343
PARTEA SPECIALĂ CAPITOLUL I URMĂRIREA PENALĂ Secţiunea I Consideraţii generale privind urmărirea penală §1. Obiectul urmăririi penale Potrivit art. 200 Cod procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Pe lângă preocupările legate de rezolvarea laturii penale, în obiectul urmăririi penale se cuprind şi aspectele privind latura civilă a cauzei, atunci când acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în situaţia în care încadrarea juridică a faptei are în vedere prejudiciul produs prin infracţiune, cum ar fi în cazul furtului care a produs consecinţe deosebit de grave (respectiv un prejudiciu de peste două miliarde de lei). 208

Partea Speciala

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Partea Speciala

Citation preview

Page 1: Partea Speciala

PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL IURMĂRIREA PENALĂ

Secţiunea IConsideraţii generale privind urmărirea penală

§1. Obiectul urmăririi penale

Potrivit art. 200 Cod procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Pe lângă preocupările legate de rezolvarea laturii penale, în obiectul urmăririi penale se cuprind şi aspectele privind latura civilă a cauzei, atunci când acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în situaţia în care încadrarea juridică a faptei are în vedere prejudiciul produs prin infracţiune, cum ar fi în cazul furtului care a produs consecinţe deosebit de grave (respectiv un prejudiciu de peste două miliarde de lei).

§2. Limitele urmăririi penale

Urmărirea penală, ca fază a procesului penal, se situează între două momente procesuale care marchează iniţierea şi finalizarea acesteia, din care o limită iniţială şi alta finală1.

Limita iniţială coincide cu declanşarea procesului penal prin dispoziţia privind începerea urmăririi penale, care se materializează printr-o rezoluţie sau un proces-verbal, după cum sesizarea organului de urmărire penală s-a făcut prin plângere sau denunţ, în primul caz, ori din oficiu, în cel de-al doilea.

Limita finală este marcată de soluţia dată de procuror: de trimitere în judecată a inculpatului prin rechizitoriu, când se sesisează

1 M. Apetrei, op. cit., pag. 183

208

Page 2: Partea Speciala

instanţa de judecată sau de neurmărire, care poate fi de clasare, de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale.

§3. Principiile de desfăşurare a urmăririi penale

Codul nostru de procedură penală nu prevede în mod expres principiile în baza cărora se desfăşoară urmărirea penală, revenind această misiune literaturii de specialitate.

1. Lipsa de contradictorialitate a urmăririi penale

În faza de urmărire penală, contradictorialitatea nu se manifestă ca o caracteristică procesuală esenţială pentru că nici funcţiile procesuale nu sunt delimitate cu rigurozitate şi nici părţile nu se confruntă ca în condiţiile judecăţii.

Dar, în cursul urmăririi penale se regăsesc şi elemente de contradictorialitate: participarea părţilor la percheziţii, cercetări la faţa locului, reconstituiri; soluţionarea plângerilor împotriva actelor de urmărire penală de procuror sau chiar de instanţa de judecată; rezolvarea plângerilor împotriva măsurilor preventive de către instanţa de judecată.

2. Urmărirea penală se desfăşoară preponderent, în scris

În faza de urmărire penală procedura scrisă este o cerinţă de documentare procesuală1, căpătând eficacitate şi relevanţă juridică numai actele care sunt cuprinse în dosar sub formă scrisă2.

§4. Alte aspecte privind urmărirea penală

Potrivit art. 201 Cod procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală.

Procurorii, în dubla lor calitate, efectuează personal urmărirea penală în unele cauze prevăzute în mod expres de lege sau în altele în care consideră necesar şi supraveghează activitatea de cercetare penală.

Din cuprinsul art.202 Cod procedură penală rezultă şi obligaţia organului de urmărire penală de a explica părţilor din proces drepturile

1 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 112 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II pag. 15

209

Page 3: Partea Speciala

lor procesuale, precum şi cea de a strânge date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii, şi orice alte date de natură să servească la soluţionarea cauzei.

În desfăşurarea urmăririi penale, art. 203 Cod procedură penală prevede că organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.

Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.

Secţiunea a II-aCompetenţa organelor de urmărire penală

§1. Noţiuni generale

Competenţa organelor de urmărire penală are două înţelesuri1, unul privind dreptul şi obligaţia organelor de urmărire penală de a proceda la urmărirea unei anumite cauze şi altul referitor la repartizarea legală a cauzei penale în cadrul atribuţiilor unui anumit organ de urmărire penală.

§2. Competenţa organelor de cercetare penală

Prin cercetare penală se înţelege orice activitate de urmărire penală, în sensul legii, efectuată în mod nemijlocit de către organele de cercetare penală, după normele de competenţă prevăzute de lege, cu excepţia celor date în competenţa exclusivă a procurorului ori efectuate personal de către procuror în calitate de titular unic al funcţiei procesuale a învinuirii în procesul penal2.

Fac parte din conţinutul cercetărilor penale toate activităţile ce formează obiectul urmăririi penale stabilit prin art. 200 Cod procedură penală.1 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 282 Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol.I, pag. 118

210

Page 4: Partea Speciala

1. Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei

Potrivit art. 207 Cod procedură penală, cercetarea se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.

Atribuţiile organelor de poliţie sunt stabilite prin art. 15 din Legea 218/2002 dintre care ne referim la cele cuprinse la lit. g, privind desfăşurarea, potrivit competenţei stabilite prin lege, a unor activităţi pentru constatarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi efectuarea cercetărilor în legătură cu aceste fapte.

În cazuri urgente, organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. În această situaţie, art. 213 Cod procedură penală prevede că lucrările efectuate se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a făcut, procurorului competent.

2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale

În anumite cazuri datorită naturii infracţiunilor savârşite sau având în vedere calitatea făptuitorului, legiuitorul a prevăzut în mod expres că urmărirea penală se efectuează de organe de cercetare speciale.

Această reglementare este cuprinsă în art. 208 Cod procedură penală, care prevede că cercetarea penală se efectuează şi de următoarele organe speciale:

-ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant;

-ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru infracţiunile savârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană;

-ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate

211

Page 5: Partea Speciala

fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar;

-ofiţerii Poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră;

-căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

În cazurile menţionate în art. 208 lit. a, b şi c, cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute.

Întrucât pentru ofiţerii poliţiei de frontieră şi căptanii porturilor nu se face menţiunea caracterului obligatoriu al competenţei lor, s-a tras concluzia că pentru infracţiunile date în competenţa lor se poate efectua cercetarea şi de către organul de cercetare al poliţiei, care are competenţa generală.

Organele de cercetare penală speciale au o dublă subordonare în raport cu celelalte organe judiciare şi anume: una ierarhică faţă de organul superior, în raport cu ministerul din care fac parte şi alta pe linie de cercetare penală, faţă de procuror.

Prima categorie de subordonare este administrativă, iar cea de-a doua este o subordonare funcţională. În situaţia celei de-a doua subordonări, organele de cercetare penală au obligaţia să execute dipoziţiile legale ale procurorului, fără ca organul ierarhic superior să aibă posibilitatea de a le înlătura.1

§3. Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale

Potrivit art. 201 alin. 1 Cod procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală, iar art. 60 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară2, stabileşte ca o primă atribuţie a Ministerului Public efectuarea urmării penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea Generală, Ed. Paideea, Bucureşti, 1993, p. 173; În acelaşi sens, a se vedea, M. Apetrei, Organele de cercetare penală speciale, în Revista de drept penal, Anul X, nr. 2/2003, p. 76-772 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 576, din 29 iunie 2004

212

Page 6: Partea Speciala

1. Compenţa generală a procurorului în activitatea de urmărire penală

În baza art. 209 alin. 2 Cod procedură penală, procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală, în cauzele pe care le supraveghează.

Se consideră1, pe bună dreptate, că procurorul are poziţia de principal organ de urmărire penală şi, în această calitate, are dreptul de a efectua urmărirea penală în orice cauză, dacă socoteşte necesar, competenţă care este facultativă.

Competenţa procurorului este nelimitată, în sensul că poate să efectueze urmărirea penală pentru orice infracţiune şi, în cadrul acestei competenţe generale, în mod obligatoriu, în cazul infracţiunilor enumerate în art. 209 alin.3 Cod procedură penală.

2. Competenţa obligatorie a procurorului în activitatea de urmărire penală

Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu de către procuror în baza art. 209 alin. 3 Cod procedură penală:

-în cazul infracţiunilor prevăzute în Codul penal: art. 155-173, 174-177, 179, 189 alin. 3-5, 190, 191, 211 alin. 4, 212, 236, 2361, 239, 2391, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 2671, 268, 273-276, 2791, 280, 2801, 3022, 317, 323 şi 356-361;

-în cazurile la care se referă Codul de procedură penală:-art. 27 pct. 1 lit. b)-e): infracţiunile săvârşite cu intenţie

care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile privind sigurnaţa naţională a României prevăzute în legi speciale (art. 19 – 21 din Legea nr. 51 din 29.07.1991 privind siguranţa naţională a României); infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi consumul de droguri;

-art. 281 pct. 1 lit. b), c) şi pct. 5: infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de notarii publici; infracţiunile săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene; cauzele privind extrădarea;

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 60

213

Page 7: Partea Speciala

-art. 282 pct. 1 lit. b): infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalului militar teritorial, precum şi de procurorii militari de la parchetele de pe mlângă aceste instanţe.

-art. 29 pct. 1: infracţiunile săvîrşite de senatori şi deputaţi; de membrii Guvernului; de judecătorii Curţii Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi de preşedintele Consiliului Legislativ; de mareşali, amirali, generali; de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;

-infracţiunile împotriva protecţiei muncii prevăzute în art. 34-38 din Legea nr. 90 din 12 iulie 1996;

-în cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa.Cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod

obligatoriu de către procuror au fost determinate după natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi după calitatea persoanei1.

În cazul infracţiunilor de primire de foloase necuvenite urmărirea penală se va efectua în mod obligatoriu de procuror în baza art. 22 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, publicată în M.O. nr. 219 din 18.05.2000.

În cazurile menţionate este competent să efectueze urmărirea penală procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa care potrivit legii, judecă cauza în primă instanţă.

§4. Actele încheiate de comandanţii de nave sau aeronave şi de personalul poliţiei de frontieră

Articolul 215 Cod procedură penală stabileşte că obligaţiile şi drepturile prevăzute în art. 214 alin. 1 şi 2 le au şi următoarele organe:

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 61, 62;

214

Page 8: Partea Speciala

-comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

-agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră (art. 23 din O.U. nr. 104/2001).

Aceste organe pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine, îl pot prinde pe făptuitor, caz în care îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă; Potrivit art. 27 lit. e din O.U. nr. 104/2001 poliţistul de frontieră, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, are dreptul să efectueze controlul persoanelor şi al bagajelor..., atunci când există indicii temeinice de săvârşirea unei infracţiuni la regimul frontierei de stat.

În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare competent, în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele materiale de probă (art. 215 alin. 4 Cod procedură penală).

Când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele menţionate curg de la ancorarea navei ori de la aterizarea aeronavei pe teritoriul român.

Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.

§5. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală

1. Consideraţii generale

Potrivit art. 60 lit. b din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public are ca atribuţie supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte organe, iar în exercitarea acestei atribuţii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală.

Pentru a evita luarea unor măsuri greşite şi pentru a se asigura o aducere la îndeplinire în cât mai bune condiţii a măsurilor dispuse de

215

Page 9: Partea Speciala

procuror1, art. 216 alin. 4 Cod procedură penală prevede că procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii în scris şi motivat.

Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire penală, precum şi principiile specifice ale acestei activităţi, determină anumite caractere ale supravegherii urmăririi penale care o deosebeşte de supravegherea de către procuror a activităţii altor organe, cum sunt cele de punere în executare a sancţiunilor aplicate2.

Procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător al urmăririi, cu drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte de urmărire efectuate de organele aflate sub supravegherea sa. În această privinţă art. 27 lit. b din Legea nr. 304/2004, prevede că procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală.

Supravegherea este permanentă şi completă, în sensul că se desfăşoară din momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei, cuprinzând toate aspectele legalităţii şi temeiniciei.

Supravegherea se desfăşoară nepublic, necontradictoriu şi în formă scrisă, ca şi urmărirea. O asemenea trăsătură este firească, deoarece supravegherea urmăririi penale constituie prin ea însăşi, un act de urmărire penală3.

2. Procurorul competent să efectueze supravegherea urmăririi penale

În baza art. 209 alin. 4 Cod procedură penală, este competent să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.

În prezent, competenţa de supraveghere nu mai are în vedere organul de cercetare supravegheat, ci competenţa procurorului de a sesiza instanţa de judecată în cauza respectivă. Aceasta înseamnă că într-o cauză de competenţa judecătoriei, supravegherea va fi exercitată de procurorul de la parchetul de pe lângă această instanţă, indiferent de nivelul organului de poliţie care a efectuat cercetarea penală. Aceeaşi regulă se aplică şi în cauzele de competenţa secţiilor maritime şi fluviale ale instanţelor din Constanţa şi Galaţi (art. 4 din Decretul nr. 203/1974).

1 V. Dongoroz, în colab., op. cit. P.S., pag. 332 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 703 Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. I. Pag. 131

216

Page 10: Partea Speciala

3. Supravegherea din oficiu

Pentru ca procurorul să-şi poată exercita atribuţiile de supraveghere a activităţii de cercetare penală trebuie să aibă cunoştinţă de cauzele aflate în curs de cercetare. În acest sens, organele de cercetare penală sunt obligate, conform art. 218 alin. 2 Cod procedură penală, să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat cunoştinţă. Din acest moment, procurorul desfăşoară, din oficiu, supravegherea, de pe poziţia de conducere şi control a activităţii de cercetare penală.

Supravegherea din oficiu se desfăşoară prin două modalităţi: verificarea cauzelor aflate în cercetare şi participarea procurorului la efectuarea actelor de cercetare pentru care consideră necesară prezenţa sa.

Potrivit art. 275 Cod procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta fie la organul de cercetare penală.

4. Mijloace juridice prin care se exercită supravegherea procurorului în activitatea de urmărire penală

În exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri. Aceste măsuri şi dispoziţii se iau şi se dau în scris şi motivat, fiind obligatorii pentru organele de cercetare penală.

a) Trecerea cauzei de la un organ la altulÎn baza art. 217 Cod procedură penală, procurorul poate să

dispună, după necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ. O asemenea măsură poate fi determinată de împrejurarea că în cauza penală s-a făcut o cerere de abţinere sau recuzare, ori adunarea probelor s-ar putea face în condiţii mult mai bune

217

Page 11: Partea Speciala

de către organul căruia i se trimite cauza penală în vederea efectuării urmăririi1.

b) Autorizarea, încuviinţarea, confirmarea, aprobarea sau avizarea unor acte de cercetare penală.

În efectuarea actelor de cercetare organele de cercetare penală se bucură de o independenţă relativă faţă de procuror, având o anumită iniţiativă. Totuşi, pentru unele acte legea pretinde să existe o autorizare, încuviinţare, aprobare sau avizare din partea procurorului.

Autorizarea este actul procurorului prin care se împuterniceşte organul de cercetare penală să efectueze un act de cercetare penală. Autorizarea trebuie să fie dată întotdeauna înaintea efectuării actului.

Încuviinţarea este actul procurorului prin care acesta îşi exprimă acordul cu efectuarea unui act de urmărire penală. Acest act poate fi şi ulterior actului de urmărire efectuat. Un asemenea act este prevăzut de art. 114 Cod procedură penală, privind exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii.

Confirmarea2 reprezintă o ratificare ulterioară a actului de cercetare penală, de către procuror, care se dă după efectuarea actului, dacă se apreciază că este legal şi temeinic. Confirmarea dă valabilitate actului şi permite producerea efectelor juridice ale acestuia care erau suspendate3. Astfel, confirmarea procurorului de a nu se începe urmărirea penală şi confirmarea rechizitoriului de către primul procuror, atunci când urmărirea se efectuează de procuror sunt acte fără de care primele nu ar produce efecte juridice.

Aprobarea este actul procurorului prin care acesta consimte la efectuarea unui act de urmărire penală. În această privinţă art. 117 alin. 2 Cod procedură penală prevede că internarea învinuitului sau inculpatului în instituţii sanitare de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se face de organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului.

Avizarea este actul prin care procurorul îşi exprimă acordul cu organul de cercetare penală la luarea unei măsuri a cărui competenţă revine altui organ. Astfel, conform art. 156 alin. 1 Cod procedură penală, prelungirea duratei arestării preventive se dispune pe baza

1 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 332 Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. I, pag. 1373 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 76

218

Page 12: Partea Speciala

propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală avizată de procurorul care exercită supravegherea.

c)Dispoziţii obligatorii date de procurorProcurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea

oricărui act de urmărire penală. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală. Dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza pe prim procurorul parchetului său, când dispoziţiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare prim procurorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe.

d) Infirmarea actelor sau măsurilor procesuale nelegaleInfirmarea înseamnă desfiinţarea actului de cercetare, care nu

mai produce astfel efecte juridice1. În acest sens, art. 220 Cod procedură penală prevede că atunci când un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă motivat. După infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către organul de cercetare sau îl poate reface personal, cu respectarea dispoziţiilor legale.

5. Modalităţi de exercitare a supravegherii asupra urmăririi penale efectuate de procuror

Procurorul care efectuează urmărirea penală, fiind subordonat conducătorului parchetului din care face parte, este permanent supus controlului acestuia, realizându-se o supraveghere din oficiu2.

În baza principiilor subordonării şi a controlului ierarhic procurorul ierarhic superior are dreptul să dea dispoziţii obligatorii procurorului din subordine, ori să preia activitatea acestuia, iar atunci când se impune, poate infirma actele şi măsurile luate în cursul urmăririi penale.

În cazurile prevăzute în art. 278 Cod procedură penală, este reglementată supravegherea la plîngere, când primul procuror sau procurorul ierarhic superior au posibilitatea să verifice măsurile luate

1 Ibidem, pag. 782 M.Apetrei, op. cit., pag. 196

219

Page 13: Partea Speciala

sau actele efectuate de procuror şi cu acest prilej le poate menţine sau infirma, dacă sunt temeinice şi legale sau nu.

Dispoziţii asemănătoare întâlnim în Codul de procedură penală polonez.

Astfel, potrivit prevederilor art. 306, alin. 1 şi 2, partea nemulţumită de măsura luată de procuror se poate adresa cu plângere la procurorul ierarhic superior. Dacă procurorul ierarhic superior nu admite plângerea este obligat, potrivit art. 306 alin. 2, să o trimită instanţei de judecată. Instanţa poate să menţină măsura luată de procuror sau să o desfiinţeze. În această ultimă ipoteză, instanţa restituie cauza procurorului pentru refacerea şi completarea actelor procesuale vizate (art. 330 alin. 1)

Secţiunea a III-aEfectuarea urmăririi penale

§1.Sesizarea organelor de urmărire penală

1. Modurile de sesizare generale a organelor de urmărire penală

Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea infracţiune1.

a) PlângereaPotrivit art. 222 Cod procedură penală, plângerea este

încunoştinţarea făcută de o persoană sau de o unitate din cele la care se

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 82

220

Page 14: Partea Speciala

referă art. 145 din Codul penal (căruia îi corespunde art. 159 Cod penal nou), căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.

Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală, ea trebuie să cuprindă numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă (art. 222 alin. 2 Cod procedură penală).

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar special, situaţie în care procura se ataşează la plângere.

Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primeşte.

b) DenunţulArticolul 223 Cod procedură penală prevede că denunţul este

încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică, despre săvârşirea unei infracţiuni.

Denunţul este o modalitate mai largă de sesizare a organelor de urmărire penală, intrucât persoana care îl face nu este circumstanţiată ca în cazul plângerii1. Singura condiţie pentru cel care face denunţul este să nu fie persona vătămată prin infracţiune sau un substitut procesual al acesteia. Dacă persoana vătămată nu are capacitate de exerciţiu sau unitatea prejudiciată nu are personalitate juridică, înştiinţarea făcută despre săvârşirea unei infracţiuni va fi considerată denunţ2.

c) Sesizarea făcută de persoane cu funcţii de conducere şi de alţi funcţionari

Potrivit art. 227 Cod procedură penală, orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 Cod penal (art. 159 Cod penal nou) sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă. Aceste obligaţii revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile. Omisiunea sesizării organelor judiciare

1 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 562 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 85

221

Page 15: Partea Speciala

este sancţionată potrivit art. 263 Cod penal (căruia îi corespunde art. 339 Cod penal nou).

Obligaţii asemănătoare sunt stabilite şi prin legi speciale cu dispoziţii penale. Astfel, în art. 23 alin. 2 din Legea nr. 78/2000 se prevede că, persoanele cu atribuţii de control sunt obligate să înştiinţeze organul de urmărire penală sau, după caz, organul de constatare a săvârşirii infracţiunilor, abilitat de lege, cu privire la orice dată din care rezultă indicii că s-a efectuat o operaţiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală, potrivit legii. O altă obligaţie de sesizare este stabilită în art. 24 din aceeaşi lege. Neîndeplinirea cu rea credinţă a obligaţiilor prevăzute în art. 23 şi 24 din legea menţionată, constituie infracţiuni şi se pedepsesc potrivit art. 262 din Codul penal (art. 338 Cod penal nou).

d) Sesizarea din oficiuOrganul de urmărire penală se sesizează din oficiu când află pe

orice cale că s-a săvârşit o infracţiune (art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). Se înţelege că sunt avute în vedere alte modalităţi de sesizare decât plângerea sau denunţul. Căile prin care organul de urmărire află despre săvârşirea unei infracţiuni sunt următoarele1: propriile constatări provenite din culegerea de informaţii în baza obligaţiilor de serviciu: denunţuri anonime, informaţii din presă, radio sau televiziune; zvonul public; constatarea infracţiunilor flagrante; cercetarea altor fapte; etc.

Când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un propces-verbal în care consemnează cele constatate cu prilejul verificărilor efectuate.

2. Moduri de sesizare speciale

Sunt moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală: plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege şi manifestarea dorinţei guvernului străin, în cazul infracţiunii prevăzute în art. 171 Cod penal (art. 279 Cod penal nou). Aceste moduri de sesizare a organelor de urmărire penală constituie derogări de la regula obligativităţii procesului penal.

1 A.Şt. Tulbure, Manual de drept procesual penal, Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 85

222

Page 16: Partea Speciala

a) Plângerea prealabilăPlângerea prealabilă este încunoştiinţarea făcută de către

persoana vătămată printr-o infracţiune din cele pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de o asemenea manifestare, prin care îşi exprimă voinţa de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Plângerea prealabilă este reglementată atât în Codul penal prin art. 131 (art. 143 Cod penal nou) şi 132 (art. 144 Cod penal nou), cât şi în Codul de procedură penală (art. 279, 286). Ea are un caracter mixt, întrucât constituie un mod de sesizare a organelor judiciare penale de către persoana vătămată, dar este şi o condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Legea prevede că plângerea prealabilă poate fi introdusă numai de persoana vătămată, personal sau prin mandat special, în termen de două luni de la data când este cunoscut făptuitorul. Potrivit art. 131 alin. 5 Cod penal (art. 143 alin. 5 Cod penal nou), în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu. Uneori legea prevede că în cazul unor infracţiuni cum sunt cele prevăzute de art. 180 (art. 185 Cod penal nou) şi art. 181 Cod penal (art. 186 Cod penal nou), acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, atunci când faptele sunt săvârşite asupra membrilor de familie1. Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.

b) Sesizarea organului prevăzut de legeCând potrivit legii punerea în mişcare a acţiunii penale se face la

sesizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acesteia.

Sesizarea organelor competenete ale căilor ferate este o condiţie necesară impusă de art. 278 Cod penal (art. 379 Cod penal nou) pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate prevăzute în art. 273 alin. 1, 274 alin. 1 şi 275 alin. 1 şi 2 Cod penal (care corespund cu art. 374-376 Cod penal nou).

1 Aceste articole au fost modificate prin Legea nr. 197 din 13.XI.2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 568 din 15.XI.2000

223

Page 17: Partea Speciala

Sesizarea comandantului este cerută de art. 337 Cod penal (art. 491 Cod penal nou) în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, de art. 348 alin. 2 Cod penal (art. 492 Cod penal nou) pentru sustragerea de la serviciul militar şi de art. 355 Cod penal (art. 510 Cod penal nou) pentru infracţiunile prevăzute de art. 353, 354 Cod penal (art. 508, 509 Cod penal nou).

Sesizarea conducătorului unităţii căreia îi aparţine nava pentru infracţiunile prevăzute de art. 108-114 din Decretul nr. 443/1972 şi sesizarea comandantului navei pentru cele din art. 117-119 ale aceluiaşi act normativ.

Sesizarea Consiliului Concurenţei în cazul infracţiunii prevăzute de art. 63 alin. 1 din Legea concurenţei nr. 88/1996.

c) Autorizarea organului prevăzut de legePotrivit art. 5 alin. 2 Cod penal (art. 12 Cod penal nou), punerea

în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile cărora li se aplică principiul realităţii legii penale se face numai cu autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul săvârşirii de infracţiuni de către persoanele cu o anumită calitate este necesară autorizarea din partea autorităţii menţionate de Constituţie sau de alte legi.

Potrivit art. 72 din Constituţie, deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală, fără încuviinţarea Camerei din care face parte. Cererea de obţinere a încuviinţării Camerei din care face parte deputatul sau senatorul se face de către Ministrul Justiţiei şi se adresează Preşedintelui Senatului sau Camerei Deputaţilor, după caz.

Art. 109 pct. 2 din Constituţie dispune că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, prevedere preluată şi de art. 9 din Legea privind responsabilitatea ministerială, nr. 115 din 28 iunie 19991.

Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată fără încuviinţarea Consiliului Superior al Magistraturii, conform art. 42 din Legea nr. 317 din 2 iunie 2004, iar

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 28 iunie 1999

224

Page 18: Partea Speciala

art. 27 alin. 2 din Legea nr. 54/1993, republicată în 1999, are în vedere magistraţii militari.

d) Exprimarea dorinţei guvernului străin Acest mod special de sesizare a organelor de urmărire penală

rezultă din art. 221 alin. 3 Cod procedură penală, ce face trimitere la art. 171 alin. 2 Cod penal (art. 279 Cod penal nou), care prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin în cazul infracţiunilor contra reprezentantului unui stat străin.

În cazul modurilor de sesizare speciale, organele de urmărire penală nu au dreptul de a începe urmărirea fără o plângere prealabilă, o sesizare sau autorizare din partea guvernului străin, dar pot iniţia demersurile necesare pentru a le obţine. Art. 225 Cod procedură penală prevede că sesizarea specială trebuie făcută în scris şi semnată de către organul competent şi va cuprinde datele cerute şi pentru plângere (art. 222 alin. 2).

§2. Actele premergătoare

1. Noţiune

Actele premergătoare sunt mijloace de investigaţie prin care se verifică sesizarea cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Aceste acte au un caracter facultativ şi au drept scop formarea convingerii organului de urmărire penală asupra temeiniciei sesizării primite şi pentru a decide cu privire la începerea urmăririi penale.

Prin urmare, actele premergătoare se plasează în timp, după sesizarea organului de urmărire penală, dar sunt anterioare începerii urmăririi penale, fiind efectuate în vederea acestei începeri1.

Este inadmisibil a fi efectuate înainte de începerea urmăririi penale acte care ar implica efectuarea lor în cadrul urmăririi penale, cum sunt: luarea unei măsuri preventive sau asiguratorii, de ocrotire sau de siguranţă, precum şi ascultarea ca învinuit2.

2. Organele competente

1 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 382 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 98; N. Volonciu, op. cit. P.S., vol. II, pag. 64; V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 38; I. Neagu, op. cit., pag. 423

225

Page 19: Partea Speciala

Art. 224 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală reglementează posibilitatea efectuării actelor premergătoare de către mai multe organe.

-Procurorul, ca organ de urmărire penală, are competenţa de a efectua acte premergătoare, atât în cauzele pe care le instrumentează personal, cât şi în cele în care supraveghează cercetările penale1.

-Organele de cercetare penalăPotrivit prevederilor art. 201 alin. 3 Cod procedură penală, ca

organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi de ministrul respectiv, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale.

-Lucrătorii operativi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale2.

Art. 6 din Legea nr. 51/1991 stabileşte că organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt: Serviciul Român de Infromaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate. Pentru ca aceste organe să poată efectua acte premergătoare trebuie să fie îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii: să fie desemnate în acest scop; să privească fapte care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale; să existe o autorizaţie, din partea procurorului, în cazul efectuării unor acte (art. 13 din Legea nr. 51/1991)

În cazurile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională se pot întreprinde activităţile premergătoare enumerate de lege, chiar fără autorizarea procurorului, aceasta urmând a fi solicitată, de îndată ce există posibilitatea dar, nu mai târziu de 48 de ore.

3. Finalizarea actelor premergătoare

1 A.Şt. Tulbure, op. cit., pag. 184; N.Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 60; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. I, pag. 74; I. Pop, Consideraţii în legătură cu actele premergătoare efectuate de procuror în cursul urmăririi penale, R.R.D., nr. 7/1971, pag. 24-262 I.D. Cristescu, Discuţii în legătură cu subiecţii care pot efectua acte premergătoare, Dreptul nr. 5-6/1994, pag. 147; A.Şt. Tulbure, op. cit., pag. 185; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. I, pag. 76-78

226

Page 20: Partea Speciala

a) Procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare

Potrivit art. 224 alin. 3 Cod procedură penală, constatările organului de urmărire penală rezultate cu prilejul efectuării actelor premergătoare se materializează într-un proces-verbal, care poate constitui mijloc de probă. Acest proces-verbal trebuie să curpindă datele menţionate în art. 91 Cod procedură penală şi nu trebuie confundat nici cu procesul-verbal de constatare ori de sesizare din oficiu şi nici cu cel de începere a urmăririi penale.

În măsura în care actele premergătoare vor confirma săvârşirea vreunei infracţiuni se va dispune începerea urmăririi penale, iar procesul-verbal de consemnare a celor constatate va avea forţă probantă, urmând a se corobora cu alte probe ce se vor administra în cauză.

b) Neînceperea urmăririi penale

Atunci când organul de cercetare penală constată că din cuprinsul sesizării sau din actele premergătoare efectuate rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale din art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1 este obligat să înainteze actele încheiate procurorului, cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.

Atunci când procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în art. 228 alin. 4 Cod procedură penală, restituie actele organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale. Restituirea se face prin rezoluţie motivată.

În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.

În cazul în care procurorul efectuează personal acte premergătoare, va dispune prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale, fără a întocmi un referat cum este obligat organul de cercetare penală, iar soluţia sa nu este supusă confirmării.

Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire dispunând începerea urmăririi penale (art. 228 alin. 6).

227

Page 21: Partea Speciala

§3. Desfăşurarea urmăririi penale

1. Începerea urmării penale

A. Condiţii

Pentru începerea urmăririi penale sunt necesare două condiţii: una pozitivă, să existe o sesizare legală despre săvârşirea unei infracţiuni şi alta negativă, să nu existe vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 Cod procedură penală, cu excepţia celui de la lit. b1. Fiecare din aceste condiţii implică o examinare atentă a actului de sesizare sau a procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare.

În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia începerea urmăririi penale nu este un atribut exclusiv al organelor de urmărire penale, ci şi al instanţei de judecată.

Astfel s-a susţinut că procesul-verbal întocmit de instanţă în cazul constatării infracţiunilor de audienţă, are rolul unui act de începere a urmăririi penale1.

Alţi autori au considerat că numai atunci când se dispune arestarea preventivă a învinuitului, procesul-verbal al instanţei (prin care se constată săvârşirea unei infracţiuni de audienţă) este şi act de începere a urmăririi penale.2

De asemenea, s-a arătat că actul prin care preşedintele dispune arestarea preventivă a învinuitului, potrivit art. 299 alin. 2 Cod procedură penală, este încheierea de şedinţă.3 Acestor ultime observaţii li s-au adus precizări interesante în sensul că pe lângă obişnuita încheiere de şedinţă întocmită la fiecare termen de judecată şi în care se va face menţiune că s-a dispus arestarea preventivă a învinuitului conform art. 299 alin. 2 Cod procedură penală, se va întocmi o încheiere distinctă de încheierea de şedinţă, prin care se dispune începerea urmăririi penale.

O altă ipoteză în care instanţa poate dispune începerea urmăririi penale apare în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte 1 I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 698-6992 E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p. 2323 M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Bucureşti, 2001, p. 136

228

Page 22: Partea Speciala

persoane, când (în baza art. 388 raportat la art. 337, 336 şi 333 Cod procedură penală) instanţa poate dispune arestarea preventivă a învinuitului. În cazul în care instanţa se desesizează (restituind cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale) şi apreciază că este cazul să dispună arestarea preventivă a persoanei asupra căreia s-a extins procesul penal, va putea dispune luarea acestei măsuri prin sentinţa de desesizare care reprezintă şi actul de începere a urmăririi penale faţă de acea persoană.1

B. Actele procedurale privind începerea urmăririi penale

Potrivit art. 228 alin. 1 şi 3 Cod procedură penală, urmărirea penală se începe prin rezoluţie sau proces-verbal.

-Rezoluţia este un act simplu care constă într-o menţiune facută direct pe sesizare şi cuprinde data, temeiul legal, dispoziţia de începere a urmăririi penale, denumirea infracţiunii, încadrarea juridică, numele şi prenumele făptuitorului, când sunt cunoscute, şi semnătura organului de urmărire penală.

-Procesul-verbal este un act complex care se foloseşte în cazul sesizării din oficiu şi trebuie să cuprindă data şi locul unde este încheiat, numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie, descrierea faptei şi încadrarea juridică, numele, prenumele şi adresa făptuitorului, când sunt cunoscute, dispoziţia de începere a urmăririi penale şi semnătura organului de urmărire penală.

Începerea urmăririi penale poate avea loc în două modalităţi: ”in rem”, când organele de urmărire penală deţin date despre săvârşirea unei infracţiuni, dar nu se cunoaşte autorul şi ”in personam” când se cunoaşte persoana făptuitorului. Începerea urmăririi penale are loc indiferent dacă în actul de sesizare se menţionează cine este făptuitorul şi dacă acesta este sau nu cunoscut.

În doctrină s-a susţinut punctul de vedere potrivit căruia prevederile art. 224 alin. 3 Cod procedură penală în sensul că „procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă” sunt neconstituţionale deoarece probele şi suportul lor legal, „mijloacele de probă”, integrându-se în sfera largă a actului procesual al administrării probelor, această activitate nu poate

1 Anca-Lelia Lorincz, Despre posibilitatea instanţei de a dispune începerea urmăririi penale, Dreptul, nr. 2/2004, p. 175.

229

Page 23: Partea Speciala

avea loc decât după ce s-a pornit procesul penal. În consecinţă, procesul-verbal la care se face referire în art. 224 alin. 3 Cod procedură penală poate constitui cel mult un document pentru un control intern al organelor de urmărire penală.1

Nu îmbrăţişăm această opinie care reprezintă o interpretare prea restrictivă şi nefundamentată ştiinţific a prevederilor art. 224 alin. 3 Cod procedură penală.

Împrejurarea că actele premergătoare se efectuează înainte de începerea urmăririi penale, deci în această fază a procesului penal nu pot fi audiaţi martori, a fost interpretată în sensul că persoanele care au fost totuşi audiate ca martori şi nu au declarat adevărul nu pot fi trase la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă.2

Observaţia este corectă deoarece numai după începerea urmăririi penale se pot administra probe, inclusiv audieri de martori, şi numai în aceste condiţii persoana audiată ca martor ar putea răspunde pentru mărturie mincinoasă.

2. Efectuarea cercetării penale

A. Cercetarea penală cu punerea în mişcare a acţiunii penale

a) Consideraţii generale

În principiu, această modalitate se poate întâlni în orice cauză complexă sau care prezintă o gravitate mai mare.

Cu prilejul audierii învinuitului sau inculpatului, organele judiciare au obligaţia să-i încunoştinţeze, înainte de a li se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistaţi de un apărător, consemnându-se 1 I. Doltu, Natura juridică şi efectele pe plan procesual al actelor premergătoare, Dreptul, nr. 10/2003, p. 210-2122 C. Sima, Actele premergătoare şi infracţiunea de mărturie mincinoasă, Revista de Drept penal, Anul IX; nr. 1/2002, p. 116-118

230

Page 24: Partea Speciala

aceasta în procesul-verbal de ascultare (art. 6 alin. 5 Cod procedură penală). Reţinerea şi arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului se poate lua numai cu asigurarea efectivă a asistenţei juridice.

Potrivit art. 234 Cod procedură penală, dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului, ca unic titular al exercitării acţiunii penale în cursul urmăririi penale.

Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se poate face şi ”in rem” dacă nu se cunoaşte făptuitorul, punerea în mişcare a acţiunii penale nu este posibilă dacă nu se cunoaşte cine este făptuitorul, fiindcă acţiunea penală nu poate fi îndreptată decât împotriva unei persoane certe.

Organul de cercetare penală, când întocmeşte propunerea ce se înaintează procurorului, trebuie să indice probele care susţin învinuirea şi motivele pentru care cercetarea urmează a se desfăşura cu punerea în mişcare a acţiunii penale.

În cazul în care procurorul îşi însuşeşte propunerea organului de cercetare penală, dispune prin ordonanţă motivată, punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva învinuitului. Se va întocmi o singură ordonanţă indiferent de numărul de învinuiţi şi al infracţiunilor comise, deşi în practică se emite câte o ordonanţă pentru fiecare învinuit.

Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art. 203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia.

Prin punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul devine inculpat, deci parte în proces cu drepturile şi obligaţiile recunoscute de lege.

b) Arestarea preventivă a inculpatului

Dacă organul de cercetare penală consideră că sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, face propuneri procurorului şi în această privinţă. Această propunere poate fi făcută odată cu cea privind punerea în mişcare a acţiunii penale, dar poate fi făcută şi ulterior.

231

Page 25: Partea Speciala

c) Continuarea cercetării penale

După îndeplinirea formalităţilor de punere în mişcare a acţiunii penale şi de arestare preventivă a inculpatului, procurorul dispune continuarea cercetării penale de către organul care are cauza în cercetare, căruia îi trimite dosarul. Organul de cercetare penală continuă efectuarea actelor de cercetare, fiind obligat să respecte şi dispoziţiile date de procuror. Inculpatul este chemat, dacă se află în stare de libertate sau se dispune aducerea lui când este deţinut şi cu acest prilej organul de cercetare penală îi pune în vedere că a fost pus sub inculpare, îi comunică fapta pentru care este învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are.

d) Extinderea cercetării penale

În cursul cercetării penale este posibil să fie descoperite noi fapte penale în sarcina inculpatului ori împrejurări noi ce pot atrage schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a altor persoane la săvârşirea acestei fapte. În asemenea împrejurări, potrivit art. 238 Cod procedură penală, organul de cercetare penală face propuneri pe care le înaintează procurorului, pentru ca acesta să decidă în privinţa extinderii cercetării penale sau schimbării încadrării juridice.

Extinderea cercetării penale se dispune de procuror prin ordonanţă1.

Dacă administrarea probelor s-a epuizat şi cauza este lămurită pe deplin, organul de cercetare va face propuneri corespunzătoare procurorului.

e) Prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului

Prezentarea materialului de urmărire penală se situează la sfârşitul cercetării penale şi constituie un moment de contact obligatoriu între organul de cercetare penală şi inculpat

Potrivit art. 250 Cod procedură penală, prezentarea materialului de urmărire penală constă în trei operaţiuni succesive: i se pune în

1 Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. I, pag. 165; A.Şt. Tulbure, op. cit.,pag. 192

232

Page 26: Partea Speciala

vedere inculpatului că are dreptul de a lua cunoştinţă de lucrările de urmărire penală, arătându-i-se şi încadrarea juridică a faptei cercetate; i se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală prin citirea acestuia de către inculpat sau de către organul de cercetare, dacă inculpatul nu ştie să citească; este întrebat dacă are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare.

Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute în art. 250 organul de cercetare penală întocmeşte proces-verbal în care consemnează şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului.

Dacă inculpatul a formulat cerei noi în legătură cu urmărirea penală, organul de cercetare penală le examinează de îndată şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor.

