.O asemenea intuiţie se ascunde în vocaţia stingerii la Eminescu, care-l leagă de anumite prezenţe în realitatea înconjurătoare, prima fiind aceea a teiului care devine sălaşul lui poetic, ba chiar sfânt, tei care cu freamătul ramurilor sale, cu ploaia de flori, este mereu cel care oficiază ritul de auto-înmormântare pe care poetul îl înscenează. Teiul este deci sacru, de o sfinţenie care-i oferă prilejul de a fi un mijloc de apropiere de adevăr. Teiul este un arbore al somnului, arborele morţii. Pădurile de flori, în care fiecare floare e ca un arbore, iar crinul ca o urnă, "florăria de giganţi", constituiesc un arhanghelism muzical cu linii prelungi şi transparente, în care întâlnim o încetinire paradisiacă a mişcărilor de stil dantesc.În ceea ce priveşte istoria, ea nu este prezentă în opera lui Eminescu ca sursă de inspiraţie primară, întrucât lui Eminescu îi lipseşte credinţa în devenire, înţeleasă ca manifestare a unui principiu logic, sub a cărui egidă să se desfăşoare nestingherit drumul către perfecţiune al speciei umane. Acolo unde tematica istorică este prezentă, ca în cazul Scrisorii a III-a, apare ca o presupunere a unei integrităţi morale a oamenilor din vremurile trecute. Ideea poetică stăruitoare este stagnarea timpului.În Scrisori este multă filozofie. Geneza din Scrisoarea a I-a are desfăşurarea mitului. Ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienţei, mintea se înspăimântă şi legea străbaterii luminii siderale devine un mister producător de fioruri poetice. Scrisoarea a II-a se nutreşte aproape numai din sarcasm, din contrastul dimensional. Labilitatea de sentiment, trecerea bruscă de la contemplaţie la violenţă, de la şoaptă la declamaţie constituie lirismul predominant al poeziei. Adversitatea materiei faţă de produsul spiritului îl convinge să renunţe la luptă sub cea mai sardonică ameninţare:

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva/Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda./Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,/Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Scrisoarea a III-a trăieşte dintr-o indignare furioasă, cu lirism maxim, întors de la extatic la grandios.Erotica lui Eminescu nu e mistică, depăşeşte metafora în care femeia nu-i decât un simbol al fericirii paradisiace. Asta nu înseamnă că la Eminescu nu se întâlnesc atitudini sublimate, dar erotica sa

se întemeiază pe "inocenţă", nu pe virginitatea serafică, inconştientă de păcat. Perechea nu vorbeşte şi nu se întreabă. Ameţită de mediul încojurător, ea cade într-o uimire, numită de poet "farmec" (Floare albastră, Lasă-ţi lumea, Iubind în taină):

Pe cărare 'n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/Ne-om da sărutări pe cale,/Dulci ca florile ascunse./Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,/C'un zâmbet faci gândirea-mi să se 'mbete,/Fă un sfârşit durerii - vin la sânu-mi.

Nu se poate trece cu uşurinţă peste problema fonetismelor moldoveneşti. Astăzi însă ştie oricine că Eminescu este tot atât al Moldovei cât şi al întregului pământ românesc şi al lumii întregi. Nu putem modifica limba lui Eminescu, aşa cum n-o modificăm nici pe-a lui Neculce, a lui Creangă ori a lui Sadoveanu, pitorescul lor reprezintă o etapă din istoria limbii române.Poezia lui Eminescu este cu mult prea complexă pentru a fi limitată la tiparele acestui articol. E mult mai profitabil a interpreta textele eminesciene nu ca fiind operă de final a unei perioade virtual încheiate în anii maturităţii sale, ci ca o creaţie care păşeşte pe drumul poeziei viitoare, ba chiar al poeziei iminente.