PIETE DE CAPITAL - sjse-ct.spiruharet.ro · problematicii pieţelor de capital şi a instituţiilor operaţionale în cadrul acestora. Pieţele reglementate de valori mobiliare sunt

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII:

C.I.G.

PIETE DE CAPITAL

– Suport de curs –

lect. Univ. Dr. Mihu Stefan

CONSTANTA

2016

Introducere

Armonizarea structurilor financiar-monetare cu cele din Uniunea Europeană ca urmare a

aderării la aceasta în anul 2007, au conferit o importanţă deosebită problematicii pieţelor de capital

şi a instituţiilor operaţionale în cadrul acestora.

Pieţele reglementate de valori mobiliare sunt expresia cererii şi ofertei de capital, asigurând

nu numai libera transferabilitate a valorilor mobiliare, ci şi evaluarea de piaţă a emitenţilor acestora.

Rolul bursei de valori într-o economie funcţională se amplifică pe măsura diversificării produselor

şi tranzacţiilor bursiere, evoluând de la un simplu loc de întâlnire a cererii cu oferta de capital la

mecanisme complexe ce permit acoperirea riscului de pierdere din fluctuaţia cursurilor valorilor

mobiliare, precum şi creşterea rentabilităţii investiţiei pe piaţa de capital.

În această accepţiune, primul capitol al cursului Pieţe de capital predat studenţilor facultăţii de

management financiar contabil abordează problematica complexă pe care o presupun conceptele de

piaţă de capital, apariţia şi dezvoltarea acesteia, rolul, locul, obiectivele precum şi tipurile,

caracteristicile pieţei de capital.

Obiectivele cursului

Obiectivul general al disciplinei :

formarea unor specialiști cu profunde cunoștințe teoretice care pot fi transformate in

competente profesionale prin aplicarea instrumentelor de lucru specifice tranzacționării

valorilor mobiliare

dezvoltarea gândirii specifice, familiarizarea viitorului specialist cu noțiunile fundamentale

ale pieței de capital

dezvoltarea capacității studentului de a înțelege principiile care guvernează piața de capital

si relațiile acesteia cu mediul de afaceri ,responsabilizarea viitorilor economiști fată de

analiza corecta a riscurilor in vederea desfășurării unor tranzacții pe piața de capital

Obiectivele specifice :

capacitatea studentului de a înțelege organizarea activității pieței de capital

identificarea componentelor pieței de capital

capacitatea studentului de a analiza modul de exercitare al tranzacțiilor de valori mobiliare

capacitatea de a analiza riscul in sistemul de tranzacționare

capacitatea de a analiza plasamentele pe piața de capital

înțelegerea importantei analizei riscurilor in sistemul de tranzacționare la bursă,înțelegerea

si aplicarea în plan teoretic si practic a principiilor pieței de capital

Competenţe specifice

Identificarea si soluționarea problemelor specifice legate activitatea din domeniul pieței de

capital

Identificarea și explicarea componentelor pieței de capital

Analiza modului de exercitare al tranzacțiilor de valori mobiliare

Înțelegerea si aplicarea în plan teoretic si practic a principiilor pieței de capital

Aplicarea cunoștințelor teoretice dobândite pe parcursul cursului Piețe de capital și burse

de valori în practica economică

- Dezvoltarea gândirii specifice, familiarizarea viitorului specialist cu noțiunile

fundamentale ale pieței de capital și aplicarea acestora în cadrul strategiilor proprii de muncă

Structura cursului

Unitatea de învăţare 1

PIAŢA DE CAPITAL

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Noţiuni teoretice legate de conceptul de piaţă

1.3.2. Piaţa de capital parte componentă a pieţei financiare

1.3.3. Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital

1.3.4. Apariţia pieţei de capital în România

1.3.4.1. Etapele procesului de privatizare şi restructurare

1.3.4.2. Privatizarea prin intermediul pieţelor de capital

1.3.4.3. Dezvoltarea sectorului privat – obiectiv fundamental al dezvoltării

economice a României

1.3.5. Infuzia de capital străin

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

CONTINUT

1.1. Introducere

Armonizarea structurilor financiar-monetare cu cele din Uniunea Europeană ca

urmare a aderării la aceasta în anul 2007, au conferit o importanţă deosebită

problematicii pieţelor de capital şi a instituţiilor operaţionale în cadrul acestora.

Pieţele reglementate de valori mobiliare sunt expresia cererii şi ofertei de

capital, asigurând nu numai libera transferabilitate a valorilor mobiliare, ci şi

evaluarea de piaţă a emitenţilor acestora. Rolul bursei de valori într-o economie

funcţională se amplifică pe măsura diversificării produselor şi tranzacţiilor bursiere,

evoluând de la un simplu loc de întâlnire a cererii cu oferta de capital la mecanisme

complexe ce permit acoperirea riscului de pierdere din fluctuaţia cursurilor valorilor

mobiliare, precum şi creşterea rentabilităţii investiţiei pe piaţa de capital.

În această accepţiune, primul capitol al cursului Pieţe de capital predat studenţilor

facultăţii de management financiar contabil abordează problematica complexă pe care o

presupun conceptele de piaţă de capital, apariţia şi dezvoltarea acesteia, rolul, locul,

obiectivele precum şi tipurile, caracteristicile pieţei de capital.


Obiectivele unităţii de învăţare:

– delimitarea conceptului de piaţă de capital;

– abordarea teoretică şi metodologică a conceptelor de piaţă de capital, în evoluţia

lor practică ca soluţie care a dus la transformarea unei ştiinţe într-o profesie;

– identificarea tipurilor şi caracteristicile pieţei de capital;

– adoptarea unor noţiuni teoretice de piaţă de capital utilizate de viitorii manageri

în organizarea şi desfăşurarea activităţii lor;

– prezentarea teoriilor referitoare la apariţia pieţei de capital în România;

– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la infuzia de capital străin în economia

românească de tranziţie;.

Competenţele unităţii de învăţare:

– în urma prezentării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi

ştiinţific modern;

– asimilarea cunoştinţelor în vederea atingerii obiectivelor propuse;

Timpul alocat unităţii: 3 ore


1.3.1. Noţiuni teoretice legate de conceptul de piaţă

În literatura de specialitate există o multitudine de interpretări, de la cele mai

simple la cele mai complexe.

În viziunea unor autori, piaţa reprezintă zona unde se adună legumele şi

fructele, unde un orator căuta să capteze atenţia unor „gură cască”.

Noţiunea de piaţă îşi are originea în limba latină „mercatus” fiind adoptat şi de

alte limbi, astfel: „market” în limba engleză, „marché” în limba franceză, „markt” în

limba germană şi „mercate” în limba italiană.

O definiţie simplă a noţiunii de piaţă este aceea că ea reprezintă spaţiul unde

ofertele producătorilor şi cererile cumpărătorilor se întâlnesc şi se centralizează.

Toate definiţiile date conturează piaţa ca fiind un loc de întâlnire, unde oferta

se întâlneşte cu cererea pentru realizarea unui schimb de bunuri, servicii şi/sau

capitaluri.

Dacă luăm în considerare ceea ce au afirmat unii autori putem formula o

definiţie generală şi totodată foarte adevărată precum că piaţa reprezintă locul de

întâlnire a cererii şi a ofertei, un cadru al derulării operaţiunilor economice la care

participă agenţii economici, locul unde se fixează preţurile şi se manifestă concurenţa,

un sistem complex, dinamic şi contradictoriu de relaţii social-economice interumane,

guvernate de legi, o instituţie centrală în jurul căreia gravitează întrega viaţă

economică.

Procesul trecerii României de la o economie planificat centralizată, bazată

aproape exclusiv pe proprietatea de stat la o economie de piaţă al cărei motor este

concurenţa, a implicat şi implică în continuare obiective strategice economico-sociale

adecvate. În acest context s-a înscris şi apariţia pieţei de capital în România,

reglementată prin Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.

Prin această lege se înfiinţa autoritatea de reglementare, supraveghere şi control

a pieţei de capital - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), precizându-se,

totodată, atribuţiile CNVM, modul de organizare şi funcţionare a Bursei de Valori,

conţinutul şi derularea ofertelor publice, modul de organizare şi statutul

intermediarilor de valori imobiliare, protecţia investitorilor etc.

Piaţa de capital, în sens larg, cuprinde ansamblul relaţiilor economice de

finanţare a dezvoltării societăţilor cu capital public, precum şi a unor activităţi ale

statului şi organizaţiilor de stat, prin emisiunea şi circulaţia valorilor mobiliare. Ea

constituie interacţiunea dintre activitatea emitenţilor, investitorilor, societăţilor de

intermediere şi financiare, precum şi a altor societăţi implicate în circulaţia capitalului

din economie.

Piaţa de capital reprezintă segmentul pe termen mediu şi lung al pieţei

financiare. În cadrul acestei pieţe se vor întâlni credite şi plasamente cu scadenţă mai

mare de un an.

Totodată, piaţa de capital asigură o confruntare directă a posesorilor şi

solicitanţilor de capital, aceştia din urmă emiţând în nume propriu titluri de creanţă

negociabile care sunt cumpărate de posesorii de capital.

Pentru crearea şi dezvoltarea pieţei de capital, România a beneficiat de asistenţă

din partea guvernelor SUA, Canadei şi Marii Britanii precum şi din partea Comisiei

Europene.

Prin piaţa de capital, sectorul serviciilor financiare a primit o nouă componentă

indispensabilă pentru funcţionarea unor agenţi economici bazată pe proprietatea

privată a unei economii în care alocarea resurselor se efectuează prin intermediul

pieţei.

S-au creat noi instrumente pentru finanţarea întreprinderilor, a societăţilor

comerciale, organelor centrale şi locale de stat, precum şi a investitorilor

instituţionali, totul pentru diversificarea opţiunilor publicului din sfera economisirii şi

investiţiilor.

Procesul de construcţie a pieţei de capital în România a cunoscut următoarele

etape:

Crearea cadrului legal prin Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi

bursele de valori;

Crearea unei autorităţi competente - Comisia Naţională al Valorilor

Mobiliare;

Crearea Bursei de Valori Bucureşti;

Crearea pieţei secundare pentru acţiunile din PPM, al Registrelor

Independente şi a Societăţii Naţionale de Compensare, Decontare şi Depozitare

(SNCDD).

1.3.2. Piaţa de capital parte componentă a pieţei financiare

Piaţa financiară este formată din două componente:

a) Piaţa monetară. Pe piaţa monetară naţională se execută, între rezidenţii

aceleiaşi ţări şi în moneda naţională, tranzacţii monetare. Piaţa monetară a luat naştere

datorită surplusului de încasări pe care o au anumite bănci şi totodată, surplusului de

plăţi pe care o au alte bănci. Ca urmare a acestei afirmaţii deducem că pe termen

scurt, pe piaţa monetară, băncile se împrumută între ele. O componentă a pieţei

monetare este piaţa valutară. În cadrul acestei pieţe se confruntă cererea şi oferta

pentru diferite valute – monede străine - atât pentru ofertant cât şi pentru solicitant.

b) Piaţa de capital. Ca parte componentă a pieţei financiare, piaţa capitalurilor

reprezintă intermedierea de tranzacţii cu active financiare ce au scadenţe pe termene

medii (1-5 ani) şi lungi (peste 5 ani).

Funcţiile pieţei de capital sunt următoarele:

a. emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de valori mobiliare ale emitenţilor

către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere titluri financiare.

b. negocierea valorilor mobiliare, operaţiune efectuată cu condiţia ca înainte de

scadenţă titlurile să fie vândute şi transformate în lichidităţi de primii lor posesori.

1.3.3. Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital

Criteriile şi caracteristicile ce stau la baza grupării pieţei de capital sunt:

nivelul de tranzacţionare, tipul de titluri de valoare tranzacţionate, procedurile de

schimb utilizate, locul tranzacţionării, dinamica şi riscul tranzacţionării, intensitatea

zilnică a tranzacţiilor precum şi modul în care se procură şi se tranzacţionează banii.

Criteriile de clasificare a pieţei de capital sunt:

a) Nivelul de tranzacţionare. În conformitate cu acest criteriu piaţa de capital

poate fi : piaţă primară, piaţă secundară sau piaţa bursieră, „a treia piaţă”, „a patra

piaţă” sau piaţa tranzacţiilor directe.

b) Tipul de titluri. În cadrul acestui criteriu se întâlnesc, în principal: piaţa de

acţiuni, piaţa de obligaţiuni, piaţa titlurilor de stat.

c) Proceduri de tranzacţionare: Conform acestui

criteriu există: piaţa de licitaţie, piaţa de negociere sau piaţa inter-dealeri.

d) Locul tranzacţionării. Acest criteriu împarte pieţele de capital în: piaţa

organizată şi piaţa „Over The Counter” (OTC).

e) Dinamica şi riscul tranzacţiilor: Acest criteriu presupune existenţa

următoarelor pieţe, astfel: piaţa la vedere, piaţa anticipată (forward), piaţa „futures” şi

piaţa de opţiune (options).

f) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor.

Corespunzător acestui criteriu există: piaţa permanentă şi piaţa de apel.

g) După modul în care se procură şi se tranzacţionează banii, criteriul

presupune existenţa următoarelor pieţe: pieţe de datorie sau pieţe de venituri fixe

(Fixed Income Markets), pieţe de titluri de valoare.

Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt: a) negociabilitatea:

împrumuturile băneşti şi investirea sunt realizate prin utilizarea de instrumente

financiare care sunt negociabile. b) finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de

capital nu angajează împrumuturi băneşti direct de la o bancă comercială, ci emite

instrumente financiare în scopul vânzării lor către investitori; c) termenul de

scadenţă: perioada pentru care se acordă împrumuturile băneşti; d) instrumente

financiare: întâlnite sub forma instrumentelor de datorie: obligaţiuni şi acţiuni.

1.3.4. Apariţia pieţei de capital în România

Devenită operaţională în 1995, în ciuda unor disfuncţii, piaţa de capital din

România şi-a dovedit pe parcursul anilor eficienţa economico-socială.

Apărută ca urmare a unui proces rapid de construcţie legală şi instituţională,

piaţa de capital a primit conţinut în urma Programului de Privatizare în masă - PPM -

care a debutat prin transformarea a 6.280 de întreprinderi de stat cu un capital social

de 1.443 miliarde de ron în societăţi comerciale. În acelaşi timp, au fost create

instituţii cu rolul de a facilita, monitoriza şi sprijini întregul proces de privatizare.

Odată înfiinţată, organizată şi reglementată, piaţa de capital a fost influenţată în

principal de trei factori:

procesul de privatizare;

dezvoltarea sectorului particular;

investiţiile străine.

1.3.4.1. Etapele procesului de privatizare şi restructurare

Instituţiile nou create în sprijinul procesului de privatizare au fost Fondul

Proprietăţii de Stat (FPS) şi cinci fonduri ale proprietăţi private (FPP). FPS a păstrat

70% din capitalul social al celor 6.280 de societăţi în scopul administrării în numele

statului până la privatizare. Celelalte 30% au fost distribuite fondurilor proprietăţii

private conform unor criterii zonale.

Fondul Proprietăţii de Stat trebuia să se autodizolve la capătul unui interval de

şapte ani, dar cu timpul s-a transformat în APAPS, care a căpătat altă menire,

transformându-se într-o organizaţie durabilă. Cele cinci FPP-uri, la rândul lor, şi-au

schimbat statutul în societăţi de investiţii financiare încă din anul 1996.

În august 1992, 15,5 milioane de cetăţeni români au primit certificate de

proprietate tranzacţionabile, cu valoarea nominală de 2,5 ron. Societăţile au trebuit să-

şi ajusteze numărul de acţiuni astfel încât valoarea lor nominală să fie aceeaşi: 2,5

ron. Certificatele de proprietate puteau fi tranzacţionate fără restricţie sau puteau fi

schimbate contra acţiuni, însă în cadrul privatizărilor prin metoda MEBO şi a

ofertelor primare de acţiuni. Metoda MEBO a jucat un rol important în acea perioadă.

Începând din 1994, aproximativ 1.500 de companii au fost vândute asociaţiilor

formate din salariaţi şi conducere în schimbul certificatelor de proprietate şi/sau

contra numerar de către FPP-uri şi numai contra numerar de către FPS. Începând cu

martie 1995, s-au lansat şi 113 oferte primare de acţiuni. Primele companii aduse la

cota Bursei de Valori Bucureşti au provenit în cea mai mare parte din rândul acestora.

În acelaşi timp, Fondul Proprietăţii de Stat a reuşit să vândă câteva companii direct

investitorilor strategici.

Lipsa capitalului autohton, dezinteresul manifestat de investitorii străini şi

birocraţia autorităţilor au făcut ca participarea la procesul de privatizare să fie destul

de scăzută. Ca urmare, în iunie 1995, a fost iniţiat un nou proces de privatizare în

masă. Acesta oferea între 49% şi 60% din acţiunile a 3.905 companii selectate dintre

cele rămase neprivatizate din lotul total de 6.280. Alte 800 de societăţi au fost

destinate vânzării directe către investitori strategici. Au fost emise noi certificate de

proprietate, nominative, netranzacţionabile, cu valoare nominală de 97,5 ron, către 17

milioane cetăţeni.

În decursul acestei etape, acţiunile societăţilor respective şi ale Fondurilor

Proprietăţii Private puteau fi achiziţionate în schimbul acestor certificate. Fiecare

cetăţean român putea obţine acţiuni cu valoare nominală de un 100 ron. Numărul de

acţiuni care puteau fi achiziţionate a fost limitat pentru a se evita acumularea

certificatelor de proprietate emise în 1992. În martie 1996, la sfârşitul perioadei de

subscriere, 95% din cei care aveau dreptul îşi utilizaseră certificatele de proprietate.

Modul în care a fost conceput şi s-a desfăşurat procesul de privatizare a

influenţat hotărâtor pieţele de capital. Structura difuză a acţionarului, precum şi

apariţia a şase actori principali (FPS şi FPP-urile) la Bursa de Valori Bucureşti şi pe

piaţa RASDAQ sunt printre caracteristicile cele mai semnifi-cative la originea cărora

se găseşte privatizarea în masă.

Ca rezultat al programului de privatizare în masă, structura acţionariatului celor

mai multe societăţi este extrem de difuză. În condiţiile unei popularizări insuficiente,

acţiunile erau deţinute de un mare număr de oameni, dintre care unii au ignorat chiar

existenţa pieţei de capital, iar alţii nu au avut încredere suficientă în aceasta pentru a

se angaja în tranzacţii. Pentru a putea executa ordinele de mari dimensiuni ale

investitorilor instituţionali, trebuiau adunate în prealabil acţiunile de pe piaţă şi

grupate în pachete importante. Această activitate de detail a fost dusa la capăt de mici

firme de brokeraj care concentrau certificatele de proprietate ale investitorilor

individuali. Industria intermedierilor de valori mobiliare a devenit astfel foarte

aglomerată, ceea ce nu a slujit întotdeauna calităţii sale.

Pentru a oferi posibilităţi egale tuturor participanţilor la privatizarea în masă,

inclusiv posibilitatea de a-şi tranzacţiona certificatele, toate companiile care nu erau

aduse la cota Bursei de Valori Bucureşti au fost automat listate pe piaţa RASDAQ.

Dar de această posibilitate nu s-au putut bucura chiar toţi participanţii, acţionarii FPP,

de exemplu, au mai avut de aşteptat până la listarea acestora. Legislaţia incompletă a

făcut posibilă listarea forţată a companiilor care nu doreau să-şi vadă acţiunile

tranzacţionate pe piaţă, dar nu a putut să le impună transparenţa.

Fondurile Proprietăţii Private, transformate în 1997 în Societăţi de Investiţii

Financiare, şi Fondul Proprietăţii de Stat, create iniţial ca instrumente care să sprijine

privatizarea, au devenit printre actorii cei mai importanţi de pe piaţa de capital.

Deţinând în portofoliile lor pachete semnificative de acţiuni la diverse societăţi,

aceste fonduri au fost în situaţia de a numi membri in consiliile de administraţie, ceea

ce a dus către o concentrare a deciziei.

Întârzierile în privatizarea unor companii atractive pentru investitori (Compania

Naţională a Petrolului „Petrom“, BCR) au influenţat negativ dezvoltarea pieţei de

capital. Modul în care au fost gândite privatizările menţionate prevedea, pe lângă

vânzarea unui pachet de control către investitori strategici, aducerea companiilor la

cota bursei şi vânzarea unor pachete reziduale prin intermediul acesteia.

Ca peste tot în lume, şi pe piaţa românească de capital, cei mai importanţi

participanţi sunt investitorii instituţionali. Această acţiune se concentrează asupra

celor autohtoni: societăţile de investiţii financiare (SIF-uri) şi fondurile mutuale. SIF-

urile s-au confruntat cu problemele create de structura iniţială a portofoliilor, plină de

acţiuni supraevaluate, de slaba administrare a companiilor la care sunt acţionare

majoritare, şi de o comunicare defectuoasă cu acţionarii. Fondurile mutuale au de

luptat cu imaginea nefavorabilă căpătată în zilele negre din 1996 şi 2000 şi cu

reducerea dramatică a economiilor populaţiei.

Investitorii instituţionali autohtoni vor fi prezentaţi în continuare.

Fondurile proprietăţii private au fost înfiinţate de Parlament ca piese importante

în procesul de privatizare a companiilor de stat. Scopul lor iniţial a fost acela de a

administra părţile de capital social din societăţile comerciale care urmau să fie

distribuite cetăţenilor români în cadrul privatizării în masă.

În 1990, companiile de stat au fost reorganizate conform Legii nr. 15/1990 fie ca

societăţi comerciale, fie ca regii autonome. Regiile autonome au rămas sub control de

stat, în vreme ce societăţile comerciale se administrau singure (chiar dacă beneficiau

de subvenţii generoase). Agenţia Naţională de Privatizare (ANP), înfiinţată sub

efectul aceleiaşi legi, a primit acţiuni reprezentând 30% din fiecare societate

comercială şi le-a distribuit celor cinci Fonduri ale proprietăţii private.

Acestea s-au transformat, ca urmare a Legii nr. 133/1996, în societăţi de

investiţii financiare. Repartizarea societăţilor comerciale de către Agenţia Naţională

de Privatizare s-a făcut după criteriu zonal (geografic). Fiecărui fond i s-au repartizat

toate companiile din zona geografică respectivă ce nu fuseseră repartizate altor

fonduri si toate societăţile importante dintr-un anumit sector industrial (sau din mai

multe sectoare), indiferent de poziţia lor geografică. Excepţie au făcut instituţiile

financiare, distribuite în mod egal tuturor celor cinci FPP-uri, pentru a nu crea un

dezechilibru exagerat între portofoliile lor. Oricum au apărut diferenţe însemnate între

ele, ca urmare a particularităţii fiecărui portofoliu şi a filosofiilor diferite de investiţie

dezvoltate de conducerile acestora. Nu este deci de mirare că principala grijă a SIF-

urilor a fost modificarea portofoliilor. Au existat tentative de vânzare a acţiunilor în

companiile mici pentru a se micşora costurile de administrare şi tentative de reducere

a deţinerilor in companiile mari producătoare de pierderi pentru a se îmbunătăţi

structura portofoliului. Micşorarea expunerii pe companiile mari, destul de greu de

realizat în lipsa unor investitori strategici, singurii capabili să investească sumele

relativ mari necesare pentru restructurarea şi relansarea acestor coloşi industriali. SIF-

urile achiziţionează noi acţiuni atât de pe piaţa primară, cât şi de pe cea secundară, de

astă dată pe baza unor analize financiare.

În prezent (anul 2010), valoarea capitalului social al SIF-urilor este următoarea:

Denumire Capital social al SIF

-RON-

SIF Banat+Crişana 54.884.926,80

SIF Moldova 51.908.958,80

SIF Transilvania 109.214.333,20

SIF Muntenia 80.703.651,50

SIF Oltenia 58.016.571,40

Societăţile de investiţii financiare care reprezintă cele mai tranzacţionate

companii de pe Bursă, se confruntă cu cea mai dificilă perioadă din ultimii opt ani.

De la începutul anului 2010, acţiunile SIF au pierdut două treimi din valoare.

Modificările de statut pe care se pregătesc să le realizeze SIF Banat-Crişana

(SIF 1) şi SIF Moldova (SIF 3), care prevăd şi majorarea pragului maxim de deţinere

de la 1% la 2% ar putea avea un impact pozitiv asupre evoluţiei SIF-urilor şi a pieţei

de capital în general după şapte luni de corecţii puternice.

SIF Transilvania (SIF3) a înregistrat cea mai mare corecţie din cadrul grupului,

de aproape 36%, urmată de SIF Oltenia (SIF5), care a pierdut circa 33%. Cea mai

mică scădere, de 16%, a fost înregistrată de SIF Moldova (SIF2).

Şi din punct de vedere al raportului dintre capitalizare şi valoarea activelor nete,

SIF-urile au atins cel mai scăzut nivel din ultimii ani.

Practic, capitalizarea SIF-urilor este în prezent de 1,3 miliarde de euro, în

condiţiile în care valoarea activelor nete se ridica la sfârşitul lunii iunie 2009 la peste

2,7 miliarde de euro. Astfel activele SIF-urilor se vând pe Bursă cu un discount de

50%.

Evaluarea SIF-urilor depinde de doi factori: valoarea societăţilor din portofoliu

la un moment dat şi discountul care se aplică faţă de valoarea activului net.

Evoluţia negativă a Bursei de Valori Bucureşti a afectat în mod puternic nivelul

acţiunilor SIF-urilor. Analiza efectuată de Asociaţia Administratorilor de Fonduri din

România menţionează că acţiunile cotate care erau pe ansamblu SIF la finele anului

2007 în valoare de 9,55 mld.ron şi reprezentau 81,2% din total active, au cunoscut în

perioada scursă de atunci corecţii succesive, astfel că la finele lunii iunie 2008

valoarea acestora a fost de 7,78 mld. ron (aceeaşi valoare fiind înregistrată şi în luna

precedentă) ceea ce reprezenta 76,2% din total active.

La sfârşitul anului 2008, activele totale ale sectorului SIF se ridicau la 5,82

miliarde lei.

În ceea ce priveşte profitul preliminar pentru 2009, SIF Oltenia (SIF5) a

înregistrat cel mai bun rezultat, de 187,41 milioane lei (44,2 milioane euro), de peste

două ori mai mare faţă de câştigul din 2008, de 87,64 milioane lei.

Cea mai mare creştere a activelor a fost înregistrată în august 2009 de SIF

Oltenia (SIF5), de 8,7%, în timp ce de la începutul anului valoarea deţinerilor ale

societăţii au crescut cu 26,71%.

Rezultatul SIF Oltenia a fost susţinut de vânzarea pachetelor de acţiuni la

Automobile Craiova, pentru 75 milioane lei, şi Bancpost, de unde a obţinut 12,75

milioane euro. De asemenea, cu excepţia SIF Muntenia, toate SIF-urile au încasat în

jur de 12,7 milioane euro pentru participaţiile deţinute la Bancpost. Activele SIF5 au

sporit cu 45% în 2009, până la 1,64 miliarde lei, cel mai ridicat nivel din sector.

Multe dintre caracteristicile SIF-urilor sunt comune şi celorlalte fonduri din

regiune. Analiştii străini au considerat drept o greşeală crearea de instituţii ca un

amestec de fonduri mutuale şi fonduri de risc. Fondurile mutuale sunt, conform

modelului vestic, prototipul acţionarului pasiv a cărui modalitate de exprimare este

vânzarea dintr-o anumită companie, nu votul în adunarea acţionarilor în favoarea unei

strategii sau a alteia, în timp ce fondurile de risc, arhetipul acţionarului activ care-şi

exercită dreptul de vot. Pentru SIF-uri este contraproductiv să acţioneze ca fonduri

mutuale, deoarece portofoliile lor cuprind destule acţiuni cu un grad redus de

lichiditate (junk shares) iar să acţioneze ca fonduri de risc este imposibil din cauza

lipsei de stimulente economice, putere, expertiză şi capital necesare restructurării

companiilor din portofoliile lor. Prioritatea SIF-urilor trebuie să fie convingerea

investitorilor că sunt capabile să depăşească aceste imperfecţiuni, pornind importante

programe de restructurare şi descoperind perspective de creştere.

http://www.wall-street.ro/articol/Piete-de-capital/62603/SIF5-a-iesit-din-actionariatul-Automobile-Craiova-pentru-18-mil-euro.html

http://www.wall-street.ro/articol/Piete-de-capital/62603/SIF5-a-iesit-din-actionariatul-Automobile-Craiova-pentru-18-mil-euro.html

http://www.wall-street.ro/slideshow/Piete-de-capital/66185/SIF5-exit-din-Bancpost-Urmeaza-SIF-Moldova-si-Transilvania.html

http://www.wall-street.ro/articol/Piete-de-capital/66759/Careu-de-SIF-uri-exit-la-Bancpost-SIF-Moldova-obtine-din-vanzare-12-71-mil-euro.html

Crearea fondurilor mutuale este reglementată în România din aprilie 1996.

Aceasta a precedat crearea CNVM, ceea ce le-a permis acestora să profite de lipsa

reglementărilor. Fiecare fond calcula valoarea netă a activelor conform propriei

metodologii, ceea ce lăsa loc la multe semne de întrebare, precum şi de interpretări

subiective asupra nivelului indiatorilor calculaţi. Când valoarea netă a activelor a

început să fie calculată conform reglementărilor, ajustarea rezultată a provocat o

cădere a pieţei. Din anul 1998, fondurile mutuale înregistrează o uşoară creştere, dar

sunt încă departe de ceea ce ar trebui să reprezinte. Declinul economiilor populaţiei,

căderea pieţei de capital, mediul macroeconomic fragil şi transparenţa scăzută a

modului în care sunt operate aceste instituţii sunt cauzele principale care stau la baza

slabei evoluţii a fondurilor.

Pentru a atenua o parte din inconvenientele men-ţionate, managerii acestor

fonduri au acţionat cu prioritate în două direcţii: au devenit mai activi pe piaţa

monetară şi au luptat pentru atragerea investitorilor instituţionali.

1.3.4.2. Privatizarea prin intermediul pieţelor de capital

Privatizarea prin pieţele de capital nu poate fi considerată un succes. Fondul

Proprietăţii de Stat, transformat în APAPS, nu a reuşit să speculeze momentul în care

atenţia şi dorinţa de a investi in România au fost maxime, când ar fi putut sa vândă la

preţuri corecte multe companii din portofoliul său.

Participările FPS în aceste companii variau între 0,28% şi 81,26% din capitalul

social.

Cea mai mare parte a acestor privatizări s-a efectuat prin oferte publice

secundare sau prin licitaţii speciale pe RASDAQ.

Privatizarea prin piaţa de capital nu a fost încununată de succes.

Prima cauză pentru lipsa de succes a privatizării prin piaţa de capital în această

situaţie este dezavantajul dintre cerere şi ofertă. În anul 1998, când cadrul legal a fost

definitivat, acţiunile româneşti pierduseră deja încrederea investitorilor. Dimensiunea

pieţei a condus astfel la situaţii în care singurul participant la licitaţie stabilea preţul

sau la situaţii în care doi sau trei cumpărători colaborau pentru obţinerea unui preţ

mai mic. Atractivitatea companiilor a căror privatizare s-a stabilit a fi efectuată prin

piaţa de capital nu a fost niciodată prea mare şi a scăzut cu timpul. Printre primele

oferte se mai puteau găsi companii cu situaţie financiară solidă, cu perspective

imediate de creştere, în prezent ofertele fiind alcătuite mai ales din acţiuni ale unor

companii cu grad redus de atractivitate.

A doua cauză pentru slabele rezultate obţinute în privatizarea prin piaţa de

capital a fost existenţa unor legi restrictive. Chiar dacă în anumite cazuri alte metode

ar fi putut da rezultate mai bune, în funcţie de atractivitatea sau de dimensiunile

companiei, FPS nu le putea utiliza. Au fost elaborate Ordonanţa de Guvern nr.

361/1998 şi Legea nr. 99/1999, care au oferit noi perspective acestui tip de privatizări.

Procedurile de stabilire a preţului au constituit şi ele în permanenţă puncte

sensibile în desfăşurarea privatizărilor prin piaţa de capital. La diferite momente,

regulamente succesive recomandau ca preţ de vânzare: „preţul de vânzare înregistrat

în ziua anterioară tranzacţiei“, „media lunară a preţurilor de piaţă“, „preţul rezultat în

urma procesului de evaluare“. Frecvent, între preţul de piaţă şi preţul rezultat de

evaluare este o diferenţă mare. La crearea acesteia contribuie câteodată irelevanţa

preţurilor pentru o acţiune puţin lichidă, dar aproape întotdeauna ipostazele în care a

fost făcută evaluarea.

Desele schimbări de procedură şi cultura organizaţională extrem de prudentă a

FPS au dus de multe ori la stabilirea unor preţuri mult mai mari decât cele pe care era

dispusă piaţa să le ofere. Pentru a evita aceste inconveniente, modalitatea de stabilire

a preţului urmează, de obicei, etapele arătate mai jos:

Stabilirea unui preţ de deschidere (uzual egal cu maximumum-ul preţurilor

menţionate anterior);

Aprobarea unui preţ minim pentru acţiuni în funcţie de rezultatul procesului

de book-building;

Mici scăderi succesive ale preţului (sub 5% din preţul de pornire) având loc la

intervale de timp stabilite iniţial, până când se subscrie întreaga emisiune sau până

când se atinge preţul minim aprobat.

Realocarea acţiunilor în funcţie de numărul şi de calitatea ofertelor

investitorilor.

Aceste manevre complicate, pe lângă faptul că au fost generatoare de confuzie,

au nemulţumit investitorii strategici care în general intenţionează achiziţionarea

întregului pachet sau a celei mai mari părţi a acestuia, iar investitorii strategici

constituie acum baza de clienţi asupra căreia îşi concentrează APAPS ofertele prin

piaţa de capital.

În general motivele care determină privatizarea exercită o influenţă

semnificativă asupra modului său de realizare. Principalele cauze care determină

privatizarea sunt:

trecerea de la o economie planificat-centralizată la o economie de piaţă;

creşterea încasărilor la bugetul de stat;

disponibilităţi valutare imediate (prin vânzarea către investitori străini);

achitarea de către stat a datoriilor externe;

încurajarea dezvoltării industriale;

încurajarea investiţiilor străine;

dezvoltarea pieţelor de capital.

Pentru România, privatizarea şi restructurarea au fost şi sunt procesul

fundamental al formării unei economii de piaţă moderne. S-au modificat structurile de

proprietate şi s-a obţinut, implicit, descătuşarea mecanismelor concurenţionale ale

pieţei. Toate acestea au dus la creşterea eficientă în ansamblu a sistemului economic,

ducând, totodată, şi la mutaţii profunde în plan social. Astfel, s-au format şi dezvoltat

o clasă de mijloc, dar şi o clasă a capitaliştilor, antreprenori autohtoni, lucru ce

favorizează concurenţa în spaţiul economiei naţionale.

Restructurarea şi privatizarea întreprinderilor aflate în patrimoniul statului au

continuat în anul 2002, în conformitate cu prevederile Programului de guvernare în

perioada 2001-2004 şi cu programele şi angajamentele asumate în relaţia cu

organismele internaţionale - Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Uniunea

Europeană şi NATO.

În urma intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 pentru accelerarea privatizării şi

a normelor de aplicare a acesteia (HG nr. 577/2002), în perioada analizată s-a realizat

vânzarea unui capital social de 823.900.000 ron. Cu toate că această sumă reprezintă

circa 85% din rezultatele procesului de privatizare desfăşurat în anul precedent, când

cifrele au fost puternic influenţate de privatizarea SIDEX Galaţi, în perioada

analizată, capitalul social privat a devenit majoritar în România, cu o pondere de

54,8% faţă de 49,3% la finele anului 2001. Această soluţie a fost determinată în

proporţie de 60% de creşterea capitalului social rezultat din privatizarea societăţilor

comerciale din portofoliul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea

Participaţiilor Statului (APAPS).

APAPS şi-a concentrat eforturile asupra trecerii în proprietate privată a

societăţilor comerciale mari şi, în mod deosebit, a celor cu situaţie economico-

financiară dificilă, a căror funcţionare influenţează nefavorabil rezultatele la nivel

macroeconomic şi, totodată, condiţionează situaţia economică a altor agenţi

economici sau creează probleme sociale greu de soluţionat în plan teritorial.

În anul 2002 au fost privatizate 259 de societăţi comerciale, din care la 112

societăţi statul era acţionar majoritar. Dintre acestea, 35 sunt societăţi mari şi foarte

mari, al căror capital social reprezintă 90% din totalul capitalului social privatizat în

2002.

Efectele privatizării s-au materializat în:

• Investiţii atrase în volum de 250 milioane de dolari SUA;

• Creşterea eficienţei actului de negociere a preţului (exprimată prin raportul

între preţul încasat şi datoriile asumate de către investitor faţă de capitalul social

vândut) cu 35% în 2002 comparativ cu 2001;

• Încasări de 84,8 milioane de dolari SUA;

• Reducerea pierderilor cu 55,5 milioane de dolari SUA;

• Reducerea arieratelor cu 623 milioane de dolari SUA.

Dintre societăţile comerciale mari şi foarte mari trecute în proprietatea privată,

menţionăm: COS Târgovişte, ARLO Slatina, ALPROM Slatina, Vulcan Bucureşti,

Şantierul Naval Constanţa, Uzinele Sodice Govora, ROMVAG Caracal, PROMEX

Brăila, ARTS Arad etc.

Analiza stadiului de îndeplinire a condiţiilor din programele încheiate cu FMI,

Banca Mondială, Uniunea Europeană şi NATO relevă următoarele aspecte:

Faţă de privatizarea celor nouă societăţi comerciale cu peste 1.000 de salariaţi,

care era prevăzută în programele cu FMI şi UE pentru perioada ianuarie-septembrie

2002, au fost privatizate încă şase societăţi cu peste 1.000 de salariaţi (ROMVAG

Caracal, TEROM Iaşi, Vulcan Bucureşti, ALPROM Slatina, Uzinele Sodice Govora,

PROMEX Brăila) şi s-au demarat negocierile pentru alte opt societăţi;

A fost îndeplinită condiţia privind privatizarea a 37 din cele 61 de societăţi

comerciale cuprinse în Programul PSAL I şi se desfăşoară negocieri pentru alte şapte

unităţi;

Faţă de cele 10 societăţi mari, 300 de societăţi comerciale mici şi mijlocii şi

100 de societăţi în care statul deţine acţiuni reziduale care trebuie privatizate de

APAPS prin forţe proprii în perioada ianuarie 2001 - iunie 2003, conform condiţiilor

UE, în anul 2002 au fost privatizate 21 de societăţi mari, 110 societăţi mici şi mijlocii

şi 240 de societăţi în care statul deţine astfel de acţiuni;

Dintre cele 23 de societăţi comerciale care se aflau în proces de privatizare

conform Programului RICOP şi rămase neprivatizate la data de 31 martie 2002, au

fost privatizate 11 şi se desfăşoară negocieri pentru alte două societăţi;

A fost îndeplinită condiţia prevăzută în acordul cu NATO prin care APAPS,

Ministerul Industriei şi Resurselor, Ministerul Turismului şi Ministerul Agriculturii,

Alimentaţiei şi Pădurilor trebuiau să privatizeze cumulat aproximativ 120 de

întreprinderi cu capital de stat până la 30 octombrie 2002.

În ceea ce priveşte procesul de restructurare, direcţiile de acţiune au fost, pe de o

parte, restructurarea şi modernizarea agenţilor economici cu potenţial de

competitivitate şi, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea sau închiderea

parţială sau totală a unor capacităţi fără piaţă de desfacere la intern sau la export,

precedate de rezolvarea problemelor sociale generate de aceste acţiuni.

Rezultă că priorităţile în acest domeniu au fost:

Restructurarea internă a principalelor utilităţi publice; în acest context, au fost

restructurate SC Termoelectrica SA, Electrica SA şi SC Hidroelectrica SA,

urmărindu-se reducerea pierderilor din activitatea de producere a energiei şi crearea

cadrului necesar privatizării;

Pregătirea condiţiilor necesare pentru restructurarea societăţilor comerciale

industriale, în scopul reducerii pierderilor şi diminuării arieratelor; pentru aceasta, s-a

realizat modificarea cadrului legislativ şi s-a definitivat setul de criterii de selecţie a

societăţilor comerciale pentru care se vor elabora şi aplica programe de restructurare,

s-au efectuat analize-diagnostic la o serie de agenţi economici (în principal unităţi

cuprinse în Programul RICOP.

Procesul de privatizare a Băncii Comerciale Române a fost relansat în anul

2004, APAPS semnând scrisori de confidenţialitate cu IFC şi BERD privind

tranzacţia de preluare a 25% din capitalul social al BCR. Reprezentanţii IFC şi BERD

au efectuat analiza economică şi financiară a BCR în perspectiva participării la priva-

tizarea acesteia. Un pachet de cel mult 8% a fost preluat ulterior de către salariaţii

BCR, în condiţiile în care societăţile de investiţii financiare deţin aproximativ 30%

din acţiunile BCR.

Procesul de privatizare a Băncii Comerciale Române s-a finalizat în anul 2006,

iar Erste Bank a devenit acţionarul majoritar, deţinând în prezent 69,17% din acţiunile

BCR, după cumpărarea pachetului deţinut de statul român, BERD şi IFC (în

octombrie 2006) şi după o ofertă făcută salariaţilor băncii, (care deţineau acel pachet

de circa 8% din capital).

Potrivit contractului de privatizare al Petrom, care a fost semnat în 2004, statul

român a vândut austriecilor de la OMV 33,34% din acţiunile Petrom pentru 668,8

milioane de euro. Ulterior OMV a efectuat o majorare de capital şi a ajuns la 51% din

acţiuni. Astfel, totalul de bani viraţi de austrieci a ajuns la circa 1,5 miliarde de euro.

Metoda care a fost aplicată pentru privatizarea celor mai multe societăţi cu

capital majoritar de stat, în anul 2008, este licitaţia cu strigare. Programul de

privatizare pentru acel an includea toate societăţile privatizabile din portofoliul

AVAS, nefiind totuşi incluse pe această listă acele societăţi din domeniul energetic

care fac parte din strategia Guvernului de constituire a unei societăţi energetice

integrate pe verticală.

Printre cele mai importante societăţi care au fost scoase la privatizare în primul

trimestru al anului 2008, se numără Institutul Naţional al Lemnului Bucureşti,

Avioane Craiova, Institutul Naţional al Sticlei, IAR Braşov, Uzina Mecanică

Bucureşti, INAR Braşov, Cuprumin Abrud, Moldomin Moldova Nouă sau Carfil

Braşov.

1.3.4.3. Dezvoltarea sectorului privat – obiectiv fundamental al dezvoltării

economice a României

Obiectivul fundamental al dezvoltării economice a României pe termen mediu

este crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibilă cu principiile, normele,

mecanismele, instituţiile Uniunii Europene.

În acest context se înscrie şi continuarea dezvoltării sectorului privat, care să

asigure mediul concurenţional necesar pentru o adevărată economie de piaţă. Dacă în

1989 aportul sectorului privat era de 12,8% şi era dominat de un sistem de conducere

hipercentralizat, în conflict cu criteriile de raţionalitate şi inert la semnalele realităţii,

în etapa actuală, ponderea sectorului privatizat se ridică undeva în jurul a 70%.

Analiza indicatorilor macroeconomici evidenţiază transformările importante ce

s-au produs pe plan economic şi social, dar şi unele întârzieri înregistrate în

promovarea mecanismelor de piaţă. Calea de înlăturare a acestei disfuncţionalităţi a

constituit-o clarificarea dreptului de proprietate, care a impus:

o soluţionarea contenciosului retrocedărilor;

o finalizarea procesului de privatizare;

o delimitarea patrimoniului public de cel privat;

o urgentarea rezolvării litigiilor de proprietate;

o adoptarea de reglementări menite să întărească încrederea populaţiei şi a

agenţilor economici în soliditatea regimului proprietăţii în România;

o încheierea reformei sistemului bancar.

Una dintre componentele deosebit de importante ale procesului de reformă

economică în România este crearea şi dezvoltarea unui puternic sector privat de firme

mici şi mijlocii organizate prin liberă iniţiativă şi capabil să asigure piaţa cu produse

şi servicii competitive pe piaţa comunitară ca urmare a aderării României la

Comunitatea Europeană, dar să absoarbă şi o bună parte din forţa de muncă

disponibilizată prin restructurare a tinerilor.

IMM-urile se constituie într-un segment extrem de flexibil şi dinamic, capabil să

se ajusteze în funcţie de evoluţiile climatului intern şi extern. Obiectivul politicii

guvernamentale este de creştere a numărului IMM-urilor în sectorul productiv,

precum şi în ramurile în care se înregistrează ritmuri medii sau ridicate de dezvoltare.

