Organite Nedelimitate de Membrane2012-13 DOC

UMF Carol Davila Bucureşti

UMF Carol Davila Bucureşti

2012 2012

Organite nedelimitate

de membrane

Şef de lucrări Dr. Sanda Maria Creţoiu

Organite nedelimitate

de membrane


Organite nedelimitate de membrane

2

ORGANITE CELULARE

Organitele celulare sunt structuri permanente, cu durată de viaţă mai mică

decât a celulei şi care se reînnoiesc permanent.

O parte din organite sunt observabile la microscopul optic şi pot fi numite

structurale. Ele au dimensiuni de ordinal micrometrilor: mitocondria, aparatul

Golgi, centrul celular, ergastoplasma.

Alte organite pot fi observate numai la microscopul electronic, având

dimensiuni de ordinul nanometrilor şi sunt numite ultrastructurale: reticulul

endoplasmic neted şi rugos, lizozomii, peroxizomii, ribozomii, microtubulii,

microfilamentele.


3

Organitele celulare se pot clasifica în: organite delimitate de membrane şi

organite nedelimitate de membrane.

ORGANITE CELULARE NEDELIMITATE DE MEMBRANE

RIBOZOM II

Istoric. Ribozomii sunt denumiţi şi granulele lui Palade, deoarece au fost

descoperiţi la microscopul electronic (în 1951) de savantul american de origine

română George Emil Palade (19 noiembrie 1912, Iaşi – d. 8 octombrie 2008),


4

laureat al premiului Nobel 1974.El a pus în evidenţă particule intracitoplasmatice

bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor. Termenul de

ribozom a fost propus de Richard B. Roberts în 1958.

Etimologie. Denumirea de ribozomi provine de la acidul ribonucleic din

structura acestora şi de la cuvântul grecesc soma– corp.

Tipuri de ribozomi, localizare. Ribozomii sunt organite citoplasmatice

găsite atât la procariote cât şi la eucariote. La eucariote, ribozomii sunt prezenţi în

toate tipurile celulare, cu excepţia hematiei adulte , dar şi în matricea unor

organite celulare cum sunt cloroplastele şi mitocondriile, unde au rol în sinteza

protein-enzimelor specifice. Ribozomii mitocondriali sunt întotdeauna mai mici

faţă de ribozomii citoplasmatici şi comparabili cu ribozomii procariotelor ceea ce

reflectă originea pe scara evoluţiei a mitocondriei.

Ribozomii sunt găsiţi în celulă sub două forme : liberi şi ataşaţi reticulului

endoplasmic. Starea în care se găsesc ribozomii depinde de prezenţa în lanţul

poliptetidic sintetizat a unei secvenţe numite “semnal de orientare către reticulul

endoplasmic” (ER-targeting signal sequence).

Ribozomii liberi

Găsiţi în citoplasmă (citosol)

Pot apare singuri sau în grupuri sub formă de poliribozomi sau

polizomi (ataşaţi de un ARNm)

Mai numeroşi în celulele implicate în sinteza proteinelor solubile în

citoplasmă sau care formează structuri citoplasmatice importante sau elemente

motile.

Ribozomii ataşaţi

Se găsesc ataşaţi la exteriorul reticulului endoplasmic formând RER

http://en.wikipedia.org/wiki/Signal_peptide


5

Apar în cantităţi mai mari în celulele care secretă proteine de export ,

proteine care în general conţin punţi disulfurice sau aminoacizi cu cisteina

necesitând sinteza în lumenul RE

Responsabili de sinteza proteinelor care vor intra în constituţia

membranelor sau vor fi împachetate în vezicule şi stocate în citoplasmă sau

exportate înafara celulei

Celulele angajate în procese intense de sinteză proteică conţin un număr

foarte mare de ribozomi. Ribozomii sunt responsabili de bazofilia citoplasmei.

După valoarea constantei de sedimentare se descriu la procariote ribozomi

70 S şi la eucariote ribozomi 80 S (unitatea Svedberg este o măsură a ratei de

sedimentare a unui component centrifugat, care depinde atât de greutatea

moleculară cât şi de forma tridimensională a componentului). Aceasta diferenţă de

structură stă la baza utilizării antibioticelor care distrug doar ribozomii

procariotici ai bacteriilor fără a acţiona asupra ribozomilor 80S. Ribozomii

mitocondriali sunt protejaţi de acţiunea antibioticelor prin prezenţa dublei

membrane.

