SCURTĂ ISTORIE A IMPERIULUI ROMAN

Extinsă de la câteva sate la un imperiu imens, Roma antică a dominat zona mediteraneană. În ciuda datinilor sale aspre şi a războaielor crude, civilizaţia romană a stabilit un record impresionant de înalte realizări.

Romanii credeau că sunt urmaşii lui Aeneas, un troian care reuşise să scape după distrugerea oraşului său natal de către greci. Ei considerau de asemenea că Roma fusese fondată de Romulus, unul dintre gemenii zeului războiului, Marte, în anul 753 î.Hr.

În realitate, Roma timpurie era o regiune destul de restrânsă, compusă din sate construite pe vârfurile dealurilor, care s-au unit şi au prosperat datorită poziţiei lor favorabile pe rutele comerciale din interiorul Italiei. Cu toate acestea, Roma a fost pentru mult timp eclipsată de un alt popor din centrul Italiei şi anume etruscii, din rândul cărora s-au ridicat câţiva regi.

În 510 î.Hr., romanii l-au expulzat pe ultimul lor rege, Tarquinius Superbus, şi au înfiinţat o republică. A fost necesară o perioadă de 200 de ani de conflicte între clasele sociale, şi anume între patricieni (aristocraţi) şi plebei (oamenii de rând) până să se ajungă la o anumită stabilitate constituţională.

Sub noua republică, un corp constituţional, Senatul, a creat majoritatea legilor şi a luat majoritatea deciziilor, conducerea propriu-zisă fiind asigurată de doi consuli. Noii consuli erau aleşi în fiecare an de către Adunarea Poporului, însă membrii acesteia erau de multe ori convinşi să aleagă candidaţi aristocraţi, interesele poporului rămânând astfel să fie reprezentate de cei doi tribuni. În practică, compromisurile menţineau un anumit simţ al cetăţeniei comune şi al spiritului public, una dintre cele mai mari forţe ale Romei.

Mulţumită acesteia, romanii au putut să formeze şi mai târziu să domine o confederaţie în câmpia Latium şi să-i învingă până la urmă pe etrusci, samniţi şi gali. Unul dintre secretele succesului lor era neobişnuita generozitate faţă de aliaţii lor, precum şi faţă de popoarele pe care le cucereau, cărora le acordau, mai devreme sau mai târziu, cetăţenia romană. Aceasta însemna creşterea numărului romanilor o dată cu cuceririle pe care le făceau.

Până în 272 î.Hr., Roma controla Peninsula Italică, coperând cu locuitorii Cartaginei în vederea subjugării oraşelor greceşti din sud şi a alungării din Sicilia a regelui grec Pyrrhus din Epir. Insula a devenit apoi răsplată în războiul de 23 de ani (264 – 241 î.Hr.) dintre Roma şi Cartagina, o mare putere comercială nord-africană, care era acum principala rivală a Romei în supremaţia pentru bazinul occidental al Mării Mediterane. Legiunile romane – o armată compusă încă din cetăţeni – s-au descurcat bine în faţa mercenarilor din Cartagina, însă războiul nu s-a încheiat până când romanii nu şi-au creat o flotă formidabilă. La sfârşitul războiului, Cartagina a cedat Sicilia şi, curând, Roma a ocupat Sardinia şi Corsica.

1

Aceasta a fost doar prima rundă a unui conflict care a epuizat Roma. Ingenioşii cartaginezi au construit un nou imperiu în Spania, găsind în Hannibal un comandant de geniu, al cărui tată l-a făcut să jure că va rămâne ostil Romei. Când războiul a izbucnit din nou, Hannibal a intreprins o traversare hazardată a Alpilor, însoţit de o armată ce indudea chiar şi elefanţi africani de război, atacând apoi Italia. Deşi inferioară nnmeric, armata sa a provocat înfrângeri romanilor la Trebbia (218 î.Hr), Lacul Trasimene (217 î.Hr.) şi la Cannae (216 î.Hr.). însa porţile Romei şi ale majorităţii aliaţilor acesteia i-au rămas închise lui Hannibal şi deşi acesta a găsit sprijin în sudul Italiei, rămânând în peninsulă timp de l6 ani, victoria finală nu a fost a sa. Intre timp, romanii i-au învins pe aliaţii lui Hannibal, au cucerit Spania şi au invadat Africa de Nord. Rechemat din Italia, Hannibal a fost înfrânt în bătalia de la Zama (202 Î.Hr.) şi Cartagina a capitulat.

Romanii deveneau din ce în ce mai puternici. Pentru a se asigura că nu vor mai fi provocaţi, în 146 î.Hr. au distrus Cartagina, care era aproape lipsită de apărare. În secolul al II-lea î.Hr., Macedonia, Grecia, Pergamul din Asia Mica (Turcia modernă), precum şi coasta mediteraneană a Franţei au intrat sub controlul roman; o parte a Egiptului a rămas nominal independentâ, însă îndeplinea rolul de stat vasal (aliat dependent). Marea Mediterană devenea astfel un "lac roman".

Expansiunea de asemenea proporţii a afectat modul de viaţă roman. Numărul mare de sclavi aduşi în Italia a determinat creşterea cavalerilor, echivalentul burgheziei de astăzi. Aceştia detestau faptul că monopolul puterii era deţinut de aristrocraţi. Astfel s-au format partide rivale în stat, optimaţii (aristocraţia) şi popularii (plebea şi burghezia). Marius, membru al partidului popular, un om de condiţie umilă, şi-a câştigat reputaţia în urma unor campanii victorioase în Africa de Nord. Rivalul său, Sylla (sau Sulla), conducător al optimaţilor, a triumfat în războiul civil, instaurând o dictatură personală (82 î.Hr.). A urmat o perioadă grea şi întunecată în istoria Romei, cu epurări sângeroase, „proscripţii” pentru înlăturarea inamicilor politici. Cu toate acestea, s-a întărit semnificativ rolul Senatului, instituţie marcantă, de unde şi deviza republicii: „SPQR” („Senatus Populus Que Romanus” – Senatul şi Poporul Roman).

Viaţa politică în următoarele decenii va fi marcată de un triumvirat între principalii „actori” pe scena politică: Pompei, Crassus şi Cezar. Triumviratul deţinea atâta putere şi influenţă, încât membrii acestuia puteau aranja afacerile republicii după bunul plac. Balanţa în interiorul triumviratului a fost răsturnată în momentul în care Crassus a fost înfrânt şi ucis în est de parţi. Pompei s-a aliat cu Senatul, crezând că este el însuşi ameninţat. Cezar a intrat în Italia în 49 î.Hr., însoţit de vechea sa armată. Războiul civil care a urmat s-a răspândit în toate regiunile din jurul Mediteranei. În anul 45 î.Hr., Cezar a ieşit victorios, devenind astfel dictator al Romei. Cu toate ca deţinea toată puterea în stat, Cezar nu s-a proclamat niciodată împărat, nedorind să schimbe sferele de influenţă în interiorul republicii, după cum mărturiseşte în opera sa, „De Bello Gallico” („Războiul civil”). Cu toate acestea, a fost

2

asasinat în Senat (martie 44 î.Hr.), printre asasini numărându-se şi propriul fiu, Brutus. Ultimele cuvinte ale lui Cezar, al cărui nume urma să devină echivalentul titlului de împărat, au devenit emblematice: „Tu Quoque mi fili Brute” („Şi tu, Brutus, fiule”).

Aceasta a dus la izbucnirea altor războaie. Partidul senatorilor, în frunte cu Brutus şi Cassius, a fost înfrânt de al doilea Triumvirat, compus din Octavian, nepotul şi fiul adoptiv al lui Cezar, Marc Antoniu şi Lepidus. Lepidus a fost eliminat, iar Octavian şi Antoniu au ridicat armele unul împotriva altuia. Antoniu şi regina Cleopatra a Egiptului au fost înfrânţi la Actium (31 î.Hr.), lăsându-l pe Octavian stăpân asupra lumii romane.

Octavian, cunoscut mai bine după titlul ce i s-a acordat, Augustus, a fost primul împărat roman (proclamarea imperiului – 27 î.Hr.), domnind până în anul 14 d.Hr. Republica nu a fost niciodată abolită: Augustus a condus printr-o serie de instituţii legale care l-au ajutat să obţină controlul asupra statului şi armatei, aşa încât republica a decăzut încet, în timp ce Senatul şi alte instituţii tradiţionale au fost păstrate.

Augustus a avut o domnie eficientă, armatele sale lârgind frontierele imperiului până la Dunăre. Urmaşii săi - Tiberius, Caligula, Claudius, Nero - au avut domnii scandaloase şi, lipsindu-le restricţiile lui Augustus, de multe ori aveau un comporta-ment tiranic. Însă, în timpul domniilor lor imperiul a prosperat, ca rezultat al Păcii Romane (Pax Romana), promulgării legilor romane, drumurilor romane şi geniului roman în construcţii şi inginerie. Acordarea cetăţeniei persoanelor din provinciile Romei a contribuit la stabilizarea societăţii romane. O trăsătură mai puţin de admirat era reprezentată de aşa numita politică a "pâinii şi circului" – locuitorii inactivi ai oraşelor erau adesea distraţi cu spectacole, jocuri, inclusiv lupte de gladiatori. Urmaşii lui Augustus au respectat sfatul acestuia de a nu întreprinde expansiuni ale imperiului. O excepţie a fost cucerirea Britaniei, începută în 43 d.Hr., în timpul domniei lui Claudius. În cele din urmă a fost ocupată o suprafaţă corespunzătoare Angliei şi Ţării Galilor de astăzi şi, în ciuda primelor revolte, britanii din clasele superioare au început să poarte togi, să-şi construiască vile şi să adopte şi alte aspecte ale modului de viaţă roman.

Nero (54-68 d.Hr.) a fost ultimul dintre împăraţii urmaşi ai lui Cezar şi Augustus, deşi "Cezar" continua să fie folosit ca titlu ("Ţar" şi "Kaiser" derivă din acest cuvânt). Sângerosul "an al celor patru împăraţi" a demonstrat dezavantajul deţinerii puterii de o singură persoană, de vreme ce existau mai mulţi adversari pentru titlu. Cu toate acestea, câştigătorul, Vespasian era un om dur şi hotărât, care a restabilit ordinea şi şi-a câştigat popularitatea printr-un program de lucrări publice, incluzând aici şi Colosseumul.

Dinastia Flaviană (Vespasian, Titus, Domiţian) a luat sfarşit în 96 d.Hr., odată cu asasinarea tiranicului Domiţian, realizările din această perioadă fiind însă impresionante. Totuşi, "epoca Antoninilor" (96-192 d.Hr.) a fost descrisă ca fiind o

3

Epocă de Aur sprijinită de cei „cinci împăraţi buni” (Nerva, Traian, Hadrian, Antonius Pius şi Marcus Aurelius). Caracteristica perioadei antoniene era alegerea succesorului după competenţă, şi nu după gradul de rudenie. În timpul acestei dinastii Imperiul Roman a atins culmile cele mai înalte.

4

SCURTĂ ISTORIE A GETO-DACILOR

Geto-dacii reprezintă denumirea sub care sunt cunoscute triburile dacice din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Numele li se trage de la romani, care îi numeau daci, şi de la greci, care îi numeau geţi. După Herodot, „geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Tot acesta afirmă că „geţii se cred nemuritori”.

Statul dac se formează prin unirea triburilor dacice, având un centru în regiunea Munţilor Orăştiei şi altele în regiunile extracarpatice. Spre sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I î.Hr., exista o puternică uniune de triburi, poate urmaşa uniunii tribale a lui Rubobostes. În jurul acesteia se nasc alte triburi dacice, intra şi extracarpatice, sub autoritatea lui Burebista.

Burebista este primul rege cunoscut al statului dac. El urcă pe tron prin anul 82 î.Hr., şi domneşte până în 44 î.Hr., fiind asasinat în acelasi an cu Cezar. Cu ajutorul marelui preot Deceneu, Burebista izbuteşte să unifice şi să organizeze nu numai triburile din zona intracarpatică, ci şi pe cele din câmpia munteană, Oltenia şi Moldova, ajungând astfel să stăpânească peste toată Dacia. În Munţii Orăştiei, un vechi centru tribal, Burebista începe să construiască un puternic sistem de fortificaţii.

Tânărul stat dac era ameninţat de pericolul celtic şi de cel roman. Celţii erau mai aproape şi împotriva lor se îndreaptă mai întâi Burebista. Prin anul 60 sau 59 î.Hr., el zdrobeşte triburile celtice din vest (boii şi tauriscii), graniţele statului său ajungând acum până la Dunărea mijlocie şi în Munţii Slovaciei.

Mai grav era însă pericolul roman, care se apropia şi el tot mai mult. Încă în anul 74 î.Hr., generalul roman Curio ajunsese la Dunăre cu trupele sale undeva prin dreptul Banatului, dar nu trecuse fluviul, „de teama codrilor întunecoşi”. Puţin mai târziu, prin 72-71 î.Hr., generalul Lucullus încheie tratate de alianţă cu cetăţile greceşti de pe litoralul vestic al Pontului. Roma ameninţa de-a dreptul Dobrogea şi, prin aceasta, flancul răsăritean al statului dac.

Burebista reacţionează energic la această situaţie. El devine, după cum îl caracterizează Strabo, „Spaima Romanilor”. După 55 î.Hr., el cucereşte, într-o campanie de trei ani, litoralul pontic de la Olbia până la Apollonia (Bulgaria), conducându-şi apoi oştile victorioase până la Munţii Haemus. Astfel, hotarele statului dac sunt acum foarte cuprinzătoare: stăpânirea lui Burebista se întinde de la Dunărea mijlocie şi Munţii Slovaciei până la Olbia şi din Carpaţii nordici până în Balcani. Pe drept cuvânt, o inscripţie grecească îl numeşte „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, iar autorii antici numesc această stăpânire „arche” (imperiu).

