Poezia lui Vasile Alecsandri

Pionier al literaturii române, veritabil deschizător de drumuri, în poezie şi teatru cu precădere,

eminent reprezentant al generaţiei sale, creaţie a ,,paşoptismului cultural", Vasile Alecsandri este un

artist care, transformând literatura în profesia ideală, a investit în numele acesteia cele mai profunde

simţăminte pe care talentul său incontestabil le-a produs. Privit de-a lungul timpului drept o valoare

bine stabilită şi unanim acceptată, ,,bardul din Mirceşti", şi-a trasat destinul literar în virtutea unei

tradiţii uniformizate, lipsite de nuanţări, susţinându-şi cauza în faţa generaţiilor de scriitori, de cele mai

multe ori, cu câteva şi de obicei aceleaşi poezii patriotice şi piese de teatru.

Pentru o privire cât mai clară asupra operei, creatorul Alecsandri trebuie văzut în contextul

epocii, pentru a descoperi izvoarele formaţiei lui artistice, tendinţele social-politice, atitudinile

adoptate, modul în care - aşa cum înfăţişa Goethe în ,,Poezie şi adevăr" - totalitatea lumii l-a favorizat

sau i s-a opus. Viaţa lui Alecsandri este semnificativă la un nivel potenţat dat fiind faptul că acesta a

trăit ,,pe baricadele" marilor evenimente ale unui întreg secol de istorie; secol care a fundamentat

destinul întregii naţiuni române şi în slujba căruia artistul şi-a pus talentul şi eforturile. ,,Vieaţa şi opera

poetului Vasile Alecsandri - scria G. Bogdan-Duică - a fost, din fericire, atât de strâns împletită cu

evoluţia politică, culturală şi literară a neamului, încât, fără de acelea o parte mare din acestea nici nu

s-ar putea explica."

În scrisoarea autobiografică către istoricul şi publicistul francez Abdolonyme Honoré J. Ubicini,

concepută probabil prin 1856-1857, V. Alecsandri sugerează anul naşterii sale, aşa cum va repeta şi în

scrisoarea către Catinca Negri din 25 iunie 1881: ,,Este poate de asemenea şi efectul vârstei, căci

împlinesc, peste câteva zile, şaizeci de ani." Data de naştere aleasă de poet - 21 iulie 1821 - este cea

mai larg acceptată.

Fiul lui Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni, poetul a a avut o copilărie fericită petrecută sub

atenta îngrijire a unei familii unite, cu o situaţie din ce în ce mai înfloritoare. Vasile Porojan, puiul de

1

ţigan, mama Gahiţa, părintele Gherman îl vor însoţi până la adânci bătrâneţi, într-o amintire pioasă,

plină de recunoştinţă.

Preocupaţi de instrucţia copiilor, părinţii îl trimit pe ,,Vasilică", în 1829, la pensionul lui Victor

Cuènim, profesorul francez. Fără a lua în discuţie pregătirea ştiinţifică pe carea primit-o aici, Vasile

Alecsandri i-a păstrat lui Cuènim o dragă amintire, recunoscător fiindu-i pentru îndrumăriile şi poveţele

de viaţă pe care i le-a dat.

Iunie 1834 îl găseşte pe Alecsandri la Paris, unde îşi continuă studiile, alături de alţi tineri printre

care, Al. Cuza, N. Docan şi viitorul pictor Negrulici. Luându-şi bacalaureatul în 1835, Vasile

Alecsandri se pregăteşte pentru medicină, carieră pe care, spre nemulţumirea familiei, o abandonează în

curând, în favoarea unei profesii a sufletului: literatura.

Aflat la studii într-o perioadă în care Parisul se pregătea să devină centru revoluţionar, Alecsandri

nu era străin de spiritul nou care se năştea în Franţa, participând la discuţiile aprinse de la Café

Corneille sau de la Café Procope, purtate de către prietenii lui români sau francezi. Prin urmare, la 19

ani, câţi avea la venirea în ţară, Alecsandri era un tânăr trecut printr-o fructuoasă experienţă, matur, cu

dorinţă de cunoaştere pentru ceea ce trebuia făcut, cu mari disponibilităţi de acomodare şi de acţiune,

devenind, în cel mai scurt timp, unul dintre acei oameni necesari naţiunii.Contactul direct cu realitatea

românească i-a deschis ochii tânărului Alecsandri care, venit cu un bagaj de iluzii şi idei moderne, este

nevoit să se confrunte cu o libertate ,,ciopârţită"1 de foarfeca feudalismului, cu o egalitate îngropată sub

un ,,namol de prejudeţe absurde şi de privilegiuri monstruoase"2, cu un popor strivit.

Alecsandri nu se sfiieşte să demaşte înteaga structură, profund nedreaptă a regimului, zugrăvind

fără menajamente (în ciuda aparteneţei sale de clasă) lumea lipsită de scrupule, coruptă a marii

boierimi, practicile feudale care-i permiteau aceasteia, dar şi celorlalte categorii inferioare de boieri,

exploatarea crâncenă a poporului umilir, batjocorit, de care nu era interesat nimeni.

1 Vasile alecsandri, ,,Opere complete", Teatru, vol. I, Bucureşti, 1875, p.8

2 Ibidem

2

La 18 martie 1840, Vasile Alecsandri semnează împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu,

actul de arendă a sălii teatrului din Iaşi. În acelaşi an îşi face debutul în limba română, în ,,Dacia

literară" (nr. 3, mai-iunie), cu nuvela ,,Buchetiera de la Florenţa", scrisă la îndemnul prietenului său M.

Kogălniceanu.

Într-un timp relativ scurt, Vasile Alecsandri a reuşit să pună bazele teatrului naţional, orientând

viguros eforturile spre un repertoriu original.. Piesele sale, concepute ,,să biciuiască multe defecte",

s-au bucurat de un succes remarcabil la reprezentaţie: ,,Iorgu de la Sadagura" (1844), ,,Iaşii în

carnaval" (1845), ,,Peatra din casă" (1847), ,,Nunta ţărănească" (1848) etc. Odată cu succesul din

teatru, tânărul Alecsandri a cules lauri şi pe tărâmul poeziei. În 1852 apare prima culegere de poezii

populare, sub titlul ,,Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrîneşti). Adunate şi îndreptate de V.

