CRISTIAN TIBERIU POPESCU

POEMUL POLITIC ROMÂNESCÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

1

DE ACELAŞI AUTOR

* Ioana III (scenariu radiofonic) – premiera 1991* Golgota de toamnă (scenariu radiofonic) – premiera 1992* Feţele (roman), Ed. Eminescu, 1997* Căruţa cu copii (povestiri), Ed. Eminescu, 1999* Eminescu. Antiteza, Ed. Libra, 2000 * Micul arbore Sephiroth (proză), Ed. Universal Dalsi, 2000* Imnurile către Dulcinea sau Cele 12 zodii ale lui Don Quijote (versuri), Ed. Viitorul Românesc, 2000 * Istoria mentalităţii româneşti, vol. I, Ed. Univ. Dalsi, 2000* Şi mai potoliţi-l pe Eminescu! (teatru) – premiera la T.N.B., 2000* Iubirea (teatru), Ed. Cartea Românească, 2000* Agdistis (scenariu radiofonic) – premiera 2001* Judecăţile (scenariu radiofonic) – premiera 2002* Cloşca cu puii de aur (roman), Ed. Viitorul Românesc, 2003* Pictorul şi fratele lui (scenariu radiofonic) – premiera 2004 * Templierii. Istorie şi mistere, Fundaţia Ideea Europeană, 2004; reeditată în 2005 şi, mult amplificată, în 2009* Literatura europeană şi tema templieră, Ed. Semne, 2010* Faima templierilor. Ostaşi, magi sau conspiratori?, 2010* coautor la Filosofia greacă pînă la Platon, Ed. Şt., 1985* coautor la Basarabia. Schiţă istorică şi culturală. Liga pt. Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Ed. Semne, 2008. ÎN LUCRU: * Albumul templier * Ordinul templier în sinteze şi detalii (Studii templiere) * Orele astrale ale Ordinului templier *Enciclopedia Ordinului templier şi a spiritualităţii templiere (în 4 volume).

2

CRISTIAN TIBERIU POPESCU

POEMUL POLITIC ROMÂNESC ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA

EDITURA MUSTANGBUCUREŞTI, 2010

3

ISBN 978-606-8058-36-8

4

INTRODUCERE

Epoca Iluminismului, cu spectaculoasele sale realizări culturale în Vest, a găsit, altfel, o Europă foarte pestriţă, dacă avem în vedere întinderea ei de la Oceanul Atlantic la Munţii Urali. Este vorba în prim-plan de Europa imperiilor „declarate“ (cazul Austriei) şi a imperiilor potenţiale (cazul Franţei, Angliei ori Prusiei). Toate aceste state îşi consolidează puterea încet şi sigur. Acestei „reguli“ nu i se supun doar două state, amândouă ocupând zone în estul continentului, Turcia şi Rusia; concurenţa lor directă va fi una dintre cheile cele mai importante pentru înţelegerea evoluţiilor în toate direcţiile în estul european. Nu se supun „regulei“ amintite în sensul că una dintre ele pur şi simplu nu se consolidează, ci tocmai trăieşte o prelungită agonie, iar cealaltă are o ascensiune extraordinară, în adevărate salturi spectaculoase. La vremea lui (monumentala lucrare Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae a fost încheiată în 1716), Dimitrie Cantemir pusese diagnosticul Imperiului turcesc, care se afla deja în faza de „descreştere“ (decrementa); între timp însă – şi anume după războiul încheiat în 1739 prin Pacea de la Belgrad, ultima zvâcnire otomană, ultima dovadă de vigoare – Imperiul otoman devenise un muribund.

5

După Pacea de la Belgrad, turcii nu au mai avut nicio confruntare majoră cu vreuna dintre puterile vecine europene – cu Rusia treizeci de ani (1768), cu Austria cincizeci de ani (1788). De fapt, respectivele perioade de linişte ascundea o realitate ce va ieşi însă, la intervalele precizate, la vedere: marea vulnerabilitate militară a Turciei faţă de puterile europene. Iar această vulnerabilitate se datora procesului de disoluţie pe care îl traversa Sublima Poartă. Unii sultani, cunoscând realitatea şi încercând să fructifice perioada de pace, au făcut tentative de a introduce reforme [1] menite să redreseze şi impulsioneze economia, să stabilizeze politica, să stăvilească corupţia generalizată; toate aceste tentative au întâmpinat însă opoziţia fermă a tuturor celor vizaţi. Tumoarea corupţiei şi a lipsei de ideal cuprinsese întreaga viaţă de stat, economică, socială etc. Nu mai era nimic de făcut, căci Imperiul otoman era asemeni unui organism inoperabil, căci tumoarea a devenit atât de extinsă, încât nu mai poate fi extirpată fără a ucide totodată organismul însuşi. Turcia era un muribund a cărui menţinere artificială în viaţă va mai dura aproape două sute de ani, pentru că în toată această perioadă puterile Europei vestice şi-au construit întreaga „politică orientală“ pe ideea necesităţii de a menţine existenţa Sublimei Porţi şi a arealului ce-i revenea „de drept“. În fapt era vorba de obiectivul de a îngrădi „colosul rus“, a cărui spectaculoasă expansiune ameninţa Europa, stricând echilibrul de forţe. Rusia era în multe privinţe opusul Turciei, fiind un stat de vitalitate explozivă. Dinastia Romanovilor (la putere din 1613) a condus Rusia trei sute de ani. Pe

6

vremea ei s-a realizat includerea Ucrainei în graniţele statului şi s-a definitivat stăpânirea asupra Siberiei, acte prin care Rusia a devenit un imperiu multinaţional. Cel mai important dintre Romanovi a fost desigur Petru cel Mare, piatră de hotar în istoria Rusiei, pentru că el a introdus reforme radicale, aducând în ţară instituţiile de stat şi modul de producţie apusene, ceea ce a schimbat faţa statului, rămas, până atunci, în bună măsură la stadiul de dezvoltare feudal. Obligarea boierilor de a se îmbrăca după moda din Apus şi de a-şi rade bărbile – pentru care s-a făcut cel mai mare caz – era însă doar un gest simbolic şi avea rolul de a sugera orientarea spre Europa şi ruperea de moliciunea şi conservatorismul oriental. Mai mult, efect al faptului că Rusia era acum un imperiu multinaţional, iar colaboratorii ţarului (miniştri, consilieri, slujbaşi), precum şi protipendada nu erau doar de etnie rusă, a avut drept consecinţă chemarea în Rusia a unei mulţimi de personalităţi europene de mare valoare, intelectuali, artişti, gânditori, „organizatori“ în diverse domenii, dintre care unii au activat aici o perioadă, iar alţii s-au stabilit aici definitiv (a se vedea cazurile atâtor români, dintre care cei mai cunoscuţi sunt un Dimitrie Cantemir ori un Nicolae Milescu-Spătarul). Ţarii ruşi, începând cu Petru cel Mare, au fost conştienţi de importanţa pe care o au miturile naţionale [2] pentru vitalitatea politică a unui popor şi pentru edificarea unei spiritualităţi active, identificând obiective naţionale concrete şi imediate. Un astfel de mit a fost cel privind descătuşarea poporului rus de trecut şi îndreptarea privirii lui doar către viitor prin opera lui Petru cel Mare, mit constituit chiar în timpul domniei sale. Au fost recuperate însă şi mituri mai vechi, căzute o vreme

7

în desuetudine. Unul dintre acestea este mitul privind „apostazia Constantinopolului“ [3]; el afirmă că cetatea bazileilor, Constantinopolul a trădat ortodoxia, căzând în păcatul apostaziei în mai multe rânduri: în 1285, când împăratul, cu acordul patriarhului, a dorit să treacă la credinţa Romei, apoi în 1439, când bazileul şi patriarhul, motivând necesitatea de a primi ajutor din vest în lupta împotriva turcilor, s-au deplasat la Florenţa, pentru a cere oficial conciliului întrunit acolo primirea în rândul catolicilor. În acest fel, Constantinopolul a decăzut din rangul său de prim-reprezentant al ortodoxiei. Ba mai mult, din 1453, când cetatea a căzut în puterea turcilor, deciziile patriarhului au fost mereu cenzurate de otomani. Drept pentru care, deplângând situaţia, ţarul a proclamat Moscova ca fiind „cea de-a treia Romă“ [4] (după Roma propriu-zisă şi Constantinopolul, decăzute pe rând); altfel spus, Moscova trebuia să devină cea dintâi Biserică a lumii creştine. În aceeaşi tentativă succesorală, Ivan III chiar a recurs la cumpărarea drepturilor (rămase pur teoretice) privind titlul de bazileu (împărat), de la Andrei, nepotul ultimului dintre aceştia, Constantin Paleolog, căzut în luptă pe 29 mai 1453. Acest Andrei Paleolog se refugiase în Italia, împreună cu sora sa, Sofia, pe care Ivan III a luat-o de soţie, pentru a-şi întări suplimentar pretenţiile. Mitul „celei de-a treia Rome“ a avut distincte coordonate atât apostolice (pentru Biserica rusă), cât şi imperiale (pentru Statul rus) [5]. O altă tentativă succesorală a făcut Rusia şi în legătură cu panslavismul [6], adică ideea acţiunii comune a popoarelor slave împotriva neslavilor, sub conducere

8

unică. Ideea – născută dintr-o întreagă mitologie de exaltare a calităţilor şi destinului hegemonic al slavilor – apăruse încă de pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, dar vreme de circa două sute de ani rolul de conducător al tuturor slavilor fusese revendicat de Polonia, ţară în care de fapt se născuse respectiva doctrină etno-politică. În secolul al XVIII-lea, şi mai ales după jumătatea acestuia, pe fondul decăderii Poloniei [7], Rusia o va înlocui, propagând-o acum în nume propriu şi justificând prin ea agresiunile împotriva Imperiului otoman ca fiind făcute pentru a apăra slavii din Peninsula Balcanică, faţă de care ea se declara responsabilă. În marile confruntări din secolul al XVIII-lea pe care Rusia le-a avut cu Turcia, un imperiu nou şi viguros îl înfrunta pe unul aflat în descompunere; dar trebuie precizat că înainte de a câştiga războaiele din punct de vedere militar, Rusia le câştigase din punct de vedere ideologic, promovând mituri ce antrenau acţiuni de afirmare naţională, dând ostaşului încredinţarea că lupta sa e dreaptă şi inducându-i conştiinţa superiorităţii sale în raport cu duşmanul. Cu alte cuvinte, incumbându-i o mentalitate de om învingător, aparţinând unui popor al cărui destin este acela de a-şi asigura dominaţia asupra celorlalte popoare. Deci destinul fusese scris; mai trebuia confirmarea din partea unui mare lider, care să formuleze obiectivele în mod explicit, angajând astfel efortul unei suite de generaţii menite să le ducă la îndeplinire. Această „confirmare“ trebuincioasă o va asigura celebrul Testament al lui Petru cel Mare [8], eficient pentru acţiunile expansioniste ale Rusiei pentru mai bine de un secol şi jumătate. Istoriografia a capotat într-o interminabilă discuţie a cărei concluzie a fost că textul

9

acesta este apocrif, nefiind redactat de Petru cel Mare, ci de urmaşii lui. Textul a apărut la Paris, în 1757, unde a fost dus de către ambasadorul Franţei în Rusia; deci se poate afirma că la 1757, înainte de suita de războaie ruso-turce din secolele XVIII-XIX, el exista. A fost publicat la Paris abia peste un secol (1843), dar în acest răstimp a circulat în manuscris, fiind lecturat şi adnotat la toate curţile Europei. Aici, unde Rusiei i se identifică în mod expres sarcina de a stăpâni întreaga Europă până la Oceanul Atlantic, se formulează şi obiectivul ca Rusia să se extindă prin cuceriri până la Constantinopol – or, a stăpâni până acolo înseamnă a include în graniţele proprii întreaga Peninsulă Balcanică, cu ţările române cu tot. Spuneam că istoriografia a capotat în discuţia privitoare la faptul că acest text nu a fost scris de Petru însuşi; chiar aşa fiind – chiar scris imediat după 1725, pe vremea Ecaterinei I, soţia şi urmaşa sa, sau puţin înainte de 1757, pe vremea Elisabetei I – cert este că s-a făcut multă propagandă oficială pe marginea lui, iar politica externă a Rusiei s-a construit în consecinţă. Pentru ţările române – aflate în continuare sub suveranitate otomană – ultima parte a secolului al XVIII-lea este o placă turnantă în raport cu care va gravita întreaga evoluţie a culturii şi spiritualităţii româneşti. Această evoluţie va avea pentru circa patruzeci de ani (între 1768, începutul războiului ruso-turc încheiat în 1774, şi 1812, sfârşitul războiului ruso-turc început în 1806 şi concretizat cu raptul Basarabiei) ca repere principale Turcia şi Rusia. Cu alte cuvinte: între conservatorismul ca principiu în sine şi elanul de neoprit al panslavismului. Pentru literatura română a fost un moment unic pentru toată perioada de dinainte de cea

10

modernă, când s-a realizat – desigur, nu ca efect al unei intenţii sistemice – un adevărat panopticum al liniilor de evoluţie ce se deschideau atunci şi care definesc statutul spiritual românesc al epocii. Şi aceasta în primul rând prin poemele de mai largă respiraţie – poeme de atitudine, cu autor anonim, devenind adevărate repere de opinie publică, dată fiind foarte marea lor audienţă. Tipul acesta de poem poate fi numit poem politic (noţiune consemnată chiar în titlul prezentei lucrări), pentru că reprezintă reacţii faţă de concrete evenimente politice, dar poate fi numit şi poem memorialistic, pentru că se declară a fi „cronică“ a respectivelor evenimente, şi, de asemenea, cronică lirică, deoarece modalitatea de tratare a faptelor face apel la lirism, scormonind sensibilitatea receptorului. Cartea de faţă va încerca să clarifice acest polisemantism şi efectele sale.

NOTE 1. /Coordonator Robert Mantran/ Istoria Imperiului otoman, trad. Cristina Bîrsan, Buc., Ed. BIC ALL, 2001, p. 231 şi următoarele. 2. Antoaneta Olteanu, Miturile Rusiei clasice, Buc., Ed. Paideia, 2004. 3. Ibid., p. 212-215.

11

4. Vd. Aldo Ferrari, A treia Romă. Renaşterea naţionalismului rus, Buc., Ed. Anastasia, 1999, passim; vd. şi Basil Dmytryshyn, Medieval Russia. A source book – 850-1700, Harcourt, 1991, p. 259-261. 5. În epoca medievală, titlul imperial îl continua pe cel roman şi era unic, aparţinând Imperiului bizantin. Când, în anul 800, papa l-a proclamat împărat pe Carol cel Mare, Constantinopolul a protestat energic, l-a acuzat pe monarhul franc de impostură, dar faptul era împlinit. Oricum, după Marea Schismă din 1054, acordarea de către papă a titlului de împărat pentru un monarh vestic era ortodocşii din est încă o dovadă pentru greşelile pe care le-a făcut Suveranul pontif. „Cea de-a treia Romă“ pe axa Roma – Constantinopol – Moscova trebuia să reprezinte, în imagologia impusă de ruşi, moştenirea legitimă şi unică a titlului imperial. 6. Antoaneta Olteanu, op. cit., p. 230-234. 7. Care în 1772 va fi împărţită între Prusia, Austria şi Rusia; noi împărţiri se vor produce în 1793 şi 1795, când Polonia va dispărea de pe harta Europei, până la sfârşitul Primului Război Mondial (1918). 8. Textul a avut mai multe ediţii în limba română, dintre care menţionez aici: Texte care au zguduit lumea – Tainele „Protocoalelor“ înţelepţilor Sionului – Testamentul lui Petru cel Mare – Manifestul Partidului Comunist, Iaşi, Ed. Moldova, 1995, p. 107-111.

12

1. SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ ÎN A DOUA

JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

A. PLANUL POLITIC

a. Fanarioţii şi izolarea ţărilor române. „Cortina de fier“ a secolului al XVIII-lea.

Antioccidentalismul şi izvoarele lui

Chiar dacă Nicolae Iorga [1] a încercat să edulcoreze o realitate unanim clamată – afirmând că epoca fanariotă nu a reprezentat un pas înapoi în direcţia evoluţiei societăţii româneşti, ba chiar a fost o epocă de importante şi benefice reforme şi de cărturari luminaţi –, totuşi este evident că românii au legat orice aspiraţie naţională de lupta împotriva fanariotismului şi de dispariţia acestuia. Nicolae Bălcescu, unul dintre cei al cărui ton vehement nu a cruţat regimul de tip fanariot, îl condamnă, iar la un moment dat citează chiar „un grec“ [2], care şi acela nu putea denatura adevărul, anume că: „paginile istoriei Moldovei şi Valahiei, de vor fi scrise de o mână tare, nepărtinitoare şi independentă, vor fi pline de acte arbitrare ale acestor noi despoţi [domnii fanarioţi – nota mea, CTP]. Nenorociţii lăcuitori ai acestor provinţe trebuie a se înfiora numai la auzul numirei Fanar şi fanariot“. Înainte de Bălcescu, chiar în epoca fanariotă,

13

multe glasuri emiteau aceeaşi opinie; iată-l, printre alţii, pe versificatorul Pitarul Hristache descriind tipul de voievod pe care-l reprezenta fanariotul:

„Iar dacă sosi la curte Să mai vezi bacşişuri multe. Care din boieri mergea Mâna de îi săruta, Vedeai numai că-i atârnă Cu pumnul galbeni pân’ mână Şi toţi mulţumeam zicând Că am dobândit domn blând.“ [3]

dealtfel, acuzaţia de corupţie era un loc comun în însemnările vremii, şi într-adevăr, în epoca fanariotă ea a atins culmile cele mai ridicate. Apologeţii epocii fanariote spun că în tot evul mediu românesc nu există nicio altă perioadă cu atâtea reforme ca în secolul fanariot, chiar dacă poporul le-a primit cu neîncredere şi ostilitate, aceasta datorându-se faptului că uneori efectele bune ale unor schimbări politice, economice etc. nu se văd imediat, ceea ce nu înseamnă că mai târziu valabilitatea lor nu va fi confirmată. Reforma agrară privind desfiinţarea iobăgiei este dată de apologeţii secolului fanariot ca exemplul cel mai clar despre bunele intenţii de a reforma societatea românească şi despre curajul domnilor fanarioţi (în speţă, Constantin Mavrocordat) de a aplica reformele. Nu trebuie trecut pe un plan secund faptul că fanarioţii se aflau în ţările române ca agenţi ai Porţii otomane şi că pentru tot ceea ce făceau aici ei aveau acordul turcilor. Desigur, ei puteau veni cu orice fel de propuneri, dar

14

acestea primeau aprobare numai dacă se considera că vor contribui la întărirea stăpânirii turceşti aici sau la o mai bună exploatare economică. Acesta a fost deci circuitul tuturor reformelor fanariote, inclusiv cea care desfiinţa iobăgia, iar nu, vezi Doamne, bunele intenţii ale voievozilor fanarioţi şi dorinţa lor de a se încadra ideilor iluministe din occident, care vorbeau despre dreptul la libertate al oricărui om. Constatând că relaţiile sociale din ţările române duc la o stagnare şi chiar descreştere a producţiei agrare, turcii au mizat pe o schimbare cu caracter de experiment, aşa cum au procedat totdeauna marile imperii aflate în disoluţie, care experimentează, dar nu la scara întregului stat, ci doar la cea a unei provincii, încât dacă experimentul este nefericit, pierderile să poată fi controlate în cât mai mare măsură. Aceasta este noima reformelor (în primul rând cea privind desfiinţarea iobăgiei), în urma căreia ţăranul a fost eliberat, dar a rămas tot fără pământ propriu, la fel ca înainte de reformă. El este obligat de stat – ca preţ al eliberării – să presteze un număr de zile de clacă în folosul boierului (devenind astfel „clăcaş“), iar pe de altă parte, va lua în arendă pământul boierului, căci doar aşa va putea rămâne lucrător agrar. Problema cea mare care-l face pe ţăran să fie ostil reformei şi să fie foarte nemulţumit că a fost eliberat din iobăgie este că acum el devine în mod direct plătitor de impozite către stat, iar funcţionarii îl jefuiesc cumplit. La rândul lor, nici boierii nu sunt bucuroşi de reformă, căci au rămas fără ţăranii lor iobagi, iar această pierdere li se pare mult mai greu de suportat decât faptul că înainte plăteau dări la stat (conform reformei sunt total scutiţi). Date fiind circumstanţele respective, nimeni nu se uită cu

15

recunoştinţă la fanariotul care a făcut reforma, toată lumea urăşte regimul fanariot. Dar lucrurile nu se opresc aici. Tot acţionând ca agenţi ai Porţii otomane şi acţionând împotriva coagulării idealurilor naţionale româneşti, domnii fanarioţi au lucrat în ideea izolării ţărilor române în raport cu Occidentul dincoace de ceea ce reprezenta „Cortina de fier“ a secolului al XVIII-lea; aici au funcţionat şi o serie de tipare mentale vechi ortodoxe şi româneşti, care au uşurat misiunea fanarioţilor. Întâi este vorba despre întreţinerea vechii uri a ortodoxului faţă de catolic (şi reciproca era valabilă, dar, de multă vreme, nu la aceeaşi cotă de intensitate, căci acolo altele deveniseră priorităţile). Datorită bunelor relaţii pe care grecii din Fanar le aveau cu puterea turcească după secolul al XVII-lea, când turcii, date fiind diverse interdicţii stipulate în Coran, le dăduseră pe mână în exclusivitate domenii întregi social-politice (precum cel sanitar [4] sau al diplomaţiei [5]) şi, asemenea, le acceptaseră iniţiativa în domeniul comerţului [6]. Mari beneficiari ai interdicţiilor Coranului, ai limitelor de gândire islamice, dar şi ai corupţiei tot mai ridicate în care intrase aparatul puterii turceşti, fanarioţii au susţinut şi apărat statul turc aflat în tot mai evidentă descompunere şi au făcut în ţările române o constantă propagandă proturcă de pe poziţiile ortodoxismului, în ideea că, spre deosebire de occidentali, turcii tolerează ortodoxia. La români anticatolicismul promovat de fanarioţi se suprapunea, de fapt, peste vechi şi confirmate sentimente de ostilitate faţă de Occidentul trădător. În ce fel trădase în mod concret Occidentul ţările române? Iată cum. În Moldova şi Ţara Românească exista un tipar mental bine

16

structurat, adânc înrădăcinat şi confirmat pe parcursul unui secol întreg, un tipar care spune că ţările române constituie o baricadă pentru întreaga creştinătate, iar atunci când va cădea baricada, întreaga creştinătate va ajunge sub jugul turcilor. O spun ritos Alexandru Aldea (la 1435) şi Mihai Viteazul (la 1600), voievozi ai Ţării Româneşti, şi voievozii Moldovei Ştefan cel Mare (la 1475 şi 1478), Ştefăniţă (la 1523) ori Aron Tiranul (la 1595). Iată, dintre acestea, cum prezenta lucrurile Ştefan cel Mare în scrisoarea pe care o trimitea dogelui Veneţiei în 1478: Moldova „e zid de apărare a Ţării Ungureşti şi a Ţării Leşeşti. Şi, în ceea ce priveşte aceste două Crăii, afară de aceasta fiind împiedicat turcul cu mine acum de patru ani, au rămas mulţi creştini odihniţi. /.../ vreau să fiu ajutat astăzi, căci vremea nu ne îngăduie a lua alte măsuri mai întinse“ [7]. Occidentalii însă n-au înţeles interesul lor de a păstra vie baricada românească şi astfel s-au dovedit trădători; ea, nesusţinută astfel, va cădea, dar românii vor păstra peste veacuri amintirea „feloniei latinului“, care, aşa cum precizează aceeaşi scrisoare a lui Ştefan cel Mare, au călcat jurămintele şi învoielile ce le aveau cu el şi l-au înşelat. Astfel, pe acest fond, a căpătat gir în ţările române aflate sub tirul propagandei fanariote ideea că occidentalul este mai rău decât turcul... cu logica succesiune că dacă românii ar schimba suveranitatea otomanilor cu cea a creştinilor occidentali ar duce-o şi mai rău. Regimul fanariot a declanşat o criză umană fără precedent. Înţelegând bine această stare de lucruri, vom înţelege mai bine sentimentele şi reacţiile transmise prin tipul de poeme pe care le are în vedere acest studiu. Criza umană a epocii îl expune pe omul care trăieşte

17

doar pentru a supravieţui, omul însingurat, care trebuie să se descurce singur, nemaifiind apărat de solidaritatea celor din jur, căci fiecare îşi are de trăit propria dramă. Omul neapărat de structuri sociale şi neapărat de stat. Omul neapărat de instituţiile care funcţionau în „epoca eroică“, a menţinerii independenţei, de până în secolul al XVI-lea, instituţii care acum s-au desfiinţat. Omul căruia nu-i rămâne decât să fie „defetist motivat“, aşa cum îl arată poemul politic de care ne ocupăm aici. Şi mai ales omul trăindu-şi frica. Întâi, frica generală, de tot ce se poate ivi, frică cu atât de multe nuanţe, alcătuind un registru extrem de bogat. Bogăţia lexicală a limbii române pentru a exprima această stare este bulversantă: frică, teamă, groază, spaimă, înfiorare, cutremurare, tremurare, nelinişte, tulburare, sperietură, stideală. Nicolae Iorga a comentat faptul că, dintre limbile romanice, limba română dispune de cel mai mare număr de termeni pentru a exprima starea de frică [8]. Boierii şi ţăranii trăiesc de fapt aceleaşi frici: de secetă, de foc, de cutremur, dar mai ales de abuzuri şi de bunul plac al celui puternic. Toate acestea pot răsturna peste noapte munca de o viaţă sau pot la fel de rapid să curme viaţa. De aceea, atât de marea preţuire pentru tema deşertăciunii, a fortuna labilis. Şi poate dincolo de intensitatea oricărei alte frici este frica de turci în general [9], frica paralizantă faţă de ideea de putere a Porţii otomane ori faţă de fiecare reprezentant al acesteia. Când reprezentantul sultanului intră în iatacul lui Hangerli vodă şi începe să-l hăcuiască, acesta, până să moară, apucă să scoată urlete îngrozitoare, care se aud în tot palatul. Slujitorii aleargă neştiind ce se întâmplă, deschid uşa şi rămân consternaţi văzându-l pe

18

turc cum desprinde cu atenţie capul de trup. Turcul spune un singur cuvânt: Firman !, şi slujitorii, cu fruntea în pământ se retrag de parcă ar fi greşit camera. Iar un călător străin prin Moldova descrie o scenă la care a asistat, fiind invitat la familiei Sturza: intrarea neaşteptată pe uşă a unui simplu ienicer turc „a produs asupra moldoveanului meu efectul unui cap de Meduză. Sturza se ridică, alb la faţă şi, tremurând, rămâne în picioare, apoi aleargă după o pipă, pe care i-o ceruse ienicerul, aşezat acum pe divan, şi i-o întinde aproape în genunchi“. Poate pe asta s-a constituit o parte din reţeta privind orientalizarea ţărilor române în perioada fanariotă.

b. Războiul ruso-turc din 1768-1774

• Prima lui etapă: războiul ciudat. Pe fondul acestei stări de spirit româneşti a început acest război. Indiferent că a fost precedat şi urmat de diverse evenimente importante fiecare, el a captat atenţia în cel mai înalt grad, de el legându-se speranţe, deziceri sau măcar comentarii – fiind deci un reper central. O dovadă a acestui interes este şi faptul că cinci dintre poemele politice ale epocii îl descriu: Cronica Hotinului, Pătimirea Galaţilor, Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii, Rumeanţev în luptele dintre ruşi şi turci şi Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor. Cum s-a ajuns la el, după ce, vreme de treizeci de ani (de la Pacea de la Belgrad, 1739), aşa cum menţionam în Introducere, Turcia nu se mai confruntase armat cu niciun stat european?