Măsurile luate pentru atingerea acestui obiectiv se referă atât la îmbunătăţirea

cadrului juridic care guvernează organizarea şi funcţionarea IMM-urilor, cât şi

crearea de servicii necesare, precum şi acordarea de facilităţi financiar-bancare ca de

exemplu:

sprijinirea cooperării IMM-urilor în cadrul economiei naţionale, dar şi cu

firme din cadrul Uniunii Europene;

uniformizarea sistemului de impozitare;

măsuri pentru valorificarea în folosul IMM-urilor a terenurilor sau spaţiilor

disponibile aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat;

participarea statului la Constituirea Fondului Român de Garanţii pentru

Întreprinzătorii Privaţi;

utilizarea unei părţi din fondul de şomaj pentru IMM-urile care creează noi

locuri de muncă.

În vederea valorificării importantului potenţial de creştere economică şi de

creare de noi locuri de muncă pe care îl are sectorul IMM-urilor în viitor, politica

economico-socială a guvernului în acest domeniu s-a orientat spre:

o Acordarea de facilităţi stimulative: garanţii pentru credite, subvenţionarea de

dobândă, granturi;

o Organizarea în mai multe localităţi a centrelor de consultanţă şi training de

parcuri tehnologice, care să furnizeze servicii IMM-urilor gratuit sau la preţuri

reduse;

o Sprijinirea participării IMM-urilor la proiectele bazate pe investiţii publice sau

realizate cu finanţare externă.

1.3.5. Infuzia de capital străin

Strategia economiei României pe termen mediu prevede finalizarea şi

consolidarea construcţiei instituţionale a economiei de piaţă, dar în cadrul acesteia un

obiectiv important îl constituie majorarea substanţială a intrărilor de capital atât prin

investiţii directe, cât şi de portofoliu, lucru perfect posibil într-un climat de afaceri

stabil şi nedistorsionat.

Aderarea României la Uniunea Europeană a deschis perspectiva unor intrări de

capital superioare ca dimensiune şi durabilitate. Acest aspect are o latură pozitivă

privit din punctul de vedere al finanţării externe şi cel al credibilităţii proceselor

interne de reformă, dar ridică problema impactului potenţial asupra politicii monetare.

Pentru a evita poziţia de debitor net a Băncii centrale faţă de sistemul bancar şi,

implicit, încetinirea procesului de reducere a dobânzilor reale, care ar duce în final la

încetinirea creşterii economice, ar trebui ca în viitor să se lase băncilor comerciale

rolul de a acumula rezerve valutare complementare celor oficiale.

În România, principalele domenii în care este necesară o infuzie de capital sunt:

infrastructura, transporturile, telecomunicaţiile, industria energetică, construcţia de

maşini, turism, producţia de bunuri de larg consum şi serviciile.

APAPS împreună cu Compania Naţională de Investiţii şi alături de alte instituţii,

se preocupă de dezvoltarea naţională a relaţiilor cu partenerii străini în vederea

atragerii de capital străin, atât prin dezvoltarea activităţii unor societăţi comerciale

existente, cât şi prin crearea de noi societăţi cu capital mixt. Destinaţia investiţiilor

străine, precum şi volumul acestora depind de stadiul implementării reformei

economico-sociale, de constituirea unui cadru juridic favorabil în aşa fel încât în final

să se obţină o reducere a inflaţiei şi reglementarea cursului de schimb al monedei

naţionale, fapt ce nu poate avea decât impact pozitiv asupra volumului infuziei

externe de capital.

Din analiza balanţei de plăţi şi a poziţiei investiţionale internaţionale pe anul

2002 întocmite de BNR reiese că investiţiile directe nete ale nerezidenţilor în

România au însumat 1.106 milioane $, în scădere cu 4,4% faţă de anul 2001, circa

două treimi din acestea reprezentând participanţii la capital şi alte capitaluri, investite

în sectorul nebancar şi peste o treime investiţii în natură.

Din datele Oficiului Naţional al Registrului Comerţului rezultă că la sfârşitul

anului 2002, în funcţie de capitalul social subscris, principalele ţări investitoare au

fost: Olanda, Germania, SUA, Franţa, Austria şi Italia.

Investiţiile de portofoliu nete ale nerezidenţilor în România s-au cifrat la 391

milioane $, în scădere cu aproximativ o treime faţă de anul 2001 ca urmare a

răscumpărării obligaţiunilor de la Credit Suisse First Boston şi a unui volum mai mic

de emisiuni noi (o emisiune publică în valoare de 641 milioane $ şi titluri emise de

SNCFR Marfă SA în valoare de 121 mii. $).

În acest context, evaluarea României de către agenţiile internaţionale

specializate în acordarea riscului de ţară Mody's Standarde în curs, IBCA) şi trecerea

economiei româneşti de la nivelul -BB la BB, au condus la o creştere a gradului de

atractivitate a economiei româneşti, precum şi la recunoaşterea acesteia ca economie

de piaţă deplin funcţională în cursul anului 2004.

Stimularea investiţiilor directe este o prioritate a Guvernului României, văzută

ca o pârghie esenţială în finanţarea sectoarelor economice, măsurile vizate fiind

următoarele:

Îmbunătăţirea şi stabilizarea cadrului legislativ;

Stabilitatea structurilor taxelor şi impozitelor;

Ameliorarea cadrului legislative şi juridic;

Extinderea liberalizării mişcărilor de capital privind investiţiile directe.

De asemenea, în cadrul creşterilor capacităţilor de elaborare fi implementare a

politicilor de dezvoltare regională şi locală, se urmăreşte şi atragerea investiţiilor

străine de mici dimensiuni.

Pentru o mai bună urmărire a activităţii de privatizare începând cu luna iunie

2004, în conformitate cu HG 837/27.05.2004 a luat fiinţă Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.). Acest organism este rezultatul comasării

prin absorbţie a A.P.A.P.S. cu A.V.A.B. şi este condus de un preşedinte şi patru

vicepreşedinţi numiţi prin decizie de primul ministru.

Supravegherea şi urmărirea activităţii A.V.A.S. este făcută de un consiliu de

supraveghere format din nouă membri, din care un preşedinte (reprezentant al

Ministrului Finanţelor Publice).

Pentru o mai bună desfăşurare a activităţii, acest nou organism colaborează cu

ministerele, organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu B.N.R.,

organismele internaţionale, precum şi cu autorităţile administraţiei publice locale.

Valoarea investiţiilor străine ca aport la capitalul social al firmelor înregistrate în

România este în creştere cu 85% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.

Investiţiile străine sunt calculate ca valoare a capitalului străin subscris la

înmatriculare, la care se adaugă subscrierile prin menţiuni de majorare a capitalului

străin, plus sau minus capitalul social cesionat de sau către asociaţi sau acţionari

rezidenţi şi din care se scad capitalul subscris la firmele radiate.

În anul 2006, cea mai mare subscriere de capital a fost raportată de Banca

Comercială Română, care a primit o infuzie de 115,4 milioane de euro din partea

acţionarului austriac.

Pe locul doi, în topul celor mai mari subscrieri în anul 2007, s-a situat E-ON

Energie România, iar pe locul trei, CEZ Distribuţie. Banca portugheză Millennium,

Renault Mecanique Roumanie şi Enel Energie au primit, de asemenea, subscrieri

semnificative de capital în primele şase luni ale anului 2007.

Alte importante infuzii de capital au fost realizate de către ATE Bank România,

deţinută de investitori greci, respectiv 23,1 milioane de euro, în timp ce compania

Enel Energie, cu acţionari italieni, a primit o infuzie de capital de 23 de milioane de

euro. Egger România, controlată de acţionari din Marea Britanie, a beneficiat de o

subscriere de capital de 17,7 milioane de euro, PVN România, de 10,3 milioane de

euro, iar Baumax România, de 10,25 milioane de euro.

Subscrierile de capital la firmele cu participaţie străină reprezintă o componentă

care se ia în calcul la cuantificarea investiţiilor străine directe.

Companiile de leasing şi societăţile financiare nebancare au atras un important

capital stăin pe fondul deschiderii unor noi afaceri.

Instituţiile financiar nebancare (IFN) şi companiile de leasing care au beneficiat

de infuzie de capital stăin sunt: EFG Leasing, Cetelem IFN, BRD Finance IFN,

Compania de Factoring IFN, Deutsche Leasing România IFN şi Domenia Credit IFN.

În concluzie:

Noţiunea de piaţă reprezintă spaţiul unde ofertele producătorilor şi cererile

cumpărătorilor se întâlnesc şi se centralizează. Procesul trecerii României de la o

economie planificat centralizată, bazată aproape exclusiv pe proprietatea de stat la o

economie de piaţă al cărei motor este concurenţa, a implicat şi implică în continuare

obiective strategice economico-sociale adecvate. În acest context s-a înscris şi apariţia

pieţei de capital în România, reglementată prin Legea nr. 52/1994 privind valorile

mobiliare şi bursele de valori. Totodată, piaţa de capital, în sens larg, cuprinde

ansamblul relaţiilor economice de finanţare a dezvoltării societăţilor cu capital

public, precum şi a unor activităţi ale statului şi organizaţiilor de stat, prin emisiunea

şi circulaţia valorilor mobiliare. Ea constituie interacţiunea dintre activitatea

emitenţilor, investitorilor, societăţilor de intermediere şi financiare, precum şi a altor

societăţi implicate în circulaţia capitalului din economie. Prin urmare piaţa financiară

este formată din două componente: piaţa monetară şi piaţa de capital.

Tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate funcţiile pieţei de capital, precum şi

criteriile de clasificare şi caracteristicile acesteia.

Pentru România, privatizarea şi restructurarea au fost şi sunt procesul fundamental al

formării unei economii de piaţă moderne. S-au modificat structurile de proprietate şi

s-a obţinut, implicit, descătuşarea mecanismelor concurenţionale ale pieţei. Toate

acestea au dus la creşterea eficientă în ansamblu a sistemului economic, ducând,

totodată, şi la mutaţii profunde în plan social. Astfel, s-au format şi dezvoltat o clasă

de mijloc, dar şi o clasă a capitaliştilor, antreprenori autohtoni, lucru ce favorizează

concurenţa în spaţiul economiei naţionale.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Procesul de construcţie a pieţei de capital în România a cunoscut următoarele

etape:

Crearea cadrului legal prin Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi

bursele de valori;

Crearea unei autorităţi competente - Comisia Naţională al Valorilor

Mobiliare;

Crearea Bursei de Valori Bucureşti;

Crearea pieţei secundare pentru acţiunile din PPM, al Registrelor

Independente şi a Societăţii Naţionale de Compensare, Decontare şi Depozitare

(SNCDD).

Piaţa financiară este formată din două componente: piaţa monetară şi piaţa de

capital.

Funcţiile pieţei de capital sunt următoarele:

c. emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de valori mobiliare ale emitenţilor

către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere titluri financiare.

d. negocierea valorilor mobiliare, operaţiune efectuată cu condiţia ca înainte de

scadenţă titlurile să fie vândute şi transformate în lichidităţi de primii lor posesori.

Criteriile şi caracteristicile ce stau la baza grupării pieţei de capital sunt: nivelul

de tranzacţionare, tipul de titluri de valoare tranzacţionate, procedurile de schimb

utilizate, locul tranzacţionării, dinamica şi riscul tranzacţionării, intensitatea zilnică a

tranzacţiilor precum şi modul în care se procură şi se tranzacţionează banii.

Odată înfiinţată, organizată şi reglementată, piaţa de capital a fost influenţată în

principal de trei factori:

procesul de privatizare;

dezvoltarea sectorului particular;

investiţiile străine.

În general motivele care determină privatizarea exercită o influenţă

semnificativă asupra modului său de realizare. Principalele cauze care determină

privatizarea sunt:

trecerea de la o economie planificat-centralizată la o economie de piaţă;

creşterea încasărilor la bugetul de stat;

disponibilităţi valutare imediate (prin vânzarea către investitori străini);

achitarea de către stat a datoriilor externe;

încurajarea dezvoltării industriale;

încurajarea investiţiilor străine;

dezvoltarea pieţelor de capital.

Obiectivul fundamental al dezvoltării economice a României pe termen mediu

este crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibilă cu principiile, normele,

mecanismele, instituţiile Uniunii Europene.

Concepte şi termeni de reţinut

Piaţa de capital, economie planificat-centralizată, valori mobiliare, economie de

piaţă, emisiune valorilor mobiliare, circulaţia valorilor mobiliare, piaţa monetară,

dinamica şi riscul tranzacţiilor, procesul de privatizare, investiţii străine, finanţarea

nebancară, instrumente financiare.

– Piaţa de capital, în sens larg, cuprinde ansamblul relaţiilor economice de

finanţare a dezvoltării societăţilor cu capital public, precum şi a unor activităţi ale

statului şi organizaţiilor de stat, prin emisiunea şi circulaţia valorilor mobiliare.

– Piaţa de capital constituie interacţiunea dintre activitatea emitenţilor,

investitorilor, societăţilor de intermediere şi financiare, precum şi a altor societăţi

implicate în circulaţia capitalului din economie.

– Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt: a) negociabilitatea:

împrumuturile băneşti şi investirea sunt realizate prin utilizarea de instrumente

financiare care sunt negociabile. b) finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de

capital nu angajează împrumuturi băneşti direct de la o bancă comercială, ci emite

instrumente financiare în scopul vânzării lor către investitori; c) termenul de

scadenţă: perioada pentru care se acordă împrumuturile băneşti; d) instrumente

financiare: întâlnite sub forma instrumentelor de datorie: obligaţiuni şi acţiuni.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce reprezintă piaţa de capital?

2. Care este cadrul legal ce reglementează apariţia pieţei de capital în România?

3. Care sunt etapele folosite în procesul de construcţie a pieţei de capital în

România?

4. Care sunt cele două componente ce formează piaţa financiară?

5. Care sunt funcţiile pieţei de capital?

6. Care sunt criteriile de clasificare a pieţei de capital?

7. Care sunt principalele caracteristici ce stau la baza grupării pieţei de capital?

8. Odată înfiinţată, organizată şi reglementată, piaţa de capital a fost influenţată

în principal de trei factori. Care sunt aceştia?

9. Care sunt principalele cauze care determină privatizarea?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Apariţia pieţei de capital în România este reglementată prin:

a. Legea nr. 52/1996;

b. Legea nr. 82/1991;

c. Legea nr. 52/1994.

2.Piaţa de capital reprezintă:

a. ansamblul relaţiilor economice de finanţare a dezvoltării societăţilor cu capital

public;

b. segmentul pe termen mediu şi lung a pieţei financiare;

c. intermedierea de tranzacţii cu active financiare.

3. Piaţa de capital este parte componentă a pieţei:

a. monetare;

b. valutare;

c. financiare.

4. Funcţiile pieţei de capital sunt următoarele:

a. atragerea de valori mobiliare, cu condiţia ca înainte de scadenţă să fie

vândute şi transformate în lichidităţi de primii lor posesori;

b. emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de valori mobiliare ale emitenţilor

către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare;

c. emisiunea valorilor mobiliare ale posesorilor către emitenţii de capitaluri

financiare.

Bibliografie obligatorie

Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi

Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.

Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura

Hrema, Bucureşti, 2000.

Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura

Europolis, Constanţa, 2004

Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,

Bucureşti, 2006.

Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de

Mâine – Bucureşti, 2006.

Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 2007.


ORGANIZAREA PIEŢEI DE CAPITAL ÎN ROMÂNIA

2.1. Introducere


2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:

2.3.1. Bursa de Valori

2.3.2. Piaţa RASDAQ

2.3.2.1. Scurt istoric

2.3.3. ANSVM

2.3.4. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare - SNCDD

2.3.5. Registre Idependente ale Acţionarilor


CONTINUT

2.1. Introducere

Conform reglementărilor în vigoare valorile mobiliare şi Bursele de Valori prin

Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 20/21.04.1995 s-a înfiinţat

Bursa de Valori Bucureşti (BVB), instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei

membre sunt societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere

în Bursă. Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, atât în ceea ce priveşte administrarea şi

funcţionarea, cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de servicii

financiare şi a agenţilor acestora.

Din acest punct de vedere, capitolul doi al cursului Pieţe de capital predat

studenţilor facultăţii de management financiar contabil abordează anumite teme

complexe privind Bursa de valori, apariţia şi dezvoltarea acesteia, rolul, locul, Piaţa

Rasdaq, ANSVM, precum şi apariţia şi dezvoltarea SNCDD.



– delimitarea conceptului de Bursă de Valori, ANSVM, SNCDD;

– abordarea teoretică şi metodologică a activităţii de supraveghere şi control a

Bursei de Valori;

– identificarea atribuţiilor Adunării Generale a „Asociaţiei Bursei", precum şi a

Comitetului Bursei;

– însuşirea cunoştinţelor referitoare la registrele independente.


– în urma cercetării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi



– dezvoltarea unor abilităţi practice de a folosi anumite tehnici financiare şi

informaţionale;



2.3.1. Bursa de Valori

În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi

Bursele de Valori prin Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr.

20/21.04.1995 s-a înfiinţat Bursa de Valori Bucureşti (BVB).

BVB este o instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei membre sunt

societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere în Bursă.

Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare, atât în ceea ce priveşte administrarea şi funcţionarea,

cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de servicii financiare şi a

agenţilor acestora.

În practică, această activitate de supraveghere şi control se exercită de către un

inspector general numit de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care urmăreşte

respectarea prevederilor legale, a reglementărilor pieţei de capital, inclusiv a

regulamentelor Bursei.

În cadrul Bursei de Valori Bucureşti, membrii, adică SIF-urile autorizate de

CNVM să negocieze în Bursă, sunt constituiţi într-o asociaţie profesională denumită

„Asociaţia Bursei" care funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi a statutului

adoptat în Adunarea Generală şi aprobat de CNVM.

Asociaţia Bursei de Valori se întâlneşte, de regulă, în două şedinţe pe an la

convocarea Comitetului Bursei sau la cererea a cel puţin unei treimi din membrii săi.

Adunarea Generală are următoarele atribuţii:

1) adoptă şi modifică statutul Asociaţiei Bursei;

2) alege membrii în Comitetul Bursei de Valori;

3) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli;

4) numeşte cenzorii şi auditorii;

5) numeşte persoanele care vor fi înscrise pe lista arbitrilor Camerei Arbitrare;

6) adoptă hotărâri cu privire la funcţionarea Bursei.

Pe parcursul anului, conducerea operativă este încredinţată Comitetului Bursei

ales de Asociaţia Bursei pentru un mandat de maximum 5 ani, flecare membru fiind

validat de CNVM. Pentru a putea fi ales membru în Comitetul Bursei, fiecare trebuie

să îndeplinească următoarele condiţii:

1) să fie cetăţean român cu domiciliu în România;

2) să aibă vârsta de minimum 30 de ani;

3) să deţină cunoştinţe şi practică profesională de minimum cinci ani în domeniu;

4) să se bucure de o bună reputaţie civică şi de integritate morală.

După validare, membrii Comitetului Bursei aleg dintre ei un preşedinte şi doi

vicepreşedinţi. Comitetul Bursei se întruneşte o dată pe lună, conducerea executivă

fiind asigurată de directorul general al Bursei de Valori.

Comitetul Bursei are următoarele atribuţii:

1. numeşte şi revocă directorul general al Bursei, adoptă şi modifică

regulamentul de organizare şi funcţionare;

2. adoptă şi modifică regulamentul privind operaţiunile de bursă şi instrumentele

financiare care urmează să fie tranzacţionate;

3. adoptă proiectul de buget;

4. stabileşte categoriile şi plafoanele comisioanelor şi tarifelor ce vor fi utilizate

la Bursă;

5. stabileşte garanţiile ce trebuie constituite de societăţile de servicii financiare,

pentru a asigura lichidarea integral şi la scadenţă a operaţiunilor de tranzacţionare,

precum şi modul de utilizare a garanţiilor;

6. supraveghează respectarea prevederilor legale;

7. soluţionează plângerile împotriva deciziilor directorului general;

8. înfiinţează comisii speciale, aprobă regulamentul de funcţionare a acestora şi

desemnează membrii fiecărei comisii.

Administrarea Bursei de Valori este încredinţată directorului general, numit

pentru un mandat de cinci ani de către Comitetul Bursei şi care este reprezentantul

legal al Bursei de Valori în faţa autorităţilor publice, precum şi în relaţiile cu

persoanele publice sau juridice, române sau străine.

Suspendarea activităţii Bursei de Valori Bucureşti sau dizolvarea ei se poate

decide doar prin Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Prin decizia de dizolvare.

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare va numi şi lichidatorii, iar produsul net al

lichidării va fi preluat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi utilizat în

conformitate cu atribuţiile Comisiei.

2.3.2. Piaţa RASDAQ

La sfârşitul anului 1996, pe piaţa românească de capital ia naşterea o nouă piaţă

de tip bursier, piaţa naţională a valorilor mobiliare, RASDAQ, având la bază un

Sistem Electronic de Tranzacţionare. Cu cele circa 5.700 de societăţi listate în anii ce

au urmat şi cei 16 milioane de acţionari, piaţa RASDAQ a fost una dintre cele mai

extinse pieţe de capital din lume. La începutul lui ianuarie 2000, se tranzacţionaseră

deja aproximativ 4,5 miliarde de acţiuni, reprezentând un volum de peste 1,07

miliarde USD.

2.3.2.1. Scurt istoric

Piaţa RASDAQ a fost lansată la 26 octombrie 1996, ca rezultat al necesităţii

unui cadru instituţional şi tehnic pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor distribuite în

cadrul Programului de Privatizare în Masă. Primul pas în crearea acestei noi pieţe s-a

realizat în 1994, o dată cu semnarea Memorandumului de înţelegere între guvernele

României şi SUA, prin care Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a Statelor Unite

(USAID) urma să desfăşoare în România proiectul „Romanian Capital Market

Developement". Acest proiect viza crearea unui sistem capabil să susţină

tranzacţionarea a nu mai puţin de 7.000 de societăţi comerciale, cu acţiuni distribuite

unui număr de circa 16 milioane de acţionari.

În România, prin implementarea mimetică a sistemului NASDAQ (păstrată şi la

nivelul numelui), sistemul de regulamente aferent pieţei RASDAQ, emise de

Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare şi autorizate de Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare, este garantat prin supravegherea permanentă de către

personalul specializat. De altfel, atât Bursa de Valori Bucureşti (BVB), cât şi

RASDAQ îşi desfăşura activitatea în cadrul legal unic creat de Legea nr. 52/1994

modificată şi completată de Legea nr. 525/2002.

Cotarea primelor societăţi pe piaţa nou-creată nu a fost lipsită de dificultăţi. O

primă problemă mediatizată a fost cea a protestelor managerilor la listarea pe piaţă a

societăţilor lor, problemă apărută, pe de o parte, datorită lipsei unor acte normative şi

mediatizării deciziilor organelor de stat implicite, iar pe de altă parte, datorită

neînţelegerii faptului că statul (Guvernul), ca acţionar majoritar (cu circa 70%) în

consiliile de administraţie prin intermediul FPS, putea lua decizia de listare pe o piaţă

de capital organizată. Mai mult, un alt argument în favoarea necesităţii listării era

acela că Programul de Privatizare în Masă a creat circa 6.000 de societăţi publice ale

căror acţiuni nu puteau fi tranzacţionate în afara unei pieţe organizate, controlate şi

supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. De asemenea, şi cei

aproximativ 16 milioane de acţionari, în lipsa listării, nu s-ar fi putut bucura de

dreptul de proprietate asupra acţiunilor, deoarece ele nu se puteau cumpăra sau vinde.

O altă problemă depăşită cu succes de RASDAQ a fost cea a supraîncărcării

sistemului, problemă apărută în perioada de boom a pieţei de capital româneşti din

vara anului 1997 - an de referinţă în ceea ce priveşte creşterea volumelor de

tranzacţionare, a numărului de societăţi cotate şi a numărului de societăţi de valori

mobiliare. Prin dezvoltările realizate la nivelul software, hardware şi al sistemului de

telecomunicaţii, aceste probleme au fost depăşite.

Piaţa RASDAQ era formată dintr-un grup de patru tipuri de instituţii, fiecare cu

rol bine definit în structura pieţei: ANSVM, RASDAQ SRL, SNCDD şi registrele

independente, care vor fi definite mai jos.

2.3.3. ANSVM

Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare este o asociaţie

profesională a brokerilor ce acţionează pe piaţa românească de capital. Ea a luat fiinţă

ca asociaţie profesională, neguvernamentală, independentă şi nonprofit în martie

1995. În septembrie 1995 ANSVM a primit din partea Comisiei Naţionale a Valorilor

Mobiliare, cu titlu temporar, statutul de Organism de Autoreglare (OAR) în scopul de

a adopta regulamente şi proceduri referitoare la organizarea şi activitatea propriilor

membri, precum şi la mecanismele Pieţei RASDAQ.

Cartea de căpătâi elaborată de Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori

Mobiliare este regulamentul denumit „Reguli de Practică Onestă", lucrare ce

stabileşte codul de conduită al Societăţilor de Valori Mobiliare (SVM) şi brokerilor,

norme de publicitate, reguli de tranzacţionare, proceduri disciplinare.

Organizarea şi funcţionarea ANSVM, este completată şi modificată de Legea nr.

525/2002, de prevederile Legii nr. 21 din 1924, a Legii nr. 52 din 1994 la care se

adaugă o serie de norme şi instrucţiuni specifice promulgate de CNVM şi, desigur,

Regulile de Practică Onestă.

Pentru desfăşurarea activităţii de tranzacţionare a valorilor mobiliare, Asociaţia

Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare a înfiinţat RASDAQ SRL, sistemul

electronic de tranzacţionare al ANSVM.

2.3.4. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare - SNCDD

În scopul definitivării procesului de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost creată

Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare înfiinţată la 15 august

1996 ca societate pe acţiuni având ca acţionari societăţi de valori mobiliare, bănci,

Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare. Bursa de Valori Bucureşti,

conform unei structuri reglementate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare avea rolul de

compensare, decontare, coordonare şi control al transferurilor din conturile

societăţilor de valori mobiliare ale acţiunilor contra bani şi ale banilor contra acţiuni.

Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare acţioneaza şi ca

un custode, păstrând valorile mobiliare în numele SVM-urilor.

Specifică Societăţii Naţionale de Compensare, Decontare şi Depozitare este

dubla subordonare: atât faţă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, cât şi faţă de

Banca Naţională a României. Astfel, BNR a autorizat SNCDD ca o casă de

compensaţii interbancare, iar Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare i-a acordat

statutul de organism de autoreglementare (OAR). Societatea Naţională de Com-

pensare, Decontare şi Depozitare îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentelor

Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare privind autorizarea Societăţii Naţionale de

Compensare, Decontare şi Depozitare pentru valori mobiliare, completată de

„Regulamentul privind autorizarea societăţilor de compensare, decontare şi

depozitare pentru valorile mobiliare", la care se adaugă „Regulamentul privind

Organismele de Autoreglementare".

În conformitate cu Decizia nr. 918 din 14 iunie 2007 Comisia Naţională a

Valorilor Mobiliare hotărăşte modificarea Societatăţii Naţionale de Compensare,

Decontare şi Depozitare în Casa de Compensare Bucureşti, ca societate pe acţiuni cu

un capital social subscris integral şi vărsat de 1.381.820 ron.

Capitalul social este împărţit în 138.182 acţiuni nominative, dematerializate,

fiecare acţiune având o valoare nominală de 10 lei.

Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de

Compensare Bucureşti S.A.) este instituţia autorizată ca depozitar central de valori

mobiliare şi sistem de decontare a valorilor mobiliare, care asigură înregistrarea

tranzacţiilor cu valori mobiliare dematerializate executate pe piaţa RASDAQ.


Compensare Bucureşti S.A.) oferă membrilor săi, în condiţii de eficienţă şi

securitate, următoarele servicii:

a) înregistrarea tranzacţiilor bilaterale;

b) afirmarea de către agenţii-custode a tranzacţiilor pe piaţa reglementată de

către clienţii lor;

c) compensarea şi decontarea tranzacţiilor;

d) decontarea tranzacţiilor de tip „privatizări FPS'", ofertă publică de vânzare,

ofertă publică de cumpărare;

e) transferul valorilor mobiliare între utilizatorii direcţi şi registrele

independente;

f) depozitarea şi custodia valorilor mobiliare;

g) reconcilierea automată a înregistrărilor din Societatea Naţională de

Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de Compensare Bucureşti S.A.) cu

cele de la registrele independente;

h) menţinerea registrului deţinătorilor de valori mobiliare;

i) alocarea codurilor ISIN (International Security Identification Number) pentru

valorile mobiliare tranzacţionate pe piaţa de capital românească;

j) expertiza operaţională şi procedurile specifice de administrare a riscului;

k) comunicaţii standardizate şi protejate.

l) calcularea poziţiilor nete ale membrilor compensatori, ale unei posibile

contrapărţi centrale şi/sau ale unui posibil agent de decontare, în conformitate cu

prevederile legale;

m) asigurarea evidenţei instrumentelor financiare derivate tranzacţionate

pe pieţele reglementate şi/sau în cadrul sistemelor alternative de tranzacţionare,

conform contractelor încheiate cu operatorii acestora;

n) operaţiuni de înregistrare, garantare, compensare şi decontare a tranzacţiilor

cu instrumente financiare derivate, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu

acestea;

o) reevaluarea poziţiilor deschise şi reţinerea sumelor aferente acestora în contul

în marjă.

SITUAŢIA ACŢIONARIATULUI CCB % din capital social

I. Acţionari persoane juridice 12.3960%

(bănci + societăţi de asigurări)

II. Acţionari persoane juridice 30.3291%

(societăţi de servicii de investiţii financiare)

ASOCIAŢIA BROKERILOR 4.0783%

BURSA DE VALORI BUCUREŞTI 50.9031%

III. Alte categorii de persoane juridice 2.2934%

Accesibilitatea sistemului din mediul Internet se datorează faptului că:

a. astăzi, în lume se realizează un volum uriaş de tranzacţii prin Internet;

b. sistemele posttranzacţionare trebuie să se adapteze rapid la această tendinţă;

c. costurile şi sistemele de securitate fiind mari, timpul de realizare a

accesibilităţii este destul de lung, de aceea trebuie început cât mai devreme pentru a

face faţă concurenţei globale.


Compensare Bucureşti S.A.) oferă următoarele avantaje:

crearea unei platforme private unitare de comunicaţii cu acces doar pentru

participanţii direcţi şi crearea posibilităţii de accesare a acesteia (sistem informatic de

securizare a fluxurilor de date) din Internet;

administrarea unitară a sistemelor informatice ale pieţelor şi unificarea

costurilor sistemelor.

2.3.5. Registre independente ale acţionarilor

O verigă importantă în realizarea tranzacţiilor este reprezentată de registrele

independente ale acţionarilor, electronic conectate la Societatea Naţională de

Compensare, Decontare şi Depozitare.

Rolul lor este de a gestiona evidenţa acţionarilor la fiecare dintre societăţile

listate în acest moment pe piaţa valutară. Astfel, printr-o conexiune la Societatea

Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de Compensare

Bucureşti S.A.), registrele primesc informaţii privind modificarea acţionariatului ca

urmare a tranzacţionării, iar pe de altă parte, primesc de la societatea emitentă

informaţii privind modificările efectuate în structura capitalului: majorări, diminuări,

divizări etc. In acelaşi timp, registrele contribuie nemijlocit la realizarea fiecărei

tranzacţii.

Registrele independente au rolul de a gestiona registrele acţionarilor societăţilor

comerciale emitente cu care au încheiat contract şi de a asigura protecţia informaţiilor

pe care le gestionează, la un nivel suficient de securizare a accesului la date. În acest

scop, fiecare registru independent are stabilite legături de comunicaţii directe şi rapide

cu societăţile de valori mobiliare, Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi

Depozitare, Bursa de Valori Bucureşti.

Registrele independente prestează servicii atât la cererea emitenţilor şi

acţionarilor, cât şi la solicitarea instituţiilor pieţei de capital, prin transferurile operate

spre şi de la Bursa de Valori Bucureşti şi Piaţa RASDAQ în cadrul procesului

complex de tranzacţionare bursieră.

Astfel funcţionau zece registre independente, şi anume: Registrul Român al

Acţionarilor Bucureşti. Regisco Bucureşti, RI Monitor Bucureşti, RJ Mioriţa Cluj-

Napoca, Rl Moldova Iaşi, RI Riavest Timişoara, Rl Oltcnia-Muntenia Craiova, RI

Transilvania Târgu-Mureş, RI Prahova Ploieşti şi RINA Buzău.

Regisco a fost înfiinţată în anul 1997. La începutul lunii septembrie 2005,

Regisco a fuzionat cu Registrul Român al Acţionarilor (RRA), scopul principal al

operaţiunii fiind îndeplinirea de către societatea absorbantă a condiţiilor impuse de

C.N.V.M. pentru participarea la formarea depozitarului central. În urma fuziunii,

RRA va fi dizolvat, fără lichidare, conform legislaţiei în vigoare, urmând să fie radiat

de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

La sfârşitul anului 2006, existau 6 registre independente:

Regisco;

Registrul Mioriţa;

Registrul Independent Moldova;

Registrul Independent Monitor;

Registrul Independent Transilvania;

Registrul Independent Riavest.

Conform regulamentului bursei există în acest moment un registru unic.

În concluzie:

Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie publică cu personalitate juridică ale

cărei membre sunt societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de

negociere în Bursă. Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi

controlată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

Bursa de Valori Bucureşti (BVB) s-a înfiinţat în conformitate cu prevederile

Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi Bursele de Valori prin Decizia

Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 20/21.04.1995.

Prin urmare, activitate de supraveghere şi control se exercită de către un

inspector general numit de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care urmăreşte

respectarea prevederilor legale, a reglementărilor pieţei de capital, inclusiv a

regulamentelor Bursei.

Asociaţia Bursei de Valori se întâlneşte, de regulă, în două şedinţe pe an la

convocarea Comitetului Bursei sau la cererea a cel puţin unei treimi din membrii săi.


Compensare Bucureşti S.A.) este instituţia autorizată ca depozitar central de valori

mobiliare şi sistem de decontare a valorilor mobiliare, care asigură înregistrarea

tranzacţiilor cu valori mobiliare dematerializate executate pe piaţa RASDAQ.

Conform regulamentului bursei există în acest moment un registru unic.



În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi

Bursele de Valori prin Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr.

20/21.04.1995 s-a înfiinţat Bursa de Valori Bucureşti (BVB).



Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare, atât în ceea ce priveşte administrarea şi funcţionarea,

cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de servicii financiare şi a

agenţilor acestora.

În cadrul Bursei de Valori Bucureşti, membrii, adică SIF-urile autorizate de

CNVM să negocieze în Bursă, sunt constituiţi într-o asociaţie profesională denumită

„Asociaţia Bursei" care funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi a statutului

adoptat în Adunarea Generală şi aprobat de CNVM.

Suspendarea activităţii Bursei de Valori Bucureşti sau dizolvarea ei se poate

decide doar prin Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Prin decizia de dizolvare

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare va numi şi lichidatorii, iar produsul net al

lichidării va fi preluat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi utilizat în

conformitate cu atribuţiile Comisiei.

La sfârşitul anului 1996, pe piaţa românească de capital ia naşterea o nouă piaţă

de tip bursier, piaţa naţională a valorilor mobiliare, RASDAQ, având la bază un

Sistem Electronic de Tranzacţionare.

Piaţa RASDAQ a fost lansată la 26 octombrie 1996, ca rezultat al necesităţii

unui cadru instituţional şi tehnic pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor distribuite în

cadrul Programului de Privatizare în Masă. Piaţa RASDAQ era formată dintr-un grup

de patru tipuri de instituţii, fiecare cu rol bine definit în structura pieţei: ANSVM,

RASDAQ SRL, SNCDD şi registrele independente, care vor fi definite mai jos.

Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare este o asociaţie profesională a

brokerilor ce acţionează pe piaţa românească de capital. Ea a luat fiinţă ca asociaţie

profesională, neguvernamentală, independentă şi nonprofit în martie 1995.

În scopul definitivării procesului de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost creată

Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare înfiinţată la 15 august

1996 ca societate pe acţiuni având ca acţionari societăţi de valori mobiliare, bănci,

Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare.




Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare este o asociaţie

profesională a brokerilor ce acţionează pe piaţa românească de capital.

Registrele independente au rolul de a gestiona registrele acţionarilor societăţilor

comerciale emitente cu care au încheiat contract şi de a asigura protecţia informaţiilor

pe care le gestionează, la un nivel suficient de securizare a accesului la date.

Regisco a fost înfiinţată în anul 1997. La începutul lunii septembrie 2005,

Regisco a fuzionat cu Registrul Român al Acţionarilor (RRA), scopul principal al

operaţiunii fiind îndeplinirea de către societatea absorbantă a condiţiilor impuse de

C.N.V.M. pentru participarea la formarea depozitarului central. În urma fuziunii,

RRA va fi dizolvat, fără lichidare, conform legislaţiei în vigoare, urmând să fie radiat

de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

Asociaţia bursei, Adunarea Generală, Comitetul Bursei de Valori, cenzori,

auditori, RASDAQ, Sistem Electronic de Tranzacţionare, Programu de Privatizare în

Masă, Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare, Societatea Naţională de

Compensare, Decontare şi Depozitare.


10. De cine este supravegheată şi controlată Bursa de Valori Bucureşti?

11. Când a fost lansată piaţa RASDAQ?

12. Care sunt serviciile oferite de S.N.C.D.D. membrilor săi?

13. Ce rol are S.N.C.D.D.?

14. Care sunt atribuţiile Adunării Generale a BVB?

15. Pentru a putea fi ales membru în Comitetul Bursei, fiecare trebuie să

îndeplinească anumite condiţii. Care sunt acestea?

16. Care sunt atribuţiile Comitetului Bursei?

17. Cine decide suspendarea activităţii Bursei de Valori Bucureşti?

18. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C.

Casa de Compensare Bucureşti S.A.) oferă membrilor săi, în condiţii de eficienţă şi

securitate, anumite servici. Care sunt acestea?

19. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C.

Casa de Compensare Bucureşti S.A.) oferă mai multe avantaje. Enumeraţi cateva

dintre ele.

20. Când a fost înfiinţată Regisco?

21. Câte registre există există în acest moment, conform regulamentului

bursei?


1. Bursa de valori Bucureşti este supravegheată şi controlată de:

a. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ;

b. Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare;

c. Rasdaq.

2. Când a fost lansată piaţa Rasdaq:

a. la 26 octombrie 1996;

b. la 26 decembrie 1996;

c. la 26 octombrie 2006.

3. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare oferă

membrilor săi anumite servicii. Care dintre cele enumerate mai jos se numără printre

acestea?

a. soluţionează plângerile împotriva deciziilor directorului general;

b. înregistrarea tranzacţiilor bilaterale;

c. înfiinţează comisii speciale, aprobă regulamentul de funcţionare a

acestora şi desemnează membrii fiecărei comisii.

4. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare oferă

anumite avantaje. Alegeţi afirmatia ce face referire la aceste avantaje.

a. crearea unei platforme private unitare de comunicaţii cu acces doar

pentru participanţii direcţi şi crearea posibilităţii de accesare a acesteia;

b. timpul de realizare a accesibilităţii este destul de lung;

c. crearea unei platforme publice unitare de comunicaţii cu acces doar

pentru participanţii direcţi şi crearea posibilităţii de accesare a acesteia.

5. La sfârşitul anului 2006, existau 6 registre independente. Care dintre cele

trei menţionate a fuzionat cu Registrul Român al Acţionarilor (RRA).

a. Regisco;

b. Registrul Independent Moldova;

c. Registrul Independent Transilvania.











Bucureşti, 2006.




Napoca, 2007.


PRODUSELE FINANCIARE ALE PIEŢEI DE CAPITAL

3.1. Introducere

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat


3.3.1. Clasificarea şi caracteristicile instrumentelor financiare

3.3.1.1. Instrumente financiare transferabile

3.3.1.1.1. Acţiunile

3.3.1.1.2. Indicatori de evaluare a acţionarilor

3.3.1.1.3. Obligaţiuni

3.3.1.1.4. Titluri de stat

3.3.1.1.5. Valori mobiliare derivate

3.3.1.2. Instrumente financiare netransferabile

3.3.1.2.1. Unităţi de fond de investiţii

3.3.1.2.2. Contracte de report

3.3.1.2.3. Instrumente de plată şi credit

3.3.2. Intermedierea de produse financiare


CONTINUT

3.1. Introducere

Conform directivelor Uniunii Europene în vigoare, domeniul instrumentelor

financiare este vast, cuprinzând produse financiare tranzacţionabile atât pe piaţa de

capital, cât şi pe piaţa monetară.

Pe piaţa de capital, majoritatea produselor financiare sunt cunoscute sub

termenul de valori mobiliare.

Al treilea capitol al cursului Pieţe de capital predat studenţilor facultăţii de

management financiar contabil abordează tematica amplă referitoare la instrumentele

financiare, clasificarea acestora, caracteristicile, indicatorii de evaluare a acţiunilor şi

obligaţiunilor, precum şi descrierea lor



– identificarea componenţei instrumentelor financiare transferabile;

– prezentarea teoretică atât a conceptelor de instrumente financiare transferabile

şi instrumente financiare netransferabile, cât şi a principalelor elemente componente

ale acestora ;

– delimitarea instrumentelor financiare;

– prezentarea indicatorilor de evaluare a acţiunilor şi obligaţiunilor;

– abordarea principalelor instrumente de plată şi de credit;


– în urma analizei cursului studenţii vor obţine un limbaj economic şi ştiinţific

modern;

– asimilarea noţiunilor în vederea atingerii obiectivelor propuse;

– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi

evaluare;

– dezvoltarea unor abilităţi de adaptare a activităţii în funcţie de nevoile pieţei

financiare;

– utilizarea unor concepte noi, privind intermedierea de produse financiare.



3.3.1. Clasificarea şi caracteristicile instrumentelor financiarei

Potrivit directivelor Uniunii Europene în vigoare, domeniul instrumentelor



Pe piaţa de capital, majoritatea produselor financiare sunt cunoscute sub

termenul de valori mobiliare. Acestea sunt definite ca fiind instrumente financiare

negociabile, transmisibile prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe

categorie, dând deţinătorului dreptul la o fracţiune de capital social al emitentului sau

cu un drept de creanţă general asupra patrimoniului emitenţilor şi sunt susceptibile de

tranzacţionare pe o piaţă reglementată. Datorită faptului că înscrisurile acordă

anumite drepturi deţinătorului, instrumentele financiare se caracterizează prin

formalism. Tot o caracteristică este şi literalitatea, deoarece drepturile şi obligaţiile

deţinătorilor sunt stipulate în înscrisuri şi există numai în această măsură;

înstrumentele financiare au caracter autonom fiindcă obligaţiile sunt consemnate în

titluri, şi caracter negociabil, în sensul că pot fi transmise unor terţi.

Astfel din familia instrumentelor financiare amintim:

a. valori mobiliare;

b. titluri de participare ale organismelor de plasament colectiv;

c. instrumente ale pieţei monetare;

d. contracte forward;

e. contracte futures;

f. swap-uri pe rata dobânzii, cursul de schimb şi acţiuni;

g. instrumente financiare derivate pe mărfuri;

h. orice alt instrument acceptat la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-

un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de acceptare la tranzacţionare pe o

astfel de piaţă.

Valorile mobiliare includ:

acţiuni;

titluri de stat, obligaţiuni emise de administraţia publică centrală sau locală

şi societăţi comerciale;

alte titluri de împrumut cu scadenţă mai mare de un an;

drepturi de preferinţă la subscrierea de acţiuni şi drepturi de conversie a

unor creanţe în acţiuni;

alte instrumente financiare cu excluderea instru-mentelor de piaţă care dau

dreptul la diferite valori mobiliare echivalente celor de mai sus prin subscriere,

schimb sau compensaţie bănească;

alte instrumente financiare calificate de CNVM ca valori mobiliare.

După modul de circulaţie, instrumentele financiare se clasifică în: instrumente

financiare transferabile şi instrumente financiare netransferabile.

3.3.1.1. Instrumente financiare transferabile

Principalele instrumente financiare transferabile sunt:

1. acţiunile;

2. obligaţiunile;

3. titlurile de stat;

4. valorile mobiliare derivate.

3.3.1.1.1. Acţiunile

Acţiunile sunt titluri financiare negociabile ce conferă deţinătorului următoarele

drepturi:

1) drept de control al gestiunii (drept de vot);

2) drept de distribuire a profitului (drept la dividende);

3) drept de proprietate asupra unei părţi a activului social (drept de lichidităţi);

4) drept de informare asupra situaţiilor financiare anuale ale societăţii: bilanţ,

contul de rezultate.

Acestea sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni ordinare. Există şi acţiuni

care nu conferă proprietarului dreptul de vot, denumite acţiuni privilegiate, care sunt

emise ca o măsură de evitare a preluării societăţii şi de conservare a puterii de decizie

în mâna acţionarilor existenţi.

