Pescuit La Feeder Fara Frontiere

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Pescuit La Feeder Fara Frontiere

Citation preview

Pescuit la feeder fara frontiere

Perioada sarbatorilor de iarna a trecut, iar ploaia de intrebari la revederea de peste an cu prietenii incepe invariabil cu ce ai facut de sarbatori?. Ei bine, n urm cu ceva sezoane eu am fost destul de norocos incat am lasat in urma taierea porcului, jumara si soriciul, bradul si colindele, in schimbul a doua saptamani de vacanta petrecute in nordul Spaniei, in Bilbao. Acolo am gasit o vreme ce poate fi asemanata la noi cu inceputul toamnei. Temperaturile nu scadeau sub 10 grade, iar in zilele insorite urcau chiar la 20 de grade. Daca vreun pescar asteapta sa afle de la mine informatii despre obiectivele turistice din nordul Spaniei, ei bine, asteapta degeaba! Pentru mine, cea mai important ocupatie a fost identificarea zonelor propice practicarii pescuitului, speciile de peste prezente, tehnici, metode si momeli. Pentru orice altceva exista Google. Iar daca orice turist, atunci cand pleaca in vacanta indeasa prin bagaje haine, aparate de ras si alte obiecte, eu unul aveam peste 70% din geanta ocupata cu mulinete, accesorii, nada, pelete, fire de schimb si momeala. Singurul lucru ce mi-a lipsit a fost batul de feeder, fiind prea lung pentru a incape in bagaj si excesiv de scump de transportat individual, asa ca am decis sa caut prin magazinele Spaniei dupa un bat ieftin, fara prea multe pretentii, pe care sa-l pot abandona fara regret la plecare. Ca orice pescar constiincios, mi-am facut temele de acasa pentru a identifica eventuale zone de pescuit. Vestea buna era ca la nici doi pasi de locul cazarii aveam raul Nervion, ce strabate si orasul Bilbao, dar partea mai putin buna a lucrurilor era ca ma aflam destul de aproape de locul de varsare in Atlantic, ceea ce facea ca raul sa se afle, pe o buna portiune a sa, sub influenta fluxului si a refluxului. Dimensiunea acestei influente am realizat-o abia cand am ajuns acolo, iar datele problemei nu erau deloc imbucuratoare. Era o fluctuatie a nivelului apei in rau de peste 6-7 metri, pe o portiune de cel putin 7-8 km de la gura de varsare. Iar asta se intampla de doua ori pe zi, intr-un sens si in altul. Ca sa fie si mai complicat, curentii erau foarte puternici, iar apa raului era sarata. Puteam sterge cu buretele tot bagajul de cunostinte referitoare la pescuitul pe ape curgatoare. Din fericire, in astfel de situatii te poti adapta destul de usor prin simplificarea lucrurilor. Daca faci asta, concluziile logice vin de la sine. Haideti sa vedem in randurile ce urmeaza acest proces mai in detaliu. Avem doua elemente esentiale care trebuie sa mearga impreuna; pe de o parte avem un rau, indiferent de felul in care acesta ni se prezinta, de cealalta parte avem un stil extrem de versatil si pretabil in conditiile date: pescuitul la feeder. Asadar lucrurile sunt clare ca lumina zilei pana in acest punct

Pe latura mai tehnica a lucrurilor avem principiul de baza ce guverneaza acest stil, adica pescuitul folosind nada si certitudinea ca momeala va fi in permanenta in apropierea acesteia. Majoritatea pestilor sunt interesati de nada, conteaza numai compozitia acesteia; care trebuie sa fie adaptata pe gustul acestora. Unde exista imaginatie si logica, exista cu siguranta si solutii. Importante sunt identificarea speciilor ce pot fi prinse folosind feeder-ul, modul acestora de hranire, locurile preferate si comportamentul. In acest sens am pus tinta pe doua specii: - Chefalul care este un peste de banc, prezent in majoritatea porturilor si estuarelor, are ca dieta de baza alge si nevertebrate mici, fiind un peste pasnic in adevaratul sens al cuvantului. Acesta mai are o calitate: chiar asa pasnic cum e, se hraneste in viteza atunci cand da de hrana multa intr-o zona limitata, comportament exploatat turistic de cei care-i arunca paine si se amuza de frenezia cu care concureaza pestii intre ei. - Mojarra, un peste ce imi era total necunoscut, dar care era prezent intr-un numar suficient de mare incat sa prezinte interes. Prefera locurile din apropierea malurilor si are ca dieta de baza scoicile, crustaceele si melcii. Trebuie spus ca este perfect adaptat pentru asta, fiind dotat cu o dantura ce seamana cu cea umana, care il ajuta sa rupa efectiv bucati din prada sa. Cea din urma problema ce trebuia rezolvata era identificarea locurilor ce pot oferi cel mai bun randament la finele unei partide. Pentru asta a trebuit sa cutreier malurile timp de doua zile, observand si notand orele din zi in care apa urca sau cobora si, lucru care mi-a facut deosebita placere, sa stau de vorba cu pescarii autohtoni. Daca pentru a pescui Mojarra locurile erau relativ simple, nu pot spune acelasi lucru despre pescuitul chefalului. Acesta este un peste ce prefera pelicula superioara a apei sau zona de mijloc a acesteia, rar poate fi gasit in apropierea substratului si numai in timpul refluxului, cand paste algele prinse de pietre. Cu putina perseverenta am gasit o portiune de rau unde aveam sanse reale de reusita: un brat mort folosit ca zona de acostare, fara curent de apa deranjant si, mai presus de toate, un loc unde chefalii obisnuiau sa isi faca veacul. Numai ca acest loc avea un dichis, puteam pescui acolo doar intr-o fereastra mica de timp la reflux.Daca nivelul scadea prea mult, distanta dintre mal si apa facea pescuitul aproape imposibil. Practic, ca sa aduci la mal un peste trebuia sa-l tarasti prin namol vreo 15 metri, ceea ce nu-mi placea deloc. Aveam asadar toate elementele trecute in revista, tot ce mai ramasese de facut era sa vad cum stau cu practica.

