Cuprins Obiectivele NATO …………………………………………………2 Evolutie istorica…………………………………………………….3 NATO si mediul securitar post “razboi rece”…………………..4 Structurile NATO………………………………………………….10 Extinderea Nato……………………………………………………12 Romania si Nato……………………………………………………14 Bibliogrfie…………………………………………………………..15

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949, creand o alianta de 12 state (Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, SUA si Canada) decise sa-si asigure apararea reciproca si colectiva.

Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinta o alianta de tari independente avand drept obiectiv comun mentinerea pacii si protejarea propriei libertati prin intermediul solidaritatii politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si a respinge orice forma de agresiune impotriva lor. NATO este o organizatie interguvernamentala ale carei tari membre isi pastreaza integral suveranitatea si independenta, un forum in cadrul caruia statele se consulta reciproc in toate privintele, se iau hotarari asupra problemelor politice si militare ce le afecteaza securitatea.

Obiectivele NATO

Obiectivul prim al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea libertatii si securitatii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se realizeaza prin mijloace atat politice, cat si militare, asigurandu-se atat respectul Actului constitutiv al Organizatiei, cat si al Cartei Natiunilor Unite. De altfel,Tratatul Nord-Atlantic insusi isi gaseste sursa constituirii sale legale in articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la aparare individuala sau colectiva.

In esenta, potrivit articolului 5 din Tratatul NATO, un atac impotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac impotriva tuturor. Aceasta conceptie este reafirmata si prin alte de prevederi extrem de importante: vointa statelor semnatare de “a trai in pace cu toate popoarele”, de a le “salvgarda libertatea, mostenirea comuna si civilizatia, pe baza principiilor democratiei, a libertatilor individuale si a suprematiei dreptului”, de a “contribui la dezvoltarea relatiilor internationale pasnice si prietenesti, intarind propriile lor institutii libere, asigurand o mai buna intelegere a principiilor pe care sunt cladite aceste institutii si dezvoltand conditiile propice asigurarii stabilitatii si bunastarii, facand eforturi pentru a elimina orice opozitie in relatiile lor economice internationale si incurajand colaborarea economica intre fiecare parte si intre toate deopotriva.”

Ideea de aparare comuna si de promovare si slujire a unor interese securitare comune transpare si din art. 4 al Tratatului de la Washington: “Partile se vor consulta de fiecare data atunci cand, dupa parerea uneia dintre ele, integritatea teritoriala, interdependenta politica sau securitatea uneia dintre parti este amenintata”.

Vocatia NATO o constituie, asadar, protejarea democratiei si a drepturilor omului si asigurarea suprematiei dreptului.

De asemenea, Alianta joaca un rol-cheie in domeniul gestionarii crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea masurilor adecvate atunci cand exista consensul statelor membre in acest sens.

Evolutia istorica

In perioada “razboiului rece”, organizatia tratatului Atlanticului de Nord a avut o contributie majora si incontestabila la mentinerea starii de nonrazboi si la edificarea pacii.

Prin strategii si amplasari de forte, prin tendinta catre echilibru in domeniul armelor conventionale sau printr-o extraordinara flexibilitate intelectuala, Alianta a contribuit la depasirea fara confruntari armate a unor situatii tensionate intre doua blocuri reprezentand valori si principii diferite si dispunand de capacitati militare semnificative.

Raspunzand unei situatii dramatice generate de tendintele expansioniste ale colosului sovietic, crearea Organizatiei Nord-Atlantice a constituit punerea in functiune a unei aliante militare unice in istorie prin durata, prin structurile sale militare si politice originale, prin diferentele (de marime si de resurse) dintre aliati, prin sistemul institutional instituit si nu in ultimul rand prin respectarea suveranitatii si independentei membrilor sai (fiind o organizatie de cooperare interguvernamentala, apartenenta la Alianta Nord-Atlantica nu antreneaza modificari in planul suveranitatilor statale, membrii sai pastrandu-si drepturile de a-si asuma responsabilitati suverane in domeniul apararii).

Dupa incheierea “razboiului rece”, intrebarea care s-a conturat in legatura cu NATO a fost daca Organizatia continua sa mai aiba o ratiune de a fi si misiuni de indeplinit intr-un mediu securitar complet nou.

