12
Perioada interbelicã apare în multe scrieri recente ca o perioadã de aur a societãţii româneşti, dar trebuie sã conştientizãm şi faptul cã o mare parte a societãţii româneşti de atunci nutrea sentimente de neîmplinire şi sufocare. Societatea interbelicã este caracterizatã de contraste. Pe când automobilele cu bãrbaţi îmbrãcaţi dupã ultima modã europeanã se plimbau pe strãzile cu noroi ale Bucureştiului, iar doamnele îşi beau ceaiul în saloane frumos amenajate, majoritatea populaţiei României locuia încã în mediul rural. O serie de schimbări au loc după marea conflagraţie mondială: femeile devin mai independente, fustele se scurtează, apar mulţi orfani, rezultat al sacrificiilor de pe frontul de luptă, iar produse noi pătrund pe piaţa autohtonă. De-a lungul istoriei, femeilor li s-a rezervat un rol secundar în viaţa socială. Femeile au primit ca principale sarcini procrearea şi educarea copiilor .Aceste roluri s-au menţinut pe toată perioada istoriei cunoscute, din Antichitate, până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. La sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului al XX-lea, femeile încep să capete drepturi politice şi civile. În aceeaşi perioadă femeile încep să aibă acces la educaţie. Femeile se vor remarca în creaţia artistică, în viaţa socială şi chiar în lumea ştiinţifică. Aceste drepturi politice şi civile,s-au generalizat pe tot cuprinsul secolului al XX-lea, ajungând să cuprindă majoritatea covârşitoare a statelor lumii. Începând din 1914 si femeile au dreptul sa pledeze. Femeile bine vazute erau boieroaicele, care mai erau numite si cucoane. Pentru o femeie, o mare greutate in statutul eio dadea zestrea. Cu cat avea mai multa zestre, cu atat era mai bine vazuta si mai dorita. Emancipată, dar încă puternic constrânsă de cicatricile hamului patriarhal. Interesată de mode, farduri şi politici, dar uşor incomodată de sarcinile de gospodărie – acestea erau cele mai expresive portrete ale femeii în presa interbelică din România. Vom incerca să refacem reface, în câteva tuşe, portretul femeii interbelice, urmând întocmai însemnările din gazetele şi revistele vremii Perioada interbelică a oferit româncelor cel mai abrupt salt de la statutul de femeie de casă la cel de doamnă de societate, cu toate privilegiile pe care acest fel de emancipare le aduce: pantaloni, părul tuns, posibilitatea de a face sport alături de bărbaţi ori de a se plimba cu bicicleta. Aşa era atunci. Iar ziarele şi revistele ţineau o neobosită cronică a acestor schimbări, cu toate dilemele pe care le aducea. Femeile, la rându-ne, să nu uite că rolul lor principal şi covârşitor rămâne tot acela de stăpână a căminului, de îndrumătoare a copiilor, care vor forma generaţia nouă a acelora ce trebuie să poarte înainte făclia progresului în domeniul ştiinţific, dar şi în cel moral, mai ales în cel moral“, scria, la 4 ianuarie 1930, în ziarul „Universul“, Aura Sachelarie, nepoata lui Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru liber al României antedecembriste. Aşa arătau primii paşi sfioşi ai femeii către modernitate, recunoaşte chiar autoarea articolului „Energia femeilor“. „Este femeia o fiinţă plăpândă, care nu

perioada interbelica in romania

Embed Size (px)

DESCRIPTION

istorie clasa a xi

Citation preview

Page 1: perioada interbelica in romania

Perioada interbelicã apare în multe scrieri recente ca o perioadã de aur a societãţii româneşti, dar trebuie sã conştientizãm şi faptul cã o mare parte a societãţii româneşti de atunci nutrea sentimente de neîmplinire şi sufocare.

Societatea interbelicã este caracterizatã de contraste. Pe când automobilele cu bãrbaţi îmbrãcaţi dupã ultima modã europeanã se plimbau pe strãzile cu noroi ale Bucureştiului, iar doamnele îşi beau ceaiul în saloane frumos amenajate, majoritatea populaţiei României locuia încã în mediul rural.

O serie de schimbări au loc după marea conflagraţie mondială: femeile devin mai independente, fustele se scurtează, apar mulţi orfani, rezultat al sacrificiilor de pe frontul de luptă, iar produse noi pătrund pe piaţa autohtonă.