Acţiunile privilegiate sau preferenţiale se clasifică în:

a) acţiuni preferenţiale convertibile (se pot schimba cu acţiuni ordinare);

b) acţiuni preferenţiale cu dividend variabil (dividendele exprimate procentual

se ajustează cu dobânda la zi);

c) acţiuni preferenţiale cumulative (acţiuni al căror dividend a fost neplătit şi

care se acumulează până la plata lor);

d) acţiuni preferenţiale noncumulative (dividendele neplătile datorită situaţiei

economice precare a societăţii, nu se cumulează);

e) acţiuni preferenţiale participante (pe lângă dividendul fix, încasează un

dividend suplimentar de participare);

f) acţiuni preferenţiale nonparticipante (dividendele sunt tixe şi prestabilite la

emisiune);

g) acţiuni preferenţiale prioritare (dividendele se încasează înaintea tuturor

acţiunilor preferenţiale):

h) acţiuni preferenţiale revocabile (emise cu clauză prin care emitentul are

dreptul de a cere deţinătorului să depună acţiunile la sediul depozitarului în vederea

răscumpărării la un preţ prestabilit).

i) certificate de investiţii (rezultă din divizarea unei acţiuni comune într-un

certificat cu drept de vot şi un certificat de investiţii; şi reprezintă un certificat cu

drept de vot deţinut de acelaşi posesor fără să fie reconstituit într-o acţiune.)

În desfăşurarea activităţii, societăţile comerciale pot să-şi majoreze sau să îşi

micşoreze capitalul social.

Orice modificare a capitalului social trebuie aprobată de Adunarea Generală a

Acţionarilor şi se poate realiza prin trei căi:

1) vărsăminte în numerar;

2) aport de capital în natură;

3) încorporarea rezervelor.

Ca urmare a majorării de capital, fiecare acţionar primeşte un număr suplimentar

de acţiuni preferenţiale în conformitate cu participaţia şi doar dacă rămân acţiuni

neachiziţionate de acţionarii existenţi se apelează şi la potenţiali clienţi din afară.

În cazul majorării de capital în numerar, se emit noi acţiuni cu preţ mai mare

decât valoarea nominală. Diferenţa este denumită primă de emisiune şi se obţine

scăzând din preţul de emisiune valoarea nominală.

Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor se obţine prin utilizarea

rezervelor societăţii obţinute din profi-turile anilor anteriori, în acest caz, se poate

mări valoarea nominală a acţiunilor existente sau se pot emite noi acţiuni

suplimentare la valoarea nominală iniţială şi care se vor distribui gratuit conform

procentelor deţinute de fiecare acţionar în parte.

Majorarea de capital prin aport în natură se poate realiza fie de un acţionar, fie

de un grup de acţionari şi constă în dotarea societăţii comerciale cu investiţii exclusiv

necesare pentru diversificarea şi îmbunătăţirea activităţii societăţii comerciale. în

acest caz, la societăţile comerciale deschise, obligatoriu trebuie să se ofere

posibilitatea fiecărui acţionar, în cadrul unui termen de 30 de zile, să poată achiziţiona

acţiuni încât să-şi păstreze cota deţinută la societatea comercială înainte de majorarea

capitalului.

După modul de identificare al deţinătorului acţiunile se clasifică în:

1) acţiuni nominative care pot fi materializate sau dematerializate

2) acţiuni la purtător care sunt materializate şi nu conţin numele deţinătorului.

Din punctul de vedere al emitentului, acţiunile se clasifică în:

1. acţiuni autorizate - număr maxim de acţiuni aprobat în statutul societăţii, dar

care poate fi modificat cu aprobarea AGA şi cu organele de reglementare şi

supraveghere (dacă este o societate deschisă);

2. acţiuni neemise - o parte din acţiunile autorizate care nu au fost încă emise

pentru comercializare şi care constituie rezerva de autofinanţare a societăţii;

3. acţiuni puse în vânzare - acţiuni emise şi aflate în procesul de vânzare iniţială

pentru care societatea nu plăteşte încă dividende şi a căror contravaloare urmează să

fie încasată;

4. acţiuni aflate pe piaţă - o parte din acţiunile emise şi vândute care se află în

posesia acţionarilor şi pentru care societatea plăteşte dividende;

5. acţiuni de trezorerie - acţiunile proprii pe care societatea şi le răscumpără de

pe piaţă şi care nu sunt purtătoare de dividende.

Fiecare deţinător de acţiuni are dreptul la o parte din profitul net al unei

societăţi, numită dividend (dacă tipul de acţiune permite), a cărui valoare variază în

funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi este aprobată de AGA. Aceste câştiguri se

pot împărţi la acţionari, dar în cazul în care necesarul de investiţii o cere, o parte din

beneficiile obţinute se repartizează pentru cerinţele de dezvoltare a societăţii.

Principalele forme de dividende sunt:

Dividende statutare sunt distribuite întâi acţionarilor şi suma lor este fixată

prin statut;

Dividende majorate - în anumite cazuri, societăţile pot plăti acţionarilor o

primă de fidelitate sub forma unei majorări a dividendelor;

Dividende prioritare - sunt extrase din profitul distribuit înainte de orice

repartizare a acestuia;

Dividende în acţiuni - societatea oferă acţionarilor în contul dividendelor de

încasat noi acţiuni în condiţii avantajoase.

3.3.1.1.2. Indicatori de evaluare a acţiunilor1

Acţiunea este valoarea mobiliară ce presupune o cotă-parte din capitalul social

al unei firme.

Indicatorii de evaluare a acţiunilor se împart astfel:

.

1. Valoarea nominală („face value”), valoare convenţională, calculată ca raport

între capitalul social (CS) şi numărul de acţiuni emise (N).

N

CSVN

2. Valoarea patrimonială care se împarte în valoarea contabilă şi valoarea

intrinsecă.

Valoarea contabilă reprezintă partea din activul net ce revine pe o acţiune:

NnA

ctV sau N

tDtA

ctV

unde:

ctV - valoarea contabilă;

nA - activul net;

N – numărul total de acţiuni;

At - activul total (real);

tD - datorii totale.

Valoarea intrinsecă reflectă activul net corectat cu plusurile sau minusurile

de active latente ce revin pe o acţiune. Activele latente reprezintă provizioanele

pentru riscuri şi cheltuieli care nu au apărut în exerciţiul încheiat şi care nu s-au soldat

prin conturile de venituri.

VI = N

Anc,

unde:

VI – valoarea intrinsecă;

Anc – activul net corectat;

N – numărul total de acţiuni emise şi aflate în circulaţie.

Valoarea intrinsecă este o valoare imediată şi reprezintă

în acelaşi timp şi rezultatul raportului dintre capitalul propriu şi numărul de

acţiuni aflate în circulaţie.

VI = N

RlCS

N

CP ,

unde:

CP – capitalul propriu;

CS – capitalul social;

Rl – rezerve legale constituite de emitent;

N - numărul total de acţiuni emise şi aflate în circuaţie.

3. Valoarea de rentabilitate explicată ca valoare financiară şi valoare de

randament.

3.1. Valoarea financiară exprimă capitalul financiar care ar spori printr-un

dividend comparabil cu rata medie a dobânzii de piaţă.

Vf = Rmd

D,

unde:

Vf – valoarea financiară;

D – dividendul;

Rmd – rata medie a dobânzii de piaţă.

3.2. Valoarea de randament se calculează ca raport între profitul net pe acţiune

şi rata medie a dobânzii de piaţă şi reprezintă o formă de exprimare a valorii

financiare.

Vr = Rmd

Pna,

unde:

Vr – valoarea de randament;

Pna - profitul net pe acţiune;

Rmd - rata medie a dobânzii de piaţă.

4. Valoarea negociată sau preţul de emisiune se stabileşte prin adăugarea la

valoarea nominală a primei de emisiune.

PE = VN + pe,

unde:

PE – preţul de emisiune;

VN – valoarea nominală;

Pe – prima de emisiune.

5. Valoarea de piaţă se prezintă sub forma cursului bursier şi exprimă preţul la

care se efectuează tranzacţiile de acţiuni.

Ca urmare a raportului cerere-ofertă, cursul bursier este influenţat de următorii

factori: situaţia economico-financiară a emitentului (caracterizată prin rata de creştere

a rezultatelor financiare); evoluţia pieţei bursiere naţionale şi internaţionale;

fenomene pur bursiere ce influenţează cererea sau oferta.

6. Evaluarea fundamentală a acţiunilor cuprinde analiza mai multor indicatori

financiari, dintre care cei mai utilizaţi sunt:

Profitul pe acţiune se determină ca raport între profitul net calculat după

plata impozitului pe profit şi numărul total de acţiuni existente pe piaţă şi exprimă

capacitatea emitentului de a obţine profit.

PPA = N

Pn,

unde:

PPa – profitul pe acţiune;

Pn – profit net (calculat după plata impozitului pe profit);

N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.

Rata de distribuire a dividendului, care reprezintă partea din profitul

exerciţiului financiar acordată acţionarilor.

D = 100Pn

Dn,

unde:

d – rata de distribuire a dividendului;

Dn – dividende nete (calculate după plata impozitului pe dividende);

Pn – profitul net.

Dividendul pe acţiune, calculat ca raport între profitul net repartizat

acţionarilor şi numărul total de acţiuni existente pe piaţă, se determină atât ca

dividend brut repartizat, cât şi ca dividend net:

DPA = N

Pnr,

unde:

DPA – dividend pe acţiune;

Pnr – profitul net repartizat acţionarilor;

N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.

Dividendul pe acţiune este un flux financiar şi reprezintă, pentru posesorul

acţiunii, venitul produs de investiţia sa.

Randamentul unei acţiuni este influenţat de creşterea cursului bursier şi de

valoarea remunerată a investitorului:

R = 1000

01

C

CCD,

unde:

R – randamentul unei acţiuni;

D – dividendul repartizat;

C 1 - cursul la revânzarea acţiunii;

C 0 - cursul la cumpărarea acţiunii.

Coeficientul PER („price earning ratio”), denumit coeficientul multiplicator

al capitalizării, exprimă eficienţa plasamentului în acţiuni şi se determină ca raport

între cursul bursier mediu al acţiunii şi profitul net pe acţiune:

PER = Pn

zC,

unde:

PER – coeficientul multuplicator al capitalizării;

zC – preţul mediu al acţiunii în cadrul unei zile de tranzacţionare;

Pn - profitul net pe acţiune.

Dividendele aşteptate în viitor reprezintă finalizarea de plasamente prin

dividende. Acest indicator se calculează prin actualizarea fluxurilor de trezorerie.

1 )1(i ik

DiV ,

unde:

V – valoarea unei acţiuni;

Di – dividendele la momentul i, înţelese ca fluxuri de trezorerie aşteptate în

viitor;

k – rentabilitatea cerută de acţionari;

i – 1,2,3,..., .

3.3.1.1.3. Obligaţiuni

Atât piaţa primară, cât şi cea secundară înregistrează tranzacţii financiare nu

numai prin intermediul titlurilor de proprietate, ci şi prin emisiuni de titluri de credit

denumite „obligaţiuni" şi destinate atragerii de fonduri băneşti sub formă de

împrumut pe termen mediu şi lung. Beneficiarii acestor împrumuturi pot fi atât

societăţi comerciale publice şi private, cât şi organe ale administraţiei publice centrale

sau locale.

Obligaţiunile sunt deci titluri de creanţă care aduc un profit fix sau variabil sub

formă de dobândă şi au termenul de maturitate mai mare de un an.

În funcţie de perioada pentru care sunt emise, obligaţiunile se clasifică în:

1. obligaţiuni pe termen mediu (1-10 ani);

2. obligaţiuni pe termen lung (mai mult de 10 ani).

Din punctul de vedere al structurii lor, al drepturilor pe care le conferă, al tipului

de emitent, al trăsăturilor specifice, al maturităţii şi al clauzelor specifice în

prospectul de emisiune, obligaţiunile pot fi:

a) obligaţiuni clasice prin care societatea se obligă să ofere creditorului o

dobândă fixă stabilită încă de la început;

b) obligaţiuni indexate - garantează creditorului, prin contract, corelarea

dobânzilor anuale cu un indice de indexare aplicat dobânzii, sau sumei de rambursat;

c) obligaţiuni participative - se stabileşte un plafon minim al câştigurilor

indiferent de rezultatele exerciţiului financiar anterior;

d) obligaţiuni convertibile - oferă creditorului dreptul de a le schimba în

acţiuni;

e) obligaţiuni ipotecare - emise în vederea atragerii de împrumuturi necesare

deţinătorilor de proprietăţi financiare sau imobiliare, proprietăţi care devin garanţie a

împrumutului;

f) obligaţiuni emise de organele administraţiei centrale şi locale (obligaţiuni

de stat emise de trezorerie, organele municipale etc.).

g) obligaţiuni nominative, creditorul este menţionat în cuprinsul titlului;

h) obligaţiuni la purtător, nu este menţionat deţinătorul lor, dar cu condiţia că

deţinătorul are dreptul de prestaţia stabilită;

i) rente perpetue, reprezintă împrumuturi al căror capital nu poate fi niciodată

reclamat de subscriptor, dar dă dreptul acestuia la o rentă anuală fixă;

j) obligaţiuni amortizabile sau rambursabile, au aceleaşi trăsături ca ale

obligaţiunilor clasice fiind diferite prin faptul că preţul de rambursare poate fi

superior valorii nominale;

k) obligaţiuni asimilate trezoreriei, reprezintă titluri emise în tranşe succesive,

fiecare tranşă fiind asimilată tranşei precedente, având aceeaşi scadenţă;

l) obligaţiuni corporatiste, care conform Legii nr.31/1990, emitenţii de

obligaţiuni corportiste sunt societăţi comerciale şi trebuie să respecte anumite condiţii

referitoare la emisiunea de obligaţiuni;

m) obligaţiuni care au o singură scadenţă – term bonds;

n) obligaţiuni cu clauze care dau dreptul emitentului să răscumpere integral sau

parţial obligaţiunile anterior datei scadenţei – clauze denumite call provisions

(callable bonds);

o) obligaţiuni cu clauze care permit investitorilor să vândă emitentului

obligaţiunile deţinute, la numite date prestabilite – clauze care se numesc put

provisions (putable bonds);

p) obligaţiuni care conţin condiţii ce permit emitentului să răscumpere înainte

de scadenţă o parte din obligaţiunile emise – condiţii denumite sinking-fund

provisions;

q) emisiuni de obligaţiuni care cuprind pachete de obligaţiuni cu maturităţi

diferite (obligaţiuni seriale) – serial bonds;

r) obligaţiuni convertibile în acţiuni sau alte obligaţiuni – convertible bonds;

Preţul emisiunii de obligaţiuni poate fi „la paritate", când preţul este acelaşi cu

valoarea nominală, sau „sub paritate", când printr-un preţ de subscriere inferior (ex.

95%) se oferă un avantaj investitorului. Valoarea de rambursare, de regulă, este

paritară (suma egală cu valoarea nominală) sau superioară (suma este mai mare decât

valoarea nominală).

Rata dobânzii, de regulă fixă, este denumită „cupon“, pe care este înscrisă data

de la care încep să fie calculate dobânzile, ca şi durata împrumutului. Amortizarea

obligaţ-iunilor înseamnă obligaţia emitentului de a-şi răscumpăra obligaţiunile emise

la termenele şi valoarea convenită.

Deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni reies din următorul tabel:

Acţiune

(comună)

Obligaţiune

Definire

Parte din capitalul

unei societăţi pe

acţiuni. Ansamblul

acţiunilor constituie

capitalul social.

Fracţiune dintr-un

împrumut făcut de o

firmă, de o colec-

tivitate publică sau de

stat

Rolul deţină-

torului în

gestiunea

organismului

emitent

Drept de vot în

adunarea generală

În principiu, nici un

rol

V niturile

pentru titularul

titlului

Dividende (legate de

rezultatele firmei)

Dobânzi a căror sumă

este în mod

obligatoriu vărsată de

emitent şi diferenţa de

preţ.

Riscurile

asumate de

proprietarul

titlului

Riscuri mai mari:

- risc de evoluţie

nefavorabilă a

afacerilor firmei (nu

primeşte dividende);

- riscul de a pierde

fondurile investite, în

cazul lichidării firmei.

Riscuri mai mici:

- riscul de neram-

bursare (dispare în

cazul unei garanţii de

stat);

- în cazul lichidării

firmei, creditorii au

prioritate în faţa

acţionarilor.

Durata de viaţă Nelimitată Limitată, până la

scadentă

Pentru a măsura valoarea şi elementele specifice ale obligaţiunilor există o

serie de indicatori, dintre care amintim:

1. Venitul anual care se determină ca produs între valoarea nominală şi rata

dobânzii din contractul de emisiune.

DnVaV ,

unde:

aV - venitul anual;

nV - valoarea nominală;

D - rata dobânzii din contractul de emisiune.

Valoarea nominală se determină ca raport între mărimea împrumutului lansat

pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise:

N

IVN ,

unde:

VN – valoarea nominală;

I – mărimea împrumutului;

N - numărul obligaţiunilor.

2. Preţul de emisiune sau valoarea la subscriere(Pe), suma plătită de

subscriitor pentru a achiziţiona o obligaţiune; se calculează de emitent prin scăderea

din valoarea nominală a primei de emisiune, astfel:

epVNeP ,

unde:

eP - preţul de emisiune;

VN - valoarea nominală;

ep - prima de emisiune.

3. Preţul de rambursat (Pr), reprezintă preţul pe care emitentul îl plăteşte

deţinătorului de obligaţiuni la scadenţă;

4. Cuponul, este un procent din valoarea nominală, respectiv suma plătită

anual pentru o obligaţiune;

365% znnr

iC

în procente anuale,

%iCnViC în sumă absolută.

unde:

C i - cuponul în procente anuale;

r n - rata nominală a dobânzii;

n z - numărul de zile care s-au scurs de la ultima detaşare a cuponului;

V n - valoarea nominală a obligaţiunii.

5. Rata actuarială brută, presupune două metode şi anume: prima metodă

de calcul şi metoda coardei.

5.1.Prima metodă de calcul exprimă egalizarea preţului de emisiune cu

valoarea fluxurilor financiare viitoare.

n

t tk

tAeP

1 )1(,

unde:

P e - preţul de emisiune;

n – numărul de ani până la scadenţă;

A t - anuitatea la anul t;

k – rata dobânzii la termen.

5.2. Metoda coardei, este valabilă atunci când cupoanele anuale sunt

egale şi, prin folosirea ei, se evită rezolvarea unei ecuaţii de ordin n;

nePrPn

ePrPiC

k

,

unde:

P r - preţul de rambursare al obligaţiunii;

6. Rata dobânzii la termen, exprimă rata fixă pentru un contract de

împrumut a cărui execuţie va fi realizată în viitor;

7. Cursul obligaţiunii, indică raportul dintre preţul de piaţă şi valoarea

nominală a obligaţiunii; poate fi mai mare, mai mic sau egal cu 100%;

8. Preţul de piaţă al obligaţiunii

%iCpP cursul bursier %; preţul de piaţă în

procente

nVpP preţul de piaţă % ; în sumă absolută

9. Valoarea reală a obligaţiunilor care se determină astfel:

T

t tk

tArV

1 )1( sau

Tr

NT

t tr

cV

)1(1 )1(

,

unde:

T – durata de viaţă a împrumutului;

r– rata de acualizare;

c– suma de plată din cupon;

N – valoarea de răscumpărare.

10. Durata obligaţiunilor, presupune o măsură a modificării de preţ la

fluctuaţii ale ratei dobânzii;

0

1 )1(

P

n

t tk

tFt

D

,

unde:

t – anul în care se obţine fluxul financiar;

n – numărul de ani până la maturitate;

tF - fluxul aferent anului t;

k – rata aşteptată de investitor;

P – valoarea prezentă a obligaţiunii.

11. Sensibilitatea, arată cu cât se modifică, în expresie relativă, valoarea unei

obligaţiuni atunci când rata dobânzii se modifică cu un procent;

0

1 )1(

1

1

P

n

t tk

tFt

abR

S

,

unde:

ab

R - rata de actualizare brută a obligaţiunii;

12. Riscul obligaţiunilor, exprimă relaţia dintre coeficientul β şi rentabilitatea

obligaţiunii O;

FMFo RRERRE )()( O ,

unde:

β – coeficient care măsoară riscul sistematic, când este pozitiv, rezultat din

fluctuaţiile de rată a dobânzii;

O – obligaţiunea;

M – portofoliul de piaţă (acţiuni, obligaţiuni şi alte active).

13. Randamentul curent se determină ca raport între rata anuală cupon şi

preţul net;

Randament curent = (%)_Pr

(%)__

netet

cuponanualaRata100 ,

14. Randamentul simplu la maturitate este determinat ca raport între:

100)Pret_net(%

turitatepana_la_maNumar_ani_

Pret_netparareVal_rascuma_cupon(%)Rata_anual

3.3.1.1.4. Titluri de stat

În ţările cu economie de piaţă funcţională, plasamentul în titluri de stat este

considerat ca un mijloc de finanţare a cheltuielilor publice fără risc, deoarece

răscumpărarea lor de către emitent este sigură.

Unele titluri de stat sunt emise pe termen lung mai mare de un an, iar altele pe

termen scurt, de regulă tranzacţionate pe piaţa monetară.

Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice şi exprimă

o creanţă financiară asupra emitenţilor, garantate de stat.

În prospectul de emisiune a titlurilor de stat sunt precizate condiţiile şi termenii

de tranzacţionare. În funcţie de felul câştigului, titlurile de stat pot fi:

1. titluri de stat cu discount, nepurtătoare de dobândă şi vândute iniţial de la un

preţ mai mic decât valoarea nominală. Discountul este diferit, diferenţa dintre preţul

de vărsare şi valoarea nominală care în prezent este de 10 milioane lei;

2. titluri de stat purtătoare de dobândă care se vând la valoarea nominală (sau cu

discount şi primă), iar emitentul plăteşte la anumite intervale, dobânzi în conformitate

cu condiţiile incluse în prospectul de emisiune.

Majoritatea titlurilor de stat se tranzacţionează pe piaţa primara, unde sunt

accesibile investitorilor - persoanelor fizice şi juridice. Practic, Ministerul Finanţelor

Publice, prin intermediul BNR ca agent de plată, înregistrare şi transfer, desfăşoară

activitatea de emisie a titlurilor de stat. Preţul titlurilor de stat se calculează astfel:

Determinarea preţului titlurilor de stat purtătoare de dobândă

PL=

360/1

360/1

dsyxt

escxt

ai = cxt ed x N/360

p= (Pl x N) - ai

unde:

N – valoarea nominală

Y – randament;

c – cupon;

p – principal;

tes - număr zile de la emisiune până la scadenţă;

ted - număr zile de la emisiune până la decontare;

tds - număr zile de la decontare până la scadenţă;

PL - preţ la 1 (un) leu;

ai - dobânda acumulată.

Determinarea preţului titlurilor de stat cu discount

PL=

360/*(1

1

it sds

p = PL x N

D = N - p

unde:

N = Valoarea nominală;

i s = rata dobânzii simple;

D = discount;

p = principal;

tds- număr de zile de la decontare până la scadenţă;

PL = preţ la 1 (un) leu.

Tranzacţiile titlurilor de stat pe piaţa secundară pot fi:

tranzacţii simple - nu implică decontarea prin BNR, doar o notificare de

tranzacţionare trimisă acesteia;

tranzacţii cu transfer - implică decontarea prin BNR - cumpărătorul va

transmite instrucţiunea de plată (ordinul de plată) către BNR.

Evidenţa proprietăţii asupra titlurilor de stat este organizată pe două niveluri:

registrul principal privind BNR şi registrele secundare la nivelul fiecărui intermediar

al pieţei primare.

3.3.1.1.5. Valori mobiliare derivate

Sunt instrumente negociabile sau standardizate care conferă operatorului

anumite drepturi viitoare privind tranzacţionarea activului.

Acestea se prezintă sub forma contractelor la termen şi a contractelor de opţiuni.

A. Contractele la termen (Futures) n-au ca scop preluarea/predarea reală a

unui produs, ci protejarea împotriva riscului de preţ (operaţiuni de acoperire sau

hedging) sau obţinerea unui câştig ca urmare a diferenţelor de preţ între momentul

încheierii contractului şi momentul lichidării acesteia (operaţiuni speculative).

Rezultă că în operaţiunile la termen, operatorii îşi asumă obligaţia de a preda (la

vânzare sau a prelua la cumpărare) un anumit produs, la o dată ulterioară (o lună, trei

luni, şase luni etc.) la preţul stabilit în momentul încheierii contractului. Operatorii cu

contracte la termen se comportă diferit, în funcţie de postura în care se află -

(vânzător sau cumpărător). În primul caz se va încerca ocrotirea produsului împotriva

scăderii preţului, iar în al doilea caz, se va proteja de o eventuală creştere a preţurilor.

Multe dintre operaţiunile la termen au scop speculativ şi sunt de două feluri:

à la hausse (la creştere);

à la baisse (la scădere).

În primul caz, speculaţia constă în faptul că iniţiatorul ei cumpără produsul la o

anumită dată, iar livrarea se face ulterior, el sperând că în acest interval preţul va

creşte. Speculaţia „à la baisse“ constă în faptul că cineva vinde un produs la o

anumită dată, când preţul este mare, şi îl cumpără la o dată ulterioară, când se

estimează că preţul va scădea.

Operaţiunile de acoperire (hedging) oferă atât producătorilor, cât şi

cumpărătorilor posibilitatea de a se proteja împotriva fluctuaţiei preţurilor.

Operaţiunea constă în îmbinarea de către aceştia a unor tranzacţii de sens opus

(vânzare/cumpărare) în scopul reducerii sau eliminării riscului de preţ. De exemplu

dacă prin cumpărarea unui produs apare riscul unei pierderi ca urmare a scăderii

preţului, se efectuează o vânzare la bursă pentru termenul de livrare, de unde va

rezulta un câştig care acoperă pierderea din prima etapă.

Pentru a putea participa pe piaţa contractelor futures, investitorul trebuie în

prealabil să-şi constituie un depozit de garanţie. Pe durata executării contractului,

variaţia preţului este urmărită de vărsător/cumpărător, care poate să apeleze la

operaţiunile în „marjă" pentru a-şi limita pierderile. Aceasta presupune deschiderea

de către broker a unui cont de siguranţă în care investitorul (fie că este cumpărător, fie

vânzător) trebuie să depună o „marjă iniţială" de obicei 20% din valoarea

contractului.

În funcţie de modificările preţurilor, brokerul va ajusta contul de siguranţă,

fixând, totodată, şi o marjă de reţinere şi ori de câte ori soldul de siguranţă scade sub

această marjă, va trebui să solicite investitorului să refacă marja iniţială.

Lichidarea contractelor futures se poate realiza fie prin predarea/primirea

activului, fie printr-o operaţiune de sens contrar, respectiv printr-o compensare pe

pieţele futures.

B. Contractele de opţiuni sunt contracte între un vânzător (writter) şi un

cumpărător (holder) care dau dreptul acestuia din urmă, dar nu şi obligaţia de a vinde

sau cumpăra un anumit activ la o dată ulterioară, drept obţinut de cumpărător în

schimbul unei prime.

După natura dreptului pe care îl conferă, opţiunile pot fi:

o de vânzare (put option), când cumpărătorul dobândeşte dreptul de a vinde

activul;

o de cumpărare (call option) atunci când are dreptul de a cumpăra activul.

Ca şi contractele la termen, sunt produse financiare derivate, fiind negociabile la

bursă şi având o valoare de piaţă (ca raport intre cerere şi ofertă). Valoarea opţiunii

este influenţată de mai mulţi factori, cum ar fi: rata dobânzii, durata de viaţă.

Produsele financiare derivate sunt tranzacţionate atât pe pieţele organizate

(burse), care au o structură ce include şi casele de compensare, iar securitatea

tranzacţiilor este sporită prin constituirea sistemului depozitelor de garanţie (ex.

CHICAGO BORD OF TRADE, LIFE - LONDON, International Financial Futures

Exchange, EOE - European Options Exchange), cât şi prin pieţele OTC (Over the

Counter), în cadrul cărora se realizează negocieri directe între operatori. Pieţele

produselor derivate au un statut special în ansamblul lumii bursiere contemporane.

Creşterile/scăderile mari ale preţuri, de multe ori impredictibile, au dus la creşterea

preocupărilor operatorilor de angajare a unor contracte cu produse derivate ce

urmăresc acoperirea riscului sau fructificarea unor poziţii deja asumate.

3.3.1.2. Instrumente financiare netransferabile

Principalele instrumente financiare netransferabile sunt:

unităţi de fond de investiţii;

contracte de report;

instrumente de plată şi credit.

3.3.1.2.1. Unităţi de fond de investiţii

Fondul de investiţii sau „fondul mutual" este definit ca fiind o societate

colectivă de plasament care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unei societăţi

de administrare a fondului, deoarece fondul mutual nu este o societate comer-cială, el

nefiind o persoană juridică, ci numai o asociere de persoane care pun laolaltă fonduri

băneşti.

În schimbul sumelor de bani depuse, investitorii la fond primesc certificate de

investitor sau titluri de participare denumite în mod curent „unităţi de fond”.

Deci „unitatea de fond” reprezintă un titlu de participare care evidenţiază o

deţinere de capital din activele fondului şi a cărui achiziţionare reprezintă unica

modalitate de investire într-un fond de investiţii.

Fondul de investiţii se constituie ca urmare a unei oferte publice de vânzare de

unităţi de fond autorizată de CNVM, data autorizării ofertei constituind şi data

autorizării provizorii a fondului.

La fiecare fond de investiţii se va emite un singur tip de unităţi de fond. în formă

nominală materializată / demate-rializată, într-o singură serie, unităţi care vor fi

plătite integral la momentul subscrierii şi vor conferi deţinătorului drepturi şi obligaţii

egale.

Evidenţa unităţilor de fond este ţinută prin înscriere în registru la cele

materializate sau prin înscriere în cont pentru cele dematerializate.

Valoarea, ca şi numărul unităţilor de fond, este supusă unor modificări

permanente, pe de o parte, datorită fluctuaţiei zilnice a numărului de investitori

(cumpărarea sau răscum-părarea unităţilor de fond), iar pe de altă parte, datorită pro-

fitului obţinut ca urmare a plasamentelor efectuate.

Preţul de achiziţie al unei unităţi de fond este preţul de emisiune, care este

calculat, pe baza activului net din ziua cumpărării.

Valoarea netă la o anumită dată (VNA) se calculează:

Valoarea totală a activelor fondului la data respectivă

VNA = —————————————————————

Numărul total de unităţi de fond în circulaţie la această dată

Valoarea netă a activelor fondului se calculează astfel:

VNA = Valoarea totală a activelor fondului - Valoarea obligaţiunilor.

Valoarea totală a activelor fondului se calculează zilnic şi cuprinde:

totalitatea valorilor mobiliare din portofoliu (acţiuni, obligaţiuni, derivate);

depozite bancare;

disponibil din conturi curente şi conturi asimilate acestora (conturi de

creanţe);

numerarul din casierie;

valoarea altor active calificate de CNVM ca echivalent al valorilor mobiliare;

valoarea altor active reprezentate de titluri financiare calificate de CNVM ca

instrumente de investiţii în fonduri (bonuri de tezaur, certificate de depozit).

Obligaţiile fondului sunt:

cheltuieli pentru plata comisioanelor datorate societăţii de administrare;

cheltuieli pentru plata comisioanelor datorate depozitarului;

cheltuieli cu comisioanele datorate societăţilor de servicii şi investiţii

financiare;

cheltuieli cu comisioanele de rulaj şi alte servicii bancare;

cheltuieli cu dobânzi (conform O.U.G. nr. 26/2002, art. 33);

cheltuieli de emisiune;

cheltuieli cu comisioanele şi taxele datorate CNVM.

În ceea ce priveşte preţul de răscumpărare, acesta este preţul stabilit la data

depunerii cererii de răscumpărare şi este format din valoarea unitară a activului net

calculat şi certificat de depozitar, pe baza documentelor şi informaţiilor transmise în

ziua anterioară de societatea de administrare, din care se scad comisionul de răscum-

părare şi celelalte taxe legale.

Pe parcursul investiţiei, profitul obţinut în urma plasamentelor se reflectă în

creşterea valorii titlului faţă de momentul emiterii lui (preţ de achiziţionare).

Deţinătorii unităţilor de fond îşi recuperează banii investiţi plus

creşterea/scăderea lor în urma răscumpărării de către fond a titlului. Răscumpărarea

se face la „valoarea la zi" pe care o anunţă societatea de administrare, valoare

determinată de rentabilitatea investiţiilor în valori mobiliare.

3.3.1.2.2. Contracte de report

În conformitate cu prevederile Codului comercial, un contract de report este „un

contract în care o parte cumpără valori mobiliare cu plata imediată, cu revânzare

simultană, la termen, pe un preţ determinat, a unei valori mobiliare de aceeaşi specie

şi cu remiterea efectivă a valorii mobiliare date în report".

Pe pieţele reglementate din România pot funcţiona şi secţiuni destinate altor

instrumente financiare decât valorile mobiliare, dar care sunt evidenţiate distinct şi

vor funcţiona după reglementări specifice aprobate de organul de reglementare şi

supraveghere - CNVM.

Referitor la operaţiunile de compensare/decontare ale contractului de report,

acestea vor fi aceleaşi cu cele de pe piaţa de tranzacţionare aprobate de CNVM.

3.3.1.2.3. Instrumente de plată şi credit

Instrumentele de plată şi de credit internaţionale sunt documente standardizate

care reprezintă obligaţia unei pers-oane, numite debitor, de a plăti la o scadenţă

determinată o sumă de bani împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar.

Instrumentele de plată pot fi negociate în sensul că pot fi vândute înainte de

scadenţă. Ele au două valori:

o valoare nominală - cea înscrisă pe titlu;

o valoare de piaţă - rezultată în urma negocierii care are loc la Bursa de Valori

sau prin intermediul băncilor.

Aceste instrumente sunt standardizate, în sensul că au la bază un document tip,

formulat precis, al cărui conţinut cuprinde clauze esenţiale ce conferă putere titlului

de credit.

În funcţie de desemnarea sau nu a beneficiarului, instrumentele de plată pot fi:

nominale - cu desemnarea beneficiarului;

la purtător - nu se precizează numele sau denumirea beneficiarului;

la ordin - conţin, pe lângă denumirea beneficiarului, şi clauza că se poate plăti

de către alte persoane.

Instrumentele de plată pot fi vândute înainte de scadenţă, în acest caz

beneficiarul putând intra în posesia sumei în schimbul unei taxe la bancă denumite

„scont".

Principalele instrumente de plată sunt:

trata:

biletul la ordin;

CEC-ul.

1. Trata se prezintă sub forma unui înscris prin care o persoană, denumită

trăgător, dă ordin altei persoane, denumită tras, să plătească un terţ (beneficiar) sau, la

ordinul acestuia, o anumită sumă la scadenţa fixată.

Elementele conţinute de trata sunt:

- denumirea de trată;

- ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;

- numele persoanei care trebuie să plătească (trasul);

- scadenţa;

- locul plăţii;

- numele celui în favoarea sau la ordinul căruia trebuie făcută plata;

- locul şi data emiterii tratei;

- semnătura celui care emite trata.

Scadenţa unei trate poate fi: la vedere, la dată fixă sau la termenul de la vedere.

În cazul neachitării acesteia, la sca-denţă, beneficiarul poate să se adreseze

autorităţilor judiciare, care emit o hotărâre privind acceptarea sau refuzul de a face

plata. Operaţiunea se numeşte „protest" şi poate fi urmată de o „ordonanţă de

amortizare" emisă de o instanţă judecătorească, prin care beneficiarul îşi poate

recupera suma.

În funcţie de înţelegerea celor două părţi, trata poate include facultativ

următoarele clauze:

o clauza „fără protest” - beneficiarul trece de la faza „protest"' direct la

executarea trasului;

o clauza „fără cheltuieli” - scuteşte deţinătorul tratei de a suporta cheltuielile

implicate de executarea dreptului de protest şi regres;

o clauza pentru „constituirea unui provizion” care să acopere trata.

Obligaţia trasului de a accepta trata nu derivă din emiterea acesteia, acesta

provenind dintr-un raport juridic anterior, raport în urma căruia trăgătorul devine

creditor al trasului.

Acceptarea tratei se realizează prin menţiunea „acceptat" şi semnătura trasului.

Operaţiunile care pot interveni pe parcursul executării tratei sunt:

a) Andosarea, constă în ordinul dat de beneficiar trasului de a face plata în

favoarea unei alte persoane prin formula „plătiţi la ordinul", după care se trece

numele complet al noului beneficiar şi semnătura girantului. In cazul neprecizării

numelui, se realizează un gir în alb, putând astfel s-o predea unui terţ, fără să

completeze girul.

b) Avalizarea, constă în garantarea de către o persoană (avalist) a îndeplinirii

obligaţiilor asumate de către unul dintre semnatarii tratei (tras, trăgător, andosator).

Dacă nu se precizează în favoarea cui se dă avalul, se consideră că este în favoarea

trăgătorului.

c) Scontarea, operaţiunea prin care posesorul tratei obţine de la o bancă, înainte

de scadenţă, valoarea nominală înscrisă pe titlu diminuată cu dobânda aferentă din

acel moment până la scadenţă, plus un comision al băncii, denumit „valoare de

scont".

d) Rescontarea, presupune ca băncile comerciale să preschimbe tratele în bani la

banca centrală. Aceasta percepe o „taxă oficială a scontului", influenţând astfel rata

dobânzii.

e) Forfetarea, constă în vărsarea tratei, indiferent de scadenţă, unor instituţii

specializate care, spre deosebire de băncile comerciale, la scontare preiau şi riscurile

de neplată ale debitorului.

2. Biletul la ordin este un titlu de credit girabil care constă în angajarea

emitentului să plătească el însuşi beneficiarului sau, la ordinul acestuia, o sumă de

bani la o dată determinată.

Biletul la ordin trebuie să conţină următoarele elemente:

numele emitentului;

data şi locul emiterii;

obligaţia de a plăti o sumă de bani:

numele şi adresa beneficiarului;

scadenţa şi locul plăţii.

Biletul la ordin poate fi avalizat şi nu are nevoie de acceptare. Dacă nu are

precizată scadenţa, se consideră plătibil la vedere, iar dacă nu se precizează locul,

acesta se consideră a fi locul unde a fost semnat.

3. CEC-ul este un instrument de plată care conţine ordinul necondiţionat dat

de trăgător (titular al unui cont în bancă sau al unui credit depozitat în bănci) să se

plătească din disponibilul contului său o sumă către beneficiar la o anumită dată.

Poate să fie emis doar asupra unei bănci la care trăgătorul are un depozit sau un

credit bancar, emiterea unui CEC fără a avea fondurile necesare la o bancă este

considerată infracţiune şi se pedepseşte conform legii. Spre deosebire de trată şi de

biletul la ordin, cecul reprezintă doar un instrument de plată, nu şi de credit.

Transmiterea şi avalizarea cecului se fac la fel ca şi în cazul tratei şi a

ordinului de plată, în mod obişnuit, se poate plăti în numerar sau în cont fără nici

o restricţie, potrivit solicitării beneficiarului.

CEC-urile se clasifică astfel:

a) În funcţie de personalizarea sau nu a benefi-ciarului:

CEC nominativ - cu desemnare expresă a beneficiarului;

CEC la ordin - în care se precizează numele destinatarului, dar se

completează cu clauza „la ordin";

CEC la purtător - unde numele destinatarului nu este precizat.

b) După modul de încasare:

cecuri nebarate - se plătesc în numerar la bancă;

cecuri barate - se achită prin virament în contul beneficiarului;

cecul de virament - are inclus ordinul expres de a transfera suma într-un

cont precizat în cec;

cecul documentar - prin care suma datorată se plăteşte în urma prezentării

de către beneficiar a unor dovezi, documente prin tare se atestă expedierea,

calitatea mărfii;

cecul certificat - în care este precizat expres provizionul care oferă

astfel o garanţie în plus;

cecul de călătorie (voiaj) - este un înscris pe baza căruia persoanele

fizice pot obţine suma necesară pentru acoperirea cheltuielilor într-o călătorie (de

obicei în străinătate).

În România, aproape toate băncile comerciale furnizează cecuri de călătorie în

schimbul unui comision redus şi al unor formalităţi minime.

O variantă a cecului de călătorie este tichetul de credit, care este un

document ce cuprinde, pe lângă suma disponibilă, şi date de identificare a

beneficiarului.

3.3.2. Intermedierea de produse financiare

Intermedierea de produse financiare, se defineşte ca fiind o activitate

desfăşurată de persoane autorizate pentru prestarea de servicii de investiţii în

contul lor şi/sau în contul altor persoane, pentru transferul de instrumente

financiare sau drepturi aferente acestora şi de servicii accesorii sau conexe. În

practică, activitatea de intermediere de instrumente financiare se realizează numai

prin intermediul societăţilor de servicii financiare autorizate de Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare.

Obiectul Societăţilor de Servicii de Investiţii Financiare (S.S.I.F.) cuprinde

următoarele activităţi:

vânzarea şi cumpărarea de instrumente financiare pe contul clienţilor;

vânzarea şi cumpărarea de instrumente financiare în contul clienţilor;

intermedierea în plasamentul garantat şi plasamentul prin metoda celei

mai bune execuţii cu ocazia ofertelor primare sau secundare;

primirea şi transmiterea ordinelor clienţilor;

deţinerea instrumentelor financiare ale clienţilor în scopul executării

ordinelor;

administrarea pe o bază discreţionară sau nediscreţionară a portofoliilor

individuale de instrumente financiare ale clienţilor, inclusiv ale organismelor de

plasament colectiv;

păstrarea de fonduri sau instrumente financiare ale clienţilor în scopul şi

în cursul administrării portofoliilor acestora sau în alte scopuri autorizate de

CNVM;

acordarea de credite pentru finanţarea tranzacţiilor clienţilor cu

instrumente financiare, în limita unui plafon stabilit de BNR după consultarea

CNVM;

administrarea oricărui tip de fond de instrumente financiare care a

efectuat sau nu ofertă publică, indiferent dacă autorizarea este cerută sau nu;

desfăşurarea activităţii de formator de piaţă;

distribuirea titlurilor de participare ale fondurilor deschise de investiţii;

activităţi conexe activităţii de intermediere de instrumente

financiare, ca de exemplu asistenţa şi evaluarea economică a societăţilor

comerciale cu scopul stabilirii politicii lor economice şi elaborarea documen-

taţiei în vederea majorării capitalului social şi/sau finanţării printr-un plasament

privat şi/sau ofertă publică de vânzare a valorilor mobiliare;

alte activităţi de intermediere prevăzute de lege.

În cazul în care o bancă doreşte să desfăşoare activităţi de intermediere

financiară, trebuie să solicite avizul CNVM după ce l-a obţinut pe cel al BNR.

În afara prevederilor Legii nr. 525/2002 privind valorile mobiliare,

Societăţile de Servicii de Investiţii Financiare şi pieţe reglementate, pentru a obţine

autorizarea, o societate de intermediere trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

a) Consiliul de Administraţie să fie format din minimum trei membri care

să nu aibă antecedente penale, fiscale, sau să fi fost sancţionaţi de CNVM,

BNR., CSA;

b) Directorul executiv să fi promovat un curs de pregătire pe piaţa de

capital recunoscut de CNVM;

c) Să dispună de spaţiu adecvat şi dotare tehnică corespunzătoare;

d) Să aibă cel puţin doi agenţi pentru serviciul de investiţii financiare şi o

persoană pentru compartimentul de control intern;

e) Să aibă un contract cu un auditor financiar, membru al Camerei

Auditorilor din România şi înregistrat în Registrul Auditorilor ţinut de CNVM.

Capitalul social al Societăţii de Servicii de Investiţii Financiare diferă în funcţie de

activităţile solicitate pentru autorizare şi este cuprins între două şi opt miliarde de lei,

din care capitalul în natură nu poate depăşi 25%.

În activitatea desfăşurată, o Societate de Servicii de Investiţii Financiare are nevoie

de agenţi autorizaţi, la rândul lor. de CNVM care, pentru a primi dreptul de a practica,

trebuie să îndeplinească, conform legii, următoarele condiţii:

să fie angajat şi reprezentant exclusiv al SSIF;

să aibă cel puţin studii medii;

să fi absolvit un curs de pregătire pe piaţa de capital recunoscut de

CNVM;

să nu deţină acţiuni la altă SSIF;

să nu fie membru al CA, în conducerea execu-tivă sau cenzor al altei

SSIF sau al unei societăţi comerciale aflate în faliment ;

În decursul activităţii desfăşurate de SSIF, trebuie obţinută aprobarea organului de

reglementare şi supraveghere dacă apar modificări legate de:

- capitalul social;

- obiectul de activitate;

- structura acţionariatului;

- componenţa CA sau conducerea executivă;

- sediul social;

- denumire;

- sedii secundare.

În cazul autosuspendării activităţii, SSIF are datoria să notifice CNVM şi pieţele

reglementate intenţia de autosuspendare, să-şi informeze clienţii şi să transmită către

societăţile de registru situaţia activelor/pasivelor societăţii.

Retragerea autorizaţiei unei SSIF poate avea loc la cererea SSIF sau ca sancţiune

definitivă a CNVM.