Raspunzand acestei provocari cu aceeasi lipsa de rigiditate intelectuala care i-a asigurat succesul timp de 4 decenii, Alianta si-a impus o restucturare care sa-i permita o contributie cat mai eficienta la elaborarea structurilor de securitate, de cooperare pentru intreaga Europa; puterea sa de a se adapta la evolutiile politice, strategice si tehnice i-au permis modificarea conceptelor sale strategice si politice si corelarea acestora cu noile realitati internationale.

La inceputul anilor ’90, s-a luat decizia crearii unei “noi” Aliante. Principalele elemente ale acestei decizii erau: deschiderea Aliantei catre noi membri, lansare de noi parteneriate cu state nemembre, restructurarea aranjamentelor interne ale NATO, construirea unei identitati europene de

securitate si aparare mai puternice, acceptarea de noi misiuni, precum si mentinerea pacii in regiuni aflate in conflict, punerea la punct a unor initiative de nonproliferare a armelor de distrugere in masa.

Increderea de care s-a bucurat si continua sa se bucure Organizatia este dovedita si de aderarile care au avut loc dupa 1949. alte 4 state Europene se alatura Alianei intre 1952 si 1982 (Grecia, Turcia, Republica Federala Germania, Spania).

Prabusirea comunismului, insotita de o noua realitate geopolitica si strategica a determinat, Alianta sa-si deschida de doua ori portile catre fostele state comuniste. La 12 martie 1999 Republica Ceha, Ungaria, Polonia au fost primite in sanul Aliantei, iar din 2004 Alianta numara 26 de membrii. Noii veniti sunt: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovenia si Slovacia.

NATO si mediul securitar post “razboi rece”

Caderea “Cortinei de Fier” a antrenat schimbari profunde in relatiile Est-Vest si implicit transformarea radicala a mediului de securitate.

Declaratia de la Londra, din 1990, constituie momentul consacrarii noilor realitati in relatiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea Sovietica si fostele state comuniste si pune bazele viitoarei lor cooperari, care va fi dezvoltata nu doar in cadrul NATO ci si al OSCE.

Prioritatile NATO in anii ’90 s-au orientat spre deschiderea Aliantei catre noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai larg de sporire a integrarii componentei europene si nu in ultimul rand, restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianta si-a largit sfera de interes prin ceea ce a fost denumit « a treia dimensiune » a NATO.

Abordarea cooperativa a securitatii a orientat Alianta catre relatii cu state nemembre prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul de Parteneriat Euroatlantic, Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent NATO si Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Dialogul Mediteranean.

Consiliul de Parteneriat EuroatlanticCadrul multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanta in

cadrul careia aliatii si partenerii se consulta asupra unei problematici vaste, mergand de la gestionarea crizelor, mentinerea pacii si a securitatii, controlul armamentelor, la cooperarea stintifica si nonproliferarea armelor de distrugere in masa.

Consiliul, creat in 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. El consta in intalniri periodice la nivel de ambasadori si ministri de externe si ai apararii.

Parteneriatul pentru PaceCreat in 1994 Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv

consolidarea stabilitatii si a securitatii in intreaga Europa. El urmareste sporirea capacitatilor Aliantei si ale statelor partenere de a coopera in cadrul operatiunilor comune. Parteneriatul se bazeaza pe o cooperare practica, adaptata nevoilor proprii fiecarui stat.

In cadrul Parteneriatului pentru Pace, Nato isi asuma rolul consultarilor cu fiecare dintre statele partenere in cazul unei potentiale amenintari la adresa integritatii lor teritoriale, independentei politice sau a securitatii lor.

Consiliul permanent NATO-RusiaConsiderand Rusia un actor de maxima importanta in peisajul

securitatii internationale, NATO i-a propus, in 1996, dezvoltarea unui nou tip de relatii de cooperare. Aceasta cooperare s-a concretizat in 1997 prin semnarea “Actui fondator asupra relatiilor mutuale, cooperarii si securitatii intre NATO si Federatia Rusa” si prin crearea Consiliului permanent NATO-Rusia. Constand in intalniri periodice la diferite niveluri, Consiliul permite abordarea unor probleme de interes comun: mentinerea pacii, securitatea nucleara, conversia industriei de aparare, controlul armamentelor, cooperarea militara, protectia mediului.

In 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO in contextul conflictului din Kosovo, Rusia si-a suspendat relatiile cu NATO. Vizita fostulu secretar general al NATO, Lord Robertson la Moscova (februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperari.

In urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis o cooperare constructiva in interiorul unui cadru securitar larg, in care lupta contra terorismului si prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa constituie elemente extrem de importante.

Comisia NATO-UcrainaDevenita independenta in 1991, Ucraina a inceput sa dezvolte foarte

repede relatii cu Organizatia Nord-Atlantica, devenind membru al Parteneriatului pentru Pace in 1994 si fiind unul dintre fondatorii Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscandu-se rolul major pe care Ucraina il joaca in geopolitica europeana, s-a adoptat, in 1997 “Carta pentru un

Parteneriat distinctiv intre NATO si Ucraina”, atat implementarea acesteia, cat si gasirea de noi modalitati de cooperare fiind incredintate Comisiei NATO-Ucraina. Comisia NATO-Ucraina s-a reunit pentru prima data in anul 2000, la Kiev.

Dialogul MediteraneanIn 1995, NATO a invitat 6 state mediteraneene (Egipt, Israel,

Iordania, Maroc, Mauritania, Tunisia) sa participe la un Dialog, menit sa contribuie la instaurarea de bune relatii si favorizarea unei mai bune cooperari reciproce in intreaga regiune mediteraneana, precum si la intarirea securitatii si stabilitatii. Celor 6 state li s-a adaugat, in februarie 2000, Algeria.

Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un instrument esential de sustinere a strategiei globale de parteneriat, dialog si cooperare promovate de Alianta.

La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set de masuri vizand consolidarea dimensiunii politice si practice a Dialogului Mediteranean.

Restructurarea aranjamentelor interne ale NATOModelarea si adaptarea Aliantei in noul context post « razboi rece »

a antrenat restructurarea fortelor militare si dispozitiilor de conducere, precum si introducerea unor noi concepte.

Efectivele militare in statele membre au fost reduse si s-au constituit corpuri de armata usoare si capabile de o interventie rapida si eficienta. De asemenea, numarul cartierelor generale ale NATO a fost redus cu doua treimi (din cele 65 au ramas aproximativ 20).

Tot in acest context s-a dezvoltat si conceptul « Grupuri de forte interarme multinationale » (GFIM), Alianta prevazand structuri de forte susceptibile de a fi adaptate pentru a face fata diferitelor tipuri de misiuni.

Initiativa NATO pentru Europa de Sud-EstStabilitatea si securtatea Europei de Sud-Est si consolidarea

cooperarii intre statele din regiune sunt promovate prin intermediul initiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptata la Summit-ul de la Washington, din 1999.

La baza acestei initiative se regasesc 4 elemente fundamentale: Forumul consultativ pe probleme de securitate in Europa de Sud-Est, Grupul de lucru ad-hoc in domeniul cooperarii regionale, instrumentele de lucru ale

Parteneriatului pentru Pace si programele-tinta pe probleme de securitate pentru tarile din regiune.

Consolidarea dimensiunii europeneDiferentele de capacitati intre SUA si partenerii sai europeni au

determinat Alianta sa sustina, incepand din 1994, dezvoltarea unei Identitati europene de securitate si de aparare, in stransa colaborare cu Uniunea Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza crearii acestei Identitati europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe batranul continent posibilitatea de a-si asuma responsabilitatea propriei securitati si pe de alta parte, consolidarea unei relatii transatlantice mai echilibrate si mai puternice.

Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a crea o Forta de Reactie Rapida, ce a devenit operationala in 2003, pe de o parte, s crearea unei Forte de Reactie a NATO, in urma summit-ului de la Praga, din 2002, pe de alta parte, au creat sensatia unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurente intre cele doua structuri. Obiectivele si aria de interventie a celor doua Forte fiind insa diferite, se poate orbi mai de graba de o complementaritate a acestora. In plus, Uniunea Europeana nu si-a dezvoltat suficient capacitatile militare, nefiind pregatita in momentul de fata, sa dea un raspuns rapid si eficient unor provocari securitare majore.

Toate aceste demersuri, impreuna cu incercarea de a constitui, la nivel european o Politica de Securitate si Aparare Comuna functionala, pot fi intelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor si responsabilitatilor intre Europa si SUA in acest domeniu.

In decembrie 2002 a fost consacrata baza oficiala a cooperarii intre NATO si UE privind gestiunea crizelor si prevenirea conflictelor. Aceasta cooperare permite operatiuni dirijate de UE cu ajutorul resurselor si capacitatilor NATO.

