24

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT, SPECIALIZAREA ADMINISTRATIE PUBLICA

BUCUREŞTI, 2011

24

PARTEA I

Introducere................................................................................................................ 4

I. Evolutia politicii de mediu..................................................................................... 5

I.1. Baza legala ......................................................................................................................... 5

I.2. Principiile politicii de mediu .............................................................................................. 6

I.3. Principalii actori ai politicii de mediu................................................................................. 7

II. Programele de actiune pentru mediu- cadrul general de implementare a politicii de mediu ................................................................................................................... 8

II.1. Programe de acţiune .......................................................................................................... 8

III. Instrumentele politicii de mediu..................................................................... 13

III.1. Instrumentele legislative ................................................................................................ 13

III.2. Instrumente de constientizare si informare......................................................................13

III.3. Instrumente financiare.....................................................................................................15

III.4. Taxe si impozite de mediu...............................................................................................23

IV. Strategii in domeniul Politicii de Mediu ..................................................... 24

IV.a. Strategia UE pentru dezvoltare durabilă ........................................................................ 24

IV.b. Strategia europeana pentru mediu si sanatate................................................................. 28

IV.c. Strategia tematica pentru managementul deseurilor........................................................29

IV.d. Politica integrată a produselor (PIP) .............................................................................. 29

IV.e. Acordurile de Mediu........................................................................................................30

24

V. Viitorul Politicii de Mediu...................................................................................31

Bibliografie: ........................................................................................................ 35

PARTEA A II-A

I. Evolutia politicii de mediu in Romania............................................................. 36

II. Organizarea politicii de mediu ........................................................................ 37

II.1. Cadrul institutional ............................................................................................................. 37

II.2. Legislatia de mediu............................................................................................................. 37

II.3. Conventii si acorduri internationale la care Romania e parte ............................................ 41

II.4. Norme si standarde de mediu in Romania ......................................................................... 42

II.5. Finantarea protectiei mediului in Romania..........................................................................43

III. Evolutia negocierilor de aderare si transpunerea aquis-ului comunitar......... 45

Bibliografie: ........................................................................................................ 47

PARTEA A III-A

III. Concluzii ........................................................................................................... 48

24

PARTEA I

Introducere

În ultimii 30 de ani s-au făcut progrese substanţiale pentru crearea unui sistem de control al mediului în cadrul UE. Începând cu anii ’70, mediul a beneficiat de o atenţie sporită, intrând pe agenda politică a UE ca urmare a Raportului Clubului de la Roma, care a atras atenţia asupra tendinţei de epuizare a resurselor naturale şi deteriorării rapide a calităţii aerului,apei şi solului. Cu ocazia Consiliului European de la Paris din 1972 s-a recunoscut nevoia acordării unei atenţii speciale protecţiei mediului în contextul expansiunii economice şi îmbunătăţirii calităţii vieţii şi s-a decis dezvoltarea unei politici comunitare în domeniul mediului.Ea a început în 1972 cu Programele de Acţiune pentru Mediu.

Datorită legislaţiei secundare adoptate în timp, au avut loc îmbunătăţiri în diverse domenii legate de mediu,cum sunt aerul şi apa, dar rămân numeroase probleme care trebuie rezolvate. Politica de mediu trebuie să se bazeze pe o abordare inovativă pentru a găsi soluţii şi pentru a preveni problemele existente sau viitoare şi,în acelaşi timp, trebuie să găsească noi modalităţi de lucru cu o mare parte a societăţii.Dialogul a fost extins, fiind implicate în luarea deciziilor care privesc mediul,pe lângă instituţiile UE şi guvernele statelor membre, ONG-urile de mediu,societăţile şi asociaţiile profesionale, ca şi consumatorii,atât la nivelul UE, cât şi la nivel naţional,regional şi local. Integrarea politicii de mediu cu celelalte politici a început să se adâncească în ultimii ani, iar dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv global.

Conferinţele Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din 1992 şi Johannesburg din 2002 au oferit omenirii o nouă viziune referitoare la dezvoltarea durabilă: nu mai este vorba de o dezvoltare cantitativă, ci de una calitativă, în sensul asigurării unui echilibru între toate valorile umane, fie ele materiale sau intangibile, în armonie cu natura.Vechea viziune a unei „societăţi îmbelşugate” a condus la o injustă şi risipitoare „societate de consum”.Noua viziune propune o „societate durabilă”ca model al unei lumi juste şi prospere. Astfel, vechiile concepţii au fost abandonate, iar dezvoltarea şi-a reluat adevăratul înţeles şi conţinutul moral,care nu constă numai în consumul de bunuri materiale şi risipa de resurse, ci şi în îmbunătăţirea educaţiei şi sănătăţii, asigurarea unui mediu natural de calitate, o coexistenţă armonioasă între oameni şi încurajarea dezvoltării comune a civilizaţiei şi naturii, altfel spus o dezvoltare care asigură ”calitatea vieţii”. Uniunea Europeană a adoptat deja măsuri în domenii considerate prioritare, cum ar fi utilizarea mai eficientă a energiei, limitarea deşeurilor şi asistarea publicului în promovarea consumului nepoluant. Însă aspecte precum schimbările climatice nu pot fi rezolvate independent, pentru că sunt necesare eforturi concentrate la nivel internaţional şi european, cu recunoaşterea rolului tuturor: guverne, patroni sau angajaţi, consumatori etc.

24

I. Evoluţia politicii de mediu

1. Baza legală a politicii de mediu

Tratatul de la Roma (1957) nu cuprindea referiri la protecţia mediului şi abia în anii ’70 au început să apară preocupări în acest sens şi au fost iniţiate primele acţiuni ale UE în această direcţie. Impulsul este dat de Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător, desfăşurată la Stockholm în 1972. Intrarea în vigoare a Actului Unic European în 1987, care a adăugat un nou capitol la Tratat referitor la protecţia mediului înconjurător (articolele 130r-130t), este recunoscută ca fiind punctul de cotitură pentru politica de mediu.De la modificarea Tratatului de la Roma prin Tratatele de la Maastricht(1992) şi Amsterdam (1997), baza legală a politicii comunitare o constituie articolele de la 174 până la 176 (130r-130t) ale Tratatului Comunităţii Europene.

Obiectivele politicii de mediu - sunt stabilite prin articolul 174 (fost 130r) şi sunt următoarele:

Păstrarea, protecţia şi îmbunătăţire calităţii mediului înconjurător; Protejarea sănătăţii populaţiei;

Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;

Promovarea măsurilor la nivel internaţional pentru a trata problemele mediului la nivel regional sau mondial.

Procedurile legislative şi aplicarea subsidiarităţii în politica de mediu

Articolul 175 (fost 130s) identifică procedurile legislative ale politicii de mediu;

- votul cu majoritate calificată în Consiliu şi procedura de cooperare cu Parlamentul European ca regulă generală;

- votul cu majoritate calificată în Consiliu şi procedura de co-decizie cu Parlamentul European pentru programele de acţiune generală;

- unanimitate în Consiliu şi consultarea Parlamentul European pentru aspecte fiscale şi măsuri referitoare la planificarea urbană şi naţională,amenajarea teritoriului şi managementul resurselor de apă,precum şi măsuri care afectează politica energetică.

În conformitate cu principiul subsidiarităţii, Uniunea se va ocupa de probleme de mediu doar atunci când ar putea acţiona mai eficient decât o pot face autorităţile naţionale sau regionale. De aceea, articolul 176 (fost 130t) permite statelor membre să adopte cele mai urgente standarde.

24

2. Principiile politicii de mediu

Principiile care ghidează politica de mediu a Uniunii Europene,care trebuie să se aplice legislaţiei în domeniu şi să orienteze factorii de decizie în politicile lor curente şi viitoare, sunt următoarele:

Principiul „poluatorul plăteşte”- cel care poluează trebuie să suporte cheltuielile necesare pentru desfăşurarea de măsuri, decise de autorităţile publice, pentru a garanta un nivel acceptabil de protecţie a mediului.Altfel spus, costul acestor măsuri trebuie să se reflecte în costul bunurilor şi serviciilor care au cauzat poluarea în producţie şi/sau consum; Merită să fie subliniat faptul că taxa plătită pentru deterioarea mediului prin poluare este în absolut toate cazurile net inferioară deteriorarii produse în mediu.

Principiul „acţiunii preventive”- pleacă de la convingerea că „prevenirea este mai bună decât tratamentul”;

Principiul „precauţiei”: când o activitate ameninţă să dăuneze sănătăţii umane sau mediului înconjurător,trebuie luate măsuri de precauţie, chiar dacă nu se poate demonstra ştiintific o legătură directă dintre cauză şi efect;

Principiul „protecţiei de nivel înalt”: politica de mediu trebuie să ţintească spre o protecţie la un nivel cât mai ridicat;

Principiul „integrării”: cerinţele privind protecţia mediului trebuie integrate în formularea şi implementarea tuturor politicilor sectoriale ale UE;

Principiul „proximităţii”: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.

Momente principale în dezvoltarea politicii de mediu1

1967 – A fost adoptată prima Directivă de mediu, nr.67/548, asupra clasificării,ambalării şi etichetării substanţelor periculoase;

1972 – Consiliul European de la Paris trasează Comisiei Europene sarcina de a elabora un plan de acţiune în domeniul mediului;

1973 –Se înfiinţează în cadrul Comisiei Europene, Direcţia pentru Protecţia Mediului şi a Consumatorilor; Primul Program de Acţiune pentru Mediu(1973-1976)

1977 – Al doilea Program de Acţiune pentru Mediu (1977-1981) 1981– Înfiinţarea, în cadrul Comisiei Europene,a Direcţiei Generale pentru Mediu,

Securitate Nucleară şi Protecţie Civilă 1983 – Al treilea Program de Acţiune pentru Mediu (1982-1986) 1987 – Anul european al mediului; Al patrulea Program de Acţiune pentru Mediu (1987-1992); Actul unic european încorporează politica de mediu în Tratatul de la Roma 1992 –Al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu (1993-2000);

Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării, Rio de Janeiro;

1 www.europa.eu

24

Programul LIFE I; Lansarea Schemei UE „Eticheta-eco”

1993 – Intră în vigoare Tratatul de la Maastricht (1991), care acordă acţiunilor în domeniul mediului statutul de politică a UE (articolul 130r);

Se lansează EMAS-Schema de management şi audit ecologic 1994 – Înfiinţarea Agenţiei Europene pentru Mediu, cu sediul la Copenhaga 1996 – Programul LIFE II 1996-1999 1997 – Summitul Naţiunilor Unite asupra Pământului, Protocolul Kyoto 1999 – Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam din 1997 care face din politica de mediu

un obiectiv principal al UE 2000 – Evaluarea globală al celui de al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu; Programul LIFE III 2000-2004 2001 – Propunerea pentru cel de al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu; Strategia UE pentru dezvoltare durabilă este adoptată de Consiliul European de la Goteborg 2002 – Rio plus 10, urmarea Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării

din 1992 de la Rio de Janeiro, desfăşurată la Johannesburg 2003 – Adoptarea Strategiei Europene pentru Mediu şi Sănătate

3. Principalii actori ai politicii de mediu

La nivel european, numeroase instituţii şi organizaţii contribuie la procesul de elaborare şi implementare a politicii de mediu, în scopul identificării problemelor, găsirii celor mai adecvate răspunsuri şi asigurării sinergiei măsurilor propuse,urmăririi şi coordonării acţiunilor. Consultarea largă a celor interesaţi este importantă şi pentru integrarea politicii de mediu cu alte politici sectoriale, ceea ce va asigura o eficienţă sporită a politicii de mediu.

Principalii actori instituţionali, la nivel european, care sunt implicaţi în pregătirea, formularea şi punerea în aplicare a politicii de mediu sunt:

Comisia Europeană prin Direcţia Generală pentru Mediu (DG Mediu) Consiliul de Miniştrii Parlamentul European Comitetul Economic şi Social (CES)

Comitetul Regiunilor şi Agenţia Europeană pentru Mediu.

În cadrul Comisiei Europene, DG Mediu a fost creată în 1981 şi este responsabilă cu pregătirea, respectiv iniţierea şi finalizarea actelor normative şi asigurarea implementării politicilor de mediu de către statele membre.

Consiliul Miniştrilor de Mediu, parte a Consiliului UE, are rolul coordonării politicii şi se întălneşte de mai multe ori pe an.

24

Parlamentul European, prin Comitetul pentru mediu,sănătate publică şi politică a consumatorului, este implicat în elaborarea politicii de mediu, luând parte la procedurile de cooperare şi codecizie.

Comitetul Economic şi Social (CES) şi Comitetul Regiunilor au rol consultativ. CES emite opinii cu caracter neobligatoriu asupra propunerilor Comisiei.Comitetul Regiunilor implică autorităţile locale şi regionale în procesul de luare a deciziilor la nivel european.

Agenţia Europeană pentru Mediu oferă informaţii referitoare la mediul înconjurător, atât celor însărcinaţi cu luarea deciziilor, cât şi publicului.

Înainte de adoptarea unei propuneri a CE,toate părţile direct interesate sunt consultate şi apoi implicate în procesul de decizie. Acestea pot fi:guvernele statelor membre,autorităţi locale şi regionale,grupuri de interese specializate, ONG-uri de mediu, experţi sau reprezentanţi ai industriei.

II. Programele de acţiune pentru mediu-cadrul general de implementare a politicii de mediu

Obiectivele şi principiile politicii UE privind protecţia mediului au fost prezentate în cadrul unor Programe de acţiune începând din anii ’70. Programele de acţiune pentru mediu au iniţiat legislaţia UE privind majoritatea aspectelor de mediu şi au obţinut rezultate bune în unele dintre acestea. Cu toate acestea, tendinţele şi previziunile privind mediul sunt îngrijorătoare datorită numeroaselor probleme care mai există în Europa şi în lume. Acestea se referă la cantităţile sporite de deşeuri, smog-ul din oraşe în timpul verii, dispersia chimicalelor în mediul ambiant, schimbările climatice şi pierderea biodiversităţii. Viitoarele programe ale UE trebuie să abordeze aceste tendinţe şi să se concentreze pe aspectele care nu au fost incluse în programele şi acţiunile de până acum.