De-a lungul istoriei, femeilor li s-a rezervat un rol secundar în viaţa socială. Femeile au primit ca principale sarcini procrearea şi educarea copiilor .Aceste roluri s-au menţinut pe toată perioada istoriei cunoscute, din Antichitate, până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, femeile încep să capete drepturi politice şi civile. În aceeaşi perioadă femeile încep să aibă acces la educaţie. Femeile se vor remarca în creaţia artistică, în viaţa socială şi chiar în lumea ştiinţifică. Aceste drepturi politice şi civile,s-au generalizat pe tot cuprinsul secolului al XX-lea, ajungând să cuprindă majoritatea covârşitoare a statelor lumii. Începând din 1914 si femeile au dreptul sa pledeze.

Femeile bine vazute erau boieroaicele, care mai erau numite si cucoane. Pentru o femeie, o mare greutate in statutul eio dadea zestrea. Cu cat avea mai multa zestre, cu atat era mai bine vazuta si mai dorita.

Emancipată, dar încă puternic constrânsă de cicatricile hamului patriarhal. Interesată de mode, farduri şi politici, dar uşor incomodată de sarcinile de gospodărie – acestea erau cele mai expresive portrete ale femeii în presa interbelică din România. Vom incerca să refacem reface, în câteva tuşe, portretul femeii interbelice, urmând întocmai însemnările din gazetele şi revistele vremii

Perioada interbelică a oferit româncelor cel mai abrupt salt de la statutul de femeie de casă la cel de doamnă de societate, cu toate privilegiile pe care acest fel de emancipare le aduce: pantaloni, părul tuns, posibilitatea de a face sport alături de bărbaţi ori de a se plimba cu bicicleta. Aşa era atunci. Iar ziarele şi revistele ţineau o neobosită cronică a acestor schimbări, cu toate dilemele pe care le aducea.

Femeile, la rându-ne, să nu uite că rolul lor principal şi covârşitor rămâne tot acela de stăpână a căminului, de îndrumătoare a copiilor, care vor forma generaţia nouă a acelora ce trebuie să poarte înainte făclia progresului în domeniul ştiinţific, dar şi în cel moral, mai ales în cel moral“, scria, la 4 ianuarie 1930, în ziarul „Universul“, Aura Sachelarie, nepoata lui Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru liber al României antedecembriste. Aşa arătau primii paşi sfioşi ai femeii către modernitate, recunoaşte chiar autoarea articolului „Energia femeilor“. „Este femeia o fiinţă plăpândă, care nu poate face sforţări de energie? Ca să se poată răspunde, să ne gândim la ţăranca noastră, care munceşte alături de bărbat“, explica Aura Sachelarie.

Revista „Domniţa“, de pildă, dezbătea în paginile ei probleme legate de imaginea femeii frumoase şi era la curent cu ultimele

progrese, oferind ştiri despre concursurile de frumuseţe. De altfel, „Mariana“, „Revista scriitoarei închinată talentului feminin“,

„Jurnalul femeii“ aveau articole precum „Cronica modei“, „Reţete de frumuseţe“ ori „Cum să-ţi păstreze femeile bărbatul iubit“.

„Să se înscrie femeile în politică?", se întrebau jurnaliştii de la „Adevărul" la începutul lui 1930. Răspundeau, printre alţii, Ioan

Cantacuzino şi Constantin Argetoianu.

Academicianul Cantacuzino: „Femeia trebuie să se ferească să-şi compromită prestigiul întrebuinţând metodele învechite ale

partidelor de la noi. Trebuie să fie o forţă de apropiere, nu de vrajbă şi distrugere“.

Moda de la Viena – copiată la Bucureşti

Dacă aruncăm o privire asupra creaţiilor vestimentare din primăvara lui 1941, observăm că ele nu diferă deloc de cele din 1940, ci

păstrează aceeaşi linie. Rochiile sunt scurte şi largi, au cute sau pliuri şi talia foarte bine marcată. Buzunarele abundă şi ele la orice

Page 2: perioada interbelica in romania

tip de rochie. Jachetele şi taioarele sunt lungi, cambrate pe talie şi încheiate în faţă cu nasturi. Fusta de la taior e dreaptă, aproape

strâmtă sau foarte puţin evazată.Se poartă jachetele în culori vii – roz ridiche, verde bob de mazăre sau galben lămâie – care să

înveselească rochiile din anul precedent. Pardesiele rămân şi ele identice cu cele din perioada anterioară: lungi, fără guler şi,

adesea, din stofă ecossaise, prinse uneori în cordoane pe talie.

Dacă în materie de haine schimbările sunt aproape inexistente, nu acelaşi lucru se poate spune despre accesoriile anului 1941.