Pentru o bună supraveghere din partea CNVM, fiecare SSIF trebuie să depună la

organul de reglementare şi supraveghere următoarele documente:

a) Raportul lunar „Situaţia privind capitalul net minim şi gradul de îndatorare";

b) Raportul semestrial „Formular de raportare contabilă“;

c) Raportul anual, care să cuprindă: bilanţul anual, Raportul auditorului financiar,

Raportul de gestiune al administratorilor;

d) Alte situaţii solicitate de organele de supraveghere şi reglementare.

În concluzie:

Instrumentele financiare se caracterizează prin formalism, literalitatea,

caracter autonom şi caracter negociabil.

Aşadar din familia instrumentelor financiare fac parte:

valori mobiliare; titluri de participare ale organismelor de plasament colectiv;

instrumente ale pieţei monetare; contracte forward; contracte futures; swap-uri pe rata

dobânzii, cursul de schimb şi acţiuni; instrumente financiare derivate pe mărfuri;

orice alt instrument acceptat la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-un stat

membru sau pentru care s-a făcut o cerere de acceptare la tranzacţionare pe o astfel de

piaţă.

În funcţie de modul de circulaţie, instrumentele financiare se clasifică în:

instrumente financiare transferabile şi instrumente financiare netransferabile.

Intermedierea de produse financiare, reprezintă o activitate desfăşurată de

persoane autorizate pentru prestarea de servicii de investiţii în contul lor şi/sau în

contul altor persoane, pentru transferul de instrumente financiare sau drepturi

aferente acestora şi de servicii accesorii sau conexe. În practică, activitatea de

intermediere de instrumente financiare se realizează numai prin intermediul

societăţilor de servicii financiare autorizate de Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare.



Potrivit directivelor Uniunii Europene în vigoare, domeniul instrumentelor



Astfel din familia instrumentelor financiare amintim:

valori mobiliare;

titluri de participare ale organismelor de plasament colectiv;

instrumente ale pieţei monetare;

contracte forward;

contracte futures;

swap-uri pe rata dobânzii, cursul de schimb şi acţiuni;

instrumente financiare derivate pe mărfuri;

orice alt instrument acceptat la tranzacţionare pe o piaţă reglementată

într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de acceptare la

tranzacţionare pe o astfel de piaţă.

După modul de circulaţie, instrumentele financiare se clasifică în: instrumente

financiare transferabile şi instrumente financiare netransferabile.

Principalele instrumente financiare transferabile sunt:

acţiunile;

obligaţiunile;

titlurile de stat;

valorile mobiliare derivate.

Principalele instrumente financiare netransferabile sunt:

unităţi de fond de investiţii;

contracte de report;

instrumente de plată şi credit.


Valorile mobiliare sunt definite ca fiind instrumente financiare negociabile,

transmisibile prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe categorie, dând

deţinătorului dreptul la o fracţiune de capital social al emitentului sau cu un drept de

creanţă general asupra patrimoniului emitenţilor şi sunt susceptibile de tranzacţionare

pe o piaţă reglementată.

Acţiunile sunt titluri financiare negociabile ce conferă deţinătorului anumite

drepturi.

Valoarea nominală („face value”), valoare convenţională, calculată ca raport

între capitalul social (CS) şi numărul de acţiuni emise (N).

Valoarea contabilă reprezintă partea din activul net ce revine pe o acţiune.

Rata de distribuire a dividendului, care reprezintă partea din profitul exerciţiului

financiar acordată acţionarilor.

Coeficientul PER („price earning ratio”), denumit coeficientul multiplicator al

capitalizării, exprimă eficienţa plasamentului în acţiuni şi se determină ca raport între

cursul bursier mediu al acţiunii şi profitul net pe acţiune.

Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice şi exprimă

o creanţă financiară asupra emitenţilor, garantate de stat.

Fondul de investiţii sau „fondul mutual" este definit ca fiind o societate

colectivă de plasament care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unei societăţi

de administrare a fondului, deoarece fondul mutual nu este o societate comer-cială, el

nefiind o persoană juridică, ci numai o asociere de persoane care pun laolaltă fonduri

băneşti.

Preţul de achiziţie al unei unităţi de fond este preţul de emisiune, care este

calculat, pe baza activului net din ziua cumpărării.

Contractul de report este „un contract în care o parte cumpără valori mobiliare

cu plata imediată, cu revânzare simultană, la termen, pe un preţ determinat, a unei

valori mobiliare de aceeaşi specie şi cu remiterea efectivă a valorii mobiliare date în

report".

Instrumentele de plată şi de credit internaţionale sunt documente standardizate

care reprezintă obligaţia unei pers-oane, numite debitor, de a plăti la o scadenţă

determinată o sumă de bani împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar.

Termeni de reţinut: Instrumente financiare, contracte forward, contracte futures,

swap-uri, rata dobânzii, curs de schimb, instrumente financiare derivate, acţiuni,

titluri de stat, obligaţiuni, drepturi de conversie, instrumente financiare transferabile,

instrumente financiare netransferabile, încorporarea rezervelor, dividende, cursul

obligaţiunii.


22. Care sunt principalele instrumente financiare transferabile?

23. Cum se prezintă valorile mobiliare derivate?

24. Ce reprezintă unitatea de fond?

25. Ce reprezintă biletul la ordin?

26. Care sunt valorile mobiliare?

27. Cum se clasifică acţiunile după modul de identificare al deţinătorului?

28. Care sunt deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni?

29. Pentru a măsura valoarea şi elementele specifice ale obligaţiunilor

există o serie de indicatori. Care sunt acestia?

30. Cum se determina Valoarea nominală ă unei obligatiuni?

31. Ce reprezinta suma plătită de subscriitor pentru a achiziţiona o

obligaţiune?

32. Cum se calculează preţul de emisiune a unei obligaţiuni?

33. Ce indică cursul obligaţiunii?

34. Cum se determină preţul de piaţă al obligaţiunii?

35. Care este formula de calcul al valorii reale a obligaţiunilor?


1. Nu este o caracteristică a valorilor mobiliare:

a. literalitatea ;

b. formalismul;

c. prescriptibilitatea.

2. Nu sunt instrumente financiare:

a. contractele futures;

b. valorile imobiliare;

c. valorile mobiliare.

3. Din cadrul valorilor mobiliare fac parte:

a. acţiunile;

b. drepturile de preferinţă cu excluderea instrumentelor de piaţă;

c. alte titluri de împrumut cu scadenţă mai mică de un an ;

4. Principalele instrumente financiare transferabile sunt:

a. acţiunile;

b. titlurile de participare;

c. valorile mobiliare nederivate.

5. Acţiunile sunt titluri financiare negociabile ce conferă deţinătorului

următoarele drepturi:

a. drept de control al gestiunii (drept de vot);

b. drept la angajare în societatea emitentă;

c. drept de proprietate asupra unei părţi din

valorile statului.











Bucureşti, 2006.




Napoca, 2007.


BURSA DIN ROMÂNIA

4.1. Introducere



4.3.1. Principalele categorii de burse de valori

4.3.2. Rolul pieţei bursiere în economia de piaţă

4.3.3. Apariţia pieţei bursiere în România

4.3.4. Principalele reglementări ce au contribuit la redeschiderea Bursei de Valori

Bucureşti

4.3.5. Fuziuni pe piaţa bursieră românească


CONTINUT

4.1. Introducere

În România scopul apariţiei pieţei bursiere a fost acela de creare a unei pieţe

care să răspundă nevoilor investitorilor români şi străini privind plasamentele, cât şi

rolul jucat în procesul de restructurare şi privatizare.

Lipsa experienţei proprii în domeniu precum şi lipsa unei pieţe bursiere timp de

o jumătate de secol, a făcut ca în România procesul de dezvoltare să înceapă de la

zero.

Pentru crearea pieţei bursiere, România a pornit de la experienţa şi practica din

statele dezvoltate, dar a avut şi ajutorul unor organisme internaţionale din Uniunea

Europeană, S.U.A., Canada şi Anglia.

Aşa cum s-a specificat şi într-un capitol anterior bursa reprezintă o

componentă de bază a pieţei de capital.

Ea este definită ca fiind instituţia oficială, privată sau publică, constituită pe

baza unui act normativ şi supravegheată de stat, prin mijlocirea căreia se efectuează

tranzacţii cu diferite mărfuri fungibile, după mostre şi standarde, unde se negociază

diferite valori mobiliare, efecte de comerţ, valute străine, devize.



– descrierea şi clasificarea principalelor categorii de burse de valori; – însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul pieţei bursiere în economia de

piaţă, apariţiei pieţei bursiere în România; – abordarea trăsăturilor caracteristice pentru BVB;

– prezentarea fuziunii pe piaţa bursieră;


– în urma aprofundării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi

ştiinţific adecvat disciplinei studiate;




4.3.1. Principalele categorii de burse de valori

Bursele se pot clasifica în funcţie de anumite criterii, astfel:

1. În funcţie de tipul valorii mobiliare ce se tranzacţionează:

- piaţa obligatară – unde se negociază titlurile de creanţă;

- piaţa acţiunilor şi a titlurilor financiare cu venit variabil.

2. În funcţie de natura capitalului:

- burse publice (statul-proprietar);

- burse private (firme pe acţiuni la care acţionari sunt persoane juridice).

- burse mixte (burse care unesc caracteristicile burselor private şi burselor

publice

3. După modul de lichidare a tranzacţiilor:

- pieţe la vedere – efectuarea tranzacţiilor se face imediat;

- pieţe la termen – decontarea tranzacţiilor se realizează la o dată stabilită.

4. După metodele de tranzacţionare utilizate:

- piaţa bursieră de licitaţie – în momentul în care se întâlneşte un

contraordin cu acelaşi preţ ordinul de vânzare sau cumpărare se execută automat;

- piaţa bursieră de negociere – tranzacţiile se desfăşoară între brokeri şi

preţul se stabileşte prin negociere directă.

5. În raport cu localizarea fizică a pieţei:

- pieţe organizate – reprezintă forma clasică a bursei şi locul unde se

tranzacţionează titlurile prin intermediari specializaţi (brokeri).

- pieţe la ghişeu (over the counter) – tranzacţiile sunt efectuate prin

intermediul calculatorului din sediile societăţilor de brokeraj, deci nu au o localizare

fizică anume.

6. În funcţie de varietatea tranzacţiilor pe care le realizează există:

- burse generale, burse unde sunt tranzacţionate diferite valori mobiliare

sau mărfuri;

- burse specializate – se tranzacţionează o singură categorie de produse, ori

valori mobiliare, ori mărfuri;

7) În raport de obiectul tranzacţionat:

- burse de valori (obiectul tranzacţionat este reprezentat de valorile

mobiliare;

- burse de mărfuri (unde se tranzacţionează mărfuri în baza unor contracte

de vânzare-cumpărare);

- burse de devize sau burse valutare, unde tranzacţiile sunt efectuate cu

diverse valute sau devize;

8) După modul de acces la calitatea de membru la bursă:

- burse deschise – membrii se împart în membrii asociaţi şi membrii

fondatori iar numărul de locuri nu este limitat;

- burse închise - numărul de locuri este limitat, o persoană putând dobândi

calitatea de membru doar dacă obţine un loc din partea unui titular.

Cele mai importante pieţe bursiere din lume sunt:

- SUA – New York Stoch Exchange (NYSE);

- SUA – American Exchange (AMEX);

- SUA – Nasdaq;

- Japonia – Tokio Stock Exchange (TSE);

- Marea Britanie – London Stock Exchange;

- Germania – HDB.

Bursele de valori care funcţionează în România sunt:

- S.C. Bursa de Valori Bucureşti S.A. (BVB);

Burse de mărfuri:

- Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu.

Reglementarea activităţii bursiere în acest moment se

realizează de către:

Banca Naţională a României;

Parlamentul României;

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

4.3.2. Rolul pieţei bursiere în economia de piaţă

În cadrul economiei de piaţă, bursele - atât cele de mărfuri, cât şi cele de valori -

asigură, prin folosirea unui mecanism transparent şi eficace de atragere şi alocare a

resurselor, buna funcţionare a economiilor naţionale şi a celei mondiale.

Bursa, ca loc de întâlnire a cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, determină

stabilirea unor preţuri de referinţă pentru produsele şi serviciile în cauză, ca rezultat al

concurenţei dintre producători. Preţurile astfel stabilite reprezintă un barometru atât la

nivelul economiilor naţionale, cât şi la cel al economiei mondiale, ele devenind

preţuri de referinţă pentru producătorii şi consumatorii mărfurilor în cauză, ai

produselor derivate rezultate din acestea etc.

Prin intermediul instrumentelor tranzacţionate în cadrul burselor de mărfuri,

fluxurile de capital sunt orientate către activităţile productive, iar producătorii, pe

baza tehnicilor bursiere (de exemplu, hedging), se pot asigura împotriva unor

fenomene neprevăzute ce pot apărea în derularea proceselor economice.

Apărute o dată cu economia capitalistă, bursele s-au dezvoltat de-a lungul

timpului de la forme nereglementate la forme reglementate de organizare, iar

instrumentele tranzacţio-nale au fost puternic diversificate, pe măsura creşterii

comple-xităţii fenomenelor economice şi a dezvoltării economiei mondiale,

telecomunicaţiilor şi tehnicilor financiar-bancare.

Legate puternic de economia mondială, bursele şi-au întărit tot mai mult

caracterul de referinţă în comercializarea unor produse, apărând la nivel internaţional

burse specializate pe tranzacţionarea anumitor produse (petrol, metale, cereale etc.)

care dictează preţurile acestor produse pe întreg mapamondul. O dată cu dezvoltarea

economiilor capitaliste, volumul şi tipul tranzacţiilor realizate în cadrul burselor au

cunoscut o creştere şi diversificare, apărând noi produse, cum ar fi: tranzacţii spot,

futures, options etc.

Acest fapt a impus ca accesul în cadrul burselor să se facă numai prin

intermediari specializaţi şi a dus la crearea unor instituţii şi mecanisme cu rol bine

determinat în derularea tranzacţiilor (societăţi de depozitare, de compensare a

tranzac-ţiilor, fonduri de garantare, mecanisme de tranzacţionare etc).

Azi, în lume, se întâlneşte o diversitatea a burselor, care pot fi clasificate după

tipul tranzacţiilor efectuate, în burse cu:

1) - Tranzacţii la vedere - aici clientul care dă un ordin de cumpărare trebuie să

depună contravaloarea cash a activelor (diverse mărfuri, valute, acţiuni etc.), iar cel

care dă ordinul de vânzare trebuie să depună activele respective;

2) - Tranzacţiile la termen (,,Futures”), caracterizate prin aceea că lichidarea

acestora se face la un anumit termen de la încheierea contractului.

3) - Tranzacţiile cu opţiuni - aici unde opţiunile sunt contracte standardizate

încheiate între vânzătorul opţiunii şi cumpărătorul acesteia, care vinde celui de-al

doilea dreptul de a cumpăra sau de a vinde un activ determinat (de exemplu: cereale,

acţiuni, indici bursieri, petrol, valute etc.).

Ultimele două tipuri de tranzacţii (futures şi opţiuni) se găsesc reunite în cadrul

pieţelor bursiere pentru produse derivate.

Toate cele trei tipuri de tranzacţii pot avea la bază o varietate de active, cum ar

fi: cereale, minereuri, combustibili, active financiare, indici bursieri, valute etc.

Această abordare face ca în cadrul economiilor cu o piaţă bursieră dezvoltată şi

dispunând de o reglementare unitară, tranzacţiile bursiere să se regăsească două tipuri

de burse care tranzacţionează active similare, dar pe baza unor produse bursiere

diferite, şi anume:

a) Bursele cu tranzacţii spot (la vedere);

b) Bursele pentru produse derivate (futures, opţiuni).

Cele două tipuri formează o piaţă bursieră reglementată şi supravegheată de

autoritatea publică autonomă - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) -

având în componenţă departamente specializate pe cele două tipuri de burse.

În România, amplul proces de privatizare, în urma căruia peste 15 milioane de

cetăţeni au devenit acţionari în cadrul a circa 7.000 societăţi comerciale, a impus la

nivelul societăţii necesitatea dezvoltării unei pieţe bursiere - piaţa de capital care să

permită numărului mare de acţionari rezultaţi în urma Procesului de Privatizare în

Masă tranzacţionarea titlurilor obţinute, iar societăţilor comerciale, apelarea la o nouă

sursă finanţare.

În acest sens, statul român a urmărit dezvoltarea unui cadru instituţional

corespunzător, sub autoritatea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. înfiinţată ca

o instituţie autonomă cu personalitate juridică încă din 1994.

În vederea reglementării unitare a pieţelor, ca şi pentru a se asigura o activitate

de supraveghere şi control, eficientă şi coerentă, încă din 2002, prin aprobarea O.U.G.

nr. 27/2002 privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate,

aprobată prin Legea nr. 512/2002, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare

coordonează, reglementează şi controlează, prin departamente de specialitate,

activitatea burselor de mărfuri.

4.3.3. Apariţia pieţei bursiere în România

În României prima bursă a apărut în anul 1881, prin adoptarea „Legii asupra

burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri", Monitorul Oficial al

României din decembrie 1882 publică cotaţiile bursiere ale primelor corporaţii

româneşti tranzacţionate.

Piaţa de capital cunoaşte următoarele etape de evoluţie în timp, cum ar fi:

anul 1904 - o nouă lege a bursei, în care operaţiunile bursiere sunt mai clar

definite astfel că publicul larg este convins de eficienţa plasamentelor în titluri de

valoare;

anul 1929 apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea Madgearu", care a

reprezentat unificarea legislativă a regimului burselor din România şi, totodată, o

abordare modernă a actului legislativ.

după criza economică din anii 1929-1933, „Bursa de efecte, acţiuni şi schimb''

din Bucureşti are un curs ascendent care culminează cu anul 1939, când se

înregistrează perioada de vârf a acestei instituţii din perioada interbelică. De

menţionat că în 1939 se tranzacţionau 56 de titluri din domeniul bancar, al

transportului şi al asigurărilor sociale.

sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, a însemnat şi sfârşitul pieţei de

capital şi a bursei de valori. Naţionalizarea economiei din iunie 1948, a făcut ca, prin

instaurarea proprietăţii de stat, să dispară produsele specifice: acţiunile, obliga-ţiunile

corporatiste, titlurile de stat autohtone şi externe (cu echivalent în lei - aur).

După Revoluţia din 1989, s-a impus necesitatea reclădirii pieţei de capital şi a

instituţiilor acesteia, printre care şi Bursa de Valori Bucureşti.

Un grup de specialişti din diferite sectoare economice a început să

reconstruiască această piaţă încă din anul 1992. Procesul de reconstrucţie a început cu

adoptarea Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori şi a fost

completat cu cel de educare a populaţiei cu noţiuni legate de acestea.

În zilele noastre, ca urmare a procesului de globalizare, economiile naţionale

converg spre modelul pieţei libere, ca urmare a unui proces accelerat de înlăturare a

barierelor din calea capitalului internaţional, precum şi a apariţiei de noi oportunităţi

de afaceri prin privatizarea de către stat a societăţilor din patrimoniul propriu.

Avansul tehnologic în domeniul informatic şi al telecomunicaţiilor a înlăturat

distanţele în timp şi spaţiu şi a creat noi modalităţi de interacţiune între societăţile

comerciale şi clienţii acestora. Tranzacţionarea prin Internet conduce la adevărate

revoluţii în domeniul investiţilor.

Capitalul circulă în jurul lumii cu viteza luminii şi provoacă apariţia de noi

instrumente financiare care de o parte, ajută la administrarea riscului, iar pe de alta,

deţin un potenţial important de creare a acestuia. Investitorii actuali, de la micul

acţionar şi până la cele mai sofisticate instituţii financiare, cer şi capătă un acces tot

mai larg şi mai complet la informaţie şi la execuţia imediată a tranzacţiilor lor.

Promovarea unui sistem de piaţă liberă nu presupune şi nici nu impune dispariţia

intervenţiei guvernelor în sfera economicului, ci, dimpotrivă, rolul acestora devine

mai important ca oricând. Guvernele sunt acelea care vor trebui să asigure

transparenţa şi mecanismele de formare a preturilor şi să impună aplicarea legii în

piaţă, astfel încât capitalul să joace după reguli similare oriunde îşi îndreaptă cursul.

Atunci când capitalul circulă oriunde doar la simpla apăsare a unui buton, competiţia

globală se intensifică, iar investitorii pătrund pe acele pieţe care se vor dovedi

transparente, deschise şi corecte.

Ţările care participă la acest proces cunosc noi locuri de muncă, avans rapid în

tehnologie, sănătate, educaţie şi infrastructură.

4.3.4. Principalele reglementări ce au contribuit la redeschiderea Bursei de

Valori Bucureşti

Cadrul legislativ realizat pentru înfiinţarea B.V.B. a avut în vedere preluarea în

legislaţia românească a principiilor europene, astfel ca piaţa bursieră din România să

poată participa la realizarea unei pieţe europene integrate a valorilor mobiliare. Prin

promulgarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost iniţiată piaţa

bursieră din România. Aceasta a asigurat dizolvarea cadrului economic socialist într-

un cadru bazat pe societăţile de capitaluri ca emitenţi de acţiuni şi obligaţiuni.

Anul 1990 a fost anul apariţiei pieţei primare de capital întrucât societăţile

comerciale au apelat la economiile populaţiei pentru înfiinţare sau majorarea

capitalului social.

Adoptarea Legii 58/1991, privind privatizarea societăţilor comerciale a facilitat

ca în anul 1992 să se poată emite şi să se distribuie certificate de proprietate în formă

materializată la purtător.

Deoarece nu a existat o piaţă secundară organizată pentru certificatele de

proprietate, acestea au fost valorificate pe piaţa „gri” devenită activă. Lipsa

alternativelor de plasament a condus la proliferarea jocurilor piramidale urmată de

prăbuşirea lor, ceea ce a creat confuzie la nivelul investitorilor instituţionali. Tot ca

urmare a Legii 58/1991 au luat fiinţă cele 5 fonduri ale proprietăţii private cu

instituţia „investitorului de portofoliu”. În acelaşi an s-a realizat prima ofertă publică

de acţiuni contra numerar din cadrul procesului de privatizare; oferta a fost efectuată

de Agenţia Naţională pentru Privatizare şi Banca Română pentru Dezvoltare, cu

sprijinul unei societăţi de consultanţă din Marea Britanie, fiind considerată ca o

acţiune de mare succes.

La sfârşitul anului 1992 s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Titluri de

Valoare (A.N.T.V.), ca direcţie în Ministerul Finanţelor şi concomitent în B.N.R. s-a

creat Centrul de Proiectare şi Implementare a Pieţelor de Capital („embrionul

viitoarei Burse de Valori Bucureşti”).

Agenţia Valorilor Mobiliare (A.V.M.) prin transformarea A.N.T.V a luat

fiinţă prin apariţia Ordonanţei nr. 18/1993 privind reglementarea tranzacţiilor

nebursiere cu valori mobiliare şi organizarea unor instituţii de intermediere.

Totodată au fost aprobate Regulamentul privind oferta publică de vânzare de

valori mobiliare şi Regulamentul privind autorizarea societăţilor de intermediere de

valori mobiliare şi a agenţiilor de valori mobiliare prin Hotărârea Guvernului nr.

788/1993. Acestea au contribuit la creşterea numărului de societăţi comerciale care au

făcut oferte publice, fiind totodată completate procedurile de majorare a capitalului

social.

Tot în anul 1993 au apărut fondurile mutuale, categorie importantă de

investitori instituţionali.

În anul 1994, în baza Legii nr. 52 privind valorile mobiliare şi bursele de valori,

A.V.M., a fost transformată în Comisia Naţională de Valori Mobiliare, (C.N.V.M.),

ca autoritate administrativă autonomă în subordinea Parlamentului României. Aceasta

a fost creată pentru a asigura buna funcţionare a pieţei valorilor mobiliare; să

implementeze sistemul de informare asupra investitorilor şi emitenţilor; să stabilească

statutul organizaţiilor care asigură funcţionarea pieţei valorilor mobiliare, al

intermediarilor profesionişti şi al asociaţiilor acestora şi să asigure protecţia

investitorilor împotriva practicilor abuzive şi frauduloase.

Noile măsuri legislative au dus la apariţia Bursei de Valori Bucureşti, a

Societăţilor de Depozitare şi de Registru, a unor Asociaţii profesionale cu statul de

reglementare, precum şi a pieţei secundare de tranzacţionare RASDAQ, alta decât cea

bursieră.

Totodată legea 52/1994 a asigurat cadrul legislativ al pieţei de capital până în

anul 2002, când a fost promovat noul set de legi cu scopul de a iniţia armonizarea

sistemului legislativ din România cu cerinţele Uniunii Europene.

Astfel, din noul grup de măsuri legislative fac parte:

Legea nr. 512/12.07.2002 privind pieţele reglementate de mărfuri şi

instrumente financiare derivate;

Legea nr. 513/12.07.2002 privind organismele de plasament colectiv în valori

mobiliare;

Legea nr. 514/12.07.2002 privind aprobarea statutului CNVM;

Legea nr. 525/17.07.2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii

financiare şi pieţele reglementate.

Schimbarea cadrului legislativ a reprezentat o creştere a interesului investitorilor

pentru valorile mobiliare emise de societăţile comerciale româneşti.

Anul 2003 presupune transformarea RASDAQ în Bursa

Electronică RASDAQ (B.E.R.), ca societate pe acţiuni. În scopul consolidării

pieţei de capital româneşti B.V.B. a elaborat un plan de fuziune cu B.E.R.. Evoluţia

procesului de fuziune a fost îndelungată şi s-a realizat în etape. În acelaşi an (2003) s-

a iniţiat listarea tranzacţiilor primei emisiuni de obligaţiuni corporatiste.

C.N.V.M. a contribuit la elaborarea documentului „libera circulaţie a

serviciilor”, în care au fost prevăzute măsuri de transpunere a acquis-ului comunitar

pentru sectorul financiar.

Acest document presupunea şi elaborarea unei noi legi a pieţei de capital, cât şi

a legislaţiei pieţei secundare.

Astfel, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital a intrat în vigoare în iunie

2004, pentru a reglementa înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente

financiare, cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora, precum şi a organismelor

de plasament colectiv, în scopul mobilizării disponibilităţilor financiare prin

intermediul investiţiilor în instrumente financiare.

Prin apariţia acestei legi, legislaţia adoptată în anul 2002 a fost abrogată, având

ca scop final asigurarea interconectării cu sistemele de tranzacţionare, de decontare, şi

compensare europene.

În 2003 obiectivul principal al B.V.B. şi al B.E.R era de a consolida piaţa de

capital din România prin formarea unei burse unice.

Stabilitatea pieţei de capital presupunea realizarea unei singure pieţe bine

capitalizată şi lichidă, cu un sistem modern de tranzacţionare, decontare, compensare

şi cu norme legislative compatibile cu alte Burse europene, care să răspundă mai bine

unui mediu nou concurenţial.

Prin unirea celor două pieţe s-a urmărit obţinerea unor rezultate pozitive pentru

toţi emitenţii şi investitorii participanţi la piaţă, respectiv a S.S.I.F-urilor.

Creşterea importanţei Bursei în economia naţională şi în cadrul Burselor din

regiune; reducerea costurilor de operare pe piaţă; creşterea capitalizării bursiere, atât

valoric cât şi ca pondere în P.I.B.; aplicarea directivelor Uniunii Europene pentru

realizarea unei pieţe lichide, sigure, accesibile, eficiente şi transparente reprezintă

câteva din rezultatele pozitive obţinute din unificare.

Datorită faptului că cele două entităţi aveau forme juridice diferite - B.V.B.

instituţie de interes public, iar B.E.R. era societate comercială pe acţiuni - executarea

fuziunii a presupus parcurgerea a două etape, şi anume: prima etapă a constat în

schimbarea formei juridice a B.V.B. din instituţie de interes public în societate

comercială pe acţiuni. Astfel, la data de 13.07.2005, în baza unei directive juridice

onerative din legea 208/2005, B.V.B. s-a transformat în societate comercială pe

acţiuni.

Prin realizarea primului obiectiv Bursa de Valori Bucureşti – societate pe

acţiuni, a obţinut capacitatea juridică de a merge mai departe la executarea celui de-al

doilea pas, respectiv fuziunea cu B.E.R., fiind condiţionată de derularea simultană a

trei categorii de demersuri juridice:

1). Punerea la punct a detaliilor corporatiste pentru BVB respectiv transpunerea

conturilor în planul de conturi specific societăţilor comerciale; reanalizarea bugetului

de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; stabilirea garanţiilor administratorilor şi

cenzorilor; recunoaşterea produselor şi serviciilor purtătoare de TVA; deschiderea

registrelor specifice; repoziţionarea comisiilor speciale ca entităţi deliberative;

adoptarea unor norme, regulamente proprii; completarea Consiliului Bursei.

2). Adunările Generale ale celor două societăţi au aprobat de principiu

„fuziunea”, împuternicind administratorii acestora să negocieze în vederea întocmirii

şi semnării proiectului de fuziune.

3). Pregătirea dosarului ca operator de piaţă şi operator de sistem. În acest

sens s-au revăzut regulamentele şi procedurile proprii privitoare la emitenţii şi

participanţii la sistemul de tranzacţionare al Bursei; s-a constituit sistemul alternativ

de tranzacţionare; s-au revizuit regulile privind pieţele reglementate ce vor fi operate

de societate.

Anul 2004 reprezintă momentul semnalării debutului integrării operaţionale,

concretizat în alegerea platformei B.V.B.- HORIZON ca platformă de tranzacţionare

a celor mai bune firme listate la B.E.R. Acest proiect a supravegheat unirea

principalelor operaţiuni pe piaţa românească de capital, avanpremieră a viitoarei

„Pieţe Reglementate”, oferind totodată posibilitatea creării Sistemului Alternativ de

Tranzacţionare (ATS).

Noul mecanism de tranzacţionare pentru societăţile cu o valoare a tranzacţiilor

mai redusă s-a constituit în 25.05.2005. Acesta acţionează ca o piaţă distinctă pe

platforma B.V.B- ARENA având codul XMBS (Extra Market BER Shares).

Executarea tranzacţiilor se realiza prin sistemul de negocieri directe, brokerii

introducând cotaţii informative.

Astfel, B.V.B introduce platforma electronică de tranzacţionare ARENA pentru

operaţiunile realizate cu acţiuni.

Desfăşurarea operaţiei de consolidare a pieţei bursiere din România are un

nou obiectiv, respectiv fuziunea prin absorbţie de către Bursa de Valori Bucureşti a

Bursei Monetar-Financiare şi de Mărfuri Sibiu. Deşi, în aprilie 2006 Adunările

Generale ale Acţionarilor celor două societăţi au acceptat fuziunea, nu sunt încă

îndeplinite condiţiile juridice pentru realizarea acestui proces. Deoarece între cele

două burse existau dispute pe probleme de fond referitoare la capitalul social ori

poziţia fiecărei societăţi în cadrul Bursei unificate, procedurile tehnice şi operaţiunile

necesare procesului de fuziune nu au fost încă elaborate.

Întrucât optimizează substanţial poziţia României în cadrul burselor din

Europa Centrală şi de Est, fuziunea Bursei de Valori Bucureşti cu Bursa Monetar-

Financiară şi de Mărfuri Sibiu reprezintă un pas important în evoluţia pieţei bursiere

româneşti.

Modificările aduse cadrului instituţional şi reglementărilor BVB au condus la

creşterea încrederii investitorilor şi companiilor emitente în mecanismele pieţei de

capital, la o colaborare mai eficientă între toate instituţiile care au responsabilităţi în

derularea operaţiunilor pe piaţa bursieră, precum şi la armonizarea mecanismelor şi

normelor adoptate de către BVB cu cele ale principalelor burse europene. Toate

aceste demersuri au avut fără îndoială importanţa lor în cadrul procesului de evaluare

a BVB pe care Federaţia Europeană a Burselor de Valori a realizat-o în acest an şi

care a avut drept rezultat admiterea Bursei de Valori Bucureşti ca membru cu drepturi

depline al Federation of European Securities Exchanges. Decizia de admitere a BVB

în cadrul acestei importante organizaţii europene reprezintă o recunoaştere a

progreselor înregistrate în ultimii ani de piaţa de capital din România şi vine să se

alăture percepţiilor pozitive ale investitorilor şi emitenţilor asupra pieţei bursiere, care

au făcut ca şi în anul 2006 să continue tendinţa ascendentă a principalilor indicatori ai

pieţei reglementate administrată de către BVB.

Anul 2007 a reprezentat anul de debut al Bursei de Valori Bucureşti ca operator

bursier în cadrul pieţei financiare unice europene.

Trăsăturile caracteristice pentru BVB în 2007 au fost următoarele:

Creşterea senzitivităţii pieţei la procesele care au loc la nivel

internaţional.

Investitorii străini au devenit mult mai prezenţi pe piaţa bursieră

românească şi şi-au crescut semnificativ ponderea pe care o deţineau în rulajul total al

pieţei din anii trecuţi.

Diversificarea gamei de instrumente financiare oferite: astfel, în luna

septembrie a fost lansată la BVB piaţa la termen, iar primele instrumente financiare

derivate puse la dispoziţia investitorilor au avut ca activ suport indicii BET şi BET-

FI.

Capitalizarea cumulată a celor două pieţe administrate de către Bursa de

Valori Bucureşti a depăşit în 2007, în premieră, pragul de 100 miliarde de ron şi a

atins la finalul anului valoarea de 110 miliarde ron, în creştere cu 31% faţă de nivelul

la care se situa acelaşi indicator în urmă cu un an.

Ritmurile de creştere înregistrate de capitalizarea bursieră şi de valoarea

tranzacţiilor au fost mai ridicate în cazul pieţei Rasdaq, ceea ce arată că fuziunea

realizată în 2005 între Bursa de Valori Bucureşti şi Bursa Electronică Rasdaq a reuşit

să aducă un plus de vizibilitate pentru titlurile tranzacţionate pe piaţa Rasdaq.

Anul 2008 a reprezentat pentru Bursa de Valori Bucureşti şi pentru toţi

participanţii pe piaţa bursieră autohtonă una dintre cele mai complicate perioade din

istoria modernă a pieţei de capital din România. După aproape un deceniu în care

principalii indicatori şi indici ai BVB au descris o tendinţă ascendentă, accentuată,

anul 2008 a fost marcat de inversarea abruptă a trendului crescător al cotaţiilor şi de

diminuarea sensibilă a lichidităţii generale a pieţei bursiere.

4.3.5. Fuziuni pe piaţa bursieră românească

În data de 25 octombrie 1996 a fost deschisă a doua componentă a bursei de

valori – piaţa OCT reprezentată de RASDAQ, ca Piaţa Naţională de Valori Mobiliare.

Această piaţă a fost lansată pentru a răspunde necesităţii existenţei unui mediu

instituţional şi tehnic corect şi transparent pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor

distribuite în cadrul Programului de Privatizare în Masă. Din 2003 îşi schimbă

denumirea în BER (Bursa Elecronică RASDAQ).

În urma colaborării româno-americane a rezultat Bursa Electonică RASDAQ

S.A., cooperare legiferată prin semnarea în 1994 a unui Memorandum de Înţelegere

de către guvernele României şi SUA, prin care Agenţia pentru Dezvoltare

Internaţională a Statelor Unite (USAID) se angajează să deruleze în România

proiectul „Dezvoltarea pieţei româneşti de capital”, pentru sprijinirea programului de

reformă al Guvernului României. Guvernul României s-a obligat la rândul său să

promoveze o orientare către sectorul privat al instituţiilor pieţei de capital şi să

asigure valorile mobiliare într-un volum care să justifice asistenţa acordată de

USAID.

Aşa cum s-a prezentat anterior, fuziunea prin absorbţie a Bursei de Valori

Bucureşti (BVB) cu Bursa Electronică Rasdaq (BER) a fost finalizată, după primirea

aprobării CNVM şi înregistrarea la Oficiul Registrului Comerţului, B.V.B. preluând

toate obligaţiile şi drepturile BER. În prezent se poate spune că avem de-a face cu o

singură bursă. Din punct de vedere juridic, fuziunea îndeplineşte toate aspectele de

fond şi de formă.

Crearea unei singure pieţe bursiere româneşti, mai bine capitalizate şi mai

lichide, cu sisteme şi reglementări compatibile cu ale altor burse europene, reprezintă

mai mult decât o decizie comercială luată de cele două instituţii direct implicate şi

devine în primul rând o consecinţă a tendinţelor de creştere a economiei româneşti şi

a procesului de integrare a României în Uniunea Europeană.

În vederea creşterii vizibilităţii pieţei de capital, ca şi rezultat al colaborării

dintre B.E.R. şi B.V.B., din 2004 a fost lansată publicarea Buletinului lunar al pieţei

de capital, realizat într-o formă grafică deosebită, distribuit gratuit către personalităţi

şi instituţii,.

Totodată, a fost demarat procesul consolidării platformei tehnice a celor două

burse, concretizat în explicarea tranzacţionării unui prim grup de 5 emitenţi listaţi la

B.E.R., pe platforma tehnică administrată de B.V.B.: Aversa Bucureşti, Comcereal

Alexandria, Elecromagnetica Bucureşti, Severnav Drobeta Turnu Severin şi UPET

Târgovişte. La jumătatea anului 2004, alte 5 societăţi se suprimă temporar de la

tranzacţionare pentru a fi translatate pe platforma tehnică administrată de Bursa de

Valori Bucureşti: Altur Slatina, Braiconf Brăila, Aker Brăila, Socep Constanţa şi

Rompetrol Vega.

În cadrul adunării generale ale B.V.B. şi B.E.R., din anul 2004, sunt adoptate

hotărâri similare privind înfiinţarea Comitetului Comun de Dezvoltare (CCD) format

din membrii Consiliului de Administrţie al B.E.R. şi membrii Comitetului B.V.B.,

având ca scop continuarea strategiei de dezvoltare a pieţei de capital.

Ulterior, la baza fuziunii dintre cele două pieţe se regăseşte dispunerea de

măsuri conform Reglementării nr. 7/2005 a C.N.V.M., iar în vederea realizării acestei

fuziunii au fost rezolvate multiple aspecte, cum ar fi:

Integrarea tehnică a operaţiunilor de tranzacţionare şi post-tranzacţionare;

Selectarea unor firme ale căror valori mobiliare au fost tranzacţionate la

B.E.R. şi pentru care tranzacţionarea s-a realizat prin utilizarea unui sistem electronic

pus la dispoziţie de B.V.B.;

Adaptarea reglementărilor B.V.B. şi B.E.R.;

În ceea ce priveşte compensarea, decontarea şi înregistrarea tranzacţiilor

încheiate pentru acest segment, se realizează de către B.V.B., potrivit reglementărilor

acesteia.

Astfel, se poate semnala prima piaţă de tip ATS ce devine funcţională din

iunie 2005, pe sistemul B.V.B., piaţă care are rolul de a găzdui tranzacţionarea

emitenţilor cu o lichiditate redusă. Scopul creării acestui segment de piaţă, cu orar de

funcţionare în afara celui de funcţionare a B.V.B. este de a evita orice risc de

suprasolicitare a sistemului B.V.B. datorat translatării unui număr foarte mare de

emitenţi ai BER. Aici regăsim, în acel moment, 307 firme listate la B.E.R. care încep

tranzacţionarea în această piaţă de negociere.

În urma fuziunii rezultă două segmente de piaţă distincte de cele ale B.V.B.,

segmente dedicate B.E.R., care se caracterizează prin:

Denumiri ce permit identificarea apartenenţei la BER;

Program şi orar de tranzacţionare distinct;

Indici proprii.

Mecanisme diferite de formare a preţului;

Statistici proprii, distincte;

Piaţa RASDAQ a încetat să mai existe, juridic vorbind, prin finalizarea

fuziunii sale cu Bursa de Valori Bucureşti, în urma deciziilor din 07.11.2006 ale celor

două Adunări generale - acţionarii Bursei şi acţionarii RASDAQ. RASDAQ-ul s-a

dizolvat o dată cu fuziunea prin absorbţie de către Bursa de Valori Bucureşti.

Adunările generale ale B.E.R. şi B.V.B. au aprobat proiectul de fuziune a celor două

instituţii.

În concluzie:

Aşadar, în cadrul economiei de piaţă, bursele - atât cele de mărfuri, cât şi cele de

valori - asigură, prin folosirea unui mecanism transparent şi eficace de atragere şi

alocare a resurselor, buna funcţionare a economiilor naţionale şi a celei mondiale.

Întrucât optimizează substanţial poziţia României în cadrul burselor din

Europa Centrală şi de Est, fuziunea Bursei de Valori Bucureşti cu Bursa Monetar-

Financiară şi de Mărfuri Sibiu reprezintă un pas important în evoluţia pieţei bursiere

româneşti.



Bursele se pot clasifica în funcţie de anumite criterii, astfel:

În funcţie de tipul valorii mobiliare ce se tranzacţionează:

În funcţie de natura capitalului:

După modul de lichidare a tranzacţiilor:

După metodele de tranzacţionare utilizate:

În raport cu localizarea fizică a pieţei:

În funcţie de varietatea tranzacţiilor pe care le realizează există:

În raport de obiectul tranzacţionat:

După modul de acces la calitatea de membru la bursă:

În României prima bursă a apărut în anul 1881, prin adoptarea „Legii asupra

burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri", Monitorul Oficial al

României din decembrie 1882 publică cotaţiile bursiere ale primelor corporaţii

româneşti tranzacţionate.

În data de 25 octombrie 1996 a fost deschisă a doua componentă a

bursei de valori – piaţa OCT reprezentată de RASDAQ, ca Piaţa Naţională de Valori

Mobiliare. Această piaţă a fost lansată pentru a răspunde necesităţii existenţei unui

mediu instituţional şi tehnic corect şi transparent pentru tranzacţionarea tuturor

acţiunilor distribuite în cadrul Programului de Privatizare în Masă. Din 2003 îşi

schimbă denumirea în BER (Bursa Elecronică RASDAQ).

În urma colaborării româno-americane a rezultat Bursa Electonică RASDAQ

S.A., cooperare legiferată prin semnarea în 1994 a unui Memorandum de Înţelegere

de către guvernele României şi SUA, prin care Agenţia pentru Dezvoltare

Internaţională a Statelor Unite (USAID) se angajează să deruleze în România

proiectul „Dezvoltarea pieţei româneşti de capital”, pentru sprijinirea programului de

reformă al Guvernului României.


Bursa este definită ca fiind instituţia oficială, privată sau publică, constituită

pe baza unui act normativ şi supravegheată de stat, prin mijlocirea căreia se

efectuează tranzacţii cu diferite mărfuri fungibile, după mostre şi standarde, unde se

negociază diferite valori mobiliare, efecte de comerţ, valute străine, devize.

Tranzacţii la vedere – în acest caz clientul care dă un ordin de cumpărare

trebuie să depună contravaloarea cash a activelor (diverse mărfuri, valute, acţiuni

etc.), iar cel care dă ordinul de vânzare trebuie să depună activele respective;

Tranzacţiile la termen (,,Futures”), caracterizate prin aceea că lichidarea

acestora se face la un anumit termen de la încheierea contractului.

Tranzacţiile cu opţiuni în această accepţiune opţiunile sunt contracte

standardizate încheiate între vânzătorul opţiunii şi cumpărătorul acesteia, care vinde

celui de-al doilea dreptul de a cumpăra sau de a vinde un activ determinat (de

exemplu: cereale, acţiuni, indici bursieri, petrol, valute etc.).

Termeni de reţinut: piaţa obligatară, titluri financiare, burse publice,

burse private, burse de mărfuri, pieţe la vedere, etica pieţei, bursa monetar-

financiară, intermediari activi, orar de tranzacţionare, indici proprii.


36. Cum se clasifică bursele în funcţie de natura capitalului?

37. Bursele se pot clasifica în funcţie de anumite criterii. Care sunt aceste

criterii?

38. Cum clasificaţi bursele după modul de lichidare a tranzacţiilor?

39. Care sunt cele mai importante pieţe bursiere din lume?

40. Care sunt instituţiile ce reglementează activităţile bursiere în acest

moment?

41. Cum clasificaţi bursele în funcţie de tipul tranzacţiilor efectuate?

42. În anul 1929 apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea

Madgearu". Ce a reprezentat această lege pentru România?


1. În funcţie de tipul valorii mobiliare ce se tranzacţionează, bursele se pot

clasifica în:

a. piaţa obligatară şi piaţa acţiunilor şi a titlurilor financiare cu venit

variabil;

b. burse publice şi burse private;

c. burse generale şi burse specializate.

2. În României prima bursă a apărut în anul:

a. 1981;

b. 1881;

c. 1991.

3. Piaţa de capital cunoaşte anumite etape de evoluţie în timp, cum ar fi:

a. anul 1904 - apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea

Madgearu";

b. după criza economică din anii 1939-1949, „Bursa de efecte, acţiuni şi

schimb'' din Bucureşti are un curs ascendent;

c. anul 1929 apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea Madgearu",

care a reprezentat unificarea legislativă a regimului burselor din România.

4. Bursele pot fi clasificate după tipul tranzacţiilor efectuate, în burse cu:

a. Tranzacţii la termen (,,Futures”);

b. Tranzacţii cu acţiuni;

c. Tranzacţii cu mărfuri.