Până în prezent au fost adoptate şase programe de acţiune pentru mediu (PAM), dintre care cinci au fost implementate şi încheiate. Cel de al şaselea PAM a fost adoptat în 2002 şi stabileşte orientările până în 2010.

Programele de acţiune în perioada 1973-19922

În intervalul dintre 1973-1992 s-au derulat primele patru programe de acţiune, care s-au bazat pe o abordare sectorială a problemelor de mediu.

Primul (1973-1976) şi al doilea PAM (1977-1981) au evidenţiat necesitatea protecţiei apei şi aerului. Ele au inclus o abordare sectorială a combaterii poluării.

Al treilea (1982-1986) şi al patrulea PAM (1987-1992) au fost orientate spre cerinţele realizării pieţei unice, corelând obiectivele de mediu cu cele ale pieţei unice.Intrarea în vigoare a Actului Unic European, în 1987, a introdus şi ideea că protecţia mediului trebuie să fie o componentă a tuturor politicilor comunitare,idee care se regăseşte şi în cel de-al patrulea PAM. Acesta a pus bazele pentru includerea ulterioară a cadrului pentru”dezvoltarea durabilă”.

2 www.europa.eu

24

Aplicarea programelor multianuale a dus la adoptarea unei serii de directive în domeniul protecţiei mediului ,care au fost transpuse în legislaţia naţională.

În anii 1990 au fost identificate noi riscuri care ameninţă mediul înconjurător (cum ar fi schimbările climatice), iar Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din 1992 a subliniat ideea că protecţia mediului trebuie să fie în atenţia tuturor factorilor de decizie economică.Intrarea în vigoare a Tratatului UE în noiembrie 1993 (Maastricht) a adus aspecte noi prin adăugarea conceptului de „dezvoltare durabilă şi neinflaţionistă cu respectarea mediului”. De asemenea, el a ridicat acţiunile în domeniul protecţiei mediului la nivel de politică de sine stătătoare. Vechea abordare bazată pe comandă şi control a fost înlocuită cu utilizarea instrumentelor economice şi fiscale,iar politica a început să se dezvolte pe bază de consens, toţi cei care aveau un cuvânt de spus fiind consultaţi în procesul de luare a deciziei. Al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu (1993-1999) a reflectat această strategie.

Al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu (1993-2000)Al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu s-a concentrat pe reducerea nivelului

poluării, punerea în aplicare a legislaţiei în beneficiul cetăţenilor UE şi integrarea dimensiunii de mediu în toate politicile comunitare. Strategia şi abordarea generală a celui de-al cincilea PAM au fost diferite de programele anterioare. Aşa cum sugerează titlul său „Către o dezvoltare durabilă”, programul stabileşte obiective pe termen lung şi se concentrează pe o abordare globală. Din această perspectivă, caracteristicile dezvoltării durabile sunt următoarele:

Menţinerea calităţii vieţii în general Accesul continuu la resursele naturale

Prevenirea deteriorării pe termen lung a mediului înconjurător

Înţelegerea dezvoltării durabile ca fiind procesul care corespunde nevoilor prezente fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a satisface propriile nevoi.

Al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu s-a sprijinit pe două principii fundamentale:

Integrarea dimensiunii de mediu în toate politicile constituie un factor principal. Obiectivul privind protecţia mediului poate fi realizat numai prin implicarea acelor domenii care cauzează deteriorarea mediului înconjurător.

Numai prin înlocuirea abordării de tip comandă şi control cu responsabilitatea comună a tuturor actorilor (guvern, industrie, public)se poate respecta angajamentul faţă de măsurile propuse.

Strategia propusă pentru programul intitulat „Către o dezvoltare durabilă” a angajat o gamă largă de instrumente:- legislaţie pentru stabilirea standardelor de mediu;

24

- instrumente economice pentru încurajarea producţiei şi utilizarea produselor şi a proceselor ecologice;- măsuri orizontale pentru informare,educaţie şi cercetare, precum şi instrumente financiare.

Strategia a acoperit şapte teme identificate ca fiind de importanţă majoră în perioada de implementare:- schimbările climatice- creşterea conţinutului de acizi şi calitatea aerului- mediul în zonele urbane- zonele de coastă- managementul deşeurilor- managementul resurselor de apă- protecţia naturii şi a biodiversităţii.

Ea s-a aplicat la cinci sectoare: industrie, energie, transporturi, agricultură şi turism.

Raportul Comisiei care a analizat progresul implementării programului a constatat o evoluţie pozitivă în privinţa integrării problemelor de mediu în celelalte politici, îndeosebi în sectorul industriei,unde legislaţia exista de mai mult timp, iar avantajele economice ale integrării au fost uşor de identificat. Integrarea a fost mai puţin evidentă în agricultură şi turism,iar în sectorul transport, deşi s-a înregistrat o curbă ascendentă a conştientizării aspectelor negative, creşterea parcului de autovehicule a accentuat impactul negativ,în timp ce în cazul energiei lipsa stimulentelor a fost considerată o piedică în avansarea către o abordare durabilă.

Evaluarea globală a celui de-al cincilea PAM a zugrăvit o imagine mixtă a eficienţei politicii de mediu în cadrul UE.A fost criticată implementarea defectuoasă de către statele membre a unor directive comunitare şi însuşirea slabă a obiectivelor de către actorii implicaţi.

Concluzia generală a fost aceea că s-a constatat un oarecare progres în aplicarea legislaţiei,dar rezultatele au fost modeste în ceea ce priveşte integrarea mediului în celelalte politici.

Al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu (2000-2010)

Al şaselea Program de acţiune pentru Mediu (2000-2010), intitulat:„Mediul 2010: Viitorul nostru, alegerea noastră”, reprezintă cea mai solidă abordare strategică a problemelor mediului de către UE până în prezent, întrucât implică toate segmentele societăţii in căutarea de soluţii inovatoare, practice şi de durată în ceea ce priveşte problemele de mediu, oferind cadrul optim pentru aplicarea strategiei UE pentru dezvoltarea durabilă. El stabileşte priorităţile şi obiectivele politicii de mediu pe o perioadă de zece ani şi detaliază măsurile ce trebuie aplicate:

- accentuează necesitatea îmbunătăţirii şi aplicării legislaţiei existente la nivel naţional şi regional şi va întreprinde acţiuni de sprijinire a celor mai bune practici împreună cu o politică de informare a publicului;

24

- accentuează necesitatea conlucrării strânse a întreprinderilor cu consumatorii pentru a obţine noi forme de producţie şi consum care să nu dăuneze mediului înconjurător; Societăţile vor fi susţinute să promoveze şi să utilizeze tehnologiile „curate”, nepoluante.

- promovarea de acţiuni pentru o mai bună informare a cetăţenilor, care să-i orienteze în alegerea produselor ecologice;

- continuarea integrării aspectelor de mediu în toate celelalte politici, cum ar fi:transporturi, energie, agricultură şi vor fi stabiliţi indicatori şi standarde pentru monitorizarea şi evaluarea progresului; - faţă de programele de mediu anterioare, priorităţile de mediu trebuie văzute în contextul mai larg al Uniunii Lărgite, adică strategia de mediu trebuie să ţină cont de cerinţele procesului de extindere.

Noul program propune acţiuni pentru abordarea problemelor importante de mediu în patru domenii prioritare:

a) Schimbările climatice

Obiectivul este de a stabiliza concentraţia atmosferică de gaze cu efect de seră la un nivel care să nu cauzeze variaţii anormale ale climei. Prioritare sunt ratificarea şi implementarea Protocolului de la Kyoto ce prevedea reducerea emisiilor de gaze care generează efectul de seră cu 8 % faţă de nivelul din 1990, până în perioada 2008-2012. Acesta trebuie considerat un prim pas în atingerea obiectivului pe termen lung de reducere cu 70 % a emisiilor de gaze. Directivele comunitare privind respectarea cotelor admisibile de emisii poluante reprezintă un pas important în această direcţie, impunând constrângeri severe pentru producătorii industriali comunitari.

b) Natură şi biodiversitate-protejarea unei resurse unice

Obiectivul este de a proteja şi de a restaura funcţionarea sistemelor naturale şi de a stopa pierderea biodiversităţii din UE şi la nivel global; protejarea solului împotriva eroziunii şi poluării. Aplicarea legislaţiei pentru mediu este considerată condiţia principală pentru reducerea poluării. Arealele naturale trebuie protejate de Programul Natura 2000, care trebuie extins şi aplicat cu consecvenţă, ca urmare a elaborării unui plan de acţiune pentru protejarea biodiversităţii.

c) Mediul înconjurător şi sănătatea

Obiectivul este de a atinge o calitate a mediului în care nivelul contaminării ca urmare a activităţii umane, inclusiv datorită diferitelor tipuri de radiaţii, să nu crească riscul unui impact negativ asupra sănătăţii oamenilor. Prevenirea riscurilor de îmbolnăvire trebuie să aibă în vedere o abordare globală prin cercetarea tuturor aspectelor de mediu şi a impactului asupra sănătăţii, cu o atenţie sporită asupra grupurilor vulnerabile ale copiilor şi bătrânilor. Prima condiţie este aplicarea legislaţiei existente, combinată cu acţiuni concrete în diferite sectoare individuale.

d) Utilizarea continuă a resurselor naturale şi managementul deşeurilor

24

Obiectivul este de a asigura un consum rezonabil de resurse,care să nu depăşească capacitatea de suportabilitate a mediului. Ar trebui eliminată relaţia între utilizarea resurselor şi creşterea economică, printr-o utilizare mai eficientă a acestora sau reducerea relativă a resurselor folosite în economie şi prevenirea producerii deşeurilor.În acelaşi timp,se au în vedere măsuri pentru stimularea reciclării, recuperării şi incinerării deşeurilor. Obiectivul este de a reduce cantitatea de deşeuri cu 20 % în 2010 faţă de nivelul anului 2000 şi cu 50 % până în 2050.

Totodată, al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu propune şapte strategii tematice:1. Calitatea aerului:strategia a fost iniţiată prin programul “Aer curat pentru Europa”,lansat în 2001 ;2. Protecţia solului:comunicarea CE identifică eroziunea şi degradarea solului ca fiind probleme stringente în UE;pe lângă iniţiativele legislative necesare,se propune stabilirea unui sistem de monitorizare pentru îmbunătăţirea colectării şi analizei datelor asupra contaminării solului.3. Utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile-este propusă ca urmare a riscurilor datorate creşterii utilizării pesticidelor în agricultură, prin contaminarea solului, apelor şi alimentelor şi a acumulării în plante şi animale; strategia va urmări minimizarea riscurilor asupra sănătăţii umane ,un control mai bun al utilizării lor şi încurajarea obţinerii de recolte fără pesticide,precum şi crearea unui sistem de colectarea a datelor pentru monitorizare, inclusiv definirea indicatorilor adecvaţi.4. Protejarea şi conservarea mediului marin: strategia propusă are ca scop controlul presiunilor asupra ecosistemului marin,păstrarea biodiversităţii şi îmbunătăţirea calităţii mărilor europene; o atenţie deosebită trebuie să se acorde impactului crescut al pescuitului şi navigaţiei asupra mediului marin.5. Prevenirea şi reciclarea deşeurilor-o altă problemă presantă în UE, ca urmare a producerii de cantităţi tot mai mari de deşeuri, apare necesitatea managementului acestora.6. Utilizarea continuă a resurselor naturale: utilizarea resurselor precum apa, aerul, solul, metalele, mineralele, cărbunii, petrolul şi gazele, a ridicat îngrijorări privind raritatea şi impactul utilizării lor asupra mediului.7. Mediul urban - au fost identificate temele prioritare care au impact asupra dezvoltării durabile a mediului în zonele urbane: transportul urban, domeniul construcţiilor şi arhitecturii urbane.

III. Instrumentele politicii de mediu

Programele de acţiune pentru mediu stabilesc cadrul general,identificând priorităţile de acţiune şi obiectivele politicii de mediu.

UE foloseşte o gamă largă de instrumente pentru a susţine punerea în aplicare a politicii de mediu,care cuprinde:instrumente legislative, instrumente de conştientizare şi informare, instrumente financiare şi fiscale.

1. Instrumente legislative

24

Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii de protecţie a mediului înconjurător şi reprezintă totalitatea legislaţiei existente în domeniu. Din 1970, UE a adoptat peste 200 de directive referitoare la politica de mediu. Tendinţele cele mai recente sunt de a reglementa mai puţin şi de a pune accentul pe acordurile voluntare cu sectorul industriei,pe soluţii bazate pe mecanismele pieţei şi pe stimulente fiscale.

2. Instrumente de conştientizare şi informare

Instrumentele de conştientizare şi informare cuprind mijloace pentru aducerea la cunoştinţa publicului a problemelor legate de mediu şi mijloacele de colectare şi diseminare de informaţii asupra stării mediului înconjurător. Printre acestea se numără:

- auditul mediului;- etichetarea cu marca „eco”- şi rolul Agenţiei Europene pentru mediu.

Schema de management şi audit ecologic

În 1993, Comisia a adoptat Schema de management şi audit ecologic EMAS, care a început să fie aplicată din 1995, iar în 1996, Comisia a recunoscut noul standard internaţional de mediu, ISO 14001, ca punct de pornire pentru participarea la schema de management şi audit ecologic. Ca urmare a revizuirii schemei,în martie 2001, Consiliul şi Parlamentul European au adoptat al doilea regulament EMAS. Printre elementele de noutate ale noului regulament putem enumera:- extinderea la toate sectoarele,inclusiv la autorităţile publice;- adoptarea standardului ISO 14001 ca Sistem de Management al Mediului aplicat în cadrul schemei EMAS, permiţând astfel tranziţia de la standardul internaţional la schema europeană;- adoptarea unui logo EMAS,pentru a face înregistrarea mai vizibilă;- implicarea personalului în implementarea schemei;- încurajarea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii.