Poşete, pantofi, eşarfe, voalete, toate sunt create cu ingeniozitate din materiale refolosite sau neobişnuite. Astfel, lemnul e la mare

modă pentru confecţionarea poşetelor şi pantofilor. Şi aceasta nu pentru că ar fi mai bun, ci pentru că piele şi talpă nu se mai

găseau aproape deloc. Nici în Franţa, nici în Germania, nici în Italia... niciunde. Dar această nevoie de a face pantofi din lemn

(izvorâtă din necesităţile timpului) nu i-a împiedicat pe creatori să mizeze pe culoare şi să dea o aparenţă de eleganţă. Talpa

pantofilor era vopsită, astfel, în roşu aprins, bleumarin sau galben, iar căputa era din pânză sau stofă. Talpa groasă de câţiva

centimetri era bătută în ţinte, la fel ca bocancii de armată. Doar că ţintele erau din cauciuc şi mari cât o monedă, fapt care împidica

alunecarea din picior.

O altă invenţie sunt pantofii confecţionaţi din aceeaşi stofă cu rochia, purtaţi după-amiază. Au toc înalt şi talpă din trei bucăţi

prinse între ele cu benzi de cauciuc pentru a da mai multă flexibilitate piciorului. Pantofii de seară sunt îmbrăcaţi în mătase

colorată şi brodaţi cu perle. Cu toate acestea, sunt confecţionaţi tot din lemn. Acelaşi material a fost folosit cu succes şi pentru

poşete. Acestea sunt mari, din lemn natural, lăcuit sau vopsit în culori vii. În unele modele e valorificată chiar şi scoarţa copacilor.

Altele, mai elegante, combină lemnul cu stofa şi mătasea cu fermoare strălucitoare din metal.

La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie; din in sau cânepă ( cămăşi, izmene ) lână ( pantaloni, fuste, flanele ), blană

( cojoace, căciuli ), piele ( opinci ). Costumele naţionale erau purtate cu mândrie mai ales de bătrânii satului. Ceilalţi preferau

hainele făcute mai în grabă şi fără înflorituri. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate categoriile de vârstă.[3]

Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare ce

avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii româneşti. Rar se întâmpla ca mirele şi mireasa să

fie îmbrăcaţi în costume naţionale; era aproape o modă ca tinerii să-şi comande haine la oraş, iar mireasa să aibă coroniţă făcută la

târg. De asemenea, naşii purtau costume din stofă, ghete şi pălării.

La oraş, îmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era mai accentuată. Viaţa modernă, cu

ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei, precum şi o diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate ş de ocaziile la

care participau persoanele respective. Caracterista generală a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de a deveni tot mai

comodă şi de a permite o adaptibilitate rapidă la diferitele situaţii ( serviciu, plimbare, activităţi casnice, etc. )

Moda feminină era complicată şi, adeseori, capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la vestimentaţia antebelică: rochii lungi

până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde şi alte accesorii; nelipsită era pălăria, cu boruri mari şi extrem de

încărcată, cu pene de diverse culori, agrafe, funde, etc. Femeile aristocrate, rafinate, îşi ascundeau trupul într-o vestimentaţie

luxuriantă, care impunea respect. Părul era lung, strâns în coc la spate.

Page 3: perioada interbelica in romania

Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. În Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară

existau “magazine de modă”, unde se confecţiona îmbrăcăminte sau încălţăminte la “comandă”, dar se putea cumpăra şi “de-a

gata”. Rochiile au devenit mai scurte, “trei sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era “căzută”, adică peste şolduri, pentru a se

pune în relief corpul. Uneori se folosea material transparent, mai ales pentru bluze, sub care se observau, cu discreţie, sânii.

Pălăriile au devenit mai mici, fără multe accesorii.Vopsitul podoabei capilare ascunsă de palarii cu numeroase accesorii tip

voalete si aplicaţii viu colorate avea un succes nebun; tot atunci se inventează ondulatorul cu aburi, care nu dauna părului.[7]

 În concluzie, putem afirma că în România interbelică, se constată preocuparea celor din „lumea bună” a oraşelor de a fi în pas cu

noutăţile din Occident în privinţa vestimentaţiei, însă acestă preocupare este prezentă doar în această această clasă a societăţii, cei

din lumea satelor şi a mahalalelor fiind lipsiţi de aceast interes.

            În aceste condiţii, pentru occidentul interbelic, România era un fel de prim cerc al alterităţii. Un spaţiu integrat civilizaţiei

europene, dar insuficient pentru a fi considerat întru totul european, un spaţiu de margine, amalgam de viaţă cotidiană modernă şi

de primitivism rustic.