Dimensiunile ribozomilor sunt cuprinse între 15 – 30 nm. Structural sunt

formaţi din ribonucleoproteine –RNP- şi din molecule de ARNr (3 la procariote şi 4

la eucariote). Componenta proteică are rol de a stabiliza structura şi influntează

mai degraba abilitatea ARNr de a sintetiza proteine decât de a participa direct la

procesul de cataliză. Practic, din punct de vedere funcţional ribozomii, prin

componenta ARNr, traduc informatia înscrisă pe ARNm, pentru a forma lanţuri

polipeptidice şi de aceea sunt consideraţi astazi ca particule enzimatice din

categoria ribozimelor. Cele mai cunoscute ribozime naturale sunt: peptidil


6

transferaza 23S ARNr, RNase P, Group I and Group II introns, GIR1, branching

ribozyme, Leadzyme.

În citoplasmă, ribozomii pot disocia reversibil în 2 subunităţi: mare şi mică

(50 S şi 30 S la procariote şi 60 S şi 40 S la eucariote). Cele 2 subunităţi se

asamblează în funcţie de concentraţia ionilor de Mg2+ din citoplasmă. Pentru ca

cele două subunităţi sa fie împreună concentraţia optimă a Mg2+ este de 10-3 M.

Sub acest nivel subunităţile se dezasamblează şi organitul dispare din citoplasmă.

Subunitatea mică ribozomală 40S

• Alcătuită dintr-o moleculă ARN: 18S

• Conţine aprox. 33 lanţuri proteice (notate S1S33), cu greutate

moleculară mică

Subunitatea mare ribozomală 60S

• Alcătuită din 3 molecule ARN: 28S, 5,8S (provenite dintr-un transcript

comun de 45S) şi 5S

• Conţine aprox. 50 lanţuri proteice (notate L1L50), cu greutate

moleculară mică

Numărul acestora diferă de la un tip celular la altul, dar este diferit şi în

aceeaşi celulă în raport cu momentele de activitate şi repaus ale celulei.

Biogeneza ribozomilor. Biogeneza ribozomilor are loc în citoplasma şi în

nucleol şi implică funcţionarea coordonată a peste 200 de proteine şi procesarea

celor 4 ARNr cat si asamblarea acestora cu RNP. RNP sunt sintetizate în

citoplasmă în vecinatatea nucleului. Componentele proteice ale subunităţilor mare

şi mică sunt importate în nucleu prin porii nucleari cu diametru de 120nm. Prin

porii nucleari sunt importate prin transport activ peste 560000 RNP pe minut.

ARNr este transcris cu viteză foarte mare în nucleol aici găsindu-se toate cele 45

http://en.wikipedia.org/wiki/RNase_P

http://en.wikipedia.org/wiki/Intron

http://en.wikipedia.org/wiki/GIR1_branching_ribozyme

http://en.wikipedia.org/wiki/GIR1_branching_ribozyme

http://en.wikipedia.org/wiki/Leadzyme


7

de gene care codifică ARNr. După aceea este asamblat cu subunităţile ribozomale

şi este exportat prin porii nucleari în citoplasmă.

Funcţia ribozomilor. Ribozomii constituie sediul biosintezei proteinelor

prin interacţiuni între ARNm, ARNt şi ARNr fiind denumiţi aparatul de traducere al

celulei.

Etapele traducerii informaţiei genetice

1. Sinteza aminoacil-ARNt

2. Iniţierea sintezei lanţului polipeptidic

3. Elongarea lanţului polipeptidic

4. Încheierea sintezei lanţului polipeptidic

1. Sinteza aminoacil-ARNt

• Se realizează de către aminoacil-ARNt sintetaze – 20 de enzime ce

recunosc specific cei 20 aminoacizi şi anticodonii asociaţi de la nivelul moleculeor

de ARNt

• Aminoacil-ARNt realizează legătura dintre secvenţa codonilor din

ARNm şi structura primară a proteinelor

Situsurile de legare ARN ale ribozomului

• Situsul pentru ARNm

• Situsuri pentru ARNt

1. Situsul A: leagă aminoacil-ARNt

2. Situsul P: leagă polipeptidul în curs de sinteză cuplat cu ARNt

3. Situsul E: leagă o moleculă de ARNt fără rest aminoacil/peptidil


8

2.Iniţierea sintezei lanţului polipeptidic

• Se formează un complex de preiniţiere din: subunitatea mică

ribozomală, primul aminoacil-ARNt, “iniţiator”, (întotdeauna metionin-ARNt) şi

factorii eucariotici de iniţiere eIF1 eIF4

• Complexul se ataşează pe ARNm şi detectează codonul start

(întotdeauna AUG)