Programul LIFE (secţiunea Mediu şi Ţări terţe) a jucat rolul de precursor al extinderii schemei la sectorul public.Cel de-al şaselea PAM susţine implementarea largă a schemei şi încurajarea aplicării de sisteme compensatorii pentru acţiunile cu performanţe bune în domeniul mediului.

Schema de management şi audit ecologic este deschisă participării oricărei organizaţii publice sau private,indiferent de sfera de activitate, inclusiv societăţi, administraţii naţionale sau regionale, autorităţi locale,şcoli sau spitale, ONG etc. Se aplică în statele UE,celorlalte state din Spaţiul Economic European şi în noile state membre. Poate fi accesată şi de statele de la Marea Mediterană sau Baltică, în cadrul Programului LIFE Ţări terţe. Abordarea EMAS se bazează pe angajamentul-voluntar al organizaţiilor care doresc să-şi îmbunătăţească performanţa privind gestiunea mediului înconjurător, mai mult decât o simplă aplicare a legislaţiei. Schema se desfăşoară în şapte faze, pornind de la analiza şi identificarea problemelor de mediu, până la

24

verificarea şi acreditarea organizaţiei. Organizaţiile participante îşi vor dezvolta structura organizaţională internă şi procedurile adecvate pentru managementul aspectelor de mediu.

Rezultatele obţinute sunt făcute publice şi se verifică periodic.EMAS este o etichetă a calităţii ecologice a produselor, scopul ei fiind acela de a introduce o metodă de management a aspectelor de mediu care este credibilă. După acreditare,organizaţia poate utiliza logo-ul EMAS.

Eticheta „eco”

Utilizarea etichetei „eco” are ca obiectiv promovarea produselor cu impact redus asupra mediului în comparaţie cu altele din acelaşi grup de produse. În plus, schema comunitară de acordare a etichetei „eco” oferă consumatorilor informaţii corecte şi fundamentate ştiinţific, asigurându-le orientare în opţiunile asupra produselor. Eticheta „eco” se acordă produselor disponibile în cadrul Comunităţii, în cazul în care îndeplinesc o serie de cerinţe faţă de mediu şi anumite criterii specifice. Pentru a primi eticheta „eco”,produsele trebuie să contribuie semnificativ la îmbunătăţirea principalelor aspecte de mediu, altfel spus să fie ecologice.

Comisia Europeană şi statele membre promovează utilizarea etichetei”eco” prin acţiuni de conştientizare a publicului şi campanii de informare,urmărind,în acelaşi timp,să asigure coordonarea schemei comunitare cu schemele naţionale existente în statele membre.

Agenţia Europeană pentru Mediu

Agenţia Europeană pentru Mediu are ca scop furnizarea de informaţii publicului şi celor însărcinaţi cu luarea deciziilor pentru conceperea unor politici riguroase de protecţie a mediului înconjurător şi de sprijinire a dezvoltării durabile. Agenţia diseminează informaţiile prin publicaţiile sale şi pagina sa pe internet. Agenţia nu elaborează legi în domeniu,aceasta constituind responsabilitatea Comisiei Europene şi a altor instituţii europene. Informaţiile oferite se concentrează pe evaluarea mediului la nivelul Europei şi a presiunilor care se manifestă asupra sa. O altă sarcină a agenţiei o constituie diseminarea celor mai bune practici în protecţia mediului şi a tehnologiilor „curate”,precum şi sprijinirea Comisiei Europene în publicarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului înconjurător.

Agenţia culege şi distribuie informaţii prin intermediul Reţelei europene de informare şi observare a mediului (EIONET) pe care o şi coordonează. Reţeaua cuprinde peste 300 de organizaţii de mediu,agenţii, centre de cercetare publice sau private şi alte centre specializate din Europa.Agenţia are în prezent 31 de state membre,printre care şi România.

3. Instrumente financiare

Instrumentele financiare sunt cele prin care UE oferă sprijin financiar pentru derularea proiectelor de mediu care corespund priorităţilor stabilite de PAM sau de alte strategii tematice

24

sau sectoriale.Comisia Europeană pune la dispoziţia tuturor actorilor locali interesaţi în promovarea de proiecte pentru îmbunătăţirea mediului înconjurător, numeroase surse de finanţare,fiecare având reguli şi mecanisme proprii.

Fondul de coeziune

Susţinerea obiectivului coeziunii şi dezvoltării durabile al UE se realizează prin Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune,care cofinanţează acţiuni regionale şi sectoriale aflate în competenţa guvernelor statelor membre, agreate cu Comisia Europeană.Fondul de Coeziune a fost înfiinţat pentru a permite statelor membre care au un PIB mai mic decât 90% din media comunitară, respectiv Spaniei, Greciei, Portugaliei şi Irlandei, să ajungă din urmă din punct de vedere economic celelalte state membre, mai ales în domeniile transporturilor şi mediului. Din mai 2004 noile state membre sunt şi ele eligibile.

Principalele activităţi finanţate de Fondul de Coeziune se referă la:

Întărirea coeziunii economice şi sociale în cadrul Comunităţii prin finanţarea unor proiecte sau faze ale acestora, independente din punct de vedere financiar şi tehnic, şi grupuri de proiecte care formează un tot coerent, în domeniile intrastructurii de mediu şi reţelelor de transport transeuropene.

Studii pentru realizarea acestor proiecte,măsuri de asistenţă tehnică pentru desfăşurarea de studii comparative, studii de impact,monitorizare şi campanii de informare şi publicitate.

Toate proiectele trebuie să fie compatibile cu tratatele UE, cu instrumentele adoptate în cadrul acestora şi cu politicile Comunităţii, în special cele referitoare la protecţia mediului, reţelele de transport trans-europene,concurenţa şi achiziţiile publice. Statele eligibile pentru Fondul de Coeziune vor primi finanţare atâta timp cât îndeplinesc cerinţa de stabilitate şi convergenţă cu privire la criteriul deficitului public. Multe proiecte finanţate din Fondul de Coeziune generează venituri şi de aceea Comisia încurajează participarea privată.

Programul LIFE III

Programul LIFE, instrumentul financiar pentru mediu,introdus în anul 1992, este vârful de lance al UE pentru politica de mediu.Programul LIFE III se derulează în perioada 2000-2004 şi finanţează proiecte în cadrul a trei secţiuni:

LIFE – Natura finanteaza actiuni in scopul conservarii arealului natural, conservarea faunei si florei salbatice de interes european, in concordanta cu directivele pentru protectia pasarilor si arealelor. El sprijina implementarea politicii de conservare a biodiversitatii si crearea retelei UE Natura 2000. Finanţează – în proporţie de 50%-70% din cheltuielile eligibile - proiecte de conservare a habitatului natural şi a faunei şi florei sălbatice.

24

Tabel 1: Proiectele de conservarea naturii în Statele Membre

Ţara Proiecte de conservare a naturii

Belgia- achiziţionarea de terenuri pentru protejarea

ariilor cu importanţă specială

Danemarca- restaurarea malurilor râurilor şi a habitatelor

mlăştinoase;- reintroducerea păşunatului animalelor;

Germania - restaurarea terenurilor mlăştinoase;

Estonia- conservarea poienilor boreale baltice de

coastă;

Grecia- protejarea speciilor pe cale de dispariţie, cum

ar fi foca-călugăr mediteraneeană;

Spania

- protejarea terenurilor mlăştinoase, a dunelor, lagunelor şi ariilor maritime şi de coastă;

- protejarea speciilor (ursul brun, vulturul negru european, vidra europeană, liliacului, etc.);

Franţa- contracte pentru gestionarea ecologică a

terenului, încheiate cu grupuri de fermieri

Irlanda- evidenţierea patrimoniului natural al Irlandei,

în special prin încurajarea eco-turismului

Italia- protejarea anumitor specii (lupi, urşi, lilieci,

etc.), habitate (mlaştini, râuri, izvoare);

Letonia- restaurarea şi protejarea unor extinse arii

naturale;

Luxemburg- restaurarea biodiversităţii distrusă prin

agricultură

Ungaria - protecţia lupului şi râsului în nord - estul ţării;

Olanda- reintroducerea proceselor spontane în vederea

recreării peisajului natural;

Austria- construcţia unui „pod verde” deasupra unei

autostrăzi pentru a permite trecerea urşilor bruni în Alpi şi întărirea populaţiei de urşi;

Portugalia- planuri de gestionare a siturilor „Natura

2000”;

România- plan naţional de acţiune pentru protejarea

delfinilor din Marea Neagră;Slovenia - protecţia mlaştinilor

Finlanda- monitorizarea anumitor specii de fluturi, ce

constituie indicatori ai stării mediului;

Suedia- restaurarea unor arii extinse de mlaştini,

poieni de coastă pe insulele din Marea Baltică;

24

Marea Britanie

- protejarea păsărilor ce cuibăresc pe pământ, ceea ce poate implica înlăturarea speciilor de animale din alte locuri (cum ar fi vidra americană, care proliferează în Insulele Hebride);

Sursa: Comisia Europeană, DG Environment3

LIFE – Mediu finanţează – în proporţie de 30%-50% din cheltuielile eligibile - acţiuni ce au drept scop implementarea politicii comunitare si a legislatiei de mediu in UE si in tarile noi membre sau candidate. Acesta da posibilitatea demostrarii si dezvoltarii de metode noi pentru protectia si imbunatatirea mediului inconjurator. Finanteaza proiecte innovative in domenii ca: amenejarea teritoriului, managementul resurselor de apa, reducerea impactului activitatilor economice asupra mediului, managementul deseurilor si reducerea impactului produselor asupra mediului, printr-o politica integrata a produselor.

Tabelul de mai jos ilustrează exemple de metode şi tehnici inovatoare dezvoltate în cadrul acestei componente, în SM şi în ţările candidate.

Tabel 2: Proiecte inovatoare în Statele Membre

ŢăriProiecte inovatoare

Belgia- sisteme de management integrat al mediului pentru evenimentele socioculturale majore (târguri, festivaluri, etc.);

Danemarca

- decontaminarea deşeurilor de lemn tratat;

- denominare ecologică pentru sectorul vânzărilor cu amănuntul;

Germania

- reciclarea deşeurilor din demolări şi a uleiurilor;

- acţiuni de îmbunătăţire a calităţii apei;

- planuri locale de management al mediului;

Grecia

- plan de management al mediului pentru Jocurile Olimpice din 2004 (Atena);

- producerea de ulei de măsline fără a dăuna mediului;

Spania-iniţiative integrate de promovare a dezvoltării durabile şi a turismului durabil;

3 http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/nature.htm

24

Franţa

- designul componentelor de automobile pentru îmbunătăţirea performaţelor de mediu;

- tratament inovator al apelor reziduale;

Irlanda

- management de mediu la nivel regional;

- reciclarea echipamentului electronic;

Italia

- iniţiative locale pentru promovarea turismului durabil;

- acţiuni de combatere a efectului de seră şi a poluării aerului;

Luxemburg - utilizarea simulărilor şi a softurilor de monitorizare pentru tratarea cu succes a apelor reziduale;

Olanda- management integrat al apei din oraşe;

- promovarea construcţiilor ecologice;

Austria

- strategii de dezvoltare durabilă în zonele rurale şi urbane;

- promovarea bio-combustibililor şi a materialelor de construcţie reciclate

Portugalia

- monitorizarea calităţii aerului;

- reducerea impactului asupra mediului al fermelor de porci;

România- sisteme selective de colectare a deşeurilor menajere;

Finlanda- management integrat al zonelor de coastă şi al bazinelor râurilor;

Suedia- tratament ecologic al deşeurilor;

- gestionarea durabilă a pădurilor;

Marea Britanie- colectarea, redistribuirea şi reutilizarea deşeurilor rezultate din echipamente IT.

Sursa: http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/environment.htm

LIFE – Ţări terţe finanţează proiecte de asistenţă tehnică (70% din cheltuielile eligibile) ce contribuie la promovarea dezvoltării durabile în ţările terţe. Aceasta componenta contribuie la crearea capacitatii de management a mediului, prin finantarea proiectelor care contribuie la implementarea procedurilor si orientarilor internationale, care promoveaza dezvoltarea durabila la toate nivelele sau rezolva probleme majore de mediu in regiunea in care se desfasoara.

24

Programul LIFE este deschis tuturor statelor membre UE si unor tari candidate sau noi membre ca Estonia, Ungaria, Letonia, Romania, Republica Slovaca si Slovenia.

O trecere în revistă a proiectelor de asistenţă tehnică finanţate şi desfăşurate în ţările terţe esterealizată în tabelul de mai jos:

Tabel 3: Proiecte de asistenţă tehnică în Statele Membre

Ţara Proiecte de asistenţă tehnicăAlbania - dezvoltarea durabilă a traficului în Tirana;

Algeria- crearea unui centru de informare şi formare asupra mediului;

Bosnia-Herţegovina.