În anul 48 î.Hr., Burebista se amestecă în războiul civil de la Roma între Cezar şi Pompei. El trimite pe grecul Acornion din Dionysopolis ca sol în Macedonia, la Pompei, promiţându-i acestuia ajutorul dacic împotriva lui Cezar. Dar acest ajutor nu mai reuşeşte să ajungă: în vara anului 48 î.Hr., Pompei e zdrobit de Cezar, care devine stăpânul statului roman şi se pregăteşte, în anii următori, să pornească război

5

împotriva dacilor. Burebista renunţă la politica externă activă de până atunci şi îşi concentrează eforturile asupra consolidării sistemului de apărare din Munţii Orăştiei.

O parte a arisocraţiei geto-dace era nemulţumită de întărirea puterii centrale. De aceea, organizează un complot, căruia îi cade victimă Burebista. În anul 44 î.Hr., regele e înlăturat prin violenţă cam în vremea când, la Roma, Cezar cădea sub loviturile de pumnal ale adversarilor săi politici.

Lipsită de o trainică unitate economică şi politică, vasta stăpânire a lui Burebista se destramă. Regiunile cucerite în afara Daciei sunt pierdute pentru totdeauna, dar chiar în Dacia anumite ţinuturi se desprind din statul centralizat. Statul nu dispare totuşi; el se menţine în Transilvania, avându-şi centrul în Munţii Orăştiei. Pe tronul acestui stat intracarpatic se succedă o serie de regi: Deceneu, sfetnicul apropiat al lui Burebista, care deţine acum şi autoritatea religioasă de mare preot, precum şi puterea regală; Comosicus, de asemenea mare preot şi rege; Coryllus, care domneşte 40 de ani; Scorilo, tatăl lui Decebal; Duras-Diurpaneus (circa 69–87 d.Hr.), probabil unchiul lui Decebal, şi în sfârşit, Decebal însuşi.

Ameninţarea tot mai serioasă pe care o reprezenta pentru Dacia prezenţa Romei la Dunăre îndemna triburile dacice să se unească din nou. Procesul de reunificare a daco-geţilor a început, probabil, încă sub domnia lui Scorilo, continuând sub Duras-Diurpaneus. În timpul domniei acestuia din urmă izbucneşte un grav conflict cu romanii conduşi pe atunci de Domiţian (81–96 d.Hr.).

Pentru a preveni plănuita ofensivă a Romei şi a slăbi puterea ei, în iarna anului 85/86, dacii năvălesc în Moesia pe care o pustiesc, în luptă căzând însuşi guvernatorul provinciei, Oppius Sabinus. Reacţia romană nu întârzie. Domiţian însuşi vine în apropierea teatrului de operaţiuni şi dacii sunt alungaţi din Moesia care, pentru o mai bună admninistrare şi apărare, e împărţită acum în două: Moesia Superioară şi Moesia Inferioară. Pregătirile romane de invadare a Daciei sunt terminate în anul 87 d.Hr.

În faţa pericolului iminent, Duras-Diurpaneus cedează tronul lui Decebal. Acesta, potrivit istoricului Dio Cassius, „era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”; cu alte cuvinte, un talentat conducător de oşti şi un abil diplomat.

Diplomaţia este primul mijloc pe care-l foloseşte Decebal, propunându-i lui Domiţian o pace care, după victoriile din Moesia, nu putea fi decât avantajoasă pentru daci. Împăratul roman refuză şi trimite peste Dunăre o armată condusă de generalul Cornelius Fuscus. Înaintând pe valea Oltului, Fuscus cade în cursa pe care i-o întinsese Decebal, poate în strâmtoarea de la Turnu-Roşu. Armata romană e zdrobită, iar comandantul ei ucis.

În anul următor, Domiţian trimite o nouă oaste, sub comanda încercatului Tettius Iulianus. De data aceasta, romanii înaintează prin Banat şi obţin o importantă

6

victorie la Tapae. Decebal cere pace, dar Domiţian, prea încrezător în forţele sale, refuză. Învins însă de cvazii şi marcomanii de neam germanic, cu care pornise, cam în acelaşi timp, război, împăratul e nevoit să se resemneze. Pacea cu dacii se încheie în anul 89, în condiţii favorabile romanilor: aceştia dobândesc anumite capete de pod în stânga Dunării, primesc dreptul de a trece peste teritoriul Daciei spre frontul cvado-marcomanic, iar Decebal devine client al Imperiului, căruia trebuia să-i dea ascultare.

Diplomat iscusit, Decebal reuşeşte să aplice în folosul său şi în defavoarea romanilor condiţiile păcii din 89. El înapoiază romanilor toate armele şi toţi prizonierii luaţi de la Fuscus, iar banii şi meşterii primiţi în calitate de rege clientelar îi foloseşte pentru a-şi întări cetăţile şi a-şi înzestra şi instrui armata în vederea reluării luptei împotriva Imperiului Roman. Domiţian reuşeşte să câştige războiul, dar pierduse pacea.

După câţiva ani, faptul acesta devenise evident şi la Roma, unde pacea încheiată de Domiţian începea să fie considerată ruşinoasă pentru Imperiu. De aceea, în anul 98 d.Hr, la urcarea sa pe tron, împăratul Traian, cumpănind atât pericolul pentru Roma al unei Dacii libere, cât şi avantajele economice ale unei cuceriri, încetează să-l mai ajute pe Decebal cu bani, meşteri şi instructori militari şi se pregăteşte activ de război. Înţelegând primejdia, nici regele dac nu rămâne inactiv. El îşi întăreşte oastea şi îşi câştigă aliaţi dintre triburile vecine.

7

GETO-DACII ÎN VIZIUNEA FILOZOFILOR ANTICI. RELIGIA GETO-DACILOR

Ceea ce i-a impresionat pe greci, în mod special, a fost înalta spiritualitate tracă. Herodot vorbeşte despre Zamolxis, rege şi zeu, care i-a învăţat pe geţi credinţa în nemurirea sufletului. Marile mistere ale antichităţii – orfismul, cultul lui Dionysos sau cultul Cibelei sunt de origine tracă.

În ceea ce priveşte cultura, putem spune că aceasta era foarte dezvoltată, preoţii având cunoştinţe ştiinţifice de botanică, astronomie şi medicină. Aceştia cunoşteau o serie de plante medicinale. La Sarmizegetusa şi Poiana au fost scoase la iveală prin săpături arheologice instrumente chirurgicale şi chiar dovezi ale practicării unor operaţii chirurgicale delicate. Astfel, Platon recunoaşte superioritatea medicinei trace faţă de cea grecească, tracii având în vedere întregul, adică şi partea psihologică, atunci când tratau un bolnav.

Cât priveşte arta tracă, tezaurele descoperite la sud şi la nord de Dunăre sunt o mărturie a măiestriei meşteşugarilor daco-traci, a bogăţiei căpeteniilor acestora şi a resurselor materiale oferite de spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Din scrierile lui Herodot reiese că „tracii erau cel mai numeros popor după indieni”, şi numai fărâmiţarea lor într-o puzderie de triburi şi neînţelegerea dintre ele i-au împiedicat să devină o mare putere.

Strabon afirmă ca tracii de la nord de Munţii Haemus (Balcani), vorbeau aceeaşi limbă.

Pe geţi, Herodot îi considera „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” şi au fost, împreună cu tribalii, singurii care s-au opus cu armele înaintării spre gurile Dunării a uriaşei armate persane (700.000 de oameni) condusă de Darius I, împotriva sciţilor în anul 514 î.Hr. Această remarcă este cea mai veche menţiune scrisă despre geţi şi tribali şi presupune existenţa unui stat pe meleagurile noastre încă de acum 2500 de ani.

Despre aspectul fizic al geţilor, Strabon susţine că ei „erau florei”, adică blonzi cu ochi albaştrii. Bărbaţii poartă părul mare şi au toţi barbă, la nobili fiind îngrijit tăiată. Femeile, judecând după imaginile care apar pe Columna lui Traian, erau înalte, zvelte şi frumoase; purtau părul pieptănat, cu o cărare pe mijloc şi prins în coc. Îmbrăcămintea religioasă era formată din pantaloni nu prea largi şi o cămaşă strânsă la mijloc cu o curea. Iarna purtau pe deasupra un cojoc îmblănit. Nobilii îşi acopereau capul cu o căciulă din lână sau pâslă, în timp ce oamenii din popor umblau cu capul descoperit. În picioare purtau opinci. Femeile sunt înfăţişate purtând o cămaşă cu mâneci scurte şi o fustă, iar pe cap aveau o broboadă.

Religia geto-dacică se dovedeşte a fi una dintre cele mai originale şi mai complexe din Antichitate. Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea cultural-spirituală a geto-dacilor. Figuri notorii ale

8

filozofiei antice cum ar fi Herodot, Hecateu, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes, Oridene, Porphyrious, Enea din Gaza, Hesychios au dedicat capitole însemnate din operele lor acestui subiect.

Cele mai relevante şi cele mai multe date despre religia geto-dacilor însă le întâlnim în Istoria lui Herodot care vorbeşte despre credinţa geţilor în nemurire "ei se cred nemuritori", întemeiată pe cultul lui Zalmoxis: "credinţa lor este că ei nu mor şi că cel care piere se duce la Zalmoxis, o fiinţă divină (daimon), pe care unii îl cred a fi acelaşi cu Gebeleizis". La acelaşi autor remarcăm cele trei ipostaze sub care ne este prezentată zeitatea supremă a geto-dacilor: theos (zeu), daimon (între zeu şi om) şi antropos ca muritor de rând.

Din surse putem observa doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis. El îi învăţa pe oameni că nici ei şi nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor merge şi vor trăi veşnic. Conform acestei doctrine pe lumea cealaltă pleacă sufletul şi nu trupul, adică este vorba de credinţa în imortalitatea sufletului. Moartea este doar un prilej de eliberare a sufletului.

Luând ca bază cele expuse de Herodot putem vorbi despre Zalmoxis ca fiind un reformator al religiei geto-dace, un întemeietor al unei doctrine religioase noi şi al unui cult mistic important. Zalmoxis a fost într-adevăr un personaj real, ca de altfel toţi marii profeţi ai religiilor de astăzi, care mai apoi a fost divinizat/zeificat.

O interpretare exigentă a surselor de care dispunem ne pune în drept să afirmăm că Zalmoxis a fost o divinitate chtonian-agrara, un zeu al fertilităţii şi vegetaţiei, căpătând treptat şi atribute uraniano-solare. În legătură cu cultul marelui zeu al geto-dacilor sunt puse unele construcţii de cult de la Sarmizegetusa, aici aflându-se după toate probabilităţile acel Munte-Sfânt - Kogaionon, care ar fi fost locul de retragere al lui Zalmoxis şi despre care scrie şi Strabon.

Deşi accente s-au pus şi pe caracterul dualist, monoteist, henoteist, marea majoritate a cercetătorilor s-au axat în jurul teoriei politeiste, care actualmente este superioară celor expuse mai sus. Această concepţie susţine existenţa unui panteon religios geto-dacic, asemănător celui grecesc sau roman, în care Zalmoxis îşi ocupa locul său prioritar.

Recunoaşterea contribuţiei aduse de Zalmoxis la tezaurul religios universal se concretizează în textul lui Diodor din Sicilia care citează trei mari profeţi ai omenirii: pe Zarathrusta al perşilor, pe Zamolxis al geţilor şi pe Moise al evreilor. Aceasta a dus la faptul că astăzi, în marile dicţionare de mitologie să citim numele lui Zalmoxis, reflectând o notorietate a Antichităţii.

9

CUCERIREA ŞI COLONIZAREA DACIEI

Războiul izbucneşte în primăvara anului 101. Sub comanda lui Traian, armata romană trece Dunărea pe un pod de vase şi înaintează prin Banat, construind numeroase lagăre (castre) pentru apărarea comunicaţiilor şi pentru consolidarea teritoriului cucerit. Prima bătălie are loc tot la Tapae. Romanii suferă mari pierderi, dar ies învingători şi trupele lui Traian se revarsă în Ţara Haţegului. Venirea toamnei îl face pe Traian să oprească înaintarea; nimeni nu se putea însă îndoi că în primăvară el va atinge zona Munţilor Orăştiei.

Tocmai această certitudine îl face pe Decebal să întreprindă o încercare îndrăzneaţă de a schimba soarta războiului. Împreună cu aliaţii săi sarmaţi şi bastarni, el atacă garnizoanele romane din Dobrogea, trecând Dunărea pe gheaţă. Căderea garnizoanelor ar fi însemnat pustiirea provinciilor sud-dunărene şi l-ar fi obligat pe Traian să părăsească frontul vestic pentru a alerga în ajutorul ţinuturilor ameninţate. Dar planul nu izbuteşte. Mulţi călăreţi daci se îneacă în fluviul a cărui gheaţă se rupe, garnizoanele romane rezistă cu succes atacurilor şi Traian le vine în ajutor numai cu o parte a trupelor sale. Dacii şi aliaţii săi sunt înfrânţi şi se retrag; trupele romane conduse de guvernatorul Moesiei Inferioare, Laberius Maximus, străbat câmpia munteană şi pătrund în Transilvania.

Odată cu primăvara şi Traian îşi reia înaintarea. Trupele lui ajung în regiunea fortificaţiilor dacice, adică a “munţilor întăriţi cu ziduri”, cum le numeşte Dio Cassius. Acelaşi istoric ne informează că împăratul a luat “cu pericole munte după munte” (s-a dovedit şi arheologic că cetatea de la Costeşti e cucerită acum), apropiindu-se de “scaunul domniei dacice”, adică de Sarmizegetusa. În vremea aceasta, Laberius Maximus o făcea prizonieră chiar pe sora regelui dac. Înfrânt, Decebal cere pace, iar Traian, a cărui armată era şi ea epuizată, o primeşte, lăsând însă garnizoane în diferite puncte ale Daciei, printre care şi pe locul viitorului oraş Ulpia Traiana Sarmizegetusa din Ţara Haţegului.