Când au fost efectuate noi acte de cercetare penală, sau dacă se constată că trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei, organul de cercetare penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului de urmărire penală.

f) Terminarea cercetării penale cu punere în mişcare a acţiunii penale

După prezentarea materialului de urmărire penală, dacă inculpatul nu a propus noi probe în apărare sau propunerea sa a fost găsită neîntemeiată, ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute şi se menţin temeiurile pentru trimiterea în judecată, cercetarea penală se consideră terminată. În acest caz organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul cauzei însoţit de un referat, care trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii în mişcare a acţiunii penale, la persoana inculpatului şi la ultima încadrare juridică a faptei.

Referatul de terminare a cercetării penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile generale, fapta sau faptele reţinute în sarcina inculpatului, probele administrate şi încadrarea juridică. În situaţia când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul trebuie să curpindă menţiunile arătate cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care se propune trimiterea în judecatăa şi pentru care se propune o altă soluţie.

233

Page 27: Partea Speciala

B. Cercetarea penală fără punere în mişcare a acţiunii penale

a) Cauzele în care cercetarea penală are loc fără punerea în mişcare a acţiunii penale

Această cercetare se caracterizează printr-o intervenţie redusă a procurorului în activitatea organului de cercetare penală, prin participarea persoanelor interesate – învinuit, persoană vătămată – fără a avea calitatea de părţi în procesul penal şi, prin urmare, prin drepturi procesuale mai restrânse ale învinuitului.

Este vorba de cauze mai simple în care cercetarea penală se poate face mai rapid, însă există riscul ca administrarea probelor să se facă fără respectarea dispoziţiilor legale. Din acest motiv legea prevede supravegherea procurorului asupra activităţii de cercetare penală, care se exercită din oficiu sau la plângerea persoanelor interesate.

b) Efectuarea cercetării penale cu învinuiţi în cauză

În cauzele în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală, ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze, dacă există învinuit în cauză, şi constată că împotriva acestuia sunt suficiente probe în acuzare, procedează la o nouă ascultare a învinuitului, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.

Pentru realizarea ascultării învinuitului cu ocazia terminării urmăririi penale fără punere în mişcare a acţiunii penale se cer a fi îndeplinite cumulativ condiţiile:

-să existe învinuit în cauză, întrucât în caz contrar cercetarea penală nu poate fi considerată terminată;

-împotriva învinuitului să existe suficiente probe de vinovăţie din care să rezulte că este posibilă tragerea acestuia la răspundere penală.

După ce organul de cercetare penală îl ascultă pe învinuit, îi aduce la cunoştinţă învinuirea întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.

Procurorul primind dosarul are obligaţia, potrivit art. 257 Cod procedură penală, să îl cheme pe învinuit şi să-i prezinte materialul de

234

Page 28: Partea Speciala

urmărire penală în conformitate cu dispoziţiile art. 250 şi urm., care se aplică în mod corespunzător.

3. Suspendarea urmăririi penale

A. Cazurile de suspendare a urmăririi penale

Prin suspendarea urmăririi penale se înţelege întreruperea temporară a urmăririi penale, ca urmare a unei împrejurări prevăzute de legea procesual penală şi survenită independent de voinţa organului de urmărire penală, a învinuitului sau inculpatului1.

Potrivit art. 239 Cod procedură penală, urmărirea penală se suspendă în cazul în care se constată printr-o expertiză că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care-l împiedică să ia parte la procesul penal.

B. Procedura suspendării urmăririi penale

Atunci când organul de cercetare penală constată că sunt îndeplinite cerinţele legale privind suspendarea urmăririi penale, trebuie să facă propuneri procurorului pentru a dispune suspendarea urmăririi penale, având obligaţia de a înainta şi dosarul cauzei. Procurorul se pronunţă asupra suspendării prin ordonanţă, după examinarea propunerii făcute de organul de cercetare penală, iar în cazul în care efectuează personal urmărirea penală poate lua această măsură, din oficiu sau la cerere.

C. Reluarea urmăririi penale după suspendare

Potrivit art. 271 Cod procedură penală, reluarea urmăririi penale după suspendare are loc când se constată că a încetat cauza care a determinat suspendarea. Organul de cercetare penală care constată că a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării prin ordonanţă. Constatarea încetării cauzei care a determinat suspendarea se face pe baza unei noi expertize medico-legale. După reluarea urmăririi penale dosarul se trimite organului de cercetare penală pentru continuarea cercetării. Atunci când procurorul

1 M.Apetrei, op. cit., pag. 208

235

Page 29: Partea Speciala

efectuează personal urmărirea penală, după dispunerea reluării urmăririi penale, va continua administrarea probelor necesare. Continuarea urmăririi penale nu mai este posibilă, dacă între timp a intervenit un caz din cele prevăzute în art. 10 Cod procedură penală urmând a se pronunţa scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale.

Secţiunea a IV-aFinalizarea urmăririi penale de către procuror

§1. Verificările efectuate de procuror după terminarea urmăririi penale

1. Verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor de cercetare penală

După primirea dosarului de cercetare penală, procurorul procedează la verificarea actelor de cercetare penală sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei având obligaţia de a se pronunţa în termenul de 15 zile, care este de recomandare. Dacă în cauză sunt arestaţi, rezolvarea acesteia se va face de urgenţă. Procurorul trebuie să verifice:1

-Dacă au fost efectuate actele de urmărire penală constitutive: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală şi întocmirea referatului cu propuneri de finalizare a urmăririi penale;

-Dacă actele de cercetare penală au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, mai ales privind garanţiile dreptului de apărare, în sensul punerii în vedere învinuitului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un apărător şi de a se asigura asistenţă efectivă de către apărător când aceasta este obligatorie.

2. Restituirea cauzei la organul de cercetare penală

1 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 126

236

Page 30: Partea Speciala

Potrivit art. 265 alin. 1 Cod procedură penală, când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală, sau potrivit dispoziţiei art. 217 trimite cauza la alt organ de urmărire, în vederea completării sau refacerii urmăririi penale.

Restituirea sau trimiterea cauzei spre completare sau refacerea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanţă motivată care trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile generale, indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite (art. 266 Cod procedură penală). Organul de cercetare are obligaţia de a completa sau reface cercetarea penală potrivit dispoziţiilor procurorului cuprinse în ordonanţă după care va întocmi un alt referat cu propuneri corespunzătoare cu soluţionarea cauzei.

§2. Finalizarea urmăririi penale prin închiderea ei

1. Închiderea urmăririi penale

În sistemul Codului de procedură penală procesul penal poate lua sfârşit prin stingerea cauzei penale, chiar şi în faza urmăririi penale atunci când cauza de stingere este constatată în cursul acestei faze1. Soluţiile de neurmărire penală sau de închidere a urmăririi penale nu trebuie confundate cu rezolvarea propriu-zisă a cauzei penale în adevăratul înţeles, faţă de care se deosebesc prin mai multe trăsături:2

-sunt aplicabile numai în fază de urmărire penală şi nu pun capăt procesului penal doar în această fază;

-pot da cauzei o rezolvare numai în sens negativ;

1 V.Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice… op. cit., P.S., vol, II, pag. 482 N.Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 82 – 83; Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. I, pag. 168 - 169

237

Page 31: Partea Speciala

-nu produc efectele autorităţii de lucru judecat, ca hotărârile judecătoreşti definitive.

Finalizarea urmăririi penale se face de procuror, care poate dispune clasarea, scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale.

2. Clasarea cauzei

Clasarea este o instituţie proprie urmăririi penale şi constituie o modalitate de stingere sau de încheiere a urmăririi penale, când sunt întrunite cumulativ două condiţii:

-nu există învinuit în cauză;-se constată existenţa unei cauze de împiedicare a punerii în

mişcare a acţiunii penale (art. 10 Cod procedură penală).Soluţia clasării nu poate fi adoptată înainte de începerea

urmăririi penale1, întrucât art.11 punctul 1 lit. a Cod procedură penală, prevede că, în cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu dispune clasarea când nu există învinuit în cauză, ceea ce presupune că, în acest caz, urmărirea penală s-a început în rem.

Clasarea se dispune prin rezoluţie motivată, care trebuie să cuprindă temeiurile soluţiei adoptate de către procuror, anume inexistenţa unui învinuit şi existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 10 Cod procedură penală.

În mod excepţional, în cazul prevăzut de art. 262, punctul 2, lit. a Cod procedură penală, procurorul va da ordonanţă de clasare dacă, fiind sesizat de organul de crecetare penală cu referat de terminarea urmăririi penale, constată îndeplinirea condiţiilor clasării cu privire la unele fapte2.

3. Scoaterea de sub urmărire penală

Scoaterea de sub urmărire penală este unul din modurile prin care procesul penal poate lua sfîrşit în faza de urmărire penală. Potrivit art. 249 alin.1 Cod procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală

1 Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., Vol. I, pag. 1822 Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., Vol. I, pag. 182; Teofil Antoniu, Soluţionarea cauzei penale prin clasare, R.R.D. nr. 7/1972, pag. 95

238

Page 32: Partea Speciala

are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.10 lit. a-e şi există învinuit sau inculpat în cauză. Aceste cazuri sunt incidente atunci când fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală; nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat; faptei îi lispeşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute de art.44-51 Cod penal (art. 22-33 şi 113 Cod penal nou). În toate aceste cazuri, neexistînd răspundere penală, legea penală nu este incidentă şi deci acţiunea penală neavând obiect nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, pierzându-şi aptitudinea funcţională nu mai poate fi exercitată1.

Procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală prin rezoluţie motivată în cazul în care urmărirea s-a efectuat fără punere în mişcare a acţiunii penale, şi prin ordonanţă motivată când în cauză este pusă în mişcare acţiunea penală (art. 243 alin.2 şi 249 alin.2 Cod procedură penală).

În cazul prevăzut în art. 10 lit. b1 Cod procedură penală, procurorul se pronunţă prin ordonanţă ca şi în cazul art. 262 alin.1 punctul 2 lit. a Cod procedură penală. Atunci când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului pentru unele infracţiuni şi scoaterea de sub urmărire penală pentru alte fapte precum şi în cazul când sesizarea instanţei se face numai cu privire la unii inculpaţi, iar faţă de alţii se dă soluţie de scoatere de sub urmărire penală, rechizitoriul va cuprinde toate soluţiile, inclusiv cea de neurmărire, nefiind necesar a se întocmi şi o ordonanţă.

Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii se face după expirarea termenului de cinci zile, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia.

Prin ordonanţa de scoatere se dispune totodată asupra:-revocării măsurii preventive, precum şi a măsurilor asiguratorii

luate în vederea executării pedepsei amenzii;-confiscării lucrurilor care potrivit art. 118 din Codul penal sunt

supuse confiscării speciale şi restituirii celorlalte, afară de cele a căror proprietate este contestată, care se păstrează până ce se dă o hotărâre de către instanţa civilă;

1 V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice... op. cit., P.S., Vol. II, pag. 52

239

Page 33: Partea Speciala

-revocării măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, afară de cazul când nu este înlăturată răspunderea civilă, caz în care se menţin măsurile asiguratorii timp de 30 de zile de la înştiinţarea despre soluţia adoptată făcută părţii civile, termen în care aceasta trebuie să introducă acţiune la instanţa civilă, altfel măsurile asiguratorii încetează de drept;

-cheltuielilor judiciare stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte şi ordonând încasarea lor;

-restituirii cauţiunii în cazurile prevăzute de lege;-măsurilor de siguranţă arătate în art.162, dacă au fost luate în

cursul urmăririi penale, iar în cazul în care sunt menţinute de procuror acesta are obligaţia să sesizeze instanţa de judecată, pentru confirmarea măsurii internării medicale provizorii a învinuitului sau inculpatului.

-restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.În această privinţă s-a pus problema dacă procurorul are

competenţa să desfiinţeze un înscris constatat fals în faza de urmărire penală.

Opinia dominantă în doctrină este în sensul că procurorul nu poate dispune prin ordonanţă desfiinţarea unui înscris constatat fals, şi trebuie să solicite instanţei civile, în baza dispoziţiilor art. 45 Cod civil cu aplicarea prevederilor art. 82, 111 şi 112 să dispună anularea actului.1

4. Încetarea urmăririi penale

Încetarea urmăririi penale este un alt mod prin care procesul penal se poate termina în prima fază. Această soluţie nu implică examinarea fondului cauzei, aşa cum se procedează la scoaterea de sub urmărirea penală ci constatarea existenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h şi j şi că există învinuit sau inculpat în cauză. În cazul în care organul de cercetare penală constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f-h şi j, înaintează procurorului dosarul împreună cu propunerea de încetare a urmăririi penale.

Procurorul primind dosarul va proceda la restituirea cauzei organului de cercetare penală pentru completarea urmăririi penale când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sau va dispune încetarea urmăririi penale dacă îşi însuşeşte propunerile făcute în cauză. Asupra

1 Adrian-Ştefan Tulbure, Luarea de către procurori a unei soluţii de netrimitere în judecată. Anularea înscrisurilor false. Procedura de urmat, Dreptul nr. 2/2003, p. 205-207

240

Page 34: Partea Speciala

încetării urmăririi penale, procurorul se pronunţă prin ordonanţă în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi prin rezoluţie motivată, când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare.

5. Redeschiderea urmăririi penale

Redeschiderea urmăririi penale este o cale de retractare sau reformare la îndemâna procurorului, care se limitează doar la soluţiile de încetare a urmăririi penale şi de scoatere de sub urmărire penală şi se întemeiază pe constatarea ulterioară adoptării soluţiei că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia soluţia1.

Pentru a se dispune redeschiderea urmăririi penale şi deci reluarea urmăririi trebuie să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 273 Cod procedură penală.

Prevederile art. 273 au suferit importante modificări prin Legea nr. 281/2003.

Astfel, potrivit alin. 11, redeschiderea urmăririi penale are loc, de asemenea, când instanţa de judecată, potrivit art. 2781, a admis plângerea împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale. În cazul în care instanţa, potrivit art. 2781, a admis plângerea împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale, acesta poate reveni asupra neînceperii urmăririi şi dispune începerea urmăririi în condiţiile prevăzute de lege.

Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror prin ordonanţă motivată, după care se trimite cauza organului de cercetare penală pentru reluarea cercetării penale. Procurorul care a dispus redeschiderea are posibilitatea să continue personal urmărirea penală în cauză.

6. Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului

1 A. Şt. Tulbure, op. cit., pag. 211

241

Page 35: Partea Speciala

Trimiterea în judecată a inulpatului reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire penală1 şi constituie un atribut exclusiv al procurorului în legislaţia noastră procesual penală.

Privită ca act procesual, trimiterea în judecată are dublă funcţiune: pune capăt fazei de urmărire penală şi serveşte la sesizarea instanţei de judecată2. Trimiterea în judecată încheie deci o fază procesuală şi precede declanşarea celeilalte, constituind în felul acesta elementul de legătură între cele două faze.

Pentru ca procurorul să poată dispune trimiterea în judecată trebuie să fie îndeplinite condiţiile3:

-în cursul urmăririi penale să fie respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului;

-urmărirea penală să fie completă şi să existe în cauză probele necesare şi legal administrate;

-să existe fapta penală;-fapta să fie săvârşită de învinuit sau de inculpat;-învinuitul să răspundă penal.A. Procedura trimiterii în judecată

Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriul procurorului,

care este un act procedural scris de sesizare a instanţei de judecată. Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul de la parchetul de pe

lîngă instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, indiferent dacă a supravegheat activitatea organului de cercetare penală sau a efectuat personal urmărirea penală.

Procedura dispunerii trimiterii în judecată, potrivit art. 262 alin. 1 punctul 1 Cod procedură penală îmbracă două modalităţi, în funcţie de împrejurarea dacă a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi.

Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriul prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată.

Când acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, procurorul dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată.

1 N. Volonciu, op. cit., P.S. Vol. II, pag. 992 V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice..., op. cit., P.S., Vol. II, pag. 623 I. Neagu, op. cit., pag. 448-449

242

Page 36: Partea Speciala

În prima situaţie, rechizitoriul este un act de inculpare şi de sesizare a instanţei de judecată, iar în cea de-a doua, are numai ultimul rol.

B. Limitele şi conţinutul rechizitoriului

Rechizitoriul este format din trei părţi1:

-Partea introductivă în care se consemnează denumirea parchetului de la care emană, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea procurorului care îl întocmeşte, datele referitoare la persoana inculpatului şi la infracţiunea la care se referă.

-Expunerea constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului, a formei de vinovăţie, a împrejurărilor cu relevanţă penală, precum şi a probelor administrate în acest scop. Se arată încadrarea juridică a faptei, cu motivarea în drept a acesteia, care trebuie să ducă la concluzia că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru trimiterea în judecată a inculpatului. Atunci când urmărirea s-a efectuat pentru mai multe fapte şi mai mulţi inculpaţi se va descrie în fiecare caz modul de participare şi încadrarea juridică pentru fiecare participant, dacă nu este o participare omogenă. Apoi se vor face referiri la latura civilă arătându-se întinderea prejudiciului şi măsurile luate pentru repararea acestuia. Dacă s-a luat măsura arestării preventive, se va indica data luării acestei măsuri şi dacă este cazul, data revocării sau liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune. În cazul în care se dispune, prin rechizitoriu, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi pentru unele fapte şi unii inculpaţi, expunerea trebuie să arate aceste fapte şi persoane, ca şi temeiurile care au determinat aceste soluţii.

Dispozitivul cuprinde, de regulă, dispoziţia de trimitere în judecată, cu indicarea inculpaţilor şi a faptelor pentru care s-a luat această măsură de punere în mişcare a acţiunii penale şi de arestare preventivă a inculpatului, iar atunci când este cazul, dispoziţia de scoatere de sub urmărire sau încetarea urmăririi pentru unele fapte şi persoane.

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 142; A.Şt. Tulbure, op. cit., pag.207

243

Page 37: Partea Speciala

În rechizitoriu se va stabili instanţa care va fi sesizată şi se vor indica numele şi prenumele persoanelor care urmează a fi citate în instanţă, cu menţionarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.

C. Sesizarea instanţei de judecată

Potrivit art. 264 alin. 3 Cod procedură penală, sesizarea instanţei de judecată se face de către procurorul care a dat, sau după caz, a confirmat rechizitoriul. Atunci când urmărirea penală este efectuată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel, ori de pe lângă tribunale, sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul stabileşte prin rechizitoriu căreia dintre instanţele prevăzute în art. 30 alin. 1 Cod procedură penală îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama că, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.

Înaintarea dosarului se face prin adresă semnată de conducătorul parchetului, care nu produce efecte juridice ci constituie doar mijlocul obişnuit de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei fiind efectul rechizitoriului, care cuprinde dispoziţia de trimitere în judecată1.

Prin trimiterea dosarului la instanţa de judecată ia sfârşit urmărirea penală şi se deschide faza de judecată.

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 144

244

Page 38: Partea Speciala

CAPITOLUL IIProcedura plângerii prealabile

Secţiunea IInstituţia plângerii prealabile

Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului1.

Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate: încunoştiinţează organele judiciare despre săvârşirea infracţiunii şi îşi exprimă voinţa ca acea infracţiune să fie urmărită sau judecată, ridicând impedimentul ce se opune activităţii procesual penale. Ea are o natură juridică mixtă, constituind o instituţie a dreptului penal, dar şi a dreptului procesual penal, fiind reglementată

1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, pag. 460

245

Page 39: Partea Speciala

de Codul penal şi alte legi penale, precum şi de Codul de procedură penală1. Pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată ca o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 din Codul penal şi art. 143 Cod penal nou), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f Cod de procedură penală).

Plângerea prealabilă a persoanei vătămate este necesară în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în articolele: 180, 181, 184 alin. 1 şi 3, 192 alin. 1, 195, 196, 197 alin. 1, 205, 206, 210, 213, 214, alin. 1, 217 alin. 1, 220, 304, 305, 307 şi 320.

Dintre acestea două fapte nu mai sunt incriminate ca infracţiuni în noul Cod penal: insulta prevăzută în art. 205 şi adulterul prevăzut în art. 304 din Codul penal în vigoare. Între celelalte infracţiuni din Codul penal în vigoare şi noul Cod penal există următoarele corespondenţe: art 180 = art. 185; art. 181 = art. 196; art. 184 = art. 189; art. 192 = art. 208; art. 195 = art. 212; art. 196 = art. 214; art. 197 = art. 217; art. 206 = art. 225; art. 210 = art. 251; art. 213 = art. 256; art. 214 = art. 258; art. 217 = art. 263; art. 220 = art. 266; art. 305 = art. 228; art. 307 = art. 230 şi art. 320 = art. 364.

Unele infracţiuni sunt prevăzute şi în legi speciale cu dispoziţii penale, cum este art. 33 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Plângerea prealabilă are, în actuala reglementare, un caracter indivizibil, care produce o extindere a plângerii prealabile peste voinţa persoanei vătămate2. Indivizibilitatea este activă în cazul în care o faptă a produs o vătămare mai multor persoane şi antrenează răspunderea penală a făptuitorului, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele. Indivizibilitatea este pasivă atunci când fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea penală s-a făcut sau se menţine numai cu privire la unul dintre ei.

1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 1492 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 153; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, P.S., vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, pag. 115; Gh. Mateuţ, Procedură penală, P.S., vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 35; A.Şt. Tulbure, Manual de drept procesual penal, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 217

246

Page 40: Partea Speciala

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea se pune în mişcare din oficiu.

Secţiunea a II-aCondiţiile de fond şi de formă pentru introducerea

plângerii prealabile

§1. Titularul plângerii prealabile

Dreptul părţii vătămate de a face plângere prealabilă este personal, dar ea poate fi făcută fie personal, fie prin mandat special. În cazul în care plângerea prealabilă este făcută de către o persoană fără calitate procesuală, nulitatea este acoperită prin declararea părţii vătămate care îşi însuşeşte plângerea făcută pentru ea, cu condiţia ca această manifestare de voinţă să aibă loc înaintea expirării termenului prevăzut de art. 284 Cod procedură penală.

În cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea prealabilă se introduce de către reprezentantul său legal – părinţii sau tutorele pentru copiii sub 14 ani, iar în cazul persoanelor vătămate cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se face de aceasta, dar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal; plângerea introdusă de orice altă persoană nu produce efectele prevăzute de lege. În cazul minorilor, acţiunea penală se poate pune în mişcare din oficiu, indiferent dacă a fost formulată sau nu o plângere prealabilă de cei abilitaţi de lege.

§2. Termenul de introducere a plângerii prealabile

Potrivit art. 284 alin. 1 Cod procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângerea prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.

Deşi termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile este un termen substanţial, este supus, în ce priveşte calcularea şi posibilitatea prorogării sale, normelor cuprinse în Codul de procedură

247

Page 41: Partea Speciala

penală pentru termenele procedurale, care asigură o mai bună protecţie persoanei vătămate.

Plângerea prealabilă introdusă în mod greşit la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată necompetentă, dar în termenul de 2 luni este considerată valabilă şi este trimisă spre soluţionare organului competent (art. 285 Cod procedură penală).

§3. Conţinutul plângerii prealabile

Conţinutul plângerii prelabile este reglementat de art. 283 Cod procedură penală, care prevede că aceasta trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente. Pentru a căpăta caracterul unei plângeri prealabile se cere şi manifestarea de voinţă ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală1.

De regulă, plângerea prealabilă se face printr-o cerere scrisă, care trebuie semnată de persoana vătămată2, însă dacă s-a omis semnătura, aceasta se poate face în faţa organului judiciar, după o prealabilă verificare. Este posibilă şi o plângere prealabilă făcută oral, dacă persoana vătămată nu ştie să scrie sau să semneze, ori când este făcută în şedinţa de judecată, în condiţiile art. 286 Cod procedură penală, şi se consemnează într-un proces-verbal sau în încheierea de şedinţă.

Secţiunea a III-aPlângerea prealabilă, mod special de sesizare a organelor

de urmărire penală

§1. Adresarea plângerii prealabile organului de cercetare penală sau procurorului

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 163; Goerge Papu, Despre conţinutul plângerii prealabile şi efectele neregularităţilor în această privinţă, Dreptul nr. 5/2001, pag. 2002 A.Şt. Tulbure, op. cit., pag.221; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 164;

248

Page 42: Partea Speciala

Articolul 279 alin. 2 lit. b Cod procedură penală stabileşte că plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele arătat la lit. a, ceea ce înseamnă că sunt avute în vedere infracţiunile prevăzute în Codul penal, de art. 181, 184 alin. 3, 192 alin. 1, 195, 196, 197, 214 alin. 1, 217 alin. 1, 304, 305, 307, 320, precum şi cele din legile speciale pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, cum sunt cele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11 din 29.01.1991 privind combaterea concurenţei neloiale, de art. 140, 141 şi 142 lit. a, c, j, l, n, şi o din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (M.O. nr. 60/1996), ş.a.

Între infracţiunile sus-menţionate din actualul Cod penal şi noul Cod penal există următoarele corespondenţe: art. 181 = art. 186; art. 184 = art. 189; art. 192 = art. 208; art. 195 = art. 212; art. 196 = art. 214; art. 197 = art. 217; art. 214 = art. 258; art. 217 = art. 230; art. 305 = art. 364; art. 307 = art. 230; art. 320 = art. 364.

Fapta de adulter prevăzută în art. 304 din actualul Cod penal nu mai este incriminată în noul Cod penal.

Organul de cercetare penală sau procurorul care primeşte plângerea prealabilă, o verifică şi, în cazul în care din cuprinsul acesteia nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 Cod procedură penală, dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, în caz contrar se va propune sau se va dispune neînceperea urmăririi penale.

§2. Plângerea prealabilă introdusă la organul de urmărire penală competent

Când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător, şi controlor financiar de la camera de conturi judeţeană sau contra uneia din persoanele arătate la art. 29 pct. 1, potrivit art. 279 alin. 2 lit.c Cod procedură penală, se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală.

În aceste situaţii plângerea prealabilă se adresează:-Parchetului de pe lângă curtea de apel, pentru faptele comise de

un judecător de la judecătorie sau tribunal, ori de un procuror de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, de un procuror şi controlor

249

Page 43: Partea Speciala

financiar de la Camera de conturi judeţeană, precum şi de un notar public;

-Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel, pentru faptele săvârşite de judecătorii de la tribunalul militar sau de la tribunalul militar teritorial şi de procurorii de la parchetele corespunzătoare;

-Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru faptele judecătorilor de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi de procurorii din parchetele corespunzătoare;

-Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunile comise de senatori şi deputaţi, de membrii guvernului, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii, judecători, procurori şi controlori financiari ai Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, mareşali, generali şi amirali, şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi ceilalţi membri ai Înaltului Cler, cu rang de arhiereu sau echivalentul acestuia, precum şi de procurorii de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

-Comandantului unităţii şi şefului comenduirii de garnizoană, pentru faptele comise de militari, cu excepţia celor deja menţionaţi.

Urmărirea penală se desfăşoară şi se finalizează după regulile de drept comun, fiind posibilă retragerea plângerii sau împăcarea părţilor.

Secţiunea a IV – aPlângerea prealabilă ca act de sesizare

a instanţei de judecată

§1. Infracţiunile pentru care plângerea prealabilă se introduce la instanţa de judecată

Potrivit art. 279 alin. 2 lit. a al Codului procedură penală, plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220. În noul Cod penal aceste infracţiuni sunt prevăzute de texte corespunzătoare, astfel: art. 180 = art. 185; art. 184 alin.2 = art.

250

Page 44: Partea Speciala

189; art. 193 = art. 210; art. 206 = art. 225; art. 210 = art. 251; art. 213 = art. 256; art. 220 = art. 206. Insulta prevăzută în art. 205 din actualul Cod penal nu mai este incriminată în noul Cod penal.

Aceste prevederi se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 193 (art. 240 Cod penal nou), 205 (dezincriminat în noul Cod penal) şi 206 (art. 225 Cod penal nou) din Codul penal, săvârşite prin presă sau orice mijloace de comunicare în masă, dispoziţie care a fost introdusă în art. 279 Cod procedură penală, prin Legea nr. 45/1993.

În cazul furtului comis de mai multe persoane, dintre care numai unele îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 210 Cod penal (art. 251 Cod penal nou) competenţa se prorogă în favoarea organului de urmărire penală.

În literatura juridică mai recentă1 s-a pus problema dacă, în afară de infracţiunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, mai există şi infracţiuni prevăzute de legi speciale, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Problema prezintă un deosebit interes actual deoarece priveşte o faptă din cele cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi anume, dacă pentru infracţiunea prevăzută în art. 266 alin. 1 pct. 2 (potrivit căruia fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii care foloseşte, cu rea credinţă, bunul sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui personal ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect), acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sau la plângerea prealabilă.

Discuţiile au pornit de la o cauză judecată de instanţele din Galaţi în faţa cărora s-a pronunţat o hotărâre de încetare a procesului penal pentru că lipseşte plângerea prealabilă. După rămânerea definitivă a hotărârii s-a declarat recurs în anulare care a fost respins cu motivarea că potrivit art. 108 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 în redactarea iniţială, exercitarea acţiunii penale aparţine adunării generale care nu a adresat o astfel de cerere organelor de justiţie.

În acord cu autorul notei critice la care ne-am referit mai sus, considerăm că au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 108 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 şi dispoziţiile art. 362 Cod penal(art. 511 Cod penal nou), potrivit cărora „dispoziţiile din partea generală a acestui cod se

1 vezi Gh. Vizitiu, Societăţi comerciale. Acţiune penală., Revista de drept penal, Anul X, nr. 2/2003, p. 143-147

251

Page 45: Partea Speciala

aplică şi faptelor sancţionate prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel.”

Pe de altă parte, prevederile din Codul de procedură penală se aplică şi cauzelor privitoare la fapte sancţionate prin legi speciale, afară de cazul când legea specială dispune altfel.

De asemenea, reamintim că în dreptul procesual penal, potrivit principiului oficialităţii, actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul în care legea dispune altfel. Or nu există nici o dispoziţie de drept procesual penal care să prevadă că în cazul infracţiunii la care ne-am referit mai sus este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

§2. Introducerea plângerii prealabile la instanţa de judecată.

Pentru ca instanţa de judecată să fie investită legal cu o plângere prealabilă se cer îndeplinite mai multe condiţii şi anume1:

-fapta să constituie o infracţiune din cele enumerate în art. 279 alin. 2 lit.a Cod procedură penală;

-făptuitorul să fie cunoscut, iar în caz contrar, persoana vătămată se poate adresa arganului de poliţie pentru identificarea lui;

-făptuitorul să nu aibă o calitate din cele menţionate în art. 279 alin.2 lit.c Cod procedură penală, care atrage competenţa organului de urmărire penală, să fie respectate condiţiile generale ale plângerii prealabile, cu privire la introducerea de persoana vătămată personal sau prin mandat special, la termenul de 2 luni şi la datele prevăzute în art. 283 Cod procedură penală.

Plângerea prealabilă se adreseză judecătoriei, întrucât toate infracţiunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală sunt de competenţa acestei instanţe.

§3. Particularităţile privind desfăşurarea judecăţii în cazul acţiunilor directe

Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă are loc potrivit regulilor obişnuite, cu unele excepţii.

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 171; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. I, pag. 63; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 120;

252

Page 46: Partea Speciala

Astfel, instanţa de judecată poate schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune care nu este prevăzută în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală şi pentru care nu era posibilă sesizarea directă a instanţei de judecată. Ne vom afla într-o asemenea situaţie când instanţa de judecată a fost sesizată pentru infracţiunea de lovire, însă se schimbă încadrarea juridică în tentativă la infracţiunea de omor1 sau în tâlhărie, şi se trimite cauza procurorului, iar după efectuarea urmăririi penale se întocmaşte rechizitoriu.

Prin art. 2481 Cod procedură penală, text introdus prin Legea nr. 7/1973, se prevede o modalitate specială, în cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin.2 lit. a, în sensul că lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a plângerii prealabile.

Atunci când instanţa constată lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe, trebuie să considere că a operat retragerea plângerii prealabile şi să dispună încetarea procesului penal, însă inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului în baza art. 13 Cod procedură penală.

1 A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, s.p., dec. nr. 329/1995, Bul. Jur., 1995, pag. 323

253

Page 47: Partea Speciala

CAPITOLUL IIIJUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Secţiunea INoţiuni privind judecata

§1. Judecata – fază principală a procesului penal

Prin judecată ca fază a procesului penal, se înţelege acea etapă procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor penale din momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei penale1.

Sub acest aspect, în cadrul procesului penal judecata are un caracter necesar şi indispensabil pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârşit infracţiuni, fiind considerată faza principală a procesului penal2.

§2. Obiectul fazei de judecată penală

Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de către instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului şi a părţilor asistate de apărători, având ca obiect aflarea

1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Buc., 1997, pag. 4782 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, P.S., Ed. Cugetarea Iaşi, 1998, pag. 180

254

Page 48: Partea Speciala

adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută de legea penală, sau prin achitarea acestuia ori încetarea procesului penal, când există o cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale1.

În cursul judecăţii se aduc la îndeplinire trei obiective importante: se verifică legalitatea şi temeinicia învinuirii aduse inculpatului de a fi săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată; se adoptă soluţia corespunzătoare cu privire la acţiunea penală şi la acţiunea civilă exercitată în procesul penal; se verifică legalitatea şi temeinicia hotărârii adoptate de instanţa de judecată2.

Potrivit prevederilor art. 317 Cod procedură penală, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare al instanţei.În baza acestor dispoziţii legale, instanţa nu este ţinută de încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitor. În cazul în care instanţa este învestită cu judecarea unei fapte căreia i s-a dat o încadrare juridică greşită prin rechizitor, nu se poate dispune achitarea inculpatului, ci schimbarea încadrării juridice a faptei.3

§3. Poziţia procesuală a participanţilor la judecata penală.

1. Poziţia procesuală a instanţei de judecată.

Potrivit art. 287 Cod procedură penală, instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi al realizării rolului educativ al judecăţii. Rolul activ trebuie să se manifeste pe tot parcursul judecăţii cu privire la orice chestiune, atât în latura penală cât şi în latura civilă, în orice etapă şi stadiu procedural4.

2. Poziţia procesuală a procurorului în cursul judecăţii

1 M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Buc., 201, pag. 242; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 1812 Pentru detalii a se vedea Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 182; Gh. Mateuţ, Procedura penală, partea Specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Buc., 1998, pag. 153 Curtea de Apel Iaşi, dec. pen. nr. 464/1.07.1999, Buletinul jurispridenţei. Culegere de practică judiciară 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 139-1414 Dorin Ciuncan, Limitele rolului activ al instanţei, R.D.P., nr. 2/1994, pag.149

255

Page 49: Partea Speciala

Instanţa de judecată se constituie, de regulă, cu procuror, în sensul că acesta participă la şedinţa de judecată5. Participarea procurorului este obligatorie la toate instanţele de judecată, cu excepţia cauzelor soluţionate de judecătorie, pentru care art. 315 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte unele condiţii, dintre care menţionăm pe cea privind pedeapsa de 3 ani sau mai mare prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Prin participarea la judecată, procurorul veghează ca activitatea instanţei de judecată, a părţilor şi a apărătorilor să se desfăşoare potrivit legii, iar în caz contrar, va acţiona prin mijloacele ce-i sunt puse la dispoziţie pentru asigurarea legalităţii şi temeiniciei judecăţii.

3. Poziţia procesuală a părţilor în cursul judecăţii

Calitatea procesuală a părţilor a impus şi o reglementare distinctă şi anume: inculpatul participă la judecată în latura penală şi civilă, partea vătămată numai în latura penală, iar partea civilă şi partea responsabilă civilmente numai în latura civilă, indiferent dacă judecata are loc în primă instanţă sau în căile de atac.

Legea îi recunoaşte inculpatului mai multe drepturi procesuale decât celorlalte părţi, întrucât acesta trebuie să se apere împotriva învinuirii penale şi a pretenţiilor civile ale părţii civile. În cazurile prevăzute de lege, judecata inculpatului nu poate avea loc în lipsa sa, asigurându-i-se asistenţa juridică obligatorie, ceea ce nu se întâmplă şi în situaţia celorlalte părţi.

Poziţia de parte în proces încetează odată cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive.

4. Apărătorii şi reprezentanţii

Atunci când asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie potrivit art. 171 alin. 2 Cod procedură penală, judecata nu poate avea loc sub sancţiunea nulităţii absolute, fără participarea apărătorului ales sau numit din oficiu (art. 197 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Dacă avocatul ales nu se prezintă, judecata nu va putea avea loc, fiind necesar a se solicita delegarea unui avocat din oficiu. Acordarea asistenţei juridice părţilor din proces se face cu respectarea limitelor prevăzute de

5 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag.186

256

Page 50: Partea Speciala

lege. Apărătorul poate asista partea din proces prin sfaturi privind modul cum trebuie să acţioneze, sau prin preluarea în întregime a apărării acesteia, exercitând personal drepturile procesuale ale părţii, în numele şi în interesul ei. În cazul în care partea nu este de acord cu apărătorul său trebuie să-şi exprime această poziţie în faţa instanţei de judecată.

Minorul sub 14 ani poate fi reprezentat de unul din părinţii săi sau de altă persoană abilitată de lege.

§4. Principiile specifice fazei de judecată

1. Publicitatea şedinţei de judecată.

Publicitatea şedinţei de judecată desemnează posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfăşurarea activităţilor procesuale ori procedurale specifice judecăţii1. Principiul publicităţii este prevăzut în art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind consacrat de Constituţia României în art. 127, de Legea nr. 304/2004, în art. 11 şi de Codul de procedură penală în art. 290. Legea are în vedere asigurarea accesului liber la judecată a oricărei persoane care nu are calitate procesuală în cauză, iar nu prezenţa efectivă a acestora. Sub acest aspect, şedinţa de judecată devine publică chiar dacă nu se află nici o persoană la locul de judecată2. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată, iar persoanele majore sunt admise în limita capacităţii sălii de şedinţă. De la principiul publicităţii legea prevede unele derogări.

Dovada respectării dispoziţiilor legale privind publicitatea şedinţei de judecată se face cu ajutorul hotărârilor judecătoreşti, care potrivit art. 305 lit b Cod procedură penală, trebuie să cuprindă menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică.

În cazul în care în partea introductivă a hotărârii nu se cuprinde nici o menţiune cu privire la publicitatea şedinţei de judecată, se consideră că au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la publicitate, sancţiunea fiind nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

1 Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 52 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 194

257

Page 51: Partea Speciala

2. Oralitatea şedinţei de judecată.

Prin natura sa, oralitatea constituie o garanţie a judecăţii deoarece creează posibilitatea tuturor participanţilor la cauza penală să formuleze oral cereri şi să ridice excepţii pe care le justifică poziţia lor procesuală1.

Oralitatea nu trebuie înţeleasă numai ca modalitate în care se desfăşoară activitatea procesuală, respectiv prin viu grai, ci şi în funcţie de efectele juridice pe care aceasta le produce în faza de judecată2.

Întrucât oralitatea este de esenţa şedinţei de judecată, nerespectarea acestui principiu atrage sancţiunea nulităţii relative în condiţiile art. 197 alin. 1 şi 4, Cod procedură penală, ce presupune existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

3. Principiul nemijlocirii şedinţei de judecată.

Prin „nemijlocit” în sensul art. 289 Cod procedură penală, se înţelege că actele procesuale şi procedurale efectuate în desfăşurarea judecăţii trebuie să fie îndeplinite direct în faţa instanţei, adică în şedinţa de judecată şi în prezenţa completului de judecată, sub a cărui conducere, supraveghere şi garanţie se efectuează judecata3.

Din momentul începerii dezbaterilor judiciare, când se pun concluzii asupra fondului la prima instanţă şi asupra căilor de atac exercitate, la instanţele de control judiciar, se aplică integral nemijlocirea, în sensul că judecătorii care adoptă hotărârea trebuie să fie aceiaşi care au participat la dezbateri. Pentru această parte a judecăţii se asigură unicitatea completului de judecată sub protecţia nulităţii absolute.

4. Contradictorialitatea şedinţei de judecată.

1 V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice…, op. cit., P.S., vol. II, pag. 1322 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol.II, pag. 1533 V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice…, op. cit., P.S., vol. II, pag. 132

258

Page 52: Partea Speciala

Principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa ca funcţia de învinuire să fie despărţită de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare1.