• Se formează complexul de iniţiere prin legarea subunităţii ribozomale

60S şi pierderea factorilor de iniţiere. Met-ARNt este situat în situsul P al

ribozomului. Met-ARNt este folosit o singură dată în sinteza unui lanţ peptidic şi

este numit ARNt de iniţiere

• În situsul A se ataşează aminoacil-ARNt corespunzător următorului

codon din ARNm

• Este catalizată sinteza legăturii peptidice dintre metionină şi al doilea

aminoacid, cu transferul dipeptidului pe al doilea ARNt (sub acţiunea

transpeptidazei din subunitatea 60S) , rezultând ATNt dipeptidil

• Simultan, subunitatea mare ribozomală se deplasează cu 3 baze în

direcţia 3’ a ARNm, astfel încât ARNt iniţiator ajunge în situsul E

4. Elongarea

٠ Începe când ARNt-dipeptidil este transferat din situsul A în situsul P,

proces care va continua pe toată lungimea ARNm

٠ Întotdeauna în situsul A se va alinia un alt codon care va fi recunoscut

de anticodonul corespunzător din ARNt şi care va lega un nou aminoacid la catena

polipeptidică


9

5. Terminarea sintezei lanţului polipeptidic

٠ Are loc când în dreptul situsului A ajunge codonul stop (UAA; UAG;

UGA) pentru care nu există ARNt cu anticodon complementar

٠ Codonii stop sunt recunoscuţi de o proteină numita factor de

terminare, care se leagă în situsul A şi produce hidroliza legăturii dintre catena

polipeptidică şi ARNt din situsul P

٠ Lanţul polipeptidic este modificat în continuare prin hidroliza şi

îndepărtarea radicalului metionil.

PROTEAZOMII

Definiţie, structură. Proteazomii sunt complexe moleculare proteolitice

intracelulare, ATP-dependente, implicate în degradarea proteinelor etichetate cu

poli-ubiquitină. Proteazomii se găsesc în toate tipurile celulare (într-o celula

umană sunt în jur de 20.000 – 30.000 de proteazomi). Proteazomii au fost

descoperiti de Alfred Goldberg şi Martin Rechsteiner în 1980.

Complexul proteazomic 26S are masa moleculară de 2.400 kDa, formă de

butoiaş şi este alcătuit din următoarele componente:

particula miez sau de bază formată din 4 inele suprapuse fiecare alcătuit

din şapte proteine protomerice: două inele β centrale cu situsuri catalitice

având activitate de treonin-proteaze (două situsuri cu activitate de

chimotripsina care digeră aminoacizii hidrofobi, două situsuri cu activitate

de tripsina care digera aminoacizii bazici si două situsuri caspazice de

clivare a aminoacizilor acizi) şi două inele α fără activitate catalică

cunoscută;


10

două particule reglatoare identice, câte una la fiecare capăt al particulei

miez. Fiecare particulă reglatoare are în structura sa 14 proteine (numite

PA700) diferite de cele din particula miez, şase dintre acestea fiind ATP-

aze. Unele dintre subunităţile particulei reglatoare au situsuri care permit

recunoasterea ubiquitinei.

Funcţie. Degradarea proteinelor este esenţiala pentru celulă deoarece:

asigură aminoacizi pentru o nouă sinteză proteică;

îndepartează enzimele aflate în exces;

îndepartează factorii de transcripţie (acţiunea genelor) care nu mai

sunt necesari.

În celule există două organite intracelulare esenţiale în procesele de digestie

a proteinelor denaturate sau inutile (în exces) :

lizozomii: pentru proteine extracelulare ajunse în celulă prin

endocitoză, endocitoză mediată de receptori şi fagocitoză;

proteazomii: pentru proteine endogene (proteine sintetizate în

celulă), factori de transcriere, cicline ale ciclului celular, proteine

codificate de virusuri, proteine incorect pliate datorită unor greşeli de

translaţie (produse de gene cu erori) şi proteine degradate de

molecule din citosol.