5. Piaţa de capital cunoaşte anumite etape de evoluţie în timp, cum ar fi: anul

1904, 1929, 1933, 1939 şi 1948. Alegeţi afirmaţia ce face referire la anul 1929.

a. apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea

Madgearu";

b. o nouă lege a bursei, în care operaţiunile bursiere sunt mai clar definite

astfel că publicul larg este convins de eficienţa plasamentelor în titluri de valoare;

c. a însemnat şi sfârşitul pieţei de capital şi a bursei de valori.











Bucureşti, 2006.




Napoca, 2007.


BURSA DE VALORI BUCUREŞTI

5.1. Introducere



5.3.1. Bursa de Valori Bucureşti – organizarea, rolul şi funcţiile acesteia

5.3.1.1. Organizarea Bursei de Valori Bucureşti

5.3.1.2. Rolul şi principiile B.V.B

5.3.1.3. Funcţiile B.V.B.

5.3.2. Organele de conducere ale Bursei de Valori

5.3.3. Comisa de înscriere la cota B.V.B.

5.3.4. Bursa de Valori Bucureşti perspective de dezvoltare


CONTINUT

5.1. Introducere

Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie esenţială a economiei de piaţă, iar

prezenţa ei în peisajul economic şi public al societăţii româneşti conferă un element

suplimentar de coerenţă traseului pe care s-a înscris economia românească începând

cu anii 1990.

Redeschiderea, în 1995, a Bursei de Valori Bucureşti, după o absenţă de aproape

50 de ani din viaţa economică românească, a însemnat un moment de referinţă pentru

dezvoltarea pieţei de capital din România, marcând debutul formării pieţei bursiere şi,

totodată, concretizarea eforturilor depuse pentru crearea uneia dintre cele mai

importante instituţii ale pieţei de capital.



– delimitarea rolului şi principiilor B.V.B; – identificarea funcţiilor B.V.B.; – organizarea BVB şi desfăşurarea activităţii în conformitate cu actul constitutiv

şi prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.








5.3.1.1. Organizarea Bursei de Valori Bucureşti

Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie cu personalitate juridică, încheie

bilanţ contabil, are cont bancar şi desfăşoară o activitate în scopul creării unui pieţe

organizate pentru negocierea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare admise la cotă.

Dacă în primul an de activitate bursa a fost finanţată de la bugetul de stat, ulterior,

instituţia s-a autofinanţat din comisioanele percepute conform reglementărilor

bursiere, având şi dreptul să primească donaţii, şi subvenţii.

Redeschiderea, în 1995, a Bursei de Valori Bucureşti, după o absenţă de aproape

50 de ani din viaţa economică românească, a însemnat un moment de referinţă pentru

dezvoltarea pieţei de capital din România, marcând debutul formării pieţei bursiere şi,

totodată, concretizarea eforturilor depuse pentru crearea uneia dintre cele mai

importante instituţii ale pieţei de capital.

Bursa de Valori Bucureşti a demarat activitatea operaţională în toamna anului

1995, beneficiind de asistenţa statului canadian în elaborarea reglementărilor bursiere

şi de un sistem electronic integrat de tranzacţionare, registru-depozitar şi compensare-

decontare, furnizat de firma canadiană EFA Software Services Ltd. şi totodată, de

echipamentele de calcul şi comunicaţie puse la dispoziţie de Banca Naţională a

României.

Prima şedinţă de tranzacţionare a avut loc la 20 noiembrie 1995, accesul la

sistemul de electronic al Bursei realizându-se din sala de tranzacţionare aflată în

incinta Bursei de Valori Bucureşti.

Cel de-al doilea an de funcţionare a Bursei de Valori Bucureşti - constituind de

fapt primul an real de activitate - a demonstrat că Bursa este o instituţie viabilă, dar

care, din cauza mediului economici caracterizat în general ca fiind ostil, nu a putut

înregistra un nivel performant al indicatorilor proprii, deşi indicatorii bursieri realizaţi

în primele luni de tranzacţionare au fost compatibili cu cei înregistraţi la bursele de

valori din ţările Europei Centrale şi de Est, în faza lor de debut.

Indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti, BET, a fost lansat în septembrie

1997 şi funcţionează ca un veritabil ..barometru"' al activităţii pe piaţa bursieră.

Informaţiile oferite de BET sunt completate de informaţiile difuzate on-line despre:

numărul de tranzacţii, numărul de acţiuni tranzacţionale, evoluţia preţului, ducând în

final la creşterea transparenţei pieţei şi la o mai bună cunoaştere a emitenţilor de către

potentialii investitori.

Anul 2002 este considerat anul cel mai prolific în istoria Bursei de Valori

Bucureşti, deoarece cei trei indici determinaţi de Bursă au atins niveluri maxime

rezultând o rată anuală de creştere spectaculoasă.

Tot în 2002, în luna octombrie la Bucureşti s-a semnat Acordul de Cooperare

dintre BVB si Borsa Italiana, în timp ce în luna noiembrie Adunarea Generală a

Federaţiei Europene a Burselor de Valori a acordat BVB statutul de membru

corespondent al acestei prestigioase asociaţii.

În prezent B.V.B. este organizată şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu

actul constitutiv, prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,

republicată, denumită Legea 31/1990, şi ale Legii nr. 297/2004 privind piaţa de

capital, cu modificările şi completările ulterioare, denumită prescurtat Legea

297/2004, cu autorizarea şi sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor

Mobiliare, denumită prescurtat C.N.V.M.

În anul 2005 s-a înregistrat o premieră pentru piaţa de capital din România:

tranzacţionarea la Bursa de Valori Bucureşti a drepturilor de preferinţă.

La Bursa de Valori Bucureşti, începutul anului 2005 a marcat şi extinderea

platformei electronice ARENA pentru operaţiunile realizate cu acţiuni.

Specialiştii Bursei au dezvoltat Sistemul ARENA “in-house” şi a fost utilizat

până în prezent doar pentru realizarea negocierii tranzacţiilor cu instrumente

financiare cu venit fix.

Acestă nouă platformă asigură suportul tehnic pentru derularea tuturor

operaţiunilor legate de negocierea şi finalizarea unei tranzacţii bursiere:

tranzacţionare, compensare, decontare şi înregistrare.

În prima parte a anului 2006 au avut loc unele modificări de natură legislativă:

autorizarea BVB ca operator de piaţă de către Comisia Naţională a Valorilor

Mobiliare (CNVM).

Transformările aduse cadrului instituţional şi reglementărilor BVB au dus la

creşterea încrederii investitorilor şi companiilor emitente în mecanismele pieţei de

capital şi la asigurarea unei colaborări mai eficiente între toate instituţiile care au

responsabilităţi în derularea operaţiunilor pe piaţa bursieră. Totodată, aceste

modificări au contribuit la armonizarea mecanismelor şi normelor adoptate de către

BVB cu cele ale principalelor burse europene.

Anul 2007 a reprezentat anul de debut al Bursei de Valori Bucureşti ca operator

bursier în cadrul pieţei financiare unice europene.

În prima parte a acestui an moneda naţională a înregistrat o apreciere faţă de

principalele valute, în timp ce dobânzile din piaţa monetară interbancară au coborât

cu paşi destul de rapizi, iar indicii pieţei bursiere au atins noi maxime istorice. În a

doua jumătate a anului pieţele financiare internaţionale au intrat, însă, într-o perioadă

dificilă, care au mărit volatilitatea, au îngreunat accesul investitorilor la finanţare, au

ridicat costul acesteia şi au determinat scăderea apetitului investitorilor faţă de risc.

Anul 2008 a fost unul dintre cei mai complicaţi din istoria modernă a pieţei de

capital din România, a Bursei de Valori Bucureşti şi pentru toţi participanţii pe piaţa

bursieră autohtonă. După aproape zece ani în care principalii indicatori şi indici ai

BVB au trasat o curbă ascendentă, accentuată şi susţinută, datorită efectelor asociate

procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, anul 2008 a fost marcat de

inversarea abruptă a trendului crescător al cotaţiilor şi de diminuarea sensibilă a

lichidităţii generale a pieţei bursiere

În cadrul acestui an BVB a lansat 2 noi indici: BET-XT (Bucharest Exchange

Trading Extended Index) şi BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy and

Related Utilities Index). Rolul acestora este de a arăta mişcarea în piaţă a preţurilor

celor mai lichide 25 de companii (inclusiv SIF-urile), respectiv a preţurilor

companiilor al căror domeniu de activitate principal este asociat cu sectorul economic

energic şi utilităţile aferente acestuia.

La sfârşitul anului 2008 au apărut primele semne clare ale unor probleme

economice. Astfel, indicii BVB deja înregistrau scăderi de peste 70%, adică

străbătuseră mai mult de trei sferturi din declinul total pe care aveau să-l cunoască

până la finalul primei etape a crizei globale. Marile companii româneşti, lideri pe

sectorul lor de activitate, au reuşit să se menţină la un nivel acceptabil pe parcursul

întregii perioade. Chiar dacă cifra de afaceri şi profiturile au avut scăderi importante,

doar în puţine cazuri putem vorbi despre companii româneşti care să fi suferit pierderi

semnificative sau (aşa cum s-a întâmplat în ţările de origine ale crizei) să fi fost

forţate în reorganizare ori faliment.

5.3.1.2. Rolul şi principiile B.V.B

Rolul Bursei de Valori Bucureşti, pe piaţa de capital este:

- de a furniza o piaţă organizată pentru tranzacţionarea valorilor mobiliare;

- de a contribui la creşterea lichidităţii valorilor mobiliare prin concentrarea în

piaţă a unui volum cât mai mare de valori mobiliare;

- de a contribui la formarea unor preţuri care să reflecte în mod corespunzător

relaţia cerere-ofertă;

- de a disemina aceste preţuri către public.

Principiile care guvernează Bursa de Valori Bucureşti ca piaţă organizată de

valori mobiliare sunt:

Accesibilitatea – Bursa asigură acces egal pentru societăţile membre

şi, respectiv, pentru societăţile emitente listate la Bursă.

Informare – Bursa este angajată să asigure permanent agenţilor de

bursă şi investitorilor suficientă informaţie despre societăţile tranzacţionate şi despre

preţurile valorilor mobiliare emise de acestea.

Etica pieţei – piaţa valorilor mobiliare funcţionează într-un mod care

sporeşte încrederea utilizatorilor, autorităţilor şi publicului larg în general.

Neutralitate – Bursa este angajată să acţioneze neutru şi să-şi menţină

integritatea în relaţia cu toţi participanţii la piaţă, precum şi cu alte instituţii sau

organizaţii care supraveghează sau operează în piaţa de capital.

Piaţa condusă de către Bursa de Valori Bucureşti are următoarea structură:

a) Sector Titluri de Capital;

b) Sector Titluri de Credit;

c) Sector Organismelor de Plasament Colectiv (OPC);

a) Sector Titluri de capital:

- Categoria 1-3 acţiuni;

- Categoria 1-3 drepturi;

- Categoria internaţională acţiuni;

- Categoria internaţională drepturi.

b) Sector Titluri de credit:

- Categoria 1 obligaţiuni corporative;

- Categoria 2 obligatiuni corporative;

- Categoria 3 obligatiuni corporative;

- Categoria obligatiuni municipale;

- Categoria titluri de stat;

- Categoria internationala obligatiuni;

- Categoria alte titluri de credit.

c) Sector organisme de Plasament Colective (OPC):

- Categoria acţiuni;

- Categoria unităţi de fond.

Noul Cod al Bursei de Valori Bucureşti actualizat la 07.09.2009 aduce

modificări în ceea ce priveşte tranzacţionarea, astfel:

reducerea semnificativă a intervalului de timp în care tranzacţionarea unei

acţiuni este suspendată ca urmare a publicării de către emitent a unui

comunicat/raport curent care conţine informaţii care pot influenţa semnificativ preţul

sau decizia de a investi;

suspendarea temporară de la tranzacţionare a instrumentelor financiare se va

menţine pentru o perioadă de timp de cel puţin 30 minute de la momentul diseminării

formei finale a respectivului comunicat/raport curent sau până la sfârşitul şedinţei de

tranzacţionare;

în cazuri excepţionale BVB va decide suspendarea unei acţiuni pe durata

uneia sau mai multor şedinţe de tranzacţionare.

reducerea perioadei de suspendare a unui anumit titlu răspunde nevoii

investitorilor de a dispune oricând asupra activelor financiare pe care le deţin: ţine

seama de îmbunătăţirea şi diversificarea modalităţilor de diseminare a informaţiilor

bursiere către investitori.

reducerea blocului standard de tranzacţionare şi majorarea valorii minime a

unei tranzacţii Deal urmăresc să stimuleze concentrarea lichidităţii pe segmentul

principal al pieţei, Regular;

creşterea flexibilităţii în adoptarea deciziei de suspendare a aplicabilităţii

regulii privind limitarea variaţiei zilnice de preţ;

- Limita de variaţie este suspendată în prima zi de tranzacţionare a unui

instrument financiar, după efectuarea operaţiunilor de modificare a capitalului social,

de modificare a numărului de instrumente financiare fără modificarea capitalului

social al societăţii emitente sau a altor evenimente de tip „corporate action”;

- este astfel încurajată libera manifestare a cererii şi ofertei pentru

instrumentele financiare admise la tranzacţionare şi se reduce perioada în care se

ajunge la un nou nivel de echilibru al preţurilor de tranzacţionare.

este introdus „certificatul de cazier bursier”:

- În certificatul de cazier bursier se înscriu date privind sancţiunile bursiere

dispuse prin decizii ale Directorului general al BVB;

- Orice persoană fizică sau juridică poate solicita obţinerea certificatului de

cazier bursier.

Noul sistem al Bursei de Valori Bucureşti are următoarele componente, fiecare

cu stările proprii:

Bursa

Stările Bursei sunt: starea deschisă, suspendată, şi închisă;

Piaţa

Pieţele pot avea următoarele stări: pre-deschidere, deschidere, deschisă, pre-

închisă, închisă ;

Simbol

Stările simbolurilor la nivelul tuturor pieţelor din cadrul Bursei sunt

următoarele: disponibil, suspendat, delistat;

Simbol-piaţă – reprezintă asocierea dintre un simbol

şi o piaţă pe care acesta se tranzacţionează şi are ca stări: pre-deschidere,

deschidere, deschisă, pre-închisă, închisă.

Un element important, în cadrul unui ordin de bursă, îl reprezintă şi termenul

lui de valabilitate. Astfel, se pot întâlni următoarele modalităţi de exprimare a

valabilităţii:

Day – valabil în şedinţa de tranzacţionare curentă;

Open – valabil până la execuţia sau retragere în limita a 62 de zile

calendaristice de la data ultimei actualizări a ordinului;

Good Till Date – valabil până la data specificată

(aaaa-ll-zz, în limita a 62 de zile calendaristice de la data ultimei actualizări a

ordinului;

FOK (Fill or Kill-Executare sau anulare) introdus în vederea executării

imediate.

Un ordin de bursă rămâne valabil în sistem şi se supune regulilor Bursei de

Valori Bucureşti până când:

Este executat;

Expiră termenul de valabilitate al acestuia;

Este suspendat;

Este retras;

Este eliminat automat din sistem dacă preţul nu se mai încadrează în variaţia

maximă de preţ admisă pentru şedinţa de tranzacţionare, dacă volumul ordinului de

bursă nu mai reprezintă un multiplu al blocului de tranzacţionare aplicabil pieţei

respective sau dacă alte caracteristici ale ordinului nu mai sunt în concordanţă cu

configurarea pieţei în care a fost introdus ordinul de bursă.

Ordinele de bursă sunt afişate şi executate, în ordinea descrescătoare a

importanţei, în raport de următoarele criterii:

Preţul ordinului;

La acelaşi nivel de preţ - după tipul de cont, în ordine descrescătoare a

priorităţii, respectiv cont Client, cont Instituţie, cont propriu (House), cont persoane

relevante (Staff), cont Insider, cont combinat (Mixed);

La acelaşi nivel preţ şi tip de cont – după timpul introducerii ordinului în

sistem, conform principiului precedenţei FIFO (primul venit-primul servit/first input-

first output).

Sistemul de tranzacţionare al B.V.B. admite spre execuţie anumite tipuri de

ordine la bursă, dintre care amintim:

Ordine limită – mic la cumpărare şi mare la vânzare;

Ordine la piaţă – mic la cumpărare şi mare la vânzare, dar preţ stabilit

prin mecanismul protecţiei la preţ;

Ordine fără preţ – ordinul nu are menţionat un preţ în momentul

introducerii în sistem, dar se transformă în ordin – limită prin alocarea de către sistem

a celui mai bun preţ;

Ordine hidden – se afişează doar o parte din cantitatea tranzacţionată;

Alte tipuri de ordine.

5.3.1.3. Funcţiile B.V.B.

B.V.B. este organizată şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile

nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare şi ale Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi

completările ulterioare, cu autorizarea şi sub supravegherea Comisiei Naţionale a

Valorilor Mobiliare.

În vederea realizării obiectului de activitate, B.V.B îndeplineşte următoarele

funcţii:

- este piaţă reglementată deoarece asigură investitorilor sisteme, mecanisme

şi proceduri adecvate pentru derularea tranzacţiilor cu valori mobiliare şi alte

instrumente financiare, în condiţiile legii;

- îndeplineşte anumite activităţi adiacente tranzacţionării, precum:

înregistrarea constituirii şi transferului drepturilor asupra valorii mobiliare şi ale

instrumentelor financiare, precum şi orice operaţiuni adiacente acestora

(compensarea, decontarea, depozitarea);

- realizează, administrează şi comercializează sisteme informatice specific

burselor de valori;

- este organism de formare profesională, organizează cursuri în scopul

pregătirii participanţilor pentru domeniul pieţelor reglementate în baza

Regulamentului C.N.V.M. nr. 1/2003 privind atestarea profesională a operatorilor şi

specialiştilor pentru pieţele reglementate.

Pentru îndeplinirea rolului său, B.V.B.:

- adoptă norme juridice în domeniile şi în condiţiile Legii 297/2004;

- B.V.B. se autofinanţează din comisioanele şi tarifele stabilite prin

hotărârile Comitetului B.V.B., aprobate de către C.N.V.M. ceea ce rezultă că are o

autonomie financiară şi funcţionează pe bază de gestiune economică proprie.

Totodată, B.V.B. poate atrage surse externe şi poate încasa amenzi bursiere, aplicate

potrivit prevederilor regulamentelor şi procedurilor B.V.B.;

- normele, reglementările, cotaţiile, precum şi volumul tranzacţionat în

cadrul B.V.B. sunt făcute accesibile publicului, cu titlu oneros sau gratuit şi sunt

informaţii de interes public;

- poate stabili relaţii de asociere bilaterală cu burse din alte ţări şi se poate

afilia la forurile internaţionale care reunesc instituţiile specifice pieţelor reglementate.

B.V.B. este membru corespondent al Federaţiei Mondiale a Burselor de Valori

(World Federation of Exchanges – WFE) din anul 1998 şi al Federaţiei Europene a

Burselor de Valori (Federation of European Securities Exchanges – FESE) din anul

2002, membru al Asociţiei Depotitarelor şi Caselor de Compensaţie a Valorilor

Mobiliare din Europa Centrala şi de Est (CEECSDA) începând cu anul 1988 şi al

Federaţiei Euro-asiatice a Burselor de Valori (Federation of Euro-Asian Stock

Exchange – FEAS) din anul 2003.

- poate elabora, negocia şi încheia convenţii, protocoale şi înţelegeri cu

instituţii care acţionează pe pieţele reglementate, inclusiv cu organisme şi organizaţii

internaţionale.

- este acţionar la entităţi participante în piaţa românească de capital, precum

societatea de registru independent Regisco SA, Societatea Naţională de Compensare-

Decontare şi Depozitare SA, asociat unic la SC Institutul de guvernanţă corporativă al

Bursei de Valori Bucureşti SRL şi asociat la Asociaţia Iniţiativă Europeană a

Mediului de Afaceri.

Dizolvarea B.V.B. sau încetarea activităţii pot fi hotărâte numai de către

C.N.V.M. Prin decizia de dizolvare a B.V.B., C.N.V.M. numeşte şi lichidatorii, care

vor putea încheia numai actele juridice şi dispune numai operaţiunile necesare

lichidării patrimoniale a BVB iar C.N.V.M preia produsul net al lichidării B.V.B.

5.3.2. Organele de conducere ale Bursei de Valori

Conducerea Bursei de Valori Bucureşti este organizată pe următoarele structuri:

a. Comitetul Bursei

Asigură conducerea unitară, ordonată şi eficientă a activităţii. Membrii

Comitetului sunt aleşi de Asociaţia Bursei pe o durată de cinci ani şi nu au dreptul de

a deţine funcţii politice şi nici să fie acţionari semnificativi în cadrul unei societăţi

comerciale înscrise la cota bursei.

Propunerile pentru Comitetul Bursei se înaintează la CNVM centru validare,

după care sunt aleşi: un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi un secretar general.

Preşedintele reprezintă Comitetul în exercitarea atribuţiilor sale, iar în caz de

indisponibilitate, această datorie îi revine unuia dintre vicepreşedinţi. Comitetul se

reuneşte în şedinţă, o dată pe lună în prezenţa a minimum şase membri, demersurile

luate fiind adoptate cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi, în condiţiile în care

fiecare membru are dreptul la un vot.

Atribuţiile Comitetului Bursei sunt următoarele:

a) numeşte şi demite directorul general al bursei;

b) adoptă şi modifică Regulamentul de organizare şi funcţionare a Bursei;

c) adoptă şi modifică regulamentele privind operaţiunile bursiere;

d) adoptă proiectul de buget al bursei, pe care îi supune aprobării Asociaţiei

Bursei;

e) prezintă şi supune aprobării Asociaţiei Bursei raportul financiar anual, însoţit

de bilanţul contabil şi de raportul cenzorilor;

f) stabileşte plafonul comisioanelor şi tarifelor practicate;

g) stabileşte garanţiile ce trebuie constituite de membrii Asociaţiei Bursei;

h) urmăreşte respectarea reglementărilor legale de către membrii Bursei şi

personalul acesteia;

i) propune constituirea comisiilor speciale ale Bursei;

j) soluţionează contestaţiile împotriva directorului general;

k) duce la îndeplinire propunerile înaintate de Asociaţia Bursei.

l) decide momentul reluării tranzacţionării, în cazul opririi şedinţei de

tranzacţionare pentru variaţia procentuală negativă a indicelui BET de 15% faţă de

valoarea de închidere a acestuia înregistrată în şedinţa precedentă de tranzacţionare.

Comitetul Bursei încredinţează directorului general, administrarea şi

reprezentarea legală a Bursei în faţa autorităţilor publice şi în relaţiile cu persoanele

fizice şi juridice române şi/sau străine.

b. Directorul general

Are competenţa de administrare a Bursei, inclusiv de a angaja personal, de a

organiza funcţionarea Bursei, stabilind măsurile adecvate pentru respectarea şi

aplicarea normelor Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare şi a altor prevederi legale.

Conduce şi organizează activităţile de elaborare a documentelor, cuprinzând date şi

informaţii despre Bursă, declaraţii, comunicate, cereri, atestate, notificări etc.

înscrisurile semnate de directorul general fiind opozabile terţilor şi având forţa

probantă de act autentic.

c. Inspectorul general al Bursei Este reprezentantul în instituţie al Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare al

cărei angajat propriu este, şi care are misiunea de a supraveghea şi controla activitatea

desfăşurată în Bursă şi de a informa corect şi la timp Comisia Naţională de Valori

Mobiliare asupra unor aspecte ce ar putea afecta bunul mers al instituţiei.

d. Asociaţia Bursei

Este alcătuită din societăţile de intermediere a valorilor mobiliare - societăţile de

servicii de investiţii financiare (SSIF) care solicită şi primesc din partea Comisiei

Naţionale de Valori Mobiliare autorizaţie de negociere în Bursa de Valori Bucureşti.

Momentul obţinerii calităţii de membru al Asociaţiei Bursei este dobândit la data

înscrierii acestuia în Registrul de Asociaţie al Asociaţiei Bursei.

Membrii Asociaţiei Bursei vor efectua controlul intern al activităţii pe care o

desfăşoară în conformitate cu prevederile legale, furnizând clienţilor informaţii certe,

corecte şi suficiente despre piaţa bursieră şi asupra tranzacţiilor efectuate în numele

acestora în cadrul Bursei. De asemenea, trebuie să aibă cunoştinţe şi practică

profesională în domeniul economic, financiar, bancar, de afaceri sau juridic şi să fie

recunoscuţi ca având o bună reputaţie civică şi integritate morală.

Membrii Asociaţiei Bursei nu au dreptul de a lua sau da cu împrumut fonduri

decât în baza avizului sau Regulamentului Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare şi

nu pot garanta pentru datoriile vreunei persoane fizice sau juridice.

Orice modificare apărută în structura organizatorică a societăţilor de servicii de

investiţii financiare, conturi bancare (închidere, deschidere, stocare), regulament

intern, precum şi acţiunile în justiţie sau eventuala sancţiune vor trebui de urgenţă

comunicate Bursei.

Realizarea obiectivului de activitate al Bursei (conform regulamentelor BVB) se

desfăşoară prin intermediul direcţiilor de specialitate, după cum urmează:

1) Direcţia Membri şi Emitenţi, care coordonează activitatea legată de

funcţionare a SSIF membre ale Asociaţiei Bursei, precum şi ale societăţilor emitente

înscrise la cota Bursei. Activităţile operative sunt următoarele:

a) organizează secretariatul Asociaţiei Bursei şi al Comitetului Bursei;

b) urmăreşte activitatea bursieră a societăţilor membre ale Asociaţiei Bursei;

c) colaborează la efectuarea activităţilor de investigare a societăţilor membre ale

Asociaţiei Bursei şi ale societăţilor comerciale înscrise la cotă;

d) efectuează activităţi şi operaţii necesare înscrierilor şi menţinerii la Cotă.

e) întreţine programul de evidenţă tehnico-operativă şi contabilă utilizate de

societăţile membre;

f) pregăteşte materiale de reglementare a activităţii bursiere pentru membrii

Asociaţiei Bursei şi ai societăţilor comerciale cotate;

2) Direcţia Operaţiuni Bursiere şi Informatică care coordonează activitatea

de tranzacţionare şi supraveghere a pieţei, depozitarea şi înregistrarea valorilor

mobiliare, compensarea şi controlul de conturi, precum şi administrarea şi întreţinerea

întregului sistem informatic.

Responsabilităţile concrete ale direcţiei sunt următoarele:

asigură pregătirea participanţilor pentru desfăşurarea operaţiunilor bursiere;

asigură organizarea şi supravegherea şedinţelor de tranzacţionare;

desfăşoară activităţi de dezvoltare a sistemelor de tranzacţionare;

supraveghează furnizarea de informaţii continue;

gestionează soft-ul pentru operaţiuni bursiere;

asigură reglementarea integrală a activităţii de tranzacţionare;

păstrează evidenţa valorilor mobiliare înscrise în Registrul Bursei şi a

efectuării transferului dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare înregistrate;

asigură compensarea/decontarea sumelor rezultate în urma tranzacţiilor

efectuate;

asigură funcţionarea soft-ului, a reţelei de calculatoare şi a calculatorului

central, precum şi a sistemului informativ de comunicare cu societăţile membre şi cu

alte sisteme.

3) Direcţia Relaţii cu Publicul şi Cercetare-Dezvoltare, care coordonează

activităţi referitoare la relaţiile Bursei cu publicul, precum şi cele de cercetare-

dezvoltare a activităţilor bursiere.

Atribuţiile direcţiei sunt următoarele:

efectuarea activităţii de informare a publicului prin programe de informare,

relaţii cu mass-media, conferinţe de presă, elaborarea registrului anual, publicaţii

distribuite în ţară şi în străinătate, publicarea rezultatelor şedinţelor de tranzacţionare

etc.;

educarea publicului prin: editarea, revizuirea publicaţiilor scrise şi audio-

vizuale destinate publicului, participarea la activităţi de promovare şi explicare a

pieţei bursiere, realizarea şi gestionarea programului de vizitare a Bursei etc.;

efectuarea activităţilor de promovare prin stabilirea de relaţii cu publicul şi

comunitatea de afaceri, elaborarea unui program de publicitate şi promovare;

asigurarea unui serviciu pentru primirea delegaţiilor străine Bursei afilierea la

organisme şi organizaţii internaţionale în domeniu.

4) Direcţia Juridică, prin care se asigură cadrul legal necesar desfăşurării

activităţii membrilor Asociaţiei Bursei şi a personalului aferent, şi care constă în:

reprezentarea intereselor Bursei în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor

de urmărire penală, a notariatelor;

redactarea acţiunilor, întâmpinărilor, memoriilor, notelor de concluzii;

eliberarea titlurilor executorii pentru executarea silită a creanţelor băneşti ale

Bursei;

avizarea contractelor civile şi comerciale încheiate de Bursă;

colaborează cu Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare la eliberarea actelor

normative;

coordonează activitatea normativă a Bursei;

elaborează regulamentul de desfăşurare a activităţii Camerei Arbitrale.

5) Direcţia Economică, care asigură condiţiile desfăşurării optime a activităţii

Bursei, adică cele care se referă la evidenţa financiar-bancară, selectarea de personal

şi achiziţionarea dotărilor materiale.

Această direcţie are următoarele responsabilităţi:

propune şi urmăreşte execuţia bugetului pe anul financiar în curs;

efectuează plăţile şi urmăreşte încasările curente;

calculează şi asigură plata salariilor şi a altor drepturi băneşti cuvenite

personalului şi conducerii Bursei;

urmăreşte încasarea debitelor şi plata creditelor;

înregistrează şi ţine evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor;

efectuează inventarele cu privire la Patrimoniul Bursei;

întocmeşte bilanţul anual şi anexele aferente:

întocmeşte statul de funcţii;

propune şi asigură perfecţionarea personalului;

asigură necesarul de materiale;

asigură securitatea şi paza sediului Bursei.

5.3.3. Comisa de înscriere la cota B.V.B.

Activitatea unitară, ordonată şi eficientă de înscriere, promovare, suspendare,

retrogradare şi retragere de la cota BVB a valorilor mobiliare este coordonată de

Comisia de înscriere la Cota BVB.

Comisia are următoarele atribuţii:

1. hotărăşte asupra înscrierii, promovării, suspendării sau retrogradării

valorilor mobiliare de la cota BVB;

2. propune Comitetului Bursei retragerea valorilor mobiliare de la cota BVB.

Această comisie funcţionează pe baza următoarelor principii:

a) autonomiei - activitatea nu se conformează unor dispoziţii ierarhice

superioare;

b) obiectivităţii - concluziile şi deciziile sunt luate pe bază obiectivă şi în

conformitate cu interpretarea obiectivă a realităţii pieţei;

c) confidenţialităţii - înseamnă neinformarea publicului referitor la datele

confidenţiale;

d) protecţiei investitorilor - informarea corectă şi suficientă;

e) promovării pieţei bursiere şi atragerii la cota BVB a cât mai multor societăţi

comerciale.

Membrii Comisiei sunt numiţi de către Comitetul Bursei având o durată a

mandatului de cinci ani.

Membrii comisiei trebuie să fie cetăţeni români cu domiciliul în România, să

aibă cunoştinţe şi practică profesională de minimum cinci ani în domeniul economic,

financiar, bancar, afaceri şi juridic şi să fie recunoscuţi ca având o bună reputaţie

civică şi integritate morală.

În cazul în care apar situaţii de conflict de interese, cum ar fi deţinerea a cel

puţin 5% din capitalul subscris al emitentului aflat în discuţie, sau în cazul în care un

membru al Comisiei este reprezentantul societăţii comerciale, acesta/ aceştia se vor

abţine de la vot.

Cota Bursei de Valori Bucureşti este structurată pe trei sectoare:

A) Sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române;

B) Sectorul obligaţiunilor şi altor valori mobiliare emise de către stat, judeţe,

oraşe, comune, autorităţi publice centrale şi locale, alte autorităţi;

C) Sectorul internaţional.

Primul sector este organizat pe două categorii: Categoria a II-a (de bază) şi

Categoria I.

Pentru a putea să fie înscrisă la Cotă, o societate comercială trebuie să fie

înregistrată la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare, aflat în structura

organizatorică a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi să aibă încheiat contract

cu Registrul Bursei, care va acţiona ca agent de depozitare, înregistrare şi transfer.

Pentru menţinerea la Cotă, emitentul va trebui să achite comisionul de menţinere

şi să furnizeze informaţiile cerute de Bursă, asigurând o informare permanentă,

corectă şi completă a publicului despre evenimentele înregistrate, ca şi despre

deciziile ce pot afecta preţul valorilor mobiliare.

Principalele informaţii care sunt aduse la cunoştinţa Bursei şi publicului sunt:

hotărârile Adunării Generale publicate în Monitorul Oficial;

deciziile de achiziţionare, vânzare, închiriere, ipotecarea de active, însoţite de

o descriere a potenţialului de risc;

schimbările în deţinerile de acţiuni;

fuziunile sau reorganizarea;

deciziile de preluare sau răscumpărare de valori mobiliare;

datele despre o nouă emisie de valori mobiliare;

schimbarea personalului de conducere;

hotărârile judecătoreşti, alte acţiuni în justiţie care pot să influenţeze conturile

emitentului, preţul sau alte aspecte ale tranzacţiei cu valori mobiliare;

situaţii de neplată;

modificări în programul de investiţii.

În cazul unei fluctuaţii anormale în preţul de piaţă al valorilor mobiliare, Bursa

va analiza situaţia apărută şi, dacă respectivele fluctuaţii sunt rezultatul unei scurgeri

de informaţii, va interveni, luând măsurile adecvate.

Orice înscriere la cota BVB poate fi făcută de emitent numai prin intermediul

(SSIF-urilor), care, obligatoriu sunt membre ale Asociaţiei Bursei.

Atribuţiile unei SSIF sunt următoarele:

să familiarizeze emitentul cu activitatea pieţei de capital, regulamentele Bursei

şi legislaţia în vigoare;

să reprezinte societăţile comerciale emitente la înscrierea la cota Bursei;

să verifice şi să înainteze documentaţia necesară şi, dacă este cazul,

informarea suplimentară în vederea susţinerii înscrierii la cotă;

să susţină în faţa Comisiei de înscriere la cotă înscrierea la cotă a valorilor

mobiliare aparţinând emitentului pe care îl reprezintă.

Documentaţia necesară înscrierii la cotă pentru categoria a II-a este următoarea:

a) prezentarea emitentului printr-un formular tip;

b) statutul şi contractul de societate, precum şi copii ale certificatului de

înmatriculare şi codului fiscal;

c) prospectul de ofertă publica;

d) ultima situaţie financiar-contabilă, certificată de cenzori externi, independenţi

şi ultima situaţie financiar-contabilă semestrială;

e) datele personale pentru membrii conducerii emitentului şi personalul de

legătură cu Bursa;

f) decizia Consiliului de Administraţie sau AGA de înscriere la Cota BVB;

g) dovada înregistrării valorilor mobiliare la OEVM;

h) angajamentul de înscriere şi menţinere la Cotă;

i) declaraţia de reprezentare a emitentului în Bursă de către Cota SSIF.

În cazul în care o societate comercială doreşte să treacă în categoria I a Bursei,

va trebui să completeze documentaţia cu: situaţiile financiar-contabile pe ultimii doi

ani, plata comisionului de procesare, adeverinţă emisă de Serviciul Registru din

cadrul Bursei privind lichiditatea valorilor mobiliare, precum şi hotărârea organelor

de conducere a emitentului de a trece valorile mobiliare la categoria I.

Documentaţia depusă va fi examinată de Serviciul Emitenţi, care va comunica

societăţii eventualele nereguli constatate, acordându-se un termen pentru soluţionarea

acestora. Dacă nu se respectă termenul, soluţionarea cererii de înscriere la cotă va fi

întreruptă. După ce s-a asigurat că documentaţia de înscriere la cotă este completă şi

corectă, cu respectarea prevederilor legale în domeniu, Serviciul Emitenţi va înainta

către Comisie o „Notă de recomandare”.

Comisia de înscriere la Cotă este singurul organism competent să decidă asupra

înscrierii/neînscrierii societăţilor comerciale la cotă, precum şi asupra trecerii

valorilor mobiliare de la o categorie de tranzacţionare la alta. Decizia Comisiei va

trebui să fie luată în maximum trei luni de la data depunerii complete a

documentaţiei, şi fiind condiţionată de încheierea contractului cu Registrul Bursei şi

achitarea comisionului de înscriere.

În vederea menţinerii/înscrierii la Cotă, emitentul va trebui să transmită anual,

semestrial sau ori de câte ori Bursa solicită, toate informaţiile cerute de acesta.

Emitentul trebuie să transmită anual următoarele date:

a) situaţia financiar-contabilă certificată de cenzori externi independenţi şi

însoţită de anexele cerute de Legea contabilităţii;

b) descrierea activităţii emitentului din perioada precedentă, împreună cu

declararea profitului sau pierderii;

c) schimbările importante intervenite în statutul şi contractul societăţii

comerciale;

d) data şi suma plăţii dividendelor sau a dobânzilor;

e) procesul-verbal al ultimei Adunări Generale a Acţionarilor;

f) lista împuterniciţilor la vot pentru perioada precedentă.

Aceste informaţii vor fi completate semestrial cu rezultatele financiar-contabile

şi orice alte cerinţe prevăzute de Legea contabilităţii.

Valorile mobiliare ale oricărui emitent pot fi suspendate sau retrase de la Cota

Bursei în următoarele cazuri:

1) emitentul nu respectă Angajamentul de înscriere şi menţinere la Cotă;

2) nu se mai poate menţine sau restabili o piaţă organizată a ; respectivelor valori

mobiliare;

3) au loc fuziuni, reorganizări, divizări, reclasificări, ca urmare a hotărârii

Adunări Generale a Acţionarilor din societatea comercială emitentă;

4) emitentul nu respectă cerinţele Bursei cu privire la conformitatea informaţiilor

sau nu întocmeşte rapoartele financiare conform prevederilor legislaţiei contabile:

5) nu se plătesc comisioanele aferente tranzacţionării la Bursă.

În cazul suspendării, emitentul va trebui să îndeplinească toate cerinţele Bursei

şi, totodată, să plătească comisioanele aferente pe întreaga perioadă a suspendării,

decizia de suspendare fiind ridicată după ce emitentul a îndeplinit cerinţele prevăzute

de reglementările şi normele Bursei.

Dacă emitentul a intrat în perioada de faliment, automat Bursa retrage valorile

mobiliare respective de la Cotă şi poate hotărî dacă o suspendare este urmată şi de

retragerea de la Cotă.

5.3.4. Bursa de Valori Bucureşti perspective de dezvoltare

Direcţiile spre care Bursa de Valori Bucureşti intenţionează să-şi canalizeze

demersurile în dezvoltarea ei ulterioară au la bază atât gradul de maturitate la care a

ajuns piaţa de capital din România, cât şi analiza modului în care s-au dezvoltat

pieţele din ţările europene, care au trecut, la rândul lor, prin acelaşi proces de tranziţie

spre economia de piaţă.

Infrastructura de care dispune Bursa de Valori Bucureşti şi pe care a dezvoltat-o

în aceşti cinci ani de funcţionare este la un nivel comparabil cu aceea a pieţelor

dezvoltate de capital. Totuşi, performanţele ei legate de volumul zilnic de

tranzacţionare şi lichiditatea pieţei s-au situat mult sub cele ale pieţelor bursiere din

ţările din jur.

De aceea, Bursa de Valori Bucureşti, în calitatea sa de piaţă oficială a valorilor

mobiliare, intenţionează să atragă la cotă acţiunile emise de cele mai importante

societăţi comerciale româneşti, bănci, regii autonome, pe măsură ce acestea se vor

privatiza.

Un alt obiectiv major al Bursei de Valori Bucureşti şi care va constitui un motor

al relansării volumului de tranzacţionare va fi tranzacţionarea instrumentelor

financiare cu venit fix, respectiv a obligaţiunilor corporatiste, certificatelor de depozit

bancar şi, evident, a titlurilor de stat, precum şi a altor titluri emise de instituţii ale

administraţiei publice centrale şi locale.

Derularea ofertelor publice va atrage atât ofertele publice primare destinate să

încurajeze societăţile listate pentru a atrage capital prin emisiune de acţiuni,

obligaţiuni şi alte valori mobiliare, cât şi ofertele secundare.

Bursa de Valori Bucureşti îşi propune consolidarea poziţiei sale printre

instituţiile financiare reprezentative ale României, deşi nu face decât să reflecte

evoluţia economiei reale, dar acest lucru nu împiedică stabilirea unei creşteri a

calităţii produselor şi serviciilor pe care le va oferi, precum şi a standardelor de

conduită a participanţilor la piaţă şi de protecţie a investitorilor.

Nu în ultimul rând, Bursa de Valori Bucureşti are în vedere dezvoltarea continuă

a relaţiilor sale cu mass-media din ţară şi străinătate, astfel încât Bursa de Valori

Bucureşti să ajungă să fie recunoscută de către comunitatea internaţională.

Intrarea Bursei de Valori Bucureşti pe piaţa de capital internaţională, afilierea ei

la Federaţia Europeană a Burselor de Valori şi la Federaţia Internaţională a Burselor

de Valori vor conduce la creşterea atractivităţii ei şi la perfecţionarea ei continuă,

Bursa devenind ceea ce ea este peste tot în lume, în statele cu economii consolidate: o

instituţie respectată, un partener de încredere.

La jumătatea anului 2008, STK Emergent a intrat la tranzacţionare pe Bursa de

Valori Bucureşti. Fondul STK Emergent a fost acceptat la tranzacţionare prin

aprobarea în şedinţa Consiliului Bursei, iar Depozitarul Central întreprinde toate

demersurile pentru pregătirea tranzacţionării. Fondul STK Emergent deschide noi

perspective în dezvoltarea pieţei fondurilor închise de investiţii tranzacţionate la

BVB.

În concluzie:

Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie cu personalitate juridică, încheie

bilanţ contabil, are cont bancar şi desfăşoară o activitate în scopul creării unui pieţe

organizate pentru negocierea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare admise la cotă.

Dacă în primul an de activitate bursa a fost finanţată de la bugetul de stat, ulterior,

instituţia s-a autofinanţat din comisioanele percepute conform reglementărilor

bursiere, având şi dreptul să primească donaţii, şi subvenţii.

Indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti, BET, a fost lansat în septembrie 1997 şi

funcţionează ca un veritabil ..barometru"' al activităţii pe piaţa bursieră. Informaţiile

oferite de BET sunt completate de informaţiile difuzate on-line despre: numărul de

tranzacţii, numărul de acţiuni tranzacţionale, evoluţia preţului, ducând în final la

creşterea transparenţei pieţei şi la o mai bună cunoaştere a emitenţilor de către

potentialii investitori.



Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie esenţială a economiei de piaţă, iar

prezenţa ei în peisajul economic şi public al societăţii româneşti conferă un element

suplimentar de coerenţă traseului pe care s-a înscris economia românească începând

cu anii 1990.

Indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti, BET, a fost lansat în septembrie

1997 şi funcţionează ca un veritabil ..barometru"' al activităţii pe piaţa bursieră.

În anul 2008 BVB a lansat 2 noi indici: BET-XT (Bucharest Exchange Trading

Extended Index) şi BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy and Related

Utilities Index). Rolul acestora este de a arăta mişcarea în piaţă a preţurilor celor mai

lichide 25 de companii (inclusiv SIF-urile), respectiv a preţurilor companiilor al căror

domeniu de activitate principal este asociat cu sectorul economic energic şi utilităţile

aferente acestuia.

Rolul Bursei de Valori Bucureşti, pe piaţa de capital este:

- de a furniza o piaţă organizată pentru tranzacţionarea valorilor mobiliare;

- de a contribui la creşterea lichidităţii valorilor mobiliare prin concentrarea în

piaţă a unui volum cât mai mare de valori mobiliare;

- de a contribui la formarea unor preţuri care să reflecte în mod corespunzător

relaţia cerere-ofertă;

- de a disemina aceste preţuri către public.

Principiile care guvernează Bursa de Valori Bucureşti ca piaţă organizată de

valori mobiliare sunt: accesibilitatea , informare, etica pieţei, neutralitate.

Activitatea unitară, ordonată şi eficientă de înscriere, promovare, suspendare,

retrogradare şi retragere de la cota BVB a valorilor mobiliare este coordonată de

Comisia de înscriere la Cota BVB.

Cota Bursei de Valori Bucureşti este structurată pe trei sectoare:

D) Sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române;

E) Sectorul obligaţiunilor şi altor valori mobiliare emise de către stat, judeţe,

oraşe, comune, autorităţi publice centrale şi locale, alte autorităţi;

F) Sectorul internaţional.

Orice înscriere la cota BVB poate fi făcută de emitent numai prin intermediul

(SSIF-urilor), care, obligatoriu sunt membre ale Asociaţiei Bursei.


Bursa de Valori Bucureşti reprezintă o instituţie cu personalitate juridică,

încheie bilanţ contabil, are cont bancar şi desfăşoară o activitate în scopul creării unui

pieţe organizate pentru negocierea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare admise la

cotă.