- plan de acţiune asupra mediului pentru zona mlăştinoasă Bardaca;

- asistenţă în gestionarea mediului pentru autorităţile locale şi regionale;

- reducerea impactului de mediu al activităţilor industriale;

- asistenţă în prepararea legislaţiei pentru reducerea poluării;

Croaţia- introducerea de amendamente naţionale privitoare la poluarea aerului şi la deşeuri;

Cipru- pregătirea unui cadru legislativ pentru reducerea poluării aerului;

Fâşia Gaza şi Coasta de

Vest

- management integrat al mediului rural;

Iordania

- crearea unui parc turistic natural în provincia Jerash;

- aspecte de mediu;

Liban- reducerea poluării industriale şi a deşeurilor, măsuri de combatere a incendiilor pădurilor;

Malta- pregătirea legislaţiei pentru combaterea poluării cu nitraţi;

Rusia

- asistenţă tehnică de mediu pentru oraşul Kaliningrad;

- asistenţă administrativă pentru protejarea ţărmului Mării Baltice;

Siria- introducerea sistemelor de management al mediului, în principal EMAS, în mediul de afaceri sirian;

24

Tunisia- crearea unor sisteme pilot de monitorizare a înaintării deşertului (împreună cu Marocul);

Turcia

- măsuri de îmbunătăţire a calităţii aerului şi apei, precum şi a gestionării deşeurilor;

- program de combatere a emisiilor mirositoare;

Sursa: http://europa.eu.int/comm/environment/life/life/third_countries.htm

Initiativa Comunitara INTERREG III

Obiectivul general al Programului INTERREG III este dezvoltarea echilibrata si integrata a teritoriului european, fara ca granitele sa constituie o bariera in calea acesteia. Noua faza a programului urmareste intarirea coeziunii economice si sociale, prin promovarea cooperarii transfrontaliere, transnationale si interregionale si dezvoltarea echilibrata a teritoriului european. Implementarea programului se face pe 3 directii:

a) INTERREG III A are ca obiectiv promovarea dezvoltarii regionale integrate intre regiunile de granite inclusiv granitele externe si cele maritime. Prioritatile finantate includ, printre altele, urmatoarele tipuri de activitati:

Promovarea dezvoltarii urbane, rurale si de coasta; Masuri pentru protectia mediului, imbunatatirea eficientei sectorului energetic si

surse de energie regenerabile; Imbunatatirea retelelor de transport, informare si comunicare, precum si a

serviciilor, a sistemelor de apa si energie;b) INTERREG III B are ca obiectiv integrarea teritoriala armonioasa de-a lungul UE.

Prioritatile finantate includ urmatoarele tipuri de activitati: Elaborarea de planuri operationale de dezvoltare spatial la nivel transnational,

inclusiv cooperarea intre orase si intre zonele urbane si rurale, cu scopul promovarii dezvoltarii policentrice si durabile;

Promovarea sistemelor de transport eficiente si durabile si a accesului la societatea informational;

Promovarea protectiei mediului si a managementului eficient al mostenirii cultural si al resurselor natural, in special al resurselor de apa;

Promovarea integrarii intre regiunile maritime si cele insulare.c) INTERREG III C are ca obiectiv imbunatatirea dezvoltarii regionale si a politicii de

coeziune prin cooperarea transnationala sau interregionala. Prioritatile finantate includ activitati de cooperare referitoare la diverse sectoare stabilite de catre Comisie, cum ar

24

fi: cercetare; dezvoltare tehnologica si a intreprinderilor mici si mijlocii; societatea informationala; turism; cultura si ocuparea fortei de munca; libera initiativa si de mediu.

Program pentru sprijinirea ONG-urilor europene

Acest instrument, destinat ONG-urilor europene active in domeniul protectiei mediului inconjurator, are urmatoarele obiective generale:

sa contribuie la dezvoltarea si punerea in practica a politicii de mediu a UE si a legislatiei, in diferite regiuni ale Europei;

sa promoveze implicarea sistemica a ONG-urilor in toate fazele procesului de elaborare a politicii de mediu;

sa contribuie la intarirea asociatiilor locale si regionale care trebuie sa aplice acquis-ului comunitar in ceea ce priveste protectia mediului si dezvoltarea durabila.

Programul, care se desfasoara in perioada 2002 – 2006, acorda sprijin financiar nerambursabil pentru a acoperi o parte din costurile pe care ONG-urile europene de mediu trebuie sa le suporte in derularea activitatilor prevazute prin programul lor annual de lucru. Sunt finantate proiecte in domeniile prioritare ale celui de-al saselea PAM sau care contribuie la educatia pentru protectia mediului inconjurator si intarirea legislatiei de mediu a Comunitatii. Sunt eligibile toate statele membre UE, tarile candidate sau noi membre, Turcia si tarile din Balcani.

Programul ISPA

Este unul dintre cele trei elemente de preaderare, care, alaturi de PHARE si SAPARD, a oferit asistenta tarilor candidate din Europa Centrala si de Est (ECCE) in procesul de pregatire pentru a deveni state membre ale UE. ISPA a fost introdus pe baza propunerii CE din Agenda 2000 pentru intarirea coeziunii economice si sociale in tarile candiadate, pentru perioada 2000 – 2006, avand un buget de 1,040 miliarde de euro annual. Programul finanteaza proiecte de infrastructura de mediu si transport, ca parte a strategiilor nationale adoptate pentru fiecare sector ISPA de tari candidate si avizate de Comisie.

In domeniul mediului, Programul ISPA se concentreza pe directivele UE care necesita investitii costisitoare, pentru a adduce tarile respective al nivelul UE, in special pe directivele referitoare la: apa potabila, canalizare, managementul deseurilor si poluarea aerului. In domeniul transporturilor, Programul ISPA urmareste modernizarea si extinderea retelelor de transport trans-europene in tarile central si est europene si conectarea lor la retelele de transport ale UE. Programul ofera, suplimentar, asistenta tehnica pentru pregatirea si implementarea proiectelor, precum si pentru managementul financiar si controlul utilizarii fondurilor.

24

Dupa 1 mai 2004, cand 8 dintre statele beneficiare ISPA au aderat la UE, Bulgaria si Romania au ramas sigurele tari elegibile pentru acest program. Dupa aderare, cele 8 state beneficiau de finantare din partea Fondului de Coeziune.

4. Taxele şi impozitele de mediu

Promovarea utilizarii instrumentelor fiscale de catre statele membre are ca obiectiv creşterea eficacităţii politicii de mediu si asigurarea utilizarii taxelor si impozitelor de mediu in concordanta cu legislatia comunitara. Suplimentar fata de masurile armonizate la nivelul Comunitatii, implementarea politicii de mediu necesita folosirea unor instrumente economice, tehnice sau fiscale. Al cincilea PAM include largirea tipurilor de instrumente pentru politica de mediu ca o prioritate esentiala. Taxele si impozitele de mediu pot constitui o modalitate de aplicare a principiului “poluatorul plateste’’prin influentarea consumatorilor si producatorilor de a adopta un comportament favorabil protectiei mediului. Comisia Europeana a incurajat utilizarea instrumentelor fiscale de catre statele membre si a elaborat un document care prezinta cadrul legal si stabileste drepturi si obligatii ale statelor membre in concordanta cu regulile pietei unice.

Comisia defineste taxele si impozitele ca fiind platile obligatorii nerecunoscute, adunate fie ca venituri la bugetul de stat, sau pentru destinatii speciale. Sunt definite doua categorii de taxe si impozite:

taxe prelevate pentru emisiile poluante, cum ar fi: taxele privind poluarea apei si cele pentru emisiile de zgomot in domeniul aviatiei;

taxe pe produs, cum ar fi: taxele pentru pesticide, accizele pentru benzina.

Veniturile obtinute din taxe si impozite sunt folosite pentru finantarea activitatilor de protectie a mediului, dai si pentru reducerea altor taxe care distorsioneaza economia. Atunci cand adopta instrumente de natura fiscal, statele membre trebuie sa respecte prevederile Tratatului UE si sa se asigure ca taxele si impozitele sunt compatibile cu obligatiile lor in cadrul UE in ceea ce priveste concurenta, piata unica si politica fiscal, dar si fata de terte state, in concordanta cu regulile Organizatiei Mondiale a Comertului. Strategia Comisiei in privinta taxelor si impozitelor se bazeaza pe studierea experientei statelor membre in ceea ce priveste taxele de mediu, pe analiza efectelor taxelor existente asupra economiei si a mediului, pe monitorizarea efectelor taxelor asupra pietei unice si asupra competitivitatii industriei europene. Mecanismele de control ale Comisiei se declanseaza prin actiuni variate, ca:

notificarea privind ajutoarele de stat; notificarea domeniilor acoperite de Directiva 83/189/ECCE si de legislatia secundara si

comunitara; notificarea masurilor nationale pentru transpunerea directivelor;

24

reclamatiile primate din partea firmelor din statele membre; investigatii din initiative proprie a Comisiei.

IV. Strategiile in domenniul Politicii de Mediu

a. Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltarea durabila

UE are un rol important in realizarea dezvoltarii durabile in Europa si, in acelasi timp, la scara globala atunci cand sunt implicate activitati internationale. In urma semnarii “Declaratiei de la Rio” ca urmare a Conferintei Natiunilor Unite din 1992, UE s-a angajat sa formuleze o strategie pentru dezvoltarea durabila care sa fie prezenta la Conferinta Mondiala asupra Protectiei Mediului si Dezvoltarii Durabile din 2002. Dezvoltarea durabila nu poate fi atinsa fara masuri in domeniul mediului inconjurator. Aceste masuri nu sunt suficiente si de aceea este necesara integrarea cerintelor de mediu in politicile sectoriale, care pot sa actioneze asupra dezvoltarii economice. De aceea, dezbaterile asupra dezvoltarii durabile se desfasoara pe 2 directii:

Prima se concentreaza pe integrarea aspectelor de mediu in celelalte politici ale UE cunoscuta si sub numele de ”Procesul Cardiff”.

A doua se refera la rolul politicii UE in sustinerea dezvoltarii durabile la nivel global, cuprinsa in “Declaratia de la Goteborg”

1) Integrarea politicii de mediu in politicile EU – Procesul Cardiff4

Ca raspuns la cererea Consiliului European de la Luxembourg de a formula o strategie prin care sa se aplice cerintele articolului 6 al Tratatului UE, care impune ca protectia mediului sa fie integrata in toata politicile si activitatile UE, in special pentru promovarea dezvoltarii durabile, Comisia a prezentat la Consiliul European de la Cardiff o strategie sub denumirea “Parteneriat pentru integrare – O strategie pentru integrarea mediului in politicile Uniunii Europene”, prin care propune o abordare a definirii politicilor in sensul contributiei acestora la dezvoltarea durabila. Este propus si un ghid cu pasii concreti pentru realizarea integrarii aspectelor de mediu in celelalte politici sectoariale, prin care integrarea devine o obligatie, iar responsabilitatea este impartita de Comisie cu celelalte institutii ale UE. Comisia a considerat ca trebuie acordata prioritate problemelor urgente din cadrul a doua angajamente, si anume Agenda 2000 si implementarea Protacolului de la Kyoto.

a) Agenda 2000 guverneaza o mare parte din bugetul UE si stabileste cadrul extinderii UE. Pachetul Agenda 2000 prevede propuneri pentru reforma politicii de coeziune si a politicii agricole comune, precum si asistenta de preaderare pentru statele din Europa Centrala si de Est, propuneri care au prevazut includerea cerintelor privnd mediul inconjurator:

4 Razvan Calin, Cristian Teodor, „Politica De Mediu (nr. 3”), Editura Tritonic, Colectia: Europa mea, 2007

24

Politica de coeziune va contribui la dezvoltarea durabila, astfel: in cadrul regulamentelor Fondurilor Structurale au fost incluse ca obiective protectia si imbunatatirea mediului; sunt sprijinite proiecte de importanta pentru mediul inconjurator , iar prezenta unui mediu degradat va fi inclusa ca si criteriu de eligibilitate pentru zonele urbane in cadrul Obiectivului 2 al Fondurilor Structurale .

Politica Agricola comuna va duce beneficii mediului: reforma Politicii Agricole Comune (PAC) pune accentual pe platile unice pe ferma in loc de subventiile de productie, determinand astfel o mai mica distorsionare a pietei, ceea ce va duce la utilizarea atenta a factorilor poluanti; prin noile masuri se incurajeaza o mutare a resurselor de al sprijinirea pietei la dezvoltarea rurala; statele membre sunt obligate sa asigure respectarea normelor de mediu, siguranta alimentara si bunastarea animalelor; o parte substantiala a programului de dezvoltare rurala este rezervata actiunilor in favoarea mediului iar alte proiecte finantate in cadrul programului trebuie sa fie compatibile cu obiectivele privind protectia mediului. Toate acestea vor avea un impact pozitiv asupra calitatii solului, pastrarii biodiversitatii si a arealelor natural.

Extinderea UE: tarile candidate trebuiau sa se alinieze la aquis-ul in domeniului mediului sis a elaboreze strategii pe termen lung in acest sens; strategia de preaderare da prioritate investitiilor pentru imbunatatirea mediului si dezvoltarii structurilor administrative pentru aplicarea legislatiei de mediu; resursele financiare in crestere, asigurate pentru programele PHARE, ASPA, SAPARD, au asistat tarile candidate in finantarea protectiei mediului inconjurator.

b) Implementarea angajamentelor luate de UE prin Protocolul de la Kyoto necesita o schimbare a abordarii si implicare in numeroase domenii politice. Conventia – cadrul a Natiunilor Unite asupra Schimbarilor Climatice si Protocolul de la Kyoto care a rezultat ofera singurul cadru international pentru combaterea schimbarilor climatice. Atingerea obiectivului Protocolului de la Kyoto, pentru statele membre, de a reduce cu 8% emisiile de gaze care determina efectul de sera, in perioada 2008 – 2012, trebuie sa devina o prioritate in definirea tuturor politicilor. Statele central si est europene au propriul obiectiv de a reduce emisiile de gaze cu 6% pana la 8%. Aceasta va necesita schimbari semnificative in politica energetica si in privinta tendintelor in domeniul transporturilor rutiere si aeriene. Strategii pentru toate sectoarele cheie, enegie, transporturi, industrie si agricultura, trebuie dezvoltate si aplicate in viitor.Schimbarea climei reprezinta unul dintre cele patru domenii prioritarea ale celui de-al sasele PAM. Fundamentul eforturilor Comisiei de a pune in aplicare Protocolul Kyoto in constituie “Programul European pentru Schimbarile Climatice”, care a fost lansat in martie 2002. Obiectivului programului este de a identifica si dezvolta masuri eficiente,

24

impreuna cu totii actorii relevanti , care sa contribuie la realizarea tintei de 8% stabilita la Kyoto, complementare eforturilor statelor membre.