Alecsandri - Partea I" (partea a doua va fi publicată în anul următor la Iaşi, în tipografia ,,Buciumului

român"), iar în 1853, vede lumina tiparului, la Paris primul volum de poezii originale ,,Doine şi

Lăcrămioare".

Alecsandri a participat din plin la evenimetele anului 1848. La adunarea de la hotelul Ptersburg

din Iaşi, de la sfârşitul lui martie, a fost ales membru al comitetului însărcinat să redacteze ,,Doleanţele

Partidei Naţionale". Domnitorul Mihail Sturza respinge lista celor 35 de revendicări şi ordonă

înăbuşirea mişcării. Alecsandri se refugiază la moşia Cantacuzinilor de la Hangu, de unde va trece apoi

graniţa, ajungând, după o perioadă de arest, la Braşov. Participă la mişcarea naţională din Ardeal.

Acum scrie ,,Deşteptarea României", ,,Sentinela română", pamfletul ,,Protestaţie în numele Moldovei,

a Omenirii şi a lui Dumnezeu" şi semnează, alături de alţi patrioţi, programul politic ,,Prinţipiile noastre

pentru reformarea patriei". Alecsandri va pleca la Cernăuţi, împreună cu alţi refugiaţi. Comitetul

organizat de emigranţi îi incredinţează misiunea să pledeze cauza revoluţionarilor români pe lângă

guvernul provizoriu de la Paris. Abia în ianuarie 1859, visul de secole al românilor se împlineşte: Ţara

Românească şi Moldova se unesc sub un singur domnitor - Alexandru Ioan Cuza. vasile Alecsandri

este numit ministru al afacerilor externe (în Moldova) şi este trimis în Franţa, Anglia şi Piemont, pentru

3

a câştiga inimile suveranilor în vederea aprobării dublei alegeri a lui Cuza. Are astfel prilejul de a

întâlni pe Napoleon al III-lea, pe contele Walewski, pe Lamartine şi generalul Kisseleff, pe Victor

Emanoil şi Cavour, pe lordul Malmersburz, şi alte personalităţi care puteau avea un cuvânt în problema

unirii. Rodul acestei călătorii în folosul ţării va fi ,,Estract din istoria misiilor mele politice" (pe lângă

guvernele Franţei, Angliei şi Italiei), care va fi publicat în martie - iunie 1878, precum şi poeziile ,,La

Palestro", ,,La Magenta", ,,Corona vieţii", ,,Presimţire".

În 11 octombrie 1859, Alecsandri este numit ministru de externe al Munteniei, devenind astfel

ministru al ambelor principate. În urma înfrângerii în alegerile din februarie1860 se retrage la Mirceşti.

Cauza unirii continuă însă să îl insufleţească şi nu ezită să pornească în misiuni diplomatice pentru a

sonda intenţiile politice franceze faţă de principate.

Visul poetului şi, în acelaşi timp, al revoluţionarilor de la 1848, se îndeplinşte în 1877 când este

obţinută independenţa de stat, condiţie absolut necesară pentru propăşirea tânărului stat român.

Câştigarea independenţei, prin lupta energică, plină de sacrificii, a poporului român a avut un ecou

profund în conştiinţa naţiunii. Alecsandri, personalitatea culturală cea mai apreciată a epocii, poetul

recunoscut al naţiunii, care încerca să încălzească spiritele în favoarea cuceririi neatârnării, prin

legendele sale închinate eroismului din trecut al poporului român. are acum posibilitatea atât de fericită

şi generoasă de a dedica versuri de proslăvire fiilor României contemporane, angajaţi în luptele de

peste Dunăre.

Alecsandri devine cântăreţul de prestigiu al evenimentelor de la 1877-1878, datorită talentului

său, încă o dată pus în slujba unei măreţe cauze a patriei sale, a atitudinii şi înţelegerii la care ajunsese

cu privire la adevăraţii eroi ai independenţei: ,,Românul, lăsând plugul în câmp şi apucând arma

ruginită de patru veacuri, a păşit semeţ în faţa morţii, a dat în duşman cu bărbăţie şi a şters rugina de

pe armă în pieptu-i ce-i aţinea calea [...]. De-acum mă pot duce pe urma amicilor mei dispăruţi; mi-

am văzut visul cu ochii; nu pot vedea nimic mai frumos" - mărturisea Alecsandri într-o scrisoare către

Iacob Negruzzi.

4

În mai 1878, Alecsandri câştigă premiul acordat de Societatea pentru studiul limbilor romanice

de la Montpallier cu ,,Cântecul gintei latine".

Alecsandri a fost mai inainte de toate, poet şi a pătruns în conştiinţa generaţiilor; în epocă era

considerat adesea cel mai mare bard al românilor. Valoarea lirică va fi relevată şi de scriitor, care,

într-o măsură mai evidentă decât în teatru sau proză, a fost ocupat de soarta poeziilor sale, de ordonarea

lor în volume, de răspândirea şi primirea lor de publicul larg. Sondând stadiul poeziei române de la

1840, Alecsandri a înţeles pe deplin necesităţile ei viitoare de dezvoltare. Spre deosebire de

predecesori, Alecsandri aprecia folclorul nu doar ca un document istoric, etnologic, psihologic, moral,

arheologic, ca argument propagandistic etc., ci ca o veritabilă operă de artă în măsură să devină sursa

cea mai fructuoasă pentru împrospătarea literaturii culte, să contribuie hotărâtor la crearea şi

dezvoltarea poeziei noastre moderne.

Încadrându-se în programul ,,Daciei literare" de promovare a unei literaturi originale care să

oglindească realităţile autohtone şi să se adreseze poporului, demersul de înnoire a liricii în conţinut şi

expresie iniţiat de Alecsandri răspunde integral celor mai mari nevoi ale momentului, anticipând

totodată unele din principalele obiective pe care generaţia paşoptistă le va înscrie în programul ei de

acţiune. Orintându-şi creaţia pe făgaşul folcloric, Alecsandri a demonstrat că se poate scrie o literatură

cu adevărat originală şi valoroasă.