Informare – Bursa este angajată să asigure permanent agenţilor de bursă şi

investitorilor suficientă informaţie despre societăţile tranzacţionate şi despre preţurile

valorilor mobiliare emise de acestea.

Etica pieţei – piaţa valorilor mobiliare funcţionează într-un mod care sporeşte

încrederea utilizatorilor, autorităţilor şi publicului larg în general.

Neutralitate – Bursa este angajată să acţioneze neutru şi să-şi menţină integritatea în

relaţia cu toţi participanţii la piaţă, precum şi cu alte instituţii sau organizaţii care

supraveghează sau operează în piaţa de capital.

Ordine limită – mic la cumpărare şi mare la vânzare;

Ordine la piaţă – mic la cumpărare şi mare la vânzare, dar preţ stabilit prin

mecanismul protecţiei la preţ;

Ordine fără preţ – ordinul nu are menţionat un preţ în momentul introducerii în

sistem, dar se transformă în ordin – limită prin alocarea de către sistem a celui mai

bun preţ;

Ordine hidden – se afişează doar o parte din cantitatea tranzacţionată;

Termeni de reţinut: piaţa bursieră, fluxuri de capital, economie

capitalistă, bursele cu tranzacţii spot, bursele pentru produse derivate, tranzacţii la

vedere, tranzacţii la termen, indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti, cota bursei,

Registrul bursei.


43. Care sunt componentele noului sistem al Bursei de Valori Bucureşti?

44. Enumeraţi criteriile în raport de care sunt afişate şi executate, în

ordinea descrescătoare a importanţei, ordinele de bursă ?

45. Sistemul de tranzacţionare al B.V.B. admite spre execuţie anumite

tipuri de ordine la bursă. Care sunt acestea?

46. Care sunt funcţiile BVB?

47. Care sunt activităţile operative ale Direcţiei Membri şi Emitenţi?

48. Care sunt responsabilităţile concrete ale Direcţiei Operaţiuni Bursiere

şi Informatică?

49. Care sunt atribuţiile Comisiei de înscriere la Cota BVB?

50. Cota Bursei de Valori Bucureşti este structurată pe trei sectoare. Care

sunt acestea?

51. Care sunt principalele informaţii care sunt aduse la cunoştinţa Bursei

şi publicului?


1. Conducerea Bursei de Valori Bucureşti este organizată pe următoarele

structuri:

a. Inspectorul general al echipei bursiere;

b. Comitetul Bursei;

c. Comitetul Asociaţiei de evaluatori bursieri.

2. Atribuţiile Comitetului Bursei sunt următoarele:

a. numeşte şi demite directorul general al asociaţiei de proprietari;

b. adoptă şi modifică regulamentele privind operaţiunile bursiere;

c. adoptă proiectul de evaluare al bursei, pe care îl

supune aprobării Comisiei Bursei.

3. Atribuţiile unei SSIF sunt următoarele:

a. să familiarizeze emitentul cu activitatea pieţei de capital,

regulamentele Bursei şi legislaţia în vigoare;

b. să reprezinte societăţile comerciale neemitente la înscrierea la comisia

de departajare;

c. să verifice şi să înregistreze documentele spre informarea publicului.











Bucureşti, 2006.




Napoca, 2007.


TRANZACŢII BURSIERE

6.1. Introducere




6.3.2. Tranzacţionarea la Bursa de Valori Bucureşti


CONTINUT

6.1. Introducere

Bursa de valori Bucureşti a utilizat la început în tranzacţiile efectuate „Sistemul

de Tranzacţionare şi Execuţie Automată"' (STEA) care poate fi accesat fie de la

terminalele din incinta Bursei, fie de la sediul membrilor Asociaţiei Bursei.



– descrierea Sistemului de Tranzacţionare şi Execuţie Automată (STEA);

– delimitarea sesiunilor de tranzacţionare;

– abordarea teoretică a conceptului de preţ de piaţă;

– identificarea priorităţilor în executarea ordinelor în piaţă;

– prezentarea cerinţelor sistemului de tranzacţionare.


– în urma analizei cursului studenţii vor obţine un limbaj economic şi ştiinţific

modern;

– asimilarea noţiunilor în vederea atingerii obiectivelor propuse;

– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi

evaluare;

– utilizarea unor concepte noi privind tranzacţiile bursiere.



6.3.1. Sistemul de tranzacţionare

În cadrul Bursei, tranzacţiile se efectuează doar prin intermediul Societăţii de

Servicii de Investiţii Financiare membre ai Asociaţiei Bursei şi doar în cadrul Bursei

dacă aceştia demonstrează că dispun de personal calificat şi autorizat care să desfă-

şoare activitatea de relaţii cu clienţii, de tranzacţionare şi evidenţă tehnico-operativă,

precum şi de mecanisme de supraveghere adecvate.

Membrii Asociaţiei Bursei îşi exercită activitatea curentă prin intermediul

agenţilor de bursă care trebuie să fie autorizaţi de CNVM, să aibă minimum 21 ani şi

să fi frecventat cursuri de pregătire profesională în domeniu.

După primirea unei instrucţiuni privind oferta de cumpărare şi vânzare de valori

mobiliare, agentul de bursă introduce „ordinul de bursă” în vederea tranzacţionării

conform cu sistemul de tranzacţionare din Bursă. Pasul minim de cotare, precum şi

conţinutul minim al ordinului de bursă se stabilesc prin proceduri specifice ale

instituţiei. Fiecare ordin de bursă se poate transmite în numele SSIF sau în contul

clientului, ordinele fiind preluate şi transmise (conform Regulamentelor BVB) cu

respectarea următoarelor condiţii:

- ordinele de cumpărare în nume propriu trebuie să poată fi onorate fără să

afecteze capitalul minim net ce trebuie menţinut de fiecare SSIF;

- ordinele de cumpărare în numele clienţilor trebuie să aibă asigurat

disponibilul bănesc în contul acestora, necesar acoperirii valorii tranzacţiei.

Sistemul de Tranzacţionare şi Execuţie Automată (STEA) a permis efectuarea

tranzacţiilor pe două pieţe: piaţa continuă şi piaţa intermitentă.

Pe piaţa intermitentă, şedinţa de tranzacţionare poate fi alcătuită din una sau mai

multe sesiuni de tranzacţionare care, la rândul lor, sunt formate din sesiunea

principală, cu introducerea ordinelor şi fixing-ul (licitaţia) care cuprinde tranzacţiile

posibile, calcularea preţului de piaţă şi alocarea ordinelor, şi sesiunea suplimentară,

cu introducerea ordinelor şi negocierea surplusului de oferte sau cereri

netranzacţionate.

La sfârşitul şedinţei de tranzacţionare se introduc tranzacţiile speciale şi se

editează rapoarte de tranzacţionare şi decontare. Tranzacţiile speciale au loc în afara

sistemului, fiind reglementate de procedurile bursei şi supravegheate de aceasta. Sunt

considerate tranzacţii speciale ofertele publice etc.

Preţul valorilor mobiliare se calculează prin algoritmul de fixing care identifică

preţul la care cea mai mare cantitate de valori mobiliare va putea fi tranzacţionată în

baza ordinelor de Bursă. Preţul la care se încheie o tranzacţie bursieră se numeşte

preţ de piaţă pentru respectiva sesiune. Toate ordinele de cumpărare ale clienţilor cu

preţul mai mare decât preţul de piaţă şi toate ordinele de vânzare ale clienţilor cu preţ

mai mic decât preţul de piaţă vor fi executate integral, în măsura în care cantitatea de

valori mobiliare este suficientă. În caz contrar, execuţia se va face pe baza algo-

ritmului de alocare.

După calcularea preţului de piaţă şi alocarea ordinelor cu preţuri mai bune,

ordinele cu preţul de piaţă sunt alocate cu respectarea următoarelor principii:

1. Ordinele cu preţul egal cu preţul de piaţă, au prioritate de alocare faţă de

ordinele proprii ale societăţii;

2. Ordinele sunt executate în ordinea crescătoare a cantităţilor;

3. La cantităţi ale valorilor mobiliare egale, se utilizează principiul „primul venit

- primul servit”;

4. Dacă ordinele de bursă ale clienţilor au fost executate integral, se vor

introduce ordinele proprii ale SSIF-urilor, respectându-se principiul precedenţei.

După calcularea preţului de deschidere şi raportarea tranzacţiilor către membri,

cotaţiile de piaţă pentru o valoare mobiliară vor fi alcătuite din cel mai mare preţ/cel

mai mic preţ al respectivei valori mobiliare.

Priorităţile în executarea ordinelor în piaţă sunt:

a) cel mai bun preţ;

b) ordinele clienţilor în faţa proordinelor la acelaşi preţ;

c) dacă mai mulţi clienţi sau mai multe proordine au dat ordin la acelaşi preţ,

execuţia se face pe baza principiului precedenţei.

În principal, sistemul de tranzacţionare trebuie să respecte următoarele cerinţe:

A) Cerinţe de software, care se referă la:

Capacitatea de informaţii (stocare, arhivare), capacitatea de

tranzacţionare/procesare, transparenţa (publici-tatea preţului de piaţă, expunerea

ordinului sau a tabelului de buletine, negocierea ordinului) înregistrarea

(supravegherea /monitorizarea tuturor tranzacţiilor), accesul şi uşurinţa accesului la

distanţă etc.

B) Cerinţe de hardware • Fiabilitatea: sistemul să fie tolerant la erori/greşeli; de obicei, operează în mod

simetric sau duplex;

• Asistenţă tehnică, plan de asistenţă oferită de firmă pentru a garanta furnizarea

de piese de schimb şi service, precum şi program de pregătire cu personalul care

utilizează sistemul de tranzacţionare.

Pentru a respecta aceste cerinţe, încă din 1999, Bursa de Valori Bucureşti a

implementat sistemul de tranzacţionare „Horizon” care, pe lângă performanţele

calitative proprii, a fost şi perfect şi integral compatibil cu modificările aduse o dată

cu anul 2000.

Introducerea noului sistem de tranzacţionare a constituit trecerea într-o nouă

etapă calitativă a pieţei Bursiere, oferind participanţilor la piaţă noi facilităţi şi

opţiuni, precum şi performanţe superioare, similare celor oferite de cele mai

dezvoltate pieţe bursiere internaţionale.

Elementele de noutate au fost adoptate particularităţii BVB, printre acestea

numărându-se:

introducere de noi tipuri de ordine care permit agenţilor de Bursă o mai mare

flexibilitate şi viteză de execuţie a ordinelor clienţilor;

funcţionarea simultană a mai multor pieţe cu reguli specifice;

actualizarea automată a informaţiilor referitoare la ordinele existente în piaţă,

tranzacţii executate, precum şi date statistice la nivelul fiecărei pieţe şi la nivelul

Bursei.

Procesul de implementare a noului sistem a impus, pe lângă îmbunătăţirea bazei

de echipamente tehnice ale Bursei, şi elaborarea unui nou set de reguli de

tranzacţionare adaptate caracteristicilor acesteia.

Noul sistem de tranzacţionare permite iniţierea tranzacţiilor bursiere atât pe baza

ordinelor comune, cât şi în conformitate cu termenii speciali de introducere a

ordinelor.

Principalele tipuri de ordine utilizate sunt următoarele:

1 - Ordine comune a) Ordine-limită, în care se precizează un nivel maxim de preţ la cumpărare şi

un preţ minim de vânzare. Preţurile ordinelor-limită sunt introduse numai în „paşi de

preţ”, care reprezintă un interval de preţ stabilit de Bursă şi care poate fi modificat în

funcţie de condiţiile pieţei.

b) Ordinul „la piaţă” este executat imediat la preţul pieţei. Acest tip de ordin

are „protecţie de preţ”, obţinută ca produs între numărul maxim de paşi prin care

ordinul poate trece şi mărimea pasului. Această sumă reprezintă valoarea cu care

„ordinul la piaţă” poate să crească sau să scadă.

c) Ordinul „fără preţ”, în care nu se precizează preţul, dar care preia preţul cel

mai mare al pieţei, deci un ordin „la piaţă'' fără protecţie a acestuia.

d) Ordinul „take” - se cumpără toată cantitatea disponibilă la cel mai bun preţ

de vânzare al pieţei

e) Ordinul „hit” - se vinde întreaga cantitate disponibilă la cel mai bun preţ de

cumpărare al pieţei.

f) Ordinele „match” (pereche) presupune crearea unui ordin opus

pentru un ordin existent în piaţă. Poate fi creat pentru orice caracteristică a ordinului

existent: simbol, preţ, decontare, volum.

Oricare tip de ordin poate fi anulat (atunci când operatorul nu doreşte să mai

existe în sistem), suspendat (se menţine în sistem, deşi nu poate fi tranzacţionat) şi

modificat (se schimbă atributele ordinelor existente în sistem).

2 - Ordine condiţionate Aceste tipuri de ordine sunt specifice tranzacţiilor derulate în piaţă care au un

preţ de înregistrare care poate fi „la limită" sau „la piaţă” şi un preţ de declanşare care

activează sistemul.

Principalele tipuri de ordine condiţionate sunt:

a) „stop pierdere la piaţă” - este un ordin de vânzare activat când preţul unei

acţiuni scade sub preţul de declanşare.

b) „stop cumpărare la piaţă” - se dă în cazul în care la cumpărare preţul

acţiunii creşte la/sau peste nivelul preţului de declanşare.

c) Ordinul „stop limită” - este un ordin cu restricţie de a vinde/cumpăra atunci

când se atinge preţul de declanşare.

d) Ordinul „market if touched” (la atingere) care este un ordin condiţionat de

cumpărare/vânzare când preţul pieţei atinge un prag specific.

e) Ordinul „limit if touched” (LIT) numit şi „limită la atingere”, exprimă o

tranzacţie de cumpărare sau vânzare dacă pe piaţă se atinge un preţ specificat pentru o

anumită valoare mobiliară.

După perioada de timp în care sunt valabile, ordinele pot fi clasificate astfel:

1. Ordinul „Day” - valabil până la închiderea şedinţei de tranzacţionare;

2. Ordinul „Good Till Canceled” - GTC; Open - „Bun până la anulare” -

valabil până la ştergerea din sistem a ordinelor neexecutate;

3. Ordinul „Good to Date” - GTD - „Bun până la o dată” - valabil până la

închiderea şedinţei din data specificată (lună, zi, an):

4. Ordinul „Good for Week” - CFW „Bun până la sfârşitul săptămânii” -

valabil până la sfârşitul săptămânii curente;

5. Ordinul „Good for Month” - GFM „Bun până la sfârşitul lunii” - valid

până la sfârşitul lunii curente;

6. Ordinul „Bun până la un timp” (oră, minut);

7. Ordinul „Fill or Kill” - FOK „Execută şi dispari” în care orice volum

rămas va fi retras şi şters din sistem, indiferent dacă ordinul a fost executat parţial sau

total.

În momentul introducerii unui nou ordin, dacă acesta nu se potriveşte cu alt

ordin, acesta va fi înregistrat în listă după următoarele priorităţi:

1. prioritate de preţ:

2. prioritate dată de termenii comuni;

3. prioritate dată de termenii speciali:

4. prioritate dată de timpul introducerii în cadrul fiecărui registru de

ordine.

Dacă ordinul se potriveşte cu alte ordine, se va executa prima dată cu ordinul

care arc cea mai mare prioritate de execuţie, apoi cu următorul care are prioritate etc.

în cazul unei tranzacţii care are la bază mai multe ordine, ordinul executat primul este

determinat de următorii factori:

a) prioritate de execuţie după preţ;

b) prioritate de execuţie după sursa ordinului (client, instituţii financiare);

c) prioritate de execuţie după termenii comuni înaintea celor speciali;

d) prioritate de execuţie bazată pe timpul introducerii.

Tranzacţionarea în piaţa continuă are următoarele etape:

1) Etapa de predeschidere;

2) Etapa de deschidere:

3) Etapa de piaţă continuă;

4) Etapa de preînchidere;

5) Etapa de închidere.

1) Etapa de predeschidere - presupune stabilirea preţului de deschidere ca

urmare a ordinelor introduse şi neexecutate într-un interval de timp înaintea

deschiderii Bursei.

Fiecare valoare mobiliară poate avea un singur preţ de deschidere, a cărei

valoare are la bază următorii factori:

volumul disponibil de valori mobiliare pentru cumpărare-vânzare;

nivelul de preţ care determină un dezechilibru minim în iul valorilor mobiliare

(când preţul cel mai bun de cumpărare mai mare decât preţul cel mai bun de vânzare);

nivelul de preţ cu cea mai mică modificare netă faţă de preţul de închidere din

ziua precedentă:

cel mai mare nivel de preţ dintre nivelurile de preţ precizate la factorii

anteriori.

2) Etapa de deschiderea - în cadrul căreia se alocă ordinele la preţul de

deschidere după următoarele priorităţi:

o ordine de piaţă cu/fără prioritate de „cross”;

o ordine mai bune decât preţul de deschidere calată ale de „cross”;

o ordine la limită egală cu preţul de deschidere (cu iritate de „cross”).

3) Etapa de piaţă continuă - are la baza un flux continuu de înregistrare a

noilor ordine, recalcularea permanentă a preţului în funcţie de le existente şi cele

primite.

4) Etapa de preînchidere - începe din momentul închiderii pieţei continue până

la sfârşitul zilei bursiere. În această etapă se pot introduce ordine, dar nu se execută

(ex.: ordinul dat care se execută a doua zi).

5) Etapa de închidere - înseamnă sfârşitul zilei de tranzacţionare. Preţul de

inchidere a fiecărei valori mobiliare este preţul de la ultima tranzacţionare.

La Bursa de Valori Bucureşti, tranzacţiile se desfăşoară pe tipuri de pieţe: piaţa

principală (se tranzac-ţionează blocuri ori mobiliare) şi piaţa secundară, care este

formată din:

a. Piaţa de licitare Odd Lot, în care se admit tranzacţii cu un număr mai mic de

valori mobiliare decât volumul unui bloc;

b. Piaţa de iniţiere (Squaring Up), care este formată din pieţele „Buy In” şi Sell

Aut”, în cadrul cărora se intervine dacă cumpărătorul nu poate achita la termenul

stabilit contravaloarea valorii mobiliare sau vânzătorul nu poate livra la timp valorile

mobiliare tranzacţionate

c. Piaţa de deal-uri negociate (Negociated Deal), prin care se tranzacţionează un

volum mare de valori mobiliare şi unde nu sunt permise execuţii parţiale.

6.3.2. Tranzacţionarea la Bursa de Valori Bucureşti

În funcţie de modul de achitare a valorilor mobiliare tranzacţionarea poate avea:

1) Tranzacţii la vedere, denumite şi „cash”, prin care persoana care adresează

ordinul de vânzare sau cumpărare achită contravaloarea sau pun la dispoziţia

cumpărătorului valori mobiliare cumpărate vândute pe loc sau într-un interval de timp

(T+3).

Ordinele de vânzare/cumpărare pot fi adresate în numele unui client sau în nume

propriu şi sunt transmise de Societatea de Servicii de Investiţii Financiare membră a

Bursei dacă aceasta are confirmarea existenţei în contul clientului a sumei necesare

tranzacţiei sau în cazul tranzacţiei în nume propriu. Aceasta nu afectează capitalul

minim net al societăţii.

2) Tranzacţii în marjă, în care brokerul creditează clientul în anumite limite,

pentru realizarea tranzacţiei. Această situaţie poate să apară atunci când un client

cumpără mai multe valori mobiliare cu aceeaşi sumă de bani sau acelaşi număr de

valori mobiliare cu o sumă iniţială mai mică, utilizând valorile mobiliare drept gaj

pentru împrumut.

Prin acest tip de tranzacţie, clientul poate să câştige sau să piardă mai mult decât

la tranzacţiile la vedere datorită faptului că el pierde/câştigă şi ca urmare a sumelor

împrumutate de broker. Principalele caracteristici ale unei tranzacţii în marjă sunt

următoarele:

utilizarea de către client a unui credit în bani sau a unui împrumut pe titluri;

clientul trebuie să depună în momentul începerii tranzacţiei o sumă denumită

.,marjă iniţială”:

constituirea unei garanţii din partea clientului către broker pentru împrumutul

acordat;

dobânda percepută de broker pentru creditul acordat;

posibilitatea unor depuneri suplimentare din partea clientului care să

diminueze datoria faţă de broker;

actualizarea zilnică din punctul de vedere al preţului a valorilor mobiliare

depuse ca şi garanţie.

3) Tranzacţii la termen, în care vânzătorul/ cumpărătorul sunt de acord ca

obligaţiile apărute în urma unei tranzacţii cu valori mobiliare să fie îndeplinite la un

anumit termen de la încheierea tranzacţiei.

De obicei, acest tip de tranzacţie se foloseşte în cazul valorilor mobiliare active

pe piaţa la vedere, deci pentru care există o cerere şi o ofertă permanentă.

Pentru efectuarea tranzacţiei la termen, SSIF-urile impun constituirea unor

depozite în numerar sub forma unor valori mobiliare blocate în perioada în care

clientul este cumpărător/vânzător. Mărimea garanţiei este actualizată permanent în

funcţie de valoarea acestora, precum şi a posibilelor riscuri ce pot apărea.

Referitor la obiectul tranzacţiilor, dacă la început a existat doar un singur tip de

valori mobiliare-acţiunile, pe parcurs, acestea s-au diversificat, cuprinzând şi alte

titluri financiare.

Eforturile Bursei pentru introducerea la tranzacţionare a noi tipuri de valori

mobiliare s-au concretizat în adoptarea „Regulamentului privind tranzacţionarea

obligaţiunilor” şi a „Regulamentului privind tranzacţionarea pe Bursă a titlurilor de

stat”, în ceea ce priveşte obligaţiunile, sfera de aplicabilitate poate fi extinsă,

cuprinzând şi alte tipuri de valori mobiliare de tipul obligaţiunilor - adică

încorporează obligaţia emitentului de a rambursa, în condiţii specifice de emisiune,

un împrumut.

Elementele specifice de tranzacţionare a obligaţiunilor sunt:

a) secţiunile de piaţă pe care se pot tranzacţiona obligatiunile sunt de tip

„Regular" şi „Deal";

b) preţul este exprimat în procente din valoarea nominală a obligaţiunilor; în

funcţie de caracteristicile emisiunii, tranzactionarea se poate realiza pe bază de preţ

net (nu include dobânda cumulată) sau pe bază de preţ brut (include dobânda

acumulată); decizia privind utilizarea unuia sau altuia dintre cele două tipuri aparţine

directorului general al bursei şi se ia pentru fiecare emisiune de obligaţiuni

tranzacţionate prin sistemul BVB;

c) durata perioadei de decontare este de trei zile, dar există posibilitatea, în

cazuri speciale, de modificare a ciclului de contare;

d) nu se impune o limită de variaţie a preţurilor ordinelor faţă de mediu

ponderat, dar în anumite circumstanţe există posibitatea impunerii unei limite de

variaţie;

e) pot fi tranzacţionate şi obligaţiuni în valută, dacă există autorizare din partea

organelor competente.

Un element important îl constituie impunerea în sarcina emitentului a unor

obligaţii specifice de informare, strict determinate, şi încadrarea într-un orar minimal.

Obligaţia de informare vizează în prin-al activităţile legate de plata dobânzii şi de

răscumpărare, care, deşi sunt cunoscute încă din faza de publicare a prospectului,

trebuie reamintite de fiecare dată, influenţa acestora asupra preţului fiind majoră.

Valoarea tranzacţiei unei obligaţiuni (suma de bani plătită de cumpărător) se

calculează diferit, în funcţie de tipul de preţ utilizat:

VT= (Preţ x Valoare + Dobânda x Nr. obliglaţiuni

net nominală acumulată tranzacţionate

VT = Preţ x Valoare x Nr. obligaţiunilor

brut nominală tranzacţionate

În ceea ce priveşte tranzacţionarea titlurilor de stat pe Bursă, proiectul a fost

elaborat încă din 1998 incluzând documentaţia destinată Ministerului Finanţelor

Publice şi BNR în care explicau facilităţile oferite de piaţa bursieră, analize

comparative ale tranzacţionării titlurilor de stat în mai multe ţări din Europa Centrală

şi de Est.

Specific tranzacţionării titlurilor de stat este faptul că Bursa nu are atribuţii de

reglementare, Ministerul Finanţelor Publice precizând cine este autoritatea pieţei care

asigură procesul de admitere a participanţilor, dar BVB configurează drepturile de

acces în sistem, oferind suportul tehnic necesar şi configurând restricţiile stabilite de

autoritatea pieţei.

Deoarece tranzacţionarea titlurilor de stat se efectuează prin sistem broker -

dealer, s-au introdus noi concepte şi principii de tranzacţionare ţinând cont de

capacitatea şi facilităţile sistemului tehnic al Bursei de Valori Bucureşti şi utilizând

două pieţe: Piaţa de Cotaţii Deal şi Piaţa de Ordine.

Pe aceste pieţe acţionează trei categorii de participanţi:

a. Dealeri care sunt participanţi cu putere financiară mare pe Piaţa de Cotaţii

Deal şi care îşi asumă obligaţia de a afişa în mod continuu cotaţii ferme pe ambele

părţi (cumpărare/vânzare) în lista de cotaţii, dar şi încheierea tranzacţiilor deal.

b. Brokeri inter-dealeri, care sunt participanţi cu putere financiară medie şi care

acţionează pe Piaţa de Cotaţii Deal (ca intermediari între dealeri), afişează cotaţii

indicative pe o singură parte (cumpărare sau vânzare) în Lista de Oferte Indicative,

încheie tranzacţii deal.

Dacă se foloseşte Piaţa de Ordine, aceştia introduc şi execută ordine în Lista de

Ordine.

c. Brokeri comuni - sunt participanţi cu putere financiară mică care acţionează

doar pe Piaţa de Ordine şi introduc şi execută ordine în Lista de Ordine.

O emisiune de titluri de stat poate ti introdusă la tranzacţionare prin sistemul

tehnic al Bursei de Valori Bucureşti pe baza unei cereri adresate de Ministerul

Finanţelor Publice tară a fi necesar să fie înscrisă la Cota Bursei, iar tranzacţionarea

se efectuează separat şi independent de alte valori mobiliare.

Dacă pentru o emisiune de titluri sunt înregistraţi la BVB cel puţin doi dealeri

autorizaţi, atunci tranzacţia poate fi efectuată pe piaţa de cotaţii-deal; în caz contrar,

tranzacţia va avea loc numai pe piaţa de ordine. În cazul în care nu există dealeri

înregistraţi pentru o emisiune, este posibilă utilizarea listei de oferte indicative şi

încheierea tranzacţiilor prin deal pentru brokeri, pe lângă piaţa de ordine. Evidenţa

titlurilor de stat se ţine în conturi pentru clienţi separate de conturile proprii ale

participanţilor.

Tranzacţionarea titlurilor de stat se realizează pe baza preţului net introdus de

trader în sistem. Acest preţ este utilizat la introducerea şi afişarea cotaţiilor/ordinelor,

încheierea tranzacţiilor prin deal sau prin potrivire automată. Valoarea tranzacţiei

(VT), respectiv suma de bani pe care cumpărătorul o va plăti vânzătorului, va include

şi dobânda acumulată şi este determinată astfel:

VT = (Preţ x Valoare nominală + Dobândă acumulată) x Nr. titluri

tranzacţionate

În funcţie de caracteristicile emisiunii şi după notificarea autorităţii pieţei, Bursa

de Valori Bucureşti poate decide ca tranzacţionarea anumitor emisiuni de titluri să se

realizeze pe baza preţului brut. în acest caz, preţul introdus de trader în sistem trebuie

să includă şi dobânda acumulată, iar valoarea tranzacţiei, respectiv suma pe care

cumpărătorul o va plăti vânzătorului, este determinată astfel:

VT = Preţ x Valoare nominală x Nr. titluri tranzacţionate

Preţurile utilizate la tranzacţionarea titlurilor de stat au şase zecimale. Pentru un

potenţial cumpărător, cel mai bun preţ este cel mai mic preţ la vânzare din piaţa

respectivă; pentru un potenţial vânzător cel mai bun preţ este cel mai mare preţ la

cumpărare din piaţa respectivă.

În concluzie:

Dacă se intenţionează tranzacţionarea unei cantităţi mai mari decât cea afişată în

oricare dintre cotaţii, preţul tranzacţiei trebuie a nu difere semnificativ faţă de cel mai

bun preţ afişat pentru cantitatea cea mai apropiată de cantitatea tranzacţiei, este

interzisă introducerea de cotaţii sau ordine cu scopul de a manipula preţul.



Bursa de valori Bucureşti a utilizat la început în tranzacţiile efectuate „Sistemul

de Tranzacţionare şi Execuţie Automată"' (STEA) care poate fi accesat fie de la

terminalele din incinta Bursei, fie de la sediul membrilor Asociaţiei Bursei. În cadrul

Bursei, tranzacţiile se efectuează doar prin intermediul Societăţii de Servicii de

Investiţii Financiare.

Preţul valorilor mobiliare se calculează prin algoritmul de fixing care identifică

preţul la care cea mai mare cantitate de valori mobiliare va putea fi tranzacţionată în

baza ordinelor de Bursă.

După calcularea preţului de piaţă şi alocarea ordinelor cu preţuri mai bune,

ordinele cu preţul de piaţă sunt alocate cu respectarea anumitor principii.

Priorităţile în executarea ordinelor în piaţă sunt: cel mai bun preţ; ordinele

clienţilor în faţa proordinelor la acelaşi preţ; dacă mai mulţi clienţi sau mai multe

proordine au dat ordin la acelaşi preţ, execuţia se face pe baza principiului prece-

denţei.

Principalele tipuri de ordine utilizate sunt următoarele: Ordine comune

(Ordine-limită, Ordinul „la piaţă”, Ordinul „fără preţ”, Ordinul „take”,

Ordinul „hit, Ordinele „match”) şi Ordine condiţionate (aceste tipuri de ordine

sunt specifice tranzacţiilor derulate în piaţă care au un preţ de înregistrare care poate

fi „la limită" sau „la piaţă” şi un preţ de declanşare care activează sistemul).

Principalele tipuri de ordine condiţionate sunt:

a) „stop pierdere la piaţă” b) „stop cumpărare la piaţă” c) Ordinul „stop

limită” d) Ordinul „market if touched” e) Ordinul „limit if touched”

Tranzacţionarea în piaţa continuă are următoarele etape:

Etapa de predeschidere; Etapa de deschidere; Etapa de piaţă continuă; Etapa de

preînchidere; Etapa de închidere.


Preţul la care se încheie o tranzacţie bursieră se numeşte preţ de piaţă pentru

respectiva sesiune. Toate ordinele de cumpărare ale clienţilor cu preţul mai mare

decât preţul de piaţă şi toate ordinele de vânzare ale clienţilor cu preţ mai mic decât

preţul de piaţă vor fi executate integral, în măsura în care cantitatea de valori

mobiliare este suficientă.

Ordine condiţionate sunt specifice tranzacţiilor derulate în piaţă care au un

preţ de înregistrare care poate fi „la limită" sau „la piaţă” şi un preţ de declanşare care

activează sistemul.

„stop pierdere la piaţă” - este un ordin de vânzare activat când preţul unei

acţiuni scade sub preţul de declanşare.

„stop cumpărare la piaţă” - se dă în cazul în care la cumpărare preţul

acţiunii creşte la/sau peste nivelul preţului de declanşare.

Ordinul „stop limită” - este un ordin cu restricţie de a vinde/cumpăra atunci

când se atinge preţul de declanşare. Ordinul „market if touched” (la atingere) care

este un ordin condiţionat de cumpărare/vânzare când preţul pieţei atinge un prag

specific. Ordinul „limit if touched” (LIT) numit şi „limită la atingere”, exprimă o

tranzacţie de cumpărare sau vânzare dacă pe piaţă se atinge un preţ specificat pentru o

anumită valoare mobiliară.

Termeni de reţinut: Sistemul de Tranzacţionare şi Execuţie Automată,

Societăţii de Servicii de Investiţii Financiare, tranzacţie bursieră, preţ de piaţă, sistem

de tranzacţionare, ordine condiţionate, tranzacţionare în piaţa continuă, piaţa

principală, piaţa secundară, tranzacţii în marjă, broker.


52. Ce presupun ordinele „match” (pereche)?

53. Cum se clasifică ordinele după perioada de timp în care sunt valabile?

54. Ce reprezintă ordinul „stop limită”?

55. Ce presupune etapa de predeschidere?

56. Ce înseamnă etapa de închidere?


1. Bursa de valori Bucureşti a utilizat la început în tranzacţiile efectuate:

a. „Sistemul de Tranzacţionare şi Execuţie Automată"' (STEA);

b. „Sistemul de Tranzacţionare Automată şi Realizată" (STAR);

c. „Sistemul de Execuţie şi Tranzacţionare Simplificată" (SETS).

2. Care sunt cerinţele ce trebuie respectate de sistemul de tranzacţionare?

a. cerinţe de software;

b. cerinţe de tranzacţionare;

c. cerinţe de stocare.

3. Principalele tipuri de ordine utilizate în sistemul de tranzacţionare sunt:

a. ordinul „market if touched;

b. ordinul „cu preţ”;

c. ordinul „limit of touched”.

4. Principalele tipuri de ordine condiţionate sunt:

a. ordinul „market if touched;

b. ordinul „cu preţ”;

c. ordinul „limit of touched”.











Bucureşti, 2006.




Napoca, 2007.


INDICII BURSIERI

7.1 Introducere

7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat

7.3 Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Scurt istoric

7.3.2. Clasificarea indicilor bursieri

7.3.3. Determinarea indicilor bursieri

7.3.3.1. Principiile folosite în calculul indicilor bursieri

7.3.3.2. Etapele formării unui indice bursier

7.3.4. Analiza teoretică a metodelor de calcul a indicilor bursieri

7.3.5. Indicii bursieri ai pieţei de capital a României

7.3.6. Compensarea şi decontarea tranzacţiilor


CONTINUT

7.1. Introducere

Complexitatea activităţii bursiere a impus necesitatea apariţiei unor indici

denumiţi „indici bursieri", care, prin valoarea lor, să reflecte trendul pieţei. Dacă la

începutul activităţii bursiere aceşti indici cuprindeau exclusiv acţiuni din industrie, în

prezent, conţinutul lor este mai complex, la industrie adăugându-se titluri financiare

din alte sectoare ale economiei, cum ar fi: bănci, transporturi, asigurări, teleco-

municaţii etc.

Aceşti indici sunt denumiţi indici compoziţi, cei mai reprezentativi fiind: NYSE

- New York, FT-SE-100 - Londra şi Topix - Japonia.

De asemenea, dacă indicii bursieri, iniţial, erau calculaţi pe baza unei vânzări a

unui singur tip de titluri de valoare - acţiunile -, acum, aceştia urmăresc şi evoluţia

altor titluri, cum ar fi obligaţiunile sau titlurile emise de fondurile mutuale. Acest fapt

a fost determinat de extinderea şi diversificarea pieţei de capital, care au dus la

creşterea posibilităţilor de finanţare ale firmelor prin utilizarea mecanismelor şi

tehnicilor specifice pieţei, care oferă astfel o alternativă la activităţile de creditare a

băncilor.

Primul indice bursier a fost „Dow Jones Industrial Average" folosit la Bursa

New York în 1896, urmat de indicele britanic FT SE-30 şi indicele japonez Nikkei.



– clasarea indicilor bursieri în funcţie de utilizarea lor în marile centre bursiere;

– identificarea principiilor folosite în determinarea indicilor bursieri;

– prezentarea etapelor utilizate în alcătuirea indicelui bursier;

– abordarea teoretică şi metodologică a metodelor de calcul a indicilor bursieri;

– identificarea ultimei etape a negocierilor pe piaţa bursieră.







7.3.1. Scurt istoric

Indicii bursieri prezintă un indicator statistic care reflectă evoluţia în timp a

pieţelor de valori mobiliare, fiecare bursă calculând propriul indice, creşterea valorii

acestuia reflectând îmbunătăţirea activităţii societăţilor cotate la bursă. Etapele

calculării unui indice bursier sunt următoarele:

a) alegerea eşantionului de valori mobiliare din totalul titlurilor tranzacţionate la

Bursă, eşantion care trebuie să fie cât mai reprezentativ, cu un număr diferit de valori

mobiliare în funcţie de obiectivul urmărit a se cuantifica;

b) calculul ponderii fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui.

Ponderea poate fi:

egală pentru toate titlurile care intră în componenţa indicelui;

proporţională cu capitalizarea bursieră, adică cu dividendele aduse;

neacordată, fiind însumate doar preţurile de piaţă ale titlurilor;

c) precizarea datei de referinţă la care indicele se exprimă printr-un număr de

puncte (100 sau 1.000).

Orice scădere sau creştere a valorii indicelui reflectă scăderea sau creşterea de

pe piaţa bursieră.

Principalii indici utilizaţi în marile centre bursiere sunt:

Pia

ţa

bu

rsie

ră

Denu

mirea

indicelui

Conţinutul Utilizarea

New

York

Dow-

Jones (Industrial)

„Media"

cursurilor celor mai

mari 30 de titluri

industriale

americane

Indică tendinţa

bursei de pe Wall

Street

NYSE

Composite

Capitalizarea

bursieră a celui mai

important segment al

pieţei new-yorkeze:

NYSE

Bun indicator

al tendinţei de

ansamblu pentru

titlurile importante

Stand

ard &

Poor's

Capitalizarea

bursieră a 500 de

titluri cotate la

NYSE, AMEX şi pe

OTC

Indice

considerat de către

specialişti drept cel

mai reprezentativ

pentru evoluţia de

ansamblu a pieţei

Frank

Russell

Capitalizarea

bursieră a celor mai

importante 3000 de

acţiuni cotate în

SUA

Indice ce

reprezintă

aproximativ 98% din

piaţa valorilor

mobiliare din SUA

Tokio

Nikkei

(sau

Nikkei Dow

Jones)

Media

cursurilor a 225 de

titluri cuprinse în

prima secţiune la

Tokyo Stock

Hxchange (TSE)

Reprezintă

aproape 50% din

capitalizarea bursieră

a primei secţiuni la

TSE

Topix Capitalizarea

bursieră a primei

secţiuni la TSE

Reprezentativ

pentru tendinţa de

ansamblu a pieţei

TSE 2 Capitalizarea

bursieră pentru secţi-

unile I şi II de la

TSE (peste 1.500 de

titluri)

Indicator mai

amplu decât Topix,

cu valabilitate mai

mare pentru firmele

de mărime medie

FT-30 (ordinary

index)

Media

geometrică a


mari 30 de titluri

listate

Indicator

instan-taneu, cel mai

utilizat la Londra

FT-SE

100 (sau

Footsie)

Capitalizarea

bursieră a celor mai

mari 100 de

companii

Indicator de

tendinţă valabil

pentru urmărirea

marilor corporaţii

Fra

nkfu

rt

FAZ

(Frank

furter

Allgemeine

Zeitung)

Media

cursurilor bursiere a

100 de mari titluri

(curs ponderat cu

valoarea nominală)

Indicator

reprezen-tativ pentru

econo-mie, deoarece

in-clude titluri

prove-nind din 15

sectoare diferite de

activitate

DAX-

30

Media

cursurilor bursiere a

30 de mari titluri

(curs ponderat cu

valoarea nominală)

Indicator

instantaneu de

referinţă pentru

urmărirea tendinţelor

de pe piaţa germană

Pari

s

CAC-

40

Media


mari 40 de companii

de pe piaţa la

termen, ponderate cu

capitalizarea bursieră

Indicator

instantaneu de

referinţă pentru piaţa

franceză

SBF

(sau

CAC

genera

l)

Capitalizarea

bursieră a 239 de

titluri incluse pe

piaţa la termen (RM)

şi la vedere

Indicator mai

amplu decât CAC40

şi deci mai

reprezentativ pentru

ansamblul pieţei

Alături de aceşti indici putem menţiona şi o serie de indici mondiali

(internaţionali), astfel: „MSCI World Index”, „FT-Actuaries World Index” şi

„Salomon-Russell Global Equity Index”.

Denumi

rea indicelui

Conţinutul Utilizarea

MSCI

World Index

Indicele mondial

World Index se bazează

pe cotaţiile a 1477 de

acţiuni

Indicator ce

măsoară performanţele

pieţelor din SUA,

Europa, Canada,

Mexic, Australia, Asia

de Sud-Est,

reprezentând

aproximativ 60% din

valoarea agregată a

pieţelor din 20 de ţări

FT-

Atuarial FT-

Actuaries

World Index

Reprezintă un

grup de indici care au

aceeaşi dată de referinţă

Indicele mondial

evidenţiază separat şi

zilnic o evaluare a

impactului

componentei valutare

pentru investitorii din

ţări diferite

Salomo

n-Russell Global Equity

Index

Indicele

presupune capitalizarea

bursieră a aproximativ

45000 de acţiuni ale

unor companii din 23

de ţări

Din componenţa

indicelui global sunt

eliminate companiile

care nu sunt disponibile

pentru investitorii

străini

Introducerea monedei unice şi totodată integrarea economică europeană

reprezintă premisa cooperării financiare în vederea realizării şi utilizării unui

ansamblu de indici „paneuropeni”.

Astfel, pe piaţa bursieră franceză, germană şi elveţiană în colaborare cu Dow

Jones & Company s-a creat un „joint venture” care a promovat noi indici STOXX .

Familia de indici STOXX cuprinde: indicele Dow Jones STOXX (titlurile de

valoare au fost selectate, într-o primă fază, după capitalizarea bursieră, iar în a doua

fază, după repartiţia sectorială a diferitelor companii), indicele Dow Jones Euro

STOXX (rolul său este de a informa investitorii pentru plasamente în ţările Uniunii

Europene, inclusiv pentru firmele cotate la Bursa din Zürich) şi doi indici „blue

chips” subsidiari - Dow Jones STOXX 50, pentru Europa, şi Dow Jones STOXX 50,

pentru ţările Uniunii Monetare Europene.

7.3.2. Clasificarea indicilor bursieri

Indicii bursieri se clasifică în funcţie de mai multe criterii, şi anume:

a) După valorile mobiliare în raport cu care se construieşte indicele:

indici bursieri pentru acţiuni;

Din această categorie de indici putem evidenţia pe cei mai

cunoscuţi, astfel: Dow Jones Industrial Average, Standard & Poor’s 500 şi

Nasdaq 100 în S.U.A, indici FT-SE în Marea Britanie, DAX în Germania, Nikkei şi

Topix în Japonia, CAC-40 în Franţa.

indici bursieri pentru obligaţiuni;

indici pentru titlurile emise de fondurile deschise de investiţii şi alte instituţii

de acest fel;

b) După modul de calcul, indicii pentru acţiuni sunt:

indici din prima generaţie, calculaţi ca o medie aritmetică a acţiunilor

componente, ajustată cu un divizor care să reflecte modificările apărute la emitent

(fuziuni, divizări, modificarea capitalului social etc.). Aici putem identifica cei mai

vechi indici bursieri: Dow Jones din 1896 şi indicele Nikkei, creat în 1950, de pe

piaţa japoneză. Ca şi indici din această categorie remarcăm indicele Topix, S&P 500,

CAC-40, DAX.

indici din a doua generaţie, denumiţi şi indici compoziţi, care cuprind un

număr mare de emitenţi din mai multe sectoare de activitate şi al căror calcul

presupune ponderarea acţiunilor în funcţie de cursul bursier sau capitalizarea bursieră.

c) După gradul de cuprindere:

indici generali ai pieţei, care reflectă evoluţia economiei şi cuprind emitenţi

din mai multe domenii de activitate (exemple: Nasdaq-100, DAX, BET, CAC-40, FT-

SE Actuaries 100);

indici sectoriali, care se referă doar la un singur sector al economiei (farmacie,

transporturi, informatică, publicitate, bănci, industria extractivă, industria alimentară,

asigurări, instituţii publice etc.).

d) După numărul de pieţe financiare care intră în calculul indicelui:

indici care conţin acţiuni de pe o singură piaţă bursieră;

indici mondiali, în a căror componenţă intră acţiuni cotate pe mai multe pieţe

ale lumii( exemple de indici ce intră în această categorie sunt: Dow Jones Euro

STOXX- calculat pentru piaţa de capital europeană, FT Actuarial World Stock Index,

Frank Russell, MSCI).

e) După tipul pieţei de capital pe care sunt calculaţi, există:

indici specifici pieţei bursiere (indicele bursier BET);

indici specifici pieţei extrabursiere (indicele bursier RASDAQ-C);

f) După intervalul de calcul:

indici calculaţi în timp real (interval cuprins între 15 secunde şi un minut);

indici calculaţi la sfârşitul zilei de tranzacţionare.

g) În funcţie de instituţia care calculează indicele există:

indici oficiali ( indicele BET în România);

indici neoficiali, indici calculaţi de alte instituţii financiare precum şi de

societăţile de valori mobiliare);

indici calculaţi de instituţiile pieţei de capital în colaborare cu publicaţiile

financiare;

indici calculaţi de diferite publicaţii economico-financiare;

7.3.3. Determinarea indicilor bursieri

7.3.3.1. Principiile folosite în calculul indicilor bursieri

Principiile utilizate în determinarea indicilor bursieri sunt definite de Bursa din

Londra şi ziarul Financial Times în vederea folosirii la calculul indicilor de pe piaţa

bursieră londoneză. Aceste principii stau la baza determinării tuturor indicilor

bursieri.