De data aceasta condiţiile păcii sunt atât de aspre, încât Decebal nu le poate aplica în niciun caz în favoarea sa. Regele dac înapoia romanilor armele, maşinile de război, prizonierii şi stindardele luate în anul 87 de la Fuscus; el trebuia să-i predea pe toţi fugarii romani trecuţi de parte alui, să dărâme zidurile cetăţilor, să nu mai primească dezertori din Imperiu, să cedeze romanilor anumite ţinuturi (din sud-estul Transilvaniei, Banat, Oltenia, câmpia munteană şi sudul Moldovei) şi, mai ales, să socotească “drept prieteni şi drept duşmani pe prietenii şi pe duşmanii romanilor” (Dio Cassius), adică să renunţe la orice politică externă independentă.

Era limpede că asemenea condiţii făceau din Dacia o pradă uşoară într-un viitor război cu Roma. Traian, care nu renunţase la gândul cuceririi, concentrează noi trupe în cele două Moesii şi-l însărcinează pe arhitectul Apollodor din Damasc să construiască la Drobeta un pod de piatră peste Dunăre.

10

Dându-şi seama de inevitabilitatea unui nou conflict, Decebal calcă prevederile păcii: reface cetăţile, făureşte arme, primeşte la el fugari romani, caută cu înfrigurare aliaţi şi chiar îi atacă pe iazigii din câmpia Tisei, aliaţi ai romanilor. Aflând acestea, senatul roman îl declară din nou pe Decebal duşman al statului roman.

Romanii încep al doilea război, în vara anului 105, de pe poziţii mult mai bune decât în primul, căci o parte a teritoriului dac le aparţinea acum. Zona centrală a statului dac e atacată din mai multe părţi: dinspre Mureş, pe văile Jiului şi Oltului, poate şi din estul Transilvaniei. Cetatea de la Costeşti e din nou cucerită şi distrusă. Sarmizegetusa dacică e înconjurată şi supusă unui greu asediu, în care dacii aveau de suferit nu numai loviturile duşmanilor, ci şi chinurile lipsei de apă, ilustrate de o dramatică scenă de pe Columna lui Traian. Istoviţi de sete, o parte din apărători predau cetatea, în timp ce alţii, în frunte cu Decebal, scapă prin fugă cu gândul să organizeze o nouă rezistenţă în munţi. Călăreţii romani trimişi în urmărirea lui Decel îl ajung pe rege; văzându-se în primejdie de a fi prins, Decebal îşi curmă zilele, preferând moartea unei captivităţi ruşinoase. Odată cu bogatele prăzi capturate (uriaşe cantităţi de aur şi argint), Traian trimite la Roma şi capul temutului său duşman spre a fi arătat poporului din capitala imperiului.

Ultimele rezistenţe dacice sunt înfrânte de romani în vara anului 106. Aşezările din Munţii Orăştiei sunt distruse, iar populaţia de aici e evacuată în regiunile de şes, unde putea fi mai uşor supravegheată şi exploatată. Statul dac este desfiinţat şi pe o mare parte a teritoriului său se creează provincia romană Dacia.

11

CONTINUITATEA DACO-ROMANILOR ÎN DACIA

În cele două războaie cu Traian, dacii suferiseră pierderi însemnate: „Dacia a fost secătuită de bărbaţi”, spune, exagerând, istoricul antic Eutropius. Adevărul e că majoritatea populaţiei dacice a continuat să trăiască sub stăpânirea Romei. Dăinuirea autohtonilor sub romani este demonstrată de numeroase şi variate argumente.

Se cunosc, din diferite izvoare, aproximativ 13-15 unităţi militare auxiliare formate din daci pe vremea lui Traian şi a împăraţilor care i-au urmat la tronul Romei. Unele din ele sunt recrutate în prima jumătate a secolului al III, lucru care nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi existat o numeroasă populaţie autohtonă în Dacia romană. Adevărul este că Dacia a fost provincia care, începând cu Traian şi până la mijlocul secolului al III-lea, a furnizat Imperiului relativ cele mai multe trupe auxiliare. Faptul nu e întâmplător; virtuţile războinice ale dacilor erau binecunoscute şi preţuite.

Tot pe seama dacilor învinşi, dar neresemnaţi cu supunerea, trebuie puse răscoalele care au zguduit în mai multe rânduri Dacia romană şi dintre care cea mai importantă s-a desfăşurat în anii 117 – 118.

În inscripţiile latine din provincia traiană apar şi nume traco-dacice, din care o bună parte aparţin autohtonilor şi nu coloniştilor. Numărul lor este mic: abia 2% din totalul numelor proprii atestate epigrafic, dar lucrul acesta e firesc. Populaţia dacică locuia mai ales la ţară; ea nu era obişnuită şi nici nu avea mijloace materiale să pună inscripţii costisitoare. Cât priveşte pe dacii locuind la oraş, interesele practice le dictau să-şi afişeze cât mai puţin originea. Mulţi daci, în special din rândurile aristocraţiei, vor fi dobândit cetăţenia romană şi îşi vor fi luat cu acest prilej nume pur romane, care abundă în inscripţii.

Lingvistica sau, mai precis, toponimia (denumirile topografice) vine, de asemenea, în sprijinul tezei continuităţii. Nu poate fi întâmplător faptul că majoritatea covârşitoare a oraşelor Daciei romane poartă şi mai departe nume dacice: Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum sunt denumiri vechi, pe care cuceritorii le-au adoptat de la autohtonii pe ale căror pământuri se aşezaseră. Dacice sunt şi numele râurilor: Maris (Mureş), Samus (Someş), Alutus (Olt), Tibiscus (Timiş), Sargetia (Apa Oraşului sau Streiul).

Deosebit de semnificativ în această privinţă e cazul capitalei provinciei. Întemeiat în anii 108-110, acest oraş din Ţara Haţegului a primit la început numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica. Abia Hadrian, după înăbuşirea marii răscoale din anii 117-118, îi adaugă epitetul dacic de Sarmizegetusa, numele vechii capitale a lui Decebal. Acest gest al împăratului are sens numai dacă în provincie

12

exista o numeroasă populaţie dacică, pe care Hadrian voia să o atragă de partea sa prin sublinierea continuităţii dintre regatul lui Decebal şi stăpânirea romană.

După Constantin C. Giurescu, „continuitatea daco-romanilor în ţinutul carpato-danubian este tot atât de normală ca şi continuitatea galo-romanilor în Galia şi a ibero-romanilor în Spania”. Cu toate acestea, Flavius Vopiscus, un istoric vechi, biograf a lui Aurelian, afirmă următoarele: „Văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută, Aurelian a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia, desperând de o mai putea menţine, şi a retras din ea armata şi provincialii. Oamenii luaţi de acolo i-a aşezat în Moesia şi a numit noua aşezare Dacia sa (adică Aureliană), care acum desparte cele două Moesii”. Iată – spun adversarii continuităţii românilor în Dacia Traiană – dovada istorică a părăsirii ei de către populaţia romană. Să vedem ce valorează această mărturie istorică, dacă autorul ei a fost obiectiv când a scris-o şi dacă celelalte ştiri istorice precum şi bunul simţ, judecata dreaptă, sunt de partea ei.

Observăm din start o contrazicere: citatul lui Flavius Vopiscus începe prin afirmarea: „văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută”, pentru ca îndată după aceea să susţină că Aurelian a părăsit Dacia şi a mutat pe locuitorii ei în Moesia. Dar cu un rând mai sus afirmase că însăşi Moesia era pierdută. În cazul acesta, ce rost mai avea să mute pe locuitori aici ? Din moment ce şi Dacia şi Moesia erau pierdute, erau mereu prădate, ce câştigau „provincialii” dacă erau trecuţi dintr-o ţară în alta ? Chiar prima frază a autorului antic arată lipsa lui de coerenţă şi judecată. Pe de altă parte, obiectivitatea lui apare foarte problematică atunci când aflăm că el scrie viaţa lui Aurelian, luându-se după cărţile în care însuşi acest împărat pusese să se treacă, zi cu zi, faptele sale. Prin urmare, numitul Flavius Vopiscus şi-a alcătuit biografia după un izvor oficial, în care evenimentele erau prezentate evident într-o lumină favorabilă împăratului.

Dar să admitem, prin absurd, că într-adevăr au fost mutaţi. Nu apare cu totul extraordinar faptul că această uriaşă deplasare de oameni – socotind numai cinci locuitori pe kilometrul pătrat, adică aproximativ un milion de oameni – n-a lăsat nicio urmă, dar absolut niciuna, în monumentele şi inscripţiile din Moesia ? Că nu îşi exprimă nimeni recunoştinţa faţă de împărat, prin dedicaţii săpate în piatră, aşa cum am întâlnit atâtea în Dacia Traiană ? Foarte curioasă această tăcere unanimă, dacă am admite strămutarea întregii populaţii. Foarte naturală, dimpotrivă, dacă n-au trecut dincolo de Dunăre decât trupele, funcţionari şi cei bogaţi.

Părerea noastră e că n-au trecut decât aceştia. Aşa era şi normal de altfel. Istoria ne arată că în toate timpurile şi la toate popoarele, mulţimea, aceea legată prin îndeletnicirile ei de pământul care o hrăneşte, mulţimea nu fuge. N-au fugit nici galo-romanii în faţa francilor, n-au fugit nici italienii în faţa goţilor şi apoi a longobarzilor, n-au fugit nici, mai târziu, sârbii, grecii şi bulgarii în faţa turcilor. N-am fugit nici noi în faţa tătarilor, aşadar, nici strămoşii noştri, daco-romanii, în faţa goţilor.

13

VESTIGII ARHITECTURALE DACICE ŞI ROMANICE PE TERITORIUL ROMÂNIEI

BăniţaBăniţa, comună în jud. Hunedoara, unde, la "Piatra Cetăţii" de la limita de V a

bazinului văii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperită o cetate dacică fortificată (sec. 1 î.Hr. - sec. 1 d. Hr.). Săpăturile efectuate aici în anii 1960-1961 au scos la iveală zidul de apărare al cetăţii construit din blocuri de piatră fasonată în tehnica dacică binecunoscută şi trei terase amenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În interiorul cetăţii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, un turn de veghe construit din chirpici şi lemn, o platformă de luptă etc.

Printre particularităţile cetăţii de la Băniţa se numără lăţimea mai mică a zidurilor de apărare care nu depăşeşte 2 m, precum şi felul ingenios de a îmbina tehnica de construcţie cu particularităţile reliefului stâncos. Cetatea este înconjurată de ziduri de piatră doar pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind apărate de pantele abrupte ale terenului.

Printre descoperirile făcute la Băniţa se numără: ceramica dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de metal, vârfuri de săgeţi, brăţară de argint, greutăţi pentru războiul de ţesut, prâsnele de lut, pietre de râşniţă, tipare de lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc.

Cetatea dacică Costeşti – CetăţuieCosteşti, sat în com. Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), unde, pe dealul numit

"Cetăţuia", la alt. de 561 m, se află una dintre cele mai însemnate cetăţi dacice din ultimele două secole dinainte de cucerirea romană. Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6 - 8 m şi cu o înălţime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi terasele.

În partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cu turnuri, lucrat din blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare (paramente), legate între ele prin intermediul unor bârne de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton). Acest tip de zid de apărare dacic este numit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pază situate pe coasta de N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe latura de E.

Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală,

14

din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.

Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de apă, la care se adaugă şi câteva gropi săpate în stâncă pentru strângerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului au fost ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi constau din şiruri (aliniamente) de discuri de piatră de calcar, similare celor de la Grădiştea Muncelului - Sarmizegetusa Regia.

Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată.

15

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

În zorii Evului Mediu, izvoarele scrise îi atestă pe teritoriul vechii Dacii pe români. Aceasta demonstrează că poporul român s-a format într-o perioadă anterioară redactării izvoarelor respective.

Etnogeneza românească (etnos = popor; genesa = facere), adică formarea poporului român reprezintă o problemă fundamentală a istoriei noastre. Poporul şi limba română s-au format pe întreg teritoriul ţării în mai multe împrejurări istorice.

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex în urma căruia civilizaţia romană pătrunde în toate domeniile vieţii unei provincii şi duce la înlocuirea limbii populaţiei autohtone supuse cu limba latină.

Populaţia autohtonă trăieşte în provincia Dacia împreună cu numeroşi colonişti aduşi, cum spune Eutropius, „din toată lumea romană” („ex toto Orbe Romano”). Inscripţiile descoperite atestă, într-adevăr, prezenţa în Dacia a unor colonişti veniţi din Dalmaţia şi cele două Moesii, din Panonia, Tracia, dar şi din ţinuturi mai îndepărtate: Italia, Grecia, Asia Mică, Siria. Spre deosebire de alte provincii, unde colonizarea a fost mai mult sau mai puţin spontană, în Dacia ea a fost organizată de statul roman, dornic să îmânzească acest bastion înaintat al Imperiului cu cât mai multe elemente romane. Desigur, alături de colonizarea oficială, a existat şi una privată: venirea coloniştilor din proprie iniţiativă, în speranţa unei vieţi mai uşoare sau a unui câştig mai bun.

Caracterul organizat şi masiv al colonizării explică influenţa romană puternică asupra populaţiei dacice. Totul contribuia la aceasta: superioritatea tehnicii şi a culturii spirituale romane, folosirea limbii latine în administraţie şi justiţie, negustorii, proprietarii de moşii, dar mai ales coloniştii de rând şi soldaţii numeroşi. Aşa se explică cum, într-un timp istoric relativ scurt, are loc romanizarea populaţiei autohtone: dacii îşi însuşesc cultura, obiceiurile, credinţele şi limba cuceritorilor.