2) Declaratia de la Goteborg5

Strategia intitulata “ O Europa durabila pentru o lume mai buna: O strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabila”, adoptata in 2001 la Consiliul European de la Goteborg reprezinta viziunea UE pe termen lung si recunoaste ca in viitor cresterea economica, coeziunea sociala si protectia mediului trebuie sa mearga impreuna. Prin adoptarea Strategiei UE pentru Dezvoltare Durabila, Consiliul a adaugat dimensiunea de mediu la Strategia Lisabona. Pentru a raspunde problemelor care ameninta viitorul Europei si a realiza legatura intre veziunea pe termen lung a unei societati mai prospere si mai juste, care asigura o calitate mai buna a vietii pentru toti, intr-un mediu mai curat si mai sanatos, pe de o parte, si actiunea politica de a pune in practica reforme in toate domeniile, pe de alta parte, Comisia a propus o strategie in 3 parti:

A. Un set de propuneri si recomandari care intereseaza mai multe sectoare, pentru imbunatatirea eficacitatii politicii si a contributiei ei la dezvoltarea durabila. Propunerile privesc modul in care se elaboreaza si se implementeaza politicile, la nivelul UE si a statelor membre si se refera la:

Imbunatatirea coerentei politicii prin evaluarea efectului propunerilor de politica de mediu si a impactului lor economic, social si de mediu in interiorul si in afara UE; toate politicile vor include aspectele dezvoltarii durabile;

O mai buna informare a publicului asupra riscurilor si implicatiilor asupra biodiversitatii, sanatatii populatiei;

Comisia va acorda prioritate abordarilor bazate pe mecanismele pietii si acordarii de stimulente pentru utilizarea tehnologiilor mai putin poluante;

Promovarea investitiilor in cercetare – dezvoltare pentru stimularea inovarii si dezvoltarii de noi tehnologii;

Imbunatatirea comunicarii si mobilizarea cetatenilor si a societatilor in luarea deciziilor politice;

Strategia va contribui la dezvoltarea durabila in interiorul UE, dar si in exteriorul UE, la nivel global, astfel:

La Conferinta Natiunilor Unite de la Monterrey asupra finantarii dezvoltarii, din martie 2002, s-a luat decizia ca UE sa creasca ajutorul pentru dezvoltarea la 0,39% din PNB;

La Runda Doha a Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC), in noiembrie 2001, membrii OMC au agreat ca dezvoltarea durabila sa devina obiectivul principal al negocierilor, ceea ce va permite tarilor in curs de dezvoltare sa aduca imbunatatiri acordurilor cu OMC.

La Conferinta Mondiala de la Johannesburg (2002) UE a creat o “coalitie a celor favorabili surselor de energie care se regenereaza, a lansat un pact

5 Razvan Calin, Cristian Teodor, „Politica De Mediu (nr. 3”), Editura Tritonic, Colectia: Europa mea, 2007

24

Nord – Sud care cuprinde rezultatele de la Doha si Monterrey si a confirmat necesitatea de a dezvolta forme durabile de productie si consum.

B. Un set de obiective generale si masuri specifice la nivelul UE pentru a raspunde celor ma stringente aminintari asupra dezvoltarii durabile in Europa. Strategia pentru dezvoltare durabila propune un set de 4 obiective prioritare:

Limitarea schimbarilor climatice si cresterea utilizarii energiilor “curate” Obiectivul este de a realiza angajamentele stabilite la Kyoto. Acesta trebuie considerat un prim pas, insa UE va trebuie sa reduca emisiile de gaze care provoaca efectul de sera cu 1% pe an pana in 2020, fata de nivelul din 1990. UE va impune statelor industrializate sa respecte propriile angajamente luate prin Protocolul Kyoto. Pana in 2005 UE intentiona sa puna in aplicare, in cadrul Comunitatii, o Directiva cadru asupra emisiilor de gaze care produc efectul de sera, care a fost lansata spre consultare.

Combaterea amenintarilor asupra sanatatii populatiei Obiectivul este de a asigura, pana in 2020, securitatea si calitatea alimentelor pe parcursul intregului lant alimentar, iar producerea si utilizarea produselor chimice sa nu ameninte sanatatea si mediul, precum si rezolvarea problemelor legate de bolile infectioase si rezintenta la antibiotic.

Gestiunea responsabila a resurselor naturaleObiectivul este de a elimina relatia cauzala intre cresterea economica si utilizarea

resurselor si generarea deseurilor, protejarea si restaurarea arealelor natural si stoparea distrugerii biodiversitatii pana in 2010, imbunatatirea gestionarii fondului piscicol si a zonelor marine pentru prezentarea ecosistemelor in UE si la nivel global.

Imbunatatirea sistemului de transport si gestionarea amenajarii teritoriului Obiectivele se refera la eliminarea relatiei cauzale intre transporturi si cresterea economica, utilizarea unor forme de transport care nu aduc daune mediului si promovarea dezvoltarii regionale echilibrate. Transportul care nu dauneaza mediului trebuie sa devina o prioritate reala in cadrul UE. In cursului anului 2004, Comisia a propus un cadru prin care costurile utilizarii diferitelor moduri de transport sa reflecte mai bine impactul social.

C. A treia parte a strategiei se refera la masuri privind si monitorizarea acesteia: Raportarea anuala a realizarilor in cadrul Consiliului European de primavara;

definirea unor indicatori noi care se vor adauga celor stabiliti pentru monitorizarea Strategiei de la Lisabona;

Adaptarea metodelor de lucru ale institutiilor UE pentru a asigura urmarirea legaturilor intre politicile sectoriale si coordonarea acestora;

Adaptarea permanenta a strategiei pe baza rezultatelor evaluarii intermediare. Credibilitatea evaluarii va creste prin includerea tuturor celor interesati.

Alte rezultate ale Conferintei de la Johannesburg

24

Statele membre trebuiau sa elaboreze, pana in 2005, strategii nationale pentru dezvoltare durabila in conformitate cu Planul de Implementare stabilit la Johannesburg. Toate propunerile de politica sectoriala trebuiau sa include evaluarea impactului din punct de vedere al dezvoltatii durabile, urmarind consecintele economice, sociale si asupra mediului. UE intentiona sa integreze mai adanc aspectele de mediu in politicile sale interne si sa stimuleze cooperarea internationala in domeniul energetic si in privinta productiei si consumului cu impact ecologic redus. In acelasi timp, la Conferinta de la Johannesburg s-a recunoscut necesitatea parteneriatelor, ca instrument complementar in implementarea politicilor, cate pot contribui cu resurse aditionale, experienta si posibilitatea mobilizarii actiunilor la toate nivelele. Parteneriatele creeaza cadrul pentru angajarea comuna a companiilor si guvernelor statelor membre in sustinerea dezvoltarii durabile. La Johannesburg au fost lansate peste 200 de parteneriate, acoperind domenii ca: apa, energie, sanatate, agricultura si altele.

b. Strategia europeana pentru mediu si sanatate Aceasta strategie a fost initiata ca urmare a relatiei evidente intre problemele mediului si

starea de sanatate a populatiei. Politica de mediu a avut de la inceput ca obiectiv imbunatatirea sanatatii. Programul de Actiune al Comunitatii pentru sanatate publica (2003-2008) considera mediul ca factor determinant pentru sanatate, iar Programul-Cadru UE pentru Cercetare a inclus actiuni specific in acest sens. Datorica amplorii si complexitatii problemelor privind mediul si sanatatea in iunie 2003

Comisia Europeana a lansat o strategie pentru mediu si sanatate, cunoscuta ca initiatica SCALE. Aceasta a dezvoltat o abordare pe termen lung care sa asigure protectia societatii in ansamblu, care se fundamenteaza pe Stiinta, adunand impreuna cunostiintele din numeroase retele, inclusiv cele ale expertiilor in domeniile mediu si sanatatii din statele membre existente sau viitoare, organizatii neguvernamentale si organizatii ale consumatorilor; se concentreaza pe Copii, deoarece investitia in sanatatea copiilor este esentiala pentru asigurarea dezvoltarii economice si umane; sporeste nivelul de Constientizare a legaturii dintre mediu si sanatate, dand posibilitatea tuturor sa inteleaga efectele degradarii mediului asupra sanatatii si in special asupra copiilor; utilizeaza instrumente Legislative, complementare initiativelor nationale si internationale, pentru a desfasura actiuni la nivelul UE care sa abordeze problemele relatiei mediu-sanatate in mod integrat; include Evaluarea continua pentru verificarea eficacitatii si eficentei actiunilor de reducere a efectelor mediului asupra sanatatii; prin evaluare se vor obtine date stiintifice pentru cercetarile viitoare. Obiectivul general al strategiei este intelegerea mai buna a amenintarilor mediului

asupra sanatatii umane, reducerea maladiilor cauzate de factorii de mediu in Europa printr-o politica adecvata, care sa raspunda provocarilor care apar. Printre obiectivele specifice se numara: sa reduca maladiile cauzate de factorii de mediu in Europa; sa identifice si sa previna amenintari noi asupra sanatatii cauzate de factorii de mediu; sa dezvolte capacitatea UE pentru formularea politicilor in acest domeniu. Valoarea adaugata a strategiei consta in dezvoltarea unui sistem la nivel comunitar, care

integreaza informatiile despre starea mediului inconjurator, despre ecosistem si sanatatea umana.

24

Strategia fost aplicata in mai multe etape. Prima etapa, 2004-2010, s-a concentrat pe patru efecte asupra sanatatii: bolile respiratorii la copii, astmul si alergiile; dereglarile neurologice; cancerul la copii; efectele distructive asupra glandelor endocrine.

c.Strategia tematica pentru managementul deseurilor

Strategia tematica pentru prevenirea si reciclarea deseurilor este una dintre cele sapte strategii profilate in al saselea PAM, ca urmare a constatarii ca UE se confrunta din ce in ce mai mult cu cresterea volumului deseurilor si necesitatea managementului acestora. In rezolvarea acestei probleme UE a avut o abordare fragmentata si eficienta. Comisia a lansat, la 28 mai 2003, o consultare larga a tuturor celor implicati, asupra optiunilor politice pentru prevenirea si reciclarea deseurilor. Obiectivul strategiei este eliminarea realatiei cauzale dintre rata cresterii economice/utilizarea resurselor si cea a producerii deseurilor. Documentul identifica mai multe aspect principale: statele membre trebuie sa depuna un efort sporit pentru implementarea legislatiei existente in domeniul deseurilor; pentru formularea unei politici bune de prevenire a deseurilor este necesara o analiza stiintifica; in privinta reciclarii, trebuie pus accentul pe materiale in locul accentului pe produse care si-au incheiat perioada de viata; necesitatea standardelor armonizate pentru operatiile de reciclare; o noua dezbatere asupra definitiei deseurilor; necesitatea stabilirii unui nivel de reciclare comun tuturor statelor membre.

d. Politica Integrata a Produselor

Strategia UE pentru dezvoltare durabila a identificat o serie de actiuni in atingerea acestui obiectiv, ca urmare a temelor prioritare stabilite de cel de-al saselea PAM. In cadrul gestionarii responsabile a resurselor naturale s-a agreat sa “se implementeze, in cooperare cu companiile, o Politica Integrata a Produselor cu scopul de a reduce utilizarea resurselor si impactul deseurilor asupra mediului inconjurator”. Comisia a dezvoltat o Politica Integrata a Produselor (PIP), studii si consultari cu cei interesati. Comisia a adoptat o strategie care are la baza cinci principii: pentru reducerea impactului cumulativ asupra mediului trebuie sa se ia in considerare ciclul de viata al produsului, de la producerea pana la sfarsitul vietii produsului, integral, ceea ce va determina sporirea coerentei politicii; stabilirea de stimulente care sa incurajeze cererea si oferta de produse ecologice; implicarea celor interesati si incurajarea cooperarii intre consumatori, companii si guvern; imbunatatirea continua a impactului asupra mediului, urmarind descresterea permanenta a impactului pe parcursul ciclului de viata al produsului; utilizarea de instrumente politice variate care sa raspunda diversitatii produselor. Obiectivul strategiei PIP este de a reduce impactul produselor asupra mediului pe tot parcursul vietii lor, adoptand o abordare bazata pe piata in care sunt integrate aspectele competitivitatii. Atingerea obiectivului presupune doua directii de actiune: stabilirea unor conditii-cadru pentru imbunatirea continua a impactului produselor asupra mediului in toate fazele ciclului de viata; concentrarea actiunilor pe produsele cu potentialul cel mai ridicat de imbunatatire a mediului. In acest scop au fost prevazute actiunile:Tabel 4:

24

Data Acţiunile planificate2005 - publicarea, de către Comisie, a unui ghid practic ce va conţine:

bune practici în domeniul „evaluării ciclului de viaţă (ECV) a produselor, pe baza derularii unor proiecte-pilot si a dialogului cu toti cei implicati

un document de discuţie asupra necesităţii de2006 - dezvoltarea, de către Comisie, unui program de acţiune în direcţia promovării

„produselor verzi”, ecologizarea achizitiilor2007 - identificarea unui prim set de produse cu potenţial ridicat pentru

ameliorarea mediului şi demararea acţiunii în această direcţie.

e. Acordurile voluntare de mediu

Acordurile voluntare de mediu au scopul de a incuraja sectoarele industrial pentru luarea de masuri voluntare vizand protectia mediului. Al saselea PAM le mentioneaza ca o forma de reglementarecomuna intre autoritati si industrie, complementara abordarii traditionala de tip comanda si control. Scopul lor este de a gasi mecanisme inclusive si flexibile, care dau responsabilitate mai mare producatorilor, dar lasa loc si pentru solutii individuale, care pot contribui la imbunatatirea eficientei. Principalele avantaje ale acordurilor voluntare de mediu sunt: abordarea proactiva din partea industriei, eficienta si flexibilitatea, prin raspunsul rapid la problemele specifice, identificate. Se pot stabili trei feluri de acorduri la nivelul UE:

Din proprie initiativa: industria poate lua initiative intr-un domeniu in care Comisia nu intentioneaza sa propuna legi. Acordul poate fi avizat de Comisie ca o recunoastere formala.