A « treia dimensiune » a NATOIn ultimii ani, dincolo de orientarile sale principale vizand

cooperarea in domeniul securitatii si al politicii de aparare, NATO si-a extins centrul de interes si catre cooperarea privind planurile civile de urgenta, sectorul stintific, si chestiunile legate de mediu. Daca problemele de securitate si politica de aparare constituiau prima si a doua « dimensiune » a Aliantei, noile sectoare au fost desemnate drept « a treia dimensiune » a acesteia.

Conceptul strategic al Aliantei

Abordarile politice si militare ale NATO sunt redate de Conceptul strategic al Aliantei, definit pentru prima data in 1991 la summit-ul de la Roma.

In 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus reexaminarea Conceptului strategic al Aliantei, iar la Washington, in 1999, au aprobat un nou Concept strategic, care sa-i confere Aliantei un instrument cu ajutorul caruia sa poata face fata noilor provocari si perspectivelor securitare in secolul XXI si care sa o ghideze in evolutia sa politica si militara viitoare. Aceasta porneste de la premisa ca NATO trebuie sa salvgradeze interesele comune de securitate intr-un mediu aflat in continua schimbare, sa mentina apararea colectiva, sa consolideze relatia transatlantica si sa asigure un echilibru care sa permita Aliatilor europeni sa-si asume o mai mare responsabilitate. Mai mult, Alianta trebuie sa conserve vointa politica si mijloacele militare pe care le presupun diferite actiuni.

Noul Concept strategic descrie natura si obiectivele NATO, ca si misiunile de securitate fundamentale ale acesteia, identificam elementele centrale ale noului mediu securitar si componentelor sale globale de securitate si furnizeaza orientarile in vederea continuarii adaptarii fortelor sale militare.

Realitatile internationale conturate dupa 11 septembrie 2001 au determinat o regandire a rolului NATO in arhitectura securitara. Daca in perioada « razboiului rece », orientarea predominanta a NATO era catre Europa, provocarile actuale sunt mult mai diverse si mai indepartate geografic. Desi parerile privind « mondializarea » NATO sunt inca diverse, este evident ca amenintarile majore la adresa securitatii nu se mai circumscriu exclusiv spatiului european. In aceasta logica, la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, Aliatii au evidentiat necesitatea ca NATO sa dispuna de capacitatea de a desfasura forte capabile de a interveni in orice zona si de a sustine operatii la mare distanta, inclusiv in medii in care poate fi pusa in situatia de a se confrunta cu arme biologice, chimice, nucleare, precum si de a-si consolida prezenta pe scena internationala din cresterea numarului de membrii.

Angajamentul de capacitati adoptate la Praga si crearea Fortei de Reactie a NATO (NRF) – lansata oficial pe 15 octombrie 2003 – vor permite Aliantei sa faca fata noilor amenintari si riscuri si in acelasi timp, sa contribuie la promovarea interoperabilitatii intre fortele sale europene si cele americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmareste sporirea capacitatii NATO de a raspunde diferitelor provocari prin implicarea sa in actiuni propriuzise si nu doar in faza postconflict.

In contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la Praga din noiembrie 2002, a fost anuntat un nou concept militar de aparare impotriva terorismului. Potrivit acestuia, NATO trebuia sa fie in masura sa reprime si sa imvinga terorismul si sa asigure protectia impotriva acestuia, peste tot unde interesele Aliatilor o cer. Problema armelor de distrugere in masa a constituit un alt subiect de discutie, convenindu-se, in acest sens, numeroase masuri menite sa contribuie la reducerea riscurilor (ameliorarea capacitatilor de detectie, echiparea fortelor NATO cu sisteme de protectie mai performante, sustinerea autoritatilor civile in caz de urgenta).

Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO in vederea imbunatatirii rapiditatii si desfasurarii fortelor.

Complexitateea mediului securitar international si determinarea lui multipla (securitatea este influentata de factori economici, politici, sociali, de mediu, precum si de aspecte ce tin de aparare) au facut Alianta Nord-Atlantica sa propuna un cadru fundamental pe trei elemente principale: dialogul, cooperarea si mentinerea unui potential comun de aparare.