Tabuuri la inceput de secol 20

În volumul III al Amintirilor lui Radu D. Rosetti avem chiar un scurt inventar al principalelor tabuuri din epocă. De pildă, femeile

de o anumită condiţie socială, fie nu făceau deloc şcoală, fiindcă averea le asigura viitorul, fie studiau exclusiv în particular, ca să

nu se amestece cu „vulgul”. Indiferent la ce vârstă se căsătoreau, pentru femeile aristocrate de pe malurile Dâmboviţei era de

neconceput să dea naştere copiilor în spitale, ci numai şi numai acasă, asistate de un medic şi o moaşă, alături de o parte a familiei.

Până târziu, după începerea Primului Război Mondial, când au intervenit constrângerile refugiului în Moldova şi mentalitatea

colectivă a mai suferit schimbări, reprezentantele „sexului frumos” (sau „slab”) – cum vreţi s-o luaţi – nu aveau voie să meargă pe

jos, pe Podul Mogoşoaiei, să zicem, ci doar în trăsuri, dacă nu erau însoţite de soţ, de o rudă sau prietenă, ori măcar de o

servitoare! Deopotrivă, ele nu puteau să intre într-un local, fără a se afla la braţul unui bărbat. Când se duceau la cumpărături, chiar

şi într-un magazin de lux, aristocratele autohtone nu puteau fi singure, indiferent cine le însoţea. Noţiunea de „mers la serviciu”,

ideea de a avea o „slujbă”, alta decât iniţiativele filantropice sau caritabile, erau de neconceput în cazul acestor doamne, care se

fereau de amestecul claselor sociale ca dracul de tămâie.

Dincolo de limitele istorice ale perioadei numite „La Belle Époque”, mai exact în 1927, aflăm din cotidianul liberal „Viitorul” că o

femeie ar fi fost reţinută în Bucureşti pentru că a fost surprinsă mergând pe stradă îmbrăcată în pantaloni, fapt încă nepermis chiar

şi la acea epocă târzie, deoarece pantalonii erau „îngăduiţi femeilor doar la călătorie şi exerciţii de manej”. Femeia a fost amendată

contravenţional, ca să ne exprimăm în limbajul de azi, „pentru atentat la pudoarea publică”.

Page 4: perioada interbelica in romania

Colegiul Economic „Ion Ghica” Targoviste

Cultura româneasca a secolului 20

Elev:Capraru Gabriela

Clasa a XI D

Page 5: perioada interbelica in romania

An scolar 2015-2016

Femeia secolului 20

Legislaţia de la sfârşitul secolului XIX privind condiţia femeii in societate:

Conform articolului 195 din Codul Civil[12] femeia datorează ascultare bărbatului.

Dacă femeia are avere şi dotă, administrarea ei se dă pe mâna soţului, care face ce vrea cu ea fără a da socoteală nimănui.

Conform articolului 199 din Codul Civil, averea femeii care nu e prevăzută în dotă, aşa-numita “parafernă”, nu poate să fie înstrăinată de către femeie fără acordul bărbatului.

Femeia nu poate da în judecată şi nici sta în proces cu cineva fără autorizaţia soţului.

Femeia nu poate nici să dea şi nici să primească bani sau alte lucruri de valoare; ea nu poate să primească sau să refuze moşteniri fără ştirea bărbatului.

În timp ce bărbatul are dreptul de a scoate bani din bancă, femeia nu are dreptul de a retrage bani fără consimţământul soţului, chiar dacă ea a avut dreptul de a deschide cont fără acest consimţământ.

Conform legii pensiilor, dacă soţul moare înainte de a împlini 15 ani vechime, soţia împreună cu copiii rămâneau fără pensie şi prin urmare, erau muritori de foame.

Dacă femeia cere despărţirea de soţ, legea nu-i permite să părăsească casa bărbatului în timpul litigiului oricât de periculoasă ar fi această şedere pentru ea.

Soţul are drept de custodie asupra copiilor indiferent de condiţia acestuia (oricât de decăzut ar fi acesta).

Page 6: perioada interbelica in romania

Femeia nu este subiect în acţiuni judiciare cu o singură excepţie: îşi poate face testamentul fără autorizaţia soţului!

Femeia secolului XX

"Fără femei, nu va exista o victorie rapidă"

Page 7: perioada interbelica in romania
Page 8: perioada interbelica in romania
Page 9: perioada interbelica in romania
Page 10: perioada interbelica in romania