Culegând şi ,,îndreptând" cele mai frumoase poezii ,,poporale" şi balade pentru a le prezenta

publicului, poetul s-a ferit de intervenţii mari şi nepotrivite, încât floarea cântecelor

bătrâneşti ,,Mioriţa", ,,Meşterul Manole", ,,Toma Alimoş", ,,Mihu Copilul" şi celelalte perle folclorice

româneşti rămân foarte aproape de ,,forma clasică", păstrându-şi aproape intactă strălucirea lor

naturală.

Poeziile scoase la iveală de Alecsandri s-au bucurat de succes, traducându-se, de altfel, în scurt

timp, şi în alte limbi: în 1853 şi 1855 în franceză, în 1856 în engleză şi germană.

5

În creaţia populară, Alecsandri a găsit întreaga gândire şi simţire românească, pe care, cu felul

său de a fi ,,vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranţă şi credinţă, glumeţ şi înţelept ca

poporul român însuşi", cum îl caracteriza entuziasmat B.P.Haşdeu. a ştiut să o aprecieze cu admiraţie şi

recunoştinţă. Talentul său, posibilităţile sale creatoare au fost stimulate de cunoaşterea frumuseţilor

folclorului şi, dacă culegerea din 1852 reprezintă numai o încercare de a simţi şi de a se exprima

asemenea marelui cântăreţ popular, următoarele sale cicluri de poezii dau cu adevărat măsura

transformărilor calitative pe care Alecsandri le aduce în poezia românească.

Doinele

În vara anului 1842, Alecsandri întreprinde o călătorie în munţii Moldovei. Acest contact direct

cu natura şi cu oamenii din popor a fost rodnic pentru literatura noastră. Încă din acel an datează

primele sale ,,Doine", care vor fi publicate în ,,Calendarul pentru poporul românesc pe anul 1843", sub

titlul semnificativ ,,Poezii româneşti". Kogălniceanu sesisează imediat aerul proaspăt pe care îl adusese

prietenul său scriind: ,,Un tânăr poet moldovean, D. Vasile Alecsandri, voind a ieşi din calea obştească

şi ascultând numai gustul său şi tradiţiile naţionale, au alcătuit o colecţie de poezii, ce în adevăr şi cu

drept cuvânt se pot numi poezii româneşti".

Primul volum de poezii originale semnat de Alecsandri cuprinde 25 de ,,Doine", 23

de ,,Lăcrămioare" şi 22 de ,,Suveniruri". Volumul debutează cu alintata ,,Doină" ce devine, după cum a

fost de atâtea ori remarcat, un adevărat crez artistic. Dulce expresie a sufletului românesc, ,,Doina" lui

Alecsandri oglindeşte cu gingăşie dorinţa supremă a poetului: neatârnarea şi unirea unei ţări, ale cărei

frumuseţi trebuie încătuşate în sufletul unui român liber: ,,Hai copii cu voinicie / Să scăpăm biata

moşie/ De păgâni şi de robie".

,,Sora şi hoţul", ,,Andrii-Popa", ,,Groza", ,,Strunga", ,,Cântic haiducesc" sunt câteva din poeziile

ciclului, în care haiducul (hoţul) devine eroul literar cel mai slăvit. Întâlnim în această concepţie

atitudinea propie poporului care i-a glorificat pe Bujor, pe Codreanu, pe Voicu, pe Tunsul. În ochii

6

poporului, hoţul este un erou care se interesează de faptele şi nenorocirile norodului, ca de propriul

copil. Spre expemplu, Andrii-Popa e hoţ-bărbat şi este lăudat pentru curajul cu care s-a împotrivit

dominiei, vădindu-se astfel dispreţul lui Alecsandri pentru conducătorii cei trândavi, care-şi îngroşau

trupurile puhave, din sângele poporului: ,,Şepte ani cu voinicie / Şi-au bătut joc de domnie / Şi tot

pradă nencetat / Andrii-Popa, hoţ-bărbat".

Haiducii, înnobilaţi de setea lor de viaţă, de libertate şi dreptate socială, s-au angajat într-o aprigă

luptă din care nu întotdeauna ies biruitori. Groza cel vestit în ţară, ,,creştinul"care vărsase mult sânge

boieresc, este omorât. Imaginea sa rămâne însă la fel de măreaţă, şi poporul îi preamăreşte faptele, el

fiind cel care, în locul celor care deţineau puterea, s-a îngrijit de gurile infometate ale copiilor

poporului: ,,Nu aşteptam altă milă cerească / Decât a muri, / Când creştinul ista, Domnu-l

odihnească!/ Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi/ Ş-aproape de mine calul îşi opri./ «Nu plânge, îmi

zise, n-ai grijă române, / Fă pept bărbătesc; / Na, să-ţi cumpări haine, şi casă, şi pâne...» / Şi de-atunci

copiii-mi ce-l tot pomenesc, / Oameni buni! de-atunce în tihnă trăiesc." În ,,Cântic haiducesc", una din

cele trei ,,Poezii româneşti" publicate în ,,Calendarul..." lui Kogălniceanu în 1843 alături de ,,Hora"

şi ,,Cântic ostăşesc", haiducul fără codru, fără soare, fără frunziş, fără răcoarea pădurii se simte singur

şi părăsit: ,,Daleu dragă primăvară, / De-ai veni când aş vrea eu, / Să mai ies voinic în ţară, / Să fiu iar

la largul meu!" Alecsandri impune astfel un erou literar, haiducul, iar prin extensie voinicul, omul

curajos, un fel de Robin Hood românesc, reprezentatnt al poporului, care luptă pentru dreptate, care

iubeşte, care trăieşte într-o deplină comuniune cu mediul înconjurător. În această accepţie nu numai

Andrii-Popa sau Groza sunt haiduci. Acest titlu de ,,nobleţe", pe care, în mod inspirat, Alecsandri îl

asimilează cu cel de cavaler-trubadur al vremurilor sale, îl primesc cam toţi eroii celor 25 de doine. Făt-

Frumos de care se îndrăgosteşte Baba Cloanţa, Zburătorul din ,,Crai-nou" şi ,,Strigoiul" şi Lisandru

din ,,Ceasul rău" - care se comportă ca un luptător călit, căzând în bătălie - sunt figuri legendare

desprinse din viaţa, istoria şi miturile poporului nostru.