19

Rusia era în plină expansiune teritorială şi dorea un război cu Turcia, dar nu voia să fie ea cea care să-l declare. De curând, influenţa ei spre vest crescuse considerabil, atunci când, în 1764, reuşise să determine alegerea ca rege al Poloniei a favoritului ţarinei Ecaterina

Fig. 1. Tablou înfăţişând-o pe ţarina Ecaterina II

II, prinţul Stanislaw August Poniatowski (care va fi ultimul rege al acestei ţări). Alegerea respectivă este susţinută şi de regele Frederic II al Prusiei, care deja trasează împreună cu ţarina planurile de viitor de dezmembrare a Poloniei. Iar faptul că, odată înscăunat, Stanislaw

20

Poniatowski ia o serie de măsuri menite să modernizeze statul (ceea ce nu convine Rusiei) grăbeşte lucrurile. Ruşii folosesc în raport cu toţi adversarii reţeta războiului ideologic – o fac şi cu Sublima Poartă, când declară că acţiunile lor militare sunt menite să-i protejeze pe ortodocşii din Balcani, o fac şi cu Polonia, tot vizându-i pe ortodocşi. Iar războaiele lor ideologice sunt pregătite atent, din vreme. În cazul Poloniei, Rusia a susţinut anarhia de aici şi disputele religioase dintre catolici şi celelalte confesiuni; apoi a susţinut crearea unei confederaţii a necatolicilor, dintre care făceau parte şi ortodocşii, ai căror protector ea s-a declarat imediat. A rămas doar ca ea să decidă forma protecţiei, iar în 1767 a apreciat că trebuie făcută printr-o intervenţie armată. Faţă de această nouă situaţie, statul european care se agită cel mai mult este Franţa, care înainte se bucurase de o mare influenţă în Polonia. Franţa încearcă să convingă Austria ori Prusia să intre într-o alianţă militară împotriva Rusiei, dar acestea nu răspund solicitării, pentru că ele, împreună cu Rusia, vor fi beneficiarele dezmembrării Poloniei, care se va produce în 1772. Atunci francezii, singurii care pierd ceva de pe urma respectivei dezmembrări, îşi încearcă norocul la Stambul: ei îi conving pe turci să intre în război cu Rusia şi să-i oprească ascensiunea. Conflictul descris în poemele pe care le-am numit înainte a devenit deschis în 6 octombrie 1768 [10], prin declaraţia oficială de război a sultanului Turciei Mustafa II, dar, pe fondul pregătirii din vreme războiului, ruşii trimiseseră numeroşi instigatori şi spioni în teritoriul controlat de turci [11]

21

– în frunte cu românul Nazarie Karazin [12], devenit maior al armatei ruse, dar deghizat cel mai adesea în călugăr, persoană extrem de talentată şi eficientă, care încă din primăvara lui 1768 aducea în Ţara Românească Manifestul de credinţă ortodoxă şi panslavă al ţarinei Ecaterina II, cu indicaţia ca el să fie răspândit şi la sudul Dunării [13].. Manifestul conţinea ceea ce N. Iorga numea „programul ortodox şi «slavonesc» al Împărăţiei Rusiei“ [14]. Nazarie Karazin este cel care, în ianuarie 1769 înmâna oficial lui Pârvu Cantacuzino, şeful partidei pro-ruse, o cruce de aur, portretul ţarinei şi o scrisoare a acesteia, semn că „zarurile au fost aruncate“ (asupra acestor două personaje, Nazarie Karazin şi Pârvu Cantacuzino voi reveni cu detalii ceva mai jos). Scrisoarea ţarinei din ianuarie 1769 conţinea propuneri neechivoce, care probabil i-au dus la extaz pe români, sugerându-le expres să folosească prezenta conjunctură a războiului pentru a se elibera de turci: „Către Pârvu Cantacuzino, Banul muntenesc Domnule Ban! Cu deosebită mulţumire ne-am înştiinţat în vremea în care mai nainte de aceasta a fost la locurile voastre aducătorul acestei scrisori, Maiorul Karazin, pentru adumitale vrednică de laudă râvnă pentru pravoslavnica creştineasca noastră lege şi pentru scoposul ce pentru aceasta ai, ca să vă folosiţi din întâmplările acestei vremi a războiului dintre a Noastră Împărăţie cu Poarta Otomană, spre scăparea patriei voastre şi a tuturor vecinilor ei creştini din cea hulită turcească supunere /.../ După aceasta, iată trimitem dumitale, spre semn de al nostru împărătesc favor, al Nostru împărătesc chip /e vorba despre un portret al ţarinei/, şi la doi arhimandriţi ai

22

mănăstirilor munteneşti [15] fiecăruia trimitem câte o cruce de aur şi le înmânăm dumitale ca să le dai lor şi să-i încredinţezi de a noastră monarhicească milă.“ [16]. Ca lucrurile să fie prezentate cât mai realist pe de-o parte şi convingător pe de alta, Ecaterina oferă lui Pârvu ceea ce, aproape şaizeci de ani înainte, îi oferise Petru cel Mare lui Dimitrie Cantemir: „Dară cu toate acestea, dacă lucrurile se vor întâmpla împotrivă şi dacă în patria dumitale nu vei putea să rămâi fără primejdie, dăm voie dumitale şi neamului dumitale a avea al nostru acoperământ şi răzâmare întru a Noastră Împărăţie.“ La început, adică în cursul anului 1768 şi în prima parte a celui următor, au fost angajate doar mici lupte, lipsite de coerenţă, între unităţi mai mici, ceea ce l-a făcut pe Friederich II al Prusiei, să le califice ca pe un „război între orbi şi chiori“ [17]. De fapt, ruşii erau angajaţi pe alte fronturi şi nu aduseseră încă trupe pe noul front creat în ţările române, aşa fel încât, o vreme, turcii chiar crezuseră că acolo războiul se sfârşise. Până în septembrie 1769 a continuat acest „război ciudat“, cu turcii stăpânind direct ţările române şi având îndestule trupe şi cu armata rusă la foarte mare distanţă şi părând că evită încleştarea. Ruşii erau însă mai prezenţi decât puteau bănui turcii. Ei ştiau că vor conta la momentul oportun pe partida boierească filorusă ai cărei şefi primiseră deja darurile ţarinei; dar ştiau de asemenea că, până atunci, aceştia nu se pot afişa pentru a pregăti şi anunţa poporul despre evenimentele ce aveau să aducă eliberarea de turci, căci ţara era ocupată de aceştia şi orice astfel de acţiune la vedere ar fi fost o sinucidere. Şi totuşi, trebuia câştigat timp şi vestirea marilor evenimente ce urmau trebuia făcută, ca oamenii să aibă vreme să

23

asimileze totul. Atunci s-a tipărit primul manifest politic din literatura română. Era prezentat ca o broşură scrisă în versuri şi purta titlul Trâmbiţa românească. Fraţii V. şi Al. Dumitrescu au avut norocul, la începutul secolului al XX-lea, să-l descopere [18]. El a circulat pe sub mână, precedând acţiunea mobilizatoare a lui Pârvu Cantacuzino şi a camarazilor lui.

• Hotinul şi Galaţii. Războiul începe propriu-zis în septembrie 1769, când ruşii vin dinaintea puternicei cetăţi Hotin de pe Nistru; unul dintre poemele politice care ne interesează aici începe aşa:

„Hotine, Hotine, Găteşte-te bine, Că moscalul [19] vine 5 Ş-a fi rău de tine! Saltă şi te vesăleşte, Că moscalul soseşte Şi turcilor le vesteşte, Ca să aibă veşti, 10 Că vine armia tari, Cu puteri mari Şi la Hotin năvăleşti, De turci nimică nu găseşti.“ [20]

Hotinul (vechea cetate a lui Ştefan cel Mare) nu mai aparţinea de mult Moldovei, ci era centrul unei raiale pe care turcii o întinseseră până la Prut. Turcii fortificaseră puternic cetatea şi se încurajau socotind-o inexpugnabilă. Ceea ce a impresionat în modul cel mai înalt pe contemporani, indiferent în ce tabără erau ei, nu

24

a fost atât cucerirea ca atare a cetăţii, cât demonstraţia de forţă pe care o făcuseră ruşii, care pur şi simplu au

Fig. 2. Cetatea Hotin

spulberat apărarea turcilor, după un asediu de o vigoare excepţională, încheiat la 9 septembrie. Celebrul savant rus M.V. Lomonosov scrie cu acest prilej o lucrare menită să treacă din mână în mână: Odă despre izbânda repurtată de armatele ruseşti asupra turcilor şi tătarilor şi despre cucerirea Hotinului. Românii nu scriu ode, dar, desigur, pregătiţi şi de propaganda rusească anterioară, comentează totul cu speranţă, chiar dacă încă în taină. De fapt, modalitatea în care ruşii au cucerit Hotinul a creat o stare de spirit ce va domina întregul război. Un cronicar contemporan consemnează: „Moscalii atât /de tare/ au bătut pe turci cât de n-au rămas /sic/; că, care au scăpat de oaste, n-au scăpat la trecătoare. Acestea văzând vizirul foarte s-au speriat, zicând că de vor trece dincoace, îi vor prinde pe toţi; care îndată au pus gând să fugă; şi aşa la septembrie 14 zile, s-au sculat cu toţii şi

25

au lăsat Hotinul, şi au fugit, scoborându-se“ [21]. Vizirul fuge deci înspăimântat, până la Iaşi, unde, într-o extremă demonstraţie de demagogie, spune domnului şi boierilor adunaţi ca să se informeze asupra desfăşurării evenimentelor „să nu se teamă, că nu-i nimica“ [22], iar apoi îşi continuă fuga. Evident însă, demagogia vizirului n-a păcălit pe nimeni, căci autorul anonim al Cronicii Hotinului versifică astfel:

226 „Iar pre-înălţatul vizir Fugi pe un căluşel de Misir [23]; Fugi cât poati la vali, Că avea frică foarte tari“ [24]

Bucuria autorului că-l poate înfăţişa pe vizir ca pe un personaj ridicol este evidentă; după înfrângere, vizirul, disperat şi gândindu-se s-o ia înaintea altora, a trimis repede o scrisoare sultanului, în care-i anunţa victoria măreaţă obţinută, relatând cum i-a bătut pe ruşi şi chiar a cucerit Ţara Leşească (Polonia):

„Şi scrii la împărăţii Cărţi di mare vesălii: Ca să facă dulalmà [25], 235 Fiindcă au luat Zvancea [26]; Că pe moscal l-au bătut, Care nici nu l-au văzut. Şi mai scrii dedesupt Tot într-acel mehtup [27]. 240 Pentru Ţara Leşească Cum să o stăpâniască. Că el foarti s-au silit

26

Şi pe muscal l-au gonit, Leşeasca au dobândit“ [28].

Într-adevăr, Împeriul otoman moare încet şi urât, scoţând la vedere toată corupţia, toată lipsa de implicare a „cetăţenilor“ săi faţă de valorile şi idealurile de mai înainte. Autorul poemului nostru şi opinia publică din care a emanat el şi care îi colporta punctele de vedere rimate îl „arată cu degetul“, iar pe acest fond se poate spune că poemul politic în discuţie – chiar cu vulgarităţile lui şi inabilităţile literare – a contribuit la consolidarea unei linii de spiritualitate care a alimentat emanciparea naţională. Am dat detaliile de mai sus privind turnura evenimentelor, pentru a deduce starea emoţional-mentală pe care au traversau românii în acel moment, şi care a avut un mare impact asupra atitudinii lor în etapa următoare, atitudine asupra căreia s-au făcut aprecieri contradictorii. E vorba de consecinţele victoriei de la Hotin, adică intrarea ruşilor în Iaşi şi ocuparea întregii Moldove. Asupra acestui moment şi a consecinţelor sale voi reveni, dar acum, ieşind din stricta cronologie, aş vrea să evoc un moment petrecut abia în noiembrie acelaşi an şi pe care un alt poet anonim l-a consemnat în Pătimirea Galaţilor. La începutul lui noiembrie, „volintirii“ români – la care voi reveni, pentru că ei sunt „subiectul“ unui alt poem politic, care interesează această lucrare în prim-plan – reuşiseră să elibereze Ţara Românească chiar înainte de intrarea aici a trupelor ruseşti. Turcii fug peste Dunăre. La sfârşitul lui noiembrie însă, o oaste formată din turci şi tătari, prinzând de veste că Galaţiul – oraş comercial înfloritor

27

„Cel ci erai înflorit Ca un pom împodobit Şi erai îndistulat 30 Cu di toati îmbelşugat“ [29]

– nu este apărat de trupe, nici româneşti, nici ruseşti, porneşte într-o campanie de exterminare şi de jaf nimicitoare. Agresorii otomani s-au aruncat asupra oamenilor „ca nişte câini turbaţi“ [30],

„Cu săbiile goale în mânu, Ca cosaşii vara-n fânu. Vărsări di sânge mari, 160 Ca apa ce curge tari. Nu vor turcii să-i robească, Ci pe toţi să-i prăpădească. Pre cari undi îl apuca Cu sabiia îl despica“ [31].

A nu se uita faptul că, indiferent că evenimentele actualului război determinaseră Poarta otomană să evacueze temporar teritoriul ţărilor române, ele erau totuşi supuse ei şi ea avea datoria să le protejeze, iar nu să le jefuiască. Iată deci ce stare de spirit au încercat românii în legătură cu evenimentul în discuţie, aşa cum o menţionează poemul Pătimirea Galaţilor:

„Diiavolu ei au lucrat,Şi-ascultaţi ce s-au tâmplat:Duminică diminiaţi,

70 Din jos să vedi negriaţ/i/,

28

Tătar/i/ cu turci amestecaţ/i/ Vin ca nişte câni turbaţ/i/, Şi vin întinsu la Gălaţi ......... Grè urgii stă pornită, Grè urgii şi cumplită, Di sabii ascuţită

95 Mânii dumnezăiască Va pri toţi să-i prăpădiască. ......... Bărbaţ/i/, fămei şi copii, Niciunul n-au rămas vii! 175 Feti, tineriţi ‹sic› mlădiţi, Despicaţi pre uliţi, Nici pe una n-au robit, Prin săbii le-au trecut, Feti, tiniri feciori, 180 Li lua caii în picioari.“ [32]

Desigur, în astfel de ocazii, ura românului faţă de asupritorul turc creşte, ceea ce în condiţiile date înseamnă abandonul în braţele ruşilor. „Rusul“ şi „turcul“ sunt repere de prim-plan în panopticul imagologic al momentului. Faţă de turci se păstrează aceeaşi frică de până atunci, dar se observă uşor o tot mai puţină inhibare în a se exprima ura faţă de ei; aceasta se face atât în forme directe, precum cele în versurile citate mai sus din Pătimirea Galaţilor, cât şi în în formă întru câtva indirectă, ca atunci când se relatează, precum o face Pseudo-Enaki Kogălniceanu, de fapt dispreţul şi ura turcilor pentru români: un an după evenimentele la cere ne-am oprit, „muftiul“ dă comanda ca o oaste otomană să

29

intre în Moldova, dar, probabil date fiind înfrângerile usturătoare pe care ruşii li le administraseră de curând, soldaţii turci nu se prea învoiau; atunci, spre a se ieşi din impas, li s-a dat îngăduinţă „să taie, să robească, să facă ce le va fi voia, ca doară se va îndemna oastea să meargă cu mare dragoste“ [33].

• Volintirii. În continuare evenimentele se precipită şi antrenează reorientări majore de spiritualitate şi noi tipare mentale. Imediat ce vizirul bătut la Hotin le-a spus ieşenilor adunaţi „să nu se teamă, că nu-i nimica“ (vd. supra) după care şi-a continuat fuga, boierii moldoveni [34] au înţeles că tocmai „e ceva“, aşa fel încât au trimis o „deputăţie“ la prinţul Galiţân, care era comandantul armatei de avangardă ruseşti, oferindu-se să închine ţara împărătesei Ecaterina II. Prinţul răspunde binevoitor, spunând că va ajunge în curând şi el, dar, ca să câştige timp, îl trimite în fruntea unui corp de oaste, tot în septembrie, pe baronul Elmpt, care ajunge la Iaşi în 26; în întâmpinarea ruşilor ies mitropolitul, boierii şi „poporul“, care, cu toţii, depun jurământ de supunere faţă de ţarină şi de integrare la Rusia a Moldovei. Iată relatarea unui contemporan reprodusă de A.D. Xenopol: „Şi aşa au venit în târg cu frumos alaiu şi cu oştenii în rândueală şi au intrat în biserica Mitropoliei, generalii cu ofiţerii lor, şi Mitropolitul şi boierii şi norodul ce s-au întâmplat. Şi fiind puse pe Analogicon în mijlocul bisericii sfânta cruce şi Evanghelia şi luminile aprinse, s-au cetit în auzul tuturor jurământul ţinând toţi ridicate în sus mâinile drepte cu două degete (al doilea şi al treilea) deschise şi întinse în sus. După citire au sărutat crucea şi evanghelia cu toţii şi au scris numele în cartea de jurământ. Asemine au scris

30

de s-au făcut şi pe la ţinuturi afară, trimiţându-se la fiecare ţinut câte o carte de jurământ, care după ce se citea în biserica fiecăruia sat, cu aceeaşi rândueală, apoi se însemna şi numele satului şi se iscăleau preoţii şi diaconii şi toţi juraţii, şi cărţile acelea iscălite se aduceau la canţelarie“ [35]. Xenopol reproduce şi textul ca atare al jurământului în discuţie [36]. Unii istorici i-au acuzat pe boierii respectivi că au comis un act iresponsabil [37]; cert este că n-au avut încotro, dar adevărat este şi că încă nu se produseseră acumulările care vor dovedi că îmbrăţişarea Rusiei este la fel de vătămătoare ca mânia ei. Dar ceea ce este cel mai important este accesul întregului popor la noile linii de spiritualitate, căci, prin efortul ruşilor de a se asigura că toată lumea va jura, i-au pus pe oamenii de rând în circuitul ideilor şi noutăţilor politice, căci altfel marea masă era menită să rămână necontaminată şi inertă. Scena „jurămintelor de la Iaşi“ nu s-a mai repetat ulterior şi la Bucureşti. De ce? Pentru că ruşii au considerat că nu mai era necesar să repete comedia respectivă? Sau pentru că muntenii fuseseră deja implicaţi în evenimentul ieşean? Oricum, intrarea ruşilor în Ţara Românească – eveniment ce se va produce doar cu o lună şi jumătate mai târziu – face parte din acelaşi proces politic şi militar. Iar iniţiativa organizării detaşamentelor de volintiri, care aveau să preceadă armata rusă şi să intre în Bucureşti, punându-i pe turci pe fugă, se produce imediat după intrarea ruşilor în Iaşi. Volintirii participanţi la acţiune au fost atât munteni, cât şi moldoveni; ne-am putea gândi atunci că la „jurămintelor de la Iaşi“ au participat şi reprezentanţi ai muntenilor. Ne-am putea gândi că unii boieri munteni au călătorit

31

incognito la Iaşi împreună cu mici detaşamente de „oameni ai lor“, care deja au făcut joncţiunea cu omologii lor moldoveni, alcătuind primele acumulări ale volintirilor. Oricum, peste puţină vreme vom vedea cum moldovenii şi muntenii vor acţiona explicit împreună. Este prima dată când – în mod concret, adică pentru un plan precis – cele două ţări române nu sunt doar abordate împreună de către străini, căci aceştia le mai abordaseră astfel şi înainte, ci ţările române, românii înşişi se abordează pe sine ca alcătuind o unitate. Până acum, singurul prilej în care românii puseseră problema unui popor român unitar indiferent de graniţele intraromâneşti fusese în legătură cu afirmarea originii lor romane, dar până acum se părea că originea comună nu e de presupus a avea consecinţe statale. La Iaşi, grupul ostăşesc al volintirilor era deja constituit, componenţii lui declarându-se mereu oportuni pentru sarcini diverse şi fiind mereu în căutare de afirmare; ei îşi petreceau ziua pe lângă „aliaţi“, adică pe lângă micul corp de armată rus ce constituia avangarda grosului trupelor, aşteptate cu nerăbdare. Cine va fi avut temerara idee de a trimite pe volintiri la Bucureşti înaintea armatelor ruse? E posibil să fi fost acest extraordinar personaj Nazarie Karazin, pe care l-am mai amintit, spion de mare talie, propagandist convingător, om de o inteligenţă vie şi de un curaj extraordinar [38]. Pentru primul moment, volintirii s-au adunat la Focşani, care era mai aproape de graniţa Moldovei cu Ţara Românească şi aici puteau veni atât moldoveni, cât şi munteni să îngroaşe rândurile. Aşa cum scria N. Iorga, „poporul se ridica“ [39]. Până la urmă, volintirii români strânşi din ambele principate şi care au descins la

32

Bucureşti au fost vreo 700 [40], dar până la sfârşitul războiului numărul lor va creşte mereu [41]. Însă nu Nazarie Karazin a fost cel care i-a condus pe volintiri, chiar dacă el a avut ideea incursiunii lor la Bucureşti, dintr-un motiv uşor de înţeles: acţiunea era riscată, nu se putea şti cum se va încheia ea, volintirii erau departe de priceperea militară, de conduita şi chiar de aparenţa unei armate regulate; în cazul unui eşec al volintirilor în această „farsă istorică“, faptul că ei ar fi fost conduşi de un cetăţean rus, ba chiar ofiţer superior al armatei ruse putea constitui un lucru grav pentru percepţia evenimentelor. În atari condiţii, şef al detaşamentului de volintiri a fost desemnat Ilie Moldoveanul sau Lăpuşneanu, de fel din Basarabia, de la Lăpuşna. Afară de entuziasm, idealuri şi curaj, cum se prezenta trupa volintirilor? Calificativul pe care l-am dat acţiunii, acela de „farsă istorică“ se referă la marea contradicţie dintre victoria pe care ei au obţinut-o, pe de-o parte, şi nivelul pregătirii lor militare, al echipamentului şi armamentului, pe de altă parte. Un „neutru“, gen cronicarul Dionisie Eclesiarhul, martor ocular al evenimentelor, consemnează că volintirii erau înarmaţi cu „chiloame [42], lănci, giumege [43] şi cu câte o puşcă ruginită, şi la altul fără oţele, la altul câte un pistol ca un picior de porc [44] la brâu“ [45]. Aşa stând lucrurile, este destul de clar că apariţia lor, departe de a entuziasma, a provocat râsul bucureştenilor. Asta se întâmpla însă abia după ce se lumina de ziuă; în noaptea aceea însă toată lumea s-a speriat de moarte, în frunte turcii, care nu s-au oprit din fugă până la Giurgiu. Alt martor ocular, nu „neutru“, precum Dionisie Eclesiarhul, ci tocmai implicat în evenimente, Mihai Cantacuzino [46], relatează cu mai

33

multe detalii ceea ce s-a întâmplat în „noaptea volintirilor“: „Luând pe Dumnezeu în ajutor, /volintirii/ au mers la Bucureşti, fără veste, noaptea, înştiinţând numai pe Pârvu Cantacuzino. Ei luase două trâmbiţe rumăneşti de la ispravnicul Focşanilor şi două tobe. În loc de steaguri, legase în nişte prăjini vreo patru-cinci mese sau cearşafuri /steagul ţarului Rusiei era alb/, şi aşa, noaptea, pe la miezul nopţii au năpădit în Bucureşti, unde, pentru semn, au aprins o colibă. Care semn văzându-l Spătarul Pârvu /Cantacuzino/, a alergat în ajutorul lor cu 200 de arnăuţi, şi, poruncind, au început a trage clopotele la toate bisericile. Volintirii au strigat: ‹Stupai, stupai› (ce numai aceste două cuvinte ruseşti învăţase). Norodul s-a ridicat cu mic cu mare, până şi femeile, cu prăjini şi cu cărămizi, strigând: ‹Muscalii, muscalii au venit!› şi năpădind asupra turcilor care erau ca la 5.000, dar risipiţi pe la conace, după obiceiul lor, dormind fără grijă. Se pomenesc turcii într-această strigare sau, să-i zicem, într-un groaznic urlet de clopote, de sloboziri de pistoale, de strigarea norodului ‹Muscalii› şi de ‹Stupai, stupai!›. Atât s-au speriat turcii, încât care încotro s-au apucat a fugi, care pe jos, care călare, fără şa şi fără frâu, care îmbrăcat şi care despuiat. Atât doar vreo 300, ce era lângă a lor căpetenie, s-au împotrivit cu arme dinaintea porţii domneşti despre ziuă. Dar văzând că din toate ferestrele caselor celor de pe uliţă se slobod puşti, pistoale şi azvârlituri de pietre într-înşii, s-au apărat şi au fugit. Morţi turci au căzut vreo 60 şi vreo 5-6 robi vii, iar ceilalţi toţi au fugit mergând la Giurgiu.” [47]. Cuvântul-cheie al „nopţii volintirilor“ este ‹Stupai›, prin care volintirii se dădeau drept ruşi, efectul total demoralizator, paralizant al strigării respective fiind deja verificată cu

34

ocazia cuceririi Hotinului, cu două luni înainte, aşa cum o dovedesc şi versurile din Cronica Hotinului:

„Frunză verde cardamà, Gheneral mari striga: 100 – Stupai raita catanà, [48] Căhrăman [49] păgân paşa, Spune-mi, ce-ai făcut oastea ta? .................................................. 160 Intrând prin urdii [50] Cu multă mânii Şi striga: Stupai! stupai! Oh, amar şi vai...“ [51]

Cuvântul-cheie Stupai› a fost atât de definitor pentru tot ceea ce s-a întâmplat în „noaptea volintirilor“ încât aceştia au ajuns a fi numiţi chiar „stupaizi“, precum la cronicarul Naum Râmniceanu: „1769. Noiembrie 6. Au intrat Stupaizii în Bucureşti...“ [52] Mihai Cantacuzino, în pasajul pe care l-am citat puţin mai înainte, vrea să ne facă să credem că din chiar acea primă noapte, când de fapt apariţia volintirilor s-a produs pe neaşteptate – doar efectul de surpriză putându-i asigura reuşita! – poporul s-a ridicat „cu mic cu mare, până şi femeile“. Având în vedere marea frică faţă de turci, dar şi faptul că mentalitatea românească a momentului era prea puţin deschisă spre acţiune, e greu să ne închipuim că simplii locuitori ai Bucureştiului s-a orientat într-o clipă şi au decis să acţioneze în masă împotriva turcilor cu armele (cele mai multe, improvizate) în mâini. Iar poemul Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii susţine această afirmaţie subliniind

35

tocmai detaşarea populaţiei faţă de ceea ce s-a întâmplat în „noaptea volintirilor“ – detaşare datorită în primul rând caracterului ilar al apariţiei volintirilor: 90 „O grămadă de calici.

Blestemaţi şi porci de căine – Toate uliţele pline. Cu câte un peşchir la mână, În cap pene de găină,

95 Orice mergeai şi întrebai, Ei îţi răspundea: stupai! Nu aveai să le înţelegi Şi nici să le mai alegi. Atâta auzeam: stupai

100 Şi ne curăţeam de cai ...................... 240 Toate altele să laşi

Şi să priveşti la ostaşi Că nu ‹sic› mai veniră oieri şi plugari Şi ţigani şi mămăligari Şi copzari şi toboşari

245 Şi a lui minunată óste Le era mare năpaste. Unii cu frăne de tei, Alţii cu scări de curtei, Cum unu-doi călare

250 Şi cu deldii de-a spinare.“ Succesul volintirilor „stupaizi“ a fost total, detaşamentul lor improvizat punând pe fugă cinci mii de turci bine înarmaţi, aşa cum relata Mihai Cantacuzino.

36

Iată cum este descrisă fuga lor în poemul Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii:

„Să lăsăm până aci Şi să vorbim şi de turci. Minune D/u/mnezeiască Tu cu legea creştinească;

135 Ajutor D/u/mnezeesc Fu cu neamul creştinesc. Nu e minte omenească Să pótă să socotească Această mare minune

140 Pentru a turcilor mulţime - Amărâţi luară frica, Cât fugiră de nimica: Atâţea anadoleni, Giurgiuveni, nicopoeni

145 Şi cei mici agalele Să-i vezi fugind făr de şale De ţigani, de haimanale. D/u/mnezeule ceresc, N-am gură să-ţi mulţămesc,

150 Că mâna ta ne-au păzit De tine s-au îngrozit.“

Volintirii au trimis vorbă spătarului Pârvu Cantacuzino [53], şef gărzii domneşti, adică al arnăuţilor, aflat în capitală, în aşteptare, căruia i-au cerut ca, atunci când se va da un semn („semnul“ erau flăcările mistuind o colibă în marginea Bucureştilor), acesta să se alăture volintirilor cu cei circa 200 de arnăuţi aflaţi sub ordinele lui. Conform planului, volintirii au ajuns noaptea la

37

Bucureşti, unde probabil îi aştepta maiorul Karazin, care în momentul respectiv trebuie să se fi aflat la datorie, adică îmbrăcat în rasă călugărească şi aflat în tabăra inamicului, ca spion. Cum se explică însă uşurinţa acestei victorii? Era război, dar se ştia că „frontul“ era foarte departe, spre Focşani, la zile întregi de mers, astfel încât cei circa 5000 de soldaţi turci, „risipiţi pe la conace, după obiceiul lor, dormind fără grijă“, cum se exprimă Mihai Cantacuzino, se credeau la adăpost. Treziţi din somn, buimaci şi crezând că ruşii străbătuseră aşa o distanţă neobservaţi, nu şi-au mai permis să întârzie nicio clipă cu analize asupra situaţiei, dorind numai să scape cu viaţă. Aşa se face că atunci când s-au ridicat zorile, Bucureştiul era în mâna volintirilor, cel care exercita puterea din poziţie de comandant militar fiind Pârvu Cantacuzino, care a „rămas cu ţara pe cap“, cum se exprimă Ion Mihai Cantacuzino, biograful familiei sale [54]. Domn în scaun era Grigore Ghica, aflat însă într-o mare dilemă. Dacă ar fi fugit la turci, se putea aştepta ca aceştia să-i taie capul, acuzându-l de laşitate în faţa duşmanului; dacă ar fi pactizat cu volintirii, atunci şi-ar fi tăiat orice posibilitate ca în viitor turcii să-l mai numească voievod. Aşa cum va nota Mihai Cantacuzino mai târziu, Grigore Ghica Vodă „vrea să se ţie cu mâna de amândouă funiile” [55]. Poate numai pentru a câştiga timp, sau poate pur şi simplu pentru că n-a găsit o soluţie mai bună, Grigore Ghica a părăsit incognito palatul, refugiindu-se la Hanul Sfântul Gheorghe. Acesta era cel mai vechi han bucureştean, construit în jurul bisericii (mănăstirii) Sfântul Gheorghe, mai veche cu un secol decât hanul. Constantin Brâncoveanu le-a reconstruit pe

38

amândouă. Odată cu noul aspect al clădirilor în discuţie şi mai ales cu marea amplificare a dimensiunilor, Brâncoveanu a schimbat şi destinaţia construcţiilor civile („hanul“), care erau menite până atunci a deservi doar pe călugării mănăstirii; acum, cea mai mare parte din construcţia civilă a devenit propriu-zis han, adăpostind pe

Fig. X. Grigore Ghica Voievod

negustori şi mărfurile lor [56]. Hanul reconstruit de Brâncoveanu era proprietatea statului, a domniei, care le închiria negustorilor, fie ei stabili, făcând comerţ în respectivele prăvălii, fie negustorilor aflaţi în trecere, aceia „cazându-se“ pentru un număr de nopţi. Hanul

39

avea o mare curte interioară, unde puteau fi ţinute carele cu care îşi aduseseră negustorii mărfurile – întregul stabiliment fiind înconjurat de un zid puternic, menit să-i ţină în siguranţă pe negustori şi bunurile lor. Chiar în secolul al XIX-lea zidurile hanului încă mai impresionau prin robusteţea lor, aşa cum o dovedeşte un catren scris de Anton Pann:

„Sfântul Gheorghe, han ca cetate Cu’mpresurare de zid înalt, Bolţi două rânduri’nfrumuseţate Încât ca dânsul nu era alt“ [57].