Astfel, principiile se concretizează în:

Indicii bursieri care sunt folosiţi în analiza strategiilor de investiţii şi ca

măsură a performanţei portofoliilor create în cadrul fondurilor de pensii, societăţilor

de asigurări, fondurilor mutuale şi altor investitori;

Metodele de calcul ale indicilor bursieri trebuie să reflecte întotdeauna

realitatea;

Informaţiile şi datele utilizate în metodologia de calcul a indicilor trebuie să

fie disponibile oricui iar metodele de calcul să nu prezinte o complexitate pentru

utilizatori;

Informaţiile utilizate la calculul indicilor trebuie să fie obţinute din surse

autorizate. În determinarea indicilor care ţin seama de fluctuaţiile capitalului (creşteri

sau scăderi de capital), emisiuni de drepturi de subscriere, datele utilizate trebuie să

provină de la societatea respectivă şi să se impună cât mai puţine modificări la acestea

faţă de documentele publicate de societate;

La determinarea indicilor bursieri trebuie să se asigure, în orice moment,

continuitatea şi comparabilitatea cu momentele anterioare;

Consistenţa datelor şi a metodelor trebuie menţinută oriunde este posibil,

Datele folosite în calculul indicilor trebuie să provină de la aceleaşi surse stabile, mai

exact de la instituţiile pieţei de capital.

„Actorii” implicaţi în activitatea bursieră, în special brokerii şi investitorii

trebuie să se manifeste activ în determinarea celor mai bune practici şi metode care

trebuie folosite în calculul indicilor bursieri şi trebuie să se asigure că indicii satisfac

continuu nevoia de informaţii existentă pe piaţa bursieră şi să facă propuneri utile în

acest sens.

7.3.3.2. Etapele formării unui indice bursier

Etapele folosite în alcătuirea indicelui bursier sunt următoarele:

a) Selectarea instrumentelor financiare ce alcătuiesc portofoliul indicelui

bursier.

Această etapă de selectare a valorilor mobiliare presupune respectarea unor

condiţii cu privire la gradul de capitalizare bursieră, cotarea instrumentelor

financiare, gradul mare de dispersie, structura valorilor mobiliare ce intră în

componenţa indicelui.

b) Atribuirea unei anumite importanţe fiecărei valori mobiliare prin:

i. Ponderi egale pentru toate valorile mobiliare;

ii. Ponderea cu capitalizarea bursieră;

iii. Fără pondere.

c) Alegerea datei de referinţă pentru care, în funcţie de reglementările pieţei,

indicele se egalează cu 100, 1000 sau 10000 de puncte.

Ţinând cont de prima etapă de selecţie a valorilor mobiliare ce intră în

componenţa indicelui bursier putem descrie criteriile utilizate la determinarea

componenţei indicilor. Astfel un prim criteriu ar fi acela conform căruia acţiunile

trebuie să fie cotate la prima categorie a pieţei bursiere respective. Acest criteriu este

întâlnit în cazul indicilor Nikkei 225, FT-SE 30 precum şi al indicelui BET. Criteriul

este folosit la calculul celor mai importanţi indici de pe piaţa respectivă, indici care

conţin acţiunile”blue chips” ale pieţei de capital în cauză. Ca exemplu, pentru indicele

Nikkei 225, mişcarea unui titlu la categoria a doua a bursei duce la eliminarea

automată a titlului din componenţa indicelui.

Căutarea acţiunilor emise de firme puternice, stabile, cu o creştere susţinută a

activităţii, ale căror indicatori economici le recomandă ca o bună investiţie, reprezintă

un alt criteriu pentru determinarea componenţei indicilor bursieri.

Acţiunile din componenţa indicelui trebuie să reprezinte cât mai bine piaţa

bursieră respectivă, în cazul indicilor generali ai pieţei, sau sectorul economic

respectiv, în cazul indicilor sectoriali.

Lichiditatea, definită ca volum al tranzacţiilor efectuate cu o anumită valoare

mobiliară într-o anumită perioadă, reprezintă un alt criteriu de selectare a valorilor

mobiliare ce intră în componenţa indicilor. Astfel se urmăreşte ca lichiditatea să fie

cât mai mare.

Un criteriu întâlnit este capitalizarea bursieră a acţiunii respective. Acest

criteriu presupune că prin construcţia indicelui se urmăreşte o prezentare cât mai bună

a pieţei respective. Aceasta se realizează prin includerea indiciilor în componenţa

acţiunilor a căror capitalizare bursieră însumată reprezintă o pondere cât mai mare din

capitalizarea bursieră totală a pieţei. Indicii Dow Jones, FT-SE 100, Nikkei sau DAX-

100 reprezintă peste 90% din capitalizarea totală a pieţei respective, prin acţiunile pe

care le includ.

Necesitatea ca acţiunile incluse în structura indicelui să fie emise de o

companie autohtonă reprezintă un al criteriu important în selecţia valorilor mobiliare.

Acesta este întâlnit la indici precum Nasdaq, FT-SE 100 sau DAX.

Acest criteriu, pe piaţa londoneză, este determinat şi de introducerea unui

indice care evidenţiază evoluţia companiilor multinaţionale, respectiv a unui indice,

care exprimă fluctuaţia acţiunilor emise de firme străine dar care sunt cotate şi la

bursa din Londra.

Spre deosebire de aceşti indici care urmăresc evoluţia companiilor dintr-o

anumită ţară sau listaţi doar la o anumită bursă, există indici mondiali care iau în

considerare acţiuni cotate pe diverse pieţe. Indicii mondiali determină apariţia de noi

criterii de selecţie a titlurilor componente, în sensul că aceasta este precedată de o

selecţie a ţărilor componente, respectiv a ţărilor pe a căror pieţe de capital cotează

acţiunile care vor fi luate în calculul indicelui.

O nouă ţară este luată în calcul, în cazul indicelui Dow-Jones EURO STOXX

calculat pentru Europa, dacă sunt îndeplinite criteriile:

1. operaţiunile cu acţiuni tranzacţionate la bursa de valori a ţării respective sunt

desfăşurate în mod continuu (piaţa continuă);

2. dacă ţările din „spaţiul EURO” au adoptat moneda unică europeană;

3. sunt publicate cursurile acţiunilor care coteză pe piaţa respectivă, cu privire la

cursurile curente, ce trebuie puse la dispoziţia publicului în timp real (DJ STOXX

fiind calculat în timp real la fiecare 15 secunde), cât şi cele referitoare la cursurile

istorice, utilizate pentru efectuarea de analize privind evoluţia acţiunilor şi a indicelui

şi în scopuri statistice;

4. este asigurată transparenţa de informaţie în privinţa rapoartelor financiare

anuale, indicatorilor financiari şi a altor date referitoare la companiile componente.

La indici precum Topix sau Nasdaq se intâlneşte un alt criteriu de selecţie care

se raportează la intervalul de timp care s-a scurs de la momentul listării acţiunilor pe

piaţa respectivă.

În legătură cu capitalizarea bursieră, indicele NASDAQ-100 fixează condiţia

referitoare la vechimea listării acţiunilor, astfel:

- acţiunile care se află în primele 25% în ceea ce

priveşte capitalizarea bursieră trebuie să fi fost cotate timp de cel puţin un an;

- celelalte acţiuni trebuie să fi fost cotate timp de

cel puţin doi ani.

Tipul valorilor mobiliare luate în calculul indicelui reprezintă unul din

criteriul comun multor indici. Acest criteriu diferă în funcţie de tipul indicelui.

O altă clasificare pentru stabilirea componenţei indicilor vizează ponderea din

totalul acţiunilor emise care trebuie să se afle pe piaţă, respectiv să fie disponibile

pentru tranzacţionare.

Pe lângă criteriile enunţate mai există şi alte condiţii specifice unor anumiţi

indici, astfel: valoarea minimă de tranzacţionare (curs bursier) a acţiunilor respective

– cazul indicilor Frank Russell, unde nu se admit acţiuni cu o valoare mai mică de un

dolar - depunerea documentelor contabile până la data verificării anuale a indicelui.

7.3.4. Analiza teoretică a metodelor de calcul a indicilor

bursieri

Metodologia de calcul este diferită în funcţie de tipul indicelui.

Indicii din prima categorie sunt calculaţi ca medie aritmetică a preţurilor

(cursurilor) acţiunilor componente, ajustate cu un divizor a cărui valoare se modifică

periodic, în funcţie de modificările produse în structura patrimonială a emitentului.

Formula generală de calcul este:

Indice = Divizor

componenteactiunilorcursurilorSuma ___

La calculul indicilor ponderaţi trebuie să ţinem seama de capitalizarea bursieră,

cursul acţiunilor fiind înmulţit cu numărul de acţiuni.

Formula de calcul al indicelui bursier la momentul t ( tI ), este:

tI =

n

i iq

ip

n

iitcitqitp

TK

1)

00(

1)(

Valoarea de bază

unde: n- numărul acţiunilor ce intră în componenţa indicelui

p it - cursul acţiunii i la momentul t

q it - numărul acţiunilor companiei i la momentul t

c it - factorul de corecţie pentru acţiunea i la momentul t

p0i

- preţul acţiunii i la data de referinţă

q io - numărul acţiunilor companiei i la data de referinţă

K t - divizor

Astfel, principalele evenimente sunt:

creşteri sau diminuări de capital;

acordări de dividende;

conversii de acţiuni preferenţiale în acţiuni comune;

modificări în valoarea nominală a instrumentelor financiare din

componenţa indicelui;

includerea sau ştergerea de societăţi în sau din portofoliul indicelui;

fuziuni ale societăţilor din structura indicelui.

Este de remarcat că nu toţi indicii bursieri acceptă modificări, ci numai aceia în

a căror formulă de calcul se ţine seama, în determinarea lor, de aceste evenimente.

7.3.5. Indicii bursieri ai pieţei de capital a României

Indicii bursieri pot fi calculaţi de organisme abilitate pentru aceasta, de

instituţiile pieţei de capital sau de către intermediari de valori mobiliare, consultanţi

de plasament ori alte instituţii financiare.

Totodată aceştia reprezintă indicatori statistici agregaţi care măsoară variaţia

preţurilor unui coş de valori mobiliare.

În România, pentru fiecare piaţă există câte un indice. Astfel, la Bursa de Valori

Bucureşti indicele se numeşte „Indicele BVB", în engleză Bucharest Exchange

Trading (prescurtat BET), pe baza căruia se calculează şi indicele compozit BET-C.

Ca şi indicatori de apreciere ai pieţei bursiere, pe lângă aceşti indici mai

întâlnim şi: indicatorul BET – Fi şi indicatorul ROTX.

Data de referinţă este 19 septembrie 1997, data de start 22 septembrie 1997, iar

valoarea de start este de 1.000 puncte. Calculul indicelui poate fi făcut atât în dolari,

euro cât şi în lei şi se calculează ca o medie ponderată cu capitalizarea bursieră

(formulă de tipul Laspeyres), conform formulei următoare:

I =

10

1

10

1*

iPioQio

i Qio

PitPioqio

în care:

Pio = preţul mediu ponderat al acţiunii la momentul de referinţă (t = 0 / 19 sept

1997):

Pit = preţul mediu ponderat al acţiunii i la momentul t;

Qio = numărul total de acţiuni emise din acţiunea i la momentul t = 0.

În cazul în care acţiunile incluse în structura indicelui suferă modificări, este

obligatorie actualizarea valorii indicelui în funcţie de elementele nou-găsite.

Portofoliul indicelui BET este compus din 10 acţiuni, ele fiind selecţionate în

funcţie de capitalizarea bursieră a fiecăruia, lichiditatea, cotarea la categoria 1 la

BVB, precum şi a faptului că trebuie să se asigure diversificarea portofoliului.

Indicele BET-C (composite) se calculează la fel ca şi BET, diferenţa constând

în faptul că baza de reprezentare este mult mai mare.

Indicele BET-C a apărut în aprilie 1998, şi supraveghează evoluţia tuturor

societăţilor cotate (exclusiv SIF).

Motivul înlăturării SIF din cei doi indici este norma, internaţional acceptată, de

a nu include fondurile de investiţii în indice, pentru a evita dubla includere a evoluţiei

societăţilor aflate în portofoliul SIF.

BET – FI2 (Bucharest Exchange Trading) cunoscut din noiembrie 2000, este

indice sectorial pentru fonduri de investiţii şi reprezintă tendinţa de ansamblu a

preţurilor fondurilor de investiţii tranzacţionate în cadrul BVB. Se foloseşte o formulă

similară ca şi în cazul indicilor BET şi BET-C.

La implementarea acestor trei indici bursieri, Bursa de Valori Bucureşti a

beneficiat de ajutor din partea Institute for Advances Studies, Vienna.

Totodată, Bursa de Valori Bucureşti în colaborare cu Bursa de Valori din Viena

au lansat indicele bursier ROTX (The Romanian Traded Index).

Acesta exprimă în timp real modificările de preţ pentru cele mai importante

societăţi tranzacţionate la BVB (blue chips).

Capitalizarea de piaţă, lichiditatea, disponibilitatea preţurilor de piaţă,

reprezentativitatea sectorială şi interesul participanţilor la piaţă reprezintă creiteriile

cuantificabile de selecţie a acţiunilor. Şi în cazul indicelui bursier ROTX se va folosi

formula indicilor în lanţ de tipul Laspeyres.

Cei patru indici sunt exprimaţi în USD şi EUR, pentru a da o imagine care să

ţină cont de evoluţia monedei naţionale.

Preţurile sunt cele calculate ca medii la data de referinţă, iar calculul este acelaşi

ca şi în cazul indicelui din generaţia a doua.

Valoarea indicelui se calculează în timp real, fiind preluat de agenţiile de ştiri

.

Reuters şi Dow Jones Telerate.

Pe piaţa extrabursieră, primii indici au fost calculaţi în august 1998 şi au primit

numele de indice „Rasdaq Composit". Valoarea de start a fost stabilită tot la 1.000

puncte ca şi în cazul BVB.

Sistemul de indici Rasdaq este compus din:

1. indicele RASDAQ Composit, în a cărui componenţă intră toate societăţile

comerciale listate la cota Bursei Electronice RASDAQ;

2. indicele RAQ-I, făcut cunoscut la data de 28 octombrie 2002, cu o valoare

iniţială de 1.079,216 puncte, lansat o dată cu introducerea Categoriilor de Excelenţă

în Piaţa Rasdaq. Acest indice presupune evoluţia de ansamblu a preţurilor emitenţilor

de prestigiu listaţi în Piaţa Rasdaq pe Categoria I.

3. indicele RAQ-II, lansat la date 28 octombrie 2002 cu aceeaşi valoare iniţială

ca şi RAQ-I, reflectă o structură ce include acţiunile firmelor listate la categoria a II-a

BER (Bursa Electronică Rasdaq).

Având în vedere metodologia de calcul, indicele Rasdaq Composit face parte

din grupul de indici bursieri ponderaţi prin capitalizarea de piaţă.

Metoda de calcul a indicelui RASDAQ Composit are în vedere elemente

specifice care definesc calculaţia, astfel:

Valoarea curentă a indicelui se calculează astfel:

Dt

N

iitwfitp

It

1

în care:

I t - valoarea curentă a indicelui;

p it - preţul ultimei tranzacţii realizate cu acţiunea i;

wf it - factorul de ponderare corespunzător emitentului acţiunii i la data

curentă;

D t - divizorul la data curentă.

N- numărul de firme incluse în portofoliul indicelui.

Valoarea divizorului în momentul de referinţă (t=0) se determină astfel:

unde:

D o - divizorul în momentul de referinţă;

p 0i - preţul de închidere a acţiunii i în ziua de referinţă (t=0);

wf0i - factorul de pondere corespunzător emitentului acţiunii i la data curentă;

I 0 - valoarea iniţială a indicelui;

N- numărul de firme incluse în portofoliul indicelui.

Participarea unui simbol la indice este limitată la 25% din totalul capitalizării

simbolurilor incluse în RASDAQ-C. Factorul de ponderare pentru un simbol este:

număr de acţiuni corespunzătoare simbolului respectiv, dacă ponderea capitalizării

acestuia în capitalizarea totală a simbolurilor incluse în indice este sub 25%; un

0

1 00

0 I

N

i iwf

ip

D

număr ajustat, dacă ponderea capitalizării simbolului depăşeşte limita de 25%, astfel

încât itit wfp să reprezinte 25% din capitalizarea totală a simbolurilor incluse în

indice.

Metodologia de calcul a indicilor RAQ-I şi RAQ-II este aceeaşi ca şi în cazul

indicelui RASDAQ-C. Condiţia de a fi incluse în familia indicelui este apartenenţa

societăţii emitente la categoria I (pentru RAQ-I) şi la categoria a II-a de listare (pentru

RAQ-II).

7.3.6. Compensarea şi decontarea tranzacţiilor

Compensarea şi decontarea tranzacţiilor este ultima etapă a negocierilor pe piaţa

bursieră şi are loc pe baza unui contract de novaţie încheiat între Bursa de Valori

Bucureşti şi SSIF plus garanţiile aferente.

Banca de Decontare este o societate bancară la care atât Bursa de Valori

Bucureşti, cât şi SSIF sunt titulare de cont de decontare şi prin intermediul căreia se

realizează decontarea bănească a tranzacţiilor efectuate în Bursă.

Principalele documente întocmite sunt următoarele:

Raportul de compensare, ce reflectă stingerea obliga-ţiilor şi realizarea

drepturilor băneşti ale SSIF, rezultate în urma tranzacţionării.

Raportul de decontare, ce evidenţiază obligaţiile şi drepturile băneşti ale SSIF,

rezultatele în urma compensării tranzacţiilor.

Raportul de tranzacţionare, ce conţine termenii şi condiţiile contractelor de

vânzare/cumpărare valori mobiliare la o anumită dată - data tranzacţionării.

Data tranzacţionării reprezintă data încheierii contractelor de

vânzare/cumpărare. Data decontării este data la care este scadentă obligaţia de plată

în urma tranzacţionării.

Contul special este un cont de decontare finală deschis la BNR în numele Bursei

de Valori Bucureşti, destinat exclusiv decontării tranzacţiilor în Bursă şi care se

închide în fiecare zi cu sold zero.

Procesul de compensare/decontare se face conform principiilor de funcţionare a

caselor de compensaţii interbancare, cu participarea, pe de o parte, a societăţii

bancare unde SSIF-urile au deschis de decontare sau care îndeplinesc funcţia de agent

custode, şi Bursa de Valori Bucureşti, pe de altă parte.

La sfârşitul fiecărei zile de tranzacţionare, Bursa, în funcţie de destinatar, va

transmite următoarele documente:

1. pentru SSIF-uri, Raportul de Tranzacţionare, Raportul de compensare.

Raportul de decontare şi Raportul de comision;

2. agenţilor custode (societăţi bancare) va trimite Raportul de compensare şi

Raportul de decontare pentru tranzacţiile cu valori mobiliare executate de clienţii săi;

3. pentru băncile implicate va trimite Raportul de decontare bancară.

În vederea stingerii obligaţiilor rezultate din Raportul de compensare şi Raportul

de decontare, SSIF-urile vor emite ordine de plată pentru alimentarea contului la

băncile de decontare, agentul custode va emite ordin de plată în baza Raportului de

decontare bancară, iar băncile vor emite ordine de plată cu sumele nete

corespunzătoare poziţiei în urma compensării SSIF-urilor sau între SSIF şi agent

custode.

Pe baza Raportului de compensare şi a Raportului de decontare. Bursa va

întocmi ordine de plată din contul special de decontare de la BNR în contul băncilor

şi va transmite Băncii Centrale balanţa pentru decontare finală.

Pe baza ordinelor de plată emise de BVB, Banca Naţională a României

efectuează plăţi din contul special al Bursei şi contul curent al băncilor creditoare,

semnalând, totodată, şi eventualele neconcordanţe.

Pentru a evita eventualele riscuri de neplată din partea SSIF-urilor, Bursa

stabileşte o limită de tranzacţionare pentru fiecare intermediar în parte.

Dacă se constată că la data decontării SSIF-ul nu are suficiente disponibilităţi,

banca de decontare are obligaţia de a credita societatea cu o sumă ce nu poate depăşi

însă valoarea scrisorii de garanţie a acesteia, mai puţin comisionul şi dobânda până la

data încasării contravalorii scrisorii de la banca emitentă.

In cazul în care scrisoarea de garanţie nu acoperă creditul, SSIF-ul va trebui să

transmită cu titlu gratuit către BVB proprietatea asupra valorii mobiliare din contul

propriu şi a celor cumpărate aflate în proces de decontare.

Valorile mobiliare dobândite de Bursă astfel vor fi folosite atât pentru obţinerea

de la bancă a sumelor necesare decontării, cât şi pentru reîntregirea Fondului de

Garantare. Dacă există o diferenţă pozitivă între valoarea obţinută de Bursă şi suma

de decontat, aceasta va fi virată SSIF-ului respectiv.

Dacă diferenţa este negativă, se va apela la Fondul de Garantare.

O dată cu confirmarea de către Bancă a efectuării tuturor operaţiunilor privind

decontarea, Bursa va efectua în Registru transferul de proprietate asupra valorii

mobiliare tranzacţionate.

Registrul are ca obiect de activitate păstrarea evidenţei modificărilor apărute ca

urmare a tranzacţionării de valori mobiliare, evidenţe care sunt înscrise în Registrul

de Acţiuni, Registrul Acţionarilor şi în Registrul Obligaţiunilor.

Registrul conţine informaţii despre numele, prenumele sau denumirea

persoanelor fizice/juridice, nr. de identificare al acestora (stabilit în procedurile

Bursei), cetăţenia/naţionalitatea pentru persoanele fizice (domiciliul, sediul social),

precum şi tipul, clasa şi numărul valorilor mobiliare deţinute.

Registrul este organizat pe trei secţiuni:

a) Secţiunea 1 pentru clienţii care nu au cont deschis la un SSIF.

b) Secţiunea a 2-a - pentru clienţii care au cont deschis la SSIF.

c) Secţiunea a 3-a - care cuprinde conturile proprii ale SSIF-urilor (deţinerile de

valori mobiliare în nume propriu).

Pentru a beneficia de serviciile de registru, fiecare emitent trebuie să încheie un

contract de prestări servicii cu Bursa. Pe baza acestui contract, Registrul, în afara

evidenţei valorilor mobiliare şi a proprietarilor acestora, are obligaţia de a informa

emitentul cu datele la zi necesare acestuia cu ocazia adunărilor generale ale

acţionarilor, plăţii dividendelor sau de câte ori acesta are nevoie.

Pentru fiecare cont, Registrul va prevedea atât valorile mobiliare tranzacţionate,

dar nelichidate, cât şi cele gajate.

În concluzie:

Orice scădere sau creştere a valorii indicelui bursier reflectă scăderea sau

creşterea de pe piaţa bursieră.

Există diferiţi factori care influenţează metodologia de calcul a indicilor bursieri.

În funcţie de aceştia se produc anumite evenimente care generează ajustări ale relaţiei

de calcul al indicelui.




Totodată aceştia reprezintă indicatori statistici agregaţi care măsoară variaţia

preţurilor unui coş de valori mobiliare.



Indicii bursieri prezintă un indicator statistic care reflectă evoluţia în timp a

pieţelor de valori mobiliare, fiecare bursă calculând propriul indice, creşterea valorii

acestuia reflectând îmbunătăţirea activităţii societăţilor cotate la bursă.

Familia de indici STOXX cuprinde: indicele Dow Jones STOXX (titlurile de

valoare au fost selectate, într-o primă fază, după capitalizarea bursieră, iar în a doua

fază, după repartiţia sectorială a diferitelor companii), indicele Dow Jones Euro

STOXX (rolul său este de a informa investitorii pentru plasamente în ţările Uniunii

Europene, inclusiv pentru firmele cotate la Bursa din Zürich) şi doi indici „blue

chips” subsidiari - Dow Jones STOXX 50, pentru Europa, şi Dow Jones STOXX 50,

pentru ţările Uniunii Monetare Europene.

Indicii bursieri se clasifică în funcţie de mai multe criterii, şi anume:

După valorile mobiliare în raport cu care se construieşte indicele;

După modul de calcul, indicii pentru acţiuni;

După gradul de cuprindere;

După numărul de pieţe financiare care intră în calculul indicelui;

După tipul pieţei de capital pe care sunt calculaţi;

După intervalul de calcul;

În funcţie de instituţia care calculează indicele;




În România, pentru fiecare piaţă există câte un indice. Astfel, la Bursa de Valori

Bucureşti indicele se numeşte „Indicele BVB", în engleză Bucharest Exchange

Trading (prescurtat BET), pe baza căruia se calculează şi indicele compozit BET-C.


Selectarea instrumentelor financiare ce alcătuiesc portofoliul indicelui bursier,

etapă de selectare a valorilor mobiliare presupune respectarea unor condiţii cu privire

la gradul de capitalizare bursieră, cotarea instrumentelor financiare, gradul mare de

dispersie, structura valorilor mobiliare ce intră în componenţa indicelui.

Lichiditatea, definită ca volum al tranzacţiilor efectuate cu o anumită valoare

mobiliară într-o anumită perioadă, reprezintă un alt criteriu de selectare a valorilor

mobiliare ce intră în componenţa indicilor. Astfel se urmăreşte ca lichiditatea să fie

cât mai mare.

Termeni de reţinut: activitatea bursieră, indici bursieri, media

cursurilor, capitalizare bursieră, eşantion de valori mobiliare, Dow Jones, indici

generali, indici sectoriali, piaţă bursieră, portofoliul indicelui bursier, lichiditate,

valoarea minimă de tranzacţionare, factor de corecţie, indicele BET-C, preţul mediu

ponderat.


57. Care sunt principalii indici utilizaţi în marile centre bursiere?

58. Cum se clasifică indicii bursieri?

59. Care sunt principiile folosite în calculul indicilor bursieri?

60. Care sunt etapele folosite în alcătuirea indicelui bursier?

61. Care este ultima etapă a negocierilor pe piaţa bursieră?


1. Etapele calculării unui indice bursier sunt următoarele:

a. calculul fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui;

b. calculul ponderii fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui;

c. scăderea ponderii fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui

din valoarea totală a acţiunii.

2. Ponderea fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui poate fi:

a. invers proporţională cu capitalizarea bursieră, adică cu dividendele

aduse;

b. acordată, fiind însumate doar preţurile de piaţă ale titlurilor;

c. egală pentru toate titlurile care intră în componenţa indicelui.

3. După modul de calcul, indicii pentru acţiuni sunt:

a. indici din prima generaţie;

b. indici din a treia generaţie;

c. indici din a patra generaţie.











Bucureşti, 2006.




Napoca, 2007.


CONTRACTE BURSIERE

8.1. Introducere



8.3.1. Contractul SPOT

8.3.2. Contractul FORWARD

8.3.3. Contractul FUTURES

8.3.4. Opţiuni pe contracte Futures

8.3.5. Tranzacţii în Piaţa Futures

8.3.5.1. Definiţii

8.3.5.2. Preţul contractului Futures

8.3.5.3. Mecanismul de tranzacţionare pe Pieţele Futures

8.3.5.4. Ordine de tranzacţionare

8.3.6. Controlul/ evaluarea activităţilor de marketing


CONTINUT

8.1. Introducere

În România existenţa contractelor bursiere oferă acoperirea nevoilor

investitorilor români şi străini privind tranzacţiile pe piaţa de capital.



– definirea conceptelor de contract SPOT, FORWARD, FUTURES, ;

– prezentarea tranzacţiilor în piaţa futures;

– identificarea mecanismului de tranzacţionare pe Pieţele Futures; – identificarea ordinelor de tranzacţionare;


– în urma cercetării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi



– dezvoltarea unor abilităţi practice de a folosi anumite tehnici financiare şi

informaţionale;



8.3.1. Contractul SPOT

Contractul SPOT este un contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect o

marfă prezentă, existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie

livrată şi achitată imediat.

În practică, executarea contractelor spot are loc în termene cuprinse între 24 ore

şi 10 zile. Livrarea mărfii este obligatorie, iar preţul este cel stabilit de comun acord

între cele două părţi în momentul încheierii contractului. Marfa ce stă la baza

contractelor spot se caracterizează prin următoarele: este la vedere (există), este

disponibilă (nu este grevată de nici o obligaţie, de exemplu: gajul sau ipoteca, şi este

prezentă (se află într-un depozit cunoscut şi acceptat de bursă).

8.3.2. Contractul FORWARD

Contractul FORWARD (la termen) este un contract de vânzare-cumpărare

prin care vânzătorul se obligă să livreze marfa/valuta/activul financiar la o dată

ulterioară, stabilită în momentul încheierii contractului la data la care va intra în

posesia mărfii/valutei/activului financiar.

Vânzătorul şi cumpărătorul au posibilitatea, încheind un astfel de contract, de a

bloca un preţ cu mult timp înaintea executării contractului, fiind protejaţi împotriva

riscului fluctuaţiilor de preţ şi, în acelaşi timp, anticipându-şi fiecare, corect,

veniturile viitoare.

Pentru a rezolva problema garantării executării tranzacţiei şi pentru a proteja

părţile de eventuale prejudicii, în cazul în care una dintre părţi nu ar fi respectat

termenii contractului, s-a adoptat metoda prin care fiecare participant la tranzacţie

depune o sumă la o a treia persoană. în cazul nerespectării contractului şi a clauzelor

la acestea, se va plăti celui îndreptăţit suma ce reprezintă garanţia.

Avantajul contractelor Forward este: cunoaşterea cu certitudine a cantităţii,

calităţii, preţului/costului, a momentului livrării/primirii.

Activele şi mărfurile pentru care sunt încheiate contractele forward pot fi:

- metale;

- produse energetice;

- rate ale dobânzii – acorduri pentru rate la termen (Forward Rate

Agreements FRAs);

- cursuri de schimb valutar.

Preţul forward (la termen) se calculează prin adăugarea la preţul spot (la vedere)

sau cash (numerar), din momentul tranzacţiei, a costului de derulare (cost of carry).

Costul de derulare reprezintă plăţile şi încasările pentru depozitare, asigurare,

plăţi în contul dobânzilor, costuri de transport, încasări de dividende etc.

Preţ Forward = Preţ la vedere (spot) sau de numerar (cash) + cost de

derulare (cost of carry)

Un alt avantaj al contractelor forward este acela că fixează preţurile pentru o

dată în viitor; şi ca dezavantaj - dacă preţurile la vedere evoluează într-un sens sau

altul la data scadenţei, atunci pentru părţi nu există nici o cale de ieşi din contract.

8.3.3. Contractul FUTURES

Contractul FUTURES este un angajament standardizat de a cumpăra-vinde,

indiferent în ce ordine, un anumit activ marfa, titlu financiar, instrument monetar - la

un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei, lichidarea contractului realizându-

se la o dată viitoare.

În piaţa organizată de Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu, lichidarea

contractului înseamnă, de fapt, închiderea poziţiei printr-o operaţiune inversă pe

aceeaşi piaţă pe care a fost luată poziţia iniţială. în conturile marjă ale agenţiilor şi ale

clienţilor se vor înregistra numai diferenţele în lei dintre valoarea contractelor

vândute şi a celor cumpărate.

Standardizarea contractelor şi crearea funcţiei de compensare au mărit eficienţa

pieţei, permiţând o piaţă mult mai lichidă (una în care tranzacţiile să fie executate la

preţul specificat sau la unul apropiat), oricine putând să intre şi să iasă rapid din piaţă.

Cu cât preţul este mai rapid determinat/stabilit şi piaţa este mai lichidă, cu atât ea

devine mai eficientă.

Contractele futures (alături de opţiuni) sunt contracte futures derivate. Ele dau

naştere unor obligaţii contractuale ce pot fi „stinse” în două moduri: la scadenţă, prin

livrare fizică, cash sau plata diferenţelor şi până la scadenţă, prin lichidarea lor în

bursă.

Comparaţie forward -futures Diferenţele şi asemănările între contractele forward şi futures sunt analizate mai

jos:

Caracteristica

Contract

forward

Contract

futures

Specificaţiile

contractului

Negociabile Standardizate

Piaţă

secundară

Nu are piaţă

secundară

Are piaţă

secundară

Felul

tranzacţiei

Cumpărătorul

şi vânzătorul sunt

obligaţi să cumpere

sau să vândă o

anumită cantitate

dintr-o marfa la un

preţ stabilit şi la o

dată viitoare.

Cumpărătorul

şi vânzătorul sunt

obligaţi să cumpere

sau să vândă o

anumită cantitate

dintr-o marfă la un

preţ stabilit şi la o

dată viitoare.

Mărimea

contractului

Negociabilă Standardizată

Data livrării Negociabilă Standardizată

Metoda de

tranzacţionare

(Preţul)

Preţurile sunt

determinate în

particular, de către

cumpărător şi

vânzător.

Preţurile sunt

determinate prin

negociere într-o piaţă

de licitaţie dintr-o

bursă autorizată.

Depozitul de

asigurare

Depinde de

relaţia de încredere

dintre cumpărător şi

vânzător.

Atât

cumpărătorul, cât şi

vânzătorul plasează

fonduri (marja) la

casa de compensaţie

a bursei. Variaţiile

zilnice reflectă

schimbările valorice

ale contractului, deci

marja de menţinere

poate fi ajustată în

jos sau în sus.

Frecvenţa

livrării

Foarte mare Foarte scăzută

Reglementare

Legi

comerciale

Legi specifice

Emitent şi

garant

- Casa Română

de Compensaţie

8.3.4. Opţiuni pe contracte Futures

Opţiunile pe contracte futures sunt cele mai noi contracte bursiere şi dau

cumpărătorului dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde (opţiunile PUT) sau de a

cumpăra (opţiunile CALL) un anumit activ - marfa, titlu financiar sau instrument

monetară la o data viitoare. în schimbul acestui drept, cumpărătorul opţiunii va plăti o

sumă, numită primă, vânzătorului acesteia.

Din punctul de vedere al cumpărătorului, exercitarea opţiunii CALL înseamnă

cumpărarea contractului futures suport, iar exercitarea opţiunii PUT implică vânzarea

contractului futures suport.

Vânzătorul opţiunii încasează acum o sumă certă - prima, dar este obligat să fie

contrapartea cumpărătorului, în cazul în care acesta se decide să exercite opţiunea

deţinută.

Avantajele opţiunilor sunt următoarele:

Flexibilitatea indiferent de evoluţia preţurilor, puteţi să vă atingeţi obiectivele

de management al riscului propuse;

Multifuncţionalitatea - clientul poate profita de modificarea volatilităţii

pieţei, de timpul până la scadenţă sau de schimbarea altor elemente specifice

opţiunilor;

Câştiguri nelimitate prin asumarea unor riscuri limitate - cumpărătorul

opţiunii are dreptul să aleagă între a exercita sau nu opţiunea, plăteşte o sumă mai

mică decât preţul plătit în cazul cumpărării contractului futures suport, pe care o

cunoaşte în momentul iniţierii poziţiei;

Standardizarea - se elimină riscul de neplată al contrapărţii.

8.3.5. Tranzacţii în Piaţa Futures

8.3.5.1. Definiţii

Principalele noţiuni, persoane juridice/fizice cu care se operează pe Piaţa

Futures sunt:

Activ financiar este o valoare mobiliară emisă de o autoritate publică centrală

sau locală, cum ar fi un certificat de trezorerie, o obligaţiune cu dobândă fixă,

variabilă sau indexată, ori un portofoliu de valori mobiliare ce face obiectul cotării pe

o piaţă reglementată de valori mobiliare, dar cu negociere pe piaţa futures sau cu

opţiuni organizate la bursele de mărfuri, în baza unui instrument sintetic, cum este un

indice de bursă ori un indice calculat la rata dobânzii bancare, precum şi un indice de

bursă calculat în baza unui alt indice de bursă.

Apelul în marjă este cererea cu titlu de obligativitate formulată de Casa

Română de Compensaţie către societăţile de brokeraj şi traderi şi de Societatea de

brokeraj către clienţii săi, pentru suplimentarea cu fonduri a contului de marjă, în

situaţia în care suma existentă în cont scade sub nivelul marjei necesare pentru

acoperirea riscului. Această cerere trebuie onorată până cel târziu orele 14 ale sesiunii

de tranzacţionare de a doua zi.

Broker este o persoană fizică, atestată de Asociaţia bursei de mărfuri unde îşi

desfăşoară activitatea şi autorizată de autoritatea de reglementare şi supraveghere,

care are în atribuţia sa exclusivă negocierea ofertelor de vânzare şi cumpărare în

contul unei societăţi de brokeraj; este o persoană fizică angajată a unei societăţi de

brokeraj autorizată să execute, în piaţă, ordinele de tranzacţionare transmise de

aceasta.

Casa Română de Compensaţie este societatea comercială pe acţiuni, cu rol de

compensare, decontare şi garantare a tranzacţiilor executate, toate operaţiunile

trebuind să se supună Regulamentului Bursei.

Client este o persoană fizică sau juridică, care tranzacţionează exclusiv prin

intermediul unei societăţi de brokeraj, în nume propriu şi în contul său, asumându-şi

întreaga răspundere pentru tranzacţiile efectuate.

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) este autoritatea de

reglementare, supraveghere şi control al burselor de mărfuri.

Cont de marjă este contul deschis de un client la societatea de brokeraj în/din

care se debitează/creditează următoarele sume, cerute de Regulamentul de

tranzacţionare şi Manualul de Operare al CRC: marja necesară pentru acoperirea

riscului, comisioane, rezerve, garanţii, profit şi pierdere din tranzacţii.

Contract de bursă este o tranzacţie spot, forward, futures sau cu opţiuni.

Contract futures este un contract de vânzare-cumpărare cu termen suspensiv,

dar cu clauze uniforme, ce conferă fiecărei părţi:

a) posibilitatea de a-l compensa oricând până la împlinirea termenului;

b) posibilitatea de a-şi executa obligaţiile contractuale la scadenţa convenită, în

baza unei notificări; odată cu transmiterea notificării, obligaţiile contractuale se

execută într-un interval de timp ce nu poate fi mai mare de 10 zile.

Contractul futures este evidenţiat în cont la casa de compensaţie, în registrele

bursei şi ale societăţii de brokeraj în contul căreia s-a negociat şi în sistemul lor

electronic, precum şi în carnetul cu note de încheiere al brokerului.

Contractul cu opţiuni este o convenţie ce conferă cumpărătorului din

contractul cu opţiuni dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde ori de a cumpăra o

cantitate determinată dint-o marfă, financiar sau un contract futures, la un preţ

convenit, denumit preţ de exerciţiu, într-un termen definit sau la expirarea acestuia, în

schimbul plăţii unei prime către vânzător. într-un contract cu opţiuni, cumpărătorul

poate să îşi compenseze contractul.

Cotaţia. Presupune exprimarea valorii activului care stă la baza contractului

futures sau cu opţiuni. Cea care se cotează este prima.

Fluctuaţie maximă a preţului. Valoarea cea mai mare cu care preţul unui

contract se poate modifica în timpul unei şedinţe de tranzacţionare.

Informaţia confidenţială este informaţia cu privire la conţinutul unui înscris

sau document privitor la o bursă de mărfuri, societate de brokeraj, casă de

compensaţie ori societate de consultanţă sau în legătură cu angajamentele

patrimoniale ale acestora, care, dacă ar fi adusă la cunoştinţa publicului sau a unei

societăţi comerciale concurente, cum ar fi o bursă de mărfuri, societate de brokeraj,

casă de compensaţie sau societate de consultanţă, ar influenţa tranzacţiile pe piaţa la

termen şi cu opţiuni, ar afecta în mod artificial raportul cerere ofertă ori ar aduce

prejudicii morale sau materiale unei burse de mărfuri, societăţi de brokeraj, case de

compensaţie sau societăţi de consultanţă.

Informaţie privilegiată semnifică o informaţie ce nu este destinată publicului,

în legătură cu ofertele formulate pentru vânzarea sau achiziţia mărfurilor, emisiunea

bonurilor de trezorerie sau a obligaţiunilor de stat şi a celor emise de către unităţile

adiministrativ-teritoriale, precum şi în legătură cu negocierea contractelor futures,

având ca obiect un portofoliu de valori mobiliare cotate la bursele de valori, al căror

curs se calculează pe un activ financiar negociat la bursele de mărfuri care, dacă ar fi

adusă la cunoştinţa publicului, ar influenţa cursurile la bursă.

Lichidarea (compensarea) poziţiilor deschise este operaţiunea prin care titularul

contului de marjă închide poziţiile printr-o tranzacţie de aceeaşi mărime şi de sens

opus.

Exemplu. Dacă prima tranzacţie a fost de cumpărare, lichidarea va însemna

vânzarea contractelor futures. Dacă prima tranzacţie se referă la o vânzare, lichidarea

înseamnă cumpărarea de contracte futures având acelaşi suport, în aceeaşi cantitate cu

tranzacţia iniţială.

Lichidarea forţată este o operaţiune de lichidare în piaţă a poziţiilor

descoperite în urma unui ordin dat de Casa Română de Compensaţie sau din iniţiativa

societăţii de brokeraj dacă clientul acesteia nu răspunde apelului în marjă.

Marcarea la piaţă este operaţiunea efectuată de societatea de brokeraj la

sfârşitul fiecărei sesiuni de tranzacţionare prin care se realizează ajustarea zilnică a

contului de marjă pentru a reflecta profitul sau pierderea din poziţiile deschise.

Marcarea la piaţă se realizează în raport cu preţul de cotare (preţul ultimei tranzacţii a

şedinţei de tranzacţionare), dacă Casa Română de Compensaţie nu decide altfel.

Membru al bursei este o societate comercială având calitatea de acţionar al

unei burse de mărfuri, care a obţinut dreptul de a efectua tranzacţii pe piaţa la

disponibil, futures şi cu opţiuni sau numai pe piaţa la disponibil.

Membru afiliat este o persoană fizică sau juridică ce posedă temporar, prin

închiriere, dreptul de a avea un loc de broker şi de a tranzacţiona în ringurile Bursei

Monetar-Financiare şi de Mărfuri Sibiu.

Membru compensator este membrul pieţei reglementate de mărfuri, servicii şi

instrumente derivate, care deţine concomitent şi calitatea de membru sau de acţionar

la o casă de compensaţie agreată de bursă şi care, prin aceasta, are dreptul de a

înregistra şi garanta la casa de compensaţie tranzacţiile societăţilor de brokeraj.

Oferta de vânzare/cumpărare reprezintă manifesta-rea de voinţă fermă şi

irevocabilă a unui client de a perfecta un contract, în conformitate cu regulamentul de

funcţionare a bursei; pentru a fi valabilă, oferta trebuie să fie fermă, să fie formulată

în mod expres, potrivit regulilor de publicitate impuse de regulamentul bursei, şi să

fie completă.

Pasul. Fluctuaţia minimă a preţului.

Poziţia descoperită este poziţia deschisă pentru care nu există suma minimă

necesară în cont, nu are acoperit riscul de creştere (pentru poziţia deschisă pe

vânzare) sau riscul de scădere (pentru poziţia deschisă pe cumpărare).

Piaţa la disponibil se referă la negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor

forward şi spot.

Piaţa la termen se referă la o piaţă specializată, organizată de către o bursă de

mărfuri pentru negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor futures.

Piaţa futures se referă la o piaţă specializată, organizată de o societate de bursă

de mărfuri pentru negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor futures.

Piaţa cu opţiuni se referă la o piaţă organizată de o bursă de mărfuri pentru

negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor cu opţiuni pe futures.

Scadenţa. Ultima zi lucrătoare a lunii când expiră contractul şi la sfârşitul căreia

casa de compensaţie, conform specificaţiilor din contracte, lichidează toate poziţiile

rămase deschise.

Sesiune de tranzacţionare. Intervalul de timp, în cadrul unei zile, în care se pot

executa tranzacţiile.

Societate de brokeraj este societatea comercială constituită în baza Legii nr.

31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare,

autorizată de autoritatea de reglementare şi supraveghere ca intermediar în bursa de

mărfuri, cu calitatea de membru al unei burse de mărfuri, de membru afiliat la o bursă

de mărfuri sau de membru compensator, având ca obiect de activitate negocierea

ofertelor şi perfectarea contractelor la bursă în cont propriu sau în contul unor terţi.

Societatea de brokeraj poate fi autorizată ca formator de piaţă, dacă îndeplineşte

cerinţele de capital stabilite prin reglementările autorităţii de reglementare şi

supraveghere şi dacă se angajează ferm să cumpere/să vândă atunci când sunt ordine

de vânzare/cumpărare în exces.

Societatea de bursă este societatea comercială pe acţiuni, constituită conform

legii şi regulamentelor autorităţii de supraveghere şi reglementare, autonomă în raport

cu participanţii la piaţă şi care prestează servicii de utilitate publică pentru societăţile

de brokeraj şi clienţii acestora.