Autoreglementare: industria poate reactiona intr-un domeniu in care exista o dezbatere politica si exista posibilitatea dezvoltarii unei legislatii in viitor. Comisia recunoaste acordul prin emiterea unei Recomandari si poate adauga o monitorizare a obligatiilor printr-o decizie a Parlamentului European.

Co-reglementare: in cazul in care Comisia considera ca este necesara legislatia intr-un domeniu, se poate utilize o forma mai stricta de accord voluntar de mediu, in care Consiliul si Parlamentul European stabilesc obiectivele si cerintele de monitorizare, in timp ce industria decide masurile care trebuie luate.

Acordurile voluntare de mediu pot avea un rol important in domenii ca politica integrata a produselor, schimbarea climatica, managementul deseurilor.

V. Viitorul Politicii de Mediu

Priorităţile politicii de mediu în contextul extinderii Uniunii au în vedere:

24

Dezvoltarea principiului subsidiarităţii şi promovarea de către Uniunea Europeană a unei legislaţii cadru.

Ţările membre consideră că, odată cu extinderea, complexitatea şi varietatea problemelor de mediu vor creşte, ceea ce va conduce la necesitatea diversificării instrumentelor de politici elaborate pentru rezolvarea acestor probleme. De aceea, se consideră că Uniunea Europeană trebuie să joace rolul de reglementator la un anumit nivel, dezvoltând legislaţia orizontală şi legislaţia cadru necesară implementării politicilor de mediu, iar structurile naţionale şi subnaţionale trebuie să reprezinte forţele responsabile pentru protejarea mediului în zonele geografice pe care le gestionează, având capacităţile şi resursele necesare atingerii acestui obiectiv.

Îmbunătăţirea procesului de integrare a politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale, în perspectiva extinderii Uniunii Europene.

Ţările membre consideră că succesul implementării politicilor de mediu este dependent de eficienta integrare a acestora în politicile sectoriale, în special industria, energia, transportul, agricultura şi turismul. Protecţia mediului trebuie privită ca un factor de creştere economică, prosperitate şi îmbunătăţire a calităţii vieţii locuitorilor Europei, şi nu ca un proces costisitor şi inutil.

Întărirea procesului de implementare a legislaţiei de mediu şi, în special, a capacităţii instituţionale din ţările nou intrate în Uniunea Europeană de a adopta acquis-ul comunitar.

Capacitatea instituţională redusă de a adopta acquis-ul comunitar, precum şi numărul mare de reglementări din cadrul acquis-ului de mediu care trebuie aproximate conduc la lipsa de eficienţă în implementarea legislaţiei de mediu în ţările nou intrate. De aceea se consideră că, în procesul de aproximare, implementarea legislaţiei trebuie să devină prioritară în raport cu transpunerea. Ţările nou intrate în UE consideră că succesul implementării legislaţiei de mediu în regiunile pe care le gestionează depinde de utilizarea instrumentelor financiare de tipul LIFE, de fondurile structurale şi de Fondul de Coeziune pentru promovarea acţiunilor inovante în regiune, de larga mediatizare a acestor acţiuni, precum şi de întărirea efectivă instituţională prin dezvoltarea cooperării instituţiilor de mediu din Uniunea Europeană cu aceste ţări.

Susţinerea procesului de dezvoltare durabilă prin politici locale.

Protecţia naturii şi biodiversitatea. O dată cu extinderea Uniunii Europene, cantitatea şi calitatea fondului biologic şi peisagistic

al acesteia vor creşte. Ecosistemele bogate, cu specii protejate, specifice regiunilor forestiere şi de deltă vor fi integrate Uniunii Europene. Din această cauză, gestionarea unor astfel de habitate presupune o abordare integrată, care să coroboreze dezvoltarea rurală cu principiul conservării biodiversităţii.

24

Gestionarea resurselor şi deşeurilor. Deşi gestionarea neadecvată a resurselor naturale şi a deşeurilor este o problemă comună a

statelor membre,aceste trebuie să-şi asume răspunderea pentru daunele aduse în perioada comunistă şi remedierea în unele cazuri.

Sănătatea în raport cu mediul. Cele mai mari probleme de mediu se găsesc în aşa-numitele „hotspoturi”, unde speranţa de

viaţă a populaţiei este mult diminuată faţă de nivelurile naţionale sau din Uniunea Europeană. Pentru aceste zone, se impun programe de asistenţă financiară care să acopere costurile necesare remedierii arealelor poluate şi care să deblocheze astfel dezvoltarea economică şi socială a acestora.

Reforma fiscală-introducerea eco-taxelor în regiune. Corelarea politicilor de mediu cu politicile de dezvoltare regională. Intensificarea acţiunilor pentru prevenirea poluării transfrontaliere.

Având la bază aceste priorităţi şi ţinând cont de procesul de extindere a Uniunii Europene, Comisia Europeană a elaborate, la începutul anului 2001, Programul de Acţiune pentru Mediu “Viitorul nostru, alegerea noastră“ care propune6:

Îmbunătăţirea procesului de implementare a legislaţiei de mediu existente. Comisia îşi propune să intensifice acţiunile legale prin intermediul Curţii Europene de Justiţie şi să informeze periodic publicul asupra progresului înregistrat de statele membre în implementarea legislaţiei de mediu utilizând strategia „Name, fame and shame “.

O mai bună integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare. Toate iniţiativele privind politicile comunitare ar trebui serios evaluate din punct de vedere al implicaţiilor de mediu.

Cooperarea cu „piaţa” ţinând cont de interesul consumatorului şi de mediul de afaceri:

o Producătorii nu trebuie doar penalizaţi pentru greşeli, ci şi premiaţi pentru

bune practice;o Consumatorii au nevoie de informaţie (ca de exemplu: Schema Europeană de

Eco-etichetare) pentru afi capabili şă aleagă produsele puţin nocive pentru mediu;

o Subvenţiile publice periculoase pentru mediu trebuie oprite şi industria

trebuie să inoveze şi să dezvolte noi tehnologii curate;o Implicarea cetăţeanului prin ale cărui acţiuni zilnice este afectat mediul:

utilizând o mai mare transparenţă a procesului de adoptare a deciziei şi oferind informaţii practice cu privire la protecţia mediului.

6 Viorica Paraschivescu, „Strategii de mediu. Conflictele dezvoltarii durabile”, Editura Tehnopress, 2009

24

O mai bună planificare a teritorului. Comisia trebuie să dezvolte o bază de adte privind utilizarea teritoriului şi să ofere informaţii legate de cela mai bune practici.

Programul de Acţiune pentru Mediu (2001 – 2010) a identificat patru domenii care necesită o atenţie deosebită:

A. Schimbările climatice. Obiectivul major este stabilizarea concentraţiilor de gaze cu efect de seră din atmosferă la un nivel care nu provoacă variaţii anormale ale climei Pământului. Comisia consideră ca acţiuni prioritare:

Ratificarea şi implementarea de către statele membre a Protocolului de la Kyoto;

Reducerea emisiilor cu efect de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990, în perioada 2008-2012.

Acesta reprezintă primul pas în atingerea obiectivului de reducere a emisiilor cu 70% şi presupune restructurarea principalelor sectoare răspunzătoare pentru emisii cu efect de seră: energia, transportul şi agricultura.

B. Protecţia naturii şi a vieţii sălbatice. Obiectivele majore sunt: Protejarea şi, acolo unde este necesar, refacerea sistemului natural; Stoparea pierderilor la nivel biodiversităţii în cadrul Uniunii Europene şi la nivel global; Protejarea solului împotriva eroziunii şi poluării.

Acţiunile cheie identificate de către Comisie au în vedere implementarea legislaţiei de mediu, propunerea de noi iniţiative, inclusiv elaborarea unei strategii privind solul în Europa.

C. Acţiuni pentru mediu în raport cu sănătatea. Obiectivul: asigurarea unui mediu ăn care expunerea umană nu conduce la impact semnificativ sau risc pentru sănătatea acestuia. Printre acţiunile identificate de către Comisie se numără:

Realizarea unui sistem unic de gestionare a chimicalelor care să elimine cele mai periculoase substanţe şi să efectueze un control riguros al utilizării pesticidelor;

Noi strategii care să aibă în vedere diminuarea riscului asupra sănătăţii datorat poluării atmosferei şu zgomotului.

D. Resursele naturale şi deşeurile. Obiective: asigurarea consumului durabil al resurselor regenerabile şi neregenerabile şi „ decuplarea“ consumului de energie de creşterea economică prin creşterea eficienţei. Comisia consideră că acţiunile cheie pentru atingerea acestor obiective trebuie să urmărească noi iniţiative în gestionarea deşeurilor, care să conducă la minimizare şi apoi la reciclare, reutilizare, incinerare şi, doar în final, la depozitare.

Pe plan intrenaţional, Uniunea Europeană trebuie să aibă în vedere în relaţiile externe problemele de mediu, inclusiv în domeniul privind comerţul, dezvoltarea, securitatea, şi mai ales, să exercite presiuni pentru ca cele mai importante convenţii globale de mediu (în soecial cele

24

referitoare la schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, chimicalele, deşertificarea) să fie implementate.

Bibliografie:

| Cezar Barzea, “Politicile si institutiile Uniunii Europene”, Editura Corint, Bucuresti, 2001;

| Darie N,”Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie.Politici comune.

Dezvoltar”e, Editura Matrix Rom, Bucuresti;

| JoAnn Carmin , Stacy D. VanDeveer, „Extinderea UE si protectia mediului.(Schimbari

institutionale si politici de mediu in Europa Centrala si de Est)”, Editura Arc, 2009;

| Marius Profiroiu, Irina Popescu, “Politici europene”, Editura Economica, Bucuresti, 2003;

| Mircea Nicoara , „Legislatie, institutii si politici de mediu”, Editura Tehnopress, 2009;

| Petre Prisecaru,”Politici comune ale UE”, Editura Economica,2004;

| Razvan Calin, Cristian Teodor , „Politica De Mediu (nr. 3”), Editura Tritonic, Colectia:

Europa mea, 2007;

| Viorica Paraschivescu , „Strategii de mediu. Conflictele dezvoltarii durabile”, Editura

Tehnopress, 2009 ;

| Portalul Uniunii Europene (www.europa.eu);

| Agentia Europeana de Mediu (www.eea.europa.eu).

24

PARTEA A-II-A

I. Evolutia politicii de mediu in Romania

În România, protecţia mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naţionale în anul 1990, când a fost înfiinţat pentru prima dată de fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabileşte obiectivele naţionale în domeniu – „Strategia Naţională de Protecţia Mediului”, reactualizată în1996 şi în 2002. Strategia este structurată în :- o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică şi calitatea factorilor de mediu- strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecţie a mediului,priorităţile, obiectivele pe termen scurt, mediu şi lung.

Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naţionale cu cea comunitară în ceea ce priveşte principiile, priorităţile şi obiectivele . Astfel, principiile urmărite sunt:- conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;- dezvoltarea durabilă;- prevenirea poluării;- conservarea biodiversităţii;- conservarea moştenirii culturale şi istorice,- principiul „poluatorul plăteşte”;- stimularea activităţii de redresare a mediului (prin acordarea de subvenţii,creditecu dobândă mică, etc.).

Strategiei Naţionale de Protecţia Mediului i se adaugă, în anul 2002,„Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu şi care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000; acest lucru s-a făcut prin transpunerea Directivei Cadru privind deşeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislaţia legislaţia română prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, aprobată şi completată în 2001 prin Legea 426/2001. Etapele de dezvoltare a strategiei constau în:

- analiza situaţiei existente, - identificarea problemelor,

24

- stabilirea obiectivelor strategice, - evaluarea opţiunilor de atingere a obiectivelor - elaborarea unui „Plan Naţional de Gestionare a Deşeurilor” de catre un grup de lucru

format din reprezentanţi ai industriei,ministerelor implicate, ONG-urilor şi ICIM ,si cuprinde două părţi distincte:

1. acţiuni cu caracter general: identifică tipurile de acţiuni necesare implementării strategiei, precum şi entităţile responsabile, termenele de realizare,costurile estimate şi posibilele surse de finanţare;2. proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.

Planul se ajustează în funcţie de propunerile incluse în planurile regionale,locale şi sectoriale şi propune măsuri pentru următoarele tipuri de deşeuri: deşeuri municipale, deşeuri de producţie, deşeuri periculoase şi deşeuri reglementate prin acte legislative specifice. În prezent, Planul se află în proces de reactualizare, un proiect fiind deja transmis spre consultare factorilor implicati (ministere, asociaţii patronale şi profesionale, reprezentanţi ai societăţii civile – ONG-uri). Pe pe 22 ianuarie 2008presedintele Traian Basescu lanseaza Strategia Nationala pentru Dezvoltare Durabila (SNDD). SNDD este documentul programatic realizat conform exigentelor Uniunii Europene de catre Guvernul Romaniei prin Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile, in colaborare cu Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) prin Centrul National pentru Dezvoltare Durabila. Strategia, are o orientare de perspectiva pe termen mediu si lung, si contine obiective-tinta, masuri de implementare si evaluarea surselor de finantare realiste la orizontul anilor 2013, 2020 si 20307.