Date fiind cele tocmai menţionate, am putea aprecia că locul de refugiu al lui Grigore Ghica era în principiu bine ales, căci hanul era un „loc de trecere“, încât cineva care voia să nu fie observat se afla unde trebuia. Avusese inspiraţie bună să părăsească palatul, pentru că volintirii aici au făcut prima descindere, căci presupuneau că acolo era mult de jefuit:

105 „Iar maiorul Zgurali El putuse năvăli Şi cu toţi ai lui intrase Tocmai la vodă în case.“

Partea patriotică a acţiunii, antiturcismul eliberator, „ridicarea maselor“, cum se entuziasmase Iorga să spună, se consumase în „noaptea volintirilor“; la lumina zilei, volintirii nu mai erau decât o sumă de bande puse pe jafuri. La palat, negăsindu-l pe vodă, i-au prădat pe colaboratorii acestuia, de la fratele său Matei Ghica, la

40

boieri-consilieri ai lui, până la cei doi medici personali şi la servitori. Pe toţi aceştia, volintirii i-au jefuit de tot ce aveau, ba chiar şi de hainele de pe ei, lăsându-i pe toţi în cămaşă. Poemul Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii încurcă puţin lucrurile atunci când consemnează că şi domnul fusese printre cei „dezbrăcaţi“ de volintiri:

Vod/ă/ dacă l-au văzut, 110 De frică cu totul la el au căzut, Ca să-l dea afigisească, Să nu-l harpaladisească. .............. Ei atâta îl dezbrăca 120 Că nimic nu-i lăsa. Iar Cârlova căpitanul Îi luase guţumanul. Cu un rând de haine îl lăsară Şi curând îl ridicară 125 La Sfete Gheorghie în han...“ De fapt, Pârvu Cantacuzino poruncise ca Hanul Sfântul Gheorghe să fie „sigilat“, nimeni neputând nici intra, nici ieşi. Pârvu împuşca astfel doi iepuri. Pe de-o parte, făcuse o înţelegere cu negustorii aflaţi aici, care, dacă volintirii ar fi fost lăsaţi în voia lor, ar fi rămas în sapă de lemn; Pârvu le-a promis protecţie, iar ei au făgăduit donaţii pentru înzestrarea „oastei“ acestuia, ceea ce s-a făcut în modul cel mai conştiincios cu putinţă. Pe de altă parte, Pârvu ştia că în hanul „sigilat“ se ascunde şi vodă Grigore Ghica; acesta alesese să nu se expună nici faţă de turci, nici faţă de ruşi, dar în culise o făcuse, căci îl lăsase pe Pârvu să fie comandantul

41

arnăuţilor, garda domnească, fapt care a fost decisiv în victoria din „noaptea volintirilor“ – acesta a fost obolul lui Grigore Ghica pentru acţiunea rusească – fapt apreciat la justa valoare de către ruşi, aşa cum o dovedeşte primirea pe care a avut-o el la Petersburg, puţin timp mai târziu. Pârvu îi era dator, deci, şi, cel puţin până la un punct, fiecare ştia de planurile celuilalt. În spiritul, desigur, al unor înţelegeri anterioare, Grigore Ghica i se adresa de la locul refugiului său de la Sfântul Gheorghe lui Mihai Cantacuzino, întrebând ce sfat îi dă în respectivele împrejurări. „I-a zis Mihai: «Ai voie ce vei vrea. De vei vrea să mergi la turci eu te voi duce până ce te voi scoate din volintiri; de vei vrea să la ruşi, te voi duce la frate-meu şi el, cu câţi oameni dintr-ai tăi vei vrea, te va trimite la feldmareşalul grof Rumeanţev». I-a răspuns Grigore Voievod că se teme a merge la turci, că poate îl vor omorî; la ruşi a merge de faţă iar se teme să nu-l afle turcii; el s-a rugat să se facă Pârvu cum că l-a găsit şi, prinzându-l, l-a trimis“ [58]. Formula preferată de Grigore Ghica, anume că Pârvu l-ar fi prins şi că l-ar fi trimis cu forţa la ruşi s-a pus în practică. Calculele pline de prudenţă ale domnului s-au dovedit bune, căci ruşii l-au privit de atunci ca fiind „omul lor“, aşa încât în 1774 îl vor susţine să devină domn al Moldovei. Şi turcii îl vor privi cu bunăvoinţă, acceptând propunerea ruşilor. Totuşi, în 1777, renunţând la prudenţă şi comportându-se ca un patriot, el va protesta faţă de cedarea către Austria a Bucovinei, iar turcii îi vor tăia capul. Volintirii au rămas după 7 noiembrie stăpâni al Ţării Româneşti, doar că armatele ruseşti nu au apărut, aşa cum se aştepta toată lumea. Otomanii s-au regrupat la sudul Dunării, unde au primit ştirea că ruşii sunt departe;

42

atunci au trecut Dunărea în sens invers, îndreptându-se împotriva volintirilor. Karazin, cu o parte dintre volintiri, a făcut tentativa de a le ieşi înainte, dar a reuşit să ajungă abia până la Comana, unde s-a închis între zidurile mănăstirii fiind asediat de turci trei zile. De aici a trimis vorbă lui Pârvu, la Bucureşti, cerându-i ajutor. Acesta a strâns în grabă o mie de oameni şi a pornit pe drumul cel mai scurt, ajungând noaptea, prin pădurile din jurul mănăstirii. Din păcate, turcii au prins de veste şi i-au aşteptat, încingându-se o luptă disperată, în care au murit 4000 de otomani [59] şi 750 de volintiri români, în frunte cu Pârvu. În ceea ce-l priveşte pe Karazin, el a avut încă o dată noroc, căci o avangardă rusă condusă de generalul Zametin a ajuns la Bucureşti, aşa încât turcii, prinzând de veste, au ridicat asediul Comanei, fugind din nou în sudul Dunării. Murea un erou, desigur, dar evenimentele continuau. Iar evenimentele care vor urma vor fi de cea mai mare importanţă pentru emanciparea ţărilor române pentru cel puţin un secol înainte. Atitudinea copistului-creator al poemului Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii faţă de evenimentele descrise reprezintă o stare de lucruri pe care o putem interpreta din analiza unor elemente precum: modalitatea în care se încheie poemul în diversele variante, apelul la diferite personaje ce colorează special tabelul general ş.a. Căci copiind poemul, copistul a avut prilejul să includă propria atitudine la sâmburele comun, scoţând sau introducând amănunte. Odată dezlănţuită mişcarea „volintirilor” şi realizată intrarea acestora în Bucureşti, pe fundalul panicii generale, revoluţionarii (astfel, aflaţi sub oblăduirea spirituală a Cantacuzinilor, în principal a lui

43

Pârvu), angajaţi în acţiuni politice şi sociale precipitate şi radicale, antiotomane şi antifanariote, nu şi-au putut permite răgazul de a sonda boierimea, pentru a-i alege pe posibilii „simpatizanţi” de ceilalţi. Printre cei afectaţi direct a fost şi Nicolae Brâncoveanu (vd. v. 166 şi urm.), care apoi va deveni membru al soliei trimise la Petersburg, de care am amintit. Această stare de lucruri a avut un rol important în departajarea partidei boiereşti antiotomane faţă de volintiri – antiotomani şi ei, şi condamnarea acestora din urmă. Este uşor de înţeles că acea parte din marea şi mica boierime ce n-a rămas fidelă turcilor, ci a împărtăşit ideea necesităţii unor schimbări sociale şi a ridicării maselor sub arme, s-a orientat spre ruşi – ţarina, conducătorii armatei, miniştri, pe care i-au asaltat cu memorii şi delegaţii; cu alte cuvinte, s-au orientat spre Rusia în ipostaza ei oficială, dar nu şi spre acţiuni populare şi pasagere totodată, de tipul volintirilor. Această categorie socială va deveni susţinătoare a partidei boiereşti antiotomane şi va lucra atent la denigrarea volintirilor. Am amintit aceste fapte pentru că vom face apel la ele, mai jos, în stabilirea filianţei variantelor.

• „Proiectul Dacia“. Evenimentele care au urmat sunt în primul rând de impact imagologic. Bursa ofertelor ruseşti pentru ţările române a evoluat foarte interesant, fiecare moment semnificativ reuşind că capaciteze spiritualitatea românească în cel mai înalt grad. Iată momentele semnificative ale acestei burse: I. Înainte de declararea războiului, în 1768, dar şi după declanşarea lui, până la intrarea ruşilor în Iaşi, adică pe vremea când Nazarie Karazin colinda ţările

44

române în lung şi-n lat, îmbrăcat în călugăr – atunci oferta rusă a fost aceea că Imperiul ţarist va asigura protecţia ţărilor române ca putere din afară, putere creştină şi interesată de soarta tuturor ortodocşilor din Balcani; II. Odată cu intrarea ruşilor în Iaşi (26 septembrie 1769) şi depunerea jurămintelor de credinţă de către mitropolit, boieri şi popor către ţarină, oferta a devenit: Ţarina va asigura protecţia ţărilor române în cadrul Imperiul rus. Rusia considera în acel moment înglobarea ţărilor române ca un fapt realizat deja, forţa armelor autorizând-o şi dorinţa românilor justificând-o. Nu era însă atât de simplu, iar Rusia şi-a dat îndată seama. O amputare atât de mare a Turciei pe seama Rusiei însemna ruperea echilibrului de forţe în zonă, iar Austria nu putea accepta asta. Regele Prusiei Frederic II consemnează în Memoriile sale întâlnirea pe care a avut-o chiar în 1769 cu Iosif, fiul şi moştenitorul Mariei Terezia (cel care va deveni Iosif II), prilej cu care acela i-a declarat că „nici el, nici mama sa nu vor accepta vreodată ca ruşii să rămână în posesia Moldovei şi Valahiei“ [60]. Desigur, ceea ce i-a declarat Iosif II regelui prusian va fi reprezentat şi conţinutul unei „adrese“ oficiale, pe care cabinetul de la Viena o va fi înmânat celui de la Petersburg. În atari condiţii, dinamica ţarină Ecaterina II se repliază şi oferă un bluff diplomatic de acelaşi calibru cu bluff-ul militar al volintirilor. III. A treia ofertă a Rusiei este aceea a creării unui stat-tampon între marile puteri din zonă (Rusia, Turcia şi Austria), stat alcătuit din ţările române, independent şi garantat de puterile europene.

45

Oferta – pe care ruşii au prezentat-o ca pe un act de generozitate, odată ce în acel moment ea stăpânea de facto ţările române – a luat pe nepregătite pe toată lumea. Ideea i-a electrizat pe români, care deja nu mai acţionau ca moldoveni şi munteni, ci, împreună, ca români, şi care scriu memorii şi alcătuiesc delegaţii ce iau drumul Petersburgului pline de speranţe. În prima instanţă, Austria a aprobat proiectul, părându-i oricum preferabil unei anexări a principatelor de către Rusia. Atunci Rusia a venit cu detalieri ale proiectului: statul-tampon să se numească „Dacia“, pentru că graniţele respective vor avea astfel o acoperire istorică, şi în acest stat-tampon independent să fie incluse toate teritoriile locuite de români, adică Moldova, Valahia şi Transilvania. N. Iorga semnalează tipărirea în Rusia, la 1770, a unei „geografii anonime“, care „vorbeşte de Decebal, de cucerirea lui Traian, de înlăturarea dacilor, aşezându-se romani, provincia însăşi numindu-se ‹Romana›. Înaintea barbarilor ‹huni, goţi şi saracini›, românii se retrag în munţi, de unde revin... “ [61]. E de luat în seamă faptul că lucrarea anonimă Histoire de la guerre entre la Russie et la Turquie et particulièrement de la campagne de 1769 (Petersburg, 1773), deci referitoare special la anul 1769, include menţiunea: „La Moldavie, qui formait autrefois avec la Valaquie et la Transylvanie un Royaume connu sous le nome de Dacie“ (p. 62). Faţă de această campanie dătătoare de mari speranţe, românii – munteni şi moldoveni împreună – se străduiau să ţină pasul. Iată o relatare în acest sens: „În timpul lui Gavril Mitropolitul /Callimachi, al Moldovei, 1760-1786/, se pregătise spre tipărire şi gramatica românească de arhimandritul Macarie. Iată titlul acestui manuscript

46

(Academie, Col. no 102, 1 vol. f°) Gramatica română a părintelui Macarie arhimandritul. În zilele Prea luminatei şi de Dumnezeu încoronatei noastre Ecaterina Alexeievna a toată Rusia şi a naslidnacului ei, a Marelui Cneaz Ţarevici Pavel Petrovici, acuma cu mila Domnului Dumnezeu şi a toatei Moldovei împărăţitoare fiind şi s-au tipărit în Sfânta şi Dumnezeiasca Mitropolia Iaşilor, cu blagoslovenia a Preasfinţitului Arhiepiscopului şi Mitropolitului a toată Moldaviei kirio kir Gavril şi cu toată cheltuiala pravoslavnicului Marelui Cneaz al Moldovei Ioan Cantacuzino deleanul, a merelui vistier... (lipseşte anul). În stihurile către acest Ioan Cantacuzino se precizează:

Stuhuri adoniceşti

‹Numele tău Prin mine fi-va Soarele lumii Şi ieşind din trup Nu te va uita Daţiia. Iaşii, Muntele, Corbul ›“ [62].

Rusia deschidea o cutie a Pandorei, căci punea problema drepturilor comune istorice ale românilor în general, dar punea şi problema drepturilor românilor ardeleni asupra Transilvaniei în opoziţie cu drepturile austriece acolo. Austria a contraatacat tot propagandistic. În 1770, apărea la Pécs o broşură cu titlul A Szeretet Kőtele, în a

47

cărei Prefaţă se spune că a fost tipărită în limbile latină, slavonă, rusă şi română şi distribuită pretutindeni fără bani, din ordinul Mariei Terezia; lucrarea este una de propagandă catolică, afirmând că aşa cum „episcopul Fotius n-a avut, pe vremuri, motiv de a se despărţi de religia catolică, nici urmaşii săi nu au motive îndestule de a mai rămâne şi mai departe în schisma lor.“ – vizaţi în principal erau, desigur, românii [63]. Se poate aprecia că reacţia Austriei a fost promptă şi fermă: ea s-a opus oricărei forme de stat independent al românilor [64]; ba chiar, pusă în faţa argumentelor concrete privind avantajele pentru pacea europeană pe care le-ar avea făurirea statului tampon, deşi Iosif II le va recunoaşte, Austria va muta totuşi accentul pe pericolul pe care-l va reprezenta răsturnarea statu-quo-ului, astfel că va confirma respingerea ideii [65]. Dar Austria „s-a apărat“ şi în alt fel, anume concepând şi stimulând teza istorică privind lipsa de drepturi ale românilor în Transilvania. Această teză istorică nu a fost, aşa cum se crede îndeobşte, creaţia „ungurilor“, ci propaganda imperială austriacă este cea care a pus-o în circulaţie. Teza în discuţie spune că după cucerirea Daciei, traian i-a exterminat pe toţi dacii, dar a populat imediat provincia cu veterani şi colonişti romani aduşi din alte provincii. Când Aurelian a hotărât să părăsească provincia Dacia, l-au urmat nu doar armata şi funcţionarii, ci toţi romanii din Dacia (adică întreaga populaţie a provinciei), care au emigrat astfel la sudul Dunării şi s-au contopit cu populaţia romană (romanică) de aici. Fosta provincie Dacia a rămas astfel o terra deserta. Când, în secolul al X-lea, ungurii stabiliţi în Panonia s-au extins spre răsărit, ai au ocupat această ţară pustie. Ungurii ar avea astfel

48

statut de prim-venit şi drepturi exclusive asupra Transilvaniei. Abia ulterior, când ungurii stăpâneau aici deja, românii au început să se infiltreze din sud şi să se aşeze în locurile în care le îngăduiau maghiarii. Având o vitalitate remarcabilă, românii s-au înmulţit foarte mult, ajungând să-i întreacă pe unguri, chiar dacă aceştia erau de mai multă vreme aici. În Austria vremii aceasta a devenit „teză oficială de stat“, fiind comandată de la cancelaria imperială. Împăratul Austriei purta şi titlul de rege al Ungariei; incorporarea Transilvaniei la Ungaria confirma, în optica respectivă, „drepturile istorice“ ale acesteia din urmă, dar şi, prin Ungaria, drepturile Austriei. Primul istoric „cu nume“ care a expus teza în discuţie a fost Franz Josef Sulzer, familiarizat cu românii şi probabil chiar cu limba română, căci, căpitan în armata austriacă, a staţionat câţiva ani în Ardeal; apoi, după 1776, a trăit câţiva ani în Ţara Românească, la curtea lui Alexandru Ipsilanti. Între 1781 şi 1782, au apărut la Viena cele trei volume ale lucrării sale Istoria Daciei transalpine [66]. Când a elaborat cancelaria rusă proiectul statului-tampon Dacia? Probabil că încă în cursul anului 1769; oricum, în iunie 1770, el exista, căci un raport al ambasadorului Prusiei la Petersburg se referă la el ca la un termen de referinţă deja cunoscut [67]. Afară de Austria, evident că şi Înalta Poartă se opunea proiectului, ea sperând că după terminarea războiului (cum de altfel se va şi întâmpla) române ţările îi vor reveni din nou. Turcii şi-au argumentat împotrivirea invocând drepturile ei asupra acestora – ţări cucerite prin forţa armelor şi fără niciun fel de drepturi politice. Atunci a intrat în funcţie un „mecanism românesc“ ce până la urmă va da roade.

49

• Intervenţia românească: Capitulaţiile. Termenul gene-ric „capitulaţie“ era vechi de o mie de ani (de pe vremea cancelariei carolingiene) şi reprezenta un document ordonat pe articole/capitole (capitula). În ultimele două secole şi ceva, termenul se „specializase“, desemnând acele documente încheiate de Sublima Poartă cu ţări creştine, precum Franţa (1535), Olanda (1680), Austria (1699), Anglia (1735) şi Rusia (1774), prin care sultanul accepta ca supuşii respectivelor ţări rezidenţi Turcia să fie judecaţi conform legilor din patria lor, iar nu după Coran. Apare deci explicit că aceste capitulaţii conţineau anume tip de reglementări. Pe fondul acelor ani viforoşi ai războiului ruso-turc din 1768-1774, care aveau să revoluţioneze spiritul politic în ţările române – răspuns la încercările unor mari puteri de a bloca orice fel de aspiraţii naţionale româneşti, e vorba de Austria, nu doar cu refuzul ei de a fi reconstituită Dacia sau orice fel de stat independent românesc, dar şi cu campania ei ideologică dirijată de a demonstra lipsa de drepturi a românilor în Transilvania şi, prin extrapolare, în Principate; e vorba apoi de Turcia, care refuza şi ea ideea unui stat românesc independent, motivând că sultanii cuceriseră Principatele prin forţa armelor, deci având dreptul de a le stăpâni – românii reacţionează în mod concret şi concertat. Adică românii prezintă – în principal, căci au fost puse în circulaţie mai multe versiuni ale lor – patru documente (două privitoare la Ţara Românească, două privitoare la Moldova) care ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, tratatele încheiate de cele două ţări române cu Imperiul otoman atunci când au

50

acceptat suveranitatea acestuia. Capitulaţiile [68] aveau rolul de a contracara poziţia turcă, anume aceea că otomanii au cucerit ţările române cu armele (la fel cum au cucerit Bulgaria ori Serbia), astfel încât, conform dreptului medieval, au instituit aici regimul pe care l-au dorit. Incluse în Imperiul otoman, oricum situaţia ţărilor române diferea sensibil de cea a Bulgariei ori Serbiei, iar puţin mai târziu, răspunzând solicitărilor venite de la Petersburg şi Viena de a se acorda şi celorlalte două ţări privilegii similare, cancelaria de la Stambul precizează că nu va face asta, deoarece pe celelalte se predaseră necondiţionat, fiind cucerise prin forţa armelor, pe când cu principatelor române fuseseră încheiate tratate [69]. Astfel, se poate aprecia că strădania şi demersurile boierimii române dăduseră roade, încât însăşi cancelaria otomană accepta că suveranitatea turcească asupra ţărilor române nu a rezultat dintr-un război, ci a fost un lucru negociat şi inclus într-un tratat. Capitulaţiile se referă deci la un moment iniţial; ulterior, turcii – ca formă de abuz – au încălcat respectivele tratate, pe de-o parte, punând domnii pe care i-a dorit, astfel că au anulat dreptul ţării de a-şi alege voievodul, iar pe de altă parte mărind neîncetat tributul către Poartă, ceea ce a dus ţările române la o mare sărăcire.

Prin capitulaţii, boierii români răspundeau atunci – în grelele momente ale negocierii unui viitor favorabil lor – impactului negativ pentru acest viitor, pe care-l aveau luările de poziţie atât austriece , cât şi turceşti, care, cu argumentaţie şi tonalitate diferite, contestau drepturile politice ale românilor. Boierii români au hotărât atunci că este necesar ca ei „să ajute istoria“, ca ea să ne poată

51

ajuta. Istoricii români de mai târziu, în frunte cu N. Iorga, au arătat că aceste documente constituie, ca atare, falsuri „cu o formă inadmisibilă din capul locului, căci în acest stil nu s-a scris niciodată în cancelaria otomană“ [70]. „Ca atare“ aşa cum precizam, adică în forma prezentată de boieri, capitulaţiile sunt falsuri grosolane; dacă însă avem în vedere faptul că tradiţia noastră s-a referit în mod repetat la faptul că supunerea ţărilor române de către turci s-a făcut ca un act politic, ca o înţelegere între cele două părţi, dintre care una acceptă un raport de vasalitate cu cealaltă, care, la rândul ei, acordă anume drepturi primeia. Încă Grigore Ureche, în Letopiseţul său încheiat în 1647, explicând împrejurările în care Moldova s-a supus Sublimei Porţi, spune că Ştefan cel Mare, convins că urmaşul său Bogdan III nu va putea ţine piept oştirilor Semilunei, l-a sfătuit să închine ţara turcului („socotind din toţi mai puternicu pre turcu şi mai înţeleptu“), ceea ce Bogdan III, trimiţând solie, a făcut. Ion Neculce, în O samă de cuvinte (X), reia ideea practic cu aceleaşi cuvinte. Cantemir relatează şi el momentul, făcând precizări privitoare la faptul că s-au stabilit atunci, la momentul închinării Moldovei către Sublima Poartă anume dări, în schimbul protecţiei Turciei, savantul vorbind despre consfinţirea înţelegerilor prin „legăturile tratatelor“ – ideea trecând apoi pe la Nicolae Costin ori Radu Popescu. Deci, pe la 1769-1770, când vin cu cele patru texte pe care le numesc capitulaţii, boierii produc un fals formal, dar altfel, ei se înscriu într-o tradiţie românească veche atunci de cel puţin 220 de ani. Boierii români au explicat că textele prezentate de ei sunt còpii făcute după originalele aflate în cancelaria de la Stambul, cele două ale Ţării Româneşti fiind luate de

52

turci când aceştia au rechiziţionat arhiva respectivă, cele două ale Moldovei fiind arse de regele polon Ioan Sobieski, în timpul expediţiei acestuia la Iaşi (1686). Tratatul de pace de la Kaciuk-Kainargi, 1774, consfinţeşte că Turcia a acordat în vechime privilegii celor două ţările române, fără însă a menţiona în cuprinsul căror acte s-a făcut asta, nici care erau aceste privilegii în concret – esenţială era însă însăşi referinţa la ele, ceea ce a făcut ca, de atunci, „chestiunea română“ să devină o problemă europeană. [71]. Primul care publică textele capitulaţiilor înainte de 1858, când existenţa lor a fost confirmată în cadrul Tratatului de Pace de la Paris este Mihai Cantacuzino [72], urmat de Ienăchiţă Văcărescu [73] În 1806, se publică din nou în lucrarea în limba greacă Istoria politică şi geografică a ţării Româneşti, care e de fapt o traducere liberă a unei cărţi de Mihai Cantacuzino, ediţie de fraţii Tunusli (Viena, 1806). Dionisie Fotino le publică şi el în lucrarea, scrisă tot în limba greacă, Istoria Daciei (1818), urmat de W. Wilkinson [74], apoi de filoromânul Félix Colson [75] şi de G. Rucăreanu [76]

Cel mai mult evocate au fost capitulaţiile care ar fi avut următorii semnatari: Mircea cel Bătrân si Baiazid Ilderim (1391 sau 1393, la Nicopole); între Vlad Ţepeş si Mahomed II Cuceritorul (1460, la Adrianopol); Bogdan cel Orb si Baiazid II (1511); Petru Rareş si Soliman I Legislatorul (1529). Când au fost compuse textele lor? Aşa cum ne îndreptăţeşte să credem coroborarea unor documente în care ecoul lor este prezent, capitulaţiile au

53

fost ticluite înainte de Congresul de la Focşani (1772) [77], şi anume prin 1770 (sau chiar 1769), când boierii români sunt foarte activi în a trimite memorii sau delegaţii către diverşi monarhi sau oameni de decizie.

S-a discutat mult în legătură cu persoana care a fabricat capitulaţiile. Unul dintre editorii mai vechi ai capitulaţiilor, Dionisie Fotino, comentând capitulaţia lui Mircea cel Bătrân, notează: „Într-o însemnare veche a unui boier serdarul Constantin Kiţoreanu am găsit, prescris după un hrisov vechi, titlul lui Mircea Vodă cel Bătrân, carele cel dintâi a închinat Ţara Românească turcilor şi au făcut tratatul de mai sus cu sultanul Baiazid Ilderim“ [78]; pentru ca apoi, comentând capitulaţia din 1460, să scrie: „Cuprinderea acestor documente am găsit-o într-o cărticică ce mi-a dat-o fericitul întru memorie Alexandru Văcărescu, carele o poseda de la tatăl său, banul Enache Văcărescu, carele şi acesta le-au căpătat cu mare cheltuială de bani, copiindu-le după condicile împărăteşti, pe când se afla la Constantinopole“ [79]. Serdarul Constantin Kiţoreanu este un personaj necunoscut, astfel că istoricii noştri l-au ignorat; însă cea de-a doua referinţă a lui Dionisie Fotino, la Ienăchiţă Văcărescu, a fost foarte convingătoare, pentru că cel vizat a fi procurat textele trecea drept un mare cărturar şi stătuse la Stambul din 1763 până în 1767, unde cercetase mult prin arhivele otomane pentru documentarea trebuincioasă elaborării Istoriei a prea puternicilor împăraţi otomani. Istoriografia românească mai veche, mergând pe mâna lui Dionisie Fotino, afirmă că acela care a produs (inventat) capitulaţiile a fost Ienăchiţă Văcărescu. Anton Caragea, autorul merituos al

54

celui mai nou studiu dedicat problemei capitulaţiilor, crede că textele acestea nu sunt elaborate de Ienăchiţă Văcărescu, ci sunt „lucrări colective“, având ca autori mai mulţi boieri implicaţi în evenimente. Ar fi funcţionat astfel un colectiv la Bucureşti, din care cercetătorul bănuieşte că au făcut parte Mihai Cantacuzino, Chesarie, episcopul Râmnicului, Grigore mitropolitul şi Pană Filipescu [80]; şi un colectiv la Iaşi, format din spătarul Ioan Cuza, vornicul Manolachi Bogdan, doctorul-cronicar Petre Depasta şi postelnicul Ianache Chirică [81]. În ceea ce mă priveşte, nu cred că aceste falsuri s-au făcut cu participarea mai multora, ca într-un simpozion ştiinţific, căci în asemenea condiţii speranţa de a se păstra secretul era mică. Ci o persoană anume – cel mai probabil, aceasta a fost Mihai Cantacuzino – a adus în cadrul grupului de boieri implicaţi textele tocmai neprecizând sursa. Iar sursa ar putea fi totuşi Ienăchiţă Văcărescu, singurul care trecea drept „specialist“ în istorie otomană şi care cercetase arhivele Porţii. Înţelegerea va fi fost ca Ienăchiţă – cunoscut ca filoturc – să elaboreze textele, dar contribuţia lui să rămână secretă. Drept care el a şi plecat la Braşov, pentru a înlătura orice suspiciune din partea turcilor, care, în 1772, nu vor ezita să-l numească reprezentant al Sublimei Porţi la Congresul de la Focşani.