În faza de judecată principiul contradictorialităţii operează sub forma exprimată oral, spre deosebire de forma sa tacită care acţionează în toate momentele desfăşurării procesului penal2.

Din punct de vedere practic participanţii la proces au dreptul să-şi spună cuvântul cu privire la orice chestiune de care depinde soluţionarea justă a cauzei, iar concluziile asupra fondului sunt puse de către procuror şi de partea vătămată, care susţine învinuirea, după care inculpatul, personal sau prin apărătorul său, formulează apărarea prin combaterea celor susţinute de învinuire.

De la principiul contradictorialităţii orale se derogă în cazurile în care legea prevede că o instanţă poate soluţiona cauza fără citarea părţilor, aşa cum este cazul prevăzut de art. 391 alin. 1 Cod procedură penală.

§5. Structura fazei de judecată

1. Etapele judecăţii

Judecata în primă instanţă are un caracter necesar, indispensabil3

pentru realizarea scopului procesului penal, întrucât fără o asemenea etapă nu se poate aplica sancţiunea prevăzută de legea penală celui ce a săvârşit o infracţiune.

Judecata ca fază a procesului penal poate fi structurată în două cicluri procesuale: unul ordinar şi altul extraordinar, fiecare cuprinzând mai multe etape4.

2. Stadiile de desfăşurare a fiecărei etape de judecată

În principiu, orice etapă de judecată parcurge trei stadii procesuale şi anume: pregătirea şedinţei de judecată, şedinţa de judecată, deliberarea şi adoptarea hotărârii5.1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 2002 V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice…, op. cit., P.S., vol. II, pag. 1333 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 2024 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 202; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 215 Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 22; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 204

259

Page 53: Partea Speciala

Pregătirea şedinţei de judecată presupune efectuarea unor acte care asigură buna desfăşurare a şedinţei de judecată cum sunt: fixarea termenului de judecată, citarea părţilor, asigurarea asistenţei juridice obligatorii, pregătirea dosarului pentru judecată, etc.

Şedinţa de judecată se desfăşoară în faţa completului de judecată cu participarea procurorului şi a părţilor aplicându-se principiile specifice judecăţii – publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea.

Deliberarea şi adoptarea hotărârii are loc în camera de consiliu, în prezenţa membrilor completului de judecată asupra soluţiei ce trebuie adoptată.

Fiecare stadiu de judecată cuprinde activităţi de judecată specifice, care se deosebesc unele de altele.

Secţiunea a II-aDispoziţii generale privind judecata

§1. Pregătirea şedinţei de judecată

1. Fixarea termenului de judecată

Fixarea termenului la care va avea loc şedinţa de judecată se face, după înregistrarea dosarului, de către preşedintele instanţei judecătoreşti, în cazul sesizării prin rechizitoriu, şi de către judecătorul de serviciu în cauzele în care sesizarea se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

2. Citarea părţilor şi a celorlalte persoane chemate la şedinţa de judecată

Judecarea poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. În acest scop, la fixarea termenului de judecată se dispune citarea părţilor şi a celorlalte persoane pentru care legea prevede chemarea la şedinţa de judecată, potrivit art. 175-181 Cod procedură penală. În cazul plângerii prealabile directe, partea vătămată

260

Page 54: Partea Speciala

care depune plângerea la judecătorul de serviciu, este încunoştiinţată despre termenul fixat pentru judecată şi în acest caz nu se mai citează. În cazul în care cel citat se află în stare de deţinere se dispune şi aducerea sa la şedinţa de judecată.

3. Asigurarea asistenţei juridice obligatorii

În cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, preşedintele instanţei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului, dacă inculpatul nu are un avocat ales.

Părţile şi apărătorii lor iau cunoştinţă de dosar înainte de şedinţa de judecată.

4. Verificarea luării măsurilor pregătitoareÎnainte de termenul fixat pentru şedinţa de judecată preşedintele

completului are datoria de a verifica dacă au fost citate toate părţile şi celelalte persoane care trebuie să participe la judecată, dacă procedura de citare a fost corect îndeplinită, dacă este asigurată asistenţa juridică obligatorie şi dacă a fost afişată lista cauzelor.

§2. Desfăşurarea şedinţei de judecată

1. Conducerea şedinţei de judecată

Potrivit prevederilor legale preşedintele completului deschide şedinţa de judecată, ia măsuri de ordine necesare, asigură solemnitatea judecăţii, decide asupra chestiunilor ce nu sunt date în competenţa instanţei, procedează la administrarea probelor şi încuviinţează punerea întrebărilor persoanelor ascultate, prin intermediul său ori direct.

Când o parte a fost îndepărtată din sala de şedinţă pentru motive de indisciplină este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa ei şi îi citeşte declaraţiile celor ascultaţi.

261

Page 55: Partea Speciala

În timpul în care partea este îndepărtată din sala de şedinţă apărătorul ei poate acorda asistenţa juridică necesară.

2. Constatarea infracţiunilor de audienţă

Prin infracţiune de audienţă se înţelege fapta penală săvârşită în cursul şedinţei de judecată1. Într-o asemenea situaţie preşedintele completului de judecată constată fapta şi îi identifică pe făptuitori încheind un proces-verbal.

Când învinuitul arestat este una dintre părţi, trimiterea la procuror se va face după încheierea dezbaterii cauzei sau amânării acesteia, deoarece o parte din proces nu poate fi înlăturată de la dezbateri.

3. Verificările prealabile efectuate de instanţa de judecată

Judecata, indiferent de etapă, nu se poate desfăşura fără o sesizare valabilă a instanţei competente. De aceea, art. 300 alin. 1 Cod procedură penală, prevede că instanţa este datoare să verifice, din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. Dacă instanţa constată că actul de sesizare nu este legal întocmit, dispune înlăturarea lipsurilor, fie de îndată, când este posibil, fie acordă un termen în acest scop. Neregularitatea actului de sesizare se poate referi la neataşarea numărului necesar de copii după rechizitoriu, la lipsa semnăturii persoanei vătămate de pe plângerea prealabilă, etc.2 În cazul în care înlăturarea lipsurilor nu este posibilă în cursul judecăţii, se procedează la restituirea dosarului procurorului în vederea refacerii actului de sesizare sau se constată nulitatea lui, procedându-se în consecinţă.

4. Rezolvarea chestiunilor incidente

Potrivit art. 302 Cod procedură penală, instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile arătate în art. 301 sau excepţiile ridicate din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată. De aici rezultă că, dreptului procurorului şi părţilor de a formula cereri şi de a se ridica excepţii în cursul desfăşurării judecăţii îi corespunde

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 2072 M. Apetrei, op. cit., pag. 255

262

Page 56: Partea Speciala

obligaţia instanţei de a pune în discuţie cererile şi excepţiile respective, precum şi excepţiile ridicate din oficiu.

Cererile şi excepţiile formulate de procuror şi de părţi, precum şi cele invocate din oficiu, după discutarea în contradictoriu în şedinţa de judecată, pot fi admise sau respinse. În primul caz, se poate ajunge la declinarea competenţei, restituirea cauzei la procuror sau la respingerea apelului sau recursului ca inadmisibil sau tardiv1, iar în cel de-al doilea se procedează la judecarea cauzei în continuare.

5. Suspendarea judecăţii

Judecata poate fi suspendată, ca şi urmărirea penală, când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată. Într-o astfel de situaţie, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată.

Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs, care nu suspendă executarea.

Procesul penal suspendat se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată. Procesul se reia din stadiul în care se afla în momentul în care s-a dispus suspendarea.

6. Notele privind desfăşurarea procesului

Conform prevederilor art. 304 Cod procedură penală, în cursul şedinţei de judecată grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului. Procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte.

Preşedintele, din oficiu, poate cere grefierului să ia notă despre unele amănunte pe care instanţa le consideră că prezintă interes.

7. Încheierea de şedinţă

După şedinţa de judecată, pe baza notelor luate, grefierul va consemna modul cum s-a desfăşurat activitatea procesuală în faţa

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 210

263

Page 57: Partea Speciala

completului la orice instanţă şi în orice stadiu al fazei de judecată, precum şi actele orale realizate. Această consemnare se face printr-o încheiere de şedinţă, potrivit art. 305 alin. 1 Cod procedură penală, cu excepţia cazului în care hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, când nu se mai întocmeşte o încheiere separată.

Încheierea de şedinţă face posibil controlul legalităţii şi temeiniciei judecăţîî, iar lipsa acesteia este de natură să atragă sancţiunea nulităţii absolute a întregii şedinţe de judecată, deoarece reprezintă unica modalitate de constatare a publicităţii şedinţei de judecată, a compunerii instanţei, precum şi a prezenţei procurorului, a inculpatului arestat sau minor ori a apărătorului când asistenţa juridică este obligatorie, potrivit legii1.

§3. Dispoziţii generale privind deliberarea şi pronunţarea hotărârii

1. Deliberarea

Deliberarea este activitatea prin care membrii completului de judecată se sfătuiesc asupra soluţiei pe care trebuie să o adopte cu privire la cauza care a fost judecată2.

Completul de judecată deliberează în secret, pentru a se evita orice imixtiune în activitatea judecătorilor sau intimidarea acestora în legătură cu exprimarea liberă a voinţei lor. Secretul deliberării constituie o garanţie a independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Deliberarea are loc în camera de consiliu şi uneori poate avea loc în sala de şedinţă, cu condiţia să se păstreze caracterul secret al deliberării3.

2. Luarea hotărârii

Noţiunea de hotărâre judecătorească presupune două accepţiuni: una de soluţie dată cauzei şi alta de instrument scriptic care constată această soluţie.1 Pentru detalii a se vedea Gh. Mateuţ, Valorificarea regulilor commune privind judecata în jurisprudenţa penală, Dreptul nr. 12/1999, pag. 90-108; C.S.J., s. pen., d. 764/1998, R.D.P. nr. 1/2000, pag. 1332 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 2123 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 150; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 213; Gh. Mateuţ, op. cit., pag. 101

264

Page 58: Partea Speciala

În sens larg, prin hotărâre judecătorească se înţelege actul prin care instanţa soluţionează cauza penală sau rezolvă orice problemă în cursul judecăţii.

În sens restrâns, hotărârea judecătorească este considerată actul final al instanţei prin care se pune capăt judecăţii.1

În baza art. 308 Cod procedură penală, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării. Hotărârea se poate lua în unanimitate de voturi sau cu majoritate de voturi, însă în acest caz motivarea opiniei separate este obligatorie. Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opineazâ pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă. În acest scop, completul de judecată se completează cu preşedintele sau vicepreşedintele instanţei ori cu un judecător desemnat de preşedinte.

În cazul în care completul este compus dintr-un singur judecător soluţia este cea pe care o adoptă acesta. Odată luată hotărârea, se va proceda la trecerea acesteia în cuprinsul unui act procedural numit minută.

3. Minuta

Potrivit art. 309 Cod procedură penală, rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta poate fi definită ca fiind actul procedural în formă scrisă în care se consemnează rezultatul deliberării şi care se redactează imediat.

Ea trebuie să cuprindă toate menţiunile prevăzute de lege pentru dispozitivul hotărârii, respectiv soluţia dată în latura penală şi în latura civilă a cauzei, care este diferită, în raport de etapa de judecată şi de gradul de jurisdicţie în care s-a luat hotărârea.

Minuta se semnează de toţi membrii completului de judecată, după care nu mai poate fi modificată, deoarece instanţa nu mai poate reveni asupra hotărârii luate şi consemnate în minută.

De la norma generală, foarte sintetică, înscrisă în art. 309 Cod procedură penală care prevede că minuta trebuie să aibă conţinutul

1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p. 490

265

Page 59: Partea Speciala

pentru dispozitivul hotărârii, practica judiciară a impus unele particularităţi metodologice care ţin seama de specificul cauzei supuse judecăţii şi a soluţiei adoptate de instanţă: cauze penale la prima instanţă, la instanţa de apel sau în recurs, hotărâri de condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, hotărâri privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, judecarea faptelor săvârşite de minori, amânarea sau întreruperea executării pedepsei, contopirea pedepselor, etc.1

4. Pronunţarea hotărârii

Pronunţarea hotărârii se face, în baza art. 310 Cod procedură penală, în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier.

La pronunţare nu este obligatorie prezenţa întregului complet de judecată şi nici a procurorului sau a părţilor, care nu se citează de grefier.

După pronunţarea hotărârii, soluţia dată se trece şi în condica de şedinţă a instanţei judecătoreşti.

5. Felul hotărârilor judecătoreşti

În procesul penal instanţele judecătoreşti pot pronunţa, potrivit art. 311 Cod procedură penală, trei feluri de hotărâri: sentinţe, decizii şi încheieri.

Sentinţa penală este hotărârea pronunţată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza. Sunt sentinţe hotărârile de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal pronunţate de judecătorie, tribunal, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi de una din instanţele militare corespunzătoare.

Decizia penală este hotărârea prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra apelului sau recursului, precum şi asupra recursului în anulare, sau la rejudecarea cauzei după admiterea căii de atac. În concepţia legiuitorului, decizia este hotărârea pronunţată de o instanţă

1 I. Surdescu, R. A. Popa, Minuta-act al deliberării în procesul penal. Aspecte metodologice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 40 şi urm.

266

Page 60: Partea Speciala

judecătorească ierarhic superioară care a soluţionat o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa inferioară în grad.

Încheierile sunt toate clelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii. Prin încheiere se rezolvă toate chestiunile de care depinde soluţionarea justă a cauzei şi se iau măsurile necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.

Sunt încheieri care se dau după pronunţarea sentinţei sau deciziei în vederea înlăturării erorilor materiale ori a omisiunilor vădite (art. 195 şi 196 Cod procedură penală).

6. Redactarea şi semnarea hotărârilor

Potrivit art. 310 alin. 2 şi 312 alin. 1 Cod procedură penală, hotărârea instanţei se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare, de unul din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei. Termenul de 20 de zile prevăzut de lege este de recomandare, încât nerespectarea lui nu este de natură să atragă vreo sancţiune procesuală1.

Secţiunea a III-aDesfăşurarea judecăţii în primă instanţă

§1. Trăsăturile judecăţii în primă instanţă

Specificul judecăţii în primă instanţă este determinat de scopul acesteia: aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată instanţa de judecată, prin efectuarea unei cercetări judecătoreşti şi desfăşurarea dezbaterilor judiciare, iar în raport de constatările făcute, se soluţionează latura penală prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal şi latura civilă prin obligarea sau nu la despăgubiri civile2.

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 218; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 50; M. Apetrei, op. cit., pag. 2622 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 222

267

Page 61: Partea Speciala

1. Obiectul judecăţii în primă instanţă

Potrivit art. 317 Cod procedură penală, judecata în primă instanţă se mărgineşte la faptă şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.

În cazul în care sesizarea instanţei se face prin plângerea persoanei vătămate, obiectul judecăţii în primă instanţă îl constituie fapta şi persoana menţionată în plângere.

2. Participanţii la judecata în primă instanţă

La desfăşurarea acestei activităţi, în afară de instanţă, pot participa procurorul, părţile şi alte persoane a căror prezenţă este necesară pentru soluţionarea cauzei penale.

A. Participarea instanţei de judecată

Instanţa de judecată este subiectul oficial dominant în această fază a procesului penal, fără prezenţa acesteia neputându-se concepe înfăptuirea judecăţii1.

În afara cazurilor arătate în art. 315 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul participă la şedinţele care au loc la judecătorie în cazul reabilitării judecătoreşti, contestaţiei în anulare, revizuirii, etc.

Participarea procurorului în cauzele penale în care prezenţa sa nu este obligatorie este lăsată la aprecierea acestuia. Deşi legea nu precizează, dreptul de apreciere al procurorului nu poate depăşi limitele subordonării ierarhice2.

Potrivit art. 316 alin. 1 Cod procedură penală în desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate.

1 I.Neagu, op. cit., pag 4972 N.Volonciu, op. cit., P.S., vol II, pag 179

268

Page 62: Partea Speciala

În exercitarea rolului său activ, procurorul trebuie să-şi spună părerea asupra tuturor problemelor ridicate de părţi sau de apărare, el putând formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii motivate.

B. Participarea inculpatului

Inculpatul poate fi judecat şi în lipsă, dacă procedura de citare este îndeplinită, considerându-se că acceptă o astfel de procedură (art. 291 Cod procedură penală). Când instanţa consideră necesară prezenţa inculpatului la proces poate dispune aducerea acestuia la termenul următor.

Potrivit art. 314 Cod procedură penală, judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere, iar aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie. Starea de deţinere poate fi în cauza aflată pe rol, în altă cauză, sau când inculpatul se află în executarea altei pedepse. Pentru inculpatul minor se prevede obligativitatea prezenţei sale la judecata în primă instanţă, sub sancţiunea nulităţii absolute, dar legea permite ca, în cazul în care minorul se sustrage de la judecată, acesta să poată fi judecat în lipsă (art. 484 Cod procedură penală).

C. Participarea altor persoane

Alături de părţi, la judecarea cauzelor în primă instanţă pot participa şi alte personae, martori, experţi sau interpreţi. Participarea acestor personae este incidentală, deoarece nu urmăresc un interes personal în cauză, rolul lor fiind diferit, drepturile şi obligaţiile lor procesuale fiind corespunzătoare calităţii pe care o au.

§2. Structura judecăţii în prima instanţă

1. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată

Măsurile premergătoare sunt acele activităţi, de regulă cu caracter administrativ, situate în timp între momentul sesizării instanţei şi începutul şedinţei de judecată, efectuate pentru a pune dosarul în stare de judecată1, constituind aşa-zisa procedură preliminară2.

1 Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 602 V.Dongoroz, Curs de procedură penală, Ed.a II-a, Buc., 1941, pag. 290

269

Page 63: Partea Speciala

Potrivit art. 313 Cod procedură penală, preşedintele instanţei, primind dosarul cauzei, fixează de îndată termen de judecată şi dă dispoziţie pentru citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată.

Potrivit art. 294 Cod procedură penală, preşedintele instanţei, odată cu fixarea termenului de judecată ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în cauzele penale în care asistenţa juridică este obligatorie potrivit legii. Totodată, preşedintele instanţei ia măsuri pentru ca inculpatul, celelalte părţi şi apărătorii să poată consulta dosarul, iar când inculpatul se află în stare de deţinere să poată lua contact cu apărătorul său.

2. Şedinţa de judecată în primă instanţă

Desfăşurarea şedinţei de judecată în primă instanţă presupune o serie de activităţi care pot fi grupate în momente distincte: începutul şedinţei de judecată, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului.

Începutul şedinţei de judecată este marcat de parcurgerea în mod succesiv a următoarelor momente procesuale: deschiderea şedinţei de judecată; strigarea cauzei şi apelul celor citaţi; verificarea legalităţii sesizării instanţei; verificări privitoare la inculpat; măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii; lămuriri, excepţii şi cereri1.

În vederea asigurării ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, este necesar ca, la începutul acesteia, preşedintele completului să declare şedinţa deschisă2. Apoi se atrage atenţia celor prezenţi la judecată să respecte ordinea şi disciplina în sala de şedinţă, preşedintele completului de judecată având dreptul să ia anumite măsuri, care se înscriu în aşa-zisul drept de poliţie a şedinţei. Acest moment are loc doar la începutul şedinţei de judecată, însă măsurile necesare menţinerii ordinii şi caracterului solemn al acesteia se menţin pe tot parcursul judecăţii.

A. Verificările prealabile din oficiu

1 Gh.Mateuţ, Începutul şedinţei de judecată în primă instanţă, în teoria şi practica raporturilor procesual-penale, Dreptul, nr. 1/1999, pag. 572 I.Neagu, op. cit., pag. 505

270

Page 64: Partea Speciala

Potrivit art. 300 Cod procedură penală, instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare.

În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.

B. Verificări privitoare la inculpat

Potrivit art. 318 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală, preşedintele verifică identitatea inculpatului, iar în cazul când acesta se află în stare de deţinere, se încredinţează dacă a primit copia actului de sesizare a instanţei cu cel puţin 3 zile înaintea termenului de judecată.

Dacă inculpatul major aflat în stare de libertate lipseşte de la judecată, aceasta va putea avea loc şi în absenţa lui cu condiţia ca procedura de citare să fie îndeplinită în mod legal. Dacă procedura de citare este viciată, judecata se amână, iar inculpatul se citează din nou.

C. Măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii

După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. Dispoziţia legală privind scoaterea martorilor din sala de şedinţă are drept scop înlăturarea posibilităţii ca martorii ascultaţi mai târziu să fie influenţaţi de declaraţiile martorilor ascultaţi mai înainte1.

Experţii rămân în sala de şedinţă, afară de cazul în care instanţa dispune altfel (art. 319 alin. 2 Cod procedură penală). O asemenea concluzie se impune şi în cazul interpreţilor care trebuie să rămână în sală pentru a face traducerile necesare.

D. Lămuriri, excepţii şi cereri

În baza rolului său activ preşedintele este obligat la începutul judecăţii să explice persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă sau că poate participa ca parte vătămată în proces (art. 320 Cod

1 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 167

271

Page 65: Partea Speciala

procedură penală). Apoi, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau de propus probe noi.

Cererile şi excepţiile ridicate de procuror sau de părţi, precum şi excepţiile ridicate din oficiu capătă caracter de chestiuni incidente, instanţa fiind obligată să le pună în discuţie şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată1.

3. Cercetarea judecătoreascăA. Consideraţii generale

Cercetarea judecătorească este activitatea procesuală specifică judecăţii în primă instanţă, în care se administrează şi se verifică toate probele din cauza penală2. În cadrul cercetării judecătoreşti se desfăşoară o activitate asemănătoare cu cea de la cercetarea penală, din cursul urmăririi penale, dar în alte condiţii procesuale3.

Cercetarea judecătorească are ca obiect4:-readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi

penale, ca o cerinţă a principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată;

-administrarea oricăror alte probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele în vederea aflării adevărului.

Potrivit art. 321 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată, respectiv când au fost aduse la îndeplinire toate măsurile premergătoare prevăzute de lege.

Momentul procesual al începerii judecăţii este marcat prin dispoziţia dată de preşedinte grefierului pentru a citi actul de sesizare a instanţei, care trebuie să se facă în întregime5, pentru ca inculpatul, celelalte părţi şi publicul aflat în sala de şedinţă să ia cunoştinţă de faptele supuse judecăţii. Acest moment are efecte juridice, deoarece se marchează limita până la care se poate face constituirea de parte în proces şi se pot prezenta excepţiile sancţionate cu nulitate relativă. După acest moment constituirile de parte şi excepţiile devin tardive şi nu mai 1 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 1892 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol.II, pag. 1693 Gr.Theodoru, op. cit. P.S., pag 2414 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 1695 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1966, C.D., 1966, pag. 69

272

Page 66: Partea Speciala

pot fi invocate de părţi ci numai din oficiu de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 197 alin. 4 teza ultimă din Codul de procedură penală1.

După citirea actului de sesizare, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi-l lămureşte cu privire la dreptul pe care îl are de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor, precum şi a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Această obligaţie funcţionează ca o garanţie a dreptului de apărare al inculpatului şi constituie o expresie a rolului activ al instanţei2.

A. Ascultarea inculpatului

După încetarea cercetării judecătoreşti, ascultarea inclupatului este primul act procesual, prioritate justificată de poziţia acestuia în procesul penal. Inculpatul fiind subiectul central al procesului penal, el trebuie să aibă posibilitatea să relateze cele întâmplate, să administreze noi probe şi să exercite dreptul său de apărare3.

Incuplatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi ceilalţi membri ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face.

Când inculpatul îşi schimbă, total sau parţial, declaraţiile date anterior, preşedintele instanţei îi cere explicaţii asupra contrazicerilor dintre declaraţiile sale, la nevoie dând citire declaraţiilor anterioare. Instanţa este îndrituită să înlăture total sau parţial o declaraţie anterioară asupra căreia inculpatul a revenit, numai în măsura în care retractarea este motivată temeinic cu date de natură să formeze convingerea că exprimă adevărul4.

Incuplatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, iar când acesta refuză să declare, instanţa dispune citirea declaraţiei pe care a dat-o anterior (art. 325 alin. 2 Cod procedură penală).

B. Ascultarea celorlalte părţi1 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 2432 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 1733 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 1724 A se vedea T.S., s.p., dec.nr.63/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, pag. 65

273

Page 67: Partea Speciala

După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea celorlalte părţi, potrivit dispoziţiilor care reglementează ascultarea acestora (art. 326 Cod procedură penală). Dispoziţiile art. 326 Cod procedură penală fac trimitere la dispoziţiile privitoare la ascultarea inculpatului (art. 323-325) care se vor aplica, în mod corespunzător şi la ascultarea acestora. Totuşi, spre deosebire de cazul inculpatului, în caz de refuz al vreuneia dintre părţi de a face declaraţii în faţa instanţei, aceasta nu dispune citirea declaraţiilor date de parte în cursul cercetării penale.

După ce persoana ascultată ca parte vătămată a fost identificată, preşedintele completului de judecată trebuie să o lămurească cu privire la drepturile sale procesuale.

Atunci când în aceeaşi cauză sunt mai multe părţi vătămate, părţi civile sau părţi responsabile civilmente, acestea pot fi ascultate separate, dacă interesul aflării adevărului o cere.

C. Ascultarea martorului, expertului sau interpretului

Potrivit art. 327 alin. 2 Cod procedură penală, martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să-l citească în instanţă, însă procurorul şi părţile au dreptul să-l examineze iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.

Declaraţiile anterioare pot fi citite, în întregime sau în parte, atunci când martorul nu-şi poate aminti unele fapte sau împrejurări. Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă instanţa dispune citirea depoziţiei dată de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei (art. 327 alin. 3 Cod procedură penală). De asemenea, instanţa dispune citirea declaraţiilor anterioare şi atunci când martorul face declaraţii care sunt în contrazicere cu cele date anterior (art. 327 alin. 4 Cod procedură penală).

Potrivit art. 327 alin. 6 Cod procedură penală, dispoziţiile pentru ascultarea martorului se aplică în mod corespunzător şi în caz de ascutare a expertului sau interpretului.

D. Administrarea de probe noi

274

Page 68: Partea Speciala

Continuarea cercetării judecătoreşti prin administrarea probelor noi se dispune de instanţă atunci când această administrare nu comportă operaţiuni complicate şi nu implică riscul unor repetate amânări în soluţionarea cauzei1.

Instanţa se pronunţă motivat asupra propunerilor de probe noi, prin admiterea sau respingerea lor. Dacă nu au fost solicitate probe noi sau când cererea a fost respinsă, cercetarea judecătorească se consideră terminată şi se trece la dezbaterile judiciare.

E. Terminarea cercetării judecătoreşti

După ce a fost epuizată administrarea tuturor probelor necesare aflării adevărului şi lămuririi cauzei sub toate aspectele, cercetarea judecătorească se consideră terminată.

Cercetarea judecătorească se consideră terminată când: nu s-au formulat cereri noi; cererile formulate au fost respinse; cererile formulate au fost admise şi cercetarea judecătorească a fost completată2.

§3. Dezbaterile judiciare

1. Importanţa şi ordinea dezbaterilor judiciare

Dezbaterile judiciare constituie o caracteristică a activităţii de judecată întrucât se desfăşoară în toate etapele judecăţii, dar au trăsături specifice la judecata în primă instanţă, deoarece poartă asupra soluţionării legale şi temeinice a acţiunii penale şi a acţiunii civile exercitate în faţa instanţei de judecată3.

Ca orice activitate procesuală, dezbaterile trebuie să se desfăşoare într-o ordine prestabilită şi sub conducerea instanţei care, prin preşedintele său, trebuie să asigure respectarea ordinii la cuvânt a subiecţilor procesuali, participanţi la dezbateri4.

Potrivit art. 340 alin. 1 Cod procedură penală, se dă cuvântul mai întâi procurorului, apoi părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile 1 V. Dongoroz, în colab, op. cit., P.S., vol. II, pag. 1782 I.Neagu, op. cit., pag.5143 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 2504 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 191

275

Page 69: Partea Speciala

civilmente şi inculpatului. Această ordine are în vedere, mai întâi, să ia cuvântul cei care susţin învinuirea şi pretenţiile civile, apoi să intervină cei ce combat aceste susţineri, iar ultimul cuvânt acordat prin lege incuplatului se explică prin necesitatea ca instanţa de judecată să primească, întotdeauna, ultimele explicaţii în apărare ale inculpatului1. Este posibil ca dezbaterile judiciare să aibă şi o ordine restrânsă, atunci când la şedinţa de judecată în primă instanţă nu participă procurorul sau când lipsesc unele părţi din proces. În această situaţie părţile prezente la proces vor pune concluzii în ordinea menţionată.

2. Desfăşurarea dezbaterilor judiciare

Conţinutul şi limitele dezbaterilor sunt determinate de poziţia procesuală a fiecăruia dintre participanţi.

a) Procurorul de şedinţă pune concluzii, atât în latura penală, cât şi în latura civilă a cauzei.

b) Partea vătămată pune concluzii în latura penală a cauzei prin susţinerea învinuirii, prin indicarea probelor care o confirmă, încadrarea juridică a faptei săvârşite şi sancţiunea penală ce urmează a i se aplica incuplatului.

c) Partea civilă pune concluzii cu privire la acţiunea civilă pe care a pus-o în mişcare şi a exercitat-o în faţa primei instanţe, ori care a fost pusă în mişcare şi exercitată din oficiu, în cazurile prevăzute de lege.

d) Partea responsabilă civilmente pune concluzii numai cu privire la latura civilă, demonstrând că nu sunt date condiţiile răspunderii civile cerând respingerea acţiunii civile exercitate împotriva sa.

e) Inculpatul pune concluzii, atât în latura penală, cât şi în latura civilă a cauzei. Dacă inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, va indica probele care stabilesc lipsa de temeinicie a învinuirii. În cazul în care acesta a recunoscut fapta, va putea argumenta că nu este prevăzută de legea penală, ci de cea civilă, sau că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, şi în consecinţă va cere achitarea sa.

3. Ultimul cuvânt acordat inculpatului personal

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 251

276

Page 70: Partea Speciala

Ultimul cuvânt al incuplatului apare ca un moment distincit al judecăţii, când preşedintele completului înainte de a se încheia dezbaterile, dă ultimul cuvânt inculpatului, personal. Rezultă că dreptul la ultimul cuvânt al inculpatului nu poate fi exercitat de apărător în numele celui asistat, şi constituie o garanţie a dreptului de apărare, deoarece îi dă posibilitatea să-şi exprime liber poziţia în legătură cu fondul cauzei1.

4. Încheierea şedinţei de judecată

După terminarea dezbaterilor judiciare, inclusiv a ultimului cuvânt acordat personal inculpatului, preşedintele declară închisă şedinţa de judecată, trecându-se la deliberare şi la luarea hotărârii.

Potrivit art. 342 Cod procedură penală, instanţa, când socoteşte necesar, poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise, cuprinzând un rezumat al concluziilor orale. Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă.

Modul de desfăşurare a şedinţei de judecată, precum şi un rezumat al concluziilor puse de către procuror şi părţi, sunt consemnate în încheierea de şedinţă, sau în prima parte a sentinţei, dacă pronunţarea s-a făcut în aceeaşi zi.

5. Aspecte legate de cercetarea judecătorească

În cursul cercetării judecătoreşti pot să apară anumite situaţii care impun aplicarea instituţiilor reglementate de art. 332 – 337 Cod procedură penală şi anume: restituirea cauzei la procuror; schimbarea încadrării juridice; extinderea obiectului judecăţii; extinderea acţiunii penale; extinderea procesului penal.

A. Restituirea cauzei la procuror

1 M.Apetrei, op. cit., pag. 278

277

Page 71: Partea Speciala

Restituirea cauzei la procuror poate fi făcută când cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent sau când este necesară completarea urmăririi penale.

a) Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale

Articolul 332 alin. 1 Cod procedură penală prevede un singur caz de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, când cercetarea penală a fost efectuată de un alt organ decât cel competent.

Restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale se poate dispune de instanţa de judecată dacă nerespectarea dispoziţiilor legale se constată înainte de terminarea cercetării judecătoreşti (art. 332 alin. 1 Cod procedură penală).

b) Restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale

Potrivit art. 333 alin. 1 Cod procedură penală, în tot cursul judecăţii instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere.

Pentru a putea dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii1.

a) Necesitatea administrării de probe noi să rezulte din activitatea desfăşurată de prima instanţă în cadrul cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor judiciare.

b) Urmărirea penală să fie incompletă. Sub acest aspect este necesar să se constate că în cursul urmăririi penale nu au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului.

c) Administrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti s-ar face cu mare întârziere, cum ar fi efectuarea unor cercetări la faţa locului, care implică prezenţa simultană a mai multor persoane,

1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal, P.S., Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 258; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 90

278

Page 72: Partea Speciala

efectuarea unor expertize care ar necesita o perioadă îndelungată de timp.

d) Completarea urmăririi penale să privească în exclusivitate elementele ce formează obiectul judecăţii, respectiv fapta sau faptele pentru care inculpatul este trimis în judecată. Restituirea cauzei la procuror se poate cere de către procuror sau de către părţile din proces, şi poate fi invocată, din oficiu, de către instanţa de judecată, iar procedura de restituire este comună ambelor feluri examinate. Instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire, dispunând admiterea sau respingerea ei. În cazul admiterii cererii, cauza se restituie procurorului care a făcut sesizarea pentru refacerea sau completarea urmăririi penale.

Atunci când procurorul nu este de accord cu restituirea dosarului, considerând că urmărirea penală a fost legal şi complet efectuată poate declara recurs împotriva sentinţei de restituire, urmând ca instanţa de recurs să decidă în cauză (art. 332 alin. 3 Cod procedură penală).

B. Schimbarea încadrării juridice

a) Procedura de schimbare a încadrării juridice a faptei

Încadrarea juridică a faptei are importanţă atât pentru aplicarea corectă a legii penale, cât şi pentru modul de desfăşurare a judecăţii1. Astfel, în raport de încadrarea juridică a faptei depinde competenţa organelor judiciare, în anumite situaţii compunerea completului de judecată, obligativitatea prezenţei procurorului şi a apărătorului la şedinţele de judecată potrivit legii, etc. Din acest motiv, articolul 334 Cod procedură penală prevede procedura de urmat pentru schimbarea încadrării juridice a faptei pentru a permite cu uşurinţă aplicarea corectă a legii penale şi pentru a garanta inculpatului dreptul la apărare. Schimbarea încadrării juridice a faptei penale pentru care inculpatul a fost trimis în judecată poate avea loc numai dacă instanţa de judecată reţine ca fiind săvârşită aceeaşi faptă ce face obiectul rechizitoriului,

1 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 262

279

Page 73: Partea Speciala

chiar dacă sunt reţinute sau înlăturate împrejurări la care rechizitoriul nu se referă, dar care nu schimbă substanţa faptei imputate1.

Schimbarea încadrării juridice poate fi cerută de procuror şi de părţi şi se invocă din oficiu de către instanţa de judecată. Cererea de schimbare a încadrării juridice se formulează de regulă2 în cursul dezbaterilor judiciare când se pune problema determinării încadrării juridice sub care urmează a fi condamnat inculpatul, cu ocazia deliberării când instanţa poate ajunge la concluzia schimbării încadrării juridice în urma analizei probelor, sau în timpul cercetării judecătoreşti, dacă de noua încadrare juridică depinde competenţa şi compunerea instanţei de judecată sau o altă instituţie procesuală de care depinde continuarea judecăţii. Potrivit formulării art. 334 Cod procedură penală, schimbarea încadrării juridice poate avea loc oricând în faza de judecată a procesului penal şi în orice stadiu procesual3. În cazul în care schimbarea încadrării juridice urmează a se face într-o infracţiune mai gravă, procedura se va iniţia din timp în cursul judecării pentru a se da posibilitatea inculpatului să-şi organizeze apărarea.

În cazul în care instanţa schimbă încadrarea juridică înainte de terminarea cercetării judecătoreşti şi constată că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea de un organ necompetent, potrivit art. 332 alin.1 Cod procedură penală se desesizează şi restituie cauza procurorului care procedează potrivit art. 268 alin. 1 Cod procedură penală.

Nerespectarea procedurii de schimbare a încadrării juridice a faptei este sancţionată cu nulitatea relativă, încât, pe de o parte, inculpatul trebuie să solicite punerea în discuţie şi acordarea posibilităţii pregătirii apărării, iar pe de altă parte, dacă schimbarea încadrării juridice s-a produs în cursul deliberării, trebuie să dovedească existenţa vreunei vătămări cauzate de modul cum a procedat instanţa.

b) Efectele schimbării încadrării juridice

1 Ibidem, pag. 2632 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 2633 Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 104

280

Page 74: Partea Speciala

Schimbarea încadrării juridice a faptei se produce, de regulă, cu prilejul soluţionării cauzei în fond, ceea ce atrage individualizarea soluţionării pedepsei în raport de noua încadrare juridică. Sunt însă cazuri în care schimbarea încadrării juridice produce efecte şi cu privire la desfăşurarea judecăţii în continuare, în primă instanţă1.

a) Declinarea competenţei dacă noua încadrare juridică atrage competenţa unei instanţe superioare ori a unei instanţe de altă categorie (militară). Nu se declină competenţa, ci se judecă în continuare cauza atunci când noua încadrare juridică, rezultată în urma cercetării judecătoreşti, atrage competenţa unei instanţe ierarhic inferioare (art. 41 alin. 1 Cod procedură penală).

b) Trimiterea cauzei completului de judecată corespunzător noii încadrări juridice, dacă noua încadrare presupune o altă compunere a instanţei de judecată.

c) Asigurarea participării la şedinţa de judecată a procurorului şi a apărătorului, atunci când noua încadrare pretinde prezenţa acestora în mod obligatoriu la process (art. 315 şi 171 Cod procedură penală).

d) Chemarea persoanei vătămate în faţa instanţei pentru a-şi preciza poziţia procesuală, în situaţia în care se schimbă încadrarea juridică dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită din oficiu, într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Dacă persoana vătămată declară că înţelege să facă plângere, judecata continuă, iar în caz contrar se încetează procesul penal în baza lipsei plângerii prealabile (art. 286 alin. 2 Cod procedură penală).

e) Trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi penale, în cazul în care prima instanţă, fiind sesizată cu plângerea prealabilă a persoanei vătămate, schimbă încadrarea juridică într-o infracţiune pentru care este necesar rechizitoriul procurorului

C. Extinderea obiectului judecăţii în primă instanţă

a) Limitele obiectului judecăţii în primă instanţă şi posibilitatea extinderii lui

1 Gr. Teodoru, op.cit., P.S. p. 266

281

Page 75: Partea Speciala

Procedura de extindere a obiectului judecăţii trebuie să îndeplinească două cerinţe:2 să asigure o cale simplă şi rapidă de extindere a obiectului judecăţii, pentru ca judecarea tuturor faptelor şi persoanelor aflate în stare de indivizibilitate şi conexitate să se desfăşoare operativ; să asigure inculpatului şi celorlalte persoane pentru care se extinde procesul penal garanţiile necesare apărării împotriva noii învinuiri care li se aduce.

b) Condiţiile de extindere a obiectului judecăţii

Extinderea obiectului judecăţii în primă instanţă în modalităţile prevăzute în art. 335 – 337 Cod procedură penală este diferită, dar prezintă condiţii care sunt aplicabile în toate cazurile2.

a) Cauza să se afle în curs de judecată în primă instanţă, condiţie care se explică prin necesitatea de a se asigura părţilor posibilitatea de a parcurge cele trei grade de jurisdicţie prevăzute de lege.

b) Extinderea să fie posibilă. Pentru aceasta este necesar să fie descoperite elementele noi în cursul judecăţii în primă instanţă până la pronunţarea hotărârii asupra fondului3. Procedura de extindere trebuie să se realizeze în cursul cercetării judecătoreşti, întrucât elementele noi care justifică extinderea nu pot să apară decât în acest stadiu procesual.

c) Să existe o dispoziţie din partea organului competent. Având în vedere că extinderea obiectului judecăţii înseamnă practic o nouă sesizare a instanţei, competenţa revine procurorului ca titular al acţiunii penale, iar în subsidiar instanţei, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

d) Asigurarea dreptului la apărare în legătură cu noile acte materiale, noile fapte şi noile persoane. După extinderea obiectului judecăţii, legea prevede unele garanţii ale dreptului la apărare:

-Punerea în discuţia inculpatului a actelor materiale sau a faptelor noi, şi ascultarea acestuia cu privire la ele;

-Punerea în vedere inculpatului a dreptului de a solicita lăsarea cauzei la urma şedinţei de judecată sau amânarea ei la un alt termen în vederea pregătirii apărării şi propunerii de noi probe;2 Gr.Theodoru, op. cit. P.S., pag. 2682 V.Rămureanu, Instituţia procesuală a extinderii procesului penal, R.R.D., nr. 1/1970, pag. 26; Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 109-111; Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 269-2713 T.S., s.p., d.nr. 2365/1975, C.D., 1975, pag. 503

282

Page 76: Partea Speciala

-Comunicarea învinuirii noii persoane împotriva căreia s-a extins procesul penal şi ascultarea ei;

-Administrarea probelor necesare în legătură cu obiectul extins al judecăţii;

-Punerea de concluzii în apărare în legătură cu actele materiale, faptele şi persoanele pentru care s-a extins obiectul judecăţii.

D. Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale

Potrivit art. 335 alin. 1 Cod procedură penală, extinderea acţiunii penale are ca obiect “alte acte materiale” care intră în conţinutul infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. Textul menţionat are în vedere situaţia în care cu privire la unele infracţiuni continuate, complexe sau de obicei, actul de sesizare se referă doar la o parte din actele componente1.

Extinderea presupune existenţa obiectivă a unor acte materiale noi descoperite în timpul judecăţii care fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Existenţa actelor materiale şi săvârşirea lor de către inculpat la care se referă hotărârea definitivă de condamnare nu mai sunt puse în discuţia părţilor; pedeapsa urmează a fi stabilită în raport de ansamblul actelor materiale săvârşite; se desfiinţează hotărârea anterioară, fără a se putea pronunţa o pedepasă mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 43 Cod penal, corespunzător art. 56 Cod penal nou).

E. Extinderea procesului penal

Extinderea procesului penal este regelementată în trei forme diferite prin conţinutul lor şi anume: extinderea pentru alte fapte – în rem; extinderea cu privire la alte persoane – în personam; extinderea referitoare la alte fapte şi alte persoane – în rem şi în personam2.

A) Extinderea procesului penal pentru alte fapteExtinderea obiectului judecăţii are loc potrivit art. 336 alin. 1

Cod procedură penală, când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina

1 Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 1122 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 186; M.Apetrei, op. cit., pag.275

283

Page 77: Partea Speciala

inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată.

Atunci când procurorul participă la judecată, poate cere extinderea procesului penal, iar procedura se desfăşoară în două etape.

a) Procurorul solicită instanţei extinderea procesului penal, care poate respinge sau admite cererea. În cazul în care instanţa respinge cererea procurorului, judecata va continua în limitele iniţiale ale actului de sesizare. Dacă instanţa admite cererea, trebuie să dispună prin încheiere extinderea procesului penal pentru aceste fapte. Extinderea procesului penal echivalează cu începerea procesului penal pentru noile fapte1.

b) După extinderea procesului penal de către instanţă, procurorul are posibilitatea să adopte mai multe poziţii:

-să declare că pune în mişcare acţiunea penală pentru aceste fapte împotriva inculpatului.

-să declare că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cere trimiterea cauzei la procuror în condiţiile art. 333 Cod procedură penală, situaţie în care instanţa poate reveni asupra extinderii procesului penal şi judecă numai infracţiunea cu care a fost sesizată iniţial, sau poate satisface cererea procurorului privind trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi penale.

În cazul în care procurorul nu participă la judecată, situaţie care are în vedere infracţiunile prevăzute de art. 180 alin. 1 şi 184 alin. 1 Cod penal (art. 185 şi 189 Cod penal nou), instanţa extinde din oficiu procesul penal, sau la cererea părţii vătămate, prin încheiere, producându-se o autosesizare cu judecarea unor fapte penale.

În caz de trimitere a cauzei la procuror se aplică şi dispoziţiile art. 332 alin. 3 şi 4 Cod procedură penală.

B) Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane

Instituţia extinderii procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată prin articolul 337 Cod procedură penală şi are în vedere două modalităţi distincte:

a) Prima modalitate este prevăzută de art. 337 alin. 1 teza I Cod procedură penală, în sensul că în cursul judecăţii se descoperă date cu

1 Gr.Thodoru, op. cit., P.S., pag. 274

284

Page 78: Partea Speciala

privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului.

b) A doua modalitate, face obiectul tezei II din art. 337 alin. 1 Cod procedură penală, şi are în vedere situaţia în care, în cursul judecăţii, se descoperă date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului.

Procedura de extindere este aceeaşi ca în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte.

Spre deosebire de extinderea procesului penal pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane în oricare dintre modalităţile sale nu poate fi cerută decât de către procuror, în conformitate cu art. 337 alin. 1 partea finală Cod procedură penală.

Având în vedere că extinderea procesului penal cu privire la alte persoane echivalează, practic, cu o nouă sesizare a primei instanţe, în actuala reglementare competenţa revine în primul rând procurorului ca titular al funcţiei procesuale a învinuirii în procesul penal, când acesta participă la şedinţa de judecată, precum şi instanţei de judecată, când procurorul nu participă la şedinţa de judecată.

Declaraţia orală a procurorului prin care menţionează expres că pune sau nu pune în mişcare acţiunea penală faţă de o altă persoană în cursul judecăţii şi care este consemnată în încheierea de şedinţă, nu poate fi asimilată cu un act sau o măsură a procurorului pe care acesta le dispune în cursul urmăririi penale, în anumite condiţii şi care sunt supuse unui alt regim juridic, specific acestui stadiu procesual şi, în consecinţă, exercitarea unei plângeri, potrivit art. 278 Cod procedură penală, împotriva unei asemenea încheieri este inadmisibilă.

Pe de altă parte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane în cazul în care procurorul participă la şedinţa de judecată constituie un atribut exclusiv al procurorului, iar instanţa, atât timp cât procurorul nu solicită extinderea procesului penal, nu are posibilitatea nici să extindă, nici să dispună trimiterea cauzei la procuror.1

C) Dispoziţii privind măsurile preventive, de siguranţă şi asiguratorii

1 I.C. Morar, Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, Revista de drept penal, Anul X, nr. 1/2003, p. 135-142

285

Page 79: Partea Speciala

În baza art. 338 Cod procedură penală, în cazurile de restituire potrivit art. 332, 333 şi 335 şi de trimitere a dosarului la procuror în cazurile prevăzute în art. 336 şi 337, instanţa dispune asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 Cod penal (corespunzând art. 130 şi 131 Cod penal nou), asupra măsurilor asiguratorii, cu privire la persoanele în privinţa cărora s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror.

6. Deliberarea şi hotărârea primei instanţe de judecată

Potrivit art. 343 Cod procedură penală, completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt, care se referă la temeinicia învinuirii aduse inculpatului şi apoi, în măsura în care s-a reţinut că acesta a săvârşit fapta ce formează obiectul judecăţii, asupra chestiunilor de drept privind răspunderea penală şi sancţiunea ce urmează a se aplica inculpatului. După rezolvarea laturii penale, se dă răspuns chestiunilor de fapt şi de drept privind prejudiciul cauzat prin infracţiune, existenţa răspunderii civile a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, precum şi stabilirea modalităţilor de reparare a prejudiciului.

În fine, completul de judecată deliberează asupra măsurilor preventive şi asiguratorii, mijloacelor materiale de probă, cheltuielile judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.

Rezolvarea chestiunilor de fapt se obţine prin operaţiunea de apreciere a probelor.1 Prin aprecierea completă şi corectă a probelor, prima instanţă poate să constate că nu au fost lămurite toate împrejurările cauzei şi că se impune administrarea de probe noi. În aceste condiţii, instanţa repune cauza pe rol, prin încheiere, în baza art. 344 alin.1 Cod procedură penală, dispunând să se administreze probele necesare. Dacă lămurirea împrejurărilor cauzei se poate face numai prin reluarea dezbaterilor, instanţa o va pune în discuţie în aceeaşi şedinţă, dacă este posibil, sau în altă şedinţă în continuare.

A. Luarea hotărârii

1 Gr.Thodoru, op. cit., P.S., pag.278

286

Page 80: Partea Speciala

Luarea hotărârii prin care se soluţionează cauza este actul jurisdicţional de realizare a scopului întregii activităţi procesuale şi totodată de înfăptuire a justiţiei în cauza respectivă1. Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului de voinţă a membrilor completului de judecată, care pot decide prin unanimitate sau majoritate.

În acest sens, toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni, iar preşedintele îşi spune părerea cel din urmă (art. 343 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală).

B. Soluţiile ce pot fi luate în latura penală a cauzei

Potrivit art. 345 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

a) Condamnarea inculpatului

Condamnarea2 este soluţia cea mai frecvent întâlnită în practica judiciară, pe care o dă prima instanţă atunci când constată că inculpatul a săvârşit cu vinovăţie infracţiunea ce face obiectul judecăţii.

Sentinţa de condamnare trebuie să fie motivată în fapt, prin menţionarea probelor din care rezultă că fapta a fost săvârşită de inculpat cu vinovăţie şi în ce împrejurări; şi în drept, prin examinarea elementelor constitutive ale infracţiunii în raport de situaţia de fapt reţinută pentru a se stabili că fapta săvârşită constituie infracţiunea pentru care inculpatul este condamnat.

b) Achitarea inculpatului

Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă de instanţă dacă din probele administrate rezultă vreunul din cazurile din art. 10 lit. a-e Cod procedură penală, care trebuie motivat.

1 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol.II, pag.1962 Pentru detalii a se vedea Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 146-152

287

Page 81: Partea Speciala

c) Încetarea procesului penal

Prima instanţă încetează procesul penal în baza art. 345 alin. 3 şi art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, când constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit f-j, sau din cele de nepedepsire, cum ar fi retragerea mărturiei mincinoase, denunţarea faptei de către mituitor, anularea uneia din căsătorii în cazul bigamiei, etc.

C. Soluţiile ce pot fi luate în latura civilă a cauzei

În baza art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. Soluţiile ce urmează a se da acţiunii civile depind de cele date acţiunii penale, privind existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului1.

Când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă (art. 347 Cod procedură penală).

Potrivit art. 348 Cod procedură penală, instanţa chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă asupra reparării pagubei în cazurile prevăzute de art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

D. Soluţionarea chestiunilor privind cheltuielile judiciare

În articolul 349 Cod procedură penală, se prevede că, instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.189-193. Rezultă că instanţa va stabili cuantumul cheltuielilor judiciare, precum şi persoanele care urmează să le suporte, după regulile cuprinse în art. 191 şi 193 Cod procedură

1 Pentru detalii a se vedea V.Păvăleanu, Drept procesual penal, P.G., Ed. Lumina Lex, Buc., 2001, pag. 219

288

Page 82: Partea Speciala

penală. La stabilirea sumei ce urmează a fi suportată de fiecare din părţile procesului penal, instanţa va ţine seama nu numai de cheltuielile făcute în cursul judecăţii, ci şi de cele avansate de stat în cursul urmăririi penale.

E. Pronunţarea şi comunicarea hotărârii

a. Pronunţarea hotărârii

Potrivit art. 358 alin. 2 Cod procedură penală, ceea ce se pronunţă este dispozitivul hotărârii sau minuta.

Pronunţarea hotărârii se face în mod obligatoriu în şedinţa publică, realizându-se prin aceasta un interes social, deoarece se asigură drepturile părţilor din process şi, mai ales, rolul educativ al procesului penal.

Pronunţarea hotărârii face parte din şedinţa de judecată, care, cu excepţiile prevăzute de lege, trebuie să fie întotdeauna publică. Din acest motiv, nerespectarea dispoziţiilor legale privind pronunţarea hotărârii în şedinţă publică, atrage sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod deprocedură penală.

b. Comunicarea hotărârii

În situaţia în care părţile au lipsit atât la judecată, cât şi la pronunţare, art. 360 Cod procedură penală prevede că li se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii. Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, care au lipsit la pronunţarea hotărârii, li se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii, iar după redactarea hotărârii li se comunică copii de pe acestea.

§4. Sentinţa penală

Sentinţa penală este actul procesual prin care prima instanţă rezolvă conflictul de drept dedus în faţa sa. Ea trebuie să conţină constatarea soluţiilor date de instanţă, însoţită de arătarea temeiurilor de fapt şi de drept. Sentinţa penală trebuie să fie recunoscută ca un act al

289

Page 83: Partea Speciala

autorităţii judecătoreşti, însă pentru aceasta trebuie să aibă anumite caracteristici:1

-se pronunţă în numele legii;-să fie legală, în sensul de a constitui rezultatul unei activităţi

procesuale desfăşurate potrivit legii de procedură penală şi de a aplica în mod corect legea penală şi cea civilă la cazul concret judecat;

-să fie temeinică, în sensul de a cuprinde adevărul depre faptele cauzei, când aplică o sancţiune just individualizată şi când motivează corect şi convingător soluţia adoptată;

-să aibă importanţă social-politică, având un rol de apărare a ordinii de drept, dar şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

-să aibă importanţă din punct de vedere procesual, deoarece prin pronunţarea ei ia sfârşit etapa judecăţii în primă instanţă, iar dacă devine definitivă în această etapă capătă caracter executoriu şi autoritate de lucru judecat.

1. Structura şi conţinutul sentinţei penale

Conţinutul hotărârilor judecătoreşti penale trebuie să corespundă realizării următoarelor obiective2:

-să permită verificarea dacă judecata s-a desfăşurat cu respectarea legii şi în special a dispoziţiilor care garantează drepturile părţilor şi asigură stabilirea adevărului;

-să constituie o garanţie că nimic din ceea ce formează obiectul judecăţii nu este lăsat de către instanţă în afara examinării şi că soluţia pronunţată este rezultatul firesc al acestei examinări;

-să asigure exacta executare a celor hotărâte de instanţă.În scopul atingerii acestor obiective hotărârea judecătorească

este structurată în trei părţi: partea introductivă, expunerea şi dispozitivul.

Partea introductivă sau practicaua poate fi întocmită în două variante, în funcţie de momentul când a avut loc pronunţarea3. Atunci când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se mai întocmeşte o încheiere separată de şedinţă potrivit art. 305 Cod procedură penală şi menţiunile pe care aceasta trebuie să le cuprindă 1 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag.280; Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 164-1662 S.Kahane, Structura şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti în lumina prevederilor noului cod de procedură penală, R.R.D., nr. 6/1969, pag. 243 I.Neagu, op. cit., pag. 535

290

Page 84: Partea Speciala

devin menţiuni obligatorii pentru sentinţă. Dacă pronunţarea a avut loc în altă zi, se întocmeşte încheierea de şedinţă, iar practicaua hotărârii are un conţinut mai limitat şi cuprinde, potrivit art. 355 Cod procedură penală, următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde s-a judecat cauza, precum şi numele membrilor completului de judecată, procurorului şi grefierului, făcându-se precizarea că celelalte date sunt trecute în încheierea de şedinţă.

Expunerea sau considerentele sentinţei penale cuprinde constatările la care a ajuns instanţa cu privire la fapta care a generat conflictul de drept penal, la temeiurile răspunderii penale a inculpatului, la probele pe care se întemeiază aceste constatări şi alte date în legătură cu soluţionarea cauzei1.

Potrivit art. 356 alin. 1 Cod procedură penală, expunerea trebuie să cuprindă: datele privind identitatea părţilor; descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză.

Expunerea trebuie să fie concordantă cu dispozitivul sau cu minuta, în sensul că cele constatate nu pot avea altă soluţie decât cea prevăzută în dispozitiv.

Dispozitivul cuprinde, potrivit art. 357 alin. 1 Cod procedură penală, datele prevăzute în art. 70 privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se în caz de condamnare denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, cauza pe care se întemeiază, potrivit art. 11, precum şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei. În cazul în care s-a dispus condamnarea, dispozitivul sentinţei va trebui să cuprindă şi pedeapsa aplicată inculpatului (principală, complementară sau accesorie), individualizată potrivit legii şi modalităţile de executare. Când instanţa face aplicarea art. 867 din Codul penal, în dispozitiv se menţionează condiţiile în care se execută pedepasa la locul de muncă şi că inculpatul este lipsit de drepturile menţionate în art. 71 Cod penal (art. 79 Cod penal nou), pe durata

1 V.Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 202

291

Page 85: Partea Speciala

prevăzută în text. (În noul Cod penal nu mai este reglementată executarea pedepsei la locul de muncă ci numai pedeapsa în folosul comunităţii.) În cazul aplicării art. 861 Cod penal (art. 101 Cod penal nou), dispozitivul trebuie să menţioneze măsurile de supraveghere la care se va supune condamnatul precum şi obligaţiile stabilite de instanţă în baza art. 863 Cod penal (corespunzând art. 103 Cod penal nou).

Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, potrivit art. 357 alin. 2 Cod procedură penală, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea reţinerii şi arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; măsurile preventive; măsurile asiguratorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Dispozitivul trebuie să cuprindă totdeauna menţiunea că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat şi menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Sentinţa este semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier, în condiţiile art. 312 Cod procedură penală. Dispozitivul trebuie să fie conform cu minuta şi să conţină toate menţiunile prevăzute de lege. Lipsa unor menţiuni esenţiale, de care depinde executarea sentinţei, cum sunt identitatea inculpatului, încadrarea juridică dată faptei, nedeterminarea pedepsei aplicate, a soluţiei în latură civilă, atrag nulitatea sentinţei penale.

2. Efectele sentinţei penale

Sentinţa penală, chiar nedefinitivă, produce unele efecte1:-dezînvesteşte prima instanţă de judecarea cauzei, care nu mai

are dreptul de a dispune asupra ei sau să revină asupra soluţiei adoptate. -curgerea termenului de apel sau de recurs, timp în care

dispoziţiile penale sau civile din sentinţă se suspendă pentru partea care nu a declarat apel sau recurs şi nici n-a fost exercitată această cale de

1 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 293; Gh.Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 173

292

Page 86: Partea Speciala

către procuror, sentinţa penală devine definitivă la expirarea termenului de apel sau de recurs şi încetează suspendarea executării ei;

-primirea cererilor de apel sau de recurs în condiţiile prevăzute de art. 367 alin. 1 Cod procedură penală.

CAPITOLUL IVCĂILE DE ATAC ORDINARE

Secţiunea ICăile de atac în procesul penal

§1. Noţiunea de căi de atac

293

Page 87: Partea Speciala

Căile de atac sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se creează posibilitatea reexaminării unei hotărâri judecatoreşti spre a se îndrepta eventualele erori săvârşite cu ocazia soluţionării cauzei.

Judecata în căile de atac implică, în mod necesar, parcurgerea primei etape a fazei de judecată şi existenţa unei hotărâri pronunţate în primă instanţă. Dar nu toate căile de atac sunt îndreptate împotriva hotărârii date în primă instanţă, întrucât unele căi de atac au sau pot avea ca obiect o hotărâre pronunţată în căile de atac, cum ar fi recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în anulare.

§2. Condiţiile de exercitare a căilor de atac

Pentru exercitarea unei căi de atac este necesar să fie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii:1

a) Să existe o hotărâre judecătorească prin care a fost soluţionat fondul cauzei (sentinţă, decizie) sau vreun incident ori chestiune premergătoare rezolvării cauzei în fond (încheiere).

b) Calea de atac să fie prevăzută de lege.Această condiţie, în realizarea ei în practică, presupune că:-nu se pot folosi ambele căi de atac – apelul şi recursul – dacă

pentru hotărârea în discuţie, legea prevede doar o singură asemenea cale de atac;

-nu se poate face uz de o cale de atac mai înainte de a se folosi o altă cale de atac la care trebuie să se recurgă mai întâi, potrivit legii (de exemplu: nu se poate declara recurs dacă este deschisă calea apelului);

-nu se poate pretinde instanţei superioare să primească o cale de atac, cât timp instanţa inferioară nu s-a desesizat;

-menţiunea greşită făcută de instanţă în cuprinsul hotărârii nu acordă părţii o cale de atac la care nu are dreptul şi nici nu o poate lipsi de calea legală de atac, iar denumirea greşită dată de parte căii de atac nu atrage respingerea formală a cererii, ci instanţa o va soluţiona în cadrul ei legal;

c) Persoana căreia legea îi recunoaşte în mod abstract dreptul de a folosi calea de atac – trebuie să aibă un interes direct;

1 Gh.Mateuţ, Procedura penală, Partea specială, vol. II, Ed.Lumina Lex, Buc., 1998, pag. 181-183; V.Papadopol şi C.Turianu, Apelul penal, Ed.Şansa, Buc., 1994, pag. 18-19

294

Page 88: Partea Speciala

d) Să fie declarate în termenul prevăzut de lege, care este fix (peremtoriu), ceea ce înseamnă că după expirarea termenului titularul este decăzut din dreptul de a exercita calea de atac respectivă.

§3. Clasificarea căilor de atac

a) După caracterul nedefinitiv sau definitiv al hotărârii atacate, căile de atac pot fi ordinare şi extraordinare.

Căile de atac ordinare sunt acele mijloace procesuale prin care se atacă o hotărâre judecătorească nedefinitivă, promovându-se o activitate de judecată în ciclul procesual ordinar, desfăşurat, de regulă, în orice cauză penală. În procesul penal din ţara noastră sunt căi de atac apelul şi recursul.

Căile de atac extraordinare1 sunt cele care se îndreaptă împotriva unor hotărâri judecătoreşti definitive, care nu fac parte din ciclul obişnuit al procesului penal, fiind intrate în puterea lucrului judecat. Legislaţia noastră actuală consacră patru căi de atac extraordinare: contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii.

b) După natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc, căile de atac se clasifică în căi de atac de fapt şi căi de atac de drept.

În cadrul căilor ordinare de atac, apelul este întotdeauna o cale de atac de fapt şi de drept, deoarece cauza este supusă în întregime unei noi judecăţi în faţa instanţei de control. Recursul are un efect devolutiv predominant de drept.2 În mod excepţional, recursul are un efect total devolutiv, în cazurile în care hotărârile judecătoreşti nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel.

Secţiunea a II-aApelul

§1. Consideraţii generale privind apelul1 D.V.Mihăescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed.Şt., Buc., 1970, pag. 72 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 376

295

Page 89: Partea Speciala

Apelul este o cale de atac ordinară care promovează o examinare a cauzei în fond de către instanţa superioară1.

Apelul prezintă anumite trăsături caracteristice:2

-este o cale de atac ordinară care aparţine desfăşurării obişnuite a procesului penal şi se îndreaptă împotriva hotărârii nedefinitive pronunţate de prima instanţă, împiedicând trecerea acesteia în puterea lucrului judecat.

-este o cale de atac asupra fondului, în sensul că se verifică hotărârea atacată pe baza probelor administrate în dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de apel, însă în vederea soluţionării apelului instanţa poate da o nouă apreciere probelor aflate în dosar şi poate administra orice probe noi pe care le consideră necesare3.

-este o cale de atac de reformare, întrucât în situaţia admiterii apelului hotărârea atacată este desfiinţată, în întregime sau în parte, cauza urmînd să primească o nouă rezolvare dată de instanţa de apel sau de cea căreia i s-a trimis cauza spre soluţionare.

Sunt supuse apelului următoarele sentinţe:4

a) Sentinţele penale prin care prima instanţă a soluţionat acţiunea penală şi acţiunea civilă sau numai una dintre ele.

Sunt susceptibile de apel şi sentinţele prin care a fost soluţionată numai acţiunea civilă prin admiterea sau respingerea ei, ca de exemplu în cazurile când, după decesul inculpatului şi încetarea procesului penal, s-a continuat judecarea acţiunii civile împotriva moştenitorilor acestuia (art. 21 Cod procedură penală) sau a fost disjunsă acţiunea civilă de cea penală şi judecată separat.5

b) Unele sentinţe pronunţate în cadrul soluţionării unor căi extraordinare de atac. Astfel, poate fi atacată cu apel sentinţa prin care a fost respinsă în principiu cererea de revizuire sau prin care a fost admisă sau respinsă în fond această cale de atac şi cea dată în cazul în care contestaţia în anulare a fost introdusă la prima instanţă pe temeiul autorităţii de lucru judecat.

1 Gr.Theodoru, op. cit., P.S., pag. 3042 Gh.Mateuţ, Calea de atac ordinară a apelului în procedura penală română (I), D.nr. 2/1994, pag. 20-22; V.Papadopol, C.Turianu, op. cit., pag. 293 V.Dongoroz, Curs de drept penal şi procedură penală, Buc., 1946, pag. 8894 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., p. 349-3505 Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Hotărâri penale supuse apelului, în Revista de drept penal, Anul X, nr. 2/2003, p. 63-72

296

Page 90: Partea Speciala

c) Sentinţele pronunţate de judecătorie sau tribunal, în baza art. 460 Cod procedură penală, ca instanţă de executare sau ca instanţă în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, în soluţionarea unor situaţii legate de executarea hotărârilor penale, cum sunt schimbările necesare în executarea unor pedepse.

d) Sentinţele pronunţate în cadrul unor proceduri speciale privind : rezolvarea cererilor de reabilitare şi recunoaşterea pe cale principală a hotărârilor judecătoreşti străine.

Potrivit prevederilor art. 361 Cod procedură penală, nu pot fi atacate cu apel:

a) Sentinţele pronunţate de judecătorii care privesc infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată.

b) Sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, dacă au fost săvârşite de un militar până la gradul de căpitan inclusiv, care atrag, datorită calităţii inculpatului, competenţa acestei instanţe militare, precum şi sentinţele privind infracţiunile contra disciplinei şi ordinii militare sancţionate de lege cu pedepasa închisorii de cel mult doi ani.

c) Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel.

d) Sentinţele de dezinvestire. Sunt sentinţe de dezinvestire cele prin care se declină competenţa (art. 42 alin. 4), prin care se restituie cauza la procuror pentru refacerea sau completarea urmăririi penale (art. 300, 332, 333, 335) şi cele pentru care se trimite cauza la procuror pentru efectuarea urmăririi penale (art. 285) sau completarea ei (art. 336, 337).

Sunt supuse apelului următoarele categorii de încheieri:a) Încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra apărărilor

formulate de părţi şi asupra probelor solicitate, prin care s-au admis ori s-au respins cererile şi excepţiile invocate de către procuror sau de către părţi, ori din oficiu, dacă nu duc la investirea instanţei;

b) Prin care se iau măsuri pentru buna administrare a justiţiei, cum ar fi reunirea cauzelor pentru conexitate, indivizibilitate, ori disjungerea lor, respingerea cererii de recuzare, extinderea acţiunii penale sau a procesului penal şi disjungerea acţiunii civile;

297

Page 91: Partea Speciala

c) Prin care se iau măsuri procesuale ca măsuri provizorii de siguranţă şi cele asiguratorii;

d) Încheierile de admitere în pricipiu a revizuirii.Există şi o categorie de încheieri care sunt supuse unui regim

diferit:

a) Încheieri care nu pot fi atacate cu apel1:-cele date în cauzele în care s-au pronunţat sentinţe

nesusceptibile de a fi atacate cu apel, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege;

-prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, precum şi aceea prin care s-a admis recuzarea;

-prin care s-a dispus reconstituirea unui dosar sau înscris dispărut;

-cele pronunţate în al doilea sau al treilea grad de jurisdicţie;-prin care s-a dispus suspendarea judecăţii;-cele date în soluţionarea plângerilor împotriva măsurilor

procesuale luate în primă instanţă;-prin care s-a confirmat măsura internării medicale ca măsură de

siguranţă luată anterior în mod provizoriu;

b) Încheieri care pot fi atacate cu apel separat, dar care urmează a fi judecate numai după pronunţarea sentinţei. Intră în această categorie încheierile care au rezolvat cereri adiacente ale martorilor, experţilor şi apărătorilor privind cheltuielile judiciare ce li se cuvin.

c) Încheieri împotriva cărora nu poate fi folosită nici o cale de atac2:

-Prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea şi cele prin care s-a admis recuzarea;

-Prin care instanţa, sesizată de preşedinte, constatând că un dosar sau un înscris a dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, dispune reconstituirea acelui dosar sau înscris.

§2. Titularii apelului

1 Gh. Mateuţ, op. cit., P.G., vol. II, pag. 201-2022 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 44; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 242

298

Page 92: Partea Speciala

Titularii dreptului de apel sunt prevăzuţi în art. 362 lit. a-f din Codul de procedură penală, şi anume: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul şi orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. În privinţa persoanelor care pot face apel pentru părţile din proces, potrivit art. 362 alin. 2 Cod procedură penală, acestea sunt: reprezentantul legal, apărătorul, iar pentru inculpat şi soţul acestuia.

1. Titulari ai dreptului de apel privind latura penală şi latura civilă

A. Procurorul

Potrivit art. 362 lit. a Cod procedură penală, procurorul poate face apel, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Acest drept nu este limitat sau subordonat dreptului părţilor de a face apel.

Apelul se declară de către procurorul din parchetul de pe lângă instanţa care a pronunţat hotărârea ce trebuie atacată sau de către procurorul ierarhic superior, care poate să îndeplinească orice act de competenţa procurorului ierarhic inferior.

În latura penală, procurorul poate face apel împotriva hotărârilor de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

B. Inculpatul

Art. 362 lit. b Cod procedură penală prevede că inculpatul poate declara apel în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesul penal.

Dacă inculpatul a achiesat în faţa primei instanţe asupra laturii civile, nu va putea cere în apel înlăturarea obligării la despăgubiri civile, întrucât asumarea acestei obligaţii de către inculpat reprezintă o manifestare a dreptului său de a dispune, cu efectele juridice irevocabile1.

1 A se vedea C.S.J., s.p., dec. nr. 576/1990; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 53

299

Page 93: Partea Speciala

C. Partea vătămată

Potrivit art. 362 lit. c Cod procedură penală, partea vătămată poate face apel în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală.

Legea condiţionează apelul părţii vătămate de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: infracţiunea care face obiectul cauzei trebuie să fie dintre cele pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar apelul trebuie să vizeze numai latura penală a cauzei.

D. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă (art. 362 lit. d Cod procedură penală)

Limitarea dreptului de apel al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente la latura civilă se justifică prin aceea că aceste părţi sunt subiecţi în raportul procesual civil alăturat procesului penal şi deci drepturile lor procesuale sunt circumscrise la acţiunea civilă1.

2. Titulari ai dreptului de apel privind dispoziţiile care nu se referă la fondul cauzei

a) Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul pot face apel, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite (art. 362 alin. 1 lit e Cod procedură penală)

Aceste persoane sunt titulare ale unui drept de apel limitat împotriva soluţiei dată de prima instanţă cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin. Ele nu sunt părţi în procesul penal principal, care are ca obiect cauza judecată, dar au calitatea de subiecţi procesuali şi, dacă drepturile lor referitoare la cheltuielile judiciare nu au fost luate în considerare sau au fost netemeinic sau nelegal stabilite, au interesul să atace actul procesual respectiv2.

1 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 572 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 64

300

Page 94: Partea Speciala

b) Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei (art. 362 alin. 1 lit. f Cod procedură penală)

În aceste cazuri, apelul este declarat împotriva încheierilor sau actelor instanţei prin care au fost vătămate interese ale unor persoane străine de cauza penală şi nu vizează aspecte legate de fondul acesteia1. Astfel, poate declara apel persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate prin aplicarea sechestrului asigurator de bunuri care-i aparţin în mod exclusiv, ori persoana care, fără a fi parte în proces, a fost obligată să predea un lucru ori s-a dispus confiscarea specială sau măsura asiguratorie a sechestrului asupra unui bun pe care-l posedă2.

3. Reprezentanţii şi substituiţii procesuali

a) Reprezentanţii sunt persoane împuternicite – în baza legii sau a unui mandat convenţional – să îndeplinească, în cadrul procesului penal, acte procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces, care nu dovedeşte sau nu poate să îndeplinească ea însăşi acele acte3

Reprezentarea poate fi legală atunci când împuternicirea îşi are sursa în lege şi convenţională când calitatea de reprezentant derivă din mandat.

b) Substituiţii procesuali sunt persoane care, potrivit dispoziţiilor legale, au, în anumite cazuri şi condiţii, dreptul de a îndeplini unele acte procesuale în vederea realizării unor drepturi ale altor subiecţi procesuali. Substituitul care poate declara apel este apărătorul, pentru oricare titulari, şi soţul, dar numai pentru inculpat.

§3. Termenul de declarare a apelului

1. Durata termenului de apel

Termenul de apel este un termen procesual legal, deoarece durata sa este stabilită prin lege, neputând fi lungit sau scurtat de instanţa de judecată4. Acest termen este absolut şi are caracter imperativ, 1 I. Neagu, op. cit., pag. 5452 T.S., s.p., dec.972/1971, R.R.D., nr. 4/1972, pag. 1683 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 674 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 72

301

Page 95: Partea Speciala

în sensul că depăşirea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, iar dacă apelul a fost declarat după împlinirea termenului, se va respinge ca tardiv1.

În fine, termenul de apel este determinat şi fix, în sensul că durata sa fiind stabilită prin lege, este invariabilă.

Potrivit art. 363 alin. 1 Cod procedură penală, termenul general de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. Pentru unele cazuri urgente legea prevede un termen special de apel de 3 zile:

Împotriva hotărârilor prin care s-au soluţionat cererile ori propunerile de liberare condiţionată (art. 450 alin. 4 Cod procedură penală);

În cazurile soluţionate după procedura specială de judecare a infracţiunilor flagrante, dacă nu se trece la procedura obişnuită.

Termenul de exercitare a apelului este cel prevăzut de lege, chiar dacă în dispozitivul hotărârii atacate a fost indicat din eroare un alt termen sau un alt moment de când începe curgerea termenului.

2. Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror

Pentru procuror, momentul de la care curge termenul de apel este diferit după cum a partcipat sau nu la proces (art. 363 alin. 2 Cod procedură penală).

Atunci când procurorul a participat la dezbateri, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii. În prezent, când procurorul este obligat să participe la judecata în fond, la marea majoritate a cauzelor penale, cu excepţia infracţiunilor prevăzute de art. 180 alin. 1 şi 184 alin. 1 Cod penal (art. 185 şi 189 Cod penal nou), termenul de apel curge numai de la pronunţarea hotărârii.

3.Momentul de la care curge termenul de apel pentru părţi

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 320

302

Page 96: Partea Speciala

Potrivit art. 363 alin. 3 Cod procedură penală, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare, termenul curge de la pronunţare.

Pentru părţile care au lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, precum şi inculpatul deţinut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termenul redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical – educativ, care au lipsit de la pronunţare termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv1.

4.Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane

Potrivit art. 363 alin. 4 Cod procedură penală, în cazul prevăzut în art. 362 lit. e, calea de atac poate fi exercitată de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza. Judecarea apelului se face numai după soluţionarea cauzei când procesul a fost suspendat.

Pentru toţi titularii, în mod excepţional, în procedura specială de judecată a infracţiunilor flagrante, termenul de apel de 3 zile curge de la pronunţare (art. 477 alin. 1 Cod procedură penală).

5.Repunerea în termen

Repunerea în termen reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu-i sunt imputabile este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel2.

Pentru repunerea în termen se cer a fi îndeplinite, în mod cumulativ, două condiţii: întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare şi cererea de apel să fi fost introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Prin „cauză temeinică de împiedicare”, datorită căreia apelantul a exercitat calea de atac după expirarea termenului, se

1 Pentru detalii a se vedea V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 76-802 Gh. Mateuţ, op. cit., pag. 549-550

303

Page 97: Partea Speciala

înţelge, de regulă, un caz fortuit sau un caz de forţă majoră, cum ar fi un accident, o boală, o calamitate naturală1.

6. Apelul peste termen

Potrivit art. 365 alin. 1 Cod procedură penală, partea care a lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţare, poate declara apel şi peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data, după caz, a începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile.

Acest remediu procesual presupune două condiţii cumulative şi anume: lipsa părţii de la judecată cât şi de la pronunţare la instanţa a cărei hotărâre se atacă; declaraţia de apel peste termen să aibă loc în 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

§4. Procedura de declarare, de renunţare şi de retragere a apelului

1. Declararea apelului

Potrivit art. 366 Cod procedură penală apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să fie semnată de persoana care face declaraţia.

Procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, iar instanţa ia act de declaraţie şi o consemnează într-un proces-verbal.

Cererea de apel trebuie să cuprindă identitatea persoanei care o face, calitatea procesuală pe care o are, adresa sa, hotărârea care se atacă şi manifestarea de voinţă de a supune hotărârea verificării instanţei de apel, precum şi semnătura celui care o face2. În cererea de apel se pot formula şi motivele pentru care este atacată hotărârea, însă acestea pot

1 V. Dongoroz, în colab., P.S., vol. II, pag. 2222 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 326; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 217

304

Page 98: Partea Speciala

face obiectul unui memoriu separat, care se poate depune la instanţa de apel. Menţiunile greşite cu privire la felul căii de atac (recurs în loc de apel) ori la instanţa la care se depune cererea nu afectează valabilitatea declaraţiei de apel1.

Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, potrivit art. 367 alin. 1 Cod procedură penală, dispoziţie care înlesneşte părţilor care folosesc această cale de atac să o depună la instanţa la care s-au judecat, pe care o cunosc şi permite trimiterea odată a tuturor declaraţiilor de apel la instanţa care le va judeca, asigurându-se o soluţionare a cauzei faţă de toate părţile nemulţumite de hotărârea atacată.

2. Renunţarea la apel

Potrivit art. 368 alin. 1 Cod procedură penală, după pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a apelului, părţile pot renunţa în mod expres la această cale de atac.

Renunţarea nu are caracter definitiv până la epuizarea termenului de apel, întrucât în lege se prevede şi posibilitatea revenirii în acest termen.

Declaraţia de renunţare se face în acleaşi mod ca şi declararea apelului, putând fi exprimată oral, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, sau în scris, prin cerere depusă la prima instanţă.

Faţă de partea care a renunţat la apel, hotărârea devine definitivă la data renunţării, în latura civilă, şi la data expirării termenului de apel pentru latura penală2.

3. Retragerea apelului

Retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat şi poate fi făcută atât de părţi căt şi de procuror. Potrivit art. 369 alin. 1 Cod procedură penală oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel.

Retragerea apelului trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către

1 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 101-1022 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 328

305

Page 99: Partea Speciala

conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragerea se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.

Retragerea apelului dezinvesteşte instanţa sesizată prin declaraţia de apel, care trebuie să ia act de noua manifestare de voinţa a apelantului1.

Retragerea apelului are ca efect rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe la o dată anterioară celei rezultate din rezolvarea acestuia şi anume:

-la data expirării termenului de apel, când apelul declarat a fost retras înlăuntrul termenului;

-la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel.

§5. Efectele apelului

Declararea apelului presupune o continuare a judecării cauzei de către instanţa superioară şi produce, potrivit art. 370-373 Cod procedură penală următoarele efecte: suspensiv, devolutiv, neagravarea situaţiei în propriul apel şi extensiv.

1. Efectul suspensiv

Potrivit art. 370 Cod procedură penală, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel. Declararea apelului are ca efect imediat – produs ope legis – suspendarea executării dispoziţiilor din hotârârea primei instanţe vizate prin declaraţia de apel pe tot timpul judecăţii căii de atac2.

Efectul suspensiv al apelului este general, absolut şi constant, împiedicând ca hotărârea judecătorească să devină definitivă3.

2. Efectul devolutiv

Devoluţiunea poate fi integrală (ex integro), când în apel instanţa capătă dreptul să reexamineze toate problemele care au format obiectul

1 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 1192 V. Papadopol, C. Turianu. op. cit., pag. 1213 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 255

306

Page 100: Partea Speciala

judecăţii în primă instanţă şi parţială (in partibus), când instanţa de apel capătă dreptul să reexamineze numai o parte din problemele care au făcut obiectul judecăţii în primă insanţă1.

Apelul procurorului, declarat fără nici un fel de precizare la ce fapte şi persoane se referă, are un efect integral, în sensul că devoluează cu privire la toate persoanele care au fost părţi în proces, deoarece apără interesele generale ale societăţii2. Procurorul poate însă restrânge declaraţia sa de apel cu privire la anumite persoane, situaţie în care devoluţia apelului său este limitată numai la acele persoane.

3. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel

Potrivit art. 372 Cod procedură penală, instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel, iar în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia.

Această normă specială, cu caracter de principiu instituţional cunoscut sub denumirea de non reformatio în pejus, constituie o derogare de la norma generală potrivit căreia orice act procesual efectuat de către o parte produce efecte faţă de acea parte, indiferent dacă îi este sau nu favorabil3.

Regula non reformatio în pejus în procesul penal produce următoarele consecinţe4:

-limitează posibilitatea instanţei de apel de a îndrepta hotârârile greşite la cazurile în care s-ar crea o situaţie mai favorabilă pentru partea care a declarat apel;

-creează accesul liber oricărui titular la folosirea căii de atac a apelului, contribuind, prin aceasta, la lărgirea controlului judecătoresc al instanţei de apel asupra hotărârilor primei instanţe.

Efectul neagravării situaţiei părţii în propria sa cale de atac intervine numai atunci când există doar apelul părţii ori şi al unei părţi

1 I. Neagu, op. cit., pag. 556; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 237; Curtea de Apel Buc., s. II pen., dec. nr. 2/A/1993, cu notă de V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pag. 17-192 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 129; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 2393 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, pag. 2284 Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 243-244

307

Page 101: Partea Speciala

cu care formează un grup procesual, cum ar fi al inculpatului şi al părţii responsabile civilmente1.

Atunci când există şi apelul unei părţi cu interese contrare, precum şi în toate cazurile când există apelul procurorului, în defavoare sau fără nici o precizare de restrângere, se poate agrava situaţia oricăreia din părţile care au declarat apel, întrucât agravarea este o consecinţă a căii de atac exercitate de procuror sau de către partea cu interese contrare2

De regulă, apelul procurorului poate atrage atât agravarea căt şi atenuarea soluţiei pronunţate faţă de una din părţi. Procurorul poate declara apel şi în favoarea unei părţi, situaţie în care apelul procurorului se consideră că ar fi al părţii în favoarea căreia a fost declarat, astfel încât nu se poate agrava situaţia acestei părţi3.

4. Efectul extensiv al apelului

În baza art. 373 Cod procedură penală, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Legea permite extinderea efectului apelului cu privire la două categorii de persoane4:

-părţile care nu au declarat apel;-părţile la care apelul nu se referă.Efectul extensiv al apelului se produce numai în anumite

condiţii5:-existenţa unui apel declarabil. Apelul trebuie să fie declarat în

termen şi admisibil, căci numai o asemenea cale de atac produce devoluare şi extindere;1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 3372 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 1403 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 3394 Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II. Pag. 245-2465 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 341-342; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 246-247; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 166-170

308

Page 102: Partea Speciala

-existenţa unor subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau un interes comun. Astfel, apelul unui inculpat permite instanţei de control judiciar să extindă examinarea cauzei şi asupra situaţiei altui inculpat care nu a declarat apel;

-apelul declarat să fie de natură să creeze o situaţie mai bună părţilor care nu au declarat apel sau părţilor la care apelul nu se referă1.

§6. Motivarea apelului2

Potrivit art. 374 Cod procedură penală, motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau prin memoriu separat, care trebuie să fie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii. Motivele de apel se pot formula şi oral în ziua judecăţii.

Pot fi invocate ca motive de apel:-nerespectarea, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în primă

instanţă a dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal şi care asigură aflarea adevărului şi garantează drepturile procesuale ale părţilor;

-neadministrarea tutror probelor necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele;

-aprecierea necompletă sau greşită a probelor administrate;-aplicarea greşită a legii penale şi civile;-individualizarea necorespunzătoare a sancţiunilor penale.

§7. Judecarea apelului3

1. Desfăşurarea judecăţii în apel

A Şedinţa de judecată în apel

1 A se vedea Curtea de Apel Timişoara, dec. nr. 108/1993, D. nr. 2/1995, pag. 732 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 354-358; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 247; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 232-233; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 166-1673 Gh. Mateuţ, Calea de atac ordinară a apelului în procedura penală română (II), D. nr. 3/1994, pag. 27-37 şi Procedura penală, P.S., vol. II, Ed. Lumina Lex, Buc., 1998, pag. 253-279; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 359-373; I. Neagu, op. cit., pag. 564-572; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 264-274

309

Page 103: Partea Speciala

În vederea desfăşurării şedinţei de judecată în apel, normele procesuale penale prevăd o serie de activităţi, apropiate de cele ale judecăţii în primă instanţă, care pot fi grupate în momente distincte şi anume: verificările prealabile, cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare1.

a) Cercetarea judecătoreascăJudecata propriu-zisă a cauzei în faţa instanţei de apel – care

urmează verificărilor prealabile – se poate înfăţişa în două modalităţi, după cum instanţa de control judiciar dispune sau nu administrarea de probe noi2.

Propunerile de probe noi trebuie să arate faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite, probele şi mijloacele necesare. În ce priveşte admisibilitatea, concludenţa şi utilitatea probelor se dă cuvântul intimatului şi procurorului, care pot propune noi probe în combaterea celor propuse de apelant. Instanţa de apel, poate administra orice probe noi pe care le consideră necesare pentru soluţionarea apelului. Ea se pronunţă, prin încheiere, asupra cererii de noi probe, având dreptul să le admită sau să le respingă. În cazul în care s-a admis administrarea de noi probe, se procedează la administrarea lor imediată, dacă este posibil, sau la amânarea cauzei pentru o nouă şedinţă de judecată, când vor fi administrate aceste probe.

b) Dezbaterile judiciareÎn apelul părţilor se dă cuvântul mai întâi apelantului, apoi

intimatului şi în urmă procurorului. Dacă a declarat apel şi procurorul, acesta are cuvântul primul.

B. Delibereare şi darea hotărârii

Instanţa de apel deliberează asupra soluţiei pe care trebuie să o pronunţe în cauză, în prezenţa tuturor judecătorilor care au participat la dezbateri.

1 M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Buc., 2001, pag. 303-304; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 361-363; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 256-259; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 195-2042 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 198

310

Page 104: Partea Speciala

Minuta se semnează de toţi membrii completului şi de grefier, se pronunţa în şedinţă publică, în cel mult 15 zile de la data judecării cauzei, de către preşedintele completului de judecată.

2. Soluţiile la judecata în apel

După delibereare, completul de judecată poate pronunţa una din cele două soluţii de bază prevăzute în art. 379 pct. 1 şi 2 Cod procedură penală, şi anume: respinge apelul menţinând hotărârea dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori dacă apelul este nefondat; admite apelul1.

A. Respingerea apelului

a) Respingerea apelului ca tardiv

Apelul este tardiv atunci când a fost introdus cu încălcarea teremnului legal şi nu sunt întrunite condiţiile pentru repunerea în termen sau pentru consideraea ca apel peste termen.

b) Respingerea apelului ca inadmisibil

Apelul este inadmisibil când este îndreptat împotriva unor hotărâri pe care legea nu le supune apelului sau atunci când a fost declarat de o persoană căreia legea nu îi acordă acest drept. Inadmisibilitatea se înfăţişează ca o sancţiune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu-l prevede sau îl exclude.

c) Respingerea apelului ca nefondat

Apelul este considerat nefondat dacă hotărârea atacată este în concordanţă cu dispoziţiile legale şi corespunde adevărului, iar motivele de apel nu sunt întemeiate. Spre deosebire de primele două situaţii (tardivitate şi inadmisibilitate), în cazul respingerii apelului ca nefondat, instanţa face o judecată de valoare asupra hotărârii atacate

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 365-368; I. Neagu, op. cit., pag. 567-571; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 261-269; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 268-272; V. Papadopol, C. Turianu, op. cit., pag. 211-243

311

Page 105: Partea Speciala

B. Admiterea apelului

Admiterea apelului se dispune atunci când instanţa constată că soluţia pronunţată în cauză este greşită, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt sau al aplicării normelor de drept penal, material sau procesual şi se impune desfiinţarea ei şi darea unei noi hotărâri de către instanţa de apel ori de către cea a cărei sentinţă a fost desfiinţată.

a) Admiterea apelului cu pronunţarea unei noi hotărâri de către instanţa de apel

Această soluţie se dispune în toate cazurile în care se desfiinţează hotărârea atacată fără a se constata existenţa vreunei situaţii care să impună trimiterea cauzei spre rejudecare.

Desfiinţarea sentinţei penale poate fi totală sau parţială. În cazul desfiinţării totale instanţa de apel poate pronunţa o soluţie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, în latura penală şi de admitere sau de respingere a acţiunii civile în latura civilă. În situaţia desfiinţării parţiale, instanţa de apel agravează sau atenuează pedeapsa, modifică cuantumul despăgubirilor ori schimbă încadrarea juridică a faptei.

b) Admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către altă instanţă

Instanţa admite apelul cu trimitere spre rejudecare în baza art. 379 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, când:

-judecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate;

-judecarea cauzei la acea instanţă s-a făcut în lipsa unei părţi care, deşi a fost legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate;

-prin hotărârea atacată nu a fost rezolvat fondul cauzei;-instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu apel nu era

competentă potrivit legii.În primele trei cazuri rejudecarea cauzei va avea loc la instanţa a

cărei hotărâre a fost desfiinţată, iar în ultimul caz rejudecarea cauzei revine instanţei care, potrivit legii, este competentă să o rezolve.

312

Page 106: Partea Speciala

C. Soluţii şi chestiuni complimentare

Potrivit art. 380 Cod procedură penală, dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru că s-a constatat existenţa vreuneia din situaţiile arătate în art. 333, se dispune restituirea cauzei procurorului pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale.

Deliberând asupra apelului, instanţa face, când este cazul, aplicaţia dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asiguratorii, la cheltuielile judiciare şi la orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului.

D. Limitele desfiinţării hotărârii atacate cu apel

Potrivit art. 382 alin. 2 Cod procedură penală, hotărârea primei instanţe poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, dacă nu împiedică justa soluţionare a cauzei.

Secţiunea a III-aRecursul

§1. Condiţiile specifice de exercitare a recursului

1. Noţiune

Recursul este o cale de atac ordinară, exercitabilă în orice cauză penală, cu devoluţie predominant în drept, admisibilă în cazurile prevăzute de lege şi preponderent de reformare1.

2. Trăsăturile caracteristice ale recursului2

1 Gr. Theooru, Teoria şi practica recursului penal, Ed. Junimea, 2002, p. 582 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 56; I. Neagu, op. cit., pag. 575; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 283-286

313

Page 107: Partea Speciala

Recursul prezintă următoarele trăsături:-este o cale de atac ordinară ca şi apelul, întrucât este un act

obişnuit în desfăşurarea normală a procesului penal, care se efectuează într-un termen fix, stabilit de lege la 10 zile, de regulă, şi înlătură posibilitatea ca hotărârea din ultimul grad de fond să devină efectivă şi executorie;

-este o cale de atac comună care se exercită în toate cauzele penale;

-este o cale de atac cu devoluţie predominant în drept, întrucât provoacă, de regulă, un control parţial numai în drept. Recursul poate avea loc numai pentru nulităţi de fond şi de formă, iar starea de fapt nu este supusă controlului acestei căi de atac decât în mod excepţional1;

-este, în principiu, o cale de atac ireverenţioasă, deoarece se adresează întotdeauna unor instanţe judecătoreşti superioare, spre deosebire de alte căi de atac de anulare, cum este contestaţia în anulare, care se adresează aceleaşi inatanţe;

-este o cale de atac admisibilă în cazurile prevăzute de lege, întrucât instanţa de recurs examinează cauza în limitele cazurilor de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală. Prin excepţie, atunci când recursul este calea de atac ordinară unică, instanţa poate examina cauza sub toate aspectele;

-este o cale de atac preponderent de reformare, iar în unele cazuri, este şi o cale de atac de anulare;

-nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci doar o verificare a hotărârii atacate pe baza probelor administrate în dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs. Prin excepţie, atunci când recursul este unica cale de atac ordinară, instanţa de control judiciar nu mai este limitată la motivele de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală, ci trebuie să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.

3. Hotărârile penale supuse recursului2

1 Gr. Theodoru, Contribuţii la caracterizarea recursului penal în actuala reglementare, R.D.P., nr. 1/1996, pag. 302 I. Neagu, op. cit., pag. 576-578; Gr. Theodoru, op. cit., pag. 64 şi urm. ; N.Volonciu, op. cit., P.S., vol.II, pag. 284-289; M. Apetrei, op. cit., pag. 309-312, Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 287-297

314

Page 108: Partea Speciala

Recursul poate fi declarat împotriva hotărârilor pronunţate de instanţa de apel, şi, prin excepţie, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, care nu sunt supuse apelului. La secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie părţile pot folosi calea recursului şi împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel (art. 27 din Legea nr. 56/1993, republicată în 1999).

A. Sentinţele

Sentinţele pronunţate de prima instanţă care nu sunt supuse apelului pot fi atacate cu recurs. În aceste cazuri, recursul este singura cale ordinară de atac.

Potrivit art. 3851 alin. 1 lit. a-d Cod procedură finală pot fi atacate cu recurs:

-sentinţele pronunţate de judecătorii în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 alin. 2 lit. a, pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate direct instanţei de judecată, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

-sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 lit. a şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

-sentinţele pronunţate de curţile de apel şi curtea militară de apel;

-sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

-sentinţele de dezinvestire pronunţate de judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când au judecat în primă instanţă. Aceste cazuri nu sunt prevăzute de art. 3851 Cod procedură penală, însă rezultă din dispoziţiile art. 332-337, 285 şi 300 alin. 2 Cod procedură penală.

Nu pot fi atacate cu recurs:- sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu

au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac1.

1 I. Ionescu, Recursul în procesul penal potrivit reglementării actuale, R.P.D., nr. 1/1994, pag. 89

315

Page 109: Partea Speciala

- sentinţa de declinare de competenţă (art. 42 Cod procedură penală).

B. Deciziile

Potrivit art. 3851 lit. e Cod procedură penală, pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunalul militar teritorial, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel.

Sunt supuse recursului şi deciziile pronunţate de instanţa de apel în rezolvarea cererii sau propunerii de liberare condiţionată, precum şi în soluţionarea cererii de reabilitare.

De asemenea, sunt susceptibile de recurs deciziile instanţei de apel, care constatând existenţa vreuneia din situaţiile menţionate în art. 333 Cod procedură penală, dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.

Nu sunt supuse recursului următoarele decizii:- deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei;- deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, dacă legea prevede această cale de atac;- deciziile instanţei de recurs;- deciziile instanţei de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii;- deciziile care au soluţionat contestaţiile în anulare de competenţa instanţei de recurs;- deciziile prin care au fost soluţionate conflictele de competenţă.

C. Încheierile1

a) Încheieri care pot fi atacate cu recurs

Încheierile pot fi atacate cu recurs, de regulă, numai odată cu sentinţa sau cu decizia recurată, chiar dacă au fost date după pronunţarea hotărârii (art. 3851 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală).

În această categorie sunt incluse:-încheieri care soluţionează chestiuni premergătoare fondului

cauzei şi au fost date în timpul judecăţii şi anume: încheierile prin care instanţa dispune asupra administrării probelor sau cererilor formulate de

1 Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română (I), D. nr. 2/1995, pag. 145

316

Page 110: Partea Speciala

părţi, precum şi asupra excepţiilor ridicate de acestea, în baza art. 301 alin. 1, 2 şi 3 Cod procedură penală, încheierile prin care instanţa ia măsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal, cum sunt cele privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de judecată ori cele privind extinderea acţiunii penale sau a procesului penal şi încheierile prin care se soluţionează unele probleme în căile de atac extraordinare (privind admiterea, în principiu, a revizuirii);

-încheieri care au fost date după pronunţarea sentinţei sau a deciziei recurate (de înlăturare a unor omisiuni vădite sau de îndreptare a erorilor materiale).

b) Excepţii

a) Încheieri care nu pot fi atacate cu recurs:

-încheierile prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis recuzarea (art. 52 alin. 6 Cod procedură penală);

-încheierile date în cauzele penale în care s-au pronunţat sentinţe sau decizii nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

b) Încheieri care pot fi atacate cu recurs separat şi se judecă imediat:

-încheierile prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive. Sunt excluse din această categorie încheierile prin care au fost respinse cererile de revocare a arestării preventive.

-încheierile prin care a fost suspendată judecata în primă instanţă (art. 303 alin. 3 Cod procedură penală);

-încheierea dată în rezolvarea plângerilor împotriva măsurilor procesuale (măsuri asiguratorii şi restituirea lucrurilor) luate în prima instanţă sau a modului de aducere a lor la îndeplinire (art. 168, 169 Cod procdură penală);

-încheierea prin care s-a confirmat măsura internării medicale luate în mod provizoriu anterior (art. 162 alin. 6 Cod procedură penală);

317

Page 111: Partea Speciala

-încheierea prin care s-a soluţionat plângerea împotriva ordonanţei de arestare sau a celeia de a nu părăsi localitatea (art. 1401

alin. 6 Cod procedură penală);-încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării

preventive (art. 179 alin. 7 Cod procedură penală);

c) Încheieri atacate separat cu recurs, care se judecă numai după pronunţarea sentinţei sau deciziei:

-încheierile prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare ce se cuvin martorului, expertului, interpretului sau apărătorului (art. 3853

alin. 2 Cod procedură penală).

§2. Motivele de recurs

Motivele de recurs se referă la acele încălcări ale legii dintr-o cauză concretă de natură a se încadra într-unul din cazurile de casare.

În pricipiu, motivele de recurs nu pot fi decât de drept, fiind determinate expres de lege prin art. 3859 alin. 1 pct. 1-21 Cod procedură penală.

Motivele recursului nu pot consta în erori de fapt, cu excepţia erorii grave (art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală), ci numai în erori de drept.

Erorile de drept pot fi1: -erori de drept formal sau procesual;-erori de drept material sau substanţial.Instanţa de recurs nu declanşează un control asupra fondului

cuzei, ci controlează doar dacă s-a aplicat corect dreptul la faptele constatate la instanţa de fond.

1. Cazuri rezultând din nulităti absolute

- Nu au fost respectate dispoziţiile după materie sau după calitatea persoanei (pct. 1).

- Instanţa nu a fost legal sesizată (pct. 2). - Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat

prevederile art. 292 alin. 2 Cod procedură penală, sau a existat un caz de

1 I. Neagu, op. cit., pag. 581

318

Page 112: Partea Speciala

incompatibilitate (pct. 3). Acest caz prevede trei situaţii legate de alcătuirea completului de judecată.

- în primul rând, nulitatea absolută operează atunci când instanţa este greşit compusă, atât sub aspectul constitutiv, căt şi cel funcţional.

- în al doilea rând, se are în vedere încălcarea principiului continuitătii completului de judecată, cum ar fi în cazul când au deliberat şi soluţionat cauza alţi judecători decât cei care au format completul de judecată la dezbaterile judiciare.

- în fine, se are în vedere existenţa unui caz de incompatibilitate din cele prevăzute de art. 46-48 Cod procedură penală.

- Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel (pct. 4). Nu va opera casarea atunci când, deşi legea prevede că şedinţa nu este publică, s-a desfăşurat însă în prezenţa publicului, deoarece ceea ce se ocroteşte prin nulitatea absolută este publicitatea şedinţei de judecată1.

- Judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie potrivit legii (pct. 5).

- Urmărirea penală sau judecata au avut loc în lipsa apărătorului când prezenţa acestuia era obligatorie (pct. 6).

- Judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori (pct. 7).

- Instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare (pct. 10).

- Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv (pct. 11). Sub acest aspect, admiterea de către tribunal a unui apel îndreptat împotriva unei sentinţe a judecătoriei prin care şi-a declinat competenţa, atrage admiterea recursului, deoarece asemenea sentinţe nu sunt supuse niciunei căi ordinare de atac.

2. Cazuri rezultând din nulităti relative

-Când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi condiţiile prevăzute în art. 117 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală (pct. 8).

-Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege (pct. 9).

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 395

319

Page 113: Partea Speciala

Acest caz are în vedere trei situaţii1:-nemotivarea hotărârii judecătoreşti, ca omisiune esenţială, apare

ca viciu de procedură materializat în sentinţa sau decizia atacată, fiind rezultatul unei redactări greşite din partea judecătorilor.

-contrazicerea motivării cu dispozitivul hotărârii, cum ar fi reţinerea în considerente că fapta nu este prevăzută de legea penală, iar în dispozitiv se prevede condamnarea inculpatului2.

-hotărârea nu stabileşte durata închisorii la care a fost condamnat inculpatul.

-Instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului (pct. 10).

-Când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate (pct. 21)3.

În prima situaţie se cer condiţiile:-partea să fi fost lipsă la şedinţa de dezbateri a cauzei în primă

instanţă sau în apel;-partea lipsă să nu fi fost legal citată;Cea de a doua situaţie impune:-existenţa unei împrejurări care, în funcţie de cazul concret, să

poată fi considerată ca neprevăzută şi de neînvins printr-un efort normal (un accident care imobilizează la pat, o boală gravă, o inundaţie ori o înzăpezire)4;

-existenţa unei împrejurări care să fi făcut imposibilă înştiinţarea instanţei de neprezentarea la judecată (internarea în stare de inconştienţă, arestarea părţii în altă localitate).

3. Cazuri de încălcare a legii materiale penale şi civile5

-Când nu sunt întrunite elementele consitutive ale unei infracţiuni sau când s-a pronunţat o condamnare pentru o altă faptă

1 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 256; I. Neagu, op. cit., pag. 5832 Curtea de Apel Buc., s. I-a p., d. nr. 552/1994, Culegere de practică în materie penală, 1994, pag. 2093 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 4014 Curtea de Apel Buc., s. a II-a p., d. nr. 187/1994, Culegere de practică judiciară pe anul 1994, pag. 1705 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 275 şi urm., Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 314

320

Page 114: Partea Speciala

decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337 Cod procedură penală (pct. 12).

Acest motiv cuprinde două situaţii:-când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei

infracţiuni. Este vorba de cazul în care deşi în hotărâre se face referire la infracţiune, nu au fost stabilite faptele sau împrejurărilor de fapt care corespund elementelor constitutive ale infracţiunii respective.

-când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru altă faptă decât cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, încălcându-se legea de procedură penală deoarece s-au depăşit limitele actului de sesizare.

-Când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 13).

-Când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului (pct. 15).

Acest motiv cuprinde:-încălcarea autoritătii de lucru judecat, potrivit căreia o persoană

faţă de care s-a pronunţat o hotărâre defintivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, (cu excepţia art. 10 lit. f Cod procedură penală) nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru aceeaşi faptă nici chiar sub o încadrare juridică diferită;

-existenţa unei cauze care înlătură răspunderea penală, cum sunt cauzele generale cuprinse în art. 119, 121-132 Cod procedură penală şi cele speciale cunoscute sub denumirea de cazuri de nepedepsire sau de impunitate;

-graţierea pedepsei întrucât are ca efect înlăturarea în parte sau în totalitate a executării pedepsei ori comutarea acesteia în una mai uşoară;

-decesul inculpatului, întrucât are ca efect înlăturarea pe cale naturală a răspunderii penale.

-Când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată (pct. 16).

321

Page 115: Partea Speciala

-Când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică (pct. 17).

Principiul investirii în rem leagă instanţa de orice grad numai în privinţa faptei sau faptelor, nu însă şi în privinţa încadrării juridice. Fapta nu se poate modifica, dar încadrarea juridică da.

Schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea hotărârii instanţei de fond, indiferent de modificarea pedepsei pronunţate anterior.

-Când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport de prevederile art. 72 Cod penal (art. 87 Cod penal nou) sau în alte limite decât cele legale (pct. 14).

-Când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii (pct. 171).

-Când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat (pct. 19).

-Când a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului (pct. 20).

4. Cazuri de verificare a situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond

Potrivit art. 3859 pct. 18 Cod procedură penală, constituie motiv de recurs, când s-a comis o eroare gravă de fapt. Legea nu precizează ce se înţelege prin ”eroare gravă de fapt”, revenind literaturii de specialitate de a defini acest concept.

§3. Motivarea recursului

Recursul trebuie să fie motivat, în baza art. 38510 alin. 1 Cod procedură penală, fie în scris, fie oral, în faţa instanţei.

Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Termenul de 5

322

Page 116: Partea Speciala

zile prevăzut de lege este un termen de regresiune şi se calculează pe unităţi libere1.

Prin derogare de la această regulă, în cazul în care este declarat împotriva hotărârii, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel, recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii (art. 38510 alin. 3 Cod procedură penală).

§4. Efectele recursului2

1. Efectul suspensiv al recursului

Potrivit art. 3855 Cod procedură penală, recursul este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul în care legea dispune altfel3.

Pentru părţile care nu au declarat recurs, sau la care recursul declarat nu se referă, hotărârea este executorie de la data expirării termenului de recurs.

Recursul procurorului, declarat fără rezerve, suspendă executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacată.

Prin derogarea de la această regulă, recursul nu suspendă executarea dispoziţiilor din hotărârea atacată în următoarele cazuri:

-când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 28 din Legea nr. 56/1993);

-luarea prin încheiere a unei măsuri preventive (art. 141 alin. 3 Cod procedură penală);

-luarea, revocarea şi menţinerea acestei măsuri prin sentinţă sau prin decizie (art. 350 alin. 4 Cod procedură penală);

-confirmarea măsurii internării medicale provizorii (art. 162 alin. 6 Cod procedură penală);

-suspendarea judecăţii (art. 305 alin. 3 Cod procedură penală);-liberarea condiţionată, cu excepţia recursului declarat de

procuror (art. 450 alin. 4 Cod procedură penală);

1 I. Neagu, op. cit., pag. 5882 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 292-295; I. Neagu, op. cit., pag. 590-593; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 330-337; Gr. Theodoru, op. cit., pag. 169 şi urm.3 V. Păvăleanu, Efectul suspensiv al recursului în cazul măsurilor preventive, Dreptul nr. 8/1996, pag. 113-115

323

Page 117: Partea Speciala

-contestarea măsurii asiguratorii (art. 168 alin. 2 Cod procedură penală);

-prelungirea arestării preventive (art. 159 alin. 9 Cod procedură penală).

2. Efectul devolutiv al recursului

Potrivit art. 3851 Cod procedură penală, instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.În această ipoteză instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală.

De la această regulă există o excepţie înscrisă în prevederile art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, care se referă la infracţiunile enumerate în dispoziţiile art. 279 lit. a Cod procedură penală.

Potrivit acestor prevederi, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 3859, iar instanţa este obligată ca în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la limitele devolutive ale judecării unui recurs ordinar al părţii vătămate. Sunt avute în vedere posibilităţile ca prin recursul ordinar vizând numai latura civilă a cauzei, instanţa de control judiciar să poată verifica din oficiu şi latura penală a cauzei.

Îmbrăţişând opinia pe care o considerăm dominantă şi corectă, apreciem că instanţa poate verifica din oficiu numai soluţia dată laturii civile a cauzei şi asupra aspectelor precis determinate în motivele de recurs. În nici un caz nu ar putea fi extinse aceste motive de recurs cu privire la inculpatul care nu a declarat recurs, pentru a-i crea acestuia o situaţie mai grea.1

3. Efectul extensiv al recursului

1 L. Herghelegiu, Parte vătămată. Recurs. Limite., Revista de drept penal, nr. 4/2003, p. 108-110

324

Page 118: Partea Speciala

Acest efect obligă instanţa de recurs să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs şi la acelea la care acestea nu se referă, abilitând-o să hotărască şi în privinţa lor fără să le poată crea acestor părţi o situaţie mai grea (art. 3857 Cod procedură penală).

Efectul extensiv are o singură limită privind neagravarea situaţiei părţii faţa de care s-a făcut extinderea.

4. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs

În materia recursului, îşi găseşte aplicarea regula potrivit căreia nu se poate agrava situaţia părţii în propria cale de atac, cunsocută sub denumirea de non reformatio în pejus.

Potrivit art. 3858 Cod procedură penală, instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs. În recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.

Această regulă este incidentă nu numai în recursul părţilor, ci şi în recursul martorilor, expertului, interpretului, apărătorului sau al altor persoane, corespunzător soluţiei pronunţate.

Instanţa de recurs nu poate agrava situaţia unei părţi în recursul declarat de procuror în favoarea acesteia, însă de la această regulă există două excepţii:

-când există şi recursul unei părţi contrare;-cănd există recursul procurorului fără rezerve.

§5. Renunţarea la recurs

Instituţia renunţării la recurs funcţionează numai pentru părţi, deoarece art. 3855 Cod procedură penală nu se referă şi la alţi titulari. Până la expirarea termenului de recurs partea care a renunţat la exercitarea acestei căi de atac poate reveni, însă numai în ce priveşte latura penală, întrucât potrivit legii, renunţarea la recurs este irevocabilă cu privire la latura civilă.

Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.

Faţă de partea care a renunţat la recurs, hotărârea devine definitivă la data expirării termenului de recurs pentru latura penală.

325

Page 119: Partea Speciala

§6. Retragerea recursului

Declaraţia de retragere a recursului trebuie să fie expresă, putând avea forma scrisă sau orală. Retragerea recursului se poate face la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, sau la instanţa de recurs.

Recursul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior, însă nu poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

§7. Judecata în recurs

1. Obiectul judecăţii în recurs

Instanţa, judecând recursul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs (art. 38514 Cod procedură penală).

2. Procedura de judecată1

Judecata în recurs prezintă următoarea structură:-măsuri pregătitoare;-şedinţa de judecată;-deliberarea şi luarea hotărârii.

A. Măsuri pregătitoare

a) Citarea părţilor

Preşedintele instanţei de recurs, după primirea dosarului cauzei şi a declaraţiei de recurs fixează termen de judecată şi, potrivit art. 38511

alin. 1 Cod procedură penală, judecarea se face cu citarea părţilor. La judecata în recurs cel care a exercitat calea de atac poartă denumirea de recurent, iar partea care are interese opuse se numeşte intimat. Inculpatul aflat în stare de deţinere trebuie adus la judecată, prezenţa sa

1 Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română (II), D. nr. 3/1995, pag. 65; I. Neagu, op. cit., pag. 596; M. Apetrei, op. cit., pag. 316

326

Page 120: Partea Speciala

fiind obligatorie indiferent de poziţia procesuală pe care o are (art. 38511

alin. 2 Cod procedură penală).Participarea procurorului la judecata recursului este obligatorie

în toate cazurile.

b) Întocmirea raportului scris

Potrivit art. 38512 Cod procedură penală, preşedintele instanţei de recurs poate delega unul din judecători să facă un raport scris asupra recursului. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie raportul poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat asistent.

În ipoteza în care sunt mai multe recursuri ale unor părţi şi al procurorului, se va întocmi un singur raport cu privire la toate recursurile1.

B. Şedinţa de judecată în recurs

Structura şedinţei de judecată în recurs prezintă două particularităţi: lipsa cercetării judecătoreşti şi existenţa unui raport.

Desfăşurarea şedinţei de judecată în recurs cuprinde anumite momente distincte: începutul şedinţei de judecată; citirea raportului şi dezbaterile.

a) Începutul şedinţei de judecată

După deschiderea şedinţei de judecată de către preşedintele completului, se verifică prezenţa părţilor, îndeplinirea procedurii de citare pentru părţile lipsă, prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere şi participarea apărătorului ales sau din oficiu, când asistenţa juridică este obligatorie.

b) Citirea raportului

Atunci când preşedintele completului constată că au fost respectate dispoziţiile legale şi că nu există nici un impediment pentru

1 Gh. Mateuţ, Procedura penală, Partea Specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Buc., 1998, pag. 343

327

Page 121: Partea Speciala

desfăşurarea judecăţii, declară recursul în stare de judecată şi dă cuvântul judecătorului desemnat pentru citirea raportului.

Lipsa raportului, neregularitatea sau necitirea lui se sancţionează cu nulitatea relativă, care trebuie invocată la instanţa de recurs, înainte de a se intra în dezbateri1.

c) Dezbaterile judiciare

Potrivit art. 38513 Cod procedură penală, după citirea raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în urmă procurorului, iar dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.

Inculpatul are cel din urmă cuvântul.d) Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

După încheierea dezbaterilor are loc deliberarea, care constă în verificarea hotârârii atacate pe baza probelor administrate în cauză şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de recurs. Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 Cod procedură penală, depuse în termenul prevăzut de lege, sau care pot fi invocate din oficiu. Sunt examinate pe rând motivele de recurs formulate de procuror şi de părţi iar în situaţia în care unul din motivele invocate este întemeiat şi atrage casarea în întregime a hotărârii cu rejudecarea cauzei, nu se mai justifică examinarea celorlalte motive de recurs; în caz contrar se examinează toate motivele de recurs.

Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică, de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier.

3. Soluţiile la judecata de recurs

Soluţia instanţei de recurs diferă după cum această cale de atac se exercită asupra unei hotărâri a instanţei de apel când va fi corespunzătoare cazurilor de casare prevăzute de lege, sau când se

1 I. Neagu, op. cit., pag. 598

328

Page 122: Partea Speciala

exercită asupra unei hotărâri nesupuse apelului, situaţie în care se va examina cauza sub toate aspectele.

Instanţa de recurs poate pronunţa respingerea sau admiterea recursului.

A. Respingerea recursului

Potrivit art. 38515 pct. 1 Cod procedură penală, instanţa, judecând recursul îl respinge, menţinând hotărârea atacată:

-dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;-dacă recursul este nefondat.Recursul este tardiv atunci când nu a fost declarat în termenul

prevăzut de lege şi nu poate fi considerat ca recurs peste termen sau nu sunt îndeplinite condiţiile pentru repunerea în termen1.

Recursul este inadmisibil când legea nu prevede că o hotărâre poate fi atacată cu recurs sau când o persoană nu are dreptul de a declara recurs.

Recursul este nefondat atunci când motivele de recurs formulate în termen legal nu sunt întemeiate, fie datorită inexistenţei erorii invocate, fie datorită neîndeplinirii condiţiilor în care poate opera nulitatea, ori unei interpretări greşite a legii în criticarea hotărârii atacate, iar alte motive de casare invocabile din oficiu, nu au fost constatate2.

B. Admiterea recursului şi casarea hotărârii3

a) Casarea hotărârii recurate şi soluţionarea concomitentă a cauzei

Această soluţie intervine în situaţiile prevăzute în art. 38515 pct. 2 lit. a şi b Cod procedură penală.

-Când apelul a fost greşit admis, se casează hotărârea instanţei de apel şi se menţine hotărârea primei instanţe. Apelul se consideră că a fost greşit admis când era tardiv, inadmisibil sau nefondat.1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 425; C.S.J., s. p., d. nr. 2285/1995, D. nr. 6/1996, pag. 115-1162 Gr. Theodoru. op. cit., pag. 356 şi urm.3 Gr. Tehodoru, op. cit., pag. 362-384; I. Neagu, op. cit., pag. 601-603; Gh. Mateuţ. op. cit., P.S., vol. II, pag. 349-352

329

Page 123: Partea Speciala

-Când inculpatul a fost condamnat sau a rămas condamnat la instanţa de apel, deşi în această cauză trebuia să se pronunţe achitarea sau încetarea procesului penal în baza art. 11 şi 10 lit. a-j Cod procedură penală, soluţie care este numai în favoarea inculpatului.

b) Casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost casată

În art. 38515 pct. 2 lit. c Cod procedură penală, sunt prevăzute trei cazuri în care se poate adopta soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare.

-Când casarea s-a produs pentru vreunul din cazurile de nulitate prevăzute în art. 197 alin. 2 Cod procedură penală.

-Atunci când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe cât şi hotărârea instanţei de apel, admiţându-se recursul şi dispunându-se rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, se va trimite cauza la prima instanţă, dacă ambele hotărâri au fost casate, sau la instanţa de apel când numai hotărârea acesteia a fost casată.

-În situaţia în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de recurs, dacă admite recursul şi este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, sau când interesele justiţiei o cer, de către o altă instanţă egală în grad.

c) Casarea hotărârii recurate cu reţinere sau rejudecare de către instanţa de recurs

Această soluţie este subsidiară şi se pronunţă în alte cazuri când nu se poate da vreo soluţie din cele examinate. Dintre cazurile în care se aplică această soluţie, când recursul este îndreptat împotriva unei hotărâri a instanţei de apel menţionăm: neefectuarea în cursul urmăririi penale şi al judecăţii a expertizei psihiatrice a inculpatului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin 1 şi 2 Cod procedură penală.

Rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs are loc în altă şedinţă decât cea în care s-a judecat recursul, situaţie care se explică prin aceea că fiecare reprezintă stadii procesuale distincte1.

d) Restituirea cauzei procurorului

1 I. Neagu, op. cit., pag. 603

330

Page 124: Partea Speciala

Instanţa de recurs poate adopta şi soluţia de rstituire a cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, în condiţiile art. 333 Cod procedură penală, dacă constată că probele necesare pentru lămurirea unor împrejurări esenţiale ale cauzei nu pot fi administrate în faţa instanţei decât cu mare întârziere.

e) Soluţionarea altor chestiuni referitoare la recurs

Instanţa de recurs, în soluţionarea cauzei după casare, face aplicarea dispoziţiilor cu privire la repararea pagubei, la măsurile asiguratorii, la cheltuielile judiciare, la computarea deţinerii preventive şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu recurs.

În caz de casare a hotărârii instanţei de fond, dacă aceasta a dispus arestarea inculpatului se va examina, cu ocazia deliberării, în ce măsură se mai justifică sau nu privarea de libertate.

§8. Rejudecarea cauzei după casare1

1. Instanţa competentă să judece cauza după casare

După casarea hotărârii în recurs, rejudecarea cauzei poate avea loc la prima instanţă, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs. Cauza se trimite spre rejudecare la prima instanţă când a fost casată şi hotărârea acesteia, sau la instanţa de apel, dacă a fost casată numai hotărârea acesteia. Rejudecarea are loc la instanţa de recurs atunci când s-a dispus casarea cu reţinere.

2. Limitele rejudecării după casare

Potrivit art. 38518 Cod procedură penală, instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului. Sunt avute în vedre două situaţii: una privind casarea în întregime a hotărârii recurate, care conduce la rejudecarea tuturor faptelor şi

1 Gr. Theodoru, op. cit., pag. 390-414; I. Neagu, op. cit., pag. 605-606; Gh. Mateuţ, op. cit., P.S., vol. II, pag. 356-359

331

Page 125: Partea Speciala

persoanelor la care se referă această hotărâre, atât în latura penală şi civilă, şi alta, când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare fiind obligată să se pronunţe numai în limitele în care hotărârea a fost casată1.

3. Procedura de rejudecare

Potrivit art. 38519 Cod procedură penală, rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară după regulile generale de judecată şi cele ale judecăţii în primă instanţă2, dar în limitele în care s-a dispus casarea, examinate anterior.

Secţiunea a IV-aAutoritatea de lucru judecat

§1. Efectele rămânerii definitive a hotărârii penale

Hotărârea penală poate rănmâne definitivă la prima instanţă, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs.

Din momentul când a devenit defintivă, hotărârea penală sau civilă este executorie în toate dispoziţiile sale iar autoritătile competente sunt obligate să le aducă la îndeplinire.

Hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat, care decurge din caracterul irevocabil al acesteia, care nu poate fi desfiinţată decât în cazul admiterii unei căi de atac extraorinare.

§2. Autoritatea de lucru judecat, cauză de împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale

Autoritatea de lucru judecat presupune existenţa a trei condiţii: o hotărâre penală definitivă cu privire la acţiunea penală, identitate de persoană şi de obiect.

-Hotărârea definitivă pronunţată de instanţă trebuie să fie de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Face excepţie de la această regulă hotărârea de încetare a procesului penal în 1 C.S.J., s. p., d. nr. 235/1993, D. nr. 4/1994, pag. 932 C.S.J., s. p., d. nr. 2064/1996, D. nr. 11/1997, pag. 129

332

Page 126: Partea Speciala

baza art. 10 lit. f Cod procedură penală, care nu soluţionează în fond acţiunea penală, ci doar constată existenţa unui impediment în exercitarea ei.

-Identitatea de persoană exprimă cerinţa ca între persoana faţă de care s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă şi persoana care ar urma să fie urmărită sau judecată pentru aceeaşi faptă să fie identitate.