7

Alături de imnurile aduse haiducului, se impune o altă temă şi anume tema evocării trecutului

istoric naţional, care constituie una din direcţiile de bază ale ciclului. În ,,Doine" întâlnim în stare

incipientă aproape toate orientările creaţiei de mai târziu a poetului, remarcă ce întăreşte observaţia că

inspiraţia bardului s-a împrospătat adesea la marele izvor popular. ,,Altarul Monastirei

Putna", ,,Tatarul", ,,Ceasul rău", ,,Cântic ostăşesc" ilustrază dorinţa acută a omului din popor de a-şi

apăra ţara indiferent de preţul plătit: ,,Român verde ca stăjarul, / Râd de duşmani şi de moarte / Să-mi

trăiască armăsarul / Şi prin glonţi să mă tot poarte. / Cât mi-a sta mâna voinică / Pe-a mea pală

ostăşească; / N-aibă grijă de nimică / Ţara mea cea românească."

O altă temă pe care o desprindem ne relevă că eroul popular nu se defineşte numai prin curaj, prin

vitejie în lupta contra ciocoilor sau duşmanilor din afară, fie ei turci sau tătari, ci şi prin bogăţia

sentimentelor dezvăluite îndeosebi în relaţiile lui de dragoste. În ,,Făt-Logofăt" sunt ilustrate principiile

cavalerismului: dragostea unei fete trebuie câştigată, iar pentru a o merita, pretendentul trebuie să-şi

dovedească vrednicia, înfăptuind acte de curaj şi de bravură: ,,Frumoasă fetiţă, / Cu lungă cosiţă / Cu

sân fecioresc / Pentru-a ta iubire / Fală sau pieire / Vreau să dobândesc."

În ,,Hora", eroul, un haiduc care nu cunoaşte frică atunci când vine vorba de lupta pentru patrie,

se metamorfozează în omul prins în horă, în joc. Descifrăm în această atitudine ,,Bateţi toţi într-o lovire

/ Să vuiască-n fund pământul / Lumea-ntreagă să se mire / Şi Dumnezeu sfântul" o furie surdă,

ameninţătoare a omului sătul de biruri grele, de plug, de ciocoi, dar şi dorinţa haiducului de a-şi dovedi

bărbăţia în ritmurile frenetice ale dansului: ,,Astăzi horele sunt pline! / Crape-mi sura opincuţă, / Şi să

mor în joc cu tine / Mario, Măriuţă!". ,,Ursiţii", ,,Cinel-Cinel", ,,Mândruliţa de la munte" fac parte din

poeziile de dragoste ale ciclului.

Deşi se impune prin structura sa clasică, Alecsandri nu este străin de influenţele

romantice. ,,Doinele" cuprind elemente de straniu, credinţe, superstiţii, aspecte ceţoase şi sumbre,

prezente de altfel şi în poezia populară, dar ele sunt tratate fie cu umor, fie în cele din urmă ,,luminate"

prin dispariţia sau atenuarea miraculosului de nuanţă obscură. ,,Baba Cloanţa", ,,Crai-

8

nou", ,,Ursiţii", ,,Strigoiul", ,,Ceasul rău", ,,Zburătorul" cuprind asemenea exorcisme populare. ,,Baba

Cloanţa", poezia cea mai bună din ciclu, potrivit aprecierii lui Şerban Cioculescu, reconstituie magistral

atmosfera basmelor noastre, în care forţele binelui şi ale răului se confruntă, poezia evidenţiind

interdependenţa dintre acestea, Baba Cloanţa dorindu-şi să fie iubită de Făt-Frumos, pe care-l cheamă

la ea cu vorbe duioase sau cu ameninţări şi blesteme. Avidă de iubire, Baba Cloanţa îşi vinde sufletul

lui Satan, stăpânul întunericului: ,,Tu, ce stingi cu-a ta aripă / Candela de pe mormânt, / Unde zac

moaşte de sfânt, / Când încungiuri într-o clipă / De trei ori acest pământ! / Vin' ca-n ceasul de urgie /

Când zbori noaptea blestemând, / Ca să-mi faci tu pe-al meu gând, / Ce de-acum pe vecinicie / Ţie

sufletul îmi vând!". Cu ,,Baba Cloanţa" se întemeiază balada noastră cultă, care avea să fie continuată

de G. Coşbuc şi Şt. O. Iosif, fără a mai putea fi însă egalată. Credinţele populare din ,,Crai-

nou", ,,Ursiţii", ,,Strigoiul", ,,Ceasul rău", ,,Zburătorul" vor fi preluate de C. Negri, C. Bolliac, M.

Eminescu.

În fine, în ciclul ,,Doinelor" apare o temă oarecum singulară: condamnarea înstrăinării de patrie.

Motivul este remarcat de J. Michelet, care face un comentariu patetic poemului ,,Marioara Florioara".

Considerat chiar de poet o realizare de vârf, poemul va fi elogiat, fără rezerve, de Nicolae Iorga: ,,De

atunce încă în forma poeziei populare şi-o asimilează poetul şi aceasta cu atâta dibăcie, încât te

lămureşti cetind bucăţi ca «Marioara Florioara», acest mărgăritar de poezie simplă şi limpede ca un

izvor de munte, frumoasă ca fetele din basme, după care firea întreagă se înebuneşte..."

De o însemnătate reală pentru literatura română sunt efectele reale determinate de ,,fenomenul

Alecsandri". În acest sens, se poate susţine că prin Alecsandri începe o epocă modernă a literaturii

române şi corifeii liricii noastre vor rămâne datori bardului de la Mirceşti, pe care l-au acceptat ca

predecesor şi maestru.