Veteranii reprezintă, după administraţie şi armată, un al treilea factor cu “acţiune vizibilă” şi un prim factor care acţionează liber în vederea romanizării spaţiului daco-moesian. Ieşiţi din cadrul armatei după îndeplinirea stagiului, ei se bucură “de o deosebită preţuire în sânul societăţii”.

O parte dintre veterani însă nu părăsesc tabăra. Datorită experienţei lor, sunt reţinuţi cu anumite scopuri militare. Practic, aceştia se organizează ca evocaţi (slujitori de elită pe lângă comandantul unităţii şi alţi ofiţeri de grad mai mic); uneori, numărul lor ajunge până la a zecea parte dintr-o legiune.

Cei care părăsesc tabăra legiunii primesc în jur de 3000 de dinari şi, fiind cetăţeni romani, ocupă diferite funcţii municipale şi administrative; asemenea cazuri, cum vom arăta mai jos, sunt confirmate epigrafic la Drobeta. Veteranii din trupele auxiliare primesc şi ei cetăţenia romană, dacă nu o aveau deja; obţin dreptul de a se

16

căsători în provincia pe care au apărat-o; în cazul lor, răsplata bănească este însoţită de împroprietărirea cu pământ.

Pretutindeni în spaţiul daco-moesian, veteranii se afirmă prin spiritul de disciplină, ştiinţa de carte şi ordine, contribuind, astfel, în mod nemijlocit, la romanizarea autohtonilor.

Coloniştii, prin numărul lor impresionant, constituie un alt factor hotărâtor care acţionează liber în vederea romanizării spaţiului daco-moesian. În mod special Dacia Traiana, una dintre ultimele provincii înfiinţate la hotarele Imperiului Roman, colonizarea masivă este organizată de stat. Aduşi “din toată lumea romană pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor, căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu Decebal” (Eutropius, Breviarum ab Urbe condita), coloniştii acţionează în domeniul agriculturii, mineritului şi meşteşugurilor. Originari în mica măsură din Italia, născuţi, îndeosebi, în provinciile Hispania, Galia, Noricum, Pannonia, Illyricum, dar şi în cele din Asia Mică sau nord-vestul Africii, toţi aceşti colonişti sunt latinofoni. Asemănător veteranilor, vorbesc latina populară, atât între ei, cât şi în relaţiile cu autohtonii, denotând o convieţuire activă.

De la început, alături de vechi comunităţi agricole şi protourbane locale, apar aşezări de tip roman. Cele mai timpurii sunt cunoscute canabae, întemeiate pe lângă fortificaţii. Asemenea aşezări sunt atestate în preajma castrelor de la Bumbeşti sau Răcari, pe valea Jiului; Jidava, pe limes-ul Transalutanus; Durostorum, cu extindere până la Ostrov; Troesmis în valea Dunării. Tot în preajma fortificaţiilor romane sunt întemeiate structuri teritoriale denumite pagus.

Reprezentative pentru noile forme de habitat sunt aşezările intitulate vicus. Între alte asemenea aşezări, atestate de izvoarele epigrafice sau narative amintim : Vicus Narcisianum, în ţinutul de ţară al oraşului Tomis; Vicus Novus şi Vicus Petra, în extremitatea sudică a Territorium-ului Noviodunense; Vicus Samum, în apropierea castrului cu acelaşi nume. Tot vicus şi-au început noua viaţă, se pare, şi aşezările de la Tibiscum, Ad Mediam, toate “altoite pe sate dacice”.

De reţinut faptul că, în Territorium Histrianorum, este atestat Vicus Buteridavensis, ceea ce denotă că noi aşezări rurale sunt create şi de autohtonii geto-daci, unii transferaţi din stânga Dunării. Lângă această certă aşezare daco-romană, izvoare din anul 200 confirmă existenţa unei Bessi Amoudi villa (“aşezare = moşia şi conacul lui Bessus Ampudus”, propietarul fiind un trac din tribul bessilor, romanizat în zona danubiano-pontică, unde vine de pe cursul superior al râului Hebrus). Alte villae rusticae, adevărate ferme romane, sunt atestate la Hobiţa, Ighiu, Niculiţel, Strei, Teliţa; cele din interiorul arcului carpatic îşi vor continua activitatea şi după retragerea aureliană.

Retragerea aureliană a intervenit într-un moment în care Dacia putea fi considerată o provincie puternic romanizată. Interpretarea logică, raţională a informaţiilor izvoarelor antice duce la concluzia că Aurelian a retras din Dacia doar armata şi administraţia. Bineînţeles a trecut la sud de Dunăre şi acea parte a

17

populaţiei ale cărei interese erau legate de imperiu, însă restul locuitorilor au rămas în Dacia. Această interpretare este pe deplin confirmată de descoperirile arheologice, paleocreştine, care demonstrează continuitatea daco-romanilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

În felul acesta, în momentul părăsirii Daciei de către oficialitatea romană în timpul lui Aurelian, provincia e locuită de o populaţie puternic şi ireversibil romanizată, populaţie care va sta la baza formării poporului român şi a limbii române.

În teritoriile autohtonilor daco-romani pătrund, în jurul sec al IV-lea, primele populaţii migratoare. Acestea erau populaţii care se deplasau dintr-un loc în altul în căutare de terenuri fertile şi păşuni. Aceste valuri sunt însă trecătoare pe teritoriul Daciei şi influenţa lor asupra populaţiei autohtone a fost redusă. Prezenţa goţilor, împărţiţi în cele două ramuri— ostrogoţii şi vizigoţii— a fost atestată în sec. III-IV în Moldova şi Câmpia Munteană, iar din sec. IV în Transilvania. Venirea hunilor i-a alungat peste Dunăre unde au intrat în conflict cu autorităţile romane. Hunii conduşi de Attila se stabilesc în Pannonia de unde ţin sub ascultare Dacia. După moartea lui Attila, statul se destramă, dominaţia asupra Daciei fiind preluată de gepizi. Avarii, originari din Mongolia preiau dominaţia în Europa Centrală până la sfârşitul sec. VII.

Slavii pătrund în populaţia romanizată prin mijlocul sec. VI. Majoritatea s-au stabilit la sud de Dunăre, rupându-se, astfel, legăturile dintre populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale fluviului.

Deşi atacaţi în permanenţă de populaţiile migratoare, daco-romanii au rezistat pe aceleaşi locuri strămoşeşti, păstrându-şi fiinţa etnică, limba latină şi elementele esenţiale ale culturii sale.

Coexistenţa dintre autohtoni şi migratori a determinat o asimilare a acestora din urmă datorită culturii net superioare a daco-romanilor.

Românii sunt numiti vlahi în cele mai multe izvoare medievale. Acest termen apare în limba slavilor de sud sub forma „vlah”, iar în limba slavilor de răsărit sub forma „voloh”. Faptul că slavii răsăriteni numesc populaţia romanică, de la nord de Dunăre, „volohi” dovedeşte că ei au cunoscut-o ”dintru început şi direct”, nu prin mijlocirea slavilor sudici. Dacă românii ar fi migrat din sud, slavii răsăriteni ar fi desemnat acest popor-nou pentru ei – cu temenul slav, cu care era desemnat în sudul Dunării, deci cu denumirea de vlah.

Toate acestea arată cât de neadevărată este aşa-numita teorie imigraţionistă sau roesleriană (dupa autorul ei, Robert Roesler), care susţine că poporul român nu s-a format în ţara de azi, ci a venit de undeva de la sud de Dunăre.

Poporul român are la bază: elementul băştinaş – dacii, cel colonizator – romanii şi elementul secundar – slavii. La venirea slavilor, fondul principal de cuvinte şi structura latină a limbii era deja formată. Ei au lasat cuvinte în limbă, dar n-au putut schimba caracterul romanic al limbii şi poporului roman.

18

Poporul român a trăit în permanenţă în spaţiul carpato-danubiano-pontic din cele mai îndepărtate timpuri, organizându-se sub forma unor obşti săteşti (după retragere) şi mai apoi în cnezate şi voievodate.

19

FORMAREA LIMBII ROMÂNE

Limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat. vulagaris=popular).

După Alexandru Rosetti, "limba română este limba latină vorbită neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre.” Cu toate acestea, „această limbă a suferit transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact."

Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.

Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influenţat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de origine latină.

Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar metoda cu ajutorul căreia lucrăm se numeşte metoda istorico-comparativă.

Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice, asemănări şi deosebiri între limba română şi latină sau între română şi celelalte limbi romanice. Iată câteva din regulile de evoluţie a limbii:

un “ l ” simplu, între două vocale, pronunţat aspru, devine “ r “ex: lat. filum > fir; lat. gula > gură; lat. palus > păr.Totuşi “ l “ dublu, nepronunţat aspru, nu devine “ r “ex: lat. callis > cale;

lat. olla > oală orice m, n, s şi t din forma de bază dispar din rostire atunci când se găsesc la

sfârşitul unui cuvânt, sau al uneia din formele lui gramaticale: ex: lat. filum > film > fira > fir“ b “ între două vocale cade:ex: lat. caballus > caballu > calu > callat. sebum > sebu > seulat. tibi > ţieMorfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură, realitatea limbii latine

populare. Majoritatea părţilor de vorbire, flexibile şi inflexibile, sunt moştenite din

20

limba latină: substantivul, cu cele trei declinări; articolul; adjectivul cu gradele de comparaţie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugări.

Sintaxa limbii române simplifică timpurile şi modurile verbale, modifică topica, cu predicatul la sfârşitul propoziţiei, preferă raportul de coordonare faţă de cel de subordonare, etc. dar are ca bază aceeaşi latină populară.Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-66% de origine latină, moştenit. Acestora li se adaugă aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barză, brusture, cătun, galbează, guşă) şi 220 de nume proprii (Arges, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş, Tisa) de cuvinte moştenite de la daco-geţi. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lăsat influenţe şi în fondul principal de cuvinte. Astfel, din slavă avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleşte, boală, milă, cocoş, deal, a iubi, muncă, noroc, vorbă; din maghiară: chip, fel, gând, oraş; din turcă: alai, cişmea, ciulama, ciubuc; din neogreacă: cărămidă, a pedepsi, prosop; iar din franceză: bancnotă, a defini, geniu, stil etc (germana şi latina - Şcoala Ardeleană).

Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii şi ale ştiinţei, se numeşte limba literară.

Limba literară se deosebeşte de vorbire prin faptul că nu îngăduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pă în loc de pe, dă în loc de de, ghine sau bini în loc de bine), întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională (oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a unor expresii familiare sau de mahala (a feştelit, iacana, gagiu, mişto).

Pe lânga forma literară şi forma populară, regională, limba română mai este şi limbă a literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară, ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se înscrie în graiurile locale, unde există literatura populară sau folclorică, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze orice forme, cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu scopul de a ilustra intenţia scriitorului.

Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul Dunării), aromâna (vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită în Meglenia), istroromâna (vorbită în peninsula Istria, disparută astăzi).

În cadrul dacoromânei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face să se vorbească de subdialecte, fără însă a modifica unitatea (gramaticală) a limbii: muntean, moldovean, maramureşean, crişan, bănăţean; dar se vorbeşte şi despre graiuri: vrâncean, oltean, etc.

În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. Însă în 1860 se instituie întrebuinţarea alfabetului latin. Câţiva din traducătorii acelei perioade sunt : Simion Ştefan ( „Noul Testament de la Băldrad”) , Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”). Secolul XVIII este marcat, de

21

asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX, Ion Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere chirilice de la 43 la 27, iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în acest secol, presa, învăţământul şi teatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea limbii.

Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naţionale. La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul adânc al cuvintelor.

22

SINTEZA SPIRITUALĂ: CREŞTINISMUL LA DACO-ROMANI

Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă religie, creştinsmul. Din păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoarele istorice sunt mai puţin concludente.

Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Explicaţia este simplă: pentru a evita persecuţiile puse la cale de autorităţile imperiale, creştinii din perioada respectivă îşi manifestă credinţa cu precauţie.

Vreme îndelungată, ei apelează la simboluri din mitologia greco-romană. Între acestea, delfinul, care „transportă morţii în insulele fericite” şi „preînchipuie pe Iisus Hristos”, Cel ce „duce spre limanul mântuirii corabia Sa” (Biserica Creştină); tridentul, care străpunge delfinul şi, asemenea crucii mai târziu, este „instrumentul mântuirii credinicoşilor”; viţa de vie, care prin încrucişarea vrejurilor indică o cruce florală; păunul, care pentru primii creştini devine simbolul învierii trupurilor. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa şi pe alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum şi Micia. Descoperite în preajma castrelor, aceste vestigii ilustrează contribuţia soldaţilor la răspândirea creştinismului în Dacia romană. Cât priveşte rolul coloniştilor şi al negustorilor din oraşele pontice în prozelitismul creştin, acesta este confirmat de alte obiecte specifice, opaiţe, mai ales existente la Tomis.

O perioadă favorabilă propagării monoteismului creştin în provinciile romane din spaţiul carpato-danubian coincide cu domnia împăratului Severus Alexander (222-235), un spirit sincretist şi tolerant. Unii creştini îşi fac publică apartenenţa la noua religie, aşa cum dovedeşte, printre altele, o inscripţie funerară provenită tot de la Tomis. Potrivit acestei inscripţii, în cadrul diferitelor familii unii membri rămân păgâni, iar alţii devin creştini.