-Identitatea de obiect se referă la aceeaşi faptă pentru care s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă şi fapta care ar urma să fie din nou imputată aceleiaşi persoane. Identitatea se referă la faptă şi nu la infracţiune, ceea ce înseamnă că, atunci când fapta este aceeaşi, există identitate chiar dacă s-ar încadra într-o altă infracţiune.

Autoritatea de lucru judecat produce şi efectul de a împiedica revenirea asupra unor dispoziţii cuprinse într-o hotărâre penală definitivă cu excepţia unor cazuri în care legea dispune altfel (art. 447 şi urm. Cod procedură penală).

Un mod original de reglementare a autorităţii de lucru judecat este întâlnit în Codul de procedură penală al Republicii Moldova.

Potrivit prevederilor art. 22 ce poartă titlul „Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori”, hotărârea organului de urmărire penală de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale are aceeaşi valoare cu o hotărâre judecătorească definitivă.

În alin. 3 al art. 42 se prevede că „hotărârea organului de urmărire penală de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, precum şi hotărârea judecătorească definitivă împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană, pentru aceeaşi faptă, cu excepţia cazului când fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente au afectat hotărârea pronunţată”.

§3. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penle definitive în faţa instanţei civile sesizată cu judecarea acţiunii civile

În procesul penal acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale şi deci soluţionarea ei trebuie să fie în concordanţă cu soluţia dată în acţiunea penală cu privire la existenţa faptei, la săvârşirea ei de către inculpat şi la vinovăţia acestuia, altfel se produce o contradicţie în

333

Page 127: Partea Speciala

modul de soluţionare a celor două acţiuni. Aceeaşi regulă trebuie să fie aplicată şi atunci când acţiunea civilă are ca obiect prejudiciile produse prin infracţiunea săvârşită de inculpat şi se exercită în faţa instanţei civile, în sensul că instanţa civilă este obligată să accepte ceea ce a hotărât în mod definitiv instanţa penală cu privire la existenţa faptei, săvârşirea ei de către inculpat şi vinovăţia acestuia.

Atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat asupra unor chestiuni de fapt, instanţa civilă, care judecă acţiunea civilă decurgând din fapta penală, este abilitată să le examineze şi să le soluţioneze; astfel, dacă instanţa penală nu a statuat asupra existenţei sau inexistenţei culpei victimei la producerea pagubei, instanţa civilă este în drept să se pronunţe asupra acestei împrejurări producătoare de efecte juridice.

CAPITOLUL VCĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Secţiunea ICaracteristicile căilor de atac extraordinare1

Căile de atac extraordinare şi căile de atac ordinare au un scop comun, de a înlătura erorile de fapt şi de drept pe care le cuprind hotărârile penale, având comune şi unele cazuri de exercitare, reguli de procedură şi soluţii.

Pe lângă aceste asemănări, căile de atac extraordinare au şi unele caracteristici care le deosebesc de căile de atac ordinare şi anume:

- căile de atac extraordinare sunt îndreptate împotriva hotărârilor penale definitive, iar cele ordinare împotriva hotărârilor penale nedefinitive;

- în timp ce pentru căile de atac extraordinare legea procesuală penală fixează un număr restrâns de cazuri în care acestea pot fi introduse, în cazul căilor de atac ordinare legea fie că nu enumeră

1 D.V. Mihaiescu, V. Ramureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag. 8-11; Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 450-452; M. Apetrei, op.cit., pag. 323-324; I. Neagu, op.cit., pag. 607-608

334

Page 128: Partea Speciala

limitativ motivele, fie că instituie un numar mare de cazuri când acestea pot fi exercitate;

- căile de atac extraordinare sunt situate în afara sistemului gradelor de jurisdicţie, pe când căile de atac ordinare se înscriu în acest sistem;

- exerciţiul căilor de atac extraordinare, sub aspectul titularilor lor, este cu mult mai restrâns decât cel al căilor de atac ordinare;

- termenele de exercitare a căilor de atac extraordinare sunt cu mult mai mari decât termenele de exercitare a căilor de atac ordinare;

- în cazul unor căi de atac extraordinare reexaminarea cauzei se face numai după ce s-a desfăşurat o procedură de admitere în principiu, pe când exercitarea unei căi de atac ordinare investeşte instanţa cu judecarea imediată a acestor căi de atac;

- în timp ce căile de atac extraordinare nu suspendă prin exercitarea lor, executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărârea atacată, introducerea căilor de atac ordinare suspendă de drept executarea dispoziţiilor menţionate în hotărârea atacată;

- în timp ce căile de atac extraordinare au un regim special în ce priveşte instanţa competentă să judece (instanţa care le-a pronunţat pentru unele şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru altele), judecarea căilor ordinare de atac cade în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Secţiunea IIContestaţia în anulare

§1. Consideraţii introductive

Contestaţia în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de lege, se poate cere unei instanţe care a pronunţat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală şi să revină în total sau în parte asupra soluţiilor date acesteia1.

1 V. Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea Specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, pag. 247

335

Page 129: Partea Speciala

Contestaţia în anulare are o natură juridică mixtă, fiind atât o cale de anulare, cât şi de retractare2.

În afara esenţei sale de remediu al hotărârii, propriu oricărei căi de atac, contestaţia în anulare manifestă în anumite cazuri şi elementele unei excepţii procesuale, cum ar fi în cazurile prevăzute de art. 386 lit. a şi b Cod procedură penală, prin care se urmareşte repunerea părţii lipsă la judecarea recursului în dreptul de a se rejudeca pricina în faţa aceleiaşi instanţe în prezenţa contestatorului2.

§2. Cazurile de contestaţie în anulare

Potrivit art. 386 Cod procedură penală, contestaţia în anulare împotriva hotărârilor penale definitive poate fi făcută numai în patru cazuri.

1. Când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii (art. 386 lit. a Cod procedură penală)

Acest caz de contestaţie în anulare este justificat de dreptul pe care-l au părţile de a fi prezente la şedinţa de judecată, în scopul apărării intereselor lor procesuale şi implică îndeplinirea urmatoarelor condiţii3:

Pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, procedura de citare faţă de această parte nu a fost îndeplinită potrivit legii, în sensul că operaţiile de emitere a citaţiei, de înmânare a acesteia cât şi dovada modului de îndeplinire a procedurii de citare nu au fost efectuate deloc sau au fost efectuate în condiţii ce nu asigură cunoaşterea de către parte a datei de desfăşurare a şedinţei de judecată la instanţa de recurs.

2 I. Neagu, op.cit., pag. 610; N. Volonciu, op.cit., P.S., vol. II, pag. 3212 N. Volonciu, op.cit., P.S., vol. II, pag. 3223 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 459-460

336

Page 130: Partea Speciala

Partea nu a fost prezentă la judecarea cauzei de către instanţa de recurs, aducându-i-se atingere dreptului său de a participa la judecată şi de a pune concluzii.

Lipsa părţii să se fi produs în faţa instanţei de recurs, când au avut loc dezbaterile judiciare, fie în stadiul judecării recursului fie la rejudecarea cauzei, după casare, de către instanţa de recurs. Lipsa părţii nelegal citate la prima instanţă se poate invoca doar în apel, iar lipsa părţii nelegal citate la judecata în apel se invocă prin recurs.

2. Când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa despre această împiedicare (art. 386 lit. b Cod procedură penală)

Pentru a se folosi acest caz de contestaţie în anulare se cer următoarele condiţii cumulative1:

Partea să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc şedinţa de judecată de dezbateri asupra recursului sau la rejudecarea cauzei după casare, de către instanţa de recurs, iar procedura de citare a părţii să fi fost îndeplinită potrivit legii.

Partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată al recursului sau la rejudecarea cauzei după casare. Imposibilitatea de prezentare a părţii să fie datorată unor împrejurări care pot fi apreciate ca având un caracter excepţional, de neînvins, şi să nu fi fost prevăzute în mod normal de parte, cum ar fi: aflarea inculpatului în stare de deţinere, de internare într-un spital în stare gravă, o epidemie ce a necesitat măsuri de carantină, întreruperea circulaţiei ca urmare a unei înzăpeziri, inundaţii, încorporarea, concentrarea unei persoane, etc.

Partea a fost în imposibilitatea de a înştiinţa instanţa de recurs despre împiedicarea de a se prezenta la judecată, întrucât s-a aflat în stare de inconştienţă sau mijloacele de

1 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 461

337

Page 131: Partea Speciala

comunicaţie au fost întrerupte, condiţii care trebuie să fie cumulative1.

3. Când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute de art. 10, lit. f-i, cu privire la care existau probe în dosar (art. 386 lit. c Cod procedură penală)

Instanţa să nu se fi pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal prevăzute de art. 10 lit. f-i, indiferent dacă a fost invocată de parte sau putea fi luată în considerare din oficiu.

La dosar există probe din care rezultă existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, omise de instanţa de recurs în soluţionarea recursului.

4. Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă (art. 386 lit d Cod procedură penală)

Reglementarea acestui caz de contestaţie a condus la instituirea unui remediu procesual prin care partea interesată obţine restabilirea legalităţii încălcate prin nesocotirea principiului non bis in idem2.

§3. Procedura de exercitare a contestaţiei în anulare

1. Condiţii de fond

A. Hotărârile penale susceptibile de contestaţie în anulare

În art. 386 Cod procedură penală sunt menţionate hotărârile penale care pot fi atacate cu contestaţie în anulare.

Pentru primele trei cazuri prevăzute în art. 386 lit a, b şi c Cod procedură penală, poate fi atacată cu contestaţie în anulare numai hotărârea penală pronunţată de instanţa de recurs, care este o decizie.

Pentru contestaţia în anulare prevăzută în art. 386 lit d Cod procedură penală, aceasta se poate exercita împotriva ultimei hotărâri

1 A se vedea dec. de îndrumare a Plenului TS., nr. 24/1960, CD., 1960, pag. 672 I. Neagu, op. cit, pag. 615

338

Page 132: Partea Speciala

penale ramase definitive, care poate fi o sentinţă a primei instanţe, o decizie a instanţei de apel sau o decizie a instanţei de recurs.

B. Titularii exerciţiului contestaţiei în anulare

Potrivit art. 387 alin. 1 Cod procedură penală, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, iar contestaţia pentru motivele prevăzute în art. 386 lit c şi d, şi de procuror.

C. Termenul de exercitare a contestaţiei în anulare

Potrivit art. 388 Cod procedură penală, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare este reglementat diferit în raport de cazul invocat şi de persoana care foloseşte calea de atac. Astfel, pentru motivele arătate în art. 386 lit a-c Cod procedură penală, contestaţia în anulare poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere1. Contestaţia pentru cazul prevăzut de art. 386 lit d Cod procedură penală poate fi introdusă oricând.

Deşi textul se referă la termenul de 10 zile de la începerea executării, nu înseamnă că nu se poate exercita contestaţia în anulare şi înainte de începerea executării.

Dacă se introduce contestaţia de către procuror pentru cazul prevăzut de art. 385 lit. c Cod procedură penală, se consideră că termenul este întotdeauna de 30 zile de la data pronunţării hotărârii, deoarece el nu face parte dintre persoanele împotriva cărora se face executarea şi, în consecinţă, niciodată nu se poate pune problema termenului de 10 zile de la începerea executării2.

2. Condiţii de formă

A. Cererea de contestaţie în anulare

Contestaţia în anulare se exercită printr-o cerere scrisă formulată de partea interesată sau, în cazurile prevăzute de lege, printr-o adresă a

1 Tribunalul Municipiului Bucureşti, s.II-a p.,d. Nr. 389/1990, D. nr.4/1992, pag.812 I. Neagu, op. cit., pag. 617

339

Page 133: Partea Speciala

parchetului corespunzator. În cererea de contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a-c Cod procedură penală, trebuie să se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul acestora (art. 387 alin. 2 Cod procedură penală).

Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. d Cod procedură penală, poate fi probat numai prin înscrisuri oficiale, respectiv copiile hotărârilor judecătoreţti definitive1.

B. Instanţa competentă să judece contestaţia în anulare

Potrivit art. 389 Cod procedură panală, contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute în art. 386 lit. a-c se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, care poate fi, după caz, tribunalul sau curtea de apel, tribunalul militar teritorial sau Curtea Militară de Apel, ori Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie2.

În cazul prevăzut de art. 386 lit. d Cod procedură penală, contestaţia în anulare se introduce la instanţa la care a ramas definitivă ultima hotărâre.

§4. Procedura de judecată a contestaţiei în anulare

Instanţa sesizată poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere până la soluţionarea contestaţiei în anulare, evident cu concluziile procurorului (art. 390 Cod procedură penală). Deci, suspendarea executării hotărârii atacate nu este obligatorie pentru instanţă, care poate aprecia, în raport de cazul invocat, dacă se justifică sau nu cererea de suspendare a executării pedepsei.

1. Admiterea în principiu a cererii

Judecarea contestaţiei în anulare pentru primele trei cazuri începe cu o procedură prealabilă consacrată examinării admisibilităţii în principiu a cererii (art. 391 alin. 1 Cod procedură penală).

În această etapă procesuală instanţa examinează dacă cererea introdusă priveşte o hotărâre definitivă, dacă cererea este făcută de o

1 I. Neagu, op. cit., pag. 6162 M. Apetrei, op. cit., pag. 330; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 468

340

Page 134: Partea Speciala

persoană care are calitatea procesuală cerută de lege, dacă cererea este motivată şi dacă a fost introdusă în termenul prevăzut de lege. În cazul contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţia art. 386 lit. d Cod procedură penală, nu se desfăşoară procedura examinării în principiu, ci se trece direct la judecarea contestaţiei.

2. Soluţionarea contestaţiei în anulare

Instanţa, în compunerea prevăzută pentru judecata în recurs, în primele trei cazuri, sau pentru judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs, după cum a rămas definitivă ultima hotărâre, în ultimul caz, deliberează în secret şi se pronunţă asupra cererii cu care a fost sesizată.

Instanţa poate dispune respingerea sau admiterea constestaţiei în anulare, pronunţând o decizie în primele trei cazuri, iar în ultimul caz, o sentinţă, dacă judecă în primă instanţă, sau o decizie, când judecă în apel sau în recurs.

La rejudecarea pe care o face instanţa după admiterea contestaţiei în anulare, nu i se poate agrava situaţia celui care a introdus cererea, aplicându-se regula non reformatio în pejus1.

Sectiunea a III-aRevizuirea

Revizuirea este o cale de atac de retractare deoarece prin ea nu se aduce o critică hotărârii atacate şi, prin urmare, nici la adresa completului de judecată care a dat acea hotărâre, ci se invocă descoperirea unor situaţii noi care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei, care, dacă ar fi fost cunoscute în acea perioadă ar fi dus la o altă soluţie.

§1. Cazurile de revizuire

Codul de procedură penală prevede în art. 394 cinci cazuri de revizuire, atât în favoarea cât şi în defavoarea părţilor din proces, care pot fi folosite pentru revizuirea laturii penale şi a laturii civile a cauzei.

1 N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 333; Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag 473; M. Apetrei, op. cit., pag. 332

341

Page 135: Partea Speciala

1. Cazul de revizuire privind descoperirea de fapte sau împrejurări noi (art. 394 lit. a Cod procedură penală)

Acest caz de revizuire este cel mai reprezentativ sub aspectul elementelor care conduc la înlăturarea erorilor judiciare existente într-o hotărâre definitivă, întrucât are în vedere descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţa la soluţionare a cauzei.1

2. Cazul de revizuire privind mărturia mincinoasă (art. 394 lit. b Cod procedură penală)

În cazul mărturiei mincinoase, eroarea judiciară îşi are sursa într-o formă de fraudă procesuală despre care instanţa nu a avut cunostinţă la soluţionarea cauzei. Pentru admisibilitatea acestui caz de revizuire trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:

Un martor, expert sau interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Mărturia mincinoasă săvârşită de martor, expert, interpret să fi avut loc în cauza penală supusă revizuirii şi nu în altă cauză, căci eroarea de judecată a fost determinată de această fraudă procesuală.

Mărturia mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice (art. 394 alin. 3 Cod procedură penală).

Mărturia mincinoasă poate fi dovedită printr-o hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului.

3. Cazul de revizuire privind înscrisurile declarate false (art. 394 lit. c Cod procedură penală)

Pentru existenţa acestui caz de revizuire sunt necesare două condiţii2:

Să existe un înscris fals care a servit ca temei al hotărârii pronunţate. Este necesar ca un astfel de înscris să fi fost declarat fals în cadrul unui proces penal, prin condamnarea penală a celui care l-a falsificat sau chiar prin achitarea lui sau încetarea procesului penal dacă există vreo cauză care a înlaturat caracterul penal al faptei sau care a înlaturat răspunderea penală.

1 . Neagu, op. cit., pag. 6232 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 483; M. Apetrei, op. cit., pag. 336

342

Page 136: Partea Speciala

Înscrisul declarat fals să fi dus la darea unei hotărâri nelegale şi netemeinice.

4. Cazul privind comiterea unei infracţiuni în legatură cu cauza a cărei revizuire se cere de către un membru al completului de judecată, procuror ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală (art. 394 lit. d Cod procedură penală)

Pentru a putea fi invocat acest caz de revizuire sunt necesare urmatoarele condiţii:

Săvârşirea unei infracţiuni de către un membru al completului de judecată, procuror ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală, care să fi privit corectitudinea urmăririi sau judecăţii.

Infractiunea să fi fost săvârşită în legatură cu cauza a cărei hotărâre definitivă a fost atacată.

5. Cazul de revizuire privind hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia (art. 394 lit. e Cod procedură penală)

Pentru a reţine acest caz de revizuire, se cer urmatoarele condiţii1:

Hotărârile definitive ale instanţelor penale să soluţioneze fondul cauzei. Sub acest aspect, se cere ca instanţele să se fi pronunţat diferit asupra existenţei faptei, a săvârşirii ei de către inculpat şi a vinovaţiei acestuia.

Hotărârile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se exclud una pe alta.

Inconciliabilitatea trebuie să rezulte din dispozitiv, iar când dispozitivul nu este determinant în lămurirea soluţiilor ce nu se pot concilia, se poate apela şi la considerentele care-l precizează.

§2. Procedura revizuirii penale

1. Hotărârile penale supuse revizuirii

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 487-488.

343

Page 137: Partea Speciala

Potrivit art. 393 Cod procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă. Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.

2 Persoanele care pot cere revizuirea

Potrivit art. 396 Cod procedură penală, pot cere revizuirea: oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale; soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; procurorul poate din oficiu să iniţieze procedura revizuirii; organele de conducere ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul Penal, care au cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea, sunt obligate să sesizeze procurorul. Asemenea informaţii pot proveni de bună voie de la orice persoană fizică sau juridică, iar în cazul prevăzut de art. 265 Cod penal este obligatorie1.

3 Termenul de introducere a cererii de revizuire

Articolul 398 Cod procedură penală reglementează în mod diferit termenul de introducere a cererii de revizuire, după cum cererea este făcută în favoarea sau în defavoarea condamnatului.

Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului.

Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal, se poate face în termen de un an, care curge:

În cazul prevăzut în art. 394 lit. a, precum şi în cazurile prevăzute la lit. b, c şi d, când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea;

În cazurile prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d, dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea.

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 490

344

Page 138: Partea Speciala

Pentru procuror, termenul de un an curge în cazul sesizării din oficiu, în aceleaşi condiţii.

4. Cererea de revizuire

În baza art. 397 Cod procedură penală, cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în prima instanţă.

Cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se intemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.

Introducerea cererii de revizuire se poate face înainte de începerea executării condamnării penale sau civile, în cursul executării condamnării penale sau civile, în cursul executării ei sau chiar după executare dacă este în termen1. Fiind o cale extraordinară de atac nu are efect suspensiv de executare.

5. Structura procedurii de revizuire în reglementarea română actuală

Procedura revizuirii a pastrat, în principiu, structura anterioară, desfăşurându-se într-o procedură prealabilă în faţă procurorului şi alta în faţă instanţei de judecată, în două etape, examinarea în principiu şi judecarea în fond a cererii de revizuire.

Procedura prelabilă în faţă procurorului are în vedere verificarea temeiniciei cazului de revizuire invocat prin administrarea probelor propuse de revizuent, după care urmează sesizarea instanţei de judecată, indiferent dacă cererea de revizuire este intemeiată sau nu.

Procedura revizuirii parcurge în faţa instanţei de judecată două etape: examinarea în principiu şi judecarea în fond a revizuirii care se desfăşoară în faţa instanţei ce a judecat cauza în primă instanţă, ceea ce îi conferă caracterul de cale de atac de retractare.

Admiterea în principiu a cererii de revizuire înseamnă că noile fapte şi împrejurări invocate sunt de natură să pună la îndoială faptele reţinute prin hotărârea definitivă, recunoscându-se posibilitatea unei erori judiciare şi, prin urmare deschide procedura de rejudecare a cauzei în fond.

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., pag. 491

345

Page 139: Partea Speciala

Cea de-a doua etapă urmăreşte verificarea existenţei erorii judiciare în raport de ansamblul probelor administrate, adoptând soluţia care se impune.

Întrucât judecarea revizuirii este de competenţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă, procedura de judecata a revizuirii poate parcurge cele trei grade de jurisdicţie prevăzute pentru ciclul ordinar al procesului penal – prima instanţa, apel şi recurs.

6. Procedura în faţa procurorului

Cererea de revizuire se adresează procurorului din parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.

Dacă cererea de revizuire s-a facut de către un solicitant procurorul va dispune începerea procedurii prin rezoluţie, iar în caz de sesizare din oficiu va întocmi un proces-verbal1.

Potrivit art. 399 Cod procedură penală, după introducerea cererii de revizuire, procurorul verifică dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege privind titularul, termenul, cazul de revizuire invocat şi mijloacele de probă propuse. În lipsa unor menţiuni prevăzute de lege, procurorul îi cere revizuentului să completeze sau să precizeze datele necesare. În cazul când este necesară efectuarea de cercetări penale pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonanţă, şi cere dosarul cauzei, dacă este necesar.

Administrarea probelor se poate face de către procuror însă acesta poate delega organul de cercetare penală.

Termenul de efectuare a actelor de cercetare este de 2 luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire, fără ca legea să prevadă vreo sancţiune în cazul nerespectării termenului.

Potrivit art. 399 alin. 5 Cod procedură penală, după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanţei competente.

§3. Procedura de judecare a revizuirii

1 N. Volonciu, op.cit., P.S., vol. II, pag. 354

346

Page 140: Partea Speciala

1. Instanţa competentă să judece revizuirea

Procedura de judecare şi soluţionare a cererii de revizuire se desfăşoară în două etape: admiterea în principiu şi judecarea în fond a cererii, activitaţi care au loc în faţa aceleiaşi instanţe de judecată.

Sunt competente de a judeca revizuirea oricare dintre instanţele judecătoreşti dacă au judecat cauza în primă instanţă1, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Compunerea instanţei care examinează cauza în principiu sau o rejudecă în fond, urmează regulile stabilite pentru completul de judecată în primă instanţă, deci va fi un singur judecător, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie unde vor judeca 3 (trei) judecători.

2. Procedura de rejudecare a cauzei, după admiterea în principiu a cererii de revizuire

După admiterea în principu şi după dispunerea măsurilor necesare instanţa va proceda la rejudecarea cauzei, potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanţă.

Dacă gaseşte necesar, instanţa administrează din nou probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi sau cu ocazia admiterii în principiu a cererii de revizuire (art. 405 Cod procedură penală).

3. Soluţiile după rejudecarea în fond a cuzei

În raport de concluziile la care a ajuns instanţa de revizuire şi faţă de cazul de revizuire invocat, instanţa poate pronunţa următoarele soluţii2:

Respingerea în fond a cererii de revizuire în baza art. 406 alin. 4 Cod procedură penală, menţinând hotărârea definitivă atacată. Această soluţie se dispune dacă se constată că revizuirea este inadmisibilă, este tardivă sau neîntemeiat cazul de revizuire invocat. Respingerea în fond a revizuirii se dispune printr-o sentinţă motivată.

1 V. Dongoroz, în colab., op.cit., P.S., vol.II, pag. 2712 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 503-504

347

Page 141: Partea Speciala

Admiterea revizuirii şi anularea hotărârii definitive atacate numai în latura penală sau numai în latura civilă, numai pentru unele fapte şi persoane. În acest caz se pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor de la judecata în primă instanţă (art. 406 alin. I Cod procedură penală), care poate să fie de achitare sau încetare a procesului penal, în locul condamnării şi invers, dacă revizuirea este totală.

§4 Căile de atac

Potrivit art. 407 Cod procedură penală, sentinţele date cu privire la respingerea în principiu a cererii de revizuire sau cu privire la soluţia de fond, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului.

În cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 alin. 2 Cod procedură penală, sentinţa primei instanţe poate fi atacată numai cu recurs, ceea ce înseamnă că hotărârea dată în procedura de revizuire este supusă aceleiaşi căi de atac1.

Sectiunea a IV-aRecursul în anulare

§1. Consideraţii generale

Recursul în anulare este o cale de atac extraordinară prin care pot fi atacate orice hotărâri penale definitive date asupra fondului, dar şi cu privire la chestiuni adiacente, cum ar fi măsurile preventive, măsurile de siguranţă provizorii, procedurile de executare, etc2. Acest supracontrol judecătoresc, de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, duce la amplificarea procesului penal peste limita ordinară a desfăşurării sale cu o devoluţie privind erorile de drept, dar şi unele de fapt, cu efecte atât în favoarea cât şi în defavoarea părţilor şi cu posibilitatea de a se schimba sau modifica soluţia adoptată (de 1 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II –a pen., dec. 218/1998, R.P.D nr. 4/2000, pag. 1552 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., p. 507

348

Page 142: Partea Speciala

reformare) cât şi de a se casa hotărârea atacată cu trimitere spre rejudecare altei instanţe (de anulare).

1. Condiţiile de exercitare a recursului în anulare

A. Hotarârile care pot fi atacate cu recurs în anulareEste susceptibilă de a fi atacată cu recurs în anulare orice

hotărâre definitivă (art. 409 Cod procedură penală). Având în vedere existenţa a trei categorii de hotărâri definitive (cele pronunţate în primă instanţă nesusceptibile de apel, cele ale instanţei de apel, precum şi cele ale instanţei de recurs), deşi legea nu distinge, s-a susţinut că sunt vizate hotărârile judecătoreşti devenite irevocabile în urma exercitării ori neexercitării căilor de atac uzuale (apelul sau recursul).

B. Titularul dreptului de a exercita recursul în anulare

În actuala reglementare titularul recursului în anulare este numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care poate promova această cale de atac, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.

C. Termenul de exercitare a recursului în anulare

Potrivit art. 411 Cod procedură penală, recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând, chiar după moartea acestuia, cu privire la latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrânge asupra laturii penale.

Termenul de recurs în anulare expiră în luna şi ziua corespunzatoare a anului următor; dacă aceasta este nelucrătoare termenul se prorogă până în prima zi lucrătoare ce urmează1.

2. Cazurile în care se poate exercita recurs în anulare2

Cazurile de recurs în anulare împotriva hotărârilor de condamnare, de achitare şi de încetare a procesului penal se împart în

1 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 5132 M. Apetrei, op. cit., pag. 351-353; Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 513-516; I.Neagu, op.cit., pag. 641-642; N. Volonciu, op. cit., P.S., vol. II, pag. 367-370

349

Page 143: Partea Speciala

două categorii: unele prin care recursul în anulare are efect cu privire la situaţia părţilor din proces şi alta care se referă numai la acele erori grave de drept şi de fapt care s-au produs în defavoarea condamnatului.

În prima categorie sunt incluse acele cazuri care permit schimbarea sau modificarea soluţiei din hotărârea definitivă, atât în favoarea cât şi în defavoarea oricărei părţi, inclusiv a inculpatului.

Cea de a doua categorie justifică exercitarea recursului în anulare pentru ca soluţia atacată să fie schimbată sau modificată şi cazurile din prima categorie, dacă recursul în anulare este declarat în favoarea acestuia. Prin urmare, toate cazurile din a doua categorie justifică introducerea oricând a recursului în anulare în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii atacate, dacă sunt în defavoarea condamnatului. Cazurile din prima categorie pot fi clasificate în cazuri în favoarea condamnatului, cazuri în defavoarea sa şi cazuri atât în favoare cât şi în defavoare.

A. Cazuri în favoarea condamnatului

a) Când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronuntat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337(pct. 2);

b) Când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală (pct. 3);

c) Când persoana condamnată a fost mai înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlaturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului (pct. 5).

B. Cazuri în defavoarea inculpatului

a) Instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare (pct. 1).

b) Când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului (pct. 6).

350

Page 144: Partea Speciala

C. Cazuri atât în favoare cât şi în defavoarea inculpatului

a) Când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 Cod penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 4);

b) Când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică (pct. 7);

c) Când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a facut o greşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului (pct. 7);

d) Când s-a comis o eroare gravă de fapt (pct. 8);e) Când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în

sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat (pct. 9);

D. Cazurile de recurs în anulare care poate fi declarat numai în favoarea condamnatului (art. 410 pct. II 1-9)

a) Nu au fost respctate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

b) Instanţa nu a fost sesizată legal;c) Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat

prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate;d) Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când

legea prevede altfel;e) Judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a

inculpatului când aceasta era obligatorie, potrivit legii;f) Judecata a avut loc fără citarea legală a părţilor sau cu

procedura de citare neîndeplinită;g) Judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa

acestuia era obligatorie;h) Judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele

cu infractori minori;i) Când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în

cazurile şi în condiţiile art. 117 alin. 1 şi 2;j) Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau

introdusă tardiv.

351

Page 145: Partea Speciala

§2. Exercitarea recursului în anulare

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie există o Secţie judiciară penală în cadrul căreia se organizează verificarea hotărârilor definitive care cuprind erori de fapt şi de drept, în vederea constatării dacă acestea se încadrează în cazurile prevăzute în art. 410 Cod procedură penală. Propunerile în vederea exercitării recursului în anulare se pot face de procurorii generali ai curţilor de apel, de inspectorii din Ministerul Justiţiei şi de părţile din proces.

Atunci când consideră necesar, procurorul general poate retrage motivat recursul în anulare, ceea ce împiedică examinarea sa de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 414 Cod procedură penală).

§3. Efectele exercitării recursului în anulare 1

Potrivit articolului 412 Cod procedură penală, judecând recursul în anulare, instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile la care acestea nu se referă, putând hotară şi în privinţa lor, fără a crea acestor părţi o situaţie mai grea. Devoluţia se produce în raport de hotărârea definitivă atacată, de cazul de recurs în anulare invocat şi de partea în favoarea sau defavoarea căreia s-a actionat. Pot fi atacate soluţiile care privesc latura penală, dar şi cele din latura civilă a cauzei.

§4. Procedura de judecare a recursului în anulare2

1. Instanţa competentă

Judecarea recursului în anulare este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după urmatoarele criterii:

Secţia penală judecă, în complet de trei judecatori, recursurile în anulare declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, tribunale şi curţile de apel (art. 22 din Legea nr. 56/1993, republicată în Monitorul Oficial nr. 56/1999);

Completul de nouă judecatori judecă recursurile în anulare în cauzele în care secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi

1 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 417-5182 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 518-522; M. Apetrei, op.cit., pag. 353-356

352

Page 146: Partea Speciala

Justiţie a pronunţat sentinţe rămase definitive prin nerecurare ori decizii în soluţionarea recursurilor ordinare (articolul 24 din Legea nr. 56/1993);

Secţiile unite judecă recursurile în anulare în cazurile în care completul de 9 judecători a pronunţat decizii în recurs ordinar (articolul 26 litera a din Legea nr. 56/1993).

2. Judecarea recursului în anulare

Potrivit articolului 413 Cod procedură penală, la judecarea recursului în anulare, declarat în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau faţă de care s-a încetat procesul penal, părţile se citează. Dacă recursul este declarat în favoarea condamnatului, părţile se citează când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră necesar, precum şi în cazul când s-ar putea modifica despăgubirile civile.

Părţile prezente la judecarea recursului în anulare au dreptul la cuvânt, chiar dacă nu au fost citate.

Desfăşurarea judecăţii recursului în anulare parcurge aceleaşi stadii ca la celelalte judecăţi şi va cuprinde măsuri premergătoare şedinţei de judecată, şedinţa de judecată propriu-zisă, deliberarea şi darea hotărârii.

După sesizare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea procurorului general sau a condamnatului, poate dispune suspendarea executării hotărârii atacate, chiar când condamnatul a început executarea pedepsei.

3. Soluţionarea recursului în anulare

În urma judecării recursului în anulare instanţa poate pronunţa două soluţii: respingerea sau admiterea acestuia1.

Respingerea recursului în anulare se dispune când este inadmisibil, tardiv ori nefondat. Recursul în anulare este inadmisibil în cazul în care se ataca o hotărâre dată în alt recurs în anulare; este tardiv atunci când, în cazurile prevăzute de lege, a fost depăşit termenul de un an de la data ramânerii definitive a hotărârii atacate; este nefondat dacă se constată că nu este întemeiat cazul de casare invocat şi nu există un alt caz de casare care să poată fi luat în considerare din oficiu.

1 M. Apetrei, op.cit., pag. 354; Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 520-522

353

Page 147: Partea Speciala

Admiterea recursului în anulare şi casarea hotărârilor atacate. Cum în cauză, după casare, nu mai există o hotărâre asupra fondului cauzei, se impune reluarea procesului într-o etapă anterioară, la prima instanţă, la instanţa de apel sau de recurs, fără rejudecarea ei, potrivit art. 38515 Cod procedură penală, putându-se adopta urmatoarele soluţii:

-dacă hotărârea primei instanţe era corectă dar a greşit instanţa de apel sau de recurs, se desfiinţează deciziile date în apel sau în recurs şi se menţine soluţia primei instanţe; dacă hotărârea dată în apel este corectă iar cea din recurs este greşită;

-se dispune achitarea sau încetarea procesului penal, când inculpatul a fost condamnat deşi erau încălcate prevederile art. 10 şi 11 pct. 2 lit b şi c Cod procedură penală;

Se dispune trimiterea spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost casată, dacă există vreuna din următoarele situaţii:

-a operat nulitatea absolută cu excepţia incompetenţei, când trimiterea se face la instanţa competentă;

-judecata a avut loc în lipsa unei părţi care nu a fost legal citată sau care, legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

-unei părţi i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare a judecăţii şi nu a putut să-şi facă apărarea; prin hotărârea atacată nu s-a rezolvat fondul cauzei.

Se dispune rejudecarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în celelalte situaţii. Cum la Instanţa Supremă nu se administrează noi probe la rejudecarea cauzei, se dispune trimiterea fie la instanţa a cărei hotărâre a fost casată fie la o altă instanţă de grad egal, atunci când interesele justitiei o cer.

În situatia în care condamnatul se află în curs de executare a pedepsei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în anulare şi pronunţând casarea cu trimitere dispune asupra stării de libertate a acestuia, care se transformă din executare de pedeapsă în masură preventivă, revocând-o sau menţinând-o.

4. Limitele rejudecării cauzei după casarea în recursul în anulare

354

Page 148: Partea Speciala

Rejudecarea cauzei după casare, în recurs în anulare, se poate realiza după caz, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la instanţa de trimitere, în limitele în care s-a dispus casarea.

În caz de casare cu trimitere, soluţiile pronunţate în drept de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt obligatorii, dacă în urma rejudecării nu se schimbă situaţia de fapt (art. 34 din Legea nr. 56/1993 republicată în 1999). Rejudecarea are loc după regulile etapei de judecată reluate.1

Astfel, dacă rejudecarea se face la prima instanţă se aplică procedura de judecată în prima instanţă iar dacă rejudecarea are loc la instanţa de apel sau recurs, aceasta se desfăşoară potrivit procedurilor corespunzatoare.

Hotărârea pronunţată la rejudecare poate fi atacată cu apel sau cu recurs, după cum hotărârea iniţială era susceptibilă de apel sau de recurs. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dă o decizie definitivă, care nu mai poate fi atacată cu un alt recurs în anulare.

Secţiunea a V aRecursul în interesul legii

§1. Caracterizare generală

Recursul în interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asupra situaţiei părţilor din proces ci pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întregul teritoriu al ţării2.

§2. Procedura recursului în interesul legii

Potrivit art. 4142 Cod procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, direct sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general, au dreptul pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de 1 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 522-5232 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 523

355

Page 149: Partea Speciala

Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor de recurs.

Şedinţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în secţii unite este prezidată de preşedintele acestei instanţe la care trebuie să participe cel puţin trei pătrimi din numărul membrilor în funcţie.

La şedinţa de judecată participă şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.

Judecătorul delegat prezintă raportul cu privire la recursul în interesul legii, după care procurorul general pune concluzii prin care îşi susţine cererea.

După deliberare, Instanţa Supremă poate lua decizia numai cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi.

356

Page 150: Partea Speciala

CAPITOLUL VIEXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Sectiunea IPunerea în executare a hotărârilor penale definitive

ca ultimă faza a procesului penal

§1. Structura şi limitele fazei de executare a hotărârilor penale definitive

Executarea hotărârilor penale are ca obiect desăvârşirea activităţii de realizare a justiţiei penale prin aducerea la înfăptuire a celor decise prin hotărârile penale definitive.

Prin urmare, judecata este urmată de o ultimă fază procesuală – executarea hotărârii penale definitive.

Dacă executarea hotărârii penale este actul final al procesului penal, desfăşurarea activităţii de executare se prelungeşte şi după teminarea procesului penal.

Faza punerii în executare a hotărârilor penale se caracterizează prin aceea că este alcătuită din acte procesuale şi acte procedurale proprii, care nu pot fi întâlnite în celelalte faze ale procesului penal şi nici în cadrul executării propriu-zise a sancţiunii penale.

§2. Autoritatea competentă să pună în executare hotărârile penale definitive

În principiu, ar trebui să fie instanţa de executare în faţă căreia a rămas definitvă hotărârea penală devenită executorie, însă în acest fel nu se poate asigura o evidenţă clară asupra executărilor penale întrucât sunt hotărâri care rămân definitive în apel sau în recurs. Din acest motiv,

357

Page 151: Partea Speciala

potrivit art. 418 Cod procedură penală, hotărârea instanţei penale rămasă definitivă la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs se pune în executare de către prima instanţă de judecată.

De la această regulă face exepţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a judecat cauza în primă instanţă, întrucât aceasta nu îndeplineşte niciodată atribuţia de instanţă de executare. în acest sens, art. 418 alin. 2 Cod procedură penală stabileşte că hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipului Bucureşti sau de tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti.

Când hotărârea ramâne definitivă în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite de îndată instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare (art. 418 alin. 3 Cod procedură penală).

În cazul liberării condiţionate, legea face trimitere directă la judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau de executare a pedepsei la locul de muncă.

Sectiunea a II-aCondiţiile şi modalităţile de punere în executare

a hotărârilor penale definitive

Hotărârea penală devine definitivă în faţa primei instanţe, a celei de apel sau de recurs, iar legea stabileşte momentul în care o hotărâre penală ramâne definitivă.

§1. Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe

Articolul 416 Cod procedură penală stabileşte că hotărârile primei instanţe rămân definitive:

1. la data pronunţării, când nu este supusă apelului şi nici recursului, cum sunt sentinţele de declinare de competenţă (art. 42 alin. 4 Cod procedură penală);

2. la data expirării termenului de apel, când nu s-a declarat apel în termen sau când apelul declarat a fost retras înauntrul termenului;

358

Page 152: Partea Speciala

3. la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a făcut după expirarea termenului de apel;

4. la data expirării termenului de recurs în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins, când nu s-a declarat recurs în termen sau când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;

5. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4, dacă retragerea s-a produs după expirarea termenului de recurs;

6. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4.

§2. Ramânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel

Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la urmatoarele momente (art. 4161 Cod procedură penală):

1. la data expir[rii termenului de recurs, când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen;

2. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii prin care s-a admis apelul fără trimitere spre rejudecare, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;

3. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la pct. 1.

Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul încheierilor atacabile separat cu recurs, cum ar fi încheierile privind luarea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, cele privind suspendarea judecăţii şi confirmarea internării medicale, ca masură de siguranţă provizorie (art. 141, 162, 303 Cod procedură penală).