Carnavalul naturii - pastelurile

9

,,Pastelurile sunt un şir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate

însufleţie de simţire aşa de curată şi de puternică a naturei, scrise într-o limbă aşa de frumoasă, încât

au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii

române îndeobşte."3

Până la Alecsandri poeţii au anexat natura. Tristeţea lui Momuleanu faţă de ireversibila curgere a

timpului şi neîmplinirea vocaţiei sale îşi asocia peisajul tomnatic al arborilor golaşi şi al vânturilor

funebre. Dorinţa lui Cîrlova de a-şi găsi un suflet consonant, cu ajutorul căruia să-şi biruie mâhnirea, se

acorda cu înserarea ce cobora misterios şi perspectiva naturii văzute de pe o înălţime, de unde

solitudinea, estomparea lentă a zgomotelor şi a culorilor hărăzeau inimii rănite a poetului mângâierea

visurilor melancolice şi a meditaţiei tandre. Sufletul lui Alexandrescu se complace într-un cadru

nocturn şi selenar. La Bolintineanu, natura este adiacentă şi prolixă ca şi eroii săi. Calmă şi grandioasă

în ,,Cea de pe urmă noapte alui Mihai Viteazul", mângâietoare şi serafică în momentul despărţirii lui

Andrei de iubită, bucolică în ,,Româncele din Cavala", voluptoasă, colorată şi exotică în ,,Florile

Bosforului", sinistră şi terifiantă în ,,Mihnea şi baba" ea are de obicei misiunea de a pregăti

desfăşurarea unei acţiuni sau de a întregi rezonanţa unei stări sufleteşti prin mecanica simplistă a

consonanţei.

La mai toţi înaintaşii lui Alecsandri, natura nu reprezintă o preocupare pentru sine, cum ea a fost,

spre exemplu pentru Wordswoth sau pentru Beethovan când a compus ,,Pastorala". Natura intervine în

rolul de cutie de rezonanţă, amplificând sau diminuând un sentiment ca un fel de reverberaţie umană,

ce-şi întipăreşte lungimea de undă în masa receptivă a universului. Prin urmare, la cei care l-au

precedat pe Alecsandri natura nu este subiectul poeziei ci metafora ei, adică un termen de relaţionare;

în centrul proiectului liric nu stă realitatea exterioară a lumii, şi gândul, emoţia sau fapta omenească..

Perspectivă demersului creator la Alecsandri e cu totul alta. Alecsandri îl anexează pe poet naturii.

Ceea ce uimeşte în ,,Pasteluri" este sentimentul ca natura preexistă omului, că ea are o realitate

3 Titu Maiorescu , ,,Direcţia nouă în poezia şi proza română", 1872

10

obiectivă independentă, că-l integrează pe om ritmurilor ei vitale, că înfăţişările şi dimensiunile ei sunt

neatârnate de conştiinţa privitorului. Universul este o vastă structură de fenomeme şi procese care se

înlănţuie potrivit unor legi ireproşabile şi infailibile. Omul îşi are locul său, undeva pe o treaptă a firii,

şi tocmai fiindcă rolul său e redus la acela de component al marelui mecanism cosmic, prezenţa sa este

modestă şi netulburătoare. Pare că sentimentele lui sunt guvernate de anotimpuri, interperii şi peisaje şi

nu invers, cum simţim la alţi scriitori, unde eul liric hiperatrofiat îşi trâmbiţează melodiile, în tot

universul, dăruind acestuia chipul turmentat, tandru sau apatic al autorului.

,,Pastelurile" închid o filozofie senină şi optimistă, cu totul specifică bardului de la Mirceşti.

În ,,Serile la Mirceşti", când viscolul zgâlţâie ferestrele şi focul arde în cămin cu pâlpâiri misterioase,

închipuirea poetului zboară, pe apele line şi radioase ale amintirii. Nicio suferinţă nu-i îndurerează

sufletul, nicio umbră nu-i traversează ochii, căci până şi tristeţile se sfarmă de solidaritatea şi

beatitudinea alcătuirii sale lăuntrice; chiar timpul în care a avut de pătimit scriitorul îl înfăşoară

retrospectiv într-un văl tandru, decretându-l ,,mult ferice".

Pentru Alecsandri, iarna este purtătoarea tristeţii, iar frigul şi gerul sunt duşmanii de moarte ai

naturii şi ai vieţuitoarelor. În ,,Sfârşit de toamnă", poetul deplânge trecerea primăverii, sosirea iernii

fiind asociată cu un fenomen apocaliptic, fiindcă tabloul naturii şi al sentimentelor omeneşti capătă un

ton deprimant, aproape bacovian: ,,Din tuspatru părţi a lumei, se ridică nalt pe ceruri / Ca balauri din

poveste, nouri negri, plin de geruri / Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori / Trece-un cârd

de corbi iernatici prin văzduh croncănitori."

Oceanul de alb al celui din urmă anotimp din ciclul naturii, trezeşte lui Alecsandri teama de

volatilizare într-un noian de alb: ,,Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele pierdute

sub clăbucii albi de fum." (,,Iarna") Manifestările de autoritate ale peisajului învăluit de nea, nu îl

împiedică pe poet să perceapă natura cu ochii unui estet. În ciuda faptului că gerul împietreşte tot în

cale, ,,gesturile" sale sunt asemănătoare cu cele ale unui îndrăgostit: ,,Gerul vine de la munte, la

11

fereastră se opreşte, / Şi privind la focul vesel care-n sobe străluceşte / El depune flori de iarnă pe

cristalul îngheţat / Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat."

Pastelul ,,Viscolul" a fost găsit de Karl Petit demn de a figura în a sa antologie tematică a

romantismului european ,,Le livre d'or du Romantisme" la secţiunea ,,Sentimentul naturii", împreună

cu ,,Noaptea Sfântului Andrii", pusă la secţiunea ,,Misterul şi fantasticul". Inedită e, cel puţin la noi,

compararea peisajului năpădit de zăpadă cu nisipurile Saharei: ,,Crivăţul de meazănoapte vâjie prin

vijelie, / Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie. / Valuri albe trec în zare, se aşează-n

lung troian, / Ca nisipurile dese din pustiul african."

În ,,Miezul iernei" spectacolul oferit de iarnă, pe lângă accentul sinistru, înspăimântător, capătă

pentru poet strălucirile grandioase ale unei reprezentaţii oferite de natura atotputernică: ,,O! tablou

măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. / Munţii sunt a

lui altare, codrii - organe sonoare / Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare."

,,Sfârşitul iernei" reînvie sufletul poetului, care preamăreşte capacitatea naturii de a-şi reface

forţele, de a a-şi reîmprospăta strălucirea an după an, atrasă inexorabil de ,, un dor nemărginit",

sintagmă preeminesciană: ,,Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, / Un gândăcel, un flutur, un

clopoţel în floare, / După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit, / Aprind un soare dulce în sufletul uimit!"