Concomitent, în nordul Daciei romane apar obiecte paleocreştine cu imagini ş texte tot mai sugestive. Astfel, o gemă de la Potaissa prezintă scena cu Bunul Păstor, care îl simbolizează pe Iisus. Acelaşi obiect este prevăzut cu acrostihul „IXOYC” însemnând în limba greacă peşte, care atestă înlocuirea, în simbolistica creştină, a delfinului. De asemenea, au fost găsite mai multe dovezi ale continuităţii creştine în Dacia: inscripţia de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa – “Dumnezeu etern şi Iunona (Maria) şi îngeri” (sec. III) –; donariul de bronz de la Biertan (Hristograma) din sec. IV; opaiţul descoperit la Tomis, din sec. IV, cu chipul lui Hristos şi inscripţia “Pacem meam do vobis” (“Pacea mea v-o dăruiesc vouă”).

23

Urmează o lungă perioadă de reprimare a creştinilor. Iniţiată de împăratul Decius, ea atinge punctul colminant în timpul domniei lui Diocleţianus. După ce acesta organizează în anul 284 o nouă provinice, Scythia Minor, cu capitala la Tomis, creştinii din zona pontică sunt din nou persecutaţi. Mai mult, prin edictele din anii 303-304, împăratul condamnă la munca silnică sau la moarte mai mulţi misionari. Se păstreză inscripţii cu martiri de la Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Murighiol), Noviodumum (Isaccea) ş din alte locuri. În anul 313 împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cult creştinismului, dar acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Astfel se explică de ce în continuare sunt martirizaţi alţi patru misionari amintiţi în inscripţia de pe monumentul funerar descoperit la Niculiţel (Zotikos, Attalos, Kamasis, Filippos). Câteva decenii mai târziu, pe valea Buzăului, este martirizat Sava Gotul (372).

Interzicerea cultelor păgâne, în vremea împăratului Theodosius (379-395), este urmată de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea de Jos. Episcopii de la Tomis se remarcă pe plan local şi universal. Cel mai cunoscut este Teotim I de origine „scit”, deci localnic, din Scythia Minor. Scriitor de limbă greacă, „abil dialectician şi prieten devotat al lui Ioan Gură de Aur”, arhiepiscop apoteozat la Constantinopol, Teotim I apără opera lui Origene, propagă creştinismul printre goţi şi huni, ultimii supranumindu-l Zeul Romanilor.

Scriitorii patristici au avut un rol major în propagarea creştinismului. Astfel, Dionisie cel Mic întemeiează sistemul cronologic creştin (sec. IV), în timp ce Sf. Ioan Cassian scrie “Tratatul despre întruparea Domnului”. Acesta este completat ulterior de Aeticus Histrus care realizează un tratat despre caracteristicile limbii daco-romane (sec. IV).

Tot în secolul al IV-lea este atestată basilica de la Slăveni (jud. Olt). Noul loc de cult, specific creştinismului, biserica, poartă un nume provenit dintr-un termen latinesc. Aceeaşi sorginte o au şi alţi termeni de bază ai noii religii: altar (altarium), a boteza (baptizare), cruce (crux, crucem) , duminică (Dies/Dominica), înger (angelus), Paşti (Paschae), scriptură (scriptura) ş.a.

Noua organizare bisericească se extinde în secolele al V-lea şi al VI-lea, la Sucidava, la Drobeta-Theodora şi în alte centre nord-dunărene.

24

MITOLOGIA EMINESCIANĂ

Analiza succintă a operei lui Eminescu ne-a dat prilejul să semnalăm în repetate rânduri frecvenţa propoziţiei mitologice. Cea dintâi poezie a sa, „La mormântul lui Aron Pumnul”, sfârşea invocând Eliseul, locul de petrecere fericită pentru sufletele drepţilor. „O călărire în zori”, este străbătută de asemenea de figurile trandafirii ale unor personaje mitologice, de Chloris, de Eol, de Aurora cea cu bucle de aur. În La Bucovina, mitologia antică se asocia cu cea germanică, alături de Selene şi de Eol întâlnim aici şi misterioasele cânturi din Valhala. Silfii şi Eros îşi fac apariţia în „Misterele nopţii”. Vesta şi Mars sunt invocaţi în „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”; Apolon, Eol, Erato apar în oda „La Heliade”, Apolon apare şi în poezia închinată „Amicului F. I.”.

La începuturile sale poetice, Eminescu se arată aşadar un spirit în permanenţă ispitit de figurile mitologiei, în special de acelea ale mitologiei greco-latine. Şcolarul de pe vremuri, care da preferinţă cărţilor ce lăsau liber jocul fanteziei, realiza şi ca poet o viziune mitologică. Se afirmă în literatura română cu poezia „Venere şi Madonă”,începutul căreia trădează o puternică ataşare de figurile mitologiei eline. El simţea o înclinare adâncă pentru idealurile unei lumi care apucase demult, dar care lăsase moştenire timpurilor noastre gândirea mitică şi expresia poetică. Din bogata galerie a personajelor mitologiei eline, poetul izola cu acel prilej figura zeiţei Venus, imagine a frumuseţii după concepţia elină, frumuseţe de forme şi de voluptăţi în faţa căreia se ridica idealul frumuseţii morale concretizată, în creştinism, de figura Madonei. În aceste începuturi poetice ale lui Eminescu, cele două imagini concre-tizau două straturi din istoria civilizaţiei şi funcţionau izolat în planul poeziei, semnificând două idealuri poetice şi traducând totodată ritmica sentimentului de adoraţie, care pentru poetul român cunoaşte dubla mişcare spre voluptate fizică şi spre voluptatea morală. Atunci când experienţa poetului se va adânci şi când fluxul sentimental va părăsi linia expresiei ornamentate, cele două imagini se vor contopi în imaginea totalizatoare a femeii iubite care, în poezia „Din valurile vremii”, va uni atitudinea anticei Venere cu expresia morală a modernei Madone.

Raportările cele mai bogate la mitologie se fac în cadrul credinţelor greco-romane. Era firesc, dat fiind faptul că Eminescu era un bun cunoscător al acestui domeniu de cultură, atât prin lecturi în directă legătură cu mitologia, cât şi prin felul cum imagina istoria antică. Ar fi anost să se culeagă din opera poetului toate indicaţiile ce se află în această ordine. Statistica ar fi de natură să ne arate numai statornicia preocupării, nu şi pătrunderea în adâncime, verticală, a straturilor mitologice. Şi ceea ce ne preocupă pe noi îndeosebi este să arătăm că poetul nu se dedă unei acţiuni de adiţionare a tablourilor mitologice, ci că se lasă pătruns adânc de spiritul ce le însufleţeşte, ajungând cu vremea să poată transpune însăşi viaţa lui sufletească pe linia spirituală a mitologiei.

25

Memento moriAm văzut că poetul aduce o adâncire a domeniului în special în dezvoltata

poemă „Memento mori”. Grecia nu era văzută, acolo, în istoria ei politică sau militară, ci în credinţele sale mitologice, în atmosfera trandafirie şi tinereţea spirituală a mitologiei sale. Şi aceeaşi poemă aducea, desprins din blocul mitologic roman, miraculosul de care se înconjura lupta între romani şi daci, cei dintâi ajutaţi de zeii lor, cei din urmă bucurându-se de sprijinul zeilor naţionali şi de acela al aliaţilor germani. În cadrul aceleiaşi lupte apar titanii: liberaţi de cătuşele lor de Zeus, ei participă la lupta împotriva dacilor şi contribuie la zdrobirea acestora. Am amintit în trecut şi poema „Demonism”, un medalion mitologic în opera poetului român. Asupra ei s-ar cuveni să se insiste mai apropiat, deoarece traduce pe o largă scară concepţia pe care Eminescu o are despre mitologie şi dă, pe linia aceasta, o definiţie a umanului în raport cu divinul ce se impune să fie contemplată în cadrul concepţiei sale generale despre uman. Dar, cum poema este caracteristică îndeosebi pentru delinearea temei titaniene în opera eminesciană, vom reveni asupra ei cu un alt prilej, urmărind-o în toate articulaţiile ei conceptuale şi de tematică literară.

Marea preocupare a lui Eminescu a fost aceea de a crea o mitologie a poporului dac. Ispita nu fusese străină nici de unii precursori ai săi în poezie; de un Bolintineanu bunăoară, care încercase acelaşi lucru în a sa „Traianida”. Şi ne aducem aminte că printre divinităţile Olimpului geto-dac acesta aşezase şi persoane ca Phosphoros, ceea ce însemna un împrumut direct din mitologia elină. La acelaşi procedeu recurge şi Eminescu, din pricina puţinelor date certe pe care le poseda în legătură cu mitologia reală a dacilor şi geţilor. Ceea ce caracterizează însă întreprinderea sa este raportarea în aceeaşi măsură la mitologia greco-romană pe de o parte, la cea germanică pe de altă parte.

Unul dintre eroii pentru care poetul a arătat o dragoste mai mare a fost Decebal. Figura acestuia pătrundea foarte rar în opera definitivă, dar ea a alimentat o serie de planuri poetice, în ordine epică sau dramatică. Sprijinit de zeii germani în lupta lui dusă împotriva romanilor, Decebal este văzut adeseori în mediul divinităţilor germanice, el însuşi împrumutând din când în când unele trăsături proprii acestora. Locuinţa lui este în fundul Oceanului, într-un palat de arhitectură compozită, în care goticul deţine întâietatea; el este înzestrat cu hale uriaşe, cu portale înalte, cu păduri întregi de coloane: o locuinţă în care Odin s-ar simţi în largul său, clar în care şi Zeus ar putea identifica fragmente desprinse din templele ce i se închinau lui. Valhala şi Olimpul se întregesc reciproc, dar totul pluteşte într-o atmosferă de fiori gotici. Este largă contribuţia mitologiei greco-romane şi la Panteonul dac în poema — atât de incompletă, de imperfectă şi de inegală — închinată Dochiei. Dochia, după tradiţia literară romană, era fiica lui Decebal, îndrăgostită — sau căsătorită — cu Traian. Un simbol elementar, care voia să explice cucerirea Daciei de către romani. Rolul ei fusese schimbat în poema amintită a lui Bolintineanu, care făcea dintr-însa soţia lui

26

Zamolxes şi protectoarea amorurilor libere. În poema incompletă a lui Eminescu, Dochia este o zână a dacilor, împodobită cu toate frumuseţile imaginabile, evoluând într-un cadru de feerie, trăind într-un timp de basm şi de poezie. Într-o luntre trasă de lebede — recunoaşteţi uşor aici luntrea în care călătorea Lohengrin — zâna călătoreşte în josul unui fluviu — un fluviu de cântări, ce străbate o pădure de basme. Suntem aşadar în epoca în care lumea gândea în basme:

Prin pădurile de basme trece fluviul cîntării, Cîteodată intre codrii el se-adună, ca a măriiMare-oglindă, de stînci negre şl de munci împiedecatŞi-un gigantic lac formează, într-a cărui sîn din soareCurge aurul tot al zilei şi îl împle de splendoare,De poţi număra în fundu-i tot argintul adunat.

Luntrea ajunge în cele din urmă la muntele din răsărit. Este un munte uriaş, legat pe jumătate de lumea noastră, iar pe jumătate proiectat în infinit: acolo este locuinţa zeilor, de acolo izvorăşte aurora, de acolo răsare luna, răsar stelele, de acolo apare, în carul său, soarele: un amestec de gotic şi de olimpic, în toată această prezentare a Panteonului dac.

Dochia nu este însă pentru Eminescu numai un personaj de mitologie dacică: descins de pe planul mitologic, personajul se încadrează în tema folclorică de largă circulaţie a ursitoarelor şi se construieşte totodată în poveste pe linia simbolicii naţionale. În această nouă ipostază figurează în poema „Povestea Dochiei şi ursitorile”, care până la un punct reface simbolul din „Sentinela română” a lui Vasile Alecsandri, dar într-o atmosferă densă de mit şi cu prospeţimi de culori primitive. Eminescu alege pentru dezvoltarea temei forma, uşoară şi grea în acelaşi timp, a metrului poporan, al cărui caracter spontan şi ingenuu era în măsură să ascundă cât mai adânc arta lui plină de rafinamente.

Mitologia geto-dacă prezenta însă un personaj ce-i aparţinea în mod precis, ale cărui atribute nu erau definite, dar al cărui nume era încărcat de sonorităţi pro-funde, pline de mister. Era Zamolxes. Zeul dac ispitise pe poeţii români dinainte de Eminescu; el avea să ispitească şi pe unii poeţi ce aveau să vină în urma lui. Luminile misterioase ce se împleteau asupra capului său erau într-adevăr generatoare de poezie, ele sugerau ideea de geneză a lumii, ideea cosmogonică. Zamolxes este prezent în numeroase momente din opera sa, dar pasajul cel mai inspirat, acela pe care Eminescu izbuteşte să-1 ridice la culmile cele mai înalte ale artei sale, este fără îndoială cel cuprins în poema „Gemenii”.

GemeniiPoema, păstrată în mai multe variante, este caracteristică pentru romantism.

Brigbelu, frate geamăn al lui Sarmis, este un spirit machiavelic. Îndrăgostit de iubita

27

acestuia, Tomiris, şi dorind să ia coroana fratelui său, el îl ucide pe Sarmis. Nimic nu mai stă în calea dorinţelor sale. Rege, iubit de Tomiris, el îşi celebrează acum nunta, la care a invitat pe boierii ţării şi pe zeii poporului dac. Dar în timpul ospăţului apare, nebun, Sarmis. Pasajul tot trebuie citat, atât pentru concepţia pe care poetul o aduce aici în legătură cu problema cosmogenică, cât şi pentru arta savantă cu care el ştie să împletească într-o temă literară o concepţie filozofică profundă şi pentru înălţimea artistică la care se petrece combustia tuturor acestor elemente:

Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă,Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă.Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră,Pe când intrară oaspii sub bolţile-i de piatră.În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic,Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul soare,În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare...Din sale depărtate pătrunde zvon de armă.Prin el cimpoiul scitic porneşte dulcea-i larmă,Trezind greoiul ropot de danţ, căci la un locToţi oaspeţii mai tineri loveau baltage-n joc,Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valmaSe-nvârt şi se mlădie uşor sunând cu palma.