§3. Ramânerea definitivă a hotărârii instanţei de recurs

Hotărârea instanţei de recurs ramâne definitivă la data pronunţării acesteia:

Când recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare;

Cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului;

359

Page 153: Partea Speciala

Când cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului (art. 417 Cod procedură penală).

Momentul ramânerii definitive a hotărârii penale a primei instanţe, a instanţei de apel sau a instanţei de recurs este determinant nu numai în privinţa punerii în executare a acesteia, dar şi pentru aplicarea unor instituţii ale dreptului penal şi civil.1

§4. Existenţa unor dispoziţii ale hotărârii penale susceptibile de punere în executare2.

Hotărârea trebuie să soluţioneze definitiv fondul cauzei, fie că se pronunţă cu privire la acţiunea penală şi civilă, sau numai la una din ele. Dar, o hotărâre penală definitivă este executorie, fie din latura penală fie din latura civilă sau cu privire la chestiuni adiacente.

Hotărârea de condamnare cuprinde în latura penală, de regulă, dispoziţii care sunt susceptibile de executare. Astfel, pot fi puse în executare pedepsele aplicate, principale sau complimentare; măsurile educative sau de siguranţă; amenzile judiciare şi cheltuielile judiciare avansate de către stat. În latura civilă, sunt susceptibile de executare dispoziţiile care obligă la despăgubiri civile, la restituirea lucrurilor, la restabilirea situaţiei anterioare sau a altor prestaţii civile, precum şi a sumelor acordate drept cheltuieli judiciare făcute de către părţi.

§5. Modalităţi de punere în executare a hotărârilor penale definitive

1. Punerea în executare a pedepselor principale

În reglementarea actuală sunt trei feluri de pedepse principale: detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda penală.

A. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

1 Gr.Theodoru, op.cit, P.S., pag. 5382 T.S., s.p., d. nr. 2407/1979, C.D., 1979, pag. 481

360

Page 154: Partea Speciala

Potrivit art. 420 Cod procedură penală, punerea în executare a pedepsei închisorii şi a pedepsei detenţiunii pe viaţă este declanşată prin emiterea mandatului de executare de către instanţa de executare.

Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis se trimit două exemplare, după caz, organului de poliţie, comandantului locului de deţinere, când condamnatul este arestat sau comandantului unităţii militare unde face serviciul militar cel condamnat (art. 421 Cod procedură penală).

Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, căruia i se predă cel de-al doilea exemplar de pe mandatul de executare. Odată cu arestarea, dacă este cazul, se iau măsurile de ocrotire prevăzute în art. 161 Cod procedură penală, faţă de cei aflaţi în îngrijirea condamnatului.

Dacă cel condamnat este deţinut, comandantul locului de deţinere îi înmânează un exemplar de pe mandatul de executare şi-i aduce la cunostinţă data când expiră durata pedepsei.

B. Punerea în executare a pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă

Potrivit art. 4221 Cod procedură penală, pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare.

Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite câte un exemplar unităţii unde se va executa pedeapsa, condamnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea. O copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa de executare consiliului local în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul (art. 4222 Cod procedură penală).

C. Punerea în executare a pedepsei amenzii penale

Plata amenzii penale se face de condamnat la administraţia financiară, care o face venit la buget.

Art. 425 Cod procedură penală prevede două modalităţi: în primul rând, se acordă condamnatului un termen de 3 luni, de la

361

Page 155: Partea Speciala

ramânerea definitivă a hotărârii, pentru a plăti în întregime amenda şi să depună recipisa la instanţa de executare, cu posibilitatea de eşalonare a plăţii amenzii, pe cel mult 2 ani în rate lunare, şi obligaţia de a prezenta periodic recipisa de plată.

În al doilea rând, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată în întregime în termenul de 3 luni sau de neplată a unei rate, instanţa de executare dispune punerea în executare a amenzii penale astfel:

-în cazul când cel condamnat este salariat sau realizează alte venituri din muncă, ori este pensionat, comunică unităţii care face plata salariului sau oricărui venit din muncă, ori organului care dispune efectuarea plăţii pensiei, cuantumul amenzii de executat, precum şi dispoziţia de a efectua reţinerile în contul amenzii şi le varsă la bugetul de stat;

-în cazul când cel condamnat nu se găseşte în vreuna din situaţiile menţionate, comunică organului financiar al consiliului local al localităţii în care domiciliază condamnatul un extras de pe acea parte din dispoziţia care priveşte aplicarea amenzii.

Dacă în raport de cuantumul amenzii şi de veniturile celui condamnat rezultă că amenda nu poate fi achitată în întregime în termen de 2 ani, executarea acesteia se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului.

Noul Cod penal, care potrivit prevederilor art. 512 din Legea 301 din 28 iunie 2004, urmează să intre în vigoare la un an de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I (29 iunie 2004, respectiv, 28 iunie 2005) a adus modifiări fundamentale în modul de reglementare a pedepselor.

Pentru prima dată s-a legiferat posibilitatea de a se aplica pedepse persoanelor juridice. De aceea un prim criteriu de clasificare a pedepselor este acela care le împarte în pedepse care se aplică persoanelor fizice şi pedepse care se aplică persoanelor juridice.

Pedepsele care se aplică persoanelor fizice sunt de trei feluri: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii (art. 58 alin. 1).

Pedepsele principale se împart în: pedepse principale pentru crime şi pedepse principale pentru delicte (art. 58 alin. 2).

Pedepsele principale pentru crime sunt:a) detenţiunea pe viaţă;b) detenţiunea severă între 15 şi 30 ani (art. 58 alin. 3).

362

Page 156: Partea Speciala

Pedepsele principale pentru delicte sunt:a) închisoare strictă între un an şi 15 ani;b) închisoare între 15 zile şi un an;c) amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 şi 30 de zile,

fiecare zi fiind socotită între 100.000 lei şi 1.000.000 lei;d) muncă în folosul comunităţii, între 100 şi 500 ore.

La data intrării în vigoare a noului Cod penal va intra în vigoare şi Legea nr. 294 din 28 iunie 2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Încă din primele prevederi ale legii rezultă că executarea pedepselor se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale prezentei legi (art. 1).

Sunt multiple, complexe şi de mare dificultate problemele privind pedepsele, astfel cum sunt ele reglementate în noul Cod penal. Revine specialiştilor din acest domeniu sarcina, deloc uşoară, de a le explica şi comenta, în perioada premergătoare datei de 28 iunie 2005 când Codul penal va intra în vigoare.

Deoarece executarea pedepselor principale, în comparaţie cu pedepsele complementare şi pedepsele accesorii cunoaşte o reglementare fundamental diferită faţă de cele prevăzute în actualul Cod penal, vom menţiona în cele ce urmează câteva observaţii pe care le considerăm a fi cele mai importante:

a. Executarea pedepselor principale privative de libertatePedeapsa închisorii, a închisorii stricte, a detenţiunii severe şi a

detenţiunii pe viaţă se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare (art. 25 din Legea nr. 294/28.06.2004). Aceeaşi lege prevede că se pot înfinţa şi următoarele categorii de penitenciare speciale: penitenciare pentru minori, penitenciare pentru femei şi penitenciare – spital, art. 26).

În cadrul penitenciarelor se pot înfiinţa secţii speciale de arestare preventivă în care pot fi deţinute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest în altă cauză, precum şi arestaţi preventiv aflaţi în curs de judecată (art. 27).

În raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de desfăşurare a activităţilor şi

363

Page 157: Partea Speciala

condiţiile de detenţie legea stabileşte următoarele regimuri de executare a pedepselor privative de libertate:

a) regimul de maximă siguranţă;b) regimul închis;c) regimul semideschis;d) regimul deschis (art. 32).

Minorii aflaţi în executarea pedepsei privative de libertate sunt incluşi pe durata executării pedepsei, în programe speciale de asistenţă, consiliere şi supraveghere a minorilor, în funcţie de vârsta şi de personalitatea fiecăruia (art. 40).

Un spaţiu larg este acordat în curpinsul legii drepturilor şi obligaţiilor persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. Astfel, legea prevede garanţii pentru exercitarea următoarelor drepturi: dreptul la informaţie, dreptul la petiţionare, dreptul la corespondenţă, dreptul la convorbiri telefonice, dreptul de a primi vizite, dreptul de a primi bunuri, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la asistenţă diplomatică şi dreptul la încheierea unei căsătorii (art. 50-65).

Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate au următoarele obligaţii:

a) să respecte prevederile prezentei legi, ale regulamentului de aplicare a acesteia şi ale regulamentului de ordine interioară;

b) să respecte regulile de igienă colectivă şi individuală;c) să se supună percheziţiei corporale ori de câte ori această

măsură este necesară;d) să întreţină în mod corespunzător bunurile încredinţate de

administraţia penitenciarului şi bunurile din dotarea unităţilor unde prestează munca (art. 66).

Legea prevede şi condiţiile şi procedura liberării condiţionate.Potrivit art. 86, condamnatul care este stăruitor în muncă,

disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama de durata din pedepsa care mai rămâne de executat, vârsta, stare sănătăţii, forma de vinovăţie şi antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei, în condiţiile Codului penal.

Pedeapsa care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în vederea liberării condiţionate se calculează după cum urmează:

364

Page 158: Partea Speciala

a) în cazul în care munca este remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă, în cazul condamnaţilor majori şi 4 zile executate pentru 3 zile de muncă, în cazul condamnaţilor minori;

b) în cazul activităţilor cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului, precum şi în cazul celor prestate în folosul comunităţii, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă, în cazul condamnaţilor majori şi 3 zile executate pentru 2 zile de muncă, în cazul condamnaţilor minori;

c) în cazul în care munca este prestată în condiţiile prevăzute în art. 70 alin. 3, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă; (art. 70 alin. 3 se referă la condamnaţii care prestează muncă, pe baza acordului scris al acestora, în program de 10 ore pe zi şi nu mai mult de 50 de ore pe săptămână);

d) în cazul în care munca este prestată în condiţiile art. 70 alin. 4 se consideră 3 zile executate pentru 2 nopţi de muncă (art. 70 alin. 4 se referă la munca prestată în timpul nopţii, cu acordul scris al condamnatului, dar nu mai mult de 7 ore pe noapte şi 35 de ore pe săptămână);

e) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 3 zile executate pentru 2 zile de muncă (art. 87).

Liberarea condiţionată se acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de procedură penală la cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.

Comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cu participarea judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, în calitate de preşedinte, propune liberarea condiţionată ţinând seama de fracţiunea de pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, de conduita persoanei condamnate şi de eforturile acesteia pentru reintegrarea socială, în special în cadrul activităţii socio-educative, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, de responsabilităţile încredinţate, de recompensele acordate şi de sancţiunile disciplinare aplicate, de antecdentele sale

365

Page 159: Partea Speciala

penae, precum şi de posibilităţile de reintegrare a persoanei condamnate.

Propunerea comisiei de admitere sau respingere a liberării condiţionate, cuprinsă într-un proces-verbal scris şi motivat, împreună cu documentele ce atestă menţiunile cuprinse în raport, se înaintează judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere şi se comunică persoanei condamnate.

În vederea soluţionării cererii de liberare condiţionată a persoanei condamnate sau a propunerii formulate de comisie, instanţa poate consulta dosarul individual al persoanei condamnate (art. 88).

b. Executarea pedepselor principale neprivative de libertate

1) Executarea muncii în folosul comunităţiiNoul Cod penal nu mai reglementează executarea pedepsei la

locul de muncă prevăzută în art. 867 din actualul Cod penal ci o altă modalitate, cu trăsături proprii, specifice, care o deosebesc de aceasta şi anume munca în folosul comunităţii.

Potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 294/28.06.2004, munca în folosul comunităţii se execută în domeniul serviciilor publice gestionate de autorităţile administraţiei publice locale, în cadrul instituţiilor publice la nivel local sau în cadrul asociaţiilor şi fundaţiilor abilitate în acest scop de instanţa de judecată.

Abilitarea asociaţiilor şi fundaţiilor se acordă de instanţa de judecată în circumscripţia căreia asociaţia sau fundaţia are sediul, la cerere, pe baza raportului judecătorului delegat pentru executarea pedepselor şi a documentelor prevăzute de lege care se anexează la cererea de abilitare (art. 8).

Locul de executare a muncii în folosul comunităţii trebuie să fie situat în circumscripţia judecătoriei unde persoana condamnată are domiciliul (art. 14).

Împotriva măsurilor privitoare la condiţiile de executarea pedepsei persoana condamnată poate face plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de executare a muncii în folosul comunităţii.

Plângerea se judecă potrivit art. 460 alin. 1 şi alin. 3-6 din codul de procedură penală care se aplică în mod corespunzător.

366

Page 160: Partea Speciala

Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la judecarea plângerii.

Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs (art. 15).

2) Executarea pedepsei amenzii sub forma zilelor-muncăExecutarea pedepsei amenzii sub forma zilelor-muncă în cazul

nerespectării termenului de achitare integrală a aesteia sau a unei rate când plata amenzii a fost eşalonată se face potrivit dispoziţiilor privind executarea silită a creanţelor bugetare.

Executorii bugetului au obligaţia să comunice instanţei de executare, la data achitării integrale a amenzii, executarea acesteia şi să încunoştiinţeze instanţa cu privire la orice împrejurare care împiedică executarea (art. 20).

3) Executarea măsurilor preventive privative de libertateReţinerea şi arestarea preventivă în cursul urmăririi penale se

execută în centrele de reţinere şi de arestare preventivă, care se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar arestarea preventivă în cursul judecăţii se execută în centrele de arestare preventivă sau în secţii speciale de arestare preventivă, care se organizează şi funcţionează în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Organizarea şi funcţionarea centrelor de reţinere şi arestare preventivă, precum şi a centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului Administraţiei şi Internelor şi al ministrului Justiţiei (art. 92).

Reţinerea se execută în temeiul ordonanţei prin care s-a dispus reţinerea potrivit Codului de procedură penală.

Persoanele reţinute sau arestate preventiv poartă costum civil.Persoanele arestate preventiv, la cererea lor, pot presta o muncă

sau pot desfăşura activităţi socio-educative, în interesul centrelor de reţinere şi arestare preventivă sau al centrelor de arestare preventivă, cu avizul judecătorului delegat cu executarea pedepselor (art. 93).

2. Punerea în executare a pedepselor complementare

367

Page 161: Partea Speciala

În prezent, legea prevede ca pedepse complimentare interzicerea unor drepturi (art. 54-66 Cod penal) şi degradarea militară (art. 67 Cod penal).

Potrivit art. 426 Cod procedură penală, pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de excutare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, consiliului local în a cărui raza îşi are domiciul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi.

Pedeapsa degradării militare se pune în executare, în baza art. 427 Cod procedură penală, prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului unităţii militare din care a facut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.

3. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă

Instanţele pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală urmatoarele măsuri de siguranţă: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; confiscarea specială (art. 112 Cod penal).1

A. Obligarea la tratament medical

Potrivit art. 429 Cod procedură penală, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Aceeaşi unitate sanitară va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical locului unde urmează să i se facă tratament.

Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de

1 Prin Legea nr. 197 din 13.11.2000, publicată în M.O. nr.568 din 15.11.2000, la art. 112 Cod penal, s-a introdus ligera g, privind interdiciţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

368

Page 162: Partea Speciala

îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a masurii luate se va dispune internarea medicală.

Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată, potrivit art. 430 Cod procedură penală, să comunice instanţei:

a: dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;

b. sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;c. când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este

necesară, însă pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament;

d. dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea medicală.

În cazul când unitatea sanitară nu se află în raza teritorială a instanţei care a dispus executarea, comunicarea se face judecătoriei în a cărei raza teritorială se află unitatea sanitară.

B. Internarea medicală1

Măsura de siguranţă a internării medicale luată pritnr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură (art. 432 Cod procedură penală).

Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştiinţând despre aceasta instanţa de executare. Unitatea sanitară la care s-a facut internarea este obligată, în cazul când consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştiinţeze judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea sanitară.

Potrivit art.434 alin.1 Cod procedură penală, internarea medicală poate fi înlocuită sau poate înceta în cazul în care se consideră că internarea nu mai este necesară.

Competenţa de a dispune înlocuirea sau încetarea internării medicale revine judecătoriei în a cărei rază teritorială se găseşte unitatea

1 V. Pavaleanu, Practica instanţelor în judeţul Suceava în materie penală în semestrul I 1997, Internarea medicală, măsura provizorie, D. nr. 8/1998, pag. 100, pct.18

369

Page 163: Partea Speciala

sanitară în care a fost internat făptuitorul, chiar în situaţia în care măsura de siguranţă a fost dispusă de o instanţa ierarhic superioară2.

O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.

C. Executarea altor măsuri de siguranţă

Potrivit art. 436 Cod procedură penală, măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor.

Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă.

Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea acestei măsuri, în caz de boală sau pentru orice alt motiv care justifică amânarea sau întreruperea.

Revocarea poate fi cerută şi de procuror. Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este luată măsura, ascultându-se şi concluziile procurorului şi apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

D. Executarea expulzării

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării cetăţeanului străin sau a persoanei fără cetăţenie, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării.

Dacă măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea expulzării se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă (art. 438 Cod procedură penală).

E. Executarea confiscării speciale

2 V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, Codul de procedură penală adnotat, Partea Specială, vol. II, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pag. 501 (T.S., s.p., d. nr.877/1989)

370

Page 164: Partea Speciala

Măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţă sau hotărâre se execută după cum urmează: lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei (art. 439 Cod procedură penală).

F. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată1

Potrivit art. 1181 Cod penal (art. 129 lit. e Cod penal nou), introdus prin Legea nr. 197 din 13.11.2000, când persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice asupra membrilor familiei, instanţa poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei la cererea părţii vătămate. Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani.

G. Punerea în executare a sancţiunilor administrative aplicate în baza art. 91 Cod penal

Sancţiunile administrative pot fi dispuse de către procuror sau de către instanţa de judecată când se apreciază că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi se aplică prevederile art. 181 Cod penal (art. 19 Cod penal nou), dispunându-se scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului sau achitarea inculpatului. În aceste situaţii executarea sancţiunilor se face în baza art. 4411 Cod procedură penală.

H. Punerea în executare a amenzii judiciare şi a chelutielilor judiciare avansate de stat

Amenda judiciară se aplică în cursul urmăririi penale prin ordonanţă, iar în cursul judecăţii prin încheiere şi se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte

1 M. Apetrei, Drept procesual penal, Ed. Victor, Bucureşti, 2001, pag.369

371

Page 165: Partea Speciala

aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii execută amenda penală (art. 442 Cod procedură penală).

I. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre

Hotărârea penală definitivă poate cuprinde, în soluţionarea laturii civile, obligaţia de a restitui lucrurile părţii civile, de a se restabili situaţia de fapt anterioară, de a fi desfiinţat, total sau parţial, un inscris şi de a plati despăgubiri civile şi cheltuielile judiciare părţii care le-a efectuat.

Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, art. 444 Cod procedură penală, prevede ca restituirea se face de către judecătorul însărcinat cu executarea prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştiinţate peroanele cărora urmează să li se restituie lucrurile.

Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştiinţării, persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în patrimoniul statului.

Dispozitia hotărârii penale care declară un inscris ca fiind fals în total sau în parte, se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat, potrivit art. 445 Cod procedură penală.

Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.

În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 în Codul penal (art. 159 Cod penal nou), i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre.

Instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii cu menţiunile arătate în art. 445 alin.2 Cod procedură penală, de pe înscrisul sub semnatură privată falsificat. în aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.

372

Page 166: Partea Speciala

Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile (art. 446 Cod procedură penală).

Secţiunea a III-aAlte dispoziţii privind executarea

§1. Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă

În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 de ani.

Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispozitiilor art. 420 – 423 (art. 448 Cod procedură penală).

§2. Înlocuirea pedepsei amenzii

Atunci când cel condamnat se sustrage cu rea credinţă de la executarea amenzii, se poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinându-se seama de amenda achitată (art. 631 Cod penal, corespunzând art. 69 Cod penal nou).

Potrivit art. 4491 Cod procedură penală, înlocuirea pedepsei amenzii în cazul prevăzut în art. 631 Cod penal (art. 69 Cod penal nou) se dispune de instanţa de executare. Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda.

§3. Înlocuirea pedepsei pentru militari

În cazurile prevăzute de lege, executarea pedepsei închisorii care nu depăşeşte 2 ani de către militarii în termen se face într-o închisoare

373

Page 167: Partea Speciala

militară, dispoziţie ce se aplică şi în cazul condamnaţilor care au devenit militari în termen în cursul judecăţii la o instanţă civilă, precum şi pentru cei care au devenit militari în termen după ramânerea definitivă a hotărârii de condamanare.

§4. Cazuri de modificări ale unor pedepse

1. Contopirea pedepselor în caz de concurs de infracţiuni

Potrivit art. 449 Cod procedură penală, pedeapsa pronunţată poate fi modificată dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotarâri definitive, existenţa unui concurs de infracţiuni. în această situaţie trebuie să se procedeze, potrivit art. 36 Cod penal (art. 52 Cod penal nou), la contopirea pedepselor după regulile stabilite de art. 34, 35 Cod penal (art. 48, 49 Cod penal nou).

Competenţa de a efectua contopirea pedepselor revine instanţei de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa.

Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat. în caz de contopire se scade din durata pedepsei durata deţinerii preventive pentru toate infracţiunile aflate în concurs, inclusiv cele pentru care anterior sesizării a beneficiat de amnistie.

2. Modificarea pedepsei în caz de descoperire a recidivei

Articolul 39 alin. 6 Cod penal (art. 51 Cod penal nou) prevede că, dacă după ramânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă instanţa aplică dispoziţiile legale, după cum recidiva este postcondamnatorie sau postexecutorie.

374

Page 168: Partea Speciala

3. Modificarea pedepsei în caz de descoperire de noi acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii a cărei pedeapsă se execută

Cu prilejul punerii în executare a pedepsei sau în cursul executării ei se poate constata că există o hotărâre definitivă cu privire la alte acte materiale care aparţin aceleiaşi infracţiuni. În acest caz, la cererea procurorului sau din oficiu, instanţa reuneşte cele două cauze penale şi pronunţă o nouă hotărâre cu privire la toate actele materiale aparţinând aceleiaşi infracţiuni, desfiinţând hotărârile anterioare (art. 335 alin. 2 Cod procedură penală).

4. Reducerea pedepsei pentru militari

Dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata pedepsei ce a mai ramas de executat se reduce cu o treime, iar dacă s-a evidenţiat în mod deosebit, reducerea poate depăşi o treime, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei (art. 62 alin. 2 Cod penal).

§5. Alte cazuri de înlaturare sau de modificare a pedepsei

1. Intervenirea unei legi penale noi

Potrivit art. 458 Cod procedură penală, când după ramânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal (art. 5, 7 şi 8 Cod penal nou). în baza acestor dispoziţii, consecinţele penale ale hotărârii judecătoreşti referitoare la faptele care nu mai sunt incriminate de legea penală nouă, încetează, iar dacă legea nouă este mai blândă, se aplică în mod obligatoriu, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special al închisorii pentru acea infracţiune, fie facultativ atunci când

375

Page 169: Partea Speciala

pedeapsa aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut prin legea nouă.1

2. Aplicarea amnistiei şi graţierii

Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecator de la instanţa corespunzătoare în a cărei raza teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă (art. 459 Cod procedură penală). Aplicarea amnistiei şi graţierii se face din oficiu. Dacă judecătorul de executare consideră că nu este cazul de a se aplica amnistia sau graţierea, condamnatul poate sesiza instanţa din care face parte acest magistrat pentru a soluţiona cererea sa.2

3. Amânarea şi întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă3

A. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Potrivit art. 453 Cod procedură penală, amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate avea loc în trei cazuri.

a. Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală, care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa. Constatarea bolii trebuie făcută printr-o expertiză medico-legală, care să stabilească că nu este posibilă tratarea bolii în cadrul reţelei sanitare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, nefiind admisibilă cererea de amânare fără efectuarea expertizei medico-legale şi fără concluzia cu privire la imposibilitatea de a fi tratată boala la locul de

1 Înlăturarea pedepsei se dispune numai dacă aceasta urmează să se execute sau este în curs de executare (C.S.J., s.p., d. nr.77/1991, Deciziile C.S.J., 1990 – 1992, pag. 469)2 Gr. Theodoru, op.cit., P.S., pag. 5623 A. St.Tulbure, Amânarea şi întreruperea executării pedepesei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, D.nr.8, 2000, pag.131-137

376

Page 170: Partea Speciala

executare a pedepsei. Refuzul condamnatului de a fi expertizat justifică soluţia respingerii cererii de amânare a executării pedepsei închisorii.1

b. Când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an.

Starea de graviditate trebuie stabilită printr-un act medico-legal, iar vârsta copilului prin certificatul de naştere.

În acest caz, amânarea se acordă pentru orice infracţiune indiferent de gravitatea acesteia. Amânarea executării durează, în cazul condamnatei gravide până la data naşterii, după care se acordă amânarea până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, dacă acesta traieşte şi este îngrijit de condamnată. Dacă copilul este abandonat, încetează amânarea întrucât această instituţie are în vedere îngrijirea copilului.

c. Când din cauza unor împrejurari speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată. În cazul în care s-a dispus amânarea executării pedepsei condamnatei pentru motivul că are un copil mai mic de un an, executarea poate fi din nou amânată în baza art. 453 alin. 1 lit. c Cod procedură penală, fiind vorba de temeiuri juridice diferite.

B. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă

Pentru întreruperea executării pedepsei în temeiul art. 453 alin. 1 lit c Cod procedură penală, este necesar ca familia condamnatului să se afle într-o situaţie specială, care ar face ca executarea pedepsei să aibă consecinţe grave pentru condamnat.

Cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se poate face de către aceleaşi persoane ca la amânarea executării. În cazul în care cererea a fost făcută de o persoană neprevăzută de lege, condamnatul şi-o poate însuşi în cursul judecăţii.

Potrivit art.456 Cod procedură penală, instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzatoare în grad instanţei de executare2.

1 C.S.J., Secţia penală, dec. nr. 2930/22.06.2000, Pandectele române nr. 4/2000, p. 48

377

Page 171: Partea Speciala

Instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin evidenţa întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării.

Administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei.

4. Liberarea conditionată şi încetarea executării pedepsei la locul de muncă

A. Liberarea condiţionată

Potrivit articolului 59 şi următoarele Cod penal (art. 71, 72 Cod penal nou), condamnatul la închisoare care a executat o parte din pedeapsa prin privare de libertate, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei. Pentru condamnaţii bolnavi, în vârstă sau minori, legea prevede condiţii mai favorabile de liberare.

Liberarea condiţionată se dispune la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, iar în cazul prevăzut în art. 62 alin. 3 din Codul penal (art. 74 Cod penal nou), de către tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară1.

Sesizarea instanţei se face prin două modalităţi: prin propunerea făcută de comisia ce functionează la locul de deţinere, la care participă şi procurorul şi prin cererea celui condamnat.

La propunere sau la cerere se anexează procesul-verbal al comisiei de propuneri, cu aprecierea acesteia. Instanţa poate să dispună admiterea cererii de liberare condiţionată printr-o sentinţă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, iar în caz contrar, va respinge 2 Această competenţă este exclusivă iar nu alternativă, C.S.J., s.p., d.nr 111/1998, R.D.P. nr. 3/1999, pag. 1361 C.S.J., s.p., d.nr161/1995, D. nr.2/1996, pag. 119 (locul de deţinere este acela unde se află condamnatul la data când s-a facut cererea)

378

Page 172: Partea Speciala

cererea. în ultima situaţie, instanţa prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an.

Sentinţa judecătoriei este supusă, după caz, apelului sau recursului, în termen de 3 zile, iar calea de atac exercitată de procuror este suspensivă de executare.

Săvârşirea unei infracţiuni după liberarea condiţionată până la expirarea termenul de pedeapsă atrage revocarea liberării condiţionate.

Instanţa în faţă căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deţinere o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.

B. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă

Dacă cel condamnat a executat o parte din durata pedepsei cu executare la locul de muncă şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, a avut o conduită bună, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă, la cererea sa sau a conducerii unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea, instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei (art. 861 Cod penal, corespunzând art. 101 Cod penal nou).

Potrivit art. 4501 Cod procedură penală, încetarea executării pedepsei la locul de muncă se dispune de judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul execută pedeapsa.

Dispoziţiile care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa judecătoria cu privire la liberarea condiţionată, cele care se referă la fixarea unui termen pentru reînoirea cererii, la revocarea încetarii şi la căile de atac se aplică corespunzător şi încetarii executării pedepsei la locul de muncă.

Instanţa în faţă căreia hotărârea a ramas definitivă este obligată să comunice unităţii unde se execută pedeapsa, precum şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul unitatea, copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus încetarea executării pedepsei.

Noul Cod penal nu mai reglementează executarea pedepsei la locul de muncă ci executarea muncii în folosul comunităţii.

În legătură cu aceste aspecte facem trimitere la cele menţionate mai sus sub pct. 1 privind punerea în executare a pedepselor principale.

Secţiunea a IV aContestaţia la executare

379

Page 173: Partea Speciala

Contestaţia la executare este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s-a ivit în perioada executării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei.1

Potrivit art. 461 Cod procedură penală, contestaţia contra executării hotărîrii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) Când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă.După admiterea contestaţiei şi anularea executării, instanţa de

executare dispune comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii părţii în drept pentru a începe să curgă termenul de apel sau de recurs.2

b) Când executarea este îndreptată împotriva altei persoanedecât cea prevăzută în hotărârea de condamnare.

c) Când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care seexecută sau vreo împiedicare la executare.

d) Când se invocă amnistia, graţierea sau orice altă cauză destingere sau de micşorare a pedepsei precum şi orice alt incident ivit încursul executării.

-Amnistia poate constitui caz de contestaţie la executare numai atunci când a intervenit după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar înlăturarea executării pedepsei nu s-a făcut din oficiu de către judecătorul delegat, sau acesta a respins cererea de aplicare a amnistiei sub motivaţia că cel condamnat este exceptat de lege, prin contestaţie la executare se poate obţine, de la instanţa de executare, aplicarea amnistiei omise sau refuzate de a fi aplicată.3

-Graţierea pedepsei intervenită în cursul executării hotărârii. se aplică de către judecătorul delegat cu executarea, iar în cazul în care aceasta consideră că graţierea nu operează, condamnatul poate introduce contestaţii la executare, urmând ca prin procedura jurisdicţională, să se stabilească dacă graţierea este sau nu aplicabilă.

-Legea se referă la orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei. Astfel, în caz de adulter, soţul inocent poate cere, după rămânerea definitivă a hotărârii, încetarea executării

1 Gr. Theodoru, op. cit, P.S., p. 5682 ibidem, p. 5693 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., p. 570

380

Page 174: Partea Speciala

pedepsei în temeiul art. 304 al. 3 Cod penal. Apoi, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, poate fi folosită contestaţia la executare pentru încetarea executării pedepsei, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi (art. 12 Cod penal) (art. 5 Cod penal nou). Tot astfel, pe această cale se poate cere reducerea obligatorie sau facultativă a pedepsei ce a mai rămas de executat (art. 14 şi 15 Cod penal, corespunzând art. 7 şi 8 Cod penal nou).

-Orice alt incident ivit în cursul executării pedepsei.Competenţa de a rezolva contestaţia la executare revine unor

instanţe diferite. în raport de cazul pe care se întemeiază contestaţia. Astfel, dacă cel condamnat este deţinut, contestaţia se introduce la instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, iar dacă execută pedeapsa la locul de muncă, la instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află unitatea unde acesta prestează munca.

Competenţa nu este alternativă, ci este determinată de situaţia condamnatului.

Compunerea instanţei este cea prevzută de lege pentru judecata în primă instanţă, cu un singur judecător.

În cazul în care contestaţia se referă la modul în care se execută dispoziţiile civile ale hotărîrii sau cheltuielile judiciare acordate părţilor, este competentă instanţa de executare, în primele două cazuri de contestaţie, iar în cel de-al treilea instanţa care a pronunţat hotărîrea ce se execută (art. 463 Cod procedură penală). Contestaţia la executare pentru orice altă chestiune decât cea referitoare la cazurile prevăzute de art. 461 lit. a, b şi c Cod procedură penală, este de competenţa instanţei civile, cum ar fi cea împotriva măsurilor asigurătorii .

În cazul prevăzut de art. 461 lit. d Cod procedură penală, nu se poate face contestaţie la executare în legătură cu dispoziţiile civile, deoarece motivele ce pot fi invocate în acest caz de contestaţie privesc aspecte ce au incidenţă numai asupra laturii penale a hotărârii ce se execută.

Contestaţia privitoare la amenzile judiciare este de competenţa instanţei care le-a pus în executare, iar rezolvarea se face după aceleaşi reguli ce au fost examinate.

381

Page 175: Partea Speciala

CAPITOLUL VIIPROCEDURI SPECIALE

Secţiunea I Consideraţii generale

Procedura specială este definită ca un complex de norme de drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfăşurare a procesului penal parţial diferită de procedura obişnuită. Cuprinzând norme speciale faţă de normele generale ale procedurii obişnuite, procedura specială are faţă de aceasta poziţia normelor speciale faţă de normele generale.

Pentru reglementarea unor proceduri speciale se folosesc criterii diferite.

-Un prim criteriu, îl constituie anumite stări şi calităţi ale persoanei trase la răspundere penală. Sub acest aspect, starea de minoritate a infractorului impune un mod special de urmărire şi de judecată, care să întărească protecţia sa procesuală, avândîn vedere lipsa de maturitate a acestuia.

-Un alt criteriu pentru instituirea unei proceduri speciale de urmărire sau de judecată îl poate constitui infracţiunea săvârşită şi condiţiile în care a fost descoperită.

Secţiunea a II-a Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante

382

Page 176: Partea Speciala

§1. Necesitatea procedurii speciale în cazul unor infracţiuni flagrante

Instituirea procedurii speciale pentru unele infracţiuni flagrante răspunde, pe de o parte, unor interese de ordin procesual, deoarece în asemenea condiţii sporesc valenţele principiului operativităţii în procesul penal, iar pe de altă parte, această procedură grăbeşte restabilirea ordinii de drept încălcate şi contribuie la sporirea rolului educativ al procesului penal.

§2. Noţiunea de infracţiune flagrantă

Potrivit art. 465 alin. 1 Cod procedură penală, este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Acest sens are în vedere infracţiunea tipică flagrantă, însă legea prevede şi o infracţiune denumită cvasiflagrantă. Astfel, potrivit art. 465 alin. 2 Cod procedură penală, este considerată flagrantă şi infracţiunea a cărui făptuitor, imediat după săvârşire - este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-1 presupune participant la infracţiune.

Pentru existenţa stării de flagrantă nu este suficientă numai descoperirea faptei în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, ci este necesară şi prinderea făptuitorului în acel moment sau imediat după aceasta.

§3. Cazurile şi condiţiile de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante

Procedura specială prevăzută de art. 466 Cod procedură penală se aplică numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ trei condiţii:

-Infracţiunea să fie flagrantă, indiferent dacă îndeplineşte cerinţele flagranţei propriu-zise sau ale cvasiflagranţei. Cu privire la această condiţie facem trimitere la consideraţiile precedente.

-Infracţiunea să fie pedepsită cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formele agravante ale acestor infracţiuni.

La stabilirea acestor limite de pedeapsă s-a avut în vedere că aplicarea procedurii urgente nu se justifică în cazul unor infracţiuni de

383

Page 177: Partea Speciala

minimă importanţă, sancţionate cu amendă sau cu închisoare până la un an, dar nici de prea mare gravitate, pedepsite cu pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, întrucât pentru acestea trebuie să existe garanţiile procedurii obişnuite.

-Infracţiunea trebuie să fie săvârşită în anumite localităţi, fie în anumite locuri în afara acestor localităţi, prevăzute de lege. Art. 466 Cod procedură penală, are în vedere trei situaţii şi anume: săvârşirea infracţiunii flagrante în municipii sau oraşe, ţinându-se seama de aglomeraţia care se poate produce şi de frecvenţa faptelor penale comise în asemenea localităţi; în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, situate în afara municipiilor şi oraşelor, dar care presupun o anumită aglomeraţie şi în orice loc aglomerat, permanent sau temporar, cum ar fi o întrunire, o competiţie sportivă sau o ceremonie religioasă desfăşurată în afara oraşelor.

§4. Alte aspecte privind procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante

Potrivit art. 478 al. 1 Cod procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni, când procedura specială se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, se procedează la disjungere, urmărirea şi judecarea infracţiunilor facându-se separat.

În caz de indivizibilitate şi conexiune între infracţiuni flagrante, îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii urgente şi unor infracţiuni care nu îndeplinesc aceste condiţii, se pot întrevedea două posibilităţi:1

-dacă infracţiunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte infracţiuni, se vor urma două proceduri diferite: pentru infracţiunea flagrantă se va aplica procedura urgentă, iar pentru celelalte infracţiuni indivizibile şi conexe, procedura obişnuită;

-dacă disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecarea se va face pentru toate infracţiunile după procedura obişnuită.

Articolul 479 Cod procedură penală prevede două cazuri în care infracţiunea, deşi flagrantă şi întrunind condiţiile prevăzute în art. 466, este exclusă de la aplicarea procedurii speciale.

-Dacă infracţiunea este săvîrşită de un minor. În acest caz legea a stabilit o procedură specială de urmărire şi de judecare a infractorilor

1 Gr. Theodoru, op. cit., P.S., p. 588

384

Page 178: Partea Speciala

minori, cu garanţiile necesare de protecţie a acestei categorii de infractori.

-Dacă infracţiunea face parte dintre infracţiunile prevăzute în articolul 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, plângerea se adresează instanţei de judecată fără a se mai efectua urmărirea penală. În aceste cazuri, organul de urmărire penală este obligat să constate prin proces-verbal săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a, urmând să trimită constatările făcute instanţei sesizate prin plângerea prealabilă numai dacă persoana vătămată o cere în mod expres.

În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 279 alin 2 lit. b şi c Cod procedură penală se aplică procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante numai dacă persoana vătămată a introdus plîngerea prealabilă la organul de urmărire penală în termen de 24 de ore de la săvîrşirea infracţiunii flagrante. În acest scop, persoana vătămată este chemată şi întrebată de organul de urmărire penală dacă înţelege să facă plîngerea în termenul mai sus arătat

§ 5. Procedura de urmărire şi de judecare a infracţiunilor flagrante

Această urgenţă se manifestă prin termene scurte în care trebuie să se desfăşoare urmărirea şi judecata.

Această procedură specială cuprinde, în ceea ce priveşte urmărirea penală câteva activităţi obligatorii şi anume: constatarea infracţiunii flagrante, luarea măsurilor preventive şi trimiterea în judecată.1

1. Constatarea infracţiunii şi cercetarea penală

Potrivit art. 467 Cod procedură penală, organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvîrşită. În procesul-verbal se consemnează declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe.

Competenţa de a întocmi procesul-verbal revine organului de urmărire penală, deci organului de cercetare penală şi procurorului.

1 I. Neagu, op. cit., p. 700

385

Page 179: Partea Speciala

2. Luarea măsurilor preventive

Organul de urmărire penală, care a constatat săvârşirea unei infracţiuni flagrante pentru care se aplică procedura specială, este obligat potrivit art. 468 Cod procedură penală, să-1 reţină pe învinuit pe o perioadă ce nu poate depăşi 24 de ore. Dacă reţinerea se ia în mod obligatoriu în cazul procedurii flagrante, arestarea preventivă a învinuitului este lăsată la aprecierea procurorului care poate solicita judecătorului arestarea învinuitului. În situaţia în care procurorul nu ia măsura arestării preventive a învinuitului cauza va trece la procedura obişnuită

Dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, îşi însuşeşte concluziile organului de cercetare penală, şi dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală. Cu acest prilej procurorul trebuie să-l asculte pe inculpat în prezenţa apărătorului şi să-i prezinte materialul de urmărire penală.

3. Trimiterea în judecată

Potrivit art. 470 Cod procedură penală, procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, în baza art. 262, ori restituie cauza în temeiul art. 265.

Când procurorul dispune trimiterea în judecată, întocmeşte rechizitoriul, prin care se pune în mişcare acţiunea penală, şi înaintează de îndată dosarul instanţei competente, cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului.