Prima partida am facut-o la chefal, unde imi trebuia o nada care sa-i starneasca interesul. Dupa o vizita scurta la cel mai apropiat supermarket am gasit solutia: una bucata paine toast alba feliata si o cutiuta de 250 de ml cu smantana pentru gatit. Motivul alegerii a fost ca painea sigur e pe placul pestilor, fiind folosita atat ca nada cat si in carlig ca momeala, iar smantana de gatit (puteam folosi lapte condensat dar acesta era putin mai piperat ca pret) am folosit-o pentru umectarea painii si obtinerii, astfel a unui efect de nor alb in apa, extrem de vizibil. Norul urma sa atraga pestii, iar momeala se afla in nor. Montura a trebuit si ea croita pentru satisfacerea necesitatilor specifice, in sensul acesta a trebuit sa optez pentru un cosulet usor, de 20 de grame, cu plasa foarte rara, pentru eliberarea la impact a nadei, o struna din monofilament de 0,18 mm incolor si un carlig nr. 6 ce putea purta o bucata generoasa de miez de paine, putin turtit pentru a ramane flotant. Am pescuit astfel la o distanta de 70 de cm de substrat, acolo unde, asa cum ma asteptam, au aparut si trasaturile. Drilurile cu acesti pesti sunt cu adevarat spectaculoase, mai ales daca reusesti capturi peste kilogram. Au o forta nebanuita si pana nu sunt aproape de epuizare nu abandoneaza lupta. In mica fereastra de timp am reusit 6-7 capturi intre 400 de grame si 1,5 kg.

A doua zi am cautat urmatoarea specie, Mojarra. Identificarea unei nade eficiente a fost oarecum similara. Am observant ca cei ce pescuiau in ocean, in apropierea pietrelor, exact unde se sparg valurile, foloseau un fel de pasta din peste macinat pe care o lansau cu o paleta, pentru a atrage si a mentine pestii pe vad. O reteta similara am pregatit si eu, aceasta fiind compusa din doua conserve de sardine in ulei plus capete si bucati de crevete proaspat, parti din care aveam sa folosesc si ca momeala. Toate ingredientele au fost bagate in blender si macinate fin, pana s-au facut pasta. Montura a suferit o mica modificare, prin inlocuirea cosuletului deschis cu unul mai greu, din plastic perforat, ce putea fi inchis la ambele capete pentru a elibera constant nada dupa asezarea pe substrat. O bucata de crevete in carligul nr. 6 si nu peste mult timp aveam sa prind primul meu Mojarra. As fi putut fi pe deplin satisfacut cu aceste doua partide, dar nu am fost. Eram in Spania, iar cand rostesti numele acestei tari te gandesti la somni de proportii uriase, crapi salbatici foarte mari si din abundenta, salai gurmanzi, bibani record, stiuci de peste un metru si multe altele, tot atatea motive sa-ti doresti emigrarea pe pamant iberic. Dar, pentru un pescar impatimit de stationar, speciile de mai sus nu sunt chiar asa de interesante. Un singur cuvant atinge coarda sensibila intr-o maniera incontrolabila: mreana!

Spania abunda in mreana si eu trebuia sa scot macar una la poza. Problema era ca Nervionul, in zona unde am stat noi, era sarat din pricina influentei oceanului, iar pentru a gasi locuri de mreana a trebuit sa merg in amonte opt statii de metrou si trei de tren. Dar a meritat! Am gasit locul, am gasit si pestii, momeala am cumparat de la un magazine de specialitate, adica ceva rame, viermi si cari de lemn, care sunt larvele unui gandac. De data asta aveam si nada din abundenta, intrucat nu folosisem mai nimic din cele sase kilograme carate prin bagaje si platite la pret de transport cu avionul. Doua iesiri dedicate, ambele incununate de succes si, poate cel mai important lucru, faptul ca am reusit sa prind o specie noua de mreana, un endemism al peninsulei Iberice. Una peste alta, ma consider norocos ca am avut ocazia sa pescuiesc, cu success chiar, atunci cand restul prietenilor depusesera armele. Dar, poate lucrul cel mai important, am pescuit intr-un loc al Spaniei care nu e frecventat de nici un pescar strain, fara lumina reflectoarelor, dar care imi confirma convingerea ca feederul este un stil de pescuit ce poate fi practicat oriunde, oricand, cu satisfactii maxime