La mijlocul de masă pe tronu-i şade elCu plete lungi şi negre, întunecos, Brigbel.Şi răzimat pe spată al zeilor fiastruPrivea-n ochii miresei al cerului albastru.Frumoşi ca două basme, izvoarele uimirii-s,În păru-i lung de aur se învălea, Tomiris.Încolo, voievozii, boiarii după treaptăŞoptesc cu admirare în barba înţeleaptăCând spune cântăreţul poveşti din alte vremuri,De regi de-a căror fapte te miri şi te cutremuri.Spunea cum din deşerturi, ce nu mai au hotară,Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,Pe negrele corăbii cu mii de mii gloate,Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate.Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,Tezeu, să cate lâna cu miţele de aur.Apoi târziu în urmă veni străinul oaspeClădind pe Istru poduri  Dariu al lui Istaspe,Un rege, ce în lume nu-şi găsea loc să-ncapă,În Dacia venise, cerşind pământ şi apă.Şi povestea bătrânul de neamuri curgând râuri,

Din codri răsărite, ieşite din pustiuriŞi cum pieriră toate pe rând precum veniră

Şi cum cătând norocul mormântul şi-l găsiră.Şi pe când toţi ascultă, chiar regii din firide,Cu gura-n pumn ghiduşul se strâmbă şi tot râde.Cu mutra lui de capră şi trup schilod de faunÎşi târâie piciorul ţinându-se de scaun.Se clatin visătorii copaci de chiparosCu ramurile negre uitându-se în jos,Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământSpre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Deodată-n fundul salei, apare sub un arc,Cu stânga răzimată de spada-i de monarc.Nebunul Sarmis  care-i cu craiul frate geamănCa umbra cu fiinţa-i ei amândoi s-asamăn.Dar galben e la faţă şi ochii ard în friguriŞi vânătă-i e gura. El vine cu paşi siguriŞi pe pumnaru-şi scapă Brigbel mâna regală.Din tron pe jumătate cu furie se scoală...Nebunu-nalţă dreapta, se uită lung la el Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.Şi ca să înţeleagă nainte-i ce se-ntâmplăNebunu-şi trece mâna la ochi, apoi la tâmplă,Se uită turbur, pare că şi-ar aduce aminteDe-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.Cu glasul lui ce sună adânc, ca de aramă,El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă,Arată cum din neguri cu umeri ca de munteZamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunteŞi decât toată lumea de două ori mai mare,Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă,Cum din adânc ridică el universu-n braţă,Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne,O boltă răsărită din negure eterne,Şi decât toată lumea de două ori mai mare

În propria lui umbră Zamolxe redispare.,,Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ!El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ,

Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie

28

Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;El mână în uitare a veacurilor turmăŞi sorii îi negreşte de pier fără de urmă.Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă.De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodatăUn chip mai blând, mai gingaş decât ăst chip de fată!

Gândirea ta, divine, abia putu s-aduneDin mii minuni din lume o singură minune,Căci numai ţie singur îţi fuse cu putinţăS-uneşti atâta farmec cu-atâta necredinţă...Dar nu ţi-o cer, tot darul ţi-l zvârl iar la picioare.De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare...Nici vin să-mi cer coroana, nici ţara mea. O dăruiFăşii s-o rup-oricine şi cum îi place-oricărui.La ce-aş mai cere-o ţară, în care nu-i credinţă,Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putinţă!Rebel! făcuşi din sceptru unealtă de ocarăŞ-ai dat tu însuşi pildă din om să fie fiară.Eu lumii trebuit-am, dar ţie-ţi trebui ea,Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea,Tu eşti din a ei milă stăpân şi s-o urmeziTu trebui, ca mai bine în scaun să te-aşezi;Ca nu de vro suflare pe dânsul să te clatiniCăta-vei să iei ochii prosteşti cu nouă datini.Din Sybaris vei strânge bătrâni cu bărbi boite,Ca neamului să-i deie naravuri mai spoite,S-arate cum moşnegii, îmbălsămiţi ca mumiiÎntrec şi tineretul în scandelele lumii!

Strămoşi pierduţi în veacuri, rânduitori de cete,Coroana mea ş-a voastră e plină azi de pete.O, voievozi ai ţării, frângeţi a voastre săbiiŞi ciuma în limanuri să intre pe corăbii.Puteţi de-acum să rumpeţi bucăţi a mele flamuri,

Mânjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri,De azi al vostru rege cu drag va să îngroapeDomnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.Ş-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept,Căci voi să-ngălbenească şi sufletu-ţi din pieptŞi ochii-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci,Să sameni unei slabe şi străvezii năluci,Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dosŞi spaima morţii intre-ţi în fiecare os.În orice om un duşman să ştii că ţi se naşte,S-ajungi pe tine însuţi a nu te mai cunoaşte,De propria ta faţă, rebel, să-ţi fie teamăŞi somnul  vameş vieţii  să nu-ţi mai ieie vamă.Te miră de gândirea-ţi, răsai la al tău glas,Încremeneşte galben la propriul tău pas,Şi propria ta umbră urmând prin ziduri vechi,Cu mânile-ţi astupă sperioasele urechi,Şi strigă după dânsa plângând, muşcând din unghiiŞi când vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii!...Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai.Durerile-mpreună a lumii uriaşeTe-ating ca şi suspinul copilului din faşe.Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri,Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri

Cosmogonia l-a ispitit pe Eminescu şi în alte momente din opera sa. Am amintit mai înainte „Scrisoarea I”, în care poetul expune de asemenea o teorie cosmogenică. O teorie cosmogenică expune el şi în poezia ce ne preocupă în prezent, precum şi în cunoscuta „Rugăciunea unui dac”, poezie care s-a desprins de altfel dintr-o variantă a „Gemenilor”. Şi după cum ne aducem aminte, unele momente fugare de teorie cosmogenică ne întâmpină chiar în „Luceafărul”. S-a făcut însă observaţia de multă vreme că teoria cosmogenică a lui Eminescu descinde din „Rig-Veda”. Observaţia aceasta este întemeiată pe de-a-ntregul. De altfel poetul însuşi traduce cunoscutul „Imn al creaţiunii” din „Rig-Veda”, iar una din variantele „Ru-găciunii unui dac” era intitulată „Nirvana”.

29

Dochia şi Traiande Gheorghe Asachi

IÎntre Piatra Detunată

Ş-al Sahastrului Picior,Vezi o stâncă ce-au fost fatăDe un mare domnitor.Acolo de rea furtunăE lacaşul cel cumplit,Unde vulturul răsunăAl său cântec amorţit.Acea doamnă e Dochie,Zece oi, a ei popor,Ea domnează-n vizuniePreste turme şi păstori.

IILa frumuseţe şi la minte

Nici o giună-i samana,Vrednică de-a ei părinte;De Decebal, ea era.Dar când Dacia-au împilat-oFiul Romei cel mărit,Pre cel care-ar fi scapat-o,De-a iubi a giuruit.Traian vede astă zână;Deşi e învingător,Frumuseţei ei se-nchină,Se subgiugă de amor.

IIIÎmpăratu-n van cată

Pe Dochia-mblânzi;Văzând patria ferecată,Ea se-ndeamnă a fugi.Prin a codrului poticăEa ascunde al ei trai,Acea doamnă tinericăTurma paşte peste plai.A ei haină aurităO preface în şăiag,Tronu-i iarba înverzită,Schiptru-i este un toiag.

IVTraian vine-n astă ţară,

Şi de-a birui deprinsSpre Dochia cea fugarăAcum mâna a întins.Atunci ea, cu grai ferbinte,Zamolxis, o, zeu, striga,Te giur pe al meu părinte,Astăzi rog nu mă lăsa!Când întinde a sa mânăCa s-o strângă-n braţ Traian,De-al ei zeu scutita zânăSe preface-n bolovan

VEl petroasa ei icoană

Nu-ncetează a iubi;Pre ea pune-a sa coroană,Nici se poate despărţi.Acea piatră chiar vioaieDe-aburi copere-a ei sin,

Din a ei plâns naşte ploaie,Tunet din al ei suspin.O ursită-o priveghează,Şi Dochia deseoriPreste nouri lumineazăCa o stea pentru păstori.

30

Gheorghe Asachi culege din popor mitul Dochiei, despre care celebrul critic literar George Călinescu spune că este “rezultatul unei întregi experienţe de viaţă a poporului român". Poetul precizează timpul şi locul, astfel acţiunea se petrece “Între Piatra Detunată/Ş-al Sahastrului Picior”, pe vremea Împăratului roman Traian.

Dochia este prezentată ca fiind fiica lui Decebal, cea mai frumoasă fată de pe teritoriul Daciei: “La frumuseţe şi la minte/Nici o giună-i samana”. Traian o aseamănă cu o “zână”, observând frumuseţea sa nemaiîntâlnită, şi ajunge să se îndrăgostească de ea.

Chipul fetei este învăluit în mister, acesta nefiind descrisă direct de către poet, însă frumuseţea îi este recunoscută prin statutul de regină la care este dispusă să renunţe fără frica de a fi uitată: “A ei haină aurită/ O preface în şăiag,/ Tronu-i iarba înverzită,/ Schiptru-i este un toiag.”.

Caracteristicile sale morale reies indirect din acţiunile si vorbele sale, astfel devotamentul faţă de strămoşi şi de zei o împiedică să-i răspundă lui Traian, prefăcându-se în piatră.

Este consemnată contopirea sa cu natura: “De-aburi copere-a ei sin,/ Din a ei plâns naşte ploaie,/ Tunet din al ei suspin” ce sugerează ideea proiectării în mit. Odată pietrificată ajunge la zei şi de atunci veghează peste păstori.

Prin această poezie, Gheorghe Asachi consemnează atât mitul Dochiei cât şi unele detalii despre viaţa oamenilor din acele timpuri. Astfel dacii erau păstori: “Zece oi, a ei popor”, fiecare trăind împreună cu oile sale. Se remarcă de asemenea convieţuirea poporului cu natura, aceasta oferindu-le adăpost şi siguranţă: “Prin a codrului potică/ Ea ascunde al ei trai.”.

Poetul face referire şi la viaţa religioasă a dacilor, credinţa lor în zeul suprem, Zamolxis, patron al lumii subpământene, al împărăţiei morţilor. Totodată, încheierea vieţii pământene a Dochiei îi conferă un statut aparte, aceasta ajungând să vegheze păstorii: “Ea domnează-n vizunie/ Preste turme şi păstori.”

O altă versiune a poveştii, transmisă oral o prezintă pe Baba Dochia, care are un fiu Dragomir sau Dragobete ce s-a căsătorit fără voia sa. Ea îşi trimite nora să culeagă fructe de pădure în luna Februarie. Ajutată de zei, nora se întoarce acasă, iar Baba Dochia, crezând că a venit primăvara, se duce cu fiul său şi oile la munte. Pe drum îi prinde ploaia şi aceasta îşi dă jos cele 12 cojoace, fiind prea grele. Odată ajunşi la munte îi prinde îngheţul, iar Baba Dochia şi cu oile se pietrifică.

31

UMANISMUL

Umanismul este un curent literar profan dominant în timpul Renaşterii (secolele al XIV-lea şi al XVI-lea). Apărut iniţial în Italia, se extinde în toată Europa Occidentală şi ulterior în Europa Răsăriteană, având în centrul preocupărilor ( istorice, filozofice, artistice) omul şi problema sa.

Renaşterea este o mişcare cultural-religioasă amplă, dezvoltată în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în Europa Occidentală. Percepută ca o primă manifestare a epocii moderne, renaşterea duce la o înflorire fără precedent a artelor plastice, a arhitecturii , a ştiinţei, datorată înlocuirii canoanelor medievale cu modelul redescoperit al Antichitaţii greco-romane.

Un aspect definitoriu pentru Umanism si Renaştere îl constituie noua politică în domeniul culturii, conform căreia artiştii şi savanţii intra sub protecţia regilor, a marilor seniori si a papalităţii. De asemenea, noua orientare a învăţământului către disciplinele umaniste − gramatica (latină şi greacă), retorica, poetica, istorie, filozofie si morala –, precum şi unificarea lingvistică duce la recunoaşterea oficială a limbilor naţionale, creându-se astfel premise pentru centralizarea puterii politice. Cu toate acestea, contestarea abuzurilor bisericeşti provoacă războaie civile, slăbind puterea regală şi papală.

În universităţile medievale, aflate sub tutela Bisericii, învăţământul se baza exclusiv pe memorizare şi pe cunoaşterea comentariilor la textele antice şi nu pe studiul textelor originale. Ariditatea studiului, pedepsele corporale, disciplina severă provocau reacţii de respingere din partea studenţiilor.

Noul model pedagogic umanist se defineşte prin învăţarea limbilor vechi (latina, greaca, ebraica ), necesare pentru lectura textelor în original, dar şi prin relaţia directă a discipolilor cu un magistru, ceea ce duce la individualizarea studiului, la o maniera de predare blândă. Se pune accent nu numai pe disciplinele fundamentale, ci şi pe mişcarea fizică, igienă.

Umanismul RomânescCurentul cultural umanist se dezvoltă în ţările române mai târziu (din secolul al

XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea), datorită condiţiilor istorice. Astfel, cărturarii umanişti aparţin unor mari familii boiereşti, deţinând ei inşişi dregătorii însemnate. Aceştia ilustrează tipul curteanului, intervenind în viaţa politică şi sfârşind de multe ori în mod tragic. Formându-se intelectual în afara ţării (la Constantinopol, în Polonia şi Italia), ei folosesc ca limbă de cultură nu numai latina, ci şi slavona. De asemenea, îi preocupă istoria propriului neam, scriind cronici şi istorii, argumentând romanitatea poporului şi latinitatea limbii.