Odată puse în circuit, cariera capitulaţiilor a fost extraordinară, culminând cu menţionarea lor ca documente valabile şi producătoare de consecinţe în acte de importanţă europeană, precum Protocolul nr. 3 al Conferinţei de la Viena (1855), Articolele 22 şi 23 ale

55

Tratatului de la Paris (1856) ori Articolul 2 al Convenţiei de la Paris (1858).

•Abandonarea „Proiectului Dacia“; consecinţele acesteia. Pierderea Bucovinei. Aşa cum am văzut, Războiul ruso-turc din 1768-1774 a marcat câteva momente cu un impact extraordinar pentru spiritualitatea românească. Perioada este de o importanţă extraordinară pentru cultura românească în general şi pentru mentalitatea românească, pentru că acum se produc nuanţări imagologice majore, reperele politice se polarizează în mod radical şi se constituie tipare mentale noi. Românul ieşit din cavalcada evenimentelor respective este altul decât cel intrat în iureşul lor, iar acumulările noi nu sunt reversibile, chiar dacă Pacea care a urmat războiului în discuţie nu a confirmat decât parţial directivele politice puse în circuit pe parcursul acestuia. Cu alte cuvinte, acumulările făcute pe fundalul războiului ruso-turc din 1768-1774 au fost definitive, vor fi păstrate ca un bun dobândit, dar vor rămâne să aştepte „vremuri mai bune“, pentru a ieşi din nou în prim-plan. Cronologic, primul reper a fost maniera în care ruşii i-au bătut pe turci la Hotin (septembrie 1769) – confruntare pe fondul căreia turcii au apărut pur şi simplu ridicoli în neputinţa lor, pe când ruşii au fost receptaţi ca supraoameni. Românii au fost fără echivoc (afară, bineînţeles, de cei cu interese special conturate) susţinători de suflet ai ruşilor, şi asta nu ca efect imediat al propagandei intense făcute anterior în Principate, ci în primul rând ca efect al ostilităţii istorice a creştinului faţă de mahomedan, pentru care orice creştin e rob, faţă de turc, care exploatează oficial şi jefuieşte, robeşte ori

56

ucide după bunul plac ocazional. Pe fondul strălucitei biruinţe de la Hotin, ostaşul rus devine model şi unitate de măsură. Foarte important – iar aceasta a fost cea de-a doua acumulare –, ruşii discută cu românii, se consultă cu ei, pun problema că turcii le-au anulat drepturile şi se oferă să repună pe tapet aceste drepturi ale românilor. Pe acest fond de înţelegere şi dragoste „ca de la creştin la creştin“, ruşii intră în Iaşi şi sunt primiţi ca eliberatori. Românii sunt bucuroşi să-şi lege viitorul de ruşi. Chiar dacă, aşa cum scriam mai sus, unii istorici au apreciat că înţelegerile şi jurămintele faţă de ruşi erau pur şi simplu acte de iresponsabilitate – această abordare nu era realistă în respectivul prezent. Atunci realist părea doar punctul de vedere care spunea că, dintotdeauna, soarta ţărilor mici e să facă parte din Imperii mari, iar odată pusă problema astfel, „totul“ justifica alegerea Rusiei în detrimentul Turciei – aceasta e cea de-a treia acumulare importantă. A patra acumulare importantă se constituie ca o consecinţă a ticăloasei acţiuni a turco-tătarilor la Galaţi, oraş al Sublimei Porţi, pe care ea ar fi trebuit să-l apere iar nu să-l jefuiască. Turco-tătarii s-au ales cu prada respectivă, dar în fapt sultanul a pierdut mult mai mult, căci gălăţenii „care au mai scăpat cu viaţă au dat năvală în întâmpinarea ruşilor“ [82]. O importanţă aparte (în ciuda unei reverberări variabile) a avut acţiunea eroi-comică a volintirilor (din 7 noiembrie 1769), prin care au fost eliberaţi de trupele otomane Bucureştii şi chiar întreaga Ţară Românească, pe care o putem încadra ca cea de-a cincea acumulare.

57

Îi va urma, încadrată ca a şasea acumulare şi având o importanţă deosebită, senzaţionala şi generoasa propunere a „bunei ţarine“: statul-tampon Dacia, care va electriza spiritele şi va produce o efervescenţă unică a, practic, întregii suflări româneşti, angrenate într-o mare bătălie ce va dura o sută de ani şi va duce la crearea Statului Român modern. Această bătălie va stârni o vie polemică internaţională privind drepturile istorice ale românilor, înscriind adversari ireductibili, precum Turcia şi Austria, şi consolidând totodată acea poziţie de reper a Rusiei, „singura care se zbate pentru noi“. Efervescenţa de care am pomenit va produce capitulaţiile şi, din nou, singura care le acceptă de la început şi fără rezerve e Rusia. Aceleiaşi acumulări majore i se încadrează şi momentul Congresului de la Focşani, când românii prezintă capitulaţiile în mod oficial. Speranţa a atins atunci punctul culminant: părea că toate promisiunile pe care le-au primit românii vor fi confirmate şi că lor le rămâne de jucat o carte mare pentru viitorul ce tocmai se deschidea. Societatea românească se polarizează drastic. Pe de-o parte sunt „conservatorii“ filoturci, poate prea temători sau poate incapabili de a gândi viitorul altfel decât în postura de supuşi ai Porţii – în sensul că aceştia socotesc că ţările române nu vor putea niciodată scăpa de jugul turcesc, chiar dacă vor trece prin ocupaţii momentane ale ruşilor sau austriecilor, şi-atunci mânia răzbunătorilor otomani nu trebuie stârnită. Aceştia, ca precauţie, se refugiază la Stambul, cu familiile lor, cu slugile lor, cu toate bogăţiile lor mobile. Pe de altă parte sunt „radicalii“, cei care colaborează şi plănuiesc alături de ocupanţii ruşi, care riscă să se expună, crezând că

58

ţările române au scăpat definitiv de turci. „Radicalii“ recurg la o propagandă activă, inclusiv în forma poemelor politice, între care un loc aparte are Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor (1773-1774), poem de dimensiuni relativ reduse (doar 135 versuri), reprodus, în mod curios, la finalul Letopiseţul Ţărei Moldovei al lui /Pseudo-/Enaki Kogalniceanu. Interesante sunt şi „Lămuririle“ cronicarului, ce preced poemul: „Aici arătăm pentru mari şi multă scăderi ce au curs niamului creştinescu în Ţarigrad, /mai/ ales celor di să răzima în domniile ţărălor Moldovei şi a Ţării Româneşti, cari /i.e. „cărora“/ aceşti ţări le era toată chivernisala şi agonisire. /.../ Ear o samă de sluj/itori/ a lor, oameni din Ţara Românească, văzându în cât să află stăpânii lor, trăgând şi ei oarece lipsă din cele ce le trebuiè, că, pasămni, nu le ajungè atât din rândul purtatului, cât şi din rândul mâncatului, fiindu-le şi căile închisă, neputând ca să să ducă de la locurile aceste, trăgè şi ei mari lipsă la toate, cu stăpânii lor, până rămăsăsă di luasă şi mult obraz, di făcè ce le era voia, gândindu şi cât le vine la gură, zicând că cu aceste îşi răcoresc inimele. Şi lângă alte multe ce lehăiè, au început a le faci şi stihuri în scris [83], cu care îi hulesc fiindcă s-au scăpat di mila acelor ţări înfrumuşăţate; carile văzându-le şi noi aceste li-am însemnat după scrisorile lor, arătându într-acestu chipu.“ Iată deci câteva versuri din poemul Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor (1773-1774):

„Îndestulată eşti /i.e. lumea/ di toate, Şi domnii n-avură nicio parte! Că de ce nu s-au temut, 10 Acee acmu li-au sosâtu.

59

Măcar căzământul boierilor Esti ca vai de capitile lor Că dintr-înşii sântu periţi Cu sărăcie împodobiţi ............. Să scriem tot de domnie, Că-au rămas la gre urgie. ............. 25 Măcar că eu sunt o slugă, Slujesc, mănânc şi puiu în pungă, Dar ei fiind învăţaţi în bini Or să le cadă cu ruşine: Când n-or avè omu să-i slujească, 30 Atunce vor să se pedepsască, Că n-or putè să ţâe slugă, C-apoi pânea n-a s-ajungă. .............. 35 Cheltuiala au sfârşit, Că-au fost bani di fumărit. Blestemuri di fămei săraci Nu le vor fi lor în paci.“ [84]

În respectiva dispută între „noi“ şi „ceilalţi“, „radicalii“ recurg la o pledoarie pro domo în sens invers, arătând cine sunt „ceilalţi“, adică cei refugiaţi la Stambul; prin aceştia, autorul intenţionează să-i culpabilizeze pe toţi pro-turcii, cu alte cuvinte, pe reprezentanţii regimului fanariot. Aceştia sunt trataţi nu cu ironie, ci cu dispreţul cuvenit oamenilor de nimic, de care ajung să râdă, să-şi bată joc chiar şi propriile slugi. A se observa că poetul îi asimilează total pe „fugarii de la Stambul“ cu exploatatorii cei nemiloşi ai ţării, care au sărăcit-o prin dări grele,

60

precum fumăritul, de aceea în exilul lor la Poartă îi urmăresc blestemele victimelor lor, oamenii nevoiaşi. Acum însă ei au ajuns la judecata istoriei, iar pentru relele lor fapte sunt arătaţi cu degetul:

„Lăutarii le cânta 70 Şi ei, de grija ţării nu purta! Dumnăzău aşa văzând, Îi lăsă în vecu plângându – Plângându-şi păcatele Ca să-şi cunoască faptele. 75 Faptele pe-n ţări ce au făcut /i.e. ‹Faptele pe care le-au făcut în ţările române› Acum toate lor le-au sositu, Că zăfchirile ce au tras Acum le varsp pe nas. N-or sfârşi inima rè 80 Câte zile vor avè“ [85].

Caracterul politic militant al poemului Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor (1773-1774) – scris în intervalul 1773-1774, adică în segmentul ascendent al graficului nostru – se manifestă şi în marcarea ideii că Dumnezeu îi pedepseşte pe acoliţii turcilor, cei care i-au exploatat la sânge pe români, aceiaşi cu „fugarii de la Stambul“. De fapt, un distih din Cronica Hotinului este rezumatul cel mai lapidar al întregii demonstraţii din Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor (1773-1774):

„Că aşa să procopsăşti Cine turcilor slujăşti“

61

(v. 286-287) [86]. Partea aceasta ascendentă a graficului pe care l-am luat în discuţie include şi un poem politic de o factură mai aparte, Rumeanţev în luptele dintre ruşi şi turci (1769-1772), care este un omagiu, un „dar“ pe care un versificator moldovean – în plină efervescenţă a prorusismului – îl oferă „omului zilei“, care era generalul victorios, cel de care depindeau rezultatele militare ale confruntării ruso-turce şi, ca un pas încă mai departe, depindea realizarea năzuinţelor româneşti. Triumfalismul – racordat, altfel, la ritmul „solemn, dar armonios“ [87] – este nota generală a poemului, iar „ditirambii“ par a identifica un adevărat erou mitologic. Hiperbolizarea e manită a fi funcţională, căci de la acest om se aşteptau multe, aşa cum spuneam; suntem într-un moment în care planul „statului-tampon Dacia“ nu a fost încă abandonat, iar românii şi-au adus doza propria contribuţie punând în circuit capitulaţiile. Într-adevăr, poemul e compus prin 1773-1774, fiind, aşa cum a arătat editorul său Dan Simonescu [88], realizat ca o versificare – de aici precizia, neobişnuită pentru un poem, cu care poetul identifică oameni, locuri, evenimente ori bătălii – a lucrării documentare Histoire de la guerre entre la Russie et la Turquie et particulièrement de la Campagne de 1769, St. Petersburg, 1773, 236 pagini. Existent într-un singur manuscris, o copie de la 1790, poemului îi lipseşte partea de început, primele 24 pagini; cum manuscrisul are 18 versuri pe pagină, atunci apreciem, împreună cu Dan Simonescu, că lipsesc 432 versuri, ceea ce, raportat la cele 764 versuri rămase, înseamnă că s-a pierdut mai

62

bine de o treime. Cartea pe care tocmai am menţionat-o, adică sursa poemului, ne ajută însă să identificăm evenimentele lipsă; acestea sunt cele referitoare la luarea Hotinului şi izgonirea turcilor de acolo. Altfel, poemul era o trecere în revistă „completă“ a operaţiunilor din teatrul de război românesc, ce începeau de la bătălia pentru Hotin (partea lipsă, cum am spus) şi continuau, în partea ajunsă până la noi, cu luptele mărunte de pe Prut,

Fig. Z. Feldmareşalul conte Piotr Alexandrovici Rumeanţev

63

toate victorioase pentru ruşi, deşi raportul numeric le era, precum insistă autorul, net defavorabil, apoi cu luarea Ismailului, Benderului, Cahulului, Isaccei, apoi intrarea în Iaşi şi ovaţiile populaţiei, apoi începerea discuţiilor cu delegaţiile boierilor, concentrarea din nou a atenţiei poetului asupra frontului, consemnându-se luptele de la Tulcea, apoi cele de pe Ialomiţa, din nou de la Isaccea, Babadag, cele din jurul Bucureştilor, de la Giurgiu. Aflat la Iaşi, Rumeanţev primeşte ştirea că generalul Dolgoruchi a cucerit Crimeea de la tătari, astfel apare un motiv suplimentar de a se organiza – cu mare entuziasm şi cu participarea protipendadei româneşti – serbarea zilei onomastice a ţarinei (25 noiembrie 1772, Sfânta Ecaterina), cu care, într-un adevărat final literar se încheie naraţiunea poemului. Se încheie naraţiunea, nu însă şi întregul poem, căci – căci, într-o manieră desigur mai puţin obişnuită literaturii – poetul mai găseşte încă o modalitate de a-l „ovaţiona“ pe omul de care depindeau speranţele româneşti, anume inserând un acrostih, urmat de „concluzia finală“:

„Şi, ca să-i arăt /lui Rumeanţev/ toată bunătate, Opt stihuri i-am scris, numele i-am pus În rându, la-nceput, câte-o slovă i-am pus:

745 Cine a vrea /să/ citească, bine să-l cunoască Pre acest om mare şi să-l precinstiască, Că multă silinţă şi vitejii mari Au făcut, la turci apărând pré tari, Că astăzi cu toţii slobozi de suntem,

750 Cu o gură toţ noi lui să-i zicem: Roma niciodată s-au învrednicit

64

Oricând ca să aibă feldmarşal vestit; Mi se pare mie că nici Sţipionii Amândoi n-au fost ca tini, niciunii,

755 Nu că mă-nbunezu, ce adivăr arăt.Ţie ţi să cade – şi pietrile văd – Orice fel de cinste şi laudă mare, Va zice oricine făr de apărare.

Pentru al Rosii feldmarşal zic 760 Ca orice trec, om fu, ne-ndoit nici pic.

Lui că i se cade, faptele îl arată Că nume ce-au dat nu-i în lumea toată Iar noi, moldovenii, cu o plecăciune Pentru a lui viaţă facem rugăciune:

765 În războiu oricând să fie ferit Şi în toată viaţa tot nebiruit.“ [89]

Poemul, înşiruind evenimentele militare şi politică din perioada 1769-1772, reproduce deci întocmai porţiunea constant ascendentă a graficului pe care îl comentez aici, iar momentul elaborării sale este punctul de vârf al speranţelor politice româneşti vizând emanciparea naţională, eliberarea de sub turci şi crearea unui stat-tampon independent – toate putând fi obţinute, aşa cum încă se mai credea, prin „bunătatea“ pravoslavnicei

ţarine. Ca cea de-a şaptea acumulare, urmează Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, pe care perspectiva istorică o califică a fi benefică pentru români, dar diferenţa dintre promisiunile Rusiei şi ceea ce s-a proclamat atunci e ca de la cer la pământ. Rusia are acum alte priorităţi; ea a uitat de statul-tampon Dacia – pur şi simplu problema nu

65

mai există, cu tot ceea ce implica ea. După şase ani de administraţie rusă, ţările române, se întorc cuminţi la Turcia. Singurul lucru pe care ruşii îl obţin pentru cei care s-au expus şi şi-au pus viaţa în pericol afişându-se alături de cuceritorii ruşi în postură de „colaboraţionişti“ este acela ca sultanul să proclame o amnistie generală. Dezamăgirea şi stupoarea au luat locul speranţei nezăgăzuite de până în 1774. Şi în sfârşit, ca a opta acumulare, trebuie încadrată aici cedarea Basarabiei către Austria, act nu doar nedrept şi umilitor, ci şi absurd, căci Austria nu participase la război şi nu trăsese nici măcar un foc de armă, dar primea o bucată din Turcia – mai precis, o bucată din Moldova: Bucovina, leagănul statului Muşatinilor, ţinutul marilor lor ctitorii şi al mormintelor lor. Aceasta a fost lovitura de graţie finală primită atunci de români. Iar în spatele acţiunii s-a aflat nimeni altcineva decât protectoarea şi binefăcătoarea ţarină, care impunând turcilor să cedeze Bucovina Austriei obţinea ca aceasta din urmă să accepte condiţiile de pace împovărătoare pe care Rusia le impusese Turciei. Austria a renunţat la intransigenţa exprimată iniţial faţă de condiţiile păcii din 1774 şi a primit în dar Bucovina; muribundul Imperiu turc nici măcar n-a protestat – a făcut-o voievodul Grigore Ghica, nimeni altul decât cel care în 1769, pe când era voievod al Ţării Româneşti, a fugit de la palat şi s-a ascuns în hanul Sfântul Gheorghe în „noaptea volintirilor“, aşa cum s-a văzut mai sus. Să ne amintim că atunci Mihai Cantacuzino organizase lucrurile aşa cum solicitase vodă Ghica, încât s-a aranjat căderea sa în „prizonieratul ruşilor“, care l-au dus la Petersburg, unde va fi depus şi el jurăminte, aşa cum alţi boieri au

66

făcut la ei acasă, la Iaşi. Când, consecinţă a Păcii de la Kuciuk-Kainargi, administraţia rusă s-a retras şi Sublima Poartă şi-a reintrat în drepturile asupra ţărilor române, Grigore Ghica a fost numit voievod al Moldovei... la recomandarea Rusiei. Era socotit „omul ruşilor“ şi a crezut că ruşii îi vor susţine toate acţiunile, indiferent că acestea nu plac nu numai Austriei sau Turciei, dar nici Rusiei. Astfel, vodă Ghica s-a apucat să protesteze împotriva actului prin care Rusia aranjase tăcerea Austriei, adică raptul Bucovinei; Austria a protestat vehement, Rusia a ridicat din umeri, iar Turcia a înţeles mesajul celor două şi i-a tăiat capul voievodului nesupus. Cu poemul Versuri pentru moartea domnului Grigore Ghica – poem politic păstrat în foarte multe manuscrise, dovadă că a avut o mare circulaţie, şi având două principale redacţii, una moldovenească şi una muntenească – suntem în punctul final al graficului pe care l-am comentat. Până acum, a fi de partea ruşilor, a fi „omul ruşilor“ părea a fi garanţia supremă. Şi totuşi, „omul ruşilor“ fiind, vodă Ghica pătimeşte o moarte neonorantă.

„După ce l-au dezbrăcat, Cu-o frânghie l-au legat 245 Şi l-au dat pe-o feriastră gios Dinspre grădină, din jos, Unde bostangii sapă Şi acolo, gol, îl îngroapă, Din averile lui toate 250 Neavând la a sa moarte Măcar patru coţi de pânză Pe trup să i să tânză.

67

Iar capul îmtr-o cutie L-au trimis la împărăţie 255 Cât şi averile lui toate S-au luat /din/ beilic, la Poartă, Ca cunoscut’ să fie Împărăteasca urgie. Şi aşa s-a săvârşit 260 Ghica vodă cel vestit, Cu o moarte-atâta de cumplită, Straşnică şi necinstită. Şi las ca să socotească Orice minte omenească, 265 La ce hal este rămasă Această vestită casă.“ [90]

Poetul nu pare a dori să formuleze un răspuns tranşant privitor la pilda ce se degajă din acest eveniment: e vorba de faptul că deşertăciunea deşertăciunilor nu cunoaşte limite, astfel că se repetă la nesfârşit demonstraţia roţii norocului; sau, vizând cu totul alt plan, e vorba de pilda care spune că protecţia ruşilor e iluzorie şi statutul de „om al ruşilor“ funcţionează doar până când aceştia identifică interese noi. Iar pe de altă parte, e de observat că cele două tipuri de pilde în fapt nu se contrazic între ele, şi chiar dacă poetul aşază ca fundal spectrul deşertăciunii deşertăciunilor, poemul ca atare – în acest moment de după 1774, moment al diziluziilor faţă de neîndeplinirea promisiunilor ruseşti – a constituit tocmai un prilej de comentarii în acest sens. Şi, în corelaţie cu ceea ce abia am afirmat, trebuie remarcat faptul că acum, după încheierea părţii ascendente a graficului nostru, adică după 1774, poemul politic revine

68

la tema experienţei personale în detrimentul celei colective (sociale) – etalonul este omul, cu suferinţa lui individuală, cu posibilele lui soluţii individuale. Întorcându-ne la discuţia principală, să observăm că graficul evoluţiei stării de spirit româneşti în segmentul de timp 1769-1774 presupune în mod clar o perioadă constant ascendentă, un vârf şi o porţiune constant descendentă. Pentru poemele politice, adevărate barometre ale stării de spirit în discuţie contează decisiv în ce moment al acestui segmentul de timp a fost scris poemul politic respectiv. Astfel, iată care este situaţia celor şase [91] poeme politice referitoare la segmentul de timp 1769-1774. Concret, Cronica Hotinului şi Pătimirea Galaţilor sunt scrise îndată după evenimentele respective, astfel că sunt conforme cu acumulările spirituale respective, aşa cum le-am descris mai sus. Spre deosebire de acestea două, despre Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii toţi comentatorii [92] apreciază că a fost scris la intervale mai mici sau mai mari după 1774, adică după ce se produsese şi acumularea eşecului şi a dezamăgirii şi când se făcea o reevaloare retrospectivă. De aceea, din episodul eroi-comic rămâne numai determinaţia comică. În ceea ce priveşte poemul Rumeanţev în luptele dintre ruşi şi turci, e de precizat că el a fost scris între 1773 şi 1774, adică tot în partea ascendentă a graficului, când funcţionau speranţe şi aşteptări în continuare, iar beneficiarul laudelor, feldmareşalul Rumeanţev, era un personaj-cheie pentru realizarea acestora. Practic simultan cu acest poem – deci tot în partea ascendentă a graficului – este redactat şi poemul Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor (1773-1774), conceput să demaşte

69

partida proturcă, întărind coeziunea partidei proruse. În sfârşit, ultimul dintre poemele având ca fundal – direct sau indirect – războiul din 1768-1774, Versuri pentru moartea domnului Grigore Ghica, relatează un eveniment din segmentul descendent al graficului, fiind încărcat cu tot balastul spiritual pe care l-a presupus etapa respectivă, aşa cum am arătat mai înainte.

B. PLANUL CULTURAL-LITERAR

a. Omul spectator şi tipul lui de mentalitate. Poemul politic al secolului al XVIII-lea – cu excepţia primelor cinci ale ciclului legat de războiul din 1768-1774 – ne oferă, mai bine decât orice altă formulă literară, posibilitatea de a vedea în mod direct postura „omului spectator“, acela care priveşte doar din exterior istoria care se desfăşoară sub ochii săi, ca şi cum aceasta n-ar putea avea nicio repercusiune asupra lui. Iată atare postură în Rumeanţev în luptele dintre ruşi şi turci:

470 „... să vezi, s-o priveşti, Să vezi alai mult şi rânduri tocmit Şi-n şăs la Frumoasa lagăr au făcut.“ [93]; iat-o în Versuri pentru moartea domnului Grigore Ghica:

„Vrând să arăt şi să grăesc, De mirare mă uimesc ............ O limbă ritoricească

70

10 Ar trebui să vorbească, Să arate această tâmplare Gro/a/znic/ă/ şi de mirare, Din care îi cunoscut foarte Halul lumii cei deşarte 15 Şi cum n-are niciun bine Lumia, statornic în sine. “ [94]

sau în Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii:

„Dar anevoe, frate, să crede Un lucru ce nu să vede. D-unde ce să lumină, Oareşce să mai alină 85 Acel huet şi strigare Şi acel chiloman mare. Când începum a vedea bine – Mascarade minune“...

Acest din urmă poem, în care ilarul şi tragicul se împletesc, înţelege să dozeze introducerea cititorului spre iureşul evenimentelor sugerând că războiul – declanşat de apriga confruntare a imperiilor – nu lăsa aprioric loc la implicarea românilor altfel decât până atunci, adică altfel decât din postura de spectator:

„Iar la leat 60 şi 9 (65) Văzum altele mai noao Unde turcii şi tătarii Avea război cu muscalii. Noi după a nóstră stare, N-aveam altă supărare,

71

(70) Cherestrile, zaharale, Ne deprinsesem cu ele, Dar la noemvre în 7, Joi spre vineri noaptea, Auzim un ţipăt mare, (75) Un zgomot şi un chiloman, O strigare şi un huiet de stupai şi de aman“.