II. Organizarea politicii de mediu

1. Cadrul institutionalPrincipalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul Mediului

si Dezvoltarii Durabile (MMDD) şi Parlamentul României. MMDD este direct responsabil pentru iniţierea strategiilor naţionale de mediu şi crearea cadrului de implementare a acestora, fiind constituit din 3 direcţii generale: Direcţia „Agricultură şi Păduri”, Direcţia „Ape” şi Direcţia „Mediu” – dintre acestea numai ultimele două fiind de interes major pentru politica naţională de mediu.

MMDD are in subordonare 3 unitati: Agentia Nationala pentru Protectia Mediului, Garda Nationala de Mediu si Administratia Rezervatiei Biosferei "Delta Dunarii", 4 unitati in coordonare: Institutul National de Cercetare - Dezvoltare pentru Protectia Mediului - ICIM Bucuresti, Institutul National de Cercetare – Dezvoltare"Grigore Antipa" - INCDM Constanta, Institutul National de Cercetare si Dezvoltare "Delta Dunarii" - INCDDD Tulcea si Administratia Fondului pentru Mediu – AFM Bucuresti si alte 2 unitati sub autoritate: Administratia Nationala Apele Romane si Administratia Nationala de Meteorologie Meteorologie şi Hidrologie.

7 Viorica Paraschivescu, „Strategii de mediu. Conflictele dezvoltarii durabile”, Editura Tehnopress, 2009

24

2. Legislatia de mediuProtecţia mediului este reglementată în România printr-o serie de acte normative (legi,

hotărâri de guvern, ordine are diverselor ministere, decrete etc.) care creează cadrul juridic necesar pentru protecţia factorilor de mediu, a consumatorilor şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.Legea cadru, care stabileşte principalele direcţii de acţiune în sensul protecţiei mediului, este Legea nr.137/1995. În baza acesteia sunt sau vor fi emise alte acte normative speciale, pentru a reglementa domenii specifice.

Legea Protecţiei mediului este structurată pe şase capitole (12 secţiuni şi două anexe), fiind abordate: reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii. Obiectul legii îl constituie reglementarea protecţiei mediului, considerate a fi obiectiv de interes public major, în sensul realizării dezvoltării durabile. Principiile şi elementele strategice pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a societăţii sunt:- Principiul precauţiei în luarea deciziei;19- Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;- Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;- Principiul "poluatorul-plăteşte";- Înlăturarea, cu prioritate, a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor (de exemplu, deşeurile radioactive, metalele grele, fluorul etc.);- Crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;- Utilizarea durabilă;- Menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;-Crearea unui cadru de participare a O.N.G.-urilor şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;- Dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Dreptul la un mediu sănătos este garantat de: accesul la informaţiile privind calitatea mediului; posibilitatea asocierii în organizaţii de protecţie a mediului; dreptul de consultare; dreptul de a se adresa autorităţilor administrative sau judecătoreşti; dreptul de despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Legea stabileşte, de asemenea, instituţiile care trebuie să-şi asume răspunderea pentru aplicarea prevederilor în domeniul protecţiei mediului. Astfel, această răspundere revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului(A.C.P.M.), reprezentată la nivel de minister, şi autorităţilor locale pentru protecţia mediului (A.L.P.M.), reprezentate la nivel de judeţ/sector de Agenţiile pentru Protecţia Mediului (A.P.M.).

Prevederile legii privind activităţile economice şi sociale cu impact asupra mediului reprezintă cadrul juridic al modalităţii de autorizare din punct de vedere al protecţiei mediului a activităţilor menţionate în Anexa 2 a legii. Astfel, aceste activităţi vor fi autorizate în baza acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu.

Regimul substanţelor şi al deşeurilor periculoase are ca obiect fabricarea, comercializarea, utilizarea, transportul, tranzitul, depozitarea, distrugerea şi manipularea acestora. În ceea ce

24

priveşte importul şi exportul, se menţionează că este interzis importul de deşeuri de orice fel, cu excepţia celor care pot deveni resurse secundare de materii prime.

Supravegherea şi controlul revine A.C.P.M., A.P.M., precum şi autorităţilor vamale.Regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor vizează producţia, transportul, utilizarea, depozitarea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi a altor substanţe folosite în profilaxia fitosanitară. Supravegherea şi controlul sunt în sarcina A.C.P.M., autorităţilor pentru agriculturã, silvicultură şi sănătate.Regimul privind asigurarea protecţiei radiaţiilor ionizante şi a securităţii surselor de radiaţie are în vedere folosirea de proceduri şi echipamente pentru menţinerea dozelor şi riscurilor la nivelul raţional cel mai scăzut.

Sunt considerate instalaţii cu risc nuclear major centralele nuclearo-electrice,reactoarele de cercetare, uzinele de fabricare a combustibilului nuclear şi depozitele finale de combustibili nucleari. Autorizarea acestora va fi avizată şi de Guvern.

Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice are în vedere menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor şi a productivităţii naturale a acestora.Supravegherea şi controlul revin A.C.P.M., autorităţilor pentru gospodărirea apelor şi pentru navigaţie.

Politica naţională de protecţie a atmosferei cuprinde:- introducerea de tehnici/tehnologii pentru reţinerea poluanţilor la sursă;20- gestionarea resurselor de aer în limitele posibilităţilor de regenerare naturală a calităţii şi în sensul asigurării securităţii sănătăţii umane;- modernizarea şi perfecţionarea sistemelor naţionale monitorizare.

Protecţia solului, a subsolului şi ecosistemelor terestre intră în obligativitatea deţinătorilor, cu orice titlu. Cele mai importante prevederi legale în acest sens sunt: prevenirea deteriorării calităţii solurilor, menţinerea suprafeţelor împădurite, a pajiştilor naturale etc., exploatarea resurselor pădurii în limitele capacităţii de refacere, refacerea terenurilor afectate de exploatarea resurselor subsolului .

Reţeaua naţională de arii protejate şi monumente ale naturii urmăreşte conservarea unor habitate naturale, a biodiversităţii care defineşte cadrul biogeografic al ţării, precum şi a structurilor şi formaţiunilor naturale cu valoarea ecologică, ştiinţifică şi peisagistică. Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte normative şi amenajamente silvice de A.C.P.M., la propunerea Academiei Române, fiind evidenţiate în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului. A.C.P.M. elaborează, editează şi actualizează anual "catalogul ariilor protejate şi al monumentelor naturii" şi "Cartea roşie a speciilor de plante şi animale". Pe lângă atribuţiile care revin A.C.P.M./A.L.P.M. sunt enunţate şi cele care intră în prerogativele altor instituţii, cum sunt: autorităţile administraţiei publice, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Educaţiei Naţionale, Ministerul Cercetării şi Tehnologiei etc. Astfel, protecţia mediului înconjurător este reglementată şi de legi specifice, care vizează anumiţi factori de mediu fiind elaborate legi privind protecţia şi utilizarea resurselor de apă, a resurselor pădurii, a fondului piscicol şi cinegetic etc.

Legea Apelor, nr.107/1996, reglementează regimul de folosire al apelor şi albiilor, gospodărirea apelor, controlul activităţii de gospodărirea a apelor, precum şi mecanismele economice în domeniul apelor. În sensul acestei legi, apele reprezintă resursă naturală

24

regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic.

Obiectul legii îl constituie: conservarea, dezvoltarea, protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor; protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora; refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane, conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice; asigurarea alimentării cu apă a populaţiei şi a salubrităţii publice; valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu alimentarea calităţii şi productivităţii naturale a apelor; apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase; satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi sporturilor nautice, ca şi ale oricăror activităţi umane.

Regimul de folosire al resurselor de apă este stabilit de Ministerul competent. Apele din domeniul public sunt administrate de Regia Autonomă "Apele Române"; transportul pe ape este reglementat de Ministerul Transporturilor, iar supravegherea calităţii apei potabile se asigură de către Ministerul Sănătăţii8.

Gospodărirea apelor se organizează şi se desfăşoară pe bazine hidrografice, apele de suprafaţă şi subterane fiind considerate ca un tot unitar. Dreptul de folosinţă al apelor include şi evacuare în resursele de ape, de ape uzate, ape din descărcări ori drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de zăcământ, după utilizare.

În stabilirea priorităţilor, pe primul loc se află satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, prioritare fiind apele subterane care corespund calităţii, urmată fiind de alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic. Utilizatorii de apă sunt obligaţi să respecte normele de consum de apă şi să economisească apa prin folosire judicioasă şi recirculare (folosire repetată).

Conform legii, poluarea, în orice mod, a resurselor apă este interzisă, stabilindu-se limitele de încărcare a apelor uzate evacuate (limite maxim admisibile). De asemenea, se menţionează că apa constituie o resursă naturală cu valoareeconomică în toate formele sale de utilizare. Mecanismul economic specific domeniului gospodăririi cantitative şi calitative a apelor include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi ca parte a modului de finanţare a dezvoltării domeniului şi de a asigura funcţionarea pe principii economice a Regiei Autonome "Apele Române". Acest sistem de plăţi va avea la bază regula că beneficiarul plăteşte în funcţie de serviciile prestate şi de cele privind folosirea raţională a resurselor de apă.

Codul silvic (Legea nr.26/1996) reglementează gestionarea fondului forestier. Acesta este constituit din păduri (o suprafaţă acoperită cu vegetaţie forestieră mai mare de 0,25 hectare), terenurile destinate împăduririi, terenurile care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în

8 http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20mediu.pdf

24

amenajamentele silvice, indiferent de natura dreptului de proprietate. Fondul forestier naţional este supus regimului silvic, care este reprezentat de un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestuia.

Regimul silvic are drept finalitate gospodărirea durabilă a ecosistemului forestier. Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin Regia Naţională a Pădurilor. În codul silvic, o importanţă deosebită se acordă: amenajării fondului forestier; reconstrucţiei ecologice, regenerării şi îngrijirii pădurilor; protecţiei pădurilor; pazei fondului forestier; exploatării masei lemnoase; asigurării integrităţii şi dezvoltării fondului forestier; răspunderilor şi sancţiunilor etc.

3. Conventii si acorduri internationale la care Romania este parteRomânia este semnatară a numeroase convenţii internaţionale în domeniul protecţiei

mediului, această participare fiind confirmată şi în plan legislativ. Astfel sunt: Convenţia de la Basel, referitoare la transportul peste frontieră a deşeurilor periculoase şi

a eliminării acestora. România se angajează să nu exporte sau importe deşeuri poluante, care ar putea aduce prejudicii mediului înconjurător (Legea nr.6/1991);

Convenţia de la Geneva asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi. România se alătură efortului internaţional de monitoriza poluarea atmosferică şi de a lua măsuri pentru reducerea ei (Legea nr.8/1991);

Convenţia de la Bucureşti, privind protecţia Mării Negre împotriva poluării. Sau stabilit, cu această ocazie, modalităţile comune de control, prevenire şi combatere a poluării în Marea Neagră de către ţările riverane acesteia. Aceste modalităţi sunt cuprinse în cele trei protocoale ale convenţiei, care se referă la: combaterea poluării din surse de pe uscat; combaterea poluării ca urmare a descărcării unor deşeuri în mare; combaterea poluării ca urmare a unor accidente pe mare (Legeanr.98/1992);

Convenţia de la Ramsar, privind zonele umede de importanţă internaţională, mai ales ca habitat al păsărilor acvatice. Ţara noastră este înscrisă ca parte la convenţia de la Ramsar cu zona umedă de importanţă internaţională "Rezervaţia Delta Dunării" (Legea nr.82/1993);

Protocolul de la Montreal, privind substanţele care epuizează stratul de ozon. Obligaţiile asumate de România sunt: efectuarea de observaţii sistematice; cercetări şi schimburi de informaţii pentru o mai bună înţelegere şi evaluare a impactului activităţilor umane asupra stratului de ozon; cooperarea pentru formularea măsurilor, procedeelor şi standardelor pentru implementarea convenţiei (Legea nr.84/1993);

Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, în baza căreia România va acţiona în sensul stabilizării emisiilor de gaze de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic (Legea nr.24/1994);

Convenţia de la Helsinki, privind utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale. România îşi asumă obligaţia de a preveni, controla şi reduce impactul

24

transfrontalier, de a face schimb de informaţii, de a colabora cu ţările riverane pentru a supraveghea calitatea şi cantitatea resurselor de apă (Legea nr.30/1995);

Convenţia de la Viena, privind securitatea nucleară. În baza acesteia, România va asigura crearea unui cadru legislativ şi organizatoric pentru siguranţa nucleară şi protecţia mediului, participarea la reuniunile de examinare a rapoartelor ţărilor membre din care să rezulte modul de îndeplinire a obligaţiilor care decurg din convenţie (Legea nr.43/1995);

Alte convenţii internaţionale la care România a aderat sunt9: Convenţia de la Sofia, privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului

Dunărea (Legea nr.14/1995); Convenţia de la Paris, privind protecţia patrimoniului cultural şi natural (30 martie 1990); Convenţia de la Berna, privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din

Europa (Legea nr.13/1993); Convenţia de la Washington, privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi

floră pe cale de dispariţie (CITES) (15 iulie 1994); Convenţia de la Rio de Janeiro, privind diversitatea biologică (13 iulie 1994);

Convenţia de la Espoo, privind evaluarea impactului asupra mediului în context trasfrontalier;

Declaraţia ministerială de la Odessa, privind protecţia Mării Negre. Convenţia de la Helsinki, privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale - nu

este încă semnată de România, dar experţii A.C.P.M: au participat la reuniunile internaţionale de lucru, unde au prezentat cadrul legislativ din ţara noastră privind accidentele industriale;

Convenţia de la Bonn, privind conservarea speciilor de animale sălbatice migratoare (Legea nr.13/1998);

Convenţia Naţiunilor Unite, privind combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau deşertificare (Legea nr.111/1998);23

Acordul între Guvernul României şi Guvernul Ucrainei, privind gospodărirea apelor de frontieră (Legea nr.13/1993); Activitatea de protecţie a mediului în România este reglementată şi prin ordinele emise de A.C.P.M. şi hotărâri ale guvernului României.