Cronicarii pun asemenea scrieri în circuitul umanismului European, ca să afirme originile şi continuitatea românilor din cele trei ţări. În politica antiotomană, ei caută sprijin şi ajutor la ţările creştine catolice. Cu toate acestea, se implică în

32

probleme religioase, făcând cunoscută ortodoxia în spaţiul occidental, în care se confruntă Reforma şi Contra-Reforma.

De la primul text (1521) la prima gramatică (1780)Înaintea apariţiei umanismului, timp de cateva secole, slavona a îndeplinit în

cultura română sarcinile pe care în vestul Europei şi le-a asumat latina, adică era folosită în administraţie, cultură şi biserică. Neînţeleasă însă de popor, slavona rămâne apanajul bisericii şi al feudalităţii, de aceea, prin strădania unor cărturari de seamă, între care Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu, va fi inlocuită treptat cu limba română. Şi în această perioadă apar cronici scrise în diverse limbi (slavona, germana, latina si polona), însă nu se păstrează decât câteva texte ce povestesc despre domnia lui Ştefan cel Mare: ,,Letopiseţul de la Bistriţa”, ,,Cronica moldo-germană” şi ,,Cronica de la Putna”.

Umanismul românesc propriu-zis începe cu Neagoe Basarab, scriitor de limbă slavonă, şi cu Nicolaus Olahus, scriitor de limbă latină. Prima carte laică din Transilvania îi aparţine marelui umanist Nicolaus Olahus, bun cunoscător al limbilor greacă si latină. E totodată primul român care afirma originea poporului român într-o limbă de circulaţie europeană, în lucrare ,,Hungaria” redactată între 1536-1537. Tot aici găsim unitatea de neam şi de limbă a românilor: ,,Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi tradiţii ca şi muntenii”.

Texte româneşti au existat pe teritoriul ţării noastre încă de la formarea poporului român, dovadă fiind păstrarea în limbă a termenului latinesc ,,scribo”. Prima scriere păstrată în limba română datează din 1521 şi este cunoscută sub numele ,,Scrisoarea lui Neacşu către judele Braşovului Hans Bengner”. În afară de formulele de introducere, încheiere şi expresia ,,I pac”, întreaga scrisoare este redactată în româneşte. Boierul muntean îl anunţă pe judele braşovului de intrarea turcilor în Ţara Românească şi de intenţia lor de a pătrunde în Transilvania. După această dată s-au păstrat multe scrieri româneşti de mică întindere.

O importanţă deosebită în crearea limbii române literare, în păstrarea unităţii de limbă şi de neam o au traducerile. Primele traduceri din slavonă în română sunt cele cunoscute sub numele de ,,texte maramureşene” sau ,,rotacizante”. Numele generic le este dat după regiunea unde au fost scrise şi dupa fenomenul fonetic specific acestei regiuni (,,n” intervocalic pronunţat ,,r”). Sunt scrise într-o limbă greoaie, cu multe calchieri, dar cu meritul de a fi primele încercări de oficializare a limbii naţionale. Textele sunt în număr de patru: ,,Psaltirea voroneţeana”, ,,Psaltirea scheiana”, „Codicele voroneţean” şi ,,Psaltirea Hurmuzachi”. Textele maramureşene reflectă trecerea de la latina vulgară la limba de azi.

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521) este cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Ea a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner în Arhivele Naţionale ale judeţului Braşov, unde se păstrează şi astăzi. Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească.

33

Textul original al scrisorii lui Neacşu: ,,…dau ştire domniei tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu cş împaratul au

eşit den Sofiia,şi aimintrea nu e, şi se-au dus in sus pre Dunăre. I pac să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au vazut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domniiata pre Dunare în sus. I pac să ştii că bagă den tote oraşele câte 50 de omin să fie in ajutorul în corabii. I pac să ştii cumu se-au prins neşte meşteri den Ţarigrad cum vor treace acele corabii la locul cela strîmtul ce ştii şi domniiata.”

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Brasovului Hanăş Begner (Hans Benkner) a fost redactată probabil în 29 - 30 iunie 1521 la Dlăgopole (numele slav al oraşului Câmpulung-Muscel). În scrisoare nu este menţionată data, stabilirea acesteia făcându-se pe baza evenimentelor istorice descrise şi a persoanelor implicate. Din acea vreme mai există şi alte documente istorice privind campania de cucerire a Ungariei a sultanului Soliman al II-lea.

Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al relaţiilor foarte strânse dintre negustorii saşi din Braşov şi cei din oraşele din Moldova şi Ţara Românească. Numele lui Neacşu Lupu este menţionat deja într-un document din anii 1510 -1512 în legătură cu un proces de datorii pe care îl avea cu negustorii braşoveni. Hans Benkner este cunoscut ca jude sau primar al Braşovului din 1511. Numele care apare în epilogul Tetraevanghelului din 1561 al lui Coresi, este cel al fiului său Johann Benkner care este prezentat ca sprijinitor al scrierilor în limba română: ,,mai bine a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelese în limbâ striinâ”.

Textul a fost scris cu litere chirilice şi se compune din trei părţi. Prima parte este o adresare în slavă care tradusă înseamnă: „Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”. Conţinutul scrisorii este în limba română, iar formula finală în slavă a cărei traducere este: „Şi Dumnezeu să te bucure, amin”.

De remarcat este faptul că forma limbii române folosite în scrisoare este foarte asemănătoare celei folosite în prezent. Aurel Nicolescu arată în observaţiile sale lexicale asupra textului, că nu mai puţin de 175 din totalul de 190 de cuvinte româneşti folosite în text au origine latină, excluzând cuvintele repetate şi substantivele proprii. Unele din formele incorecte se datorează scrierii cu litere chirilice, problemele fiind cauzate de notarea unor sunete româneşti ca î şi ă.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea îşi desfăşoară activitatea la Braşov diaconul Coresi care a tipărit mai multe cărţi religioase în română şi slavonă: ,,Catehismul”(1559), ,,Cazania”(1564), ,,Molitvelnicul”(1564). Limba traducerilor era mai îngrijită. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Varlaam traduce ,,Cazania” sub titlul ,,Carte românescă de învăţătură” şi o publică la Iaşi în 1643. Prin ,,Răspuns la catechism”(1645), Varlaam devine primul polemist român, încercând să apere, cu argumente, ortodoxia românilor din Transilvania ameninţată de calvinismul maghiar.

34

În Transilvania, mitropolitul Simion Ştefan traduce cartea sub numele ,,Noul Testament de la Bălgrad”(1648). Foloseşte cuvinte cu circulaţie în toate ariile româneşti, iar cuvintele pe care nu ştia să le traducă, lăsându-le aşa cum erau, a reuşit să îmbogăţească limba română pe cale externă. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mitropolitul Dosoftei, primul poet cult român, începe munca pentru introducerea limbii naţionale în biserică, însa nu a reuşit să înlocuiască slavona.

În 1688 apare la Bucurşti prin strădania învăţaţilor Constantin Cantacuzino şi Udrişte Năsturel traducerea integrală a bibliei, cunoscută sub denumirea ,,Biblia de la Bucureşti” − adevărat monument de limba şi de cultură. ,,Biblia de la Bucurşti” a cunoscut influenţa celor trei graiuri, având cea mai unitara şi mai curată limbă. Se consideră acum încheiat procesul de formare al limbii române literare.

35

CRONICARII ROMÂNI

Cronicile realizeaza cea dintai imagine scrisa a istoriei noastre; mai intai au aparut in limba oficiala, pe atunci slavona, iar mai tarziu, incepand cu secolul al XVll-lea, in limba nationala.

In Muntenia s-au redactat “Letopisetul cantacuzinesc” si “Letopisetul balenilor” intre anii 1290-1688, “Istoriile domnilor Tarii Romanesti” de Radu Popescu si “Cronica anonima despre Brancoveanu” si, alaturi de acestea, prima incercare de a surprinde originea si dezvoltarea poporului roman in “Istoria Tarii Romanesti” de Constantin Cantacuzino.

Cele mai realizate sunt cronicile moldovenesti, fiindca nu au fost scrise din ordinul vreunui domn, ci exprima punctul de vedere al autorilor. In seria moldoveneasca intra ”Letopisetul Tarii Moldovei” de Grigore Ureche (1559-1594), continuat de Miron Costin (1594-1661) si de Ion Neculce (1661-1743).

Importanta cronicilor este in primul rand valoarea documentara a textelor, care pune in circulatie idei ca romanitatea poporului, latinitatea limbii noastre, continuitatea elementelor romane in Dacia si unitatea tuturor romanilor.

Toti cronicarii au plasat inaintea “Letopisetelor” cate o “predoslovie” in care se mentioneaza date despre izvoare si despre existenta textelor scrise.

Cronicarul Grigore Ureche (1590-1647) afirma originea latina a limbii si a poporului nostru: “toti de la Rim ne tragem”; in sprijinul ideii mentioneaza faptul ca “romanii cati se afla locuitori in Tara Ungureasca si in Ardeal si in Maramures de la un loc sunt cu Moldovenii”.

Cronicarul incepe sa scrie "Letopisetul Tarii Moldovei", constituind inceputul istoriografiei in limba romana. Grigore Ureche a consemnat in mod obiectiv evenimentele si intimplarile cele mai importante, tinand foarte mult sa fie nu un "scriitoriu de cuvinte desarte".

In viziune umanista, istoria are scop moralizator si educativ, oferind modele si pilde.

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ şi să lase urmaşilor amănunte despre „cele ce au fost să se petreacă în anii de demult”, dar şi din grija ca aceştia să nu rămână „asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte“. Acest lucru accentueaza importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului.

Fiind mare patriot, a glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării şi în special epoca lui Ștefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverenţă ideea de izbăvire a Moldovei de turci numai în alianţă cu Polonia.

36

George Calinescu, in a sa „Istorie a literaturii romane” afirma ca Ureche, „slujindu-se de izvoare sarace, e un cronicar in intelesul larg al cuvintului, in felul boierului ce-si inseamna pe scoarta unui ceaslov ivirea unei comete”, fiind „un om cu invatatura de izvor occidental si in marginile casei lui, un spirit cu vederi inaintate.”

Problema latinitatii limbi si originii poporului nostru, a fost tratata si de Miron Costin (1633 – 1691), fiind urmasul lui Grigore Ureche la scrierea „Letopisetului Tarii Moldovei”.

Miron Costin are o parere contrara interpolarilor copistilor Simion Dascalul si Misail Calugarul; in letopisetul lui Grigore Ureche, acestia mentioneaza faptul ca romanii ar fi urmasii talharilor si ai ucigasilor din temnitele Romei exilati in Dacia, acest lucru ducand la injosirea poporului roman.

O alta opera de mare rezonanta este si "De neamul moldovenilor”. Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor. Scopul urmărit de autor constă în a face demonstratia originii romane a poporului roman.

Miron Costin considera ca: "a lasa iarasi nescris, cu mare ocara infundat neamul acesta de o seama de scriitori ieste inimii durere. Biruit-am gindul sa ma apuc de aceasta truda, sa scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si semintie sint lacuitorii tarii noastre", ca mai apoi sa sustina faptul ca: "cea mai stralucita dovada a acestui popor, de unde se trage, este limba lui care este adevarata latina. Numele cel mai adevarat, autentic […] este rumân sau rumanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna”.

Miron Costin se detaseaza intre cronicarii umanisti prin sustinerea urmatoarelor idei: scrisul trebuie sa slujeasca adevarul, istoria având forta educativa, oferind modele. De asemenea, susţine pledoaria pentru lectură: ”ca nu ieste alta mai de folos si placuta zabava in viata omului decat cititul cartilor”.

Fata de stilul cronicii lui Ureche, scrisul lui Miron Costin capata valente literare, prin portrete sugestive si descrieri de natura (“navalirea lacustelor”).

Ion Neculce (1672-1745) ne-a lasat drept mostenire "Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pina la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat". A fost inceput aproximativ în anul 1733, ca o continuare a operei inaintasului Miron Costin. Letopisetul este precedat de patruzeci si doua de legende istorice, grupate sub titlul "O sama de cuvinte", "ce sunt auzite din om in om de oameni vechi si batrini", in care sunt evocate intimplari din viata unor domnitori ai Moldovei si indeosebi din cea a lui Stefan cel Mare. Nefiind surse documentare, autorul nu le include in textul cronicii, lasandu-l pe cititor sa le aprecieze cum doreste: ”cine le va crede bine va fi, iara cine nu le va crede iarasi bine va fi, cine cum ii va fi voia asa va

37

face”. Aceste legende, constituie prima culegere de folclor autohton, exprimand stilul popular. Acestea, vor fi izvor de inspiratie pentru Creanga, Vasile Alecsandri si Mihail Sadoveanu.

Prin arta naratiunii, prin oralitate şi prin portrete, Neculce depaseste statutul de istoric, devenind primul povestitor artistic al literaturii romane.

Punctul culminant al umanismului românesc îl atinge Dimitrie Cantemir (1673-1723), prima mare personalitate şi primul enciclopedist a culturii române, cărturar cu o vastă pregătire, la baza căreia stăteau cultura latină si greacă.

În lucrările sale: „Descriptio Moldavie”, „Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor”, şi „Istoria Imperiului Otoman”, Dimitrie Cantemir reia la un nivel superior, cu o bogată argumentare, ideile dezvoltate de ceilalţi cronicari cu privire la originea latină a limbii si a poporului român. El consideră că limba română ar fi urmaşa directă a latinei, idee pe care şi-o vor însuşi corifeii Şcolii Ardelene.