Pe parcursul acestor versuri, precum şi a câtorva încă din cele următoare, autorul, povestitor umoristic – chiar dacă alege forma versului rimat –, îşi consumă „poanta“ referitoare la faptul că o mână de români (volintirii) aveau să pună pe fugă câteva mii de turci bine înarmaţi, ceea ce era de tot hazul. Scris la câţiva ani de la evenimentul respectiv, aşa cum am menţionat deja, poemul se consumă exclusiv în registrul comic, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în mod real, ca o mixtură de eroic şi comic. De fapt, la adăpostul unui număr de ani, manifestările eroice desigur se dezumflau de la sine, dar nu mai puţin important era faptul că dezamăgirea naţional-politică luase locul speranţei. Cu alte cuvinte, în acest fel se confirmaseră trăsăturile culturii politice a românului în secolul al XVIII-lea, al epocii fanariote. Statutul cultural şi mental al românului era în concordanţă cu statutul ţării. Ţările române, încă din secolul al XVI-lea, adică de atunci când schimbaseră independenţa pe autonomie, pierduseră posibilitatea de a-şi hotărî singure alianţele politice, prietenii Turciei fiind şi prietenii lor, şi la fel duşmanii. Ţările române – chiar atunci când sultanul hotăra ca şi voievozii români să fie prezenţi în fruntea unor cete domneşti – participau doar

72

formal la anume evenimente militare, unde de fapt erau spectatoare... asemeni, mutatis mutandis, cum spectatori erau şi românii luaţi în parte. Este o stare de spirit care se reiterează şi se confirmă cu ocazia fiecărui eveniment istorico-politic, de aceea găsim versuri repetate, sintagme comune. „Omul spectator“ păstrează atare atitudine inclusiv pe fondul unor evenimente care-l privesc în mod direct; el rămâne astfel „în afara“ acelor evenimente, dar rămâne şi „izolat“. În acest fel, de fapt, omul unei lungi perioade de trei sute de ani, care culminează cu secolul al XVIII-lea fanariot, încearcă să se apere... părându-i-se că a fi „în afară“ este o şansă de a nu fi mistuit în vâltoarea evenimentelor respective, este o şansă de a fi mai la adăpost. Nesiguranţa existenţei, a „zilei de mîine“ îl face un „însingurat“, un om orientat doar spre sine, căci numai pe el trebuie să se bazeze pentru a supravieţui. Omul „spectator“ devine automat omul „însingurat“, iar acesta devine omul „individualist“, pentru că e conştient şi înspăimântat că este singur în faţa nenorocirilor, dinaintea cărora „scapă cine poate“. El se confruntă cu încercările zilnice, ştiind că oricare dintre acestea îl poate răpune; atunci filosofia lui de viaţă, mentalitatea lui, dar şi tot ceea ce se aşază ca reper cultural porneşte din conştiinţa „deşertăciunii deşertăciunilor“ (asupra prezenţei acestei teme în cadrul poemului politic al secolului al XVIII-lea voi reveni puţin mai jos). Omul „individualist“ devine omul „fatalist“, care refuză opţiuni şi oportunităţi, lăsând totul pe seama destinului ori a lui Dumnezeu. Lucrurile trebuie privite cu mare atenţie. Faţă de perspectivele deschise de promisiunile ruşilor începând

73

cu 1769-1770 am văzut că se implică o serie de boieri, care alcătuiesc ad hoc partida naţională ce în acel moment era prorusă. Am văzut apoi că, intrând în Iaşi în septembrie 1769, ruşii îi pun pe ierarhi, pe boieri, şi chiar poporul aflat la îndemână să jure credinţă; după aceea, aşa încât la jurământ să participe toată suflarea românească („de la vlădică până la opincă“), se organizează similare depuneri de jurământ în (aproape) toate satele Moldovei. Întrebarea logică pe care n-o putem ocoli este: cât de tare – indiferent de formalismul jurământului – s-au implicat în masă românii faţă de toate planurile şi promisiunile ruşilor. Dacă pe moment va fi fost o implicare generală puternică (în mod realist însă nu se poate nici afirma, nici nega asta), atunci, desigur, dezamăgirea de după 1774 a reconfirmat statutul „omului spectator“ de dinainte; dacă însă nu s-a produs o implicare, iar omul obişnuit a făcut pur şi simplu ceea ce puternicii zilei i-au poruncit să facă, atunci comportamentul „omului spectator“ rămâne o constantă nestrăbătută de nicio întrerupere.

b. Poemul politic – cronica lirică – şi circulaţia lui. În cadrul Introducerii la prezentul volum am afirmat (şi am motivat, cu acelaşi prilej) că poemele din epoca iluministă (secolul al XVIII-lea) care sunt elaborate şi circulă în ţările române pot fi numite cu vădită îndreptăţire fie poeme politice, fie poeme memorialistice, fie cronici lirice (vd. supra, p. 10). Toate aceste denumiri au în vedere în primul rând conţinutul. Cel mai important editor al lor, Dan Simonescu a oferit următoarea definiţie: „cronica rimată /.../ este prezentarea analistică, în versuri, a evenimentelor, fără preocuparea din partea autorului

74

de a le explica adânc şi complet“ [95]. Acelaşi autor, luând în discuţie varietatea poemelor de gen din secolul al XVIII-lea, furnizează următoarea tematică a acestora în şase grupe: a. „Cronici care povestesc despre uciderea unor mari feudali“ – aici sunt incluse: Povestea de jale asupra uciderii postelnicului Constantin Cantacuzino (eveniment petrecut în 1663); Uciderea lui Constantin vodă Brâncoveanu (eveniment 1714); Uciderea spătarului Iordache Stavarache (eveniment 1765); Uciderea lui Grigore vodă Ghica (eveniment 1777); Uciderea vornicului Manolache Bogdan şi a spătarului Ioan Cuza (eveniment 1778); b. „Cronici şi povestiri care prezintă episoade din războaiele ruso-austro-turce din veacul al XVIII-lea, purtate în Moldova şi Ţara Românească“ – aici sunt incluse: Cronica Hotinului (eveniment 1769); Pătimirea Galaţilor (eveniment 1769); Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii (eveniment 1769); Rumeanţev în luptele dintre ruşi şi turci (evenimente 1769-1772); Cronica anonimă despre luptele lui Nicolae Mavrogheni (evenimente 1786-1789); Pitarul Hristache, Istoria faptelor lui Mavrogheni vodă (evenimente 1786-1789); Înfrângerea generalului Horvath (eveniment 1786); Moartea cneazului Potemkin (eveniment 1791); c. „Povestiri satirice“ – aici sunt incluse: Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor (eveniment 1773-1774); Cearta dintre negustorii din Botoşani şi Iaşi (eveniment 1802); d. „Povestiri care tratează despre mazilirea domnului Moruzi“ – aici sunt incluse: Stihurile preaînălţatului domn

75

Alexandru Constantin Moruzi (eveniment 1806); Stihurile lui Moruzi vodă; e. „Versuri istorice ocazionale“ – aici sunt incluse: poemele lui Miron Costin Stihuri şi De neamul moldovenilor; Dosoftei, Cronica domnilor Moldovei; Fuga lui Constantin şi Dimitrie, fiii lui Alexandru vodă Ipsilanti (eveniment 1781); În sfârşit, f. „Cronica polemică“ – aici este inclus: poemul Plângerea mănăstirii Silvaşului (eveniment 1763) [96]. Din păcate, această împărţire este stufoasă şi redundantă, astfel că propun aici una mai simplă şi mai flexibilă: 1. Poeme referitoare la evenimente personale – pilduitoare şi emoţionante prin desfăşurarea lor – aici ar fi cuprinse: toate lucrările incluse de D. Simonescu la pct. a, adică: Povestea de jale asupra uciderii postelnicului Constantin Cantacuzino, Uciderea lui Constantin vodă Brâncoveanu; Uciderea spătarului Iordache Stavarache), Uciderea lui Grigore vodă Ghica, Uciderea vornicului Manolache Bogdan şi a spătarului Ioan Cuza, dar şi Moartea cneazului Potemkin (unde se evocă războiul şi cuceririle generalului doar pentru a se sublinia dimensiunea tragediei reprezentate de moartea lui), precum şi ambele poeme de la pct. d al aceluiaşi editor, adică Stihurile preaînălţatului domn Alexandru Constantin Moruzi (eveniment 1806); Stihurile lui Moruzi vodă, dar şi Uciderea lui Constantin Hangerli vodă; 2. Poeme de atitudine având ca fundal confruntări militare sau ideologice – aici ar fi cuprinse: toate lucrările incluse de D. Simonescu la pct. b, adică Cronica Hotinului, Pătimirea Galaţilor, Istoria Ţării Româneşti şi a

76

Bucureştilor săracii, Rumeanţev în luptele dintre ruşi şi turci, înfrângerea generalului Horvath, Moartea cneazului Potemkin, Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor, dar şi Plângerea mănăstirii Silvaşului, precum şi Cronica anonimă despre luptele lui Nicolae Mavrogheni, Pitarul Hristache, Istoria faptelor lui Mavrogheni vodă; aici trebuie evidenţiat detaliul interesant că Nicolae vodă Mavrogheni nu s-a impus memoriei populare pentru tragicul şi nedreptul lui sfârşit, ci pentru luptele împotriva austriecilor şi ruşilor, pentru care a recurs la o armată „naţională“; 3. Poeme pe subiecte de istorie minoră – aici ar fi cuprinse: Fuga lui Constantin şi Dimitrie, fiii lui Alexandru vodă Ipsilanti (de la pct. e) ori Cearta dintre negustorii din Botoşani şi Iaşi. Nu am inclus în această împărţire poemele lui Miron Costin Stihuri şi De neamul moldovenilor şi Cronica domnilor Moldovei al lui Dosoftei, pentru că modalitatea lor formală şi ideologică sunt total străine celorlalte, care împreună alcătuiesc un întreg. Practic, toate poemele înşirate mai sus (poate cu excepţia ultimului dintre ele) sunt poeme de încărcătură politică, reprezintă atitudini politice – declarat sau nu, politicul este termenul de referinţă constant, indiferent că el este reperul de fundal sat o coordonată de prim-plan. Trebuie consemnată marea audienţă de care s-a bucurat genul, dovadă multitudinea de manuscrise ce includ poemele acestea în cuprinsul lor, ceea ce a făcut, aşa cum consemnează D. Simonescu, ca „unele cronici rimate să devie, cu timpul, opere de largă popularitate, sau chiar cântece populare“ [97]. Desigur, odată ce remarcăm marea popularitate de care s-au bucurat

77

poemele ce fac obiectul studiului de faţă, nu putem ocoli întrebarea privitoare la cauzele acestei popularităţi. Ce le-a făcut atât de atractive? Faptul că subiectele poemelor, în cea mai mare parte a lor, sunt foarte spectaculoase? Faptul că folosesc formula de adresare directă către cititor, invitat să „vizioneze“ evenimentele alături de autor? Faptul că se adresau unui public foarte larg, simplu ca pregătire culturală şi fără criterii literare elaborate? Probabil că un răspuns mai aproape de a fi corect ar cumula toate aceste direcţii de abordare. Iar la acestea ar trebui să mai adăugăm una, şi anume: moda. Într-adevăr, în plină epocă fanariotă, în ţările române circulau o serie de poeme de acest gen – cu toatele aduse în bagajele voievozilor fanarioţi ori ale altor greci veniţi împreună cu el şi care aici erau boieriţi şi împroprietăriţi instantaneu, intrau în „protipendadă“ şi deveneau „modele“. Ajungem astfel la problema surselor genului. D. Simonescu [98] face o trecere în revistă a contribuţiei diverselor popoare la dezvoltarea genului; această trecere în revistă – „neanalitică“, ci doar „cantitativă“– este derutantă, căci ar părea astfel că avem de-a face cu surse multiple pentru poemul românesc de gen. Or, lucrurile nu stau aşa, ci sursa nu este nici polonă [99], nici ungurească, nici de altă provenienţă, ci porneşte de la modele greceşti, de la „moda fanariotă“. Aici întâlnim de fapt marele paradox: toată lumea urăşte sistemul fanariot – de la cei care se confruntă făţiş cu el, adică ţăranul ce geme sub biruri, până la boierul de ţară, care în fapt îl slujeşte pe domn şi, prin el, sistemul –, dar când se pune problema modelor şi modelelor, cel imitat este grecul fanariot, pe toate coordonatele, aspect exterior, comportament, cultură, loisir. Iar la greci, aşa

78

cum precizează un cercetător competent: „Cea mai mare parte din lucrările care circulă în epocă sunt balade rimate, lungi naraţiuni versificate, lipsite de inspiraţie şi de avânt. În timpul întregii perioade a dominaţiei turceşti, compunerea poemelor de acest fel va fi continuată de versificatori cu o cultură mediocră. Ei îşi vor alege subiectele naraţiunilor din evenimentele recente, care au impresionat în mod deosebit masele populare, trezind interesul opiniei publice“ [100]. Această definiţie este de la un cap la altul valabilă şi pentru producţiile de gen româneşti. Explicaţia e simplă şi am dat-o deja: ai noştri imită, şi o fac confirmând o modă. Desigur, literatura greacă este mai bogată, mai diversă, mai evoluată. De fapt, literatura greacă – cea a Greciei peninsulare, a Fanarului ori a insulelor egeene – stă pe umerii Cretei şi a circumstanţei că între 1204 şi 1669 aceasta a aparţinut Veneţiei, astfel că a fost deschisă spre Occident, spre noutăţile, inclusiv literare [101], ce veneau de acolo. Impactul cretanilor asupra restului grecilor se realizează în primul rând pe baza datelor etnice, dar, altfel, el nu este totdeauna lesnicios, pe de-o parte datorită rezistenţei ortodoxe faţă de orice posibilă imixtiune a Romei, iar pe de altă parte datorită suspiciunii turcilor faţă de tot ce ar putea duce spre o pactizare cu duşmanul. Din respectarea acestor rigori, dar şi din cauze de adaptabilitate, literatura de sorginte cretană care se impune în Grecia turcească vizează anume coordonate. Dintre acestea, un loc important îl ocupă literatura „castastrofistă“ – concentrată pe calamităţi naturale sau pe efectele războaielor, dintre care amintesc Dezastrul marelui cutremur din Cretai, compus de Manolis Sklavos (după 1508, anul unui puternic seism),

79

Asediul Maltei, de Antonios Ahelis [102] sau Nefericirea şi sclavia Moreei, de Manthos Ioannou [103]. Tema „castastrofistă“ tinde de fapt spre concluzia fortuna labilis, a „deşertăciunii deşertăciunilor“ evidenţiind, ba suferinţa individuală, ba cea colectivă. De altfel, una dintre cele mai cunoscute în epocă opere pe care le-a produs Creta este tocmai Doliul morţii, deşertăciunea vieţii şi reîntoarcerea la Dumnezeu (lucrare anonimă), care „i-a influenţat deopotrivă pe autorul Erofilei şi pe cel al lui Eritocritos“ [104]. Toate acestea devin „bunuri greceşti“ şi determină poemul românesc al secolului al XVIII-lea. Interesant este că sunt momente în care însă se ajunge la o ciudată „simbioză“ de genul celei următoare: un subiect românesc – uciderea lui Stavrache (1765) – este tratat în cadrul literaturii greceşti, de unde ajunge să fie cunoscut şi de cititorii de limbă greacă din ţările române, circulă, impresionează, astfel că este elaborată şi o replică românească ce poate fi apreciată ca o traducere: Cronica uciderii spătarului Iordache Stavrache [105], dar care se difuzează la noi ca o producţie autonomă, fără indicaţia vreunui autor. Un alt exemplu de ciudată „simbioză“ este în legătură cu Mihai Viteazul. Legăturile acestuia în Fanar şi lumea greacă fac ca victoriile sale asupra turcilor să constituie pentru greci un motiv de speranţă că şi ei vor fi eliberaţi de sub turci prin acţiunea voievodului român. „Trebuie menţionată emoţia pe care au trezit-o, în rândul grecilor înrobiţi, luptele purtate de Mihai împotriva turcilor; operele culte şi cântecele folclorice cuprind imnuri închinate gloriei sale; faptele sale înălţătoare au fluturat asupra elenismului un suflu de libertate“ [106]. Apariţia lui Mihai Viteazul în folclorul grecesc fusese pregătită de Vistiernicul

80

Stavrinos, prin poemul său Vitejiile prea piosului şi prea viteazului Mihai voievod (1312 versuri cu rimă, tipărit în mai multe ediţii, prima apărând la Veneţia, în 1638), despre care C.Th. Dimaras spune că „a slujit drept model în cursul veacului următor“. Faptul că poemul lui Stavrinos a fost tipărit [107] a avut desigur o mare importanţă pentru circulaţia sa nu numai în ţările române, dar şi în Grecia; Stavrinos e placa turnantă, căci la el găsim deja aproape toate coordonatele pe care le are poemul politic românesc din secolul al XVIII-lea, iar ciudata „simbioză“ în acest caz vizează autorul grec – limba greacă a poemului – eroul (subiectul) românesc.

81

82

2. CELE TREI CICLURI TEMATICE ŞI SUCCESIUNEA LOR TEMPORALĂ

A. CICLUL FORTUNEI LABILIS (1714, 1762-1765)

Tema fortunei labilis, a deşertăciunii deşetăciunilor – care, aşa cum am văzut, îşi are şi ea o sorginte grecească – este tipul de temă spectaculoasă, pe de-o parte, şi individualistă, pe de altă parte. Adică răspunde ambelor înclinaţii ale românului din epoca respectivă, ceea ce explică marea circulaţie a poemelor abordate aici. Secolul anterior dăduse o mostră în domeniu prin Povestea de jale asupra uciderii postelnicului Constantin Cantacuzino (eveniment desfăşurat în 1663); poemul a fost compus în limba greacă de un autor rămas necunoscut, dar probabil grec din Ţara Românească, deoarece spune despre sine că era prieten bun cu cel ucis pe nedrept. E un fapt curios că originalul în limba greacă nu a ajuns până la noi, dar poemul a fost tradus de către logofătul Radu Greceanu, cronicarul lui Brâncoveanu, şi anume pentru doamna voievodului, care era o Cantacuzină, şi, afară de circulaţia lui în formă manuscrisă, a avut şi două ediţii tipărite la Snagov, în 1696 şi 1699. Radu Greceanu a transpus cu multă grijă

83

poemul; ne dăm seama de acest lucru din detaliul că reproduce forma predilectă a poemului grecesc de gen al epocii (în care, desigur, va fi fost scris originalul grec), formă pe care o identificăm şi privitor la poemul Uciderea spătarului Iordache Stavarache, despre care am spus deja că a fost compus nu doar în limba greacă, ci chiar în Grecia, de unde a fost „importat“ în Ţara Românească, unde se petrecuseră evenimentele relatate. Aici a stârnit un mare interes, dovadă că a fost elaborată imediat o traducere respectând prozodia originală. Fără îndoială, cel mai cunoscut poem de acest tip este Uciderea lui Constantin vodă Brâncoveanu, a cărui notorietate se leagă în primul rând de faima voievodului martir. Acest poem, atât de tributar poeziei populare (căreia, oricum, îi rămâne inferior) şi unei anume topici a ideilor, este piatra de hotar pentru toate poemele de gen scrise la „vârsta iluminismului“ – e vorba de poemele Plângerea mănăstirii Silvaşului, Uciderea lui Grigore vodă Ghica, Stihuri asupra pierii vornicului Manolache Bogdan şi a spătarului Ioan Cuza şi Moartea cneazului Potemkin. Tipologia naraţiunii acestor poeme este extrem de simplă: „Vai, ce a fost omul cutare (sau oraşul, ţara etc.), şi ce a ajuns“. Iată ideea în Uciderea lui Constantin vodă Brâncoveanu:

„O povéste minunată Auzită în lumea toată Di-nceput şi din vecie

Precum şi la cărţi ne scrie ............ Că lumea iaste trecătoare

84

Şi încă foarte înşelătoare Şi mai mult amăgitoare,

10 De-i face şi-i amăgéşte, Şi pe toţi îi priilestéşte Pre domni şi pre înpăraţi mari Şi pre cei ce sunt mai tari, De vorbesc de avuţie 15 Şi să ţin în sămeţie, Ca când nu ar avea nicio moarte Şi într-un ceas le lasă toate !

Precum, iată, am privit Şi Constantin vodă ce-au domnit.“ [108]

iat-o, spre comparaţie, şi în alte două poeme, aparţinând unor cicluri ulterioare - în Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor:

„Oh, lume înşelătoari, De înpăraţi învrăjbitoari! Cum erai de dulci miere Acmu esti amară fiere. 5 Şi cu toate înpodobită, Acmu ai căzutu prè urâtă.“ [109]

ori în Stihuri asupra pierii vornicului Manolache Bogdan şi a spătarului Ioan Cuza:

„O, cé groznică întâmplare, O, cé primejdiia mare, O, cé cumplită cădere, O, cé spăimântată vedere 5 La mici cum şi la cei mari,

85

La slabi cum şi la cei tari! La săracvi şi la bogaţi Şi la toţi ciialalţi! În oraş şi la polată 10 Cum şi la obştiia toată! În norod, ce spăimântare Şi în boiari grijă mare! Ascultaţi să auziţi Ceea ce n-aţ văzut, priviţi. ............... O, prea mincinoasă lume, Vrednică de acest nume! O, lume prea ticăloasă, Cum mă disparţu di-a mè casă! 535 O, lume amăgitoare, Şi de grabă peritoare ! O, lume vremelnică, Viaţă netemeinică“. [110]

Filosofia eclesiastică a fortunei labilis – deşi cunoscută şi recunoscută – se parcurge mereu prin starea de uimire. Iar starea de uimire (care-l numeşte pe omul spectator, asupra căruia m-am oprit mai sus) pare a fi ceva mai definitor decât deşertăciunea însăşi. Dar atenţie, uimirea nu e starea fundamentală (definitorie) prin care se percepe eclesiastic deşertăciunea. Eclesiastul nu se uimeşte, ci numai pătrunde un înţeles. De fapt, starea spirituală a românului din epoca aceasta îşi are baza în uimire tocmai ca semn al lipsei (generale) de repere. El n-are pilde majore solidariste (cele pe care le-a avut cândva, înainte de pierderea independenţei, sunt de mult timp anacronice), n-are înţelesuri

86

aspiraţionale, ci are numai reacţii de disconfort faţă de orice realităţi nou apărute. Acestea îl iau prin surprindere, năruind, piatră cu piatră, lumea de până atunci, de la care el învăţase la ce să se aştepte. Poemul Uciderea lui Constantin vodă Brâncoveanu – pentru că începe cu evocarea deşertăciunii vieţii şi se încheie tot astfel – se doreşte o tratare rotundă a temei. Într-adevăr, spune poetul, tocmai atunci când se părea că Brâncoveanu „se înrădăcinase“ în domnie, apare un reprezentant al sultanului, care aduce vestea mazilirii. Familia plânge intuind numai nenorociri, poporul deplânge şi ideea de soartă nemiloasă în general, dar şi, propriu-zis, pe voievodul pe care l-a iubit. Singurul care se revoltă e însuşi domnul, care îi ceartă pe boieri (dar ei se dezvinovăţesc că l-ar fi „vândut“), care-l apostrofează pe succesorul Ştefan Cantacuzino, ale cărui intrigi la Poartă îl costaseră domnia, şi chiar pe sultan, venit la locul execuţiei să-l vadă pe Brâncoveanu decapitat:

„Oh, păgâne şi spurcateCum ne tai fără dreptate?Cu ce-ţ suntem vinovaţi,De perim nejudecaţi?

175 Că tu ce mi-ai poruncit,Eu toate le-am împlinit!Măcar ‹să› fiu eu vinovat,Dar copii ce au stricat?Foc din cer să să pogoare

180 Şi aicea să să aprinzăPre voi toţi să vă cuprinză.Cu sabie îngereascăPe toţi să vă prăpădească.“ [111]

87

Plângerea mănăstirii Silvaşului (e vorba de lăcaşul cunoscut mai mult ca mănăstirea Prislop) îl promovează pe unul dintre cei mai nesiguri poeţi, care rimează atunci când îşi aduce aminte, astfel că versurile au – în pura ordine a întâmplării – între 6 şi 15 silabe. Deşertăciunea are aici alt termen de referinţă: dreapta credinţă ortodoxă, lovită fără milă de uniţii cu Roma (greco-catolicii):

„Însă slugile lui Hs a odihni n-au putut, Că uniaţii neîncetat i-au gonit, Că Ardealul era îngropat tot cu uniia, Precum de demult, în rîotăţi Nineviia“ /i.e. cetatea asiriană Ninive./ (v. 231-234) [112]. Poemul e totuşi o cronică a unor evenimente, de la întemeierea aşezământului (secolul al XV-lea), până la luptele fratricide dintre ortodocşii şi uniţii ardeleni din secolul al XVIII-lea. Trecerea de la istoria vremurilor vechi la contemporaneitatea luptei interconfesionale se face printr-un hiat prozodic catastrofistic – adică reiterând tema deşertăciunii:

125 „Acea istorie pentru mine grăităCă am fost bine norocită,Vrând să arăt ce să grăescAcum de mirare mă uimesc.Nu ştiu de unde să încep.

130 Şi a grăi nu mă pricep,Să fac o jalnică povestirePentru mine, sfânta mănăstire

88

A Silvaşului cea vestităAcum pustie şi risipită“. [113]

Uciderea spătarului Iordache Stavarache este o traducere, cum am spus, o traducere „pirat“, în versuri lungi, conform originalului grecesc. Ilustrată prin viaţa şi moartea spătarului Stavarache, tema fortunei labilis conţine un inventar complet al detaliilor caracteristice. Astfel, personajul care execută plonjonul în destin, un grec din Fanar, posesor al unei averi imense pe care şi-o mărea pe zice ce trecea, ajunsese să aibă atâta autoritate asupra familiei Racoviţă, care a domnit aproape neîncetat între 1749 şi 1765 în ţările române, ocupând ba tronul de la Iaşi, ba pe cel din Bucureşti. Oriunde s-a aflat familia Racoviţă, eminenţa cenuşie i-a fost Stavarache, „domn al domnitorului“, care-l asculta orbeşte, astfel că Stavarache exercita o foarte mare putere:

„Elu au fostu al Ţării Româneşti capichihaia, Şi nefiindu domn ţării, ţinea domniia.“ [114]

Stavarache avea o mare imaginaţie în a scorni surse de bani şi nu se încurca în niciun fel de scrupule pentru a le valorifica. Faptul că a dorit notorietate şi că s-a ilustrat mereu în prim-plan a fost marea lui greşeală, astfel că a devenit pentru români – fie ei boieri sau ţărani – „inamicul public nr. 1“. Boierii au încercat întâi să-l combată prin reclamaţii la Sublima Poartă, iar apoi au agitat poporul: „Norodul nemaiputând suferi, s-a strâns la mitropolie şi, trăgând clopotele, s-au sculat toţi Bucureştii cu împotrivire“ [115]. Atunci sultanul a procedat ca şi-n

89

alte dăţi, „împuşcând doi iepuri“, adică s-a arătat cu grijă şi dragoste faţă de supuşii lui, cărora le-a dat satisfacţie, iar pe de altă parte şi-a însuşit întreaga avere a lui Stavarache (17000 de pungi cu aur); condamnatul a fost

sugrumat, apoi spânzurat. Finalul, în plină derulare a argumentelor privind fortuna labilis, are aluviuni de umor involuntar:

„Ducându-l acasă, dă fereastră l-au spânzurat 260 Şi pe Stavarache numai cu izmenile l-au lăsat. Unde-l vedeai, săracul, spânzurat, Cum îi sădea rău dezbrăcat! În‹ă› şi în piepti o hârtiie îi lipise, Acolo toate faptele lui scrise. Iar spătăreasa cu ocheanul să uita Şi pe el greu îl jăliia. Trei zile au şăzut spânzurat, Că înpăratul aşa poruncă i-au dat: Pe Stavarache să nu-l îngroape în pământ, Ci să-l lepede într-al mării afund. Patriarhul porunceşte să nu-l pomenească, Nici colivile nimeni să nu le primiiască. Şi casele câte trele să i le ‹strice› din pământ, Fiindcă aşa au eşit di la înpăratul cuvânt. Pentru că i-au sfărâmatu casele, să nu vă mi- raţi: Înpăratul gândea că în zid vor fi bani băgaţi. Dar eu zic că cele din vânt adunate Dracul acele le stăpâneşte acelea toate. Poate va fi făcut şi milostenii multe, Dar toate acelea di la creştini au fost răpite. Vedeţi, boiari, averea cea multă ce face,

90

La ce hal şi la ce moarte pe om trage? Precum l-au trasu şi pe acest boiar mare De să ţinea că este ca un leu de tare.“ [116]

Există un ciclu special al fortunei labilis, al deşertăciunii deşertăciunilor, şi anume cel la care mă refer acum, dar tema ca atare e prezentă permanent, putând fi întâlnită şi în celelalte cicluri, în care altele sunt elementele de prim-plan, în Cronica Hotinului, în Pătimirea Galaţilor (vd. supra, cap. Hotinul şi Galaţii) şi aşa mai departe.

B. CICLUL CELOR ŞASE ANI DE RĂZBOI (1769-1774)

Perioada 1769-1774, care corespunde cu „faza românească“ a războiului ruso-turc declarat încă în 1768, este marcată integral de acesta şi de evenimentele concrete pe care el le-a produs. Cronica Hotinului, Pătimirea Galaţilor, Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii (vd. supra, cap. Volintirii), Rumeanţev în luptele dintre ruşi şi turci (vd. supra, cap. Abandonarea „Proiectului Dacia“; consecinţele acesteia. Pierderea Bucovinei) şi Istoria ce au scos slugile domnilor şi boierilor (vd. supra, cap. Abandonarea „Proiectului Dacia“; consecinţele acesteia. Pierderea Bucovinei) se concentrează pe distrugerile războiului, pe nesiguranţa omului simplu în vremurile de restrişte, dând glas unui antiturcism latent, exploziv mai ales în Cronica Hotinului. Dacă luăm de bază aceste poeme, ajungem la concluzia că în 1769 încă mentalitatea de spectator a românului se afla la apogeu: românul se plânge, îşi plânge de milă,

91

comentează, consemnează, dar evenimentele îi rămân oricum exterioare. În ultima parte însă a războiului, respectiv a ocupaţiei ruseşti, şi pe fundalul proiectelor politice internaţionale ce scoteau la rampă ţările române, avem de-a face cu o evidentă asumare a altui tip de valori: ideea de război drept, făcut împotriva asupritorilor popoarelor şi prigonitorilor credinţei (Rumeanţev în luptele dintre ruşi şi turci), război care cerne adevărurile şi oamenii, arătându-i cu degetul pe cei ce pun micile lor interese deasupra „mersului vremurilor“ şi a aspiraţiilor generale. Aceştia sunt robii de spirit ai turcilor, incapabili de a-şi depăşi propria condiţie. Antiturcismul etapei anterioare este unul incoerent; antiturcismul acestei etape este unul conştient direcţionat. Poemul politic al epocii are „turcul“ ca reper major; „rusul“ e reper mediat, e cel care nuanţează, clarifică sau neutralizează reperul major. Ciclul celor şase ani de război a pus în valoare un complex proces imagologic. Mă voi referi doar la două sfere imagologice antagonice. Prima priveşte un reper mai vechi şi care de-a lungul timpului a avut o anume evoluţie: turcul. Dintru început, turcul nu putea fi şi nu putea rămâne decât „păgânul“, dar şi „cel puternic“, „cel neînvins“. La început românii i-au urât pe turci, care le-au inspirat o mare spaimă, dar i-au respectat şi au acceptat că posedă unele calităţi. Tocmai dând gir unei tradiţii imagologice mai vechi, Ion Neculce scrie în O samă de cuvinte (X): „Când au murit Ştefan vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici, că el nu o va putè ţine cu sabia, ca dânsul.“ Sursa lui Neculce e tradiţia, ca tot ceea ce

92

apare în O samă de cuvinte, iar nu Ureche, care, aşa cum am menţionat mai sus, are şi el un pasaj practic identic. Fără să piardă niciodată coordonata ireductibil negativă (cea de „păgân“), turcul a pierdut în percepţia românului coordonatele pozitive de la început, înlocuite cu „lăcomia“ (Radu Greceanu), „făţărnicia“ (Miron Costin), „nestatornicia“ (Radu Popescu). În epoca poemului politic, ura şi spaima faţă de turci rămân neştirbite, dar antiturcismul, exprimat neechivoc, ajunge la formele unui dispreţ radical, precum în Cronica Hotinului, unde paşa dă următorul sfat alor săi:

„- Daţi să înnotăm epureşti, 180 Că Moscov ne grămădeşti

Şi pe toţi ne prăpădeşti.Decât rob la moscal,Mai bini rob la şăitan /i.e. turc. diavol/,Că şăitan şi cu Mehmet /i.e. Mahomed/

185 Ni-aşteaptă în zaiafet,Ne poftesc cu bucurii,Să mergem la vesălii.............Şi li-au zis să margă întinsuCă şădi iadul deschisu,Cum vor merge să-i priimascăŞi înuntru să-i mântuiascăLângă prorocul Mehmet,Să n u ias în vec de vec.Strigă Mehmet din iad tareCă de moscal frică n-are“. [117]

93

De la o formulă, să-i spunem, de „ură respectuoasă“, gen „Turcii săntu lăsaţi de Dumnezeu certare creştinilor şi groază tuturor vecinilor de primprejur“ (Grigore Ureche), imagologia privindu-i pe turci a ajuns, în aceeaşi Cronica Hotinului, la vulgarităţi care identifică cea mai de jos treaptă a dispreţului:

„Rugaţi pe MehmetCu mult salamet,

40 Cu inimi curateCu cururi spălate“ [118]

sau (în sfidarea aruncată lui „Căhrăman paşa“):

„Nu fugi tare la vale,Stă /i.e. stai/, câine, la metereziF... a ta legi“ [119],

iar în Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii caracterizarea turcilor se face atât în sine, dar şi prin volintiri: fugind de volintiri, turcii au arătat câte parale fac. Celălalt reper imagologic e rusul. Că românii s-au implicat sentimental faţă de ruşi în perioada 1769-1774 – în mod direct (ca volintiri sau ca petenţi la Curtea rusă) sau în mod indirect (din reţinere faţă de o situaţie încă incertă) – este o realitate. De ruşi s-a legat în acel moment proiectul reconstituirii Daciei, adică unirea celor trei ţări române într-un singur stat independent. Era un proiect care doar pe puţini români nu-i putea ademeni. Deci de ruşi se lega speranţa de a scăpa de turci. „De ruşi numai de bine“ este direcţia imagologică până în 1774. Însă pacea de la Kuciuk-Kainargi din acel an, în

94

stipulaţiile căreia proiectul Dacia a fost uitat cu totul, iar ţările române au redevenit provincii turceşti, i-a trezit pe români la cruda realitate; ba mai mult, raptul Bucovinei, din 1775, a fost suferinţă, dar şi, totodată, pildă pentru români, fie moldoveni, fie munteni, despre ceea ce însemnase trădarea rusească. Astfel s-a stins „speranţa rusă“, şi rusul va rămâne taxat imagologic. Aşa stând lucrurile şi motivaţia aspiraţiilor naţionale pierzându-şi reazemul, poemul politic al ultimei părţi a secolului al XVIII-lea, cel identificat prin ciclul diversităţii tematice, va fi dominat din nou de concluzia fortunei labilis.