Alecsandri pune ecloziunea primăverii sub semnul unui Eros fecund în ,,Oaspeţii primăverii": ,,Ah! iată

primăvara cu sân-i de verdeaţă! / În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă, / Şi cerul şi pământul

preschimbă sărutări / Prin raze aurite şi vesele cântări!".

Epitetul care ar caracteriza cel mai bine pastelurile lui Alecsandri este moderaţia. De aici derivă,

poate, şi impresia că nimic nu contribuie mai mult la croirea unui stil clasic decât simţul măsurii, al

proporţionării înţelepte dintre explorarea omului lăuntric şi a ceea a realităţii exterioare. La Alecsandri

totul e moderaţie. Moderaţie în sentimente: el nu cântă marile pasiuni, poezia lui e plină de tihnă, are

seninătatea sufletului care se apleacă asupra trecutului cu înduioşare, dar fără regret, care visează

meleaguri însorite cu o nostalgie lipsită de lacrimi, care exultă fără a-şi pierde cumpătul şi se întristează

12

fără a dispera. Moderaţie în efuziune lirică: Alecsandri foloseşte acea formă de dezintegrare a

atmosferei de adeziune la obiect, carese numeşte umor; astfel, când acumularea de imagini ce

conturează un tablou de natură ajunge la o anumită solemnitate de ton, la un anumit prag de calm

intervine o notă de ironie blajină sau de autozeflemisire, semnul priveghiului conştiinţei, care rupe

vraja şi recheamă din ideal al realitatea măruntă şi tereastră; de pildă: după majestuoasa zugrăvire a

nopţii ce învăluie firea în giulgiul ei de taină, urmează, cu efect de duş, versurile: ,,Şi-ntr-o baltă mii de

broaşte în lung hor orăcăiesc / Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc." După evocarea neliniştii

păsăretului bălţii când apare vânătorul în luntrea plină de arme, ni se arată că ,,Iar pe mal în liniştire un

bătlan, păşind încet, / Zice: Nu-i pieirea lumei... vânătorul e poet." După tabloul feeric al cântecului

privighetorii în lunca amuţită de extaz, ni se aminteşte că: ,,Macul singur, roş la faţă, doarme dus pe

ceea lume!", cu ridicolul unui burghez obtuz, surprins că sforăie la un concert simfonic.

La disecţie, cele mai multe poezii îşi denunţă atât de repede şi de complet mijloacele, încât

senzaţia că ai dat de capăt pare a interzice deliciul prelungit al degustării. Ce reprezintă

faimoasa ,,Iarnă" decât o înşiruire de banalităţi? Îi demontăm piesele şi descoperim o suită de imagini

de o simplitate deconcertantă: ninsoarea, zborul fulgilor pe întinderea ţării, câmpia acoperită de omăt,

soarele ce se insinuează printre nori, plopii brăzdează zarea, satele pierdute semnalizează cu fumul din

hogeacuri, cerul se înseninează, sania zboară în sunet de zurgălăi. Extrase din context, epitetele

surpind prin paliditatea lor expresivă: ,,cumplita iarnă", ,,troiene călătoare", ,,fluturi albi", ,,umeri

dalbi", ,,mândra ţară", ,,soarele rotund şi palid", ,,fantasme albe", ,,întinderea pustie", ,,clăbuci

albi", ,,sanie uşoară". Metaforele: ,,fiori de ghaţă", ,,ocean de ninsoare" şi personificările: ,,ai ţării

umeri", ,,mândra ţară se îmbracă" aparţin limbajului comun. Doar comparaţia soarelui cu visul de

tinereţe e realmente sugestivă, deşi întinderea pe două versuri îi dă un aer patriarhal. În ciuda

expresivităţii dezamăgitoare, recitând poezia, vom desprinde din limpedea succesiune a sonurilor şi

imaginilor sentimentul puternic al unui tablou de iarnă, desenat cu arta esenţializării, cu ştiinţa

perspectivei şi intuiţia eufoniei limbajului.

13

Alecsandri şi-a numit poeziile sale de natură ,,Pasteluri", indicând prin această titulatură modestă,

chiar mai mult decât avea probabil în intenţe, ceva din însăşi particularităţile tehnicii sale. El nu este un

pictor în ulei, un colorist, ci prin excelenţă un desenator. Lipsa de relief a epitetului şi anemia metaforei

exprimă întocmai această inaptitudine pentru culoarea complicată. În schimb, el surprinde conturul

obiectelor pe care le redă cu o trăsătură fermă şi sesizează cu acuitate mişcările. Tudor Vianu considera

că: ,,Alecsandri este un pictor impresionist, mai înainte ca impresionismul să fie reprezentat în tânăra

şcoală plastică românească. Şi este o ipoteză de cercetat dacă nu cumva gândul luminos al poetului n-

a lucrat asupra inspiraţiei pistorilor noştri mai noi."

Legendele

La scurt timp după ce sfârşeşete prefaţa la ,,Operele" lui C. Negruzzi, Alecsandri realizează

poemul ,,Dumbrava-Roşie" (1872). Ecourile actualităţii vibrează putermic în inima poetului şi el

recurge la evocarea unor eroi legendari, pentru a evidenţia virtuţile poporului şi a stimula dorinţa de

luptă a acestuia pentru libertate şi independenţă, într-o perioadă în care pregătirea spiritelor, în

aşteptarea marilor evenimente, constituia cea mai însemnată îndatorire patriotică a unui scriitor. În

scrisul lui Alecsandri poate fi observată într-adevăr, o ,,vârstă a legendei", a gustului pentru

monumental şi eroic. Impulsurile trebuie căutate deci, în cerinţele epocii, iar izvoarele, ca pretutindeni

în opera bardului, în producţia populară şi în contactul reînnoit cu ,,Legendele" lui Victor Hugo, de la

care va împrumuta motive şi chiar unele procedee de factură romantică, pentru realizarea portretelor

eroilor săi.