Dimitrie Cantemir afirmă faptul că limba română s-a formată pe baza elementului latin, păstrând in lexic şi elemente dacice: pădure, stejar, heleşteu, cărare. Pe lângă ideea originii pur latine a românilor, marele umanist menţionează în „Hronicul” că „dacii ar fi pierit sau s-ar fi asimilat cu totul romanilor”; în aceeasi lucrare se argumentează idea continuităţii elementului roman în Dacia şi se afirmă rolul ţarii noastre de apărător al civilizaţiei în faţa valurilor barbare.

Dupa George Calinescu, Cantemir este un „scriitor, creator, aducând idei si combinații. Figura lui, umbrită pană azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambitios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mântuitor de oameni si mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreț în tambură, țarigrădean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medicis al nostrum.”

38

ŞCOALA ARDELEANĂ

Secolul al XVIII-lea este cunscut în istoria europeană sub numele de „secolul luminilor”.

Iluminismul este un curent ideologic si cultural internaţional, apărut în Franţa în secolul al XVIII-lea, care promovează raţiunea şi ştiinţa, având ca scop emanciparea popoarelor prin cultură. Mişcare de tip burghez, iluminismul are caracter antifeudal, anticlerical şi antimonarhic.

Iluminiştii au , ca şi umaniştii, preocuparea constantă pentru fiinţa umană, dar văzută în context social. Ei configurează trei idealuri majore: idealul politic, idealul social şi idealul pedagogic.

Idealul politic este reprezentat de monarhul luminat (rege preocupat de reforme sociale, emanciparea maselor pe calea culturii, nu a politicii). Idealul social constă în contractul social, formulat de Jean Jacques Rousseau în lucrarea cu acelaşi titlu, care stipulează egalitatea tuturor oamenilor prin naştere şi pactul cu societatea care trebuie să le ofere condiţii egale. Nu în cele din urmă, idealul pedagogic vizează educaţia naturală care ţine seama, în egală măsură, de trup şi de suflet, după cum o defineşte tot Jean Jacques Rousseau în romanul ,,Émile sau despre educaţie”.

Iluminismul românesc are coloratură naţională, este preocupat de felul în care s-a format poporul şi limba română. Totodată susţine programul redeşteptării naţionale în plan politic, economic şi social. De asemenea încearcă să obţină recunoaşterea românilor ca ,,natio” în Transilvania. În acelaşi timp reface legăturile cu romanitatea occidentală fără să producă rupturi cu tradiţia umanistă ca în culturile apusene. Impune orientarea spre modelul cultural european şi creează o amplă mişcare de afirmare naţională.

Ţările Române nu rămân izolate de efervescenţa acestei epoci, deşi pătrunderea la noi a marilor idei iluministe a fost întârziată de dominaţia străină şi de feudalismul autohton.

Cel dintâi nucleu illuminist din cultura română l-a constituit ,,Şcoala Ardeleană”, mişcare a intelectualităţii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Burghezia din Transilvania era nemulţumită de lipsa de drepturi sociale şi politice ale poporului român, nedreptate ce dura de secole, din 1437, când se semnase actul cunoscut sub numele de ,,unio trium nationum”, ce excludea participarea românilor la viaţa social politică.

Din punct de vedere cultural ,,Şcoala Ardeleană”, a avut un rol important în stimularea studiului istoriei şi al limbii naţionale, a dezvoltării ştiinţelor naturii şi a învăţământului. Acţiunea politică şi culturală a ,,Şcolii Ardelene” este îndrumată de operele istorice şi filozofice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu.

39

În ansamblu, activitatea ,,Şcolii Ardelene” cunoaşte două direcţii: prima urmăreşte emanciparea poporului român şi în acest scop s-au înfiinţat şcoli, s-au publicat abecedare, aritmetici, iar cealaltă direcţie cuprinde latura ştiinţifică şi se ocupă cu tratate de istorie şi filologie. Cele mai importante lucrări sunt: ,, Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor” de Samuil Micu, ,,Hronica românilor şi a mai multor neamuri” de Gheorghe Şincai, ,,Istoria pentru începutul românilor în Dachia” de Petru Maior, ,,Elementa linqua daco-romanae siva valachiae” de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai şi ,,Disertaţia pentru începutul limbii române” a lui Petru Maior.

Aportul ,,Şcolii Ardelene” la dezvoltarea limbii este destul de preţios. În acea epocă s-a pus problema alfabetului latin în locul celui chirilic, a fixării normelor gramaticale, a îmbogăţirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice. Idei exagerate au apărut şi în lucrările istorice, cum ar fi avansarea unei ipoteze pur romane a originii poporului român, dar exagerările se explică prin caracterul polemic al acivităţii ştiinţifice.

Iluminismul ,,Şcolii Ardelene” reprezintă prima etapă de modernizare a culturii noastre, înscriindu-se în felul acesta în iluminismul european.

40

TEORIILE FORMĂRII POPORULUI ROMÂN

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric fundamental în istoria noastră naţională, întrucât arată cum s-a format purtătorul şi creatorul civilizaţiei noastre. Ea a fost un proces complex, îndelungat la care au contribuit: statalitatea dacică şi creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central–sud-est european.

Teorii privind etnogeneza românilor. Studierea problemei etnogenezei (din greacă, etnos înseamna "popor", genesis - "naştere"), adică a originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte: când, unde, din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnică respectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc.

Etnogeneza românilor este una din cele mai fundamentale probleme ale istoriei noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori, însă, conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interese geopolitice. În acest caz credem oportun să ne referim succint la cele mai importante teorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.

În operele autorilor medievali, începand cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI; Kinnamos, sec. XII) se constată ca românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau "păstorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunilor (sec. V).

Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papa Pius al Il-lea s.a.) de asemnea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii si savanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Cantacuzino, D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai) au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Romanească şi Moldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şi aportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau, însa fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetările ulterioare ale istoricilor au combatut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cum că românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială a romanilor.

41

Teoriile imigra ionistețLa sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgic

în Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Această idee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Rosler în lucrarea "Studii asupra românilor". Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii miscării de emancipare a românilor din Transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiului locuit de ei din vremuri străvechi.

În lucrarea sa Robert Roessler afirmă că dacii au fost omorâţi în masă după 106. Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie de forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost găsite dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi, iar nişte inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă. Din acea perioadă datează toponimele si hidronimele care au fost transmise românilor şi au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc.). Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut după anul 106 ba mai mult şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.

Teoria roessliana mai susţinea si faptul că după retragera aurelină dintre anii 271-274 teritoriul nord dunarean ar fi rămas pustiu, lucru ilogic având în vedere că in secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetusa a fost blocat şi transformat în fortăreaţă: la Porolisum si Apullum s-au găsit morminte de inhumaţie cu inventar daco-roman; la Napoca s-au descoperit doua cuptoare de olărit din secolul IV şi pe tot spaţiul nord dunărean au fost găsite obiecte paleo-crestine.

Lipsa cuvintelor germanice din limba română (alt argument roesslerian) se explică prin faptul că civilizaţiile neamurilor de origine germană erau net inferioare celor daco-romane, deci populaţia autohtonă nu a găsit nimic interesant la noii veniţi care au plecat destul de repede. Asemanarea limbii române cu cea albaneză se datoreza faptului că strămoşii albanezilor au fost ilirii care se înrudeau cu tracii, prin urmare este logic să avem câteva cuvinte comune cu ei, dar este absurdă afirmaţia conform căreia poporul român s-a format în peninsula Balcanică între secolele IX-XIII după care au imigrat la nord de Dunăre.

Creştinarea românilor în rit ortodox este datorată influenţei bizantine, iar lipsa de izvoare istorice care să ateste continuitatea daco-romanilor şi apoi a romanilor in ,,mileniul marilor migratii" este evident cauza ruralizării populaţiei cauzată de năvălirile barbare.

Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării poporului român a stat un proces îndelungat şi neîntrerupt, început din perioada existenţei regatului Dac, continuat după 106 sub influenţa romană, iar după 271 influenţat de migratori. Cu toate acestea românii sunt unici, având un caracter etnic total diferit de celelate popoare ce ne înconjoară.

42

De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici cum că pe baza populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două popoare separate: munteni, datorită contactelor cu slavii de sud, şi moldovenii - cu slavii de răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea a două limbi separate: română şi moldovenească.

Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică în izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni, munteni, bucovineni, olteni etc.), şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Dimpotrivă, izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam - neamul românesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave în Moldova şi Ţara Românească, precum nici rolul ei determinant.

Cât priveşte limba, nici o şcoala ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa a unei limbi literare moldoveneşti deosebita de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc, de rând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) în spaţiul locuit de români.

Componentele principale ale etnogenezei românilor, în procesul de constituire a poporului român, pot fi evidenţiate. Cel mai vechi component (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii. Această ramură a marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat in contact cu civilizaţia antică (la început greacă, apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un inalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.

Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în aspect economic şi cultural, iar după aceasta - s-a produs o sinteză etno-culturală dacoromană. Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsirii Daciei de către legiunile romane (271-275). Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit catre secolul al Vl-lea, având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromanii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromana). Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor - a goţilor, apoi a hunilor. Arheologii au constatat răspandirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor) în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) - în Transilvania, cu corespundere în Muntenia – Ipoteşti, Cândeşti - Ciurel, şi în Moldova - Costisa-Botosana-Hansca), care aparţinea unei populaţii baştinaşe sedentare de agricultori şi crescători de animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-bizantine, tiparniţe de turnat cruci.

43

Peste această populaţie protoromană, care ducea o modestă viaţă agrară în obşti săteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei şi în Moldova. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunare şi s-au revărsat în întreaga Peninsula Balcanică până în Grecia. Acest eveniment a avut repercursiuni serioase pentru unitatea daco-romanică sau est-romanică).

Ca urmare, populaţia protoromană de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud în munţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-românilor, istro-românilor s.a. În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunării cu slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea lor.

Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind adstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamului românesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători de animale, sedentari, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

Teoria continuită iițTeoria originii nord-dunărene o susţin istoricii (A. D. Xenopol şi Nicolae Iorga)

şi filologii (Sextil Puşcariu, Al. Rosetti) care consideră formarea poporului român şi a limbii române ca procese inseparabile şi unitare petrecute intr-un vast spaţiu romanizat, întins la nordul şi sudul Dunării (Dacia şi Dobrogea, sudul Panoniei şi Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară), extins şi în zone de la hotarele Daciei romane, locuite de dacii liberi, influenţaţi de civilizaţia daco-romană.

Teoria continuităţii se bazează pe diferite mărturii:• izvoare istorice (Gesta Hungarorum, cronică oficială maghiară, afirmă

existenţa valahilor şi originea lor romană şi consemnează voievodate româneşti cucerite de unguri la venirea lor din Panonia în Ardeal);

• dovezi arheologice (tezaure monetare romane, obiecte cu inscripţii latineşti, ceramică romană, necropole de tip roman - toate datate după secolul al III-lea).

Argumentele lingvistice temeinice au fost formulate de Sextil Puşcariu în Istoria limbii române (1910):

• persistenţa unor termeni ca aur < lat. aurum şi păcură < lat. picula numai în nordul Dunării, unde exploatarea acestora avea deja vechime;

• păstrarea numai în vestul actualei Românii a unor vechi termeni latini: ai „usturoi" < lat. alium, nea < lat. nivea, păcurar < lat. pecorarius;

• terminologie agricolă: paie < lat. palea, orz < lat. hordeum;

44

• terminologie pastorală (creşterea oilor şi a vitelor): miel < lat. agnellus, păşune < lat. pastionem; staul < lat. stabulum;

• terminologie creştină: dumnezeu < lat. domine deus, mormânt < lat. monumentum.

Din punct de vedere temporal, formarea limbii române este un proces ce nu poate fi delimitat cu exactitate, durează mai multe secole, fiind jalonat de câteva evenimente istorice:

• retragerea aureliană din 271-275 d.H. lasă Dacia Traiană în afara graniţelor Imperiului Roman, dar nu întrerupe romanizarea;

• la sudul Dunării se întemeiază Dacia Aureliană;• împărţirea Imperiului Roman în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul

Roman de Răsărit (Bizantin) din 395 d.H. şi includerea diocezelor Dacia şi Tracia în Imperiul Bizantin separă romanitatea orientală de cea occidentală şi conduce la evoluţii independente;

• secolele al VI-lea şi al VII-lea constituie limita temporală în care limba română este deja constituită, limită admisă de majoritatea savanţilor (Ovid Densusianu, Al. Philippide), împinsă până în secolul al VIII-lea (Al. Rosetti) sau chiar al IX-lea;

• influenţa slavă, începută din secolele al VlI-lea şi al VlII-lea, se exercită asupra unui idiom deja constituit, legile fonetice nu mai acţionează asupra împrumuturilor din slavă, aşa cum au acţionat asupra latinei populare (rotacism, închiderea vocalelor a, o, e în poziţie nazală, palatalizarea grupurilor consonantice cl şi gl).

E. Petrovici, in „Dovezile filologice ale continuitatii” se intreaba „dacă, după aşa-zisa teorie a lui Roesler, românii ar fi venit abia în secolul al XIII-lea din Peninsula Balcanică, cum se face că numele de localități şi de râuri nu le-au luat de la unguri, [...] ci de la daci?”

După Lucian Boia, „insistența deosebită asupra formării poporului particularizează istoriografia şi conştiința istorică românească.” Cu toate acestea, „chestiunea este însă dublată şi amplificată prin întrebarea privitoare la spațiile formării poporului român şi a limbii române. Aici se înscrie faimoasa chestiune a continuității care, ataşată etnogenezei, a contribuit la crearea unei adevărate obsesii naționale, întreținută prin jocul ideologic şi politic.”

45