C. CICLUL DIVERSITĂŢII TEMATICE (1777-1799)

După dezamăgirea prilejuită de Pacea de la Kiciuk-Kainargi, când marele vis al independenţei şi statului-tampon Dacia a fost dat uitării, proiectul naţional pare a nu mai fi, cel puţin în mod direct, o prioritate tematică. Se produce – în ceea ce priveşte interesul cititorului – o reorientare spre tematica individualist-personală, dominată de spectrul fortunei labilis şi al deşertăciunii deşetăciunilor. Uciderea lui Grigore vodă Ghica (la care m-am referit deja, vd. supra, cap. Abandonarea „Proiectului Dacia“; consecinţele acesteia. Pierderea Bucovinei) şi Stihuri asupra pierii vornicului Manolache Bogdan şi a spătarului Ioan Cuza sunt foarte apropiate ca modalitate lirică şi ideatică. Cel de-al doilea poem, la fel ca primul, relatează evenimente ce dovedesc că – după tot ceea ce mobilizase spiritele pe perioada războiului ruso-turc din

95

1768-1774 – o parte a boierimii române şi „oamenii lor“ nu se împăcau cu ideea că promisiunile dătătoare de speranţe privind diversele forme de emancipare românească fuseseră doar vorbă în vânt. Mai mult decât a avea un plan coerent, „partida boierilor români“, în dispută directă cu „partida boierilor greci“ [120] vrea să arate că nu mai acceptă „formula politică fanariotă“. Boierii de pe aceste baricade ale „partidei româneşti“ se întâlnesc între ei, discută, sunt de acord că trebuie făcut ceva, iar doi dintre ei, vornicului Manolache Bogdan şi a spătarului Ioan Cuza, se hotărăsc să treacă la fapte. Convinşi că sunt prea mulţi ca să se poată atinge cineva de ei, cei doi boieri moldoveni au alcătuit o serie de manifeste reprobând situaţia în care se află ţara, documente pe care s-au semnat pe sine, dar şi pe boierii părtaşi de idei cu care discutaseră anterior. Bogdan şi Cuza au trimis manifestele la Bender (Tighina), cetate condusă de un paşă, de la care sperau sprijin. De aici, vestea s-a întors în Moldova, la curtea fanariotului Constantin Moruzi, care i-a arestat pe toţi boierii semnatari; cei „semnaţi în fals“ s-au dezis, aşa că întreaga furie a voievodului a rămas să se concentreze pe Bogdan şi Cuza, care au fost decapitaţi. Sunt relatate evenimentele politice aşa cum s-au comentat ele în opinia publică, având mai mică sau mai mare legătură cu realitatea ideilor cuprinse în respectivele manifeste; de altfel, simplitatea modului în care gândeşte poetul şi felul în care exprimă idei politice ne fac să credem că el aparţine mai curând clasei de jos:

145 „Pentru-o samă de boiari [121],Să dè ştire la Benderi,

96

Că la trecuta oştire [122] Ei adusă pieire,În toată armia turcească

150 Cu-a lor fire tireniască,Precum şi anul trecutEi pe Ghica [123] l-au sfătuitu,Ca Ghica să să hainiască,La Moscu să pribegiască

155 Ca ei să hălăduiascăDe urgia înpărătiască.Aceşti vicleni înpărăţiiCe pitrec în sămiţii,Care sântu de toţ văzuţ

160 Că de beiul sunt cinstiţi,Că după a lor ră fireVor face ţării piire.Căci poftesc de megfiiaş

Şi-‹i› poftesc /i.e. pe ruşi/ să viia în Iaş‹i›.“ [124] Spre a fi convingător, poetul apelează la toate corzile sensibile; în stil baladesc, apare şi soţia lui Bogdan, cerând mila domnului. Este evidentă intenţia spectaculară a poetului, care vrea să stoarcă lacrimi, dar mai ales să uimească. În atare gestiune compoziţională este inclusă recuzarea marelui armaş Iordache Balş de a da ordinul călăului (de altfel, acesta era printre acei apropiaţi ai lui Bogdan şi Cuza „semnaţi în fals“) ori furia oarbă care-l cuprinde pe Cuza împotriva sentinţei, precum şi scena în care condicarul (cel însărcinat să scrie ultimele scrisori ale condamnaţilor), preotul şi

97

gealatul se perindă prin temniţă, fiecare cu treaba lui şi parcă impasibili la tragedia celor doi. „Cel mai firesc cu putinţă“ sau, altfel spus, ca o ineludabilă revenire la teza predilectă, poemul se încheie evocând iar fortuna labilis:

615 „Nicio înălţimeNu iasti fără pogorâre;Înnălţatul în vec multuCoborât într-un mminutu.Din boţia cè mare,

620 Vezi, acum ce parte are?Ce-au strâns din copilărieAcum o ieu la meriia!O, ce lume mincinoasă!Cum s-au despărţitu de-a lui casă?

625 Şi toată casa lui cè cinstităAu rămas la o nimică!Şi aşa s-au săvârşitBogdan cel învăţat şi mult vestit.“ [125]

În cu totul alt registru este scris poemul Uciderea lui Constantin Hangerli vodă. Moartea acestuia a impresionat prin violenţa ei, dar şi pentru că a fost socotită un act de justiţie divină, pe care oamenii îl aşteptau. Domnia lui – a cărei urmă, în aceeaşi tonalitate a receptării, s-a păstrat şi în folclor [126]– a fost una dintre cele mai nenorocite din toată epoca fanariotă, antrenând o exploatare şi abuzuri unice, pe care poemul le numeşte:

25 „Că hainu s-au arătat

98

Şi la ţără au prădatu /i.e. au prădat ţara./,Cu dajdiie [127], cu zaherea [128] De la săraca raia [129] Dijmăritu [130] şi oieritu [131] Lua totu îndoitu, Încă şi tutunăritu [132] Că era de toţi ştiutu.Iar cându fuse în cea după urmăSe trecuse şi de glumă /i.e. se întrecuse

cu gluma/! 35 Că au scos şi văcăritu [133]

Ce era cu blestem opritu Să dea seracii şi prostimeaCumu şi toată boierimea,De cal şi de vită mare

40 Să dea doi lei de fieşcare“.

Execuţia lui Hangerli vodă [134], aşa cum se prezintă în acest poem, e foarte asemănătoare ca procedeu cu cea a lui Grigore Ghica, din poemul respectiv; deosebirea este în încărcătura afectivă a poeţilor pentru fiecare caz: soarta domnului este un prilej pentru glosări pe seama deşertăciunii, iar omul Ghica este deplâns ca un om bun peste care s-a abătut o nenorocire; pe când în celălalt caz cruzimea soartei este însăşi împlinirea pedepsei. În sfârşit, din categoria morţilor notabile face parte şi poemul Moartea cneazului Potemkin. Prinţul Potemkin era comandantul suprem al armatelor ruseşti în timpul războiului ruso-austro-turc început în 1787, când dovedise extraordinare calităţi militare; după ocuparea Iaşului, el dovedise însă şi calităţi diplomatice şi umane,

99

devenind foarte simpatizat de români. Iată însă că pe 5 octombrie 1791, prinţul moare subit la Iaşi şi va fi înmormântat la mănăstirea Golia. Subiectul – temă consistentă de discuţii şi ipoteze pentru români pentru câţiva ani la rând – era, desigur, o excelentă ilustrare a temei fortunei labilis, a deşertăciunii, astfel că poetul [135] s-a apucat de treabă:

„Ţie zic, o lume, lume,Nu te-ai cinsti cu alt numePentru a tale schimbăriCe faci ori în care stări!

5 Văz în tine norociriCovărşite cu măririCu aşa aşezământCa când n-ar ave sfârşit.Şi când acolo ridici

10 Căci mai mult n-ai ce să zici,Atunci te arăţi şi schimbatăPrecum firea ţi-i lăsată.Şi, ori cu a morţii grăbire,Ori altă nenprocire,

15 Aşa n-ai întrebat de nimeÎl iei dar iar la tineŞi pe ticălosul omÎn dărâmi ca pe un pom“. [136]

În cadrul aceluiaşi ciclu al „tematicii diverse“, tema nenorocirilor include şi două poeme privitoare la momentul mazilirii, în 1806, din funcţia de domnitor al Moldovei, a lui Alexandru Moruzi: Stihurile preaînălţatului domn Alexandru Constantin Moruzi şi Stihurile lui Moruzi

100

vodă, de dimensiuni mici, în care fortunei labilis coboară calitatea termenului de referinţă la nivelul următor: lui Moruzi îi e necaz că de construcţiile noi ridicate prin strădania sa la Iaşi, el nu se va mai putea bucura, ci va face asta doar succesorul lui, Scarlat Callimachi. Şi tot în ciclul „tematicii diverse“ să amintim acele scurte poeme cu caracter mai aparte, ce sunt, practic, un fel de comentarii la „ştiri“, evenimente ce au stârnit interesul şi curiozitatea opiniei publice sunt: Fuga lui Constantin şi Dimitrie, fiii lui Alexandru vodă Ipsilanti şi Cearta dintre negustorii din Botoşani şi Iaşi.

D. CICLUL MAVROGHENI (1786-1790)

Până acum, am văzut că ciclurile îşi succed unul altuia; ca un caz aparte, ciclul legat de voievodul Mavrogheni se desfăşoară paralel cu cel anterior, acoperind un anume segment de timp din acela. Întâi, câteva cuvinte despre personaj şi despre caracteristicile sfârşitului de secol 18, care este apogeul fanariotismului. Cât de aproape şi totodată cât de departe e totul! Momentul e atât de rău, perspectivele reale sunt atât de mici, şi totuşi mai e atât de puţin timp până la Renaşterea naţională din secolul al XIX-lea! Apogeul fanariotismului este apogeul unei crize generale, o criză a tuturor domeniilor de manifestare românească. E o criză politică ţinută la cote mari de aproape un secol, o criză a statului, condus de străini, un stat conceput pe cea mai mare şi inventivă exploatare a puternicilor dinăuntru şi conceput de puternicii dinafară, turci şi tătari, a fi spaţiul de jaf oricând

101

deschis pentru cetele de prădători. Domnul fanariot este urât de toată lumea încă înainte de a pune piciorul în ţară, pentru că reprezintă, pe de-o parte, străinul impus domn românilor; pe de altă parte, dată fiind experienţa celor dinainte, pentru că reprezintă omul fără scrupule şi pus pe căpătuială cu orice preţ şi, în sfârşit, pentru că el e liderul de jure al „partidei grecilor“, ce a produs monştri de talia lui Iordache Stavarache. E o criză umană identificând un individ redus la a trăi doar ca să supravieţuiască, promovând omul defetist, însingurat, trebuind să se descurce singur ... sau să piară – omul care nu mai e apărat de solidaritatea celor din jur, căci fiecare îşi trăieşte propria dramă. Totodată, omul, care nu mai e apărat de instituţii, căci pur şi simplu ele s-au desfiinţat – atestă că există, de asemenea, o criză a instituţiilor –, obştea (s-a destrămat în cea mai mare parte); domnia (şi-a pierdut funcţiile anterioare); oastea cea mare (a fost desfiinţată); justiţia tradiţională (a fost eliminată la nivel de stat odată cu „obiceiului pământului“. Există şi o criză socială ce evidenţiază raporturi interumane individualiste, omul găsind foarte puţine motive de solidaritate socială generală. Se evidenţiază o tot mai adâncă criză economică datorată monopolului turcesc asupra comerţului românesc, precum şi datorată producţiei dirijate (impunerea cultivării grâului pentru consumul capitalei otomane). Şi, în sfârşit, este criză financiară (moneda de aur iese din ţară sub forma diverselor biruri către Poartă). Paradoxul este că secolul al XVIII-lea este secolul crizelor, şi totodată el este şi placa turnantă a modernităţii româneşti, care se va complini în secolul următor. Totul s-a născut deci dintr-o criză, şi, în fapt, chiar acel

102

moment de tresărire naţională pe care l-a reprezentat fundalul războiului rusă-turc din 1768-1774 a adâncit criza tocmai pentru că a eşuat. Şi totuşi, din criza evidentă – atât criză de impact general, cât şi criză de impact imediat – au ieşit acumulări pozitive majore. E vorba de un moment de răscruce care se va dovedi capabil să realizeze o mutaţie spectaculoasă sub aspect mental, care se leagă de voievodul Nicolae Mavrogheni, personajul care a inspirat – direct şi indirect – poemele la care se referă Ciclul de faţă. Cine a fost acest personaj şi care a fost conjunctura care l-a scos la rampă? Marinar fiind, Mavrogheni a slujit sub comanda unui ofiţer turc care i-a apreciat meritele; mai târziu, când acest ofiţer va ajunge amiralul flotei otomane, va aranja ca Mavrogheni să primească domnia Ţării Româneşti. Omul era, fără îndoială, deosebit; când a părut la Bucureşti, boierii au rămas cu gura căscată şi li s-a părut un personaj pe jumătate fantastic, magic, un fel de trol sau pricolici. E descris ca fiind de statură uriaşă, negru, buzat, „scris din cap până în picioare“ (adică tatuat), ca să nu-l atingă glonţul. Şi totuşi, aspectul său fizic a înspăimântat mai puţin decât comportamentul său; bun psiholog, Mavrogheni chiar s-a străduit să şocheze, pentru a înspăimânta. A început prin a se plimba într-o sanie trasă de doi cerbi şi a continuat oferindu-le, în spiritul lui Alexandru Lăpuşneanu din nuvela lui Negruzzi, „leacuri de frică“ boierilor dedaţi cu denunţurile către Înalta Poartă. Astfel, s-a afişat în apărătorul celor năpăstuiţi, al ţăranilor, în principal, în opoziţie cu boierul, care, ca şi negustorul, nu iubeşte poporul, ci doar vrea să-l exploateze şi să-l fure. Tradiţia spune că umbla travestit prin pieţe, precum

103

Cuza mai târziu... S-a străduit să-i „combată“ pe boieri, fie ei „greci“ sau „boieri de ţară“, şi să-i batjocorească; în dispreţ pentru ei şi-a numit calul clucer, făcându-l membru al divanului. Pe model turcesc, a decretat că nobleţea (boieria) se acordă de către stat (voievod), pentru merite; în cazul concret al Ţării Româneşti, boieria se poate cumpăra, cel doritor primind un act în consecinţă; doar cine poseda un astfel de act putea fi socotit boier. Cât de ilar ar părea, mulţi negustori şi târgoveţi au dat năvală şi şi-au cumpărat un act de boierie; pe de altă parte însă, oricât de absurd poate părea, şi reprezentanţii vechii boierimi – atât pentru a nu rămâne pe dinafară, cât şi pentru că erau avertizaţi că refuzul de a solicita un act de boierie ar fi interpretat ca pe o sfidare – s-au înghesuit să cumpere acte de boierie. Una peste alta, Mavrogheni s-a umplut de bani, fără să apeleze, ca alţi fanarioţi, la mărirea dărilor. Pe când Mavrogheni tot experimenta aceste formule de guvernare, a izbucnit războiul ruso-turc din 1787-1792, în a cărui primă fază turcii s-au confruntat cu ruşii în zona Caucazului. Austria, aliata Rusiei, atacă Turcia europeană, mai precis spus: intră în Moldova şi „îl iau prizonier“ pe Alexandru Ipsilanti vodă, cu care erau în înţelegere, şi atacă Ţara Românească. Se ştia deja ce făceau voievozii fanarioţi în astfel de situaţii: fugeau în sudul Dunării sau se lăsau luaţi „prizonieri“. Ei bine, Mavrogheni are cea mai neaşteptată reacţie cu putinţă, şi anume el trece la organizarea unei armate de ţară pentru a ţine piept austriecilor. La vremea lui – trebuie să nu trecem uşor peste acest aspect! –, o atare tentativă presupunea pur şi simplu abordarea imposibilului, căci ideea de „oaste a

104

românilor“ („oaste de români“) includea o contradicţie de termeni, căci deja de circa 300 ani, de când ţările române intraseră sub jugul turcesc, nu se mai ceruse de la români capacităţi militare (precum se ceruse înainte de secolul al XVI-lea, când românii erau chemaţi de voievozi la „oastea cea mare“), iar trebuinţele militare elementare – gărzile domnului ori detaşamentele poliţieneşti – se făceau cu mercenari (străini). De circa 300 ani, de la românul de rând, de la ţăran, nu se mai cerea şi nu se mai aştepta altceva decât lucrul câmpului, şi se ajunsese chiar să se conchidă asupra ideii incompatibilităţii românului cu statutul de ostaş. Ce etape de organizare va fi presupus acţiunea lui Mavrogheni? Întâi, un fel de proclamaţie către potenţialii „ostaşi lefegii“ (formulă modernă) şi discuţii concrete cu emisarii voievodului; ţăranilor sau târgoveţilor trebuie că le-au fost prezentate obiectivele acţiunii, modul de realizare a lor, anticiparea desfăşurării evenimentelor. Detaliul este de extraordinară importanţă nu doar pentru momentul ca atare, ci şi în perspectivă, pentru că – acest fapt pare logic – emisarii voievodului nu vor fi putut să nu abordeze şi ideea înrădăcinată deja a incompatibilităţii românului cu statutul de ostaş. Nu vor fi putut să nu o abordeze, ne gândim, şi tocmai vor fi trebuit să aducă argumente spre a o combate. Etapele acţiunii au fost proclamaţia, recrutarea, pregătirea/instrucţia, participarea la campanii. Oastea lui Mavrogheni a avut până la urmă un efectiv de 10.000 oşteni [137]; ea a obţinut o serie de victorii: un an de zile, austriecii au fost ţinuţi la hotare, neputând trece de zona muntoasă a ţării, ba Mavrogheni a făcut chiar o campanie în Moldova ocupată de austrieci, respingându-

105

i temporar pe aceştia până la Vaslui. Abia după ce austriecii au adus trupe masiv şi au trecut la o mare ofensivă, Mavrogheni s-a retras şi la un moment dat a trebuit să treacă la sudul Dunării. Fatal pentru el, căci amiralul flotei otomane, protectorul său, tocmai a murit, iar duşmanii aceluia au aranjat ca voievodul să fie ucis imediat. Evenimentul recrutării oastei româneşti a lui Mavrogheni a fost excepţional ca repercusiuni şi cred că trebuie să fie socotit ca una dintre pietrele de hotar în istoria românilor. În funcţie de acest eveniment s-a edificat un reper de nouă conştiinţă civică; prin el se propagă imaginea românului-ostaş, care devine o realitate comentată. Iat-o la Pitarul Hristache, în Istoria faptelor lui Mavrogheni vodă:

„Oaste începu a strânge 455 Pentru vărsare de sânge: Toţi condoraţii, cizmarii, Precupeţii,cârciumarii, Osebit români de ţară Ce-i strânsese de pe afară 460 Şi le făcu naerac

După cum l-era pe plac,Făcându-i tot cete, cete,Înarmaţi cu puşti pe spete,Rânduindu-le şi leafă

465 Numai ca să facă treabă.Iar pe românii de ţară,Ce-i strânsese de pe afarăÎi mai puse la o treabă:

470 Ca să-nveţe şi muştra,

106

Să ştie să dea cu puşca.Apoi stai să priveştiŞi cu drag să pomeneştiPe românaşii voinici

475 Încălţaţi toţi cu opinci!Să te fi dat la o parteSă vezi regule curate,Cât erau de drăgălaşiŞi născuţi a fi puşcaşi.

480 Se mira care-i vedeaŞi la ei gura căsca, Că păreau c-au fost cătaneDe când au ieşit din foale.De aşea muştră curată

485 Se tot mira lumea toată,Cum mergeau peste câmpieMândri şi cu veselie.

Grecii, ca nişte măgari,Se mirau de opincari

490 Care de când s-au născut,Puşca-n ochi nu au văzut,Pe care-i credea mişeiNeslujindu-se cu ei,Căci ei, când venea în ţară,

495 Intrau cu oameni de-afarăŞi buni pentru ostăşieNu credeau români să fie;Şi-acu-n oaste de-i punea

Mai multă fală făcea.“ /subl. mele, C.T.P./ [138]

107

Prin acest eveniment se realizează depăşirea unei prejudecăţi şi reconstrucţia unei mentalităţi, surpându-se un mit malefic; se induc semnificaţii naţionale de perspectivă ce vor ajunge să identifice un român activ, capabil de efort militar, neantagonic în raport cu ideea de a lua „istoria pe cont propriu“, de a-şi lua în mâini propriul destin. Desigur, obiectivul lui Mavrogheni a fost acela de a sluji Poarta otomană, al cărei supus credincios era, dar în perspectivă el făcea servicii naţiunii române, la a cărui renaşte a contribuit. Cele două poeme care-l au ca erou pe Mavrogheni sunt dovezi despre neînchipuita carieră a ideii că românii pot fi – totuşi – ostaşi; deşi amândouă se referă programatic la viaţa lui Mavrogheni, ele se opresc la evenimentele militare şi nu ajung la sfârşitul tragic al voievodului, deşi acesta ar fi fost un prilej de declanşare a obişnuitelor lamento-uri privitoare la fortuna labilis şi la deşertăciune. Există două momente-reper ale secolului al XVIII-lea: 1769-1774 şi 1787-1790, fiecare legat de un război ruso-turc. Amândouă sunt foarte importante pentru istoria spirituală şi mentală românească, amândouă au avut majore repercusiuni, dar între ele trebuie făcută o clară distincţie. Cel dintâi moment-reper pune în ecuaţie mari idealuri naţionale (independenţă, stat unitar), dar pentru realizarea tuturor acestora se contează în primul rând pe bunăvoinţa marilor puteri; cel de-al doilea moment-reper nu se referă (oricum, nu o face explicit) la idealuri de asemenea anvergură, dar pune problema capacităţilor româneşti de a scrie propria istorie.

108

Poemele despre Mavrogheni – Cronica anonimă despre luptele lui Nicolae Mavrogheni şi Istoria faptelor lui Mavrogheni vodă de Pitarul Hristache – identifică foarte precis cele două partide: cea „românească“ şi cea „grecească“. Partida „grecească“ este cea a conservatorilor, a acelor boieri, fie ei români sau greci, care şi-au asigurat propriile avantaje în raport cu regimul fanariot, încât sunt interesaţi în păstrarea unui statu quo. Deşi Mavrogheni a luptat în folosul turcilor, adică pentru prezervarea regimului (fanariot) impus de aceştia ţărilor române, partida „grecească“ nu-l poate ierta pentru felul în care i-a tratat pe boieri, şi-atunci condamnă tot ceea ce-l priveşte pe voievod, adică inclusiv recrutarea oastei de români, care le părea boierilor o aventură cu grave repercusiuni în viitor. Nici boierii din partida „românească“ nu-l simpatizează pe Mavrogheni din motive similare, dar aceştia acceptă şi „partea bună a lucrurilor“. Însă, spre deosebire de partida „grecească“, ce-i include numai pe acei profitori ai regimului, puţin numeroşi, dar puternici, partida „românească“ îi cuprinde, alături de boierii mai luminaţi, şi pe reprezentanţii claselor de jos, pe târgoveţi şi, mai mult sau mai puţin teoretic, şi pe ţărani – adică pe componenţii oastei lui Mavrogheni, aşa cum i-a înşirat poemul mai sus. Astfel, în poemul Pitarului Hristache sunt spuse lucrurilor pe nume: „Grecii, ca nişte măgari / Se mira de opincari“ (v. 488), adică pun la îndoială tot ceea ce constituie pentru ceilalţi un motiv de mândrie naţională şi, pe cale de consecinţă, de speranţă. În acelaşi ciclu mavroghenesc trebuie inclus şi poemul Înfrângerea generalului Horvath (e vorba de mai

109

multe lupte din 1788) bătut de oastea românească a lui Mavrogheni:

„Mavrogheni înţelegând,El însăşi oaste pornind,

15 La Odobeşti au venitŞi pe trii părţi l-au lovit.Şi îi tăiară fără milăÎntr-acel ceas ce sosiră.Şi i-au aflat pe toţi beţi

20 Prin crămii şi uliţi, ogrăzi“ [139]

În Înfrângerea generalului Horvath întâlnim de fapt aceleaşi realităţi ca în celelalte două lucrări la care m-am referit înainte, dar realităţi într-un fel abordate din cealaltă direcţie, adică dinspre adversari; aşa se face că acest poem e mai puţin preocupat de a clama vitejia învingătorilor, cât neputinţele învinşilor, pe care îi batjocoreşte, acuzându-i de laşitate.

110

3. „PENTRU ŢARA MEA SĂ FAC“: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI ŞI A BUCUREŞTILOR

SĂRACII – TREZIREA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE

Momentul privind oastea de români a lui Mavrogheni, a fost, aşa cum am văzut, esenţial pentru constituirea noului statut mental şi spiritual al românului, dar el reprezintă o bornă pe un drum care se deschisese anterior, pe fundalul evenimentelor din 1769-1770, punctate de acţiunea volintirilor, apoi de proiectul statului-tampon Dacia şi de punerea în circulaţie a formulei de argumente de tipul capitulaţiilor. Într-un fel ca o „adenda“ la studiul asupra poemului politic în secolul al XVIII-lea, am să mă refer mai pe larg la una dintre lucrările cele mai importante din seria respectivă, anume Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii. Cu mai mulţi ani în urmă, când mă ocupam cu achiziţia de carte în cadrul Bibliotecii Naţionale, a fost oferit acestei instituţii un foarte interesant manuscris miscelaneu, care în final a intrat în fondurile ei, astăzi purtând numărul de inventar ms. 17867. Manuscrisul cuprinde, printre altele, şi o variantă distinctă a poemului Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii, care a rămas necunoscută până acum, deşi în 1926 C.C. Giurescu semnala manuscrisul în discuţie şi îi consemna

111

cuprinsul [140]; voi da curs deci oportunităţii de a publica la sfârşitul acestui studiu textul complet al acestei variante inedite a poemului, pe care, din respect pentru cel care a menţionat-o prima dată, o voi numi „varianta Giurescu“.

A. GENUL DE REALISM

Evenimentele concrete ce făceau, desigur, deliciul publicului, sunt puse astfel în ecuaţie încât să sugereze că ele constituie argumente ale unei demonstraţii – demonstraţia vizând starea deplorabilă prin care ţara e determinată să treacă. Tocmai de aici începe poemul:

„Săracă Ţara Românească, Cine întâi să te jălească, Că ai rămas la o stare, De eşti vrednică de jale.

(5) Unde erai minunată În toată lumea lăudată – Domnie ca o crăie, Acum rămăseşi pustie. Boierii acei cinstiţi,

(10) Prin alte ţări răsleţiţi; Toţi oamenii răsipiţi, Pănă în pământ sărăciţi. Cămpul au rămas pustiiu De cerezi, de herghelii.

(15) Căte oraşe frumóse. Tot pănă în pământ să arse. .............

112

În oraş în Bucureşti De ce întâi să te jăleşti?