Preocuparile constante ale Aliantei de a face fata diferitelor provocari si de a se adapta schimbarilor din mediul securitar au fost reafirmate in cadrul summit-ului de la Istambul, din 28, 29 iunie 2004. cele trei prioritati ale summit-ului au fost : asistenta pentru tarile din Orientul Mijlociu, Caucaz si Asia, angajarea in operatiuni in afara ariei de interventie, continuarea dezvoltarii capacitatilor Aliantei (transformare/modernizare). Pe baza acestei prioritati Alianta si-a definit temele strategice, acestea vizand operatiunile, propria modernizare (transformare) si parteneriate.

In urma discutiilor intre sefii de stat si de guvern reuniti la Istambul, Alianta, in conformitate cu obiectivele propuse, a decis : crearea Initiativei de Cooperare Istambul (ICI) vizand cooperarea intre tarile din cadrul Consiliului de Cooperare din Golf prin implicarea lor atat la nivel bilateral, cat si individual (ca si Dialogul Mediteranean, ICI reprezinta un ansamblu de procese complementare, evolutive si individualizate), un dialog mai strans cu tarile din Caucaz si Asia prin intermediul Parteneriatului Euroatlantic, extinderea prezentei NATO in Afganistan, asistenta acordata Irakului pentru pregatirea fortelor sale de securitate (decizia NATO este un raspuns la cererea formulata de guvernul interimar irakian), predarea comenzii pentru operatiunile militare din Bosnia-Hertegovina, Uniunii Europene (acest lucru s-a realizat in luna decembrie 2004).

La Reuniunea Ministrilor Afacerilor Externe din decembrie 2004, de la Bruxelles, s-a decis sporirea participarii NATO in Afganistan (este vorba de extinderea misiunii fortei internationale de asistenta pentru securitate-FIAS-prin trimiterea de echipe provinciale de reconstructie-PRT-in zona de

vest a tarii) si de extinderea ajutorului dat Irakului (implicarea tot mai sporita in domeniul pregatirii fortelor de securitate irakiene), precum si pastrarea unei prezente semnificative a NATO in Kosovo, deoarece « mediul securitar ramane fragil ».

Structurile NATOPentru a-si putea indeplini rolul sau fundamental de prezervare a

libertatii si securitatii statelor membre, NATO este dotat cu o dubla structura-militara si civila-intre cele doua « componente » existand o stransa cooperare.

Structura civilaConsiliul Atlanticului de Nord (NAC) este organul decizional al

Organizatiei si singurul sau organ a carei existenta este expres afirmata de Tratatul de la Washington.

Fiecare tara membra este reprezentata in Consiliul Atlanticului de Nord de un ambasador sau un reprezentant permanent asistat de o delegatie nationala alcatuita din consilieri si functionari care participa la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.

Deciziile Consiliului se adopta prin consens si ele reprezinta vointa colectiva a statelor membre.

In mod normal, membrii Consiliului se reunesc o data pe saptamana, iar lucrarile sale sunt prezidata de secretarul general al NATO (sau de adjunctul acestuia).

Sediul NAC se afla la Bruxelles (ca si cartierul general al Organizatiei).

Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord si a comitetelor sale (Tratatul confera Consiliului dreptul de a crea organe subsitare) este sustinuta de un secretar international. Acesta este format din cetateni ai statelor membre, care sunt fie recrutati in mod direct de organizatie, fie detasati de guvernele nationale pentru 3-4 ani. Membrii Secretariatului International se subordoneaza secretarului general al Aliantei si servesc interesele acesteia pe toata durata mandatului.

Secretariatul International are in compunere: Biroul Secretarului General, departamanetele operative, Biroul Administrativ si Biroul Inspectorului Financiar. In fruntea fiecarui departament se gaseste un secretar general-adjunct.

Secretarul general este insarcinat sa promoveze si sa conduca procesul de consultari si luare a deciziilor in cadrul Aliantei. El isi asuma si

functia de presedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru Planificarea Apararii si Comitetului pentru Planificarea Nucleara. Misiunea secretarului general include si posibilitatea ca acesta sa ceara dezbaterea anumitor teme, in vederea adoptarii unei decizii. De asemenea, el este abilitat sa-si foloseasca bunele oficii in caz de diferende intre tarile membre. El este insarcinat si cu conducerea Secretariatului International si este principalul purtator de cuvant al Aliantei in relatiei cu guvernele si mass-media.

Structura militaraComitetul Militar este alcatuit din ofiteri superiori din tarile membre

detasati la sediul din Bruxelles al Aliantei. Rolul sau vizeaza, in principal consiliere si recomandari (adresate autoritatilor politice ale NATO) in domeniul militar. De asemenea, el contribuie la elaborarea conceptelor strategice generale ale Aliantei.