Dacă procurorul restituie cauza pentru completarea sau refacerea urmăririi penale, aceasta se efectuează potrivit procedurii obişnuite, aplicându-se în mod corespunzător art. 267 şi 268 Cod procedură penală.

§6. Măsuri pregătitoare şedinţei de judecată

În baza art. 472 C.pr.pen., preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, care nu poate depăşi 5 zile de la data primirii

386

Page 180: Partea Speciala

dosarului, dispunînd aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate. Inculpatul este adus la judecată, iar celelalte părţi nu se citează.

Participarea procurorului la judecată este obligatorie.Când instanţa constată că în cauză nu sunt întrunite aceste

condiţii, judecata se face potrivit procedurii obişnuite.

§7. Judecata în primă instanţă

Modul în care se desfăşoară şedinţa de judecată în primă instanţă, în cadrul procedurii urgente este reglementat prin art. 473 C.pr.pen.

Potrivit art. 476 C.pr.pen., instanţa examinează acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se constituie parte civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amânarea judecăţii.

Dacă persoana vătămată este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal (art. 159 Cod penal nou), ori o persoană lipsită de capacitate de exercitare sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, instanţa examinează acţiunea civilă chiar în lipsa acestora şi chiar dacă nu s-au constituit parte civilă, iar soluţionarea acţiunii civile nu duce la amânarea cauzei. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile alineatelor precedente, înstanţa rezervă soluţionarea acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate la instanţa civilă, care este scutită de taxe de timbru.

În conformitate cu art. 475 C.pr.pen., instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei în aceeaşi zi în care s-au încheiat dezbaterile sau cel mai târziu în următoarele 2 zile. Inculpatul aflat în stare de deţinere este adus la pronunţare.

Hotărârea trebuie redactată în cel mult 24 ore, faţă de 20 zile în cazul procedurii obişnuite.

§8. Apelul şi recursul

Potrivit art. 477 C.pr.pen., termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare,1 iar dosarul cauzei se înaintează instanţei corespunzătoare în următoarele 24 ore de la declararea căii de atac.

1 Dacă în cursul judecăţii s-a trecut la procedura obişnuită, termenul de apel şe de recurs va fi de 10 zile, T.S., s.p. nr. 1614/1976, CD, 1976, p. 474

387

Page 181: Partea Speciala

Judecarea în apel şi în recurs se face de urgenţă. Legea nu fixează durata termenelor de judecată, dar se are în vedere stabilirea unor termene scurte. Întrucât dispoziţiile privind procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante nu au în vedere exercitarea căilor extraordinare de atac şi nici executarea hotărârilor definitive pronunţate în aceste cauze, se vor aplica dispoziţiile de drept comun privind procedura obişnuită.1

Secţiunea a III - aProcedura specială de urmărire şi de judecare a

infracţiunilor de corupţie asimilate sau în legătură directă cu acestea

§1. Cauzele la care se referă această procedură specială

Infracţiunile supuse unei proceduri speciale sunt luarea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă, însă necesitatea administrării mai îndelungate a probelor în cazul acestor fapte a determinat legiuitorul să stabilească termene de urmărire şi de judecată mai mari decât cele pentru procedura specială a infracţiunilor flagrante.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 78/2000, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 254-257 din Codul penal, precum şi infracţiunile prevăzute în legi speciale, ca modalităţi specifice ale infracţiunilor menţionate din Codul penal, în funcţie de calitatea persoanelor care le săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele, în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit.

Sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prev. la art. 10-13 din Legea nr. 78/2000.

Prevederile acestei legi sunt aplicabile şi infracţiunilor menţionate la art. 17 care sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cele asimilate acestora.

§2. Persoanele cărora li se pot aplica măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie

1 V. Dongoroz, în colab., op. cit., P.S., vol. II, p. 374

388

Page 182: Partea Speciala

Potrivit art. 1 din Legea nr. 78/2000, măsurile de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie se aplică următoarelor persoane:

a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite în cadrul autorităţilor publice sau instituţiei publice;

b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau ale altor agenţi economici;

c) care exercită atribuţii de control potrivit legii;d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute în lit. a

şi b, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau

acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa cu privire la: operaţiuni care controlează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;

f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală, ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;

g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a - f, în condiţiile prevăzute de lege.

§3. Urmărirea penală şi judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000

Prin noua lege s-au prevăzut dispoziţii speciale privind descoperirea şi urmărirea infracţiunilor de corupţie, asimilate acestora sau în legătură directă cu ambele categorii (Cap. IV - Secţiunea a II-a).1

S-au instituit structuri specializate în acest domeniu, la nivel naţional, Secţia de combatere a corupţiei şi criminalităţii organizate, care funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi structuri teritoriale, servicii în cadrul parchetelor de pe lângă

1 I. Laşcu, L.C. Laşcu, O nouă reglementare în legătură cu infracţiunile de corupţie, D. nr. 10/2000, p. 3-12; M. Apetrei, op. cit., p. 400-408

389

Page 183: Partea Speciala

curţile de apel şi birouri în cadrul Parchetelor de pe lângă tribunale (art. 28 al. 1 şi 2). Pentru infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie şi cele asimilate acestora, procurorul specializat supraveghează cercetările penale (art. 28 al. 3)1

Prevederile legii se completează în ceea ce priveşte urmărirea şi judecata, cu dispoziţiile Codului de procedură penală, atât în ceea ce priveşte procedura în cazul infracţiunilor flagrante, cât şi cea referitoare la procedura obişnuită, după caz (art. 31).

Secţiunea a IV-aProcedura în cauzele cu infractori minori

§1. Ocrotirea minorilor în cazul procesului penal

Instituirea unei proceduri speciale în cauze cu infarctori minori, se înscrie pe linia preocupării legiuitorului român de a asigura pentru această categorie de persoane lipsite de o maturitate deplină, un plus de garanţii procesuale, care să servească într-un mod şi mai pregnant la îmbinarea laturii represive cu a celei educative, trăsătură ce caracterizează în ansamblul său, sistemul nostru sancţionator penal.2

Deşi în mod firesc, procedura specială ar trebui să fie aplicată minorului numai până la împlinirea vârstei de 18 ani, totuşi prin art. 483 C.pr.pen. se prevede că atunci când inculpatul era minor, la data sesizării instanţei, se va aplica procedura specială, chiar dacă acesta a devenit major în timpul judecăţii.

§2. Procedura de urmărire a infractorilor minori

În cauzele cu infractori minori, urmărirea penală se desfăşoară potrivit normelor procedurii obişnuite, în cea mai mare parte, care se completează cu alte două dispoziţii legale privind chemarea unor persoane la ascultarea minorilor şi obligativitatea anchetei sociale. Aceste dispoziţii, care derogă de la procedura obişnuită, sunt menite ca

1 Dorin Ciuncan, Competenţa procurorului specializat în combaterea corupţiei, D. nr. 10/2001, p. 154-1562 V. Dongoroz. în colab.; Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea Specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti; 1976, p. 375

390

Page 184: Partea Speciala

să asigure, pe de o parte ambianţa potrivită ascultării minorului, iar pe de altă parte să ofere organelor judiciare unele elemente suplimnetare utile atât pentru lămurirea cauzei, sub toate aspectele sale, cât şi pentru individualizarea tratamentului sancţionator.1

A doua derogare este prevăzută în art. 481 C.pr.pen. potrivit căreia atunci când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a implinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.

A treia derogare este prevăzută de art. 482 al. 1 C.pr.pen., în sensul că, în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de jduecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale. Această dispoziţie nu trebuie interpretată în sensul că, în mod alternativ, unul din cele două organe judiciare va dispune efectuarea anchetei sociale.2

Obligativitatea dispunerii anchetei sociale pentru organul de urmărire penală există întotdeauna când în cauză se desfăşoară urmărirea penală. Această obligaţie revine instanţei de judecată numai atunci când minorul a săvârşit o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi aceasta se poate adresa direct acestui organ judiciar (art. 279 al. 2 lit. a Cod procedură penală).

Obligativitatea efectuării anchetei sociale subzistă în toate cazurile cu infractori minori, chiar dacă în cursul urmăririi penale aceştia au devenit majori, întrucât acest act serveşte la individualizarea sancţiunii.3

§3. Judecarea infractorilor minori

Potrivit art. 483 alin. 1 C.pr.pen., cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competenţă obişnuită, de către judecători anume desemnaţi potrivit legii.

1 V. Dongoroz, în colab. op, cit.P.S. vol. II, p. 3782 I. Neagu, op. cit., p. 7103 T.S., s.p. nr. 3510/1972, CD, 1972, p. 482, Trib. Jud. Sibiu, dec. pen. nr. 150/1990, D. nr. 1/1992, p. 86

391

Page 185: Partea Speciala

Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor menţionate rămâne competentă să judece, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.

Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul cât era minor este judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18 ani (art. 483 al. 2 Cod procedură penală).

La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, autoritatea tutelară şi părinţii iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată ca necesară de către instanţă.

Cum legea nu distinge, citarea persoanelor menţionate are loc indiferent dacă inculpatul minor a împlnit vârsta de 16 ani, aşa cum se întâmplă în cursul urmăririi penale.

Potrivit art. 485 C.pr.pen., şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe şi nu este publică.

Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa, după ce-l ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din instanţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului.

Atunci când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, cauzele se disjung, în una desfăşurându-se judecata după procedura specială, iar în cealaltă după procedura obişnuită.

Judecata în apel şi în recurs în cauzele cu infractori minori se desfăşoară după procedura specială, aplicându-se dispoziţiile derogatorii examinate (art. 493 Cod procedură penală).

Participarea procurorului este obligatorie la judecarea cauzelor cu infractori minori în primă instanţă, în apel şi în recurs (art. 315, 376 şi 38511 al. 4 C.pr.pen.).

§4. Executarea mustrării

Potrivit art. 487 C.pr.pen., în cazul cînd s-a luat faţă de minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea.

Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se

392

Page 186: Partea Speciala

poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă (art. 102 din Codul penal, corespunzând art. 116 Cod penal nou).

Această măsură se execută de către prima instanţă imediat, la pronunţare, chiar dacă hotărârea prin care s-a pronunţat nu este definitivă, întrucât numai în aceste condiţii îşi poate produce efectele mustrarea aplicată minorului.1 Măsura mustrării se poate lua şi faţă de inculpatul care a devenit major la pronunţarea hotărârii.2

§5. Punerea în executare a libertăţii supravegheate

Potrivit art. 448 C.pr.pen., când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate, această măsură se pune în executare chiar în şedinţa în care este pronunţată, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei speciale căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă.

Când punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului şi chemarea persoanelor prevăzute de lege.

Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă, potrivit art. 103 Cod penal (art. 117 Cod penal nou), în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supraveghere deosebită, care curge de la data punerii în executare. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care 1-a adoptat sau tutorelui.

§6. Internarea minorului într-un centru de reeducare

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.

Această măsură se ia faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare (art. 104 Cod penal, respectiv, art. 119 Cod penal nou).

1 Gr. Teodoru, op. cit., P.S., p. 6092 Plenul TS., dec. îndr.nr. 1/1971., CD, 1971, p. 29

393

Page 187: Partea Speciala

Liberarea minorului dintr-un centru de reeducare şi revocarea liberării înainte de a deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea acestei măsuri se dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanţă pe minor (art. 491 al. 1 C.pr.pen.).

§7. Internarea înr-un institut medical educativ

Măsura internării într-un institut medical-educativ se ia faţă de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie (art. 105 Cod penal, corespunzând art. 120 Cod penal nou).

Această măsură se dispune de instanţa competentă să judece cauza în care minorul este implicat. În lipsa unor dispoziţii speciale de punere în executare, se vor aplica prin analogie dispoziţiile din art. 432 C.pr.pen., referitoare la punerea în executare a măsurii de siguranţă a internării medicale, care se face prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

Judecătoria sau tribunalul care 1-a judecat în primă instanţă pe minor, are competenţa să dispună ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un institut medical educativ (art. 491 al. 2 C.pr.pen.).

Potrivit art. 4911 C.pr.pen., executarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare poate fi amânată sau întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute în art. 453 şi 455 C.pr.pen.

Revocarea sau menţinerea măsurilor educative, precum şi a măsurii liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major sau dintr-un institut medical educativ, când minorul a săvârşit din nou o infracţiune, se dispune de instanţa competentă sa judece acea infracţiune (art. 492 C.pr.pen.).

394

Page 188: Partea Speciala

Secţiunea a V-aAlte proceduri speciale

§1. Reabilitarea judecătorească

1.Condiţiile reabilitării judecătoreşti

Reabilitarea este o instituţie a dreptului penal care face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare (art. 133. Cod penal), realizându-se reintegrarea socială a condamnatului în temeiul bunei sale conduite.1

Codul nostru de procedură penală reglementează două forme de reabilitare: de drept şi judecătorească, care se diferenţiază prin condiţiile care se cer a fi îndeplinite şi prin modul în care operează această instituţie.2

Astfel reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune (art. 134 Cod penal, respectiv, art. 151 Cod penal nou). Când condamnarea este mai gravă, reabilitarea se poate obţine pe cale judecătorească, cu îndeplinirea condiţiilor de termen, comportare a condamnatului şi posibilităţile materiale de viaţă ale acestuia (art. 135-136 Cod penal, respectiv, art. 152, 153 Cod penal nou).

Reabilitarea de drept produce efecte „ope legis" la îndeplinirea termenului prevăzut de lege şi a condiţiei de a nu fi săvârşit o altă infracţiune, iar reabilitarea judecătorească se acordă de instanţa de judecată, după o procedură specială.

Dacă o persoană are interesul legitim de a i se recunoaşte că a operat reabilitarea de drept, are posibilitatea de a se adresa instanţei judecătoreşti, care are competenţa să constate această situaţie.3

Potrivit art. 495 C.pr.pen., cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia de soţ sau de rudele acestuia. Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de

1 V. Dongoroz, în colab., op. cit., vol. II, p. 3872 Gh. Nistoreanu, în colab., Manual de drept procesual penal, P.S., Ed. Europa Nouă, Bucureşti, 1999, p. 3163 Plenul T.S., dec. îndr. nr. 8/1969, p. 63

395

Page 189: Partea Speciala

reabilitare pornită anterior decesului, dar numai cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 135 şi 136 Cod penal.1

Cererea de reabilitare trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:-adresa condamnatului, iar cînd cererea este făcută de altă

persoană, adresa acesteia;-condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru

care a fost pronunţată această condamnare;-localitatea unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe

tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerereacererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii;

-temeiurile cererii de reabilitare, care justifică admiterea cererii;-indicaţiile utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date

pentru soluţionarea cererii.La cerere se anexează actele din care rezultă îndeplinirea

condiţiilor cerute de Codul penal pentru acordarea reabilitării.

2. Judecarea cererii de reabilitare

Potrivit art. 494 C.pr.pen., este competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti, fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea, pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.

În situaţia în care între timp s-a schimbat competenţa de judecată în fond a cauzei, competentă a se pronunţa asupra reabilitării este instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă la data introducerii cererii.2 Atunci când judecata în primă instanţă a fost de competenţa unei instanţe militare, prin „instanţă corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul” se înţelege instanţa civilă corespunzătoare în grad.3

În cazul hotărârilor de condamnare pronunţate de instanţe străine. care au fost recunoscute de instanţele din ţară, competentă a se

1 Dacă cererea era prematură pentru condamnat, nici soţia şi nici rudele apropiate nu pot cere reabilitarea, TS, Secţ. pen. .d.nr. 103/1975, RRD nr. 6/1976, p. 532 Plenul TS dec. îndr. nr.8/1969, CD, 1969. p. 633 TS, s.p. d.nr. 2815/1975, CD, 1975, p.324

396

Page 190: Partea Speciala

pronunţa asupra reabilitării judecătoreşti este prima instanţă care a pronunţat recunoaşterea.4

Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, cererea se respinge pentru situaţiile prevăzute în art. 497 C.pr.pen. şi anume:

-când a fost introdusă înainte de termenul legal;-când lipseşte menţiunea prevăzută în art. 495 al. 2 lit. a, privind

adresa condamnatului şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare;

-când lipseşte menţiunea prevăzută în art. 495 al. 2 lit. b - e şi petiţionarul nu a completat cererea la prima înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.

După respingerea cererii de reabilitare, se poate introduce o nouă cerere după împlinirea termenului legal, dacă prima cerere a fost respinsă ca prematură, iar în lipsa celorlalte menţiuni cererea de reabilitare poate fi repetată oricând, îndepărtându-se lipsurile anterioare.

În cazul în care cererea este completă, şi făcută în termen, instanţa trece la soluţionarea ei în baza art. 498 C.pr.pen.

Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului (art. 501 C.pr.pen.).

După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea pentru care s-a admis reabilitarea (art. 502 C.pr.pen.).

Potrivit art. 139 Cod penal (art. 137 Cod penal nou), reabilitarea judecătorească este anulată dacă, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ducea la respingerea cererii de reabilitare. În acest caz, în baza art. 503 C.pr.pen., procurorul poate cere instanţei care a soluţionat cererea de reabilitare de a dispune după aceeaşi procedură anularea reabilitării, înlăturându-se şi menţiunea de pe hotărârea de condamnare.

4 V. Dongoroz, în colab., op.cit., P.S., vol, II, p, 388

397

Page 191: Partea Speciala

§2. Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept

Articolul 504 Cod procedură penală, reglementează două cazuri care dau dreptul la reparaţie şi anume condamnarea pe nedrept a oricărei persoane şi privarea de libertate în mod greşit.

-Primul caz are în vedere că orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

Achitarea persoanei condamnate pe nedrept trebuie să intervină ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac, întrucât prima hotărâre chiar nedreaptă fiind nu devine în principiu executorie în sistemul nostru de drept.

-Al doilea caz este prevăzut de art. 504 al. 2 Cod procedură penală, în sensul că are dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar ulterior, pentru motivele prevăzut de art. 10 lit. a, Cod procedură penală, a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată,

Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Repararea pagubei pentru privarea sau restrângerea de libertate pe nedrept se acordă numai în cazul în care s-a produs un prejudiciu deosebit de grav care depăşeşte substanţial pe cel produs în mod normal printr-o astfel de măsură.

Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 506 Cod procedură penală, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Acţiunea poate fi pornită în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.

Instanţa civilă competentă este tribunalul în a cărei rază teritorială domiciliază persoana îndreptăţită la reparaţii, iar acţiunea civilă se îndreaptă împotriva statului, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

398

Page 192: Partea Speciala

Judecarea acţiunii se face potrivit normelor de drept procesual civil, iar reclamantul trebuie să dovedească prejudiciul material şi moral pe care 1-a suferit, instanţa putând admite sau respinge acţiunea.

Potrivit art. 505 alin. 2 Cod procedură penală, reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, reparaţia poate consta în constituirea unei rente viagere, ori din obligaţia ca pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.

Persoanele îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea în muncă stabilită potrivit legii şi timpul cât au fost private de libertate.

În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit dispoziţiilor art. 506, statul are acţiune în regres împotriva aceluia care cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune (art. 507 Cod procedură penală).

§3. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare

Potrivit art. 508 Cod procedură penală, în cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul sau înscrisul întocmeşte un proces-verbal, prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui.

Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă sau instanţa de judecată prin încheiere dispune, în baza art. 509 Cod procedură penală, după caz, înlocuirea sau reconstiturea dosarului ori înscrisului dispărut. Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa consideră necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.

Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată, înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare.

Când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţă de judecată, altele decât cele arătate, organul de

399

Page 193: Partea Speciala

urmărire penală sau instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut (art. 510 Cod procedură penală).

Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri pentru obţinerea copiei, care ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta (art. 511 Cod procedură penală).

Reconstituirea înscrisului dispărut se face când nu există o copie oficială a acestuia, iar reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea.

În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă.Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa

organului de urmărire penală, confirmată de procuror sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor.

Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului (art. 512 Cod procedură penală).

§4. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală1. Consideraţii generale

Cooperarea judiciară internaţională este guvernată în prezent de Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, intrată în vigoare la 1 septembrie 2004, cu excepţia titlului III (Cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în baza unui mandat european de arestare şi predare care, potrivit art. 189 va intra în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană. Începând cu data aderări României la Uniunea Europeană, dispoziţiile titlului III vor înlocui, în relaţiile cu statele membre ale uniunii Europene, dispoziţiile în materie de extrădare.

Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală.

La aceeaşi dată se abrogă:- Legea nr. 296/2001 privind extrădarea;

400

Page 194: Partea Speciala

- Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate;

- Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 pentru facilitarea aplicării convenţiilor internaţionale în materie de tansfer al persoanelor condamnate, la care România este parte, în privinţa predării-preluării condamnaţilor, aprobată prin Legea nr. 113/2000;

- Art. 519-521 din Codul de procedură penală.S-a creat asfel un cadru juridic unitar în materia cooperării

judiciare internaţionale în materie penală care aduce importante noutăţi în acest domeniu între care menţionăm:

1) Acordarea asistenţei judiciare internaţionale în materie penală este subordonată principiilor constituţionale, principiilor fundamentale de drept şi ordinii publice ale statului român;

2) Pentru fiecare formă de cooperare judiciară internaţională a fost avută în vedere armonizarea legii cu prevederile noilor instrumente ale Uniunii Europene: Convenţia privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995, Convenţia de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996, Convenţia Uniunii Europene privind asisenţa judiciară internaţională în materie penală din 29 mai 2000 şi decizia-cadru din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă;

3) Transpunerea în dreptul intern prin dispoziţiile Titlului III, care va intra în vigoare la data aderări României la Uniunea Europeană, a deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.

În cele ce urmează vom prezenta elementele de noutate întâlnite în formele de cooperare judiciară internaţională în materie penală reglementate de Legea nr. 302/2004.

2. Asistenţa judiciară internaţionalăÎn comparaţie cu vechea reglementare cuprisă în Legea nr.

704/201, Legea nr. 302/2004 permite comunicarea directă între autorităţile judiciare române şi cele străine. Astfel, cererile de asistenţă judiciară internaţională pot fi transmise direct de autorităţile judiciare, solicitante autorităţilor judiciare solicitate în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia între statul solicitant şi statul solicitat reglementează acest mod de transmitere.

401

Page 195: Partea Speciala

De asemenea, legea permite folosirea pentru transmiterea cererilor în baza acordului între statul solicitant şi statul solicitat, a mijloacelor electronice, în special a fax-ului (nefiind exclusă nici folosirea altor mijloace electronice, precum e-mail-ul, dacă autenticitatea şi confidenţialitatea cererii, precum şi credibilitatea datelor transmise sunt garantate.

Legea nr. 302/2004 reglementează pentru prima dată audierile prin videoconferinţă (art. 164), ca alternativă la cererea obişnuită de comisie rogatorie internaţională.

Astfel, în cazul în care o persoană se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să compară personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă. Este necesar însă ca în cererea de videoconferinţă să se precizeze motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere.

Audierea are loc întotdeauna în prezenţa magistratului român competent, asistat, după caz, de un interpret, efectuându-se însă direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne.

Martorul sau expertul au dreptul de a fi asistaţi, după caz, de un interpret şi pot invoca dreptul de a nu depune mărturie. De asemenea, dacă sunt întrunite condiţiile legale, se pot lua măsuri de protecţie a martorului.

O altă noutate adusă de lege priveşte constituirea echipelor comune de anchetă (art. 168). Textul transpune în dreptul intern decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă, un instrument important de luptă împotriva criminalităţii organizate, precum şi dispoziţiile pertinente ale Convenţiei Uniunii Europene din 29 mai 2000.

Potrivit art. 1 din decizia-cadru, „Prin acord, autorităţile competente din două sau mai multe state membre pot înfiinţa echipe comune de anchetă pentru un scop precis şi o durată determinată, care poate fi prelungită prin acordul părţilor, în vederea efectuării unei anchete penale şi unul sau mai multe dintre statele membre care au înfiinţat echipa”.

402

Page 196: Partea Speciala

În aplicarea acestor norme europene, legea română prevede că, „în vederea facilitării soluţionării unei cereri de comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate”.

Potrivit legii, componenţa echipei este decisă de comun acord, persoanele desemnate de partea română având calitatea de membri, iar cei desemnaţi de statul/statele străin(e), calitatea de membri detaşaţi. Un membru al echipei va fi desemnat conducătorul acesteia fiind în mod obligatoriu reprezentant al autorităţii judiciare române (procuror).

O altă procedură prevăzută de Convenţia Uniunii Europene privind asistenţa judiciară în materie penală, care a fost reglementată şi de legea română este supravegherea transfrontalieră.

Legea prevede că, sub rezerva existenţei unor dispoziţii contrare în convenţia aplicabilă în relaţia cu acel stat, agenţii unui stat străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus, sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistenţă judiciară prezentată în prealabil (art. 169).

Transferul de procedură în materie penală cunoaşte serioase îmbunătăţiri faţă de Legea nr. 704/2001. Noua lege reglementează atât solicitarea transferului de către autorităţile române, cât şi preluarea de către România a procedurii penale.

Exercitarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri iniţiate de către autorităţile judiciare române pot fi transferate unui stat străin care declară că le preia, în condiţiile stabilite de art. 110 din lege.

Pentru a se putea solicita transferul procedurii trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- fapta trebuie să constituie infracţiune, potrivit legii române şi legii statului solicitat;

- fapta trebuie să fie sancţionată de lege cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani;

- transferul procedurii penale să servească intereselor unei bune administrări a justiţiei sau să favorizeze reintegrarea socială în caz de condamnare.

403

Page 197: Partea Speciala

Autoritatea judiciară română competentă să solicite transferul este instanţa căreia îi revine competenţa să soluţioneze cauza în primă instanţă.

La baza cererii de transfer al procedurii penale stă o încheiere prin care instanţa dispune, motivat, transferul, la cererea motivată a Ministerului Public sau a inculpatului ori din oficiu.

Împotriva încheierii se poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare, după caz.

Cererea de transfer al procedurii penale este transmisă prin Ministerul Justiţiei, însoţită de copii autentice ale tuturor actelor de procedură întocmite în cauză.

În ceea ce priveşte cererile de preluare a procedurii penale, acestea se adresează Ministerului Justiţiei, în faza de judecată, şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în faza de urmărire penală.

Cererea de preluare a urmăririi penale se soluţionează de parchetul de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită. Cererea de preluare a judecăţii se soluţionează de secţia penală a curţii de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită.

3. Recunoaşterea şi executarea hotărârilorLegea nr. 302/2004 reglementează procedura recunoaşterii şi

executării hotărârilor penale, facilitând aplicarea Convenţiei europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 iunie 1970.

Potrivit art. 115 alin. 2 din lege, în vederea executării pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine, autorităţile competente ale statului de condamnare formulează o cerere de recunoaştere şi executare.

Articolul 116 instituie unele condiţii speciale de admisibilitate a cererii de recunoaştere şi anume:

a) condamnarea trebuie să fie pronunţată pentru o faptă penală de competenţa instanţelor statului solicitat;

b) în cazul în care condamnarea a fost pronunţată în absenţa condamnatului, acesta să fi avut posibilitatea de a recurge la o nouă procedură de judecată sau de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii;

404

Page 198: Partea Speciala

c) hotărârea de condamnare nu conţine dispoziţii contrare principiilor fundamentale de ordine publică ale statului român;

d) fapta nu face obiectul unui proces penal în România;

e) fapta constituie infracţiune, potrivit legii penale române;

f) condamnatul este cetăţean român, străin sau apatrid cu domiciliul în România;

g) executarea hotărârii în România poate servi la favorizarea integrării sociale a condamnatului sau la repararea pagubei provocate prin infracţiune;

h) durata pedepselor sau a măsurilor de siguranţă aplicate prin hotărâre este mai mare de un an;

i) condamnatul îşi dă consimţământul.De asemenea, potrivit alineatelor următoare, hotărârea străină

poate fi executată dacă condamnatul se află în executarea, în România, a unei pedepse pentru o altă faptă decât cea stabilită prin setinţa a cărei executare este cerută, precum şi atunci când extrădarea condamnatului a fost refuzată pentru faptele la care se referă hotărârea a cărei executare se solicită ori atunci când România a acordat, în prealabil, extrădarea cetăţeanului român.

Executarea hotărârilor pronuţate în proceduri administrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor, astfel cum acestea sunt definite prin Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, este posibilă cu condiţia ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea să exercite o cale de atac în faţa unei instanţe judecătoreşti (art. 117).

Cererea de recunoaştere a hotărârii străine a cărei executare se solicită se transmite Ministerului Justiţiei, căruia îi revine competenţa de a exectua controlul de regularitate internaţională. După caz, cererea se transmite de către Ministerul Justiţiei procurorului general competent, în vederea sesizării instanţei competente, ori se restituie motivat.

Autorităţile judiciare competente sunt curtea de apel în circumscripţia căreia, după caz, domiciliază, îşi are reşedinţa sau a fost identificat condamnatul şi, respectiv, parchetul de pe lângă aceasta.

405

Page 199: Partea Speciala

În condiţiile prevăzute de art. 122 din lege, executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de instanţele române poate fi delegată unui stat străin.

Acceptarea de către statul străin a delegării executării are ca efect renunţarea de către satul român la executarea pe teritoriul României.

Cererea de delegare a executîrii unei hotărâri într-un stat străin este formulată de instanţa de executare, din oficiu, sau la cererea procurorului competent ori a condamnatului.

4. ExtrădareaA. Condiţii pentru extrădareLegea 302/2004 reia condiţiile privitoare la faptă, gravitatea

pedepsei şi la persoană, dar introduce şi câteva elemente de noutate foarte importante, la care ne vom referi în cele ce urmează.

Astfel, dacă în vechea reglementare neîndeplinirea condiţiei dublei incriminări era întotdeauna un motiv de respingere a cererii de extrădare, alineatul 2 al articolul 26 permite acordarea extrădării şi dacă fapta nu este prevăzută ca infracţiune de legea română, dacă pentru fapta respectivă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.

Această reglementare are în vedere tendinţa de diminuare, pe plan european, a rolului acestei condiţii, în contextul evoluţiei rapide a criminalităţii, care cunoaşte noi forme, tendinţă care este reflectată edificator în decizia-cadru privind mandatul european de arestare.

La fel de importantă şi cu valoare de noutate absolută este reglementarea condiţiilor de extrădare din România a cetăţenilor români. Această posibilitate a fost reglementată, ca excepţie, în legea de revizuire a Constituţiei.

Constituţia României, republicată după revizuirea prin referendum, statuează regula potrivit căreia cetăţenii români nu pot fi extrădaţi din România (art. 19 alin. 1), apoi în alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că „prin derogare de la prevederile alineatului 1, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.

Legea nr. 302/2004 acordă cetăţenilor români o protecţie adecvată însă, în spiritul dispoziţiilor din Constituţia revizuită, prevede în art. 24 că „cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza

406

Page 200: Partea Speciala

convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, numai dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:

a) în vederea efectuării urmăriri penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România;

b) persoana extrădată domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;

c) persoana extrădată are şi cetăţenia statului solicitant;

d) persoana extrădată a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene”.

În concluzie, extrădarea unui cetăţean român poate fi aprobată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- extrădarea propriilor cetăţeni să fie permisă de convenţia aplicabilă în relaţia cu statul solicitant;

- statul solicitant să acorde, la rândul lui, extrădarea propriilor cetăţeni;

- să fie întrunită cel puţin una din condiţiile menţionate în art. 24 sus-menţionat.

B. Procedura extrădării din România (extrădarea pasivă)Legea nr. 302/2004 oferă persoanei extrădate garanţii

procesuale suplimentare faţă de Legea nr. 296/2001 privind extrădarea.Între acestea menţionăm dispoziţia potrivit căreia măsura

arestării provizorii în vederea extrădării va fi reanalizată la fiecare 30 de zile. De asemenea, se prevede că măsura arestării provizorii nu poate depăşi 40 de zile până la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, iar din momentul primirii documentelor de extrădare această măsură poate fi prelungită în continuare, fără a putea depăşi însă 6 luni.

Aceeaşi lege stabileşte expres condiţiile în care arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi poate fi prelungită. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. 9, „în cazul în care împotriva persoanei

407

Page 201: Partea Speciala

extrădabile autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv, de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii”. Deci numai din momentul ieşierii de sub puterea mandatului emis pentru faptele săvârşite pe teritoriul României persoana extrădată intră sub puterea mandatului de arestare în vederea extrădării şi numai această perioadă va fi computată din pedeapsa aplicată pe teritoriul statului solicitant.

Potrivit prevederilor art. 44, procedura judiciară este de competenţa curţii de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă.

Hotărârea de extrădare se transmite de îndată, prin intermediul procurorului general competent, Ministerului Justiţiei.

Spre deosebire de Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, noua lege elimină ordinul ministrului justiţiei pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti definitive prin care se dispune extrădarea, un extras al acesteia fiind considerat bază legală suficientă pentru predarea extrădatului (art. 58 alin.1).

În scopul predării, Ministerul Justiţiei informează Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării şi asigură predarea sub escortă a persoanei extrădate.

C. Procedura solicitării extrădării de către România (extrădarea pasivă)

În comparaţie cu Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, Legea 302/2004 aduce interesante clarificări şi precizări utile pentru aplicarea unitară a prevederilor sale.

Astfel, potrivit art. 67 alin. 2, „instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă apreciază, printr-o încheiere motivată, asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea”.

De asemenea, noul act normativ transferă competenţa formulării cererii de extrădare dela ministrul justiţiei la preşedintele secţiei penale a curţii de apel în circumscripţia căreia se află instanţa care a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii sau mandatul de aresatre preventivă ori a aplicat măsura de siguranţă (art. 66).

408

Page 202: Partea Speciala

Noua lege limitează rolul Ministerului Justiţiei la examinarea îndeplinirii condiţiilor de regularitate internaţională, transmiterea cererii de extrădare şi alte proceduri strict administrative.

Atunci când se constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a se transmite cererea de extrădare,ministrul justiţiei emite un ordin care poate fi atacat cu recurs la Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 5 zile de la comunicare.

Procedura prevăzută în articolul 67 are caracter confidenţial, până în momentul în care statul solicitat este investit cu cererea de extrădare.

5. Cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în baza unui mandat de arestare şi predare

Prevederile Legii nr. 302/28 iunie 2004 (Titlul III) transpun, pentru prima dată, în dreptul intern, decizia-cadru privind mandatul european de arestare şi predare între statele membre ale Uniunii Europene.

Deşi dispoziţiile Titlului III, potrivit art. 189 alin. 1 vor intra în vigoae la data aderării României la Uniunea Europeană, ele trebuie de pe acum cunoscute deoarece reprezintă cel puţin pentru România, adevărate inovaţii în această materie.

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare reprezintă o materializare a hotărârii luată în cadrul Consiliului European de la Tampera din 15 şi 16 octombrie 1999, ca între Statele Membre ale Uniunii Europene să se înlocuiască procedura formală de extrădare cu o procedură de predare simplificată.

Prin noul sistem de predare, în baza unui mandat european de arestare, se elimină etapa administrativă şi se înlesneşte cooperarea în materia persoanelor care se sustrag urmării penale, predării şi executării pedepselor care se realizează aproape exclusiv între autorităţile judiciare din Statele Membre ale Uniunii Europene, autorităţile centrale putând evental asista autorităţile judiciare competente sau să aibă rolul de autorităţi transmiţătoare.

Potrivit noului sistem, în cazul în care o persoană dintr-un Stat Membru se sustrage, după caz, urmăririi penale, judecării, respectiv executării pedepsei pe teritoriul acelui Stat Membru, autoritatea

409

Page 203: Partea Speciala

judiciară competentă a Statului Membru (denumită autoritate judiciară emitentă) în cauză emite un mandat de arestare european, în baza uunei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau a unui mandat de arstare preventivă, pe care îl transmite spre executare autorităţii judiciare competente din Statul Membru pe teritoriul căruia este localizată persoana în cauză (denumită autoritate judiciară de executare).

Condiţiile de predare în baza unui mandat european de arestare şi regulile de predare ale noului sistem sunt similare cu cele din sistemul clasic de extrădare.

În ceea ce priveşte condiţiile privitoare la faptă, noul sistem instituie anumite excepţii de la regula dublei incriminări. Astfel, în cazul unor infracţiuni foarte grave, menţionate la articolul 2, într-o listă care poate fi completată ulterior de Consiliu, între care: participaţia la o organizaţie criminală, terorismul, traficul de persoane, traficul ilicit de droguri etc.), predarea se acordă fără a se verifica existenţa dublei incriminări.

Spre deosebire de procedura comună de extrădare, în cadrul căreia nu erau prevăzute anumite limite de timp ce trebuie respectate, în noua reglementare (art. 17 din decizia-cadru) un mandat de arestare european va fi tratat şi executat de urgenţă, termenul limită fiind de 10 zile, în cazul în care persoana a cărei predare este solicitată consimte la predare, respectiv, de 60 de zile, în celelalte cazuri, cu posibilitarea prelungirii cu alte 30 de zile.

De asemenea, pentru predarea efectivă a persoanei care face obiectul unui mandat de arestare european, articolul 23 instiuie o limită de timp scurtă de zile, cu posibilitatea prelungirii, în anumite circumstanţe.

În limitele impuse de decizia-cadru,legiuitorul român a stabilit care sunt autorităţile judiciare române de executare şi, respectiv, emitente.

De asemenea, în aceleaşi limite, legiuitorul român a stabilit, potrivit legii şi principiilor fundamentale de drept, procedurile de executare şi emitere a unui mandat european de arestare, modalităţile de transmitere, precum şi motivele de refuz.

Astfel, autorităţile judiciare române emitente sunt instanţele judecătoreşti, iar ca autorităţi judiciare de executare au fost desemnate curţile de apel (art. 178).

410

Page 204: Partea Speciala

De asemenea, potrivit art. 81 din lege, instanţele române pot emite un mandat european de arestare în următoarele condiţii:

a) în vederea efecuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an;

b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni, ori în vederea executării unei măsuri de siguranţă;

c) în vederea executării unei măsuri de siguranţă privative de libertate mai mare de 4 luni.

În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare române trebuie distins între situaţia în care se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată şi situaţia în care acest loc nu este cunoscut.

În primul caz, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite direct autorităţii judiciare de executare mandatul european de arestare, în timp ce în a doua situaţie poate fie să decidă introducerea descrierii persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen, fie să transmită mandatul european de arestare prin Interpol (art. 82).

Autorităţile judiciare române potr trasmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia. Dacă nu este posibiliă utilizarea SIS (Sistemul de Informaţii Schengen), transmiterea se poate face prin Interpol. De asemenea, mandatul european de arestare poate fi trasmis şi prin sistemul de telecomunicaţii ale Reţelai Judiciare Europene (R.I.E.).

Atunci când nu se cunoaşte autoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară emitentă trebuie să efectueze cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale R.I.E., pentru a obţine informaţiile necesare de la Statul membru de executare. Autorităţile judiciare române vor transmite o copie a mandatului european de arestare Ministerului Justiţiei.

Legea nouă face distincţie între faptele pentru care predarea poate fi subordonată condiţiei dublei incriminări. Aceste fapte, în număr de 32, sunt menţionate în art. 2 din decizia-cadru şi preluate ca atare de art. 85 alin. 1 din lege.

În art. 88 alin. 2 din lege sunt reglementate următoarele motive obligatorii de refuz al executării unui mandat european de arestare:

411

Page 205: Partea Speciala

a) Când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru,altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;

b) Când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;

c) Când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română.

Executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată, de asemenea, de autoritatea judiciară română de executare dacă nu este întrunită condiţia dublei incriminări, pentru alte fapte decât cele menţionate în art. 85 alin. 1, precum şi în alte şapte situaţii menţionate de art. 88 alin. 2.

Alte dispoziţii care trebuie reţinute se referă la un număr de trei condiţii speciale pentru predare:

- în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul execuării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre preonunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea proinunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă trebuie să dea o asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;

- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă

412

Page 206: Partea Speciala

aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a cel puţin 20 de ani din pedeapsa sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;

- cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.Hotărârea asupra predării, când este definitvă, se comunică de

autoritatea judiciară de executare autorităţii judiciare emitente (art. 94).Când persoana urmărită este urmărită penal sau judecată de

autorităţile judicare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei.

În această situaţie, dacă autoritatea judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă (art. 97).

413