(25) Unde minte omenească Să poată să socotească? Acel oraş, frumos, mare – La o jalnică schimbare! Acel oraş împodobit

(30) Atâta schimonosit!“

Autorul doreşte să se afişeze ca un om bine ancorat în realitate, pe care o înţelege just; el sugerează că – tocmai compunând respectivele versuri – trece printr-un „proces de conştiinţă“, pentru că a numi realităţile cu voce tare reprezintă, aşa cum ne asigură el, „primejdie mare“ (v. 39)... pe care de fapt înţelege să şi-o asume din datorie patriotică („Pentru ţara mea să fac“ – v. 45). Iar odată cu acest vers, evident, înţelesurile pe care le are în vedere poetul se plasează în registrul politic. Cine ar fi cei de la care ar emana primejdia, adică cei interesaţi ca situaţia să rămână aşa cum e – poetul nu ne spune, dar ei nu pot fi alţii decât beneficiarii realităţii existente, anume turcii şi regimul fanariot impus de ei în ţările române. Iar revelaţia pe care o aduce autorul şi de care aceştia se tem atât de tare:

„În patru părţi ale lumii Preanumiţi era rumânii, Că sunt iscusiţi la fire (50) Şi n-au între ei unire.“

priveşte, întâi, tocmai capacităţile – deocamdată ţinute sub obroc – ale românilor, anume această mirifică şi greu

113

de explicat în mod concret „iscusinţă la fire“, adică o deosebită capacitate de adaptare şi descurcare sau „multă dibăcie şi isteţime“, aşa cum i-a spus un cercetător, referindu-se opiniile românilor despre ei înşişi [141]; iar în al doilea rând păguboasa „neunire“ a românilor, pe care par a conta toţi duşmanii lor. Nu e vorba încă în acel moment istoric de vreun îndemn la unirea statelor române – abia după noutăţile ideologice pe care le-a adus războiul ruso-turc descris în poemul de care ne ocupăm aici se va oferi soluţia unei astfel de uniuni –, ci autorul se gândeşte numai la solidaritate politică: (54) „Şi dintr-a lor neunire Va veni ţării peire“.

Aceasta era de fapt starea de spirit de pe fondul căreia românii primeau evenimentele noului război ruso-turc.

B. MANUSCRISUL BN 17867. CARACTERISTICILE ŞI CONŢINUTUL LUI

Manuscrisul are 117 file numerotate de copist, format 203/150 mm, fiind scris cu cerneală neagră, probabil de acelaşi autor (sporadicele diferenţe de grafie mai clare datorându-se materialului cu care s-a scris) – în româneşte, cu litere chirilice. Are patru ilustraţii în text (f. 30 v., 35, 41 v., 101 v.), punând în valoare o largă paletă de culori şi dezvăluind o evidentă grijă pentru detalii. Două dintre aceste ilustraţii au legendă: “Marele împărat

114

Por şi tocmai cu Dumnezeu din cer” şi “Şărpilor să păziţi călcăile muieri/i/ şi a să vă păzească capetele Dumnezeu, au zis”. Intenţiile artistice ale copistului sunt demonstrate şi de existenţa unor frontispicii în culori şi încheieri de capitol înfăţişându-l pe şarpele cabalistic al veşniciei, şi de iniţiale numeroase cu roşu. Din păcate, s-a păstrat doar prima copertă, învelită în piele. Conţinutul manuscrisului este eterogen, reflectând desigur, gustul şi interesele culturale ale posesorului, care era, aşa cum vom vedea îndată, una şi aceeaşi persoană cu copistul. Astfel, textul care deschide manuscrisul şi care constituie deja un indiciu asupra preferinţelor aceluia este Alixăndria (f. 1-66 v.), celebra carte populară ce-l are ca personaj pe Alexandru Macedon, carte cu o atât de intensă circulaţie în ţările române şi în toată Europa. Ca un fel de anexă conclusivă a acesteia, sunt inserate imediat nişte Versuri de tânguire asupra lumii (f. 67-68 v.), scrise pe tema deşertăciunii deşertăciunilor, versuri care sunt probabil chiar o creaţie a copistului, impresionat de soarta eroului [142]. Oricum, pare evident că primul proprietar (care este copistul) a cunoscut această carte a peripeţiilor lui Alexandru cel Mare, a apreciat-o şi a dorit să poată reveni asupra ei, adică să aibă propriul exemplar. Şi nu unul oarecare, ci unul dotat cu cele patru ilustraţii de care pomeneam. Un exemplar la sfârşitul căruia să poată aşterne propriile Versuri de tânguire, la care desigur ţinea foarte mult. Alixăndriei şi Versurilor de tânguire le urmează un grupaj destul de întins (f. 69-109) de diverse predici, Cazanii [143] – texte moralizatoare de comentarii evanghelice tematice, însă de mai mică valoare literară.

115

În continuare aflăm textul poemului Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii (f. 110 – 114) – care ne preocupă în paginile de faţă şi al cărui text complet îl voi reproduce la sfârşit. Manuscrisul se încheie cu Trepesniic, adică de semnile oamenilor cum arată în jos anume (f. 114 v. – 117 v.). Trepetnicul (de la slavul trepetīnik, „tremur“) era una dintre modalităţile de bază ale literaturii de prevestire, foarte prizată în epocă, ea ocupându-se cu prezicerile asigurate de mişcările (tremuratul) diverşilor muşchi ai feţei, de tipul: „clătirea buzelor“, „clipirea genelor“, „bătaia ochilor“.

C. AVATARURILE MANUSCRISULUI

Manuscrisul a trecut prin diverse peripeţii. În 1910, când publică lucrarea sa Alexandria în literatura română, ca şi în 1922, când dă o a doua formă aceleiaşi lucrări, M. Cartojan nu indică acest manuscris în lista celor (18 la număr) care conţin romanul Alexăndriei, nefiindu-i cunoscut, deci. Îl descrie în 1926 C.C. Giurescu [144], fără a-i publica textul. Istoricul menţionează însă că manuscrisul face parte din biblioteca sa şi că el este cel ce i-a numerotat foile (1-117) – deci când se afla în mâna lui Giurescu manuscrisului îi lipsea deja prima parte. Giurescu s-a rezumat a-i reproduce cuprinsul şi două însemnări ale copistului. În 1929, când N. Cartojan publică primul volum al Cărţilor populare, el face dovada că acum are cunoştinţă despre acest manuscris, ba chiar îl are în păstrare, fiindu-i împrumutat de proprietarul lui, C. C. Giurescu [145]. Că ulterior, Giurescu i l-a dăruit nu

116

putem şti, manuscrisul rămânând în posesia urmaşilor lui Cartojan (de la care l-a achiziţionat Biblioteca Naţională) şi fiind inaccesibil altora, astfel încât în lucrarea sa Cronicile şi povestirile româneşti versificate, Dan Simonescu [146] îl citează doar după relatarea lui Giurescu din 1926. Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii (f. 110 -114) are versurile dispuse pe tipicul prozei (formă care poate fi întâlnită şi în alte manuscrise [147]), dar de fapt, în succesiune de versuri de opt silabe, de tipul versului popular, cu rima a/b. Poemul a fost caracterizat ca având versuri „foarte rele” [148], sau ca fiind „o adevărată producţie mahalagească” [149].

D. AUTORUL/COPISTUL

Indicaţii asupra încadrării în timp a redactării manuscrisului şi asupra copistului apar chiar în însemnările marginale ale acestuia. Astfel, la f. 80 v., deci cu 12 foi după încheierea Alexăndriei, copistul scrie: „Izbraneae [150] adică Alixăndrie acum tălmăcită rumâneşte după cea elinească. În zilele prea luminatului şi prea înălţatului d/o/mn Io Alixandru Ipsilanti vvd., fiind păstor turmei lui Hs. Kyr Grigorie Mitropolit al Ungrovlahiei, şi episcop al Buzăului Kyr Kosma. Şi s-au scris de robul /în text: „robubul“/ lui D/u/mnezeu Vasile Dimitriovici Zugrav ot Sibiceu de Jos, prin osteneala şi toată cheltuiala lui. Început la luna lui iulie în 23 de zile, şi isprăvit la luna lui septembrie în 23 de zile, când umbla veleatul anilor de la Hs. 1776, iar de la zidirea lumii 7282. Iar cine va citi mă va pomeni. D/u/mnezeu ca un milostiv

117

să-m/i/ erte păcatele cele ce au /sic/ făcut în lumea această amăgitoare, care prende pe toţi ce înşală” [151] – însemnare terminată cu iscălitura frumos meşteşugită în maniera voievodală a sec. 17 şi 18 cu litere aurii. Se pot afirma puţine lucruri sigure despre acest Vasile Dimitriovici – era probabil un simplu boiernaş, cu moşie în zona Sibiceului de Jos, jud. Buzău, dar destul de prosper pentru a-şi investi banii şi munca într-o astfel de întreprindere pentru plăcerea şi uzul personal. Mai ştim – dintr-o altă însemnare a sa (f. 80) – că s-a însurat în anul 1779, că în 1782 i s-a născut o fiică, Dumitra (f. 109 v.), şi că mai avea un fiu, Radul (f. 96). N. Cartojan [152] i-a contestat afirmaţia potrivit căreia el ar fi tradus direct din elineşte textul Alexăndriei, reducându-l astfel la statut de simplu copist, argumente solide părându-i-se aspectul slav al numelor proprii şi formulele de salut slave, ceea ce arată că la bază se află acelaşi manuscris sârbesc sau una dintre copiile acestuia. Însemnările cu caracter particular identifică persoana copistului şi oferă totodată repere pentru încadrarea în timp a muncii sale. Astfel, textul uneia dintre cazanii (încheiat la f. 109 v.) şi cel al Istoriei Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii, care începe la f. 110, fiind scrise cu aceeaşi pană şi cerneală, deci copierea celui de-al doilea urmându-i imediat celuilalt, se poate trage concluzia că însemnarea de la f. 109 v., privitoare la naşterea fiicei copistului numită Dumitra în 1782, însemnare plasată într-un spaţiu rămas liber, este ulterioară textelor între care a fost intercalată. Atunci, dând credit afirmaţiei că Alexăndria a fost copiată în luna a XI-a (iulie) a anului 1775 şi prima lună (septembrie) a anului 1776, înţelegem

118

că textele următoare, inclusiv cel al Istoriei Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii sunt oricum anterioare anului 1782. Considerând pertinent acest argument, cred că putem plasa copierea poemului în intervalul dintre 1776 şi 1782. În ciuda unor încercărilor făcute de către unii cercetători, autorul nu a putut fi identificat în mod convingător. Ion Colan [153] a emis ipoteza că autorul ar putea fi Pitarul Hristache, ipoteză pe drept cuvânt combătută de D. Simonescu [154], împreună cu aceea ce l-a propus pe Ştefan Rusănescu ca autor [155]. D. Simonescu emite opinia că poemul a fost compus de către „un om din preajma Cantacuzinilor“, care „n-a putut-o compune decât în vâltoarea evenimentelor, dar până la 20 martie 1774, data morţii neaşteptate a lui Răducanu Cantacuzino, sau 1776, când celălalt frate, Mihai, a părăsit definitiv ţara, pentru a se stabili în Rusia. Până la aceste date cei doi fraţi au mai putut informa pe autor de cele petrecute.“ [156] Însă ipoteza că autorul era un apropiat al Cantacuzinilor şi că informaţia de bază asupra evenimentelor provine din cercul acestora nu poate sta în picioare pentru simplul motiv că, dacă ar fi fost aşa, autorul n-ar mai fi desfăşurat atâta ironie şi detaşare, odată ce familia Cantacuzino a fost atât de implicată în evenimente. La rândul său, N. Ursu [157] crede că autorul, deşi nu-l precizează ca persoană, ar fi scris mai multe istorii versificate. În ceea ce mă priveşte, cred că aici, mai evident decât în alte cazuri de lucrări care au avut o mare circulaţie, trebuie bine pusă în lumină dihotomia autor/autori, în sensul acelui prim-creator, autorul iniţial, căruia i-au urmat alţii, ce pot revendica participarea la creaţie, odată ce au „rearanjat“ după

119

propriul gust poemul, scoţând unele părţi şi compunând altele, ca într-o adevărată operă supusă mereu transformării, tinzându-se astfel a se satisface fiecare cititor la nivelul detaliilor, şi toţi cititorii împreună la nivelul mesajului.

E. CIRCULAŢIA POEMULUI. VARIANTE. DATARE

Lucrarea a circulat în epocă, dovadă fiind că este conţinută, cu diferenţele de redactare de rigoare, în 7 manuscrise miscelanee: manuscrisele de la Biblioteca Academiei Române cu numerele 1319, 987 şi 1735, manuscrisul Mateescu, Drăganu, Colan şi varianta la care ne referim aici în prim-plan şi pe care o numim „varianta Giurescu“ [158]. Există părţi comune tuturor variantelor (anume cele de lamento şi de filosofie a deşertăciunii, precum şi cele referitoare la noaptea de 7 noiembrie şi la zilele ce i-au urmat. Trebuie subliniat însă faptul că diferenţierea variantelor nu se rezolvă doar la nivel formal, ci mai ales în legătură cu apelul la anume amănunte istorice, amănunte ce se constituie în categorii distincte: evenimente, personaje, perioada de timp prezentată şi atitudinea manifestată de copistul-creator. Referitor la reflectarea evenimentelor în diversele variante să notăm că apariţia detaşamentului condus de Ilie Lăpuşneanu [159] în Bucureşti şi constituirea noului divan este prezentată în toate cele 7 variante. Variantele mss. 987, 1735 şi Giurescu folosesc ca final intrarea în Bucureşti a unui nou detaşament de „volintiri”, pe când celelalte 4 variante ale poemului continuă şi după

120

relatarea acestui episod. De altfel, cu acest conţinut, se formează două grupe distincte de variante. Variantele Drăganu şi Colan relatează plecarea delegaţiei boierilor şi clericilor la Petersburg (30 nov.) [160], ca si episodul luptelor lui Karazin la Comana [161], pe când variantele 1319 şi Mateescu reproduc cuvântarea-manifest antiotoman a lui Pârvu Cantacuzino, iar varianta 1319 amintind şi despre o masă româno-rusă de ziua onomastică a împărătesei Ecaterina II [162] Dacă însă avem în vedere categoria personajelor, polarizarea variantelor se evidenţiază altfel, căci variantele preferă fiecare diverse personaje. Astfel, menţiunea despre Dumitrache Varlaam [163], ridicat agă în noul divan format de „volintiri”, apare numai în variantele Drăganu, Colan şi Giurescu, iar descrierea pitorească a căpitanului Marco, numai în variantele Mateescu, Drăganu, Colan, mss. 1735 şi Giurescu. Cu totul alte polarizări ale variantelor se arată dacă optăm pentru criteriul perioadei de timp prezentate, inegală de la variantă la variantă. Toate variantele au ca punct zero 7 noiembrie, dar unele se întinzând până în jurul zilei de 8 noiembrie – mss. 987, 1735 şi Giurescu, altele până la 25 noiembrie – mss. 1319 sau chiar până la 30 noiembrie – variantele Mateescu, Drăganu şi Colan, ultimele două din această grupă făcând referinţă în avans la un eveniment posterior, anume moartea în luptă a lui Pârvu Cantacuzino – decembrie. Diverşi cercetători au abordat problema datării fiecărei variante; iată, prezentate succint, concluziile lor: varianta Mateescu a fost redactată în intervalul 1771-1779 [164]; Giurescu – înainte de 1782 [165]; ms. 1319 – 1789 [166]; Colan – 1792 [167]; Drăgan – înainte de

121

1800 [168]; ms. 897 [169] şi ms. 1735 [170]– după 1800. Am făcut observaţia că toate cele 7 variante păstrate conţin părţi comune, pe care le-am numit deja. Consider că acesta a fost punctul de plecare şi că în acesta a constat conţinutul primei redacţii, efectuate imediat după noiembrie 1769, în ton umoristic, destinat unor cititori ce aveau proaspete în memorie evenimentele, asupra semnificaţiei cărora nu apucaseră să se dumirească. Deci prima redacţie a fost efectuată înainte de întoarcerea delegaţiei boierilor şi clericilor de la Petersburg (1770) sau oricum înainte de congresul de la Focşani (august 1772), dată de la care atitudinile sunt clar polarizate, iar românii vin cu un punct de vedere unitar şi oficial. Sperând într-o reglementare diplomatică a cererilor naţionale, „argumentate documentar“ la Focşani, pe de o parte, şi temându-se de pericolul pe care îl reprezintă cetele populare înarmate (volintirii), pe de altă parte, marii boieri constituiţi în partida naţională, la unison cu cei din partida conservatoare, au ajuns să dezavueze războiul de tip popular, afirmând că treburile oştirii şi ale ţării se cuvin rezolvate de cei ce se considerau autenticii reprezentanţi ai stabilităţii economice şi politice, dezavuare ce viza implicit şi acţiunea din noiembrie 1769. Poemul Istoria Ţării Româneşti şi a Bucureştilor săracii circula deja; acum însă diferiţi copişti, având evidente tangenţe cu partida naţională boierească şi cu dezideratele acesteia, adaugă textului copiat amănunte ce au darul să pună distinct în lumină şi să lămurească partea pe care o considerau pozitivă, acceptabilă a mişcării. Acestei a doua etape esenţiale pentru receptarea poemului îi aparţin amănunte precum: trimiterea de către Pârvu

122

Cantacuzino a delegaţiei amintite la Petersburg (variantele Drăganu şi Colan); cuvântarea explicativă (poate retroactiv confecţionată) a lui Pârvu asupra intenţiilor sale şi departajarea ideologică faţă de Argeşanul şi Vieroşanul (variantele Mateescu şi mss. 1319); deplângerea morţii eroice a lui Pârvu (variantele Drăganu şi Colan). Aceste patru variante pe care le-am trecut în revistă acum cred că sunt rezultate din a doua etapă a redării evenimentelor. Variantele Giurescu, mss 987 şi 1735 formează o linie comună, ce decurge direct din prima redactare, această primă redactare nepăstrându-se, căci, din motive de cronologie, niciuna dintre variantele aparţinând liniei directe nu poate fi originalul. Trebuie punctată în adâncile sale semnificaţii problema caracterului umoristic al povestirii. Pentru partea de început, indicând prima versiune, caracterul umoristic la nivelul stilului se potriveşte cu conţinutul. Impresia umoristică nu se potriveşte unor deziderate politice având o importanţă radicală sau relatării morţii eroice a lui Pârvu. Poemul apare rupt altfel. Acest fapt constituie o dovadă pentru ideea unui adaos interpretativ la un poem care circula deja şi faţă de care se simţea nevoia unor „replici”.

123

NOTE

1. Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VII Reformatori, Buc., 1938, passim. Vd. şi idem, Roumains et Grecs à travers les siècles, Buc., 1921, passim. 2. M.-Ph. Zallony, citat de Nicolae Bălcescu în studiul Românii şi fanarioţii, publicat în vol. de Opere, vol. I, ediţie critică de G. Zane şi Elena Zane, Buc., Ed. Academiei, 1974, p. 107. 3. Apud Gh. Adamescu, Ideile politice ale cronicarilor, Buc., Socec, 1895, p. 33. 4. E vorba de faptul că musulmanul trebuie să se menţină într-o stare de puritate, care exclude contactul cu mortul şi, prin extindere, cu bolnavul. 5. E vorba de faptul că musulmanul nu are voie să înveţe limbi străine. Prevederea respectivă din Coran a avut efecte dezastruoase pentru Imperiul otoman, căci el şi-a lăsat toată activitatea diplomatică pe seama grecilor din Fanar, vorbitori de limbi străine, care au manevrat adesea lucrurile în alte direcţii decât cele ale intereselor turceşti. 6. G. Cassimatis, Esquisse d’une sociologie du phanariotisme, în: Symposium L’epoque phanariote, 21-25 octobre 1970, Thessaloniki, 1974, p. 160-161.

124

7. N. Iorga, Scrisori de domni. Scrisori de boieri, ediţia a III-a, Vălenii-de-Munte, Ed. Datina Românească, 1932, p. 172. 8. N. Iorga, Sur la psychologie du roumain, în: „Revue historique du sud-est européen“, Buc., VIII (1931), p. 214. 9. Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, trad. rom. Aurelia Creţia, Buc., Ed. Univers, 1982, p. 66-67. 10. Deşi foarte veche, cea mai celebră relatare a războaielor ruso-turce aparţine lui A.D. Xenopol – vd. ediţia Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, ediţie de Elisabeta Simion, Buc., Ed. Albatros, 1997, pentru războiul din 1768-1774 vd. p. 46-96. 11. Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Buc., Ed. Universităţii Bucureşti, 1999, p. 39. Cf. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848), trad. Maria Carpov, Buc., Ed. Humanitas, 1995, p. 285. 12. Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 40. 13. N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII Reformatorii, p. 260. 14. Ibid., p. 264. 15. Cei doi arhimandriţi sunt Damaschin al Mănăstirii Argeşului şi Sofronie al Mănăstirii Vieroşi, amândoi filoruşi şi implicaţi în evenimente. De altfel, nu doar aceştia doi sunt implicaţi, ci mai mulţi înalţi ierarhi – vd. N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII Reformatorii, p. 263 şi 264.

125

16. Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ediţie de N. Iorga, Buc., Ed. Minerva, 1902, p. 158. 17. Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 39. 18. V. şi Al. Dumitrescu, „Trâmbiţa românească“, manifest politic, patriotic şi revoluţionar, compus în versuri şi tipărit la 1769 de Ienăchiţă Văcărescu pentru strângerea volintirilor supt steagurile pol-polcovnicului Nazarie Carazin, în: „Memoriile Academiei Române“, secţ., III, seria a 2-a, XXXVII. Evident, atribuirea manifestului lui Ienăchiţă Văcărescu este o ipoteză total gratuită. Vd. şi N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, ediţie de Barbu Theodorescu, Buc., E.D.P., 1969, p. 411. 19. Moscali, adică ruşii, de la ‹Mosc›, forma românească a epocii pentru Moscova. 20. Citat după Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), ediţie de Dan Simonescu, Buc., Ed. Academiei, 1967, p. 106. 21. /Pseudo-/Enaki Kogalniceanu, Letopiseţul Ţărei Moldovei, Buc., Ed. Socec, 1895, p. 110. 22. Ibid. 23. Un cal din Egipt, adică un pur sânge arab. 24. Citat după Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 112. 25. Dulalmà, „laudă“ (turcism). 26. Zvancea este o deformare de la Isaccea. 27. Mehtup, „raport“ (turcism). 28. Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 112. 29. Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 117. 30. Ibid. 31. Ibid., p. 120.

126

32. Ibid., p. 118. 33. /Pseudo-/Enaki Kogalniceanu, op. cit., p. 113. 34. Din iunie, Moldova nu mai avea voievod, căci Grigore Callimachi încercase să fure chiar de la turci şi fusese decapitat. 35. A.D. Xenopol, Războiele dintre ruşi şi turci, p. 48-49. 36. Ibid. 37. Pompiliu Eliade, op.cit., p. 67-68. 38. Nazarie Karazin era moldovean de fel, dintr-o familie, Caragea, care-şi unise destinul cu al lui Dimitrie Cantemir, astfel că după nefericita bătălie din 1711 de la Stănileşti, în care oştile ruso-moldoveneşti conduse de ţarul Petru I au fost învinse de turci, a luat calea exilului în Rusia. Aici străbunicul lui Nazarie a primit pământ în zona Harkov, împreună cu mulţi alţi români ce l-au urmat pe Cantemir, şi unde s-a constituit un fel de colonie românească ce a fost inclusă în mica nobilime rusă. Astfel, străbunicul lui Nazarie şi-a rusificat numele, devenind Karazin. Nazarie, câţiva ani după războiul din 1768-1774, ridicat la gradul de colonel pentru merite deosebite, s-a retras la moşia familiei din zona Harkov, unde, ca recunoaştere a prestigiului său dobândit sub arme, a devenit un fruntaş local. În 1786, s-a elaborat proiectul, ca, pe lângă Universitatea din Petersburg, existentă deja să se mai instituie trei universităţi, şi anume la Cernigov, la Pskov şi la Penza. Nazarie Karazin şi-a convins concetăţenii să doneze din partea Harkovului uriaşa sumă de 400.000 de ruble statului, cu condiţia ca acest oraş să fie inclus pe lista centrelor universitare, ceea ce a fost acceptat. Astăzi această universitate poartă numele „Vasili Nazarievici Karazin“,

127

de la numele fiului lui Nazarie, consilier al ţarului Alexandru I şi şef al Administraţiei Şcolilor, calitate în care a elaborat Regulamentul de funcţionare al întregii reţele de universităţi ruse. Vd. Iurie Colesnic, Românii ctitori de şcoli în Rusia, în: „Observatorul“, Toronto, 21 sept. 2004. 39. N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 262. 40. N. Iorga, ibid.; Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 41. 41. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, p. 285, spune că la sfârşitul războiului numărul lor ajunsese la 12.000 de oameni. 42. Chilomul era o armă o coadă lungă de lemn cu o secure în vârf. 43. Ciomege. 44. Adică atârnând la brâul aceluia la fel de firesc cum ar fi atârnat acolo picior de porc; sugestia este că volintirii nici nu ştiau să poarte armele. 45. Dionisie Eclesiarhul, Chronograful Ţării Româneşti, ediţie de C.S. Nicolăescu-Plopşor, Râmnicu Vâlcea, 1934, p. 112. 46. Mihai Cantacuzino a fost un om de mare cultură, care a consemnat în scris evenimentele din războiul din 1768-1774, fiind o sursă nepreţuită de informaţii privitoare la români. La sfârşitul războiului, s-a refugiat în Rusia, unde a primit gradul de general maior. A redactat o Genealogie a familiei Cantacuzino şi o Istorie politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea dintâi a sa întemeiere până la anul 1774. A murit în Rusia în 1790. Vd. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, p. 101-112, unde este inclusă şi o amplă biografie; Istoria literaturii române, vol. I, Buc., Ed. Academiei, 1964, p. 694-697; Al. Piru, Istoria literaturii

128

române de la origini până la 1830, Buc., 1977, p. 358-359. 47. Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 172. 48. „Înainte năvală, soldaţi!“ (lb. rusă) – vd. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 109. 49. Căhrăman paşa este Caraiman paşa. 50. Urdie/ordie, oaste turcească. 51. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 110. 52. Cronicul Protosinghelul Naum Râmniceanu, în: Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, texte editate şi traduse de Constantin Erbiceanu, ediţie anastatică, Buc., Ed. Cronicar, 2003, p. 259. 53. Pârvu Cantacuzino era mai mare dintre fraţii săi Mihai şi Răducanu, toată familia fiind filorusă şi puternic angrenată în evenimente. 54. Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor, trad. rom. Maria Şerbănescu şi Sabina Drăgoi, Buc., Ed. Albatros, 1996, p. 228. 55. Mihai Cantacuzino op.cit., p. 168. 56. George Potra, Istoricul hanurilor bucureştene, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 47-51. 57. Apud George Potra, op.cit., p. 50. 58. Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 174-175. 59. Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, p. 228. 60. Apud Leonid Boicu, Geneza „Chestiunii române“ ca problemă internaţională, Iaşi, Ed. Junimea, 1975, p. 33.

129

61. N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 274. 62. V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, vol. I, Buc., 1892, p. 34, notă. 63. A. Veress, Bibliografia româno-ungară, vol. I, Buc., Ed. Cartea Românească, 1931, p. 267-268. 64. N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 333. 65. Leonid Boicu, Geneza..., p. 38-39. 66. Titlul original şi complet este: Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen. 67. Leonid Boicu, Geneza..., p. 38-39. Vd. şi N. Iorga, Histoire des relationas russo-roumaines, Iassy, 1817, p. 154-178. 68. Vd. N. Iorga, în comentariile la Mihai Cantacuzino, op.cit., p. 68 şi urm., C. Giurescu, Capitulaţiile Moldovei cu Poarta otomană, Buc., 1908, Ioan C. Filitti, România faţă de capitulaţiile Turciei, „Analele Academiei Române“, seria II, tom XXXVIII, Memoriile Secţiunii Istorice, Buc., Ed. Socec, 1915; Leonid Boicu, Geneza...; Anton Caragea, Epoca Renaşterii naţionale, Buc., Ed. Univ. Buc., 2003. 69. Leonid Boicu, Geneza..., p. 12. 70. Mihai Cantacuzino, op.cit., p. 68-69, nota 3; N. Iorga, Istoria românilor, vol. VII, p. 283. 71. Leonid Boicu, Geneza..., passim. 72. Mihai Cantacuzino, op.cit., p. 485-487 şi 490-491, dar şi Istoria Ţării Româneşti (1774-1776), tipărită la Viena, în 1806.

130

73. Ienăchiţă Văcărescu, Istoria a prea puternicilor împăraţi otomani (1794). 74. A historical and statistical account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, London, 1821, lucrare apărută în acelaşi an şi la Paris, cu titlul Tableau historique de la Moldavie et Valachie. 75. Mare propagandist pentru cauza românească, Félix Colson a scris două lucrări: Précis des droits des Moldaves et des Valaques, fondé sur le droit et sur les traités, Paris, 1839 şi De l’état présent et de l’avenir des Principautés de Moldavie et Valachie, Paris, 1839. 76. G. Rucăreanu, Adunare de cele dintâi hatiumaniuri (fermane) ce s-au dat după vremi de către Poarta otomană Ţării Româneşti, de la cea dintâi vapitulaţie a sa, supt Mircea Vv. cel Mare, la anul 1393 după Hristos şi până în veacul cest de pe urmă în feliuri de pricini, în: „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, Buc., nr. 15 (13 apr. 1842) şi 16 (20 apr. 1842). 77. Aici boierii români prezentau oficial contelui Orlov, reprezentantul Rusiei la Congres, un document cuprinzând „învoieli cu cari strămoşii lor s-au închinat odinioară Porţii“. Vd. Anton Caragea, Epoca Renaşterii naţionale, p. 9. 78. Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, trad. rom. de G. Sion, tom III, Buc., 1859, p. 216-217. 79. Ibid., p. 218. 80. Anton Caragea, Epoca Renaşterii naţionale, p. 11-12, 19-20, 21 şi 22. 81. Ibid. p. 20. 82. Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 115.