Comitetul Militar se intruneste saptamanal (Consiliul Atlanticului de Nord se reuneste in fiecare miercuri, iar reprezentantii Comitetului Militari se intalnesc joia, pentru a putea aplica in cel mai scurt timp deciziile acestuia).

Presedintele Comitetului Militar este ales de sefii de stat major si are un mandat de 3 ani.

Statul Major Militar International sprijina activitatea Comitetului Militar; aceasta structura este alcatuita din personalul militar detasat de fiecare stat membru si de personalul administrativ civil. In fruntea sa se afla un director cu rang de general cu 3 stele, numit de catre tarile membre la propunerea Comitetului Militar. In subordinea acestuia se afla cei doi comandanti strategici-comandantul suprem al Fortelor Aliate din Europa (SACEUR), cu sediul la Shate, in Belgia, si comandantul suprem al Fortelor Aliate din zona Atlanticului (SACLANT), cu sediul la Norfolk, in SUA-precum si Grupul de Planificare Regionala Canada SUA (CUSRPG) cu sediul la Arlington, in SUA.

Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)Importanta pe care Alianta o acorda dialogului politic intre

reprezentantii directi ai cetatenilor din statele membre se concretizeaza si prin constituirea, in 1995, a Adunarii Parlamentare (initial denumita Adunarea Nord Atlantica). Membrii Adunarii sunt numiti de catre si din randul parlamentelor statelor membre, urmand procedurile nationale si in functie de ponderea pe care partidul politic din care fac parte o are in parlamentul respectiv.

Misiunea principala a Adunarii vizeaza dezbateri pe teme de interes comun si apropierea diferitelor opinii exprimate in cadrul acestei institutii.

NAA se reuneste in sesiune plenara de doua ori pe an in capitala unei tari membre, la invitatia parlamentului acesteia. Adunarea Atlanticului de Nord este structurata in 5 comisii : Comisia politica, Comisia de aparare si securitate, Comisia economica, Comisia stiintifica si tehnica si Comisia pentru probleme civile.

Initiativa Rose-Roth, lansata in 1990, asigura coordonarea relatiilor Adunarii Atlanticului de Nord cu structurile parlamentare ale statelor din Europa Centrala si de Est. Exista o tripla dimensiune a acestei initiative: participarea cat mai activa a parlamentelor din spatiul central si est-european la intrunirile Adunarile, sustinerea unor seminarii Rose-Roth pe teme de interes comun pentru ambele parti, sprijinul acordat formarii profesionale a personalului care lucreaza pe langa parlamente.

Rolul Adunarii Atlanticului de Nord in elaborarea politicii Aliantei Nord Atlantice, desi, indirect(Adunarea este independenta in raport cu Alianta), este indiscutabil, recomandarile si rezolutiile sale fiind transmise guvernelor si parlamentelor nationale, precum si Secretariatul General al NATO.

Extinderea NATOConform articolului 10 din Tratatul Atlanticului de Nord, Partile pot,

prin acordul unanim, sa invite sa adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat si de a contribui la securizarea regiunii Atlanticului de Nord.

Dupa cum am aratat deja, NATO a primit noi membri pe durata intregii sale existente. Acest lucru este explicabil prin mutatiile care au avut loc pe scena internationala o data cu prabusirea statelor comuniste, antrenand schimbari fundamentale la nivel securitar, dar si ca urmare a evolutiei realitatilor internationale in ansamblul lor si a noilor provocari si amenintari carora trebuie sa le faca fata organizatiile internationale in noul mileniu.

Invitate sa se alature Aliantei la summit-ul de la Madrid, din 1997, Polonia, Cehia si Ungaria au devenit membre cu drepturi depline in 1999. Acesta era primul pas dintr-o strategie de extindere mult mai larga, ce avea sa se continuie in 2002, prin invitarea a 7 noi state est-europene (la sammit-ul de la Praga) de a adera la NATO.

Dimensiunea extinderii, ca si necesitatea de a face din Alianta o forta eficienta si operationala in conditii si zone din cele mai diverse au

determinat o atentie sporita fata de acest cel mai recent val de aderare. Astfel, Alianta a lansat Planul de actiune pentru aderare, menit sa ajute statele candidate, permitandu-le sa obtina consiliere, ajutor si sprijin practic in legatura cu toate aspectele aderarii. Fara a constitui o garantie de aderare, sau o simpla lista de conditii si criterii care trebuie indeplinite si respectate, Planul este un instrument extrem de util pentru statele interesate care, prin schimbul de informatii, pot afla, reactiile si avizele concrete ale NATO referitoare la pregatirea lor in vederea unei viitoare aderari.