Acestea vizează stabilirea unui sistem unitar de plăţi pentru produsele şi serviciile de gospodărire a apelor, gestiunea deşeurilor, regimul utilizării substanţelor fitosanitare, normele şi condiţiile tehnice de calitate pentru atmosferă şi ape, procedura de realizare a bilanţurilor de mediu, autorizarea persoanelor pentru evaluare impactului de mediu, amenajarea teritoriului etc.

4. Norme si standarde de mediu in Romania

9 http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20mediu.pdf

24

Stabilirea unor repere ferme în ceea ce priveşte calitatea factorilor de mediuconstituie o etapă importantă în organizarea activităţii de protecţie a mediului. În acelaşi timp, folosirea normelor şi standardelor, deşi indispensabilă, constituie o modalitate conservatoare de implementare a politicilor ecologice. Există trei tipuri de standarde pentru protecţia mediului care servesc scopuridiferite în politica ecologică: standardele ambientale - stabilesc cantitatea maximă admisibilă de poluanţi în mediul respectiv (aer, apă, sol); standarde pentru emisii - stabilesc cantităţile maxime admise de poluanţi care pot fi emise de o întreprindere sau de o maşină; standardele de performanţă - pentru noile surse sunt standarde specifice pentru emisii - bazate întotdeauna pe cea mai bună tehnologie de control disponibilă - care se aplică la întreprinderile sau instalaţiile noi.Primele două tipuri de standarde sunt adesea corelate. În multe sisteme de reglementare, o întreprindere care vrea să obţină un permis de emisie poate fi obligatăsă demonstreze că emisiile nu vor ridica concentraţiile specifice deasupra nivelului prescris prin standardele ambientale.

În România, tipologia standardelor de mediu se integrează în cea generală a standardelor, care se diferenţiază în10: standarde române (purtând sigla SR), care se aplică la nivel naţional; standarde profesionale, care se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat; standarde de firmă, care se aplică în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale şi altor persoane juridice (de exemplu, standardele pentru medicamente sunt cuprinse în "Farmacopia românească").Fostele standarde de stat (STAS) rămân în vigoare până la transpunerea lor în SR.

Standardele româneşti referitoare la protecţia mediului au caracter obligatoriu. În conformitate cu practica U.E., există şi în România tendinţa de a se renunţa la standardele din categoria celor obligatorii, urmând ca ele să capete caracter de obligativitatea numai în măsura în care acest lucru se prevede, în mod explicit, prin reglementări legale. Deşi standardele româneşti în domeniul protecţiei mediului sunt obligatorii pe tot cuprinsul ţării, nu există un organism unic de control. În fapt, există o serie de instituţii investite să verifice conformarea cu standardele româneşti a produselor şi serviciilor din domeniul mediului, cum sunt: Oficiul pentru Protecţia Consumatorului; A.P.M.-urile; poliţia sanitară; poliţia sanitar-veterinară; poliţia rutieră, Registrul Auto Român, Registrul Feroviar Român, Registrul Naval Român etc. 24

Alinierea la standardele europene pune probleme mai ales în ceea ce priveşte metodele, concepţiile, relaţiile şi structurile instituţionale. Astfel, în baza prevederilor Agendei 2000, alinierea echivalează cu revizuirea întregului sistem naţional de certificare a calităţii. Aceasta presupune:• crearea unui organism de acreditare independent de Guvern, dar abilitat de acesta pentru reprezentare externă;

10 http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20mediu.pdf

24

• renunţarea la obligativitatea certificării de calitate pentru a evita piedicile în circulaţia liberă a produselor, cu excepţia celor dăunătoare vieţii sau mediului.

Institutul Român de Standardizare (I.R.S.) are în evidenţă circa 1 200 de standarde europene, preluate ca standarde româneşti. Din totalul standardelor aprobate în România, 50% sunt preluări din standarde internaţionale. Conformarea cu standardele este însă, în condiţiile actuale, problema cheie în ceea ce priveşte protecţia mediului prin reglementări.

Astfel, conformarea cu standardele poate fi adesea prea costisitoare, mai ales dacă acestea sunt mai stricte (de exemplu, cele preluate pentru calitatea aerului din U.E.). O posibilă alternativă este impunerea cerinţei ca toate instalaţiile să se conformeze standardelor mai stricte la sfârşitul perioadei de tranziţie. Această abordare este utilizată în directivele U.E., perioada de tranziţie putând fi de până la 15 ani. Ea implică un volum mai mare de cheltuieli pentru dispozitive de control al emisiilor, dar elimină, pe termen lung, diferenţele în performanţe, din punctul de vedere al mediului, între sursele vechi şi cele noi.

5. Finantarea protectiei mediului in RomaniaDezechilibrele ecologice explicate în cauzalitatea lor complexă, dependentă direct sau

indirect de activitatea omului, constituie o motivaţie din ce în ce mai puternică pentru acţiuni concrete de protecţie a mediului înconjurător. Astfel eforturile financiare pentru realizarea acestora se concretizează sub forma posturilor bugetare distincte sau există organisme naţionale care finanţează acţiunile ecologice.

Fondurile destinate mediului înconjurător se întâlnesc la nivelul fiecărei economii, fie că este dezvoltată, fie că este în curs de dezvoltare, dar ceea ce diferă de la o ţară la alta este cuantumul acestor fonduri, cuantum care este determinat de concepţia naţională în ceea ce priveşte mediul, cât şi de amploarea programelor orientate în această direcţie.

În cazul României, fondurile destinate mediului înconjurător sunt polivalente, în sensul că furnizează resurse financiare pentru o gamă largă de proiecte destinate mediului, în baza acestora realizându-se finanţarea şi asigurarea destinaţiei financiare a întreprinderilor private şi publice, pentru realizarea de proiecte cu caracter ecologic.

În paralel, există şi fonduri specifice, destinate pentru finanţarea activităţii de protecţie a unor factori sau componente ale mediului.

Pe ansamblul economiei, se constituie un fond, reprezentat de instituţia care urmăreşte buna realizare investiţiilor în plan ecologic, structurată într-o unitate de gestiune (A.C.P.M.) şi un organism de decizie11.

Obiectivele acestei instituţii, sunt:- promovarea investiţiilor şi activităţilor destinate protejării şi îmbunătăţirii calităţii apei şi aerului, reducerii cantităţii de deşeuri şi protejarea solului;- dezvoltarea unei structuri economice favorabile mediului înconjurător;- susţinerea cercetării, activităţilor şi proiectelor de dezvoltare ecologică;25

11 Relicovschi, Adina – „Politici în managementul mediului”, Institutul European din România, Bucureşti: 2000

24

- promovarea activităţilor care vizează protejarea patrimoniului natural şi a habitatelor naturale, păstrarea diversităţii biologice;- încurajarea învăţământului şi a formării în materie de mediu;- îmbunătăţirea sistemelor de monitoring al mediului.

Rolul principal al acestor organisme constă în finanţarea investiţiilor legate de protejarea mediului înconjurător, precum şi în a dezvolta infrastructura adecvată în acest sens.În cadrul planificării centralizate, pe fondul proprietăţii etatiste, autonomia limitată a întreprinderilor, constrângerile bugetare deosebit de dure, distorsiunile preţurilor împiedicau funcţionarea unui sistem de finanţare eficace a cheltuielilor pentru mediul înconjurător. La acestea trebuie adăugată şi exploatarea fără nici un fel de "menajamente" a resurselor mediului, pornindu-se de la premisa că mediul se bucură de capacitatea de autoregenerare. O presupunere infirmată de dezechilibre ecologice ajunse la scara unor adevărate dezastre (Copşa Mică, Zlatna, Baia Mare etc.).

Finanţarea cheltuielilor cu mediul înconjurător trebuie să se realizeze din fonduri private şi să se bazeze pe principiul "poluatorul plăteşte". În acest înţeles, principiul este de natură economică, fiind un instrument economic stimulativ de protecţie a mediului. Potrivit acestui principiu, poluatorii sunt responsabili din punct de vedere financiar pentru aplicarea măsurilor în conformitate cu dispoziţiile în materie de mediu înconjurător adoptate de autorităţile cu competenţă în acest domeniu. Întrucât acest principiu exclude orice ajutor financiar, mai este numit şi principiul non-subvenţiei.

Practic, poluatorii îşi asumă integral costurile activităţii lor şi ale activităţilor publice, vizând reducerea poluării mediului înconjurător, iar puterea publică îşi asumă cheltuielile care se raportează la ansamblul mediului natural.

În România, ca şi celelalte ţări central şi est-europene, punerea în aplicare a acestui principiu, precum şi implementarea unui sistem eficace de finanţare a proiectelor de mediu înconjurător sunt împiedicate de mai mulţi factori, printre care menţionăm:• Cadrul de acţiune pentru mediul înconjurător prezintă mari carenţe, care-şi au originea în atitudinea populaţiei vis-à-vis de acest aspect;• Problemele financiare grave ale întreprinderilor industriale, care conduc la amânarea înnoirii tehnologiilor învechite şi poluante;• Ritmul lent de privatizare are, de asemenea, implicaţii în acest sens;• Slaba dezvoltare a sistemului bancar;• Stadiul incipient de dezvoltare în care se află piaţa de capital limitează utilizarea instrumentelor financiare sofisticate;• Procesele decizionale politice şi de elaborare a bugetelor, de cele mai multe ori, neglijează problemele legate de mediul înconjurător;• Nu întotdeauna deciziile economice luate sunt optime din punct de vedere al protecţiei mediului;• Organizaţiile nonguvernamentale foarte rar influenţează, în mod eficace, procesul decizional.

În acest context, în România, "principiul «poluatorul-plăteşte» este greşit înţeles, fiind perceput şi vehiculat ca atare doar ca o aplicare a unei măsuri administrative împotriva celui care

24

«murdăreşte», care încalcă normele admise sau care aruncă gunoaie unde este interzis. Acesta este echivalent cu un instrument coercitiv, adică ai murdărit, «plăteşti» oamendă."

Toate acestea necesită investiţii importante din partea sectorului public şi a celui privat, cu sprijin extern din partea Instituţiilor Financiare Internaţionale.

Uniunea Europeană reprezintă unul dintre principalii donatori în acest domeniu.

III. Evolutia negocierilor de aderare si transpunerea aquis-ului comunitar

Odată cu anul 2000 şi cu începerea negocierilor de aderare, politica de mediu se dezvoltă conform strategiei elaborate de Comisia Europeană pentru ţările candidate în cadrul Agendei 2000. Astfel, pentru a alinia politicile naţionale de mediu la standardele şi obiectivele politicii comunitare, ţările candidate trebuie să identifice arii prioritare de acţiune, să stabilească obiective cheie ce trebuie realizate până la data aderării şi să stabilească termene de adoptare, transpunere şi implementare a acquisului de mediu. Priorităţile identificate de către Comisie pentru ţările candidate se referă la poluarea aerului, poluarea apei şi gestionarea deşeurilor.

In anul 2002, Comisia Europeană elaborează un document special pentru a ajuta România şi Bulgaria în eforturile lor de aderare la UE în 2007 şi pentru a suplimenta asistenţa financiară acordată – respectiv „Foaia de parcurs pentru România şi Bulgaria”. Foia de parcurs pentru România este centrată pe aspectele administrative şi juridice, pe reforma economică şi pe adoptarea unor capitole ale acquis-ului comunitar ce au la bază „Raportul anual asupra progreselor înregistrate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană - 2002 ”.

Aspectele de mediu menţionate în Foaia de parcurs au în vedere dezvoltarea capacităţilor de implementare a legislaţiei de mediu adoptate, precum şi coordonarea inter-ministerială în problemele de mediu, în scopul promovării dezvoltării durabile şi transformării politicii de mediu în politică transversală. În acest sens, sunt subliniate obiective pe termen mediu şi lung ce răspund unor probleme specifice. Astfel, pe termen scurt, principalele probleme identificate sunt:- realizarea unui evaluări generale pentru identificarea nevoilor existente;- dezvoltarea de planuri de implementare completate de strategii de finanţare;- îmbunătăţirea capacităţii administrative de implementare a acquis-ului, prin creşterea şi formarea personalului corespunzător, la nivel central, regional şi local;28- pregătirea legislaţiei de mediu prin consultarea părţilor interesate şi evaluarea amănunţită a costurilor de implementare;- adoptarea legislaţiei orizontale pentru evaluarea impactului asupra mediului şi accesul la informaţie;- întărirea structurilor şi mecanismelor implicate în implementarea aspectelor de mediu în cadrul altor politici sectoriale.

Pe termen lung, aspectele avute în vedere se referă la continuarea transpunerii legislaţiei comunitare, implementarea celei deja adoptate şi la întărirea structurilor administrative necesare implementării complete a acquis-ului de mediu.

24

Aceste recomandări sunt analizate detaliat în Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie 2002 - iunie 2003, care cuprinde evaluarea progresului făcut în direcţia realizării lor în anul imediat următor.

Baza legislativă a politicii de mediu în România o constituie, în principal, implementarea acquis-ului de mediu, adică a legislaţiei orizontale şi sectoriale care reglementează politica de mediu a Uniunii Europene. Acquis-ul sectorial de mediu este structurat pe următoarele domenii:calitatea aerului, gestionarea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, controlul poluării industriale şi managementul riscului, substanţe chimice şi organisme modificate genetic, poluarea sonoră, protecţia civilă şi siguranţa nucleară. Un aspect particular al transpunerii legislaţiei sectoriale îl reprezintă solicitarea, de către România, a 11 perioade de tranziţie, cu durate între 3 şi15 ani şi necesare