Societate de consultanţă bursieră este o societate comercială care prestează

servicii de consulting în contul unor terţi, privind tehnica negocierii la bursă, analiza

pieţelor la disponibil, la termen şi cu opţiuni, precum şi studii de evaluarea a pieţei

bursiere. Trader este o persoană fizică atestată de o bursă de mărfuri şi autorizată de

autoritatea de reglementare şi supraveghere, care are în atribuţia sa exclusivă

negocierea ofertelor de vânzare-cumpărare în contul şi numele său, în baza unui

permis eliberat de bursă.

Ultima zi de tranzacţionare a unui contract: ultima zi lucrătoare a lunii de

scadenţă.

8.3.5.2. Preţul contractului Futures

Un contract futures pe valute este o obligaţie, asumată în cadrul bursei futures.

de a cumpăra sau vinde o valută în viitor, la un preţ stabilit în prezent.

Valoarea contractului futures tranzacţionat la BMFMS este egală cu unitatea de

tranzacţionare X preţul futures al valutei.

De exemplu, dacă moneda unică europeană este tranzacţionată la 4,1 ron/EURO,

deţinerea unui contract futures este echivalentă cu investirea a 4,1 ron în EUR. Când

se tranzacţioncază un contract futures RON/EURO, vânzătorul (denumit şi short) este

de acord să vândă 1.000 EURO x preţul futures al EURO, iar cumpărătorul (long)

este de acord să cumpere 1.000 EURO x preţul futures al monedei europene la

scadenţa contractului.

Preţul contractului futures pe valute la BMFM Sibiu depinde de nivelul cursului

valutar comunicat de BNR, dar poate fi mai mare sau mai mic datorită efectelor

economice ale câtorva factori (ca de exemplu, rata dobânzii pe piaţa naţională şi rata

dobânzii pe pieţele străine). Dacă ai cumpăra valuta la nivelul cursului curent de

schimb, ar trebui fie să o plăteşti integral în numerar, fie să-ţi finanţezi achiziţia de

valută la nivelul ratei dobânzii pe termen scurt (se contractează un credit pe termen

scurt în lei, se cumpără valută şi mai târziu se vinde la un preţ mai mare, care acoperă

şi finanţarea pentru a face posibilă această operaţiune). Dacă însă ai lua o poziţie long

pe piaţa futures, nu trebuie să plăteşti decât marja de risc. Prin urmare, preţul futures

poate fi tranzacţionat peste sau sub nivelul curent al cursului valutar, depinzând de

efectul net al acestor factori.

Diferenţa dintre preţul curent şi cel futures se numeşte basis. Acesta este, de

regulă, mai mare pentru contractele cu scadenţe mai îndepărtate şi scade pe durata de

viaţă a contractului futures. La scadenţă, preţul curent şi preţul futures tind să se

egalizeze.

Preţurile futures şi ale opţiunilor (primele) sunt determinate de cumpărători şi

vânzători (cu alte cuvinte, de cerere şi ofertă). Dacă cumpărătorii sunt mai numeroşi

decât vânzătorii, preţurile tind să crească. Când situaţia e inversă, preţurile tind să

scadă. într-o piaţă liberă, preţurile sunt determinate prin ceea ce vânzătorul poate

obţine de la cumpărător sau „prin direcţia pieţei". Aşadar, preţul la care se

tranzacţionează contracte futures se stabileşte prin negociere între participanţii pe

piaţă.

Preţurile sunt determinate prin cât doreşte cineva să plătească pentru un anumit

produs. Exprimarea preţurilor futures diferă de la un contract la altul.

Rezultatul şedinţelor de tranzacţionare se finalizează zilnic cu un sumar al

tranzacţiilor, care arată cum a evoluat piaţa în ziua respectivă.

Informaţiile despre preţ La ora actuală, preţurile la care se încheie tranzacţiile spot sunt scrise pe o tabelă

electronică. Pe aceeaşi tabelă sunt actualizate în timp real informaţiile necesare

desfăşurării în bune condiţii a activităţii din ring, informaţii preluate de pe piaţa

interbancară, Bursa de Valori Bucureşti şi bursele de mărfuri americane.

Dar informaţia nu se opreşte la afişarea pe tabelă. Prin terminalele Reuters,

inclusiv prin Internet, brokerii se pot informa despre evoluţia principalelor valute la

termen şi a dobânzii interbancare BUBOR, pot urmări piaţa din birourile proprii.

Sistemul electronic disponibil prin reţeaua Internet permite brokerilor

cunoaşterea evoluţiei pieţei în orice moment al şedinţei de tranzacţionare.

8.3.5.3. Mecanismul de tranzacţionare pe Pieţele Futures

Schema mecanismului de tranzacţionare futures conţine elemente de bază ale

pieţei şi este împărţită în patru niveluri (vezi schema următoare):

Primul nivel surprinde legătura constantă între clienţi şi societăţile de brokeraj.

Ea se materializează prin transferul constant de informaţii în ambele sensuri:

achitarea garanţiilor şi a comisioanelor, deschiderea canalului necesar fluxului de

ordine şi răspunsuri ce leagă clientul de bloker, facilitându-i primul accesul Ia piaţă.

Clientul primeşte din partea societăţii de brokeraj, în mod constant, informaţii brute şi

analize. Identitatea clienţilor nu depăşeşte nivelul unu.

Nivelul doi notifică legătura constantă dintre societăţile de brokeraj şi bursă.

Materialul rezultat în urma prelucrării de către funcţionarii bursei a informaţiilor

adunate pe parcursul şedinţei de tranzacţionare este oferit societăţilor în scopul

realizării unui flux informaţional către clienţi.

Nivelul trei notifică întrepătrunderea dintre bursă şi casa de compensaţie, relaţie

ce defineşte activitatea pieţei futures. Activitatea desfăşurată în bursă este garantată

cu fonduri depuse în conturi speciale, la care au acces societăţile de brokeraj şi

organismul de cliring. Variaţia sumelor din contul de marjă reflectă înregistrarea de

câştiguri sau pierderi ca urmare a operaţiunilor desfăşurate în piaţa futures şi a

modificărilor suferite de preţul de cotare.

Nivelul patru notifică faptul că organismul de cliring (Casa Română de

Compensaţie) supervizează tranzacţiile, facilitând administrarea riscurilor asumate

prin acceptarea de garanţii şi menţinerea constantă a echilibrului dintre activitatea

desfăşurată în bursă şi capacitatea de asumare a riscului.

8.3.5.4. Ordine de tranzacţionare

Există trei tipuri fundamentale de ordine: ordine de cumpărare, ordine de

vânzare şi ordine spread. Ele sunt transmise firmei de brokeraj prin fax sau

electronic. Ordinul este preluat apoi de către brokerul agenţiei pentru a fi executat.

Dacă ordinul este executat, se va face confirmarea telefonică a îndeplinirii lui către

client.

Ordinul de tranzacţie cuprinde instrucţiuni date de către investitor (client)

brokerului sau agenţiei de brokeraj la care are deschis cont, cu privire la condiţiile în

care doreşte să se execute vânzarea sau cumpărarea contractelor futures şi options

specificate, în contul şi pe răspunderea sa.

O clasificare riguroasă a ordinelor de tranzacţionare nu există deoarece, în

practică, dispoziţiile date de investitori nu respectă nişte reguli rigide, piaţa futures,

options şi de mărfuri fiind un fenomen viu, caleidoscopic, schimbându-se de la o oră

la alta, de Ia o zi la alta, de la un tip de contracte futures la altul, de la un cumpărător

la altul, de la un vânzător la altul. Fiecare ordin are o perioadă de valabilitate în

decursul căreia poate executa. Daca trece perioada de valabilitate fără ca ordinul să

fie executat, acesta va expira.

Dacă încercăm o ordonare a numeroaselor ordine de tranzacţionare, luând drept

criteriu intervalul de timp în care un ordin îşi păstrează valabilitatea, putem vorbi de:

ordin de tranzacţionare la zi - care trebuie executat numai în cursul zilei în

care a fost lansat. La încheierea zilei de tranzacţionare, ordinul neexecutat se

anulează automat. în absenţa unei menţiuni exprese, toate ordinele sunt considerate

ordine de tranzacţie la zi;

ordin de tranzacţionare cu valabilitate prestabilită de investitor -

valabilitatea maximă a unui ordin este de până la şase luni. investitorul având dreptul

de a-l anula oricând înaintea executării lui. Expresia specifică acestor ordine este

„bun sau valabil până la data de ... " sau ..bun această lună sau săptămână".

În SOFT, clasificarea ordinelor după acest criteriu cuprinde:

ordine de durata secundelor: 15, 30, 45, 60, 90 secunde;

ordine de durata minutelor; 2. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 15, 20, 30, 40, 50, 60,

70, 80, 90, 100, 125, 150 minute;

ordine de durata unei zile.

Luând drept criteriu de ordonare preţul de tranzacţie, avem două mari categorii

de ordine:

ordine la preţul pieţei (ordine la piaţă);

ordine la un preţ prestabilit de client (ordine limită şi stop).

Ordinele la piaţă Ordinul la piaţă (market order) este o instrucţiune dată brokerului de a executa

imediat o tranzacţie la preţul pieţei, preţul existent în momentul execuţiei. Brokerul

va executa ordinul la preţul cel mai bun găsit în piaţă.

Clientul nu specifică preţul, ci numai cantitatea; ordinul trebuie executat

imediat, adică în cel mult câteva minute de la lansare. Logica „ordinului la piaţă" este

aceea că oricând există un cumpărător şi un vânzător, dacă aceştia nu pun problema

preţului. Clientul pune accent pe cantitate, el cunoaşte preţul pieţei în momentul

transmiterii ordinului şi este conştient că ordinul său se va executa imediat, la acel

preţ sau la un preţ apropiat, nedeterminat încă, pe care se obligă să-l accepte.

Există două grupe de ordine de tranzacţionare la piaţă:

1. Ordine „cumpără la piaţă", prin care investitorul solicită cumpărarea

imediată a unui număr de contracte futures, la preţul pieţei.

Exemplu: Clientul doreşte să iniţieze o poziţie long şi lansează ordinul „cumpără

la piaţă 1000 de contracte futures RON/EURO JUN 02”; brokerul cumpără la preţul

pieţei cele 1000 de contracte solicitate, în contul şi pe răspunderea clientului, dacă

acesta are depusă în cont suma reprezentând riscul de scădere. In momentul lansării

ordinului, nici clientul, nici brokerul nu cunosc cu certitudine preţul la care va avea

loc tranzacţia. Un lucru este cert: brokerul va executa imediat ordinul, iar titularul de

cont va intra în posesia celor 100 de contracte.

2. Ordine „vinde la piaţă", prin care clientul solicită vânzarea imediată a unor

contracte futures la preţul pieţei.

Exemplu: Ordinul „vinde la piaţă 1000 contracte futures RON/EURO JUN 02"

cere ca brokerul să vândă imediat, la preţul pieţei, 1000 contracte futures RON/EURO

JUN 02. Ordinul are ca efect iniţierea unei poziţii short şi este executat imediat în

piaţă, după ce agenţia de brokeraj verifică existenţa sumei reprezentând riscul de

creştere în cont.

Ordinele-limită Ordinul-limită (limit order) pune accentul pe preţul tranzacţiei; clientul solicită

ca tranzacţia de contracte futures să aibă loc la un anumit preţ, numit „limită", sau la

unul mai avantajos. Clientul estimează că, în piaţă, preţul va atinge un anumit nivel

pe care îl consideră optim pentru încheierea tranzacţiei. Brokerul va executa ordinul

în piaţă în momentul în care preţul din piaţă atinge nivelul dorit de client, respectiv

atunci când va exista o contraparte pentru încheierea tranzacţiei. Respectând ordinul

clientului său, brokerul va cumpăra sau va vinde contractele futures sau options.

Ordinul se scrie astfel: „Cumpăr 30 contracte RON/USD pentru august la preţul de

3,3 ron”. Se înţelege că ordinul se va executa la 3,3 ron/dolar sau la un preţ mai mic

decât acesta. El nu poate fi executat la un preţ mai mare de 3,3 ron/dolar. Dacă

ordinul ar fi fost „Vând 30 contracte RON USD pentru februarie la preţul de 3,3 ron”,

brokerul l-ar fi executat fie la preţul menţionat, fie la unul mai mare.

Avantajul acestui tip de ordin constă în faptul că clientul cunoaşte preţul cel mai

dezavantajos pe care îl poate obţine în cazul în care ordinul îi este executat.

Riscul pe care îl presupune acest tip de ordin este ca limita stabilită de client să

nu fie atinsă, deci ordinul să nu poată fi executat. Ordinele de acest tip sunt date fie

pentru o zi, fie pe un anumit interval de timp. Cele care nu au fost executate şi au

termenul de valabilitate neexpirat sunt permanent în evidenţa brokerului. După

trecerea perioadei de valabilitate stabilite iniţial, ordinele neexecutate pot fi reînnoite.

Ordinul de tranzacţionare la limită cunoaşte două forme:

Ordinul „vinde la limită" este dispoziţia prin care clientul specifică preţul

minim, limită, de la care brokerul poate începe vânzarea contractelor futures sau

options în cazul în care evoluţia pieţei confirmă aşteptările sale legate de preţ. Prin

acest tip de ordin clientul este asigurat de faptul că ordinul nu poate fi executat la un

preţ mai mic.

Ordinul „cumpără la limită" este acela prin care clientul specifică preţul

maxim la care se angajează să cumpere contractul futures sau options. In cazul în care

va exista un vânzător care acceptă acest preţ sau unul mai mic, tranzacţia se va

efectua, iar ordinul dat de client se va executa întocmai.

Ordinele stop Ordinul de tranzacţionare stop (stop order) are calitatea de a limita o pierdere

potenţială sau de a proteja câştigul clientului. Când în piaţă se efectuează tranzacţii

futures la preţul stop precizat de client, brokerul va executa ordinul primit. Ordinul

stop se execută numai dacă preţul futures (din piaţă) atinge sau depăşeşte preţul

menţionat de client.

Un ordin de oprire a pierderii de vânzare este stabilit, de regulă, peste preţul

pieţei şi devine ordin de cumpărare la piaţă când se tranzacţionează contractele

futures sau options la acel preţ sau când preţul de cumpărare este mai mare decât

preţul de oprire specificat. În acest caz, investitorul are o poziţie deschisă pe vânzare,

el pierde din profit pe măsură ce preţul din piaţă creşte. Pentru a-şi proteja profitul sau

pentru a-şi limita pierderea, clientul comunică brokerului său un ordin stop.

Un ordin de oprire a pierderii la cumpărare este fixat la un preţ mai mic decât

preţul pieţei. El devine ordin de vânzare la piaţă atunci când preţul contractului este

egal sau mai mic decât preţul stop fixat de client. în acest caz, clientul are o poziţie

deschisă pe cumpărare şi urmează să-şi închidă poziţia printr-o tranzacţie de aceeaşi

mărime, dar de sens invers, respectiv printr-o vânzare. Dacă ar cumpăra la un preţ

mai mare decât la care s-ar vinde un contract în prezent, el va înregistra o pierdere.

Pentru a diminua această pierdere potenţială, investitorul poate da un ordin-limită

brokerului său, fixând astfel pierderea în anumite limite pe care le acceptă.

Ordinele stop-limită Ordinul de tranzacţionare stop-limită (stop limit) este un ordin de tranzacţionare

stop care, la declanşare, devine ordin-limită, în loc de ordin „la piaţă“. Când în piaţă

se tranzacţionează la valoarea stop, ordinul se va executa numai dacă va îndeplini

condiţiile impuse la ordinul-limită. Prin acest tip de ordin, clientul fixează un interval

de preţuri la care brokerul poate efectua tranzacţia. Din acest interval, brokerul va

executa tranzacţia. Din acest interval, brokerul va executa tranzacţia la cel mai bun

preţ.

Intervalul se fixează pentru a putea profita de oscilaţiile bruşte ale pieţei care pot

să „ocolească'" un preţ punctual. Probabilitatea ca preţul pieţei să se regăsească

printre valorile din interval este mult mai mare faţă de cazul în care preţul pieţei să fie

egal cu un anumit preţ fixat de client.

Exemplu: Considerăm un contract futures având ca suport paritatea

EURO/USD, cu scadenţa în luna august EURO/USD AUG 02.

Ordinul „Vinde stop 0,8741” se declanşează când preţul futures al parităţii

EURO/USD este în scădere şi ajunge la 0,8755 puncte şi se poate executa până când

preţul atinge valoarea 0,8741.

Ordinul „Cumpără stop 0,8735, limită 0,8748” se declanşează când preţul

futures al parităţii EURO/USD este în creştere şi ajunge la 0,8735 puncte şi se poate

executa până când preţul atinge valoarea 0,8748.

Ordinele spread Un spread este un ordin de a cumpăra un contract futures şi de a vinde simultan

alt contract futures având la bază acelaşi activ-suport sau unul asemănător, la o

anumită diferenţă de preţ. Ordinul dă instrucţiuni brokerului, de exemplu, să cumpere

100 contracte pe dolarul american cu scadenţă în mai - 100 RON/USD JUNN 02 - la

200 de puncte sub preţul cu care va vinde 100 contracte pe dolarul american cu

scadenţă în luna iunie - 100 RON/USD

IUN 02. Brokerul poate executa acest ordin la 205 puncte diferenţă intre

contractele din mai şi iunie, dar nu şi la o diferenţă de 190.

Tranzacţia spread este un tip specializat de tranzacţionare în pieţele futures. O

tranzacţie spread se face prin cumpărarea şi vânzarea simultană a două contracte

futures înrudite spread, în speranţa că diferenţa de preţ dintre cele două contracte se

va schimba în beneficiul investitorului înainte de compensarea tranzacţiei printr-o

operaţiune de sens invers.

Diferenţa de preţ între două contracte se numeşte spread. Să presupunem că,

urmărind spreadul dintre contractele futures pe dolar şi cele pe EURO, se aşteaptă ca

preţurile acestora să crească, dar nu în aceeaşi măsură. Altfel spus, s-ar putea crede că

spreadul dintre cele două contracte se va modifica. S-ar putea cumpăra contractul a

cărui creştere se estimează că va fi mai mare (EURO, de exemplu) şi să se vândă

celălalt (dolar). Aceasta înseamnă să se folosească o tranzacţie spread.

În concluzie:

Contractul SPOT este un contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect o

marfă prezentă, existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie

livrată şi achitată imediat.

Contractul FORWARD (la termen) este un contract de vânzare-cumpărare prin

care vânzătorul se obligă să livreze marfa/valuta/activul financiar la o dată ulterioară,

stabilită în momentul încheierii contractului la data la care va intra în posesia

mărfii/valutei/activului financiar.

Contractul FUTURES este un angajament standardizat de a cumpăra-vinde, indiferent

în ce ordine, un anumit activ marfa, titlu financiar, instrument monetar - la un preţ

stabilit în momentul încheierii tranzacţiei, lichidarea contractului realizându-se la o

dată viitoare.



Optiunile pe contracte futures sunt cele mai noi contracte bursiere si dau

cumparatorului dreptul, dar nu si obligatia de a vinde ( optiunile PUT ) sau de a

cumpara ( optiunile CALL ) un anumit activ – marfa , titlu financiar sau instrument

monetar la o data viitoare . In schimbul acestui drept , cumparatorul optiunii va plati o

suma , numita prima , vanzatorului acesteia .

Avantajele optiunilor sunt urmatoarele :

Flexibilitatea ;

Multifunctionalitatea ;

Castiguri nelimitate prin asumarea unor riscuri limitate ;

Standardizarea .

Schema mecanismului de tranzactionare futures contine elemente de baza ale

pietei si este impartita in patru niveluri .

Exista trei tipuri fundamentale de ordine : ordine de cumparare ,

ordine de vanzare si ordine spread . Ele sunt transmise firmei de brokeraj prin fax sau

electronic . Ordinul este preluat apoi de catre brokerul agentiei pentru a fi executat .

Daca ordinul este executat , se va face confirmarea telefonica a indeplinirii lui catre

client .

Ordinele la piata

Ordinele la piata ( market order ) este o instructiune data brokerului de a

executa imediat o tranzactie la pretul pietei , pretul existent in momentul executiei .

Brokerul va executa ordinul la pretul cel mai bun gasit in piata .

Ordinele – limita

Ordinele – limita ( limit order ) pune accentul pe pretul tranzactiei .

Ordinele stop

Ordinul de tranzactionare stop ( stop order ) are calitatea de a limita o pierdere

potentiala sau de a proteja castigul clientului .

Ordinele spread

Un spread este un ordin de a cumpara un contract futures si de a vinde

simultan alt contract futures avand la baza acelasi activ – support sau unul asemanator

, la o anumita diferenta de pret .


Activ financiar este o valoare mobiliară emisă de o autoritate publică centrală

sau locală, cum ar fi un certificat de trezorerie, o obligaţiune cu dobândă fixă,

variabilă sau indexată, ori un portofoliu de valori mobiliare ce face obiectul cotării pe

o piaţă reglementată de valori mobiliare, dar cu negociere pe piaţa futures sau cu

opţiuni organizate la bursele de mărfuri, în baza unui instrument sintetic, cum este un

indice de bursă ori un indice calculat la rata dobânzii bancare, precum şi un indice de

bursă calculat în baza unui alt indice de bursă.

Apelul în marjă este cererea cu titlu de obligativitate formulată de Casa

Română de Compensaţie către societăţile de brokeraj şi traderi şi de Societatea de

brokeraj către clienţii săi, pentru suplimentarea cu fonduri a contului de marjă, în

situaţia în care suma existentă în cont scade sub nivelul marjei necesare pentru

acoperirea riscului. Această cerere trebuie onorată până cel târziu orele 14 ale sesiunii

de tranzacţionare de a doua zi.

Broker este o persoană fizică, atestată de Asociaţia bursei de mărfuri unde îşi

desfăşoară activitatea şi autorizată de autoritatea de reglementare şi supraveghere,

care are în atribuţia sa exclusivă negocierea ofertelor de vânzare şi cumpărare în

contul unei societăţi de brokeraj; este o persoană fizică angajată a unei societăţi de

brokeraj autorizată să execute, în piaţă, ordinele de tranzacţionare transmise de

aceasta.

Casa Română de Compensaţie este societatea comercială pe acţiuni, cu rol de

compensare, decontare şi garantare a tranzacţiilor executate, toate operaţiunile

trebuind să se supună Regulamentului Bursei.

Client este o persoană fizică sau juridică, care tranzacţionează exclusiv prin

intermediul unei societăţi de brokeraj, în nume propriu şi în contul său, asumându-şi

întreaga răspundere pentru tranzacţiile efectuate.

Fluctuaţie maximă a preţului. Valoarea cea mai mare cu care preţul unui

contract se poate modifica în timpul unei şedinţe de tranzacţionare.

Lichidarea (compensarea) poziţiilor deschise este operaţiunea prin care titularul

contului de marjă închide poziţiile printr-o tranzacţie de aceeaşi mărime şi de sens

opus.

Termeni de reţinut: contract spot, contract de vânzare-cumpărare, contract

forward, fluctuaţii de preţ, preţul forward, costul de derulare, contract futures, activ

financiar, cont de marjă, contract de bursă, marcarea la piaţă, membru afiliat, membru

compensator, sesiune de tranzacţionare, societate de brokeraj.


62. Cum definiţi Contractul SPOT?

63. Cum definiţi contractul FORWARD?

64. Ce avantaje au contractele Forward?

65. Care sunt diferenţele şi asemănările dintre contractele forward şi

futures?

66. Cum definiţi un activ financiar?

67. Câte tipuri fundamentale de ordine există şi care sunt?


1. Marfa ce stă la baza contractelor spot se caracterizează prin următoarele:

a. este la vedere;

b. este indisponibilă;

c. este obligatorie.

2. Contractul FORWARD (la termen) este:

a. un contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect o marfă prezentă,

existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie livrată şi achitată

imediat;

b. un contract de vânzare-cumpărare prin care vânzătorul se obligă să

livreze marfa/valuta/activul financiar la o dată ulterioară, stabilită în momentul

încheierii contractului la data la care va intra în posesia mărfii/valutei/activului

financiar;

c. un contract de vânzare-cumpărare prin care vânzătorul se obligă să

livreze marfa/valuta/activul financiar la o dată imediată, stabilită în momentul

încheierii contractului la data la care va intra în posesia mărfii/valutei/activului

financiar;

3. Contract futures este un contract de vânzare-cumpărare cu termen

suspensiv, dar cu clauze uniforme, ce conferă fiecărei părţi:

a. posibilitatea de a-l onora oricând până la împlinirea termenului;

b. posibilitatea de a-şi executa obligaţiile contractuale la scadenţa

convenită, în baza unei notificări;

c. posibilitatea de a conferi cumpărătorului din contractul cu opţiuni

dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde ori de a cumpăra o cantitate determinată dint-o

marfă.











Bucureşti, 2006.




Napoca, 2007.


TRANZACŢII CU OPŢIUNI

9.1. Introducere


9.3. Conţinutul unităţii de învăţare, .

9.3.1. Clasificarea opţiunilor

9.3.2. Valoarea primei la contractul pe opţiuni

9.3.2.1. Valoarea intrinsecă

9.3.3. Scadenţa opţiunilor şi preţul de exercitare

9.3.4. Tranzacţionarea opţiunilor

9.3.4.1. Evidenţa opţiunilor pe contracte Futures

9.3.4.2. Sistemul de marje


CONTINUT

9.1. Introducere

Opţiunile sunt contracte standardizate care dau cumpărătorului dreptul, dar nu

şi obligaţia de a cumpăra sau vinde activul suport (de la baza contractului) la un preţ

prestabilit, numit preţ de exercitare, contra unei sume plătite vânzătorului la

încheierea contractului, numită primă, în cadrul unei perioade de timp predeterminate.



– delimitarea opţiunilor din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă;

– prezentarea schematică a drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la

tranzacţiile cu opţiuni

– prezentarea teoretică a conceptelor de opţiuni call, opţiuni put;

– identificarea scadenţei opţiunilor şi a preţului de exercitare;


– în urma prezentării cursului studenţii se vor familiariza cu un limbaj economic

adecvat ;

– asimilarea noilor cunoştinţe în vederea îndeplinirii funcţiei pentru care se

pregătesc, pentru atingerea obiectivelor propuse;

– dezvoltarea unor aptitudini practice de a folosi documentele financiare şi

sistemul informaţional în adoptarea deciziilor.;



9.3.1. Clasificarea opţiunilor

Activul suport poate fi reprezentat de acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat, rata

dobânzii, devize, mărfuri, contracte futures etc.

Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, opţiunile sunt de două

tipuri:

1. Opţiuni call (contracte de cumpărare) dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi

obligaţia de a cumpăra activul-suport până la scadenţă, la preţul de exercitare, în

schimbul primei call plătite vânzătorului la încheierea contractului. Vânzătorul

opţiunii call are obligaţia de a vinde activul suport dacă cumpărătorul opţiunii decide

exercitarea acesteia.

2. Opţiuni put (contracte de vânzare) ele dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi

obligaţia de a vinde activul-suport până la scadenţă, la preţul de exercitare, în

schimbul primei put plătite vânzătorului la încheierea tranzacţiei. Vânzătorul opţiunii

put are obligaţia de a cumpăra activul suport dacă cumpărătorul opţiunii decide

exercitarea acesteia.

Dacă dreptul deţinut nu este exercitat în perioada de valabilitate, atunci acest

drept este pierdut. Este important de reţinut faptul că opţiunile call şi put sunt

contracte separate şi distincte, care conferă drepturi diferite. Ele nu sunt părţi opuse

ale aceleiaşi tranzacţii. Orice opţiune put are un cumpărător şi un vânzător; la fel şi

opţiunea call.

Mai jos sunt prezentate schematic drepturile şi obligaţiile participanţilor la

tranzacţiile cu opţiuni:

Opţiune call Opţiune put

Cumpărătorul

acţiunii

Obţine dreptul de a

cumpăra activul suport al

opţiunii la preţul de

exercitare prestabilit.

Obţine dreptul de a

vinde activul suport al

opţiunii la preţul de

exercitare prestabilit.

Vânzătorul

acţiunii

Se obligă ca în

momentul în care

cumpărătorul îşi exercită

dreptul de a cumpăra, să se

constituie ca vânzător al

activului suport la preţul de

exercitare.

Se obligă ca în

momentul în care

cumpărătorul îşi exercită

dreptul de a vinde, să devină

cumpărător al activului

suport la preţul de

exercitare.

În funcţie de momentul în care se poate realiza exercitarea, opţiunile se clasifică

în două categorii:

1) Opţiuni europene, care pot fi exercitate numai la scadenţa opţiunii;

2) Opţiuni americane, care pot fi exercitate oricând până la scadenţa

opţiunii.

În raport de stabilirea preţului de exerciţiu, există două categorii de opţiuni, şi

anume:

1) Opţiunile vanilla reprezintă opţiuni pentru care suma contra căreia se

tranzacţionează activul de bază (preţul de exerciţiu) se fixează cu anticipaţie,

respectiv, la momentul emiterii;

2) Opţiunile exotice, opţiuni pentru care preţul de exerciţiu se stabileşte printr-o

anumită regulă cu ajutorul căreia se determină în funcţie de preţul activului de bază.

Opţiunile se identifică după următoarele elemente:

tipul opţiunii: call sau put;

activul de bază al opţiunii: codificat conform normelor fiecărei burse;

luna de scadenţă a opţiunii: codificată după primele litere ce denumesc luna de

scadenţă.

Folosind datele de mai sus, putem spune că o opţiune put pe contractul futures

EUR/USD cu scadenţa în luna martie are următoarea identificare: „PUT EURO/USD

Mar", iar o opţiune call pe contractul futures RON/USD cu scadenţa în luna

decembrie are identificarea următoare: „CALL RON/USD Dec".

Opţiunile identificate conform procedurii de mai sus denumită T.A.S. (Tip,

Activ, Scadenţă) sunt structurate pe clase. Aceasta înseamnă că opţiunile care au

acelaşi T.A.S. se grupează într-o „clasă de opţiuni”, orice modificare a unuia dintre

cele trei elemente ducând la încadrarea opţiunii într-o altă clasă. Un alt criteriu de

identificare urmăreşte selectarea opţiunilor din aceeaşi clasă în funcţie de preţul de

exercitare. Conform acestui criteriu, toate opţiunile dintr-o clasă care au acelaşi preţ

de exercitare se grupează intr-o „serie de opţiuni”.

9.3.2. Valoarea primei la contractul pe opţiuni

Aşa cum am precizat şi anterior, preţul plătit pentru o opţiune se numeşte primă.

Ea este singura caracteristică variabilă a opţiunii şi depinde de condiţiile pieţei, cum

ar fi volatilitatea, durata până la scadenţă şi alţi factori. Ceilalţi termeni ai opţiunii

sunt standardizaţi, inclusiv lunile de contract şi preţul de exercitare. Valoarea primei

este determinată prin licitaţie dar teoretic, ea se calculează prin însumarea a două

elemente importante: valoarea intrinsecă şi valoarea timp.

9.3.2.1. Valoarea intrinsecă

Valoarea intrinsecă este uşor de calculat. Ea reprezintă suma pe care o poţi

realiza dacă ai cumpăra şi exercita imediat o opţiune. Altfel spus, valoarea intrinsecă

reflectă relaţia dintre preţul de exercitare al opţiunii (E) şi preţul activului suport (ST).

Dacă, de exemplu, un contract futures pe paritatea EUR/USD este cotat la exercitarea

opţiunii pe acel contract futures la 0,9040 şi tu deţii o opţiune call cu preţ de

exercitare 0,9000, ai dreptul să iei o poziţie long pe acel contract futures la acest preţ

care este cu 40 pips (paşi) sub preţul curent al contractului futures. Dacă ulterior

preţul contractului futures scade la 0,9010 pips, valoarea intrinsecă a opţiunii tale

scade la 10 pips.

Un alt mod de a descrie o opţiune care are valoare intrinsecă este să spui că

opţiunea este în bani. Opţiunile mai pot fi şi la bani (preţui de exercitare este egal cu

preţul activului suport) sau în afara banilor (opţiunea nu are valoare intrinsecă şi nu

poate fi profitabilă la scadenţă). Opţiunile caii sunt în afara banilor când preţul

activului suport este mai mic decât preţul lor de exercitare. O opţiune nu poate avea

valoare intrinsecă negativă. Dacă opţiunea este în afara banilor, se consideră că

mărimea primei este dată numai de valoarea timp.

Valoarea timp Valoarea timp (VT), numită şi valoarea extrinsecă, reflectă suma de bani pe care

ţi-ai dori să o plăteşti în speranţa că o opţiune va aduce profit la scadenţă sau înainte

de scadenţă. Cu alte cuvinte, chiar şi opţiunile în afara banilor au un preţ pentru că ele

pot ajunge în bani la un moment dat, în timpul vieţii lor. Valoarea timp a unei opţiuni

scade pe măsură ce scadenţa se apropie, iar la scadenţă valoarea timp va dispărea -

orice primă rămasă va consta în întregime din valoarea intrinsecă.

Rata dobânzii pe termen scurt la împrumuturile considerate fără risc (certificate

de tezaur). Ea are importanţă numai în ceea ce priveşte finanţarea primei opţiunii.

Rata dobânzii influenţează preţul opţiunii astfel: cu cât rata dobânzii pe termen scurt

este mai mare, cu atât prima caii este mai mare iar prima put este mai mică.

Influenţa ratei dobânzii asupra valorii opţiunii este de natură complexă. Cu cât

rata dobânzii este mai mare, cu atât se va reduce valoarea actualizată a preţului de

exercitare, pe care cumpărătorul opţiunii Call s-a angajat să-l plătească în cazul

exercitării. Astfel, o rată de dobândă ridicată are acelaşi efect precum un preţ de

exercitare scăzut, deci o creştere a valorii opţiunii Call.

În cazul opţiunii put, efectul este invers. Cu cât rata dobânzii este mai mare,

valoarea actualizată a preţului de exercitare scade, deci suma pe care cumpărătorul

unei opţiuni Put o primeşte în urma vânzării activului suport scade. Astfel, o dată cu

creşterea ratei dobânzii, scade valoarea opţiunii Put, adică prima opţiunii respective

va înregistra o scădere.

9.3.3. Scadenţa opţiunilor şi preţul de exercitare

Opţiunile au o scadenţă bine definită în funcţie de scadenţa activului suport. De

regulă, scadenţa opţiunilor precedente coincide cu scadenţa activului de la bază.

Preţurile de exercitare ale opţiunilor pe contracte futures sunt stabilite lunar de

Casa Română de Compensaţie. Se stabileşte un preţ de exercitare pe fiecare tip de

contract care să fie cât mai apropiat de preţul de cotare de pe piaţă, iar apoi se

introduc 5 preţuri consecutive posibile de exercitare în sus şi 5 preţuri consecutive

posibile de exercitare în jos, în funcţie de ecartul dintre preţurile de exercitare ale

respectivului tip de contract. După aceea, pe parcursul lunii. în funcţie de evoluţia

cursului, se adaugă în sus sau în jos alte preţuri posibile de exercitare. Astfel, întreaga

gamă de opţiuni în bani, la bani sau în afara banilor poate răspunde nevoilor de

tranzacţionare şi management al riscului ale clienţilor/participanţilor la piaţă.

9.3.4. Tranzacţionarea opţiunilor

9.3.4.1. Evidenţa opţiunilor pe contracte Futures

Opţiunile care au ca active de bază contracte futures vor fi numite în continuare

opţiuni pe futures. Ele se tranzacţionează exclusiv la bursele futures.

Cumpărătorul unei opţiuni caii pe futures are dreptul, dar nu şi obligaţia de a

iniţia o poziţie long pe contractul futures respectiv, la preţul de exercitare al opţiunii,

iar cumpărătorul unei opţiuni put pe futures are dreptul, dar nu şi obligaţia de a lua o

poziţie short pe contractul futures suport, la preţul de exercitare al opţiunii. Dacă

dreptul de a înregistra tranzacţia futures nu este exercitat, aceasta se pierde după

scadenţa opţiunii.

Pentru că în contractele futures sunt întotdeauna două părţi, respectiv un

cumpărător (long) şi un vânzător (short), exercitarea unei opţiuni call sau put pe

futures presupune ca cineva să ia o poziţie inversă. Aici apare obligaţia vânzătorului

de opţiune call sau put. Vânzătorul unei opţiuni call pe futures este obligaţi să ia

poziţia short în futures atunci când este exercitat dreptul de către cumpărătorul de

call. Vânzătorul unei opţiuni put pe futures este obligat să ia poziţia long în futures

atunci când este exercitat dreptul de către cumpărătorul de pul.

Având în vedere faptul că vânzătorul de opţiuni şi-a asumat prin contract o

obligaţie pe care trebuie să o îndeplinească, garantarea executării obligaţiei impune ca

vânzătorul de opţiuni să deţină în contul de marjă o sumă minimă care să acopere

nivelul riscului asumat de către acesta. Marja necesară tranzacţiilor cu opţiuni pe

futures este obligatorie pentru participanţi în următoarele momente:

Pentru vânzători, în momentul încheierii tranzacţiei de vânzare a

opţiunii, indiferent de tipul acesteia, call sau put.

Pentru cumpărători, în momentul exercitării opţiunii, indiferent de tipul

acesteia, call sau put.

Tranzacţiile cu opţiuni pe futures sunt înregistrate şi evidenţiate în contul de

marjă al participantului în mod similar tranzacţiilor cu contracte futures. Evidenţa

opţiunilor se face pentru fiecare serie de opţiuni în parte. Drepturile cumpără-torilor şi

obligaţiile vânzătorilor de opţiuni, care sunt valabile la un moment dat, se numesc

poziţii deschise.

9.3.4.2. Sistemul de marje

Una dintre cerinţele fundamentale ale menţinerii pieţei în siguranţă este sistemul

de marje.

Regulile de conduită internă ale bursei solicită ca, la deschiderea unei poziţii,

iniţiatorul acesteia să depună o marjă iniţială reprezentând o sumă ce se stabileşte în

funcţie de caracteristicile contractului. Această marjă acţionează ca o garanţie a

contractului, plata lui efectivă făcându-se la iniţierea unei poziţii, în timp ce bursa îşi

stabileşte marje minime, agenţiile de brokeraj pot pretinde - şi cel mai adesea o fac -

marje mai mari decât bursa. Ulterior, variaţiile de marjă sunt adăugate sau retrase

zilnic în/din contul fiecărui participant în funcţie de pierderea sau profitul înregistrate.

Acest proces se numeşte marcare la piaţă şi are ca scop menţinerea integrităţii pieţelor

cu opţiuni şi a solvabilităţii casei de compensaţie şi a membrilor compensatori.

Trebuie reţinut faptul că cei care cumpără opţiuni sunt obligaţi să depună la

iniţierea tranzacţiei integral valoarea primei. Nu sunt necesare marje ulterioare. Pe de

altă parte, vânzătorilor de opţiuni li se solicită să depună marje mai mari bazate pe

evaluarea riscului total al poziţiei. În cazul în care contul de marjă al unui vânzător nu

acoperă această sumă minimă, agenţia de brokeraj, membrul compensator sau casa de

compensaţie îi fac apel în marjă. Apelul în marjă constă în solicitarea suplimentării

contului de marjă cu suma care nu acoperă minimul necesar (până la nivelul marjei

necesare). în cazul în care nu se răspunde apelului în marjă, agenţia, membrul

compensator sau casa de compensaţie pot lichida poziţiile deschise. Prin colectarea

zilnică a marjelor, Casa Română de Compensaţie se asigură că fondurile sunt

suficiente pentru a acoperi toate pierderile şi că cei ce au poziţii favorabile îşi primesc

profiturile. Astfel, opţiunile oferă clienţilor posibilitatea de a participa la tranzacţii cu

un levier ridicat, iar sistemul de marje previne orice pierdere datorată neperformanţei

contrapărţii.

În concluzie:

Activul suport poate fi reprezentat de acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat, rata

dobânzii, devize, mărfuri, contracte futures etc. Prima este singura caracteristică

variabilă a opţiunii şi depinde de condiţiile pieţei, cum ar fi volatilitatea, durata până

la scadenţă şi alţi factori. Ceilalţi termeni ai opţiunii sunt standardizaţi, inclusiv lunile

de contract şi preţul de exercitare. Valoarea primei este determinată prin licitaţie dar

teoretic, ea se calculează prin însumarea a două elemente importante: valoarea

intrinsecă şi valoarea timp.

Valoarea intrinsecă reprezintă suma pe care o poţi realiza dacă ai cumpăra şi exercita

imediat o opţiune. Una dintre cerinţele fundamentale ale menţinerii pieţei în siguranţă

este sistemul de marje.



Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, opţiunile sunt de două

tipuri: opţiuni call şi opţiuni put;

În funcţie de momentul în care se poate realiza exercitarea, opţiunile se clasifică

în două categorii: opţiuni europene şi opţiuni americane.

În raport de stabilirea preţului de exerciţiu, există două categorii de opţiuni, şi

anume: Opţiunile vanilla şi Opţiunile exotice;

Opţiunile au o scadenţă bine definită în funcţie de scadenţa activului suport. De

regulă, scadenţa opţiunilor precedente coincide cu scadenţa activului de la bază.

Opţiunile care au ca active de bază contracte futures vor fi numite în continuare

opţiuni pe futures. Ele se tranzacţionează exclusiv la bursele futures.


Opţiuni call (contracte de cumpărare) dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi

obligaţia de a cumpăra activul-suport până la scadenţă, la preţul de exercitare, în

schimbul primei call plătite vânzătorului la încheierea contractului.

Opţiuni put (contracte de vânzare) ele dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi

obligaţia de a vinde activul-suport până la scadenţă, la preţul de exercitare, în

schimbul primei put plătite vânzătorului la încheierea tranzacţiei.

Valoarea intrinsecă reprezintă suma pe care o poţi realiza dacă ai cumpăra şi

exercita imediat o opţiune.

Valoarea timp (VT), numită şi valoarea extrinsecă, reflectă suma de bani pe care

ţi-ai dori să o plăteşti în speranţa că o opţiune va aduce profit la scadenţă sau înainte

de scadenţă.

Termeni de reţinut: activ suport, preţ de exercitare, opţiuni call, opţiuni put,

opţiuni europene, opţiuni vanilla, valoarea intrinsecă, rata dobânzii, vloarea timp,

scadenţa opţiunilor, tranzacţionarea opţiunilor, sisteme de marcaje.


68. Ce înţelegeţi prin opţiuni call? dar prin opţiuni put?

69. Prezentaţi schematic drepturile şi obligaţiile participanţilor la

tranzacţiile cu opţiuni.

70. Cum sunt clasificate opţiunile din punctul de vedere al drepturilor pe

care le conferă?

71. Cum sunt clasificate opţiunile în funcţie de momentul în care se poate

realiza exercitarea?

72. Cum sunt clasificate opţiunile în raport de stabilirea preţului de

exerciţiu?

73. Cum definiţi valoarea instrinsecă?


1. Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, opţiunile sunt de

două tipuri:

a. opţiuni call şi opţiuni put;

b. opţiuni pe cursul de schimb;

c. opţiuni pe active corporale.

2. În funcţie de momentul în care se poate realiza exercitarea, opţiunile se

clasifică în două categorii:

a. opţiuni call şi opţiuni put;

b. opţiuni europene şi opţiuni americane;

c. opţiunile vanilla şi opţiunile exotice.

3. Marja necesară tranzacţiilor cu opţiuni pe futures este obligatorie pentru

participanţi în următoarele momente:

a. pentru vânzători, în momentul încheierii tranzacţiei de vânzare a

opţiunii, indiferent de tipul acesteia, call sau put;

b. pentru cumpărători, în momentul încheierii tranzacţiei de vânzare a

opţiunii, indiferent de tipul acesteia, call sau put;

c. pentru vânzători, în momentul exercitării opţiunii, indiferent de tipul

acesteia, call sau put.

Bibliografie



Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti,

2000.

Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare,

Editura Hrema, Bucureşti, 2000.




Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura

Universitară, Bucureşti, 2006.

Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia

România de Mâine – Bucureşti, 2006.

Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2007.

BIBLIOGRAFIE

Referinţele bibliografice ale întregului curs.

NOTĂ: Conform procedurii P 211: Fiecare curs este însoţit de o sinteză a cursului, care urmăreşte

expunerea principalelor concepte teoretice şi practice în corelaţie cu acumularea de competenţe de

către studenţi.

Sinteza cursului se realizează în Word şi Power Point şi se pregăteşte pentru a fi utilizată de titularul

de curs pentru lecţiile de sinteză programate în sistem video-conferinţă şi la TvRM.

Conform procedurii P 104: Cursul se pune la dispoziţia studenţilor în format electronic prin

postare în platforma Blackboard sau hard (printat) până la editarea manualului, în mod gratuit. Cel

puţin 3 exemplare în format electronic şi un exemplar hard (printat) se predau la biblioteca facultăţii

înainte de începerea anului universitar.

Documents

PIETE DE CAPITAL - sjse-ct.spiruharet.ro · problematicii pieţelor de capital şi a instituţiilor operaţionale în cadrul acestora. Pieţele reglementate de valori mobiliare sunt