Planul de actiune pentru aderare respecta principiul autodiferentierii, statele fiind libere sa aleaga acele elemente din Plan care sunt cel mai bine adaptate prioritatilor si specificitatii lor nationale.

Lansat in 1999, la acest Plan au participat 9 state: Albania, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia, Slovenia si Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei.

Fiecare membru a elaborat un program national anual de pregatire pentru aderare, vizand problemele politice si economice, militare si de aparare aspecte legate de resurse, probleme de securitate si juridice. Ele si-au fixat propriile obiective, scopuri si calendare de activitati.

Continutul programelor nationale tine insa cont de obiectivele pe care Alianta le asteapta a fi atinse de statele candidate in diferite domenii:

a) obiective politice si economice : reglementarea pe cale pasnica a oricarui conflict teritorial exern, a oricarei neintelegeri de natura etnica, suprematia legii si respectarea drepturilor omului, instaurarea unui control democratic asupra fortelor armate si promovarea stabilitatii si a bunastarii prin libertate economica, justitie sociala si o atitudine responsabila in materie de mediu.

b) Obiective de securitate si aparare : capacitatea statelor candidate de a contribui la apararea colectiva si la noile misiuni ale Aliantei. Participarea in cadrul Parteneriatului pentru Pace detine, de asemenea, un rol important.

c) Resursele vizeaza necesitatea ca orice stat candidat sa aloce suficiente resurse apararii, astfel incat sa faca fata obligatiilor ce vor decurge din aranjamentele colective ale Aliantei, in momentul in care va deveni membru.

d) Aspecte de securitate se refera la necesitatea ca tarile candidate sa vegheze la instituirea procedurilor care garanteaza securitatea informatiilor sensibile.

e) Aspectele juridice vizeaza necesitatea compatibilitatii intre legislatiile statelor candidate si dispozitiile si acordurile reglementand cooperarea in interiorul NATO.

In momentul in care se considera ca un stat indeplineste aceste criterii si ca includerea sa in Alianta poate servi intereselor politice si strategice globale ale acesteia si contribui la stabilitatea continentului european, exista toate premisele ca respectivul stat sa devina memru deplin al NATO.Cea mai recenta extindere, a fost finalizata, dupa cum am aratat mai inainte, in primavara anului 2004, summit-ul NATO de la Istambul (din iunie 2004), fiind prima reuniune importanta a Aliantei largite.

Romania si NATOUnul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe si interne a

Romaniei dupa prabusirea comunismului l-a constituit aderarea la NATO. Primele relatii ale Romaniei cu NATO dateaza din anul 1990, cand, printr-o scrisoare oficiala, secretarul general al NATO (pe atunci Manfred Worner) era invitat sa viziteze Romania si in care se sugera, de asemenea, ideea acreditarii unui ambasador roman la NATO.

Romania a adresat formal cererea de aderare la Alianta Nord Atlantica in 1993. De atunci si pana in prezent, Romania a participat la diferite programe, initiative si actiuni ale organizatiei.Primul pas concret in acest sens a fost participarea Romaniei la Parteneriatul pentru Pace, inca din 1994.

In plan intern, Romania a demarat procesul de reforma a sistemului de aparare, a lansat Planul anual de pregatire pentru aderare (in cadru mai larg definit de Planul de actiune in vederea admiterii de noi membrii, elaborat de NATO in 1999), si in urma summit-ului de la Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor.

Dupa cum am aratat, Romania a fost invitata sa adere la NATO in noiembrie 2002. Dupa incheierea procedurii de ratificare, in tarile membre ale NATO, a Protocolului de aderare a Romaniei la NATO si in urma ratificarii acestuia de catre Parlamentul Romaniei, incepand din 2004, tara noastra este membru cu drepturi depline al Aliantei Nord Atlantice.

BIBLIOGRAFIE: Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga – ORGANIZATII

EUROPENE SI EUROATLANTICE, Editura Economica, Bucuresti, 2005

Silviu Negut, INTRODUCERE IN GEOPOLITICA, Editura Meteor Press, Bucuresti, 2006