Calea de degradare a proteinelor mediată de ubiquitină a fost descrisă de

Aaron Ciechanover, Avram Hershko şi Irwin Rose care au primit premiul Nobel în

2004.

Proteazomii degradează proteinele în peptide mici care sunt apoi

hidrolizate de exopeptidaze citoplasmatice. Digestia proteinelor începe când

proteinei ce urmează a fi digerate i se ataşează un mic polipeptid numit


11

ubiquitină. Ubiquitina (Ub) este o proteină globulară de 76 de aminoacizi şi are un

capăt C-terminal aflat în spaţiul apos (citosol). Are aceeaşi structura la bacterii,

drojdii si mamifere. Proteinele destinate procesului de degradare sunt conjugate

cu ubiquitina care se leagă de capătul N-terminal al unui reziduu de lizină.

Urmează ataşarea altor molecule de ubiquitină cu formarea unui lanţ.

Ubiquitina este ataşată proteinei ce urmează a fi digerată sub influenţa a

trei enzime:

E1 (enzima de activare a Ub) care modifica Ub în aşa fel încât Gly din

capătul C-terminal să reacţioneze cu Lys de pe proteină;

E2 (enzima de conjugare a Ub) care ataşeaza Ub la proteină;

E3 (Ub ligaze) cu rolul de a recunoaşte proteina substrat şi de a îi lega

ubiquitina.

Legarea ubiquitinei reprezintă semnalul care permite proteinei să intre în

complexul proteazomic.

Etapele procesului de digestie

complexul proteină-ubiquitină se leagă de situsul de recunoastere al

ubiquitinei de pe particula reglatoare;

proteina este depliată şi transferată în cavitatea centrală a particulei

miez;

se desfac anumite legaturi peptidice ale lanţului sub acţiunea

situsurilor active din inelele centrale, rezultatul fiind un set de

peptide având în medie 8-10 aminoacizi;


12

fragmentele de peptide părăsesc particula miez pe o cale

necunoscută putând fi degradate în continuare până la aminoacizi

individuali de către peptidaze din citosol sau pot fi incorporate in

clasa I a moleculelor de histocompatibilitate pentru a fi prezentate

sistemului imun ca potentiale antigene;

particula reglatoare eliberează apoi ubiquitina pentru a fi refolosită.

Un mare procent dintre proteinele care sunt sintetizate in citosol nu ating

niciodata starea funcţională deoarece conţin erori de structură apărute în urma

proceselor de translaţie sau pliere. Aceste produse ribozomale defecte sunt rapid

ubiquitinizate şi degradate in proteazomi, reprezentând o sursa importanta de

peptide din clasa MHC I. Astfel, peptidele mici cu 8-10 aminoacizi sunt

transportate în reticulul endoplasmic (RE) de către un transportor asociat cu

complexul de prezentare a antigenelor (TAP). În RE peptidele se leagă şi

stabilizează heterodimerii de MHC I, legare supravegheată de proteine

chapoerone cum ar fi BiP, calreticulina şi ERp57. După asamblare moleculele de

MHC purtătoare de peptide antigenice sunt translocate prin aparatul Golgi spre

suprafaţa celulară, unde sunt expuse şi vor întâlni celule T purtătoare de receptori

specifici complementari (TCR) care distrug celula ţinta infectată. Majoritatea

substraturilor care au epitopi MHC I sunt conjugate cu un lant multiubiquitinat,

care îl orientează catre proteazom pentru a fi degradat.

Calea de degradare proteazomică este esenţială pentru numeroase procese

celulare inclusiv răspunsul din stresul oxidativ.

Proteazomii reglează numeroase aspecte ale transcripţiei atât prin

mecanisme proteolitice cât şi prin mecanisme non-proteolitice.


13

interactionează cu cromatina ca urmare a ubiquitinizarii histonei H2b

şi induce metilarea histonei H3;

regleaza transcripţia prin turn-overul activatorilor;

regleaza recrutarea şi schimbul co-activatorilor şi co-represorilor prin

ambele mecanisme;

recrutează ARN polimeraza la locul transcripţiei;

intervin în elongare;

sunt necesari pentru terminarea transcripţiei.

Blocarea digestiei intracelulare la nivelul proteazomilor poate ajuta la

protejarea celulei. Blocarea degradării se face cu inhibitori de proteazomi care

produc acumularea intracelulară a proteinelor greşit împachetate sau degradate şi

marcate cu ubiquitina. Consecinţa este declanşarea unui răspuns de tip heat

shock care protejeaja celula de agenţi toxici sau temperaturi crescute.

Implicaţii clinice. Companiile de medicamente se află permanent în căutarea

unui inhibitor de proteazomi care să susţină abilitatea unei celule de a:

rezista în condiţii de ischemie sau la menţinerea organelor după

transplant;

modula cantitatea şi durata de viaţă a ciclinelor şi a factorilor de

transcripţie;

trata cancerelor cu medicamente ca Velacade care inhibă proteoliza

mediată de ubiquitină.

Bortezomib este un medicament inhibitor de proteazomi, utilizat in

tratamentul mielomului multiplu boala cu niveluri ridicate de proteazomi.


14

Medicamentul blochează acţiunea proteolitică a proteazomului şi inhibă ciclinele

stopând diviziunea haotică a celulelor canceroase.

Inhibitorii de proteazomi sunt substante de viitor şi în tratamentul bolilor

autoimune cum ar fi lupusul eritematos diseminat (LES) şi artrita reumatoidă. Der

asemenea, fibroza chistică este o boală produsă de degradarea prea rapidă a

transportorului de clor la nivelul proteazomilor.

INCLUZIUNILE CELULARE

Incluziunile celulare sunt depozite de molecule organice şi anorganice care

apar în citoplasma celulelor, având caracter tranzitoriu sau definitiv, ireversibil,

normal sau patologic.

Incluziunile fiziologice sunt cele mai mobilizabile, modificându-se

permanent în raport cu starea celulei sau în funcţie de necesităţile organismului.

Spre deosebire de organite, incluziunile nu au funcţii specifice. În funcţie de

provenienţa lor incluziunile se pot clasifica în: exogene şi endogene. Incluziunile

celulare exogene pot apare în celule în condiţii fiziologice (spre exemplu

carotenul din morcovi) sau în condiţii patologice (incluziuni de metale grele sau

particule de de azbest, siliciu, carbon, praf).

Incluziunile celulare endogene sunt de cele mai multe ori depozite

intracelulare de lipide , glucide, proteine, pigmenţi, ioni, etc.

Incluziunile de natură glucidică

Depozitele de glucide din celulele animale sunt sub formă de glicogen, iar

cele din celulele vegetale sub formă de amidon.

Celulele animale bogate în depozite glucidice sunt hepatocitele şi celulele

musculare la nivelul cărora se găsesc cantităţi mari de incluziuni de glicogen.

Depozitele de glicogen sunt utilizate în situaţia în care celula este supusă unor

activităţi mecanice intense (ex. contracţia musculară), sau în condiţii de activitate


15

intensă de sinteză. Aceste depozite se formează prin glicogenogeneză şi sunt

utilizate de celulă în urma procesului de glicogenoliză.

Glicogenul poate fi pus în evidenţă la MO prin coloraţia carmine amoniacal

Best, evidenţiindu-se sub formă de plaje mai mult sau mai puţin întinse, dar nu

ocupă niciodată întreaga citoplasmă. Incluziunile de glicogen apar la ME sub

formă de bastonaşe (particule alfa) sau de rozetă (particule beta). În patologie se

observă depozite mari de glicogen în boala Pompe caracterizată prin

hepatomegalie.

Incluziunile de natură lipidică

Incluziunile lipidice pot fi întlnite în celulă în următoarele circumstanţe:

-tranzitoriu – celula hepatică postprandial, sub formă de picături lipidice

izolate, proporţionale ca număr cu cantitatea de lipide ingerate, sunt repede

metabolizate şi dispar din citoplasmă la cateva ore după ingestie

-temporar, pe o durata de timp variabilă – în celulele secretorii din glanda

mamară în lactaţie, dispar din celulă după terminarea perioadei de lactaţie

-permanent – în celule specializate ale ţesutului conjunctiv numite

adipocite, celule grase sau lipocite. Aceste celule sunt de 2 tipuri : adipocite albe

şi adipocite brune.

Adipocitele albe formează ţesutul adipos alb, alcătuind paniculul adipos. Au

formă rotunjită când sunt izolate sau poligonală cand sunt grupate. Incluziunea

lipidică este unică - uniloculară şi ocupă întreaga citoplasmă care este împinsă

spre periferia celulei, predominant în jurul nucleului. Celula capătă aşa-numitul

aspect de “inel cu pecete”. Aceste celule au rol în metabolismul lipidic, de

protecţie a principalelor organe şi în termogeneză la nivelul tegumentului (în

hipoderm).