Cu ,,Legendele", Alecsandri îşi consolidează înalta consideraţie publică de poet naţional, adică -

aşa cum arăta G. Călinescu în istoria literaturii române de la origini până în prezent" - de scriitor, la

care inspiraţia naţională este pentru întâia dată hotărâtoare şi complexă, creaţia fiindu-i programatic

orientată în acest sens.

14

,,Legendele" lui Alecsandri, confirmând posibilităţile sale creatoare, gradul de maturitate

artistică, reuşesc să încetăţenească acest gen în literatura română, nu numai prin amploarea contribuţiei

tematice şi a rolului conferit acesteia de autor, ci şi prin bogăţia desfăşurării epice, prin folosirea

iscusită a procedeelor artistice, prin expresivitatea şi fluenţa limbii poetice.

În epocă, specia mai fusese cultivată de Asachi, Negruzzi, Bolintineanu şi de însuşi Alecsandri.

Astfel, ciclul ,,Mărgăritărelelor" (1852-1862) se încheia cu o creaţie de largi dimensiuni ,,Înşiră-te

mărgărite", pe care Alecsandri o denumeşte ,,Legendă" (dedicată D-nei Zoe Cantacuzino) scrisă pe la

1857. Legenda, compusă în stilul poeziei populare (,,Înşiră-te mărgărite / Pe lungi fire aurite, / Precum

lacrimile mele / Se-nşiră, curgând la stele!"), tratează tema de un lirism inefabil a cunoscutului basm,

pe care Ispirescu îl va cuprinde în culegerea sa, aceea a metamorfozării feciorilor de împărat în brazi

crescuţi sub fereastra palatului, în stele de pe cer, în izvoare limpezi şi în lacrimi-mărgăritare: ,,Iată,

Doamne! c-au găsit / Într-un spic frumos şi mare / Două mici mărgăritare! / Şi de atunci mama

duioasă,/ În răpirea-i drăgăstoasă, / Tot înşiră , visătoare, / Preţioasele-i odoare." Tema va suscita

interesul lui C. Stamati (în ,,Ciubăr-vodă"), Bolintineanu (în ,,Şir-te mărgărite"), Şt. O. Iosif (,,Înşiră-te

mărgăritare"), V. Eftimiu etc., iar I.M. Raşcu (în volumul ,,Eminescu şi Alecsandri") consideră ca

poemul bardului de la Mirceşti a înrâurit creaţia lui Eminescu, care îl va remarca în ,,Epigonii", într-

unul din versurile de elogiere a lui Alecsandri: ,,Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază...".

Prima legendă a lui Alecsandri este deosebit de sugestivă în privinţa modalităţii alese de poet pentru

tratarea unui asemenea gen artistic, ,,Înşiră-te mărgărite" nefiind, dealtfel, ,,un accident" în lanţul

legendelor cuprinse în cicluri. Această modalitate este dată de perspectiva folclorică.

Se poate observa că ,,legătura" între legenda din ,,Mărgăritărele" şi legendele din

ciclurile ,,Legende" şi ,,Legende nouă" se face direct prin ,,Pasteluri". Alecsandri evoluează, după

poezia ,,Bărăganul" (cu aceasta încheindu-se într-un fel ,,Pastelurile"), spre legendele în care fantasticul

popular are o utilizare mult mai amplă. În ,,Toamna ţesătoare", ,,Noaptea albă", ,,Prier şi fata

iernii", ,,Vântul de la miazăzi" anotimpurile devin ele însele făpturi de basm, personificate aidoma ca în

15

producţiile epicii populare. Toamna ţesătoare este ,,fata moşului cuminte", harnică şi generoasă, care

ajunge în prag de iarnă, fără haine potrivite: ,,Dar nu-i pasă!... Cât de soare, / Toamna mândră

ţesătoare, / Pune furca-n brâul ei, / Ca să toarcă şi să ţese / Pânza lată-n iţe dese / D-nvelit umerii

săi".

,,Noapte albă" este şi ea ,,o fiinţă" stranie, care ,,Cuprinde" izvoarele de cristal, pădurile de

stajari, câmpurile nemişcate, marea îngheţată, întreg abisul nemărginit. În acest decor de basm îşi face

apariţia Statu-Palmă-Barbă-Cot care, bâtănd cu o bărdiţă în trunchiul sunător al unui fag şi

schimbându-şi vocea, o invită pe copiliţă - Primăvara - să se însoţească cu el. Gluma nu amuză şi nu va

rămâne nepedepsită, Statu-Palmă-Barbă-Cot fiind spânzurat în cer.. Piesa se incheie cu o explicaţie ,,de

legendă": călătorul care în nopţile cu lună aude ,,un lung vaier necurmat" şi se va crede urmărit ,,De-

ale codrilor năluce / Prin văzduhul oţelit" va şti acum că e ,,numai Statu-Palmă-Barbă-Cot" care-şi

ispăşeşte cutezanţa.

Legenda ,,Vântul de la miazăzi " continuă ,,Noaptea albă" În scenă intră un nou personaj, luat tot

din mitologia populară, care vine din ,,lungi pustiuri năsipite", după ce şi-a răcorit aripiora ,,în mări late

de smarald". ,,Vântul de la miazăzi", căci despre el este vorba, readuce la viaţă întreaga natură.

Aşadar, alături de Bolintineanu, Alecsandri rămâne, un mare creator de legende care a impus

genul (din păcate sărac ilustrat mai târziu de către scriitori de prestigiu), contribuind, în proporţii

diferite, la îmbogăţirea şi modernizarea poeziei româneşti.

Poezia marilor evenimente

Pe durata celor 50 de ani e activitate a lui Alecsandri, aproape nu este eveniment mai important,

care să nu fi avut ecou în poezia, proza şi teatrul său. Poetul paşoptist avea un acut simţ al actualităţii,

neegalat în epocă.