131

83. Cronicarul ori nu înţelege ori se face că nu înţelege că avem de-a face cu o „convenţie literară“ prin care autorul pune în gura adversarilor săi tocmai argumentele pentru care aceştia trebuie să fie dispreţuiţi de toată lumea. 84. Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 160-161. 85. Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 162. 86. Dan Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 114. 87. Vd. caracterizarea stilistică făcută de Dan Simonescu, idem, p. 142. 88. Ibid. 89. Ibid., p. 157-158. 90. Ibid., p. 187. 91. Includ aici şi poemul Versuri pentru moartea domnului Grigore Ghica, căci raptul Bucovinei şi asasinarea voievodului protestatar, deşi depăşesc segmentul de timp 1769-1774, sunt consecinţe directe ale sale. 92. Vd. infra datările propuse la discuţia despre datarea poemului. 93. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 152. 94. Ibid., p. 197-180. 95. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 7. 96. Ibid., p. 12-19. 97. Ibid., p. 10. 98. Ibid., p. 7-8.

132

99. Poemele menţionate mai sus scrise de Miron Costin şi Dosoftei nu reprezintă o stare cultural-mentală generală, ci un „accident“, dată fiind instrucţia poloneză a celor doi intelectuali de mare calibru şi sentimentele lor filopolone, iar pe de altă parte, aşa cum precizam mai înainte, modalitatea formală şi ideologică a poemelor celor doi autori sunt total străine poemului politic din secolul al XVIII-lea pe care cercetarea de faţă îl are în vedere. 100. C.Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, trad. rom. Mihai Vasiliu, Buc., E.L.U., 1968, p. 167. 101. T. Dinu, Mihai Viteazul, erou al eposului grec, Buc., Ed. Humanitas, 2009, p. 9-10. 102. Ibid., p. 10. 103. C.Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, p. 168. 104. Ibid. p. 103. 105. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 9. 106. C.Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, p. 85; vd. şi D. Russo, Studii istorice greco-române, ediţie de C.C. Giurescu, Buc., F.P.L.A. Carol II, 1939, p. 109-113 şi Istoria literaturii române, vol. I, Buc., Ed. Academiei, 1964, p. 351. 107. Istoria literaturii române, vol. I, p. 348. 108. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 60-61. 109. Ibid., p. 160. 110. Ibid., p. 203-204, 217. 111. Ibid., p. 65. 112. Ibid., p. 79. 113. Ibid., p. 77.

133

114. Ibid., p. 94. 115. Mihai Cantacuzino, op.cit., p. 253. 116. Ibid., p. 101-102. 117. Ibid., p. 111. 118. Ibid., p. 107. 119. Ibid., p. 109. 120. Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Buc., Ed. Humanitas, 1992, p. 107, a arătat foarte clar că „Lupta dintre «greci» şi «români» nu trebuie înţeleasă în sens strict etnic, uneori boieri neaoşi au susţinut interese străine, alteori boieri greci de origine s-au aflat la conducerea partidelor pământene. Conflictul dintre cele două partide a fost politic, nu etnic, învârtindu-se în jurul problemei puterii, a statutului Principatelor, a raporturilor cu Constantinopolul.“ 121. E vorba despre acei boieri semnaţi „în fals“ în manifeste, dar care îşi exprimaseră în particular, adică în întâlnirile conspirative ale boierilor, aceleaşi idei cu cele incluse în manifeste. 122. Trecuta oştire înseamnă războiul ruso-turc din 1768-1774, abia încheiat. 123. Grigore vodă Ghica, cel ucis de turci, pentru că protestase împotriva cedării Bucovinei către Austria, eroul poemului Uciderea lui Grigore vodă Ghica. 124. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 207-208. 125. Ibid. p. 220. 126. Ibid., p. 304. 127. Dajdie, aici în sens de dare în bani. 128. Zaherea, aici în sens de dare în natură, în produse.

134

129. Raia, supuşii otomani plătitori de biruri. 130. Dijmărit, darea pe stupi. 131. Oierit, darea pe oi. 132. Tutunărit, dare asupra culturilor de tutun. 133. Văcărit, dare pe animale mari. 134. Execuţia lui Hangerli vodă apare în două poeme anonime cu versuri de opt silabe, precum şi în redacţia lui Zilot Românul, unde versurile scurte alternează cu cele lungi. 135. Identificat de cei mai mulţi cercetători cu Gheorghe Nacul. 136. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 291-292. 137. Era vorba de 90 steaguri de seimeni (ostaşi cu sâneşe, adică puşti cu cremene); 8 steaguri de scutelnici (ţărani scutiţi de plata birului domnesc); 4 steaguri de arnăuţi (mercenari albanezi); câteva steaguri spătăreşti (corpuri aflate sub comanda Marelui Spătar, comandantul oastei în lipsa domnului); câteva steaguri căpităneşti (căpitanii erau tot mercenari, care venea în fruntea propriei cete de luptători, cum fusese înainte cu două secole un Baba Novac); în sfârşit, câteva detaşamente turceşti trimise în ajutor de paşalele de la sudul Dunării. Precum se observă, marea majoritate a oastei lui Mavrogheni o formau românii. 138. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 268. 139. Ibid., p. 284. 140. C.C. Giurescu, Un manuscris mescelaneu, în: „Revista Istorică“, an XII, nr. 10-12, oct.-dec. 1926, p. 311-313.

135

141. Ion F. Buricescu, Sufletul românesc, Buc., Ed. Casa Şcoalelor, 1944, p. 110. 142. De altfel, copistul nostru a avut un anume apetit al versificării, dovadă stând rimele presărate ici-colo – vd. spre exemplu, f. 80. 143. O trecere în revistă a acestora a făcut C.C. Giurescu, Un manuscris mescelaneu, p. 311-313, drept care nu o mai reluăm aici. 144. C.C. Giurescu, art. cit. 145. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura română, vol. I, p. 275. 146. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 125. 147. Cf. D. Simonescu, ibid, p. 171. 148. N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, p. 410. 149. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. I, Buc., F.R.L.A., 1941, p. 56. 150. „Izbraneae“ (Izbranie), cuvânt slavon însemnând „alegere“, „culegere“. 151. Această însemnare este reprodusă şi de C.C. Giurescu, loc cit., p. 313. 152. N. Cartojan, Cărţile populare în literatura română, vol. I, ed. II, Buc., Ed. Enciclopedică Română, 1974, p. 274-275.153. Ion Colan, art. cit., p. 266. 154. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p.127, nota 15. 155. Ibidem, p. 125-126.156. Ibidem, p. 126-127.157. N. Ursu, Noi contribuţii la stabilirea paternităţii unor povestiri istorice în versuri, Anonimul B. în: „Limba română“, IV, 1966, nr. 2. 158. Pentru descrierea manuscriselor ce conţin această istorie versificată a Ţării Româneşti şi caracterizări asupra

136

variantelor acesteia – vd. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 124-125. Notăm aici doar că textul Istoriei Ţării Romîneşti... a fost publicat corespunzător variantelor: a) varianta mss 1319 – N. Iorga, Manuscripte din biblioteca episcopului de Buzău Dionisie, în: „Revista istorică“, IV (1918), p. 156-162; b) varianta mss. 987 – /G. Bariţiu,/ Stihuri făcute de vistierul Nicolae Rusinescu din Craiova asupra războiului ruşilor din anii 1765 şi 1769, în: „Transilvania“, Braşov, VI, 1973, p. 93-94; c) varianta Mateescu – Const. N. Mateescu, Istoria Ţării Româneşti de la 1769, în: „Viitorul. Revistă bisericească şi didactică“, Iaşi, IV, 1902, nr. 19, p. 6-8; d) varianta Drăganu – N. Drăganu, Versuri vechi, în: „Dacoromania“, Cluj, V, 1927-1928, p. 509-516; e) varianta Colan – Ion Colan, O istorie a Ţării Româneşti în versuri din 1792, în: „Ţara Bârsei“, an II (1930), nr. 3, p. 266-273; f) varianta mss. 1735 şi g) varianta Giurescu – nu au fost publicate până în acest moment. D. Simonescu, Cronici şi povestiri româneşti versificate, p. 128-140, reproduce comparativ variantele mss. 1319, mss. 987 şi Mateescu. 159. Cf. Mihai Cantacuzino, op.cit., p. 171.160. Cf. Ibid., p. 176. 161. Cf. Ibid., p. 176. 162. 25 noiembrie. 163. Cf. M. Cantacuzino, op. cit., p. 176. O vreme, sub influenţa lui Iorga, acest Dumitrache Varlaam a fost identificat cu Dumitrache cronicarul, autor al unei relatări asupra razboiului ruso-turc 1768-1774. Ulterior s-a demonstrat însă că este vorba de două personaje diferite – I.C. Filitti, Cronicarul Dumitrache, în „Revista istorică română“, 1933, vol. III, fasc. II-III, p. 194-201 şi I. Ionaşcu, Lucruri noi despre cronicarul Dumitrache, în „Revista istorică română“, 1939, vol. II, p. 246-263.164. Reproducând textul, care a rămas apoi

137

inaccesibil cercetătorilor, C.N. Mateescu (art. cit.) menţionează şi însemnarea copistului Niculae Popa Dumitru Dima, care indica anii menţionaţi. 165. Vd. studiul de faţă, supra, cap. D. Autorul/Copistul. 166. Dată menţionată în manuscris – f. 249 v. 167. După formula „sfârşitul Istorii Ţării Româneşti a lui Dumnezeu slavă” sunt plasate cifrele 792 (I. Colan, art. cit., p. 273). 168. Apreciere făcută de N. Drăganu în art. cit., p. 503. 169. D. Simionescu, op. cit., p.124. 170. Manuscrisul are mai multe însemnări de date, cele mai multe vezând al doilea deceniu al sec. 19.

138

TEXTUL ORIGINAL AL POEMULUI

ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI ŞI A BUCUREŞTILOR SĂRACII

(în varianta Giurescu)*

„Săracă Ţara Românească,Cine întâi să te jălească,Că ai rămas la o stare,De eşti vrednică de jale.

5 Unde erai minunatăÎn toată lumea lăudată – Domnie ca o crăie,Acum rămăseşi pustie.Boierii acei cinstiţi,

10 Prin alte ţări răsleţiţiToţi oamenii răsipiţi,Pănă în pământ sărăciţi.Cămpul au rămas pustiiuDe cereză, de herghelii.

15 Căte oraşe frumóse.Tot pănă în pământ să arse.La Rămnec şi şi (sic) la Buzău

Tot ferise D/u/mnezeu,

* Am dispus versurile în aşezarea lor naturală.

139

De mănăstiri şi de case 20 Tot rămăsese nearse.

Iar acum de curândLe-au ars şi acelor de rănd.În oraş în BucureştiDe ce întâi să te jăleşt

25 Unde minte omenească Să poată să socotească?Acel oraş, frumos, mare – La o jalnică schimbare!Acel oraş împodobit

30 Atâta schimonosit!Şi e lucru de mirare,Că nu are asemănare.Curţi boiereşti şi grădiniSă le vezi şi să suspinezi –

35 Prin toate este drum mare, Tocmai ca drumul de sare.Ci întăi să scriu să fac,Mai bine iar să tac.Că primejdia iar mare

40 Şi mintea temere n-are.Istorie forte multăŞi mintea mea este scurtă.Dar nu voi să scriu vro istioriiCi numai să fac o protimiea.

45 Pentru ţara mea să fac,Măcar nu fie pe plac.În patru părţi ale lumiiPreanumiţi era rumânii, Că sunt iscusiţi la fire

a Protimie, preferinţă, folos (gr.)

140

50 Şi n-au între ei unire.Şi dintr-a lor neunireVa veni ţării peire;Acum iată o văzumŞi cu toţii o crezum.

55 Că unii din neunire,Alţii din nemulţumire – Veni ţării peire.Mâniind pe D/u/mnezeu,Ne-au sosit acest ceas rău.

60 De la leat şaizeci şi 5b

Primejdii şi mari şi mici – Era în ţară nelipsite,Se făcuse obişnuite.Iar la leat 60 şi 9

65 Văzum altele mai ....Unde turcii şi tătariiAvea război cu muscalii.Noi după a nóstră stare,N-aveam altă supărare,

70 Cherestrile, zaharale,Ne deprinsesem cu ele,Dar la noemvre în 7Joi spre vineri noaptea,Auzim un ţipăt mare

75 Un zgomot şi un chilomanc

O strigare şi un huiet de stupaid şi de

b Referinţa este probabil la răscoala breslelor (rutefurilor) din Bucureşti, care a izbucnit în mai 1765, răscoală înfrântă, conducătorii ei pierind decapitaţi.c Chiloman, strigăt de durere

141

amane

Nu puteai să mai pricepiCe socoteală să începi.Unii zicea că sunt muscali,

80 Cei mai mulţi că sunt tătari.Dar anevoe, frate, să credeUn lucru ce nu să vede.D-unde ce să lumină,

Oareşce să mai alină 85 Acel huet şi strigare

Şi acel chiloman mare.Când începum a vedea bine – Mascarade minuneCe să spui şi ce să zici:

90 O grămadă de calici.Blestemaţi şi porci de căine – Toate uliţele pline.Cu câte un peşchirf la mână,În cap pene de găină,

95 Orice mergeai şi întrebai,Ei îţi răspundea: stupai!Nu aveai să le înţelegiŞi nici să le mai alegi.Atâta auzeam: stupai

100 Şi ne curăţeam de cai.Până să ne domirim,Di prin hanuri să eşim,Ei prădase le spusese,

d Stupai, înainte! (rus.). Cf. M. Cantacuzino, op. cit., p. 172.e Aman, îndurare, iertare.f Peşchir, prosop, ştergar

142

Pe greci în pei îi lăsaseg. 105 Iar maiorul Zguralih

El putuse năvăliŞi cu toţi ai lui intraseTocmai la vodăi în case.Vod/ă/ dacă l-au văzut

110 De frică cu totul la el au căzut,Ca să-l dea afigiseascăj,Să nu-l harpalidiseascăk

Iar el cu mojicieŞi cu rea obrăznicie

115 Nice să audă nu vreaCu Dei Costea vorbeaIar vod/ă/ îngenu/n/chiaŞi cu lacrămi săruta.Ei atâta îl dezbrăca,

120 Încă nimic nu-i lăsa.Iar Cârlova căpitanull

Îi luase guţumanul.

Cu un rând de haine îl lăsară

g Se identifică aici caracterul antifanariot al mişcării.h Maiorul Zgurali, comandant al unui detaşament de volintiri. În Cronograful medelnicerului Dumitrache, Zgurali e căpitan (Istoria evenimentelor din Orient, cu referinţă la Principatele Moldova şi Valahia, din anii 1769 – 1774, ediţie de V.A Urechilă. În: „Analele Academiei Române“, Mem. Secţ. ist., tom X (1887-1888), p. 371. i

j Afigisi – a lăsa să fugă (gr.)k Harpaladisi – a înhăţa, a apuca avid (gr.)l Cârlova, comandant al unui detaşament de „volintiri”.

143

Şi curând îl ridicară

125 La Sfete Gheorghien în hanUnde era şi vel bano,Fratele Mării saleCu haremul dumisaleDupă ce se aşăzară,

130 Iar la curte să înturnară.Să lăsăm până aciŞi să vorbim şi de turci.Minune D/u/mnezeiascăTu cu legea creştinească;

135 Ajutor D/u/mnezeescFu cu neamul creştinesc.Nu e minte omeneascăSă pótă să socoteascăAceastă mare minune

140 Pentru a turcilor mulţime -Amărâţi luară frica,Cât fugiră de nimica:Atâţea anadoleni,Giurgiuveni, nicopoeni

145 Şi cei mici agaleleSă-i vezi fugind făr de şaleDe ţigani, de haimanale.D/u/mnezeule ceresc,N-am gură să-ţi mulţămesc,

150 Că mâna ta ne-au păzitDe tine s-au îngrozit.

n La mănăstirea Sfântul Gheorghe se ascunsese o parte din marea boierime.o Marele ban Dumitrache Ghica.

144

Acum de turci să lăsăm,Iar vorbă să apucămDupă ce în curţi veniră

155 Luară ce mai găsirăÎi lăsară mai cu capul.Pre Grigorie săn Scarlat îl luarăSă meargă ca un hatman în hanLa Sfete Ioan.

160 Şi fără de vorbe multeSă aducă pe bieţii boieri la curte.Iar el ca un politicosDucea pă bieţii boieri pă jos.Încă eşi vorbă mare

165 Că-i ducă [sic] ca să-i omoare.Brăncoveanup ostenise,Prin tină să năduşise,Şi gândea cum să sosească,Mijlocul să-şi răcorescă,

170 Dar până a-şi lua seamaOstaşii îi furară blana din spinare.Mergând boerii la curteVăzură obraze multeŞi umblau toţi cum mai tare,

175 Să vedem cine e mai mare,Când să vezi ce să vezi,Să rabzi ori să lăcrămeziCă şădea în spătariiAcel po/l/covnic Ilieq

p Nicolae Brâncoveanu, strănepot al voievodului Constantin Brâncoveanu, op.cit, p. 410q Ilie Moldoveanul, comandant al unui detaşament de „volontiri”.

145

180 Pe porocle Lepoşneanr

Cu conteşuls lui CiocârlanÎmbrăcat, înfăşurat,Însă părea că e umblatCu o săbióră încins

185 Şi vorba lui cam cu plânsu,La faţa prea rumeorŞi numai cu capul gol.De-a dreapta lui, Argeşa/n/ult

Şi în stânga, Verişanuu

190 Amândoi arhimandriţi,Cu minte iscusiţiDar de alde „Maria ta“,„Blagorodnicia ta”Atăta de deşi era

195 Când îţi venia a vărsa.Amândoi ţinea bastoaneŞi judeca din canoanePe armeni şi pe evreiv

r Era probabil din ţinutul Lăpuşnei.s Conteş, manta lungă purtată de boieri, ca şi de domnt Este vorba despre Damaschin, arhimandritul Argeşului, filorus încă înainte de dezlănţuirea războiului – vd. M. Cantacuzino, op.cit., p. 154, 177.u Este vorba despre Sofronie, arhimandritul mănăstirii Vieroş, filorus, M. Cantacuzino, op.cit., p.177. a condus împreună cu Damaschin o altă partidă antiotomană, dar opusă ca metodă şi cereri partidei antiotomane a marilor boieri, de care a fost învinsă (ibid., p. 459).v Transpar aici revendicările economice ale „volintirilor”, armenii şi evreii simbolizând pătura negustorească bogată. De altfel, M. Cantacuzino, (op.cit., p. 174)

146

Îi lăsară tot în pei. 200 Boerii tot aşteptară

Treaba, pănă să lăsară,Că văzură pe IlieDespre dalba veselieŞi apoi nu zăboviră

205 Şi să prirofolisiră – Cum că, ca un om viteaz,Nu e niceodată treaz,Pe Dumitrache VarlaamÎl ridicară agă în divan

210 Şi aşa eşiia afară Şi se scobora pe scară:

Plecă pă jos la conacŞi puse o şapcă (sic) în capO şapcă de teletenw.

215 Iar Gavrilă Stamatinul,Fiind îmbrăcat nemţeşte,Dă lângă el nu lipseşte,Ci vorbeşte moscăleşte,De păhar nu să sfieşte.

220 De acestea multe făcură,Până pă vodă îl porniri (sic)x

asigură că „nici de la o casă de rumân n-au luat „volintirii”, ci numai de la Curtea Domnească”.w Teletin, piele tăbăcită cu materii vegetalex Grigore Ghica a fost trimis la contele Rumenaţev. M. Cantacuzino (op.cit., p. 175) spune că voievodul a fost „pornit” peste „trei-patru zile” de la convorbirea la care m-am referit mai sus, şi care a avut loc pe 8 nov.; deci Grigore Ghica a pornit spre Rusia prin 11-12 nov.

147

Apoi făcură divanSă dea oştilor nezany

Le veni veste la curte 225 Că mai vine óste să între.

Îndată încălicară,Eşiră din târgu afară.Noi biet ne mai veselimŞi mersem ca să privim,

230 Doară ne va veni cinevaşSă te mai incredem în cevaş.Clopotele trăgea toate,Lumea alerga pe moaste,Când la óste ce să vezi,

235 Să râzi or să lăcrămezi. Că veni un Marco căpitanu,Un mojic şi un rătan,Cu o fodolie mare -Abia se mişca călare.

240 Toate altele să laşiŞi să priveşti la ostaşiCă nu (sic) mai veniră oieri şi plugariŞi ţigani şi mămăligariŞi copzari şi toboşari

245 Şi a lui minunată ósteLe era mare năpaste.Unii cu frăne de tei,Alţii cu scări de curtei,Cum unu-doi călare

250 Şi cu deldii de-a spinare.

y Nezan, regulament, lege.

148

Ispolaite despotaz

z Formulă slavonă cu sens de Mărire! Slavă!, plasată, evident, cu intenţii ironice după tabloul descris mai sus.

149

BIBLIOGRAFIE

- Apud Adamescu, Gh., Ideile politice ale cronicarilor, Buc., Socec, 1895,- /Bariţiu, G./ Stihuri făcute de vistierul Nicolae Rusinescu din Craiova asupra războiului ruşilor din anii 1765 şi 1769, în: „Transilvania“, Braşov, VI, 1873, p. 93-94,- Bălcescu, Nicolae, Românii şi fanarioţii, în vol. de Opere, vol. I, ediţie critică de G. Zane şi Elena Zane, Buc., Ed. Academiei, 1974,- Boicu, Leonid, Geneza „Chestiunii române“ ca problemă internaţională, Iaşi, Ed. Junimea, 1975, - Cantacuzino, Ion Mihai, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor, trad. rom. Maria Şerbănescu şi Sabina Drăgoi, Buc., Ed. Albatros, 1996,- Cantacuzino, Mihai, Genealogia Cantacuzinilor, ediţie de N. - Iorga, Buc., Ed. Minerva, 1902,- Caragea, Anton, Epoca Renaşterii naţionale, Buc., Ed. Univ. Buc., 2003,- Cassimatis, G, Esquisse d’une sociologie du phanario-tisme, în: Symposium L’epoque phanariote, 21-25 octobre 1970, Thessaloniki, 1974,- Călinescu, G, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. I, Buc., F.R.L.A., 1941,

150

- Chiţimia, I.C., Problemele de bază ale literaturii române vechi, Buc., Ed. Academiei, 1972,- Ciobanu, Ştefan, Istoria literaturii române vechi, Chişinău, 1992, - Colan, Ion, O istorie a Ţării Româneşti în versuri din 1792, în: „Ţara Bârsei“, an II (1930), nr. 3, p. 266-273- Cronici şi povestiri româneşti versificate (sec. XVII-XVIII), ediţie de Dan Simonescu, Buc., Ed. Academiei, 1967, - Cronicul Protosinghelul Naum Râmniceanu, în: Cronicarii greci care au scris despre români în epoca fanariotă, texte editate şi traduse de Constantin Erbiceanu, ediţie anastatică, Buc., Ed. Cronicar, 2003,- Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Buc., Ed. Academiei, 1979,- Dimaras, C.Th., Istoria literaturii neogreceşti, trad. rom. Mihai Vasiliu, Buc., E.L.U., 1968, - Dinu, T., Mihai Viteazul, erou al eposului grec, Buc., Ed. Humanitas, 2009,- Dionisie Eclesiarhul, Chronograful Ţării Româneşti, ediţie de C.S. Nicolăescu-Plopşor, Râmnicu Vâlcea,- Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848), trad. Maria Carpov, Buc., Ed. Humanitas, 1995, - Drăganu, N. Versuri vechi, în: „Dacoromania“, Cluj, V, 1927-1928, p. 509-516,- Dumitrescu, V. şi Al., „Trâmbiţa românească“, manifest politic, patriotic şi revoluţionar, compus în versuri şi tipărit la 1769 de Ienăchiţă Văcărescu pentru strângerea volintirilor supt steagurile pol-polcovnicului Nazarie Carazin, în: „Memoriile Academiei Române“, secţ., III, seria a 2-a, XXXVII

151

- Eliade, Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, trad. rom. Aurelia Creţia, Buc., Ed. Univers, 1982, - Filitti, Ioan C., Cronicarul Dumitrache, în „Revista istorică română“, 1933, vol. III, fasc. II-III, p. 194-201,- Filitti, Ioan C., România faţă de capitulaţiile Turciei, „Analele Academiei Române“, seria II, tom XXXVIII, Memoriile Secţiunii Istorice, Buc., Ed. Socec, 1915,- Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Buc., Ed. Humanitas, 1992, - Giurescu, C, Capitulaţiile Moldovei cu Poarta otomană, Buc., 1908,- Giurescu, C.C., Un manuscris mescelaneu, în: „Revista Istorică“, an XII, nr. 10-12, oct.-dec. 1926, p. 311-313,- Ionaşcu, I., Lucruri noi despre cronicarul Dumitrache, în „Revista istorică română“, 1939, vol. II, p. 246-263,- Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I-II, ediţie de Barbu Theodorescu, Buc., E.D.P., 1969, - Iorga, Nicolae, Manuscripte din biblioteca episcopului de Buzău Dionisie, în: „Revista istorică“, IV (1918), p. 156-162,- Iorga, Nicolae, Istoria românilor, vol. VII Reformatori, Buc., 1938, - Iorga, Nicolae, Roumains et Grecs à travers les siècles, Buc., 1921, - Istoria literaturii române, vol. I, Buc., Ed. Academiei, 1964, p. 694-697- Kogalniceanu, /Pseudo-/Enaki, Letopiseţul Ţărei Moldovei, Buc., Ed. Socec, 1895, - Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, 2008,

152

- Mateescu, Const. N., Istoria Ţării Româneşti de la 1769, în: „Viitorul. Revistă bisericească şi didactică“, Iaşi, IV, 1902, nr. 19, p. 6-8- Piru, Al., Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Buc., 1977, p. 358-359, - Rotaru, Ion, Literatura română veche, Buc., E.D.P., 1981,- Russo, D, Studii istorice greco-române, vol. I-II, ediţie de C.C. Giurescu, Buc., F.P.L.A. Carol II, 1939,- Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Buc., Ed. Universităţii Bucureşti, 1999, - Ursu, N, Noi contribuţii la stabilirea paternităţii unor povestiri istorice în versuri, Anonimul B. în: „Limba română“, IV, 1966, nr. 2,- A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, ediţie de Elisabeta Simion, Buc., Ed. Albatros, 1997

153

MULŢUMIRIDoamnei Monica Niţă, care a avut amabilitatea de a face o colaţionare a manuscrisului.

154

CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................. 5

1. SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ ÎN A DOUAJUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA ................... 13 A. PLANUL POLITIC .................................................. 13 a. Fanarioţii şi izolarea ţărilor române. „Cortina de fier“ a secolului al XVIII-lea. Antioccidentalismul şi izvoarele lui .......................................................... 13 b. Războiul ruso-turc din 1768-1774 ........................ 19 • Prima lui etapă: războiul ciudat .......................... 19 • Hotinul şi Galaţii ................................................. 23 • Volintirii .............................................................. 29 • „Proiectul Dacia“ ................................................ 42 • Intervenţia românească: Capitulaţiile ................. 47 • Abandonarea „Proiectului Dacia“. Pierderea Bucovinei .......................................................... 52 A. PLANUL CULTURAL-LITERAR a. Omul spectator şi tipul lui de mentalitate ............. 66 b. Poemul politic – cronica lirică – şi circulaţia lui .... 702. CELE TREI CICLURI TEMATICE ŞI SUCCESIUNEA LOR TEMPORALĂ ............................ 77 A. CICLUL FORTUNEI LABILIS (1714, 1762-1765) .. 77 B. CICLUL CELOR ŞASE ANI DE RĂZBOI (1769-1774) ......................................... 85 C. CICLUL DIVERSITĂŢII TEMATICE (1777-1799) .. 88 D. CICLUL MAVROGHENI ........................................ 94

155

3. „PENTRU ŢARA MEA SĂ FAC“: ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI ŞI A BUCUREŞTILOR SĂRACII –TREZIREA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE .................... 103 A. GENUL DE REALISM .......................................... 104 B. MANUSCRISUL BN 17867. CARACTERISTICILE ŞI CONŢINUTUL LUI ......................................... 106 C. AVATARURILE  MANUSCRISULUI ................... 108 D. AUTORUL/COPISTUL ........................................ 109 E. CIRCULAŢIA POEMULUI. VARIANTE. DATARE ............................................................ 111NOTE ......................................................................... 114TEXTUL ORIGINAL AL VARIANTEI GIURESCU ...... 129BIBLIOGRAFIE .......................................................... 141MULŢUMIRI ............................................................... 154

156