Adipocitele brune formează ţesutul adipos brun, bine dezvoltat la nou-

născut şi în copilărie şi care apoi involuează. La adult persistă în regiunea


16

interscapulară şi inghinal. Celulele adipoase brune au formă rotunjită, conţin în

citoplasmă numeroase incluziuni lipidice – adipocit multilocular. Nucleul este

sferic, eucromatic, situat central, iar citoplasma are aspect vacuolar, spumos

datorită numeroaselor incluziuni lipidice.

În patologie se pot observa numeroase incluziuni lipidice în hepatocite la

alcoolici.

Incluziuni de natură proteică

Apar în celule secretorii exo- şi endocrine în momente de supraproducţie ,

când nu pot fi exocitate în acelaşi ritm cu cel în care se produc şi rămân stocate in

citoplasmă sau atunci când exocitoza este mediată de receptori, necesitând un

semnal extracelular. Aceste incluziuni se găsesc în vezicule delimitate de

endomembrane.

Frecvent, în celulele glandelor salivare, ale stomacului sau în celulele

pancreasului exocrin se pot observa vezicule secretorii, care conţin precursori

enzimatici (zimogeni). Aceşti precursori sunt precursorul amilazei în glande

salivare, pepsinogenul în ce lulele principale ale stomacului şi tripsinogenul în

pancreas. Veziculele sunt stocate la polul apical al celulelor şi se eliberează prin

exocitoză.

Incluziuni de natură glicoproteică

Aceste incluziuni apar la polul apical al celulelor epiteliale care secretă

mucus stocat în vezicule delimitate de membrane sub formă de precursor

denumit mucinogen. Mucinogenii sunt eliberaţi din celulă prin exocitoză, se

hidratează şi formează mucusul. Cel mai edificator exemplu de celulă secretoare

de glicoproteine este ce lula caliciformă– singura glandă unicelulară, găsită în

epiteliul din tractul digestiv şi respirator. Rolul mucusului este acela de a proteja

mucoasele. Iritaţiile locale duc uneori la eliberarea întregului conţinut celular.

Incluziunile pigmentare

Pot apare în condiţii fiziologice şi patologice.


17

Incluziuni fiziologice

Melanina – pigment negru evident în epidermul pielii, în SNC – substanţa

neagră şi locus caeruleus. În celulele pielii, pigmentul este sintetizat în

melanocite, celule stelate, cu aspect de fulg de nea în microscopia optică.

Pigmentul este apoi transferat ș i depozitat în cheratinocite, în cantităţi variabile în

funcţie de rasă.

Lipofuscina sau pigmentul de uzură – se observă pe măsura înaintării în

vârstă a organismului, în special la nivelul miocardocitelor şi al celulelor nervoase,

dar şi în macrofage. Lipofuscina este de fapt produsul nedigerat al unor reacţii

litice la nivel subcelular. Pe măsură ce organitele îmbătrânesc sunt degradate şi

ceea ce nu poate fi reutilizat din structura lor rămâne sub forma lipofuscinei.

Deoarece neuronii nu se divid de-a lungul anilor se acumulează pigment, numit

de aceea pigment de uzură. Lipofuscina se acumulează şi în celulele adipoase,

fiind responsabil de culoarea galbenă a adipocitelor.

Macrofagele pot conţine lipofuscină provenită din cele mai variate surse:

celule moarte, organite proprii, bacterii moarte etc.

Hemosiderina - este reziduul nedigerabil rezultat în urma distrugerii

hematiilor, cuvântul hemo- provenind de la hemoglobină,care conţine fier.

Macrofage bogate în hemosiderină se pot observa în cantităţi mari în splină şi

ficat, locurile de elecţie pentru distrugerea hematiilor îmbătrânite. In coloraţia HE

poate fi confundată cu lipofuscina sau melanina, dar se evidenţiază specific prin

coloraţia cu albastru de Prusia pentru fier.

Incluziuni patologice

Pigmenţii biliari pot apare în anumite condiţii patologice sub formă de

bilirubină în celule le Kupfer sau chiar în hepatocite.

Documents

Organite Nedelimitate de Membrane2012-13 DOC