Scriitorul care credea, că cel mai frumos titlu de glorie la care trebuie să râvnească un poet este

acela de ,,poet naţional şi popular", consecvent în idealul său, a rămas în literatura română drept cel mai

16

autorizat exponent al acestui tip de poezie. Evenimentele istorice fecundează sensibilitatea artistică a a

poetului, aflându-şi ecou în poeziile de ,,căuzaş" ale lui Vasile Alecsandri. Dorurile, speranţele,

convingerile, ataşamentul şi ostilitatea, toate mişcările sufleteşti ale poporului legate de starea fiinţei

naţionale găsesc, în structura morală şi spirituală a lui Alecsandri, glasul cel mai convingător. Artistul

patriot, şi-a înţeles exemplar răspunderile: ,,Eu, care din junie stătut-am neclintit / Cu inima lipită de

ţara strămoşească / Şi toate-a ei avânturi, profund le-am resimţit."

Poezia patriotică se scrisese mult şi înainte de Alecsandri. Ceea ce reuşeşte în plus bardului

Mirceştilor şi al ţării, în comparaţie cu Asachi, cu Heliade, cu Bolintineanu, cu Alexandrescu, cu

Negruzzi, cărora ruinele cetăţilor le prilejuiesc o reîntâlnire cu gloria trecutului, nu constă numai în

capacitatea sa de a se ataşa cu toată fiinţa unor cauze generoase, în afirmarea mai clară a propriilor

convingeri, dar şi în valoarea însăşi de program a versurilor sale, cu un înalt grad de ,,actualitate

prezentă", în aspectul lor prin excelenţă agitatoric, care a putut electriza milioane de oameni,

prin ,,relatarea" faptelor din centrul unor evenimente răsunătoare. Poezia de acest gen a lui Alecsandri

cuprinde referiri la trei mari momente istorice: revoluţia de la 1848, Unirea şi războiul de independenţă.

,,Deşteptarea României", prima din ciclul ,,Mărgăritarelor", răspândită în foi volante, sub

titlul ,,Cătră români", înainte de tipărirea ei în volum în 1853, şi plănuită de la început ca o chemare

către popor, a devenit unul din marşurile revoluţionare de la 1848, rămânând, prin energia şi realizarea

artistică, una din cele mai de seamă creaţii poetice ale acelei perioade istorice. Fiecare vers

mobilizează: ,,Hai copii de-acelaşi sânge! hai cu toţii într-o unire / Libertate - acum sau moarte să

cătăm, să dobândim / Pas, români! lumea ne vede... pentr-a patriei iubire, / Pentru-a mamei

desrobire / Viaţa noastră să jertfim!" De anul 1848 se leagă şi alte poezii ca ,,Adio Moldovei", ,,Hora

Ardealului", ,,15 mai 1848" şi ,,Întoarcerea în ţară".

Lupta pentru unire angajează plenar lira lui Alecsandri, care apreciază, mai profund decât toţi

contemporanii săi, acest moment unic pentru păstrarea fiinţei naţionale în cadrul unui stat unitar. ,,Hora

Unirei", cea mai populară, cea mai larg răspândită dintre toate poeziile lui Vasile Alecsandri, constituie

17

un exemplu strălucir de ceea ce înseamnă poezia agitatorică, un cântec patriot de mase. Popularitatea ei

în epocă a fost imensă, provocând un entuziasm indescriptibil încât, la un moment dat, guvernul

interzice cântarea ei în public. Succesul se datorează intuiţiei de excepţie a poetului care a arătat, într-o

formă extrem de concentrată, semnificaţia Unirii, importanţa ei vitală, îndemnând la înfrăţirea

eforturilor; aspiraţia de veacuri a maselor este prinsă în cea mai curată limbă românească, într-o

ţesătură aleasă de ziceri populare, cu sfaturi şi îndemnuri de mare rezonanţă, care se înlănţuie într-una

din cele mai sintetice şi expresive imagini gândite de Alecsandri: ,,Să-nvârtim hora frăţiei / Pe

pământul României!"

Pregătirea şi realizarea Unirii au ocupat un loc important în creaţia lui Alecsandri. În revista

simbolic intitulată ,,România literară", publica poezia ,,Anul 1855", în condiţiile în care întreg poporul

se afla sub povara unei mari nelinişti cu privire la soarta Principatelor române. Plecând de la

Alexandrescu ( ,,Anul 1840" ) şi poate de la Blliac ( ,,Sonet de la anul 1839" ) şi Radu Ionescu ( ,,Sonet

de la anul 1853" ), ,,Anul 1855" ,,a provocat", la rându-i apariţia unor noi producţii, printre care

vibranta poezie a lui Andrei Mureşeanu ,,Moldova la anul 1855".

Prin volumul ,,Ostaşii noştri" din 1878, Alecsandri rămâne marele cântăreţ al războiului de

independenţă. Faptele de arme ale ,,curcanilor" l-au emoţionat profund pe poet. ,,Eroismul lor a făcut

să-mi crească inima în piept de m-au întinerit" - îi scrie el lui Gr. Alexandrescu, imediat după

declaşarea ostilităţilor. Cele mai reuşite piese ale ciclului: ,,Fraţii Jderi", ,,Hora de la Plevna", ,,Hora de

la Griviţa", ,,Eroii de la Plevna" continuă tradiţia poeziei alecsandriene de factură folclorică. Odinioară

în mare vogă valoarea ciclului a ascăzut considerabil. Poeziile rămân însă superioare creaţiilor lui

Coşbuc pe aceeaşi temă, prin unele note dramatice, ritm, cadenţă, prin mişcarea bine gradată a scenelor

de luptă şi surprinderea exactă a stărilor sufleteşti.

Tonul declamatoriu şi idilic pronunţat, registrul liric mai sărac explică de ce poezia marilor

evenimente nu s-a ridicat la valoarea ,,Pastelurilor" şi ,,Doinelor". Ea are însă o parte durabilă - relevată

18

la noi în liniile ei generale - , care a intrat în conştiinţa naţională evocând evenimente istorice

nemuritoare ce au făcut să vibreze intens sufletul poetului.

Vasile Alecsandri va rămâne în conştiinţa naţională prin valoarea întregii sale opere. Cântăreţ al

dorurilor populare în ale sale ,,Doine", observator naiv al frumuseţilor unei naturi lipsite de trăirile

dramatice ale romantismului în ,,Pasteluri" şi luptător pentru realizarea idealurile realizării unei ţări

unite pentru toţi românii, Alecsandri şi-a meritat pe deplin titlul de ,,poet naţional", sădind

germeniiunei poezii duse pe cele mai înalte culmi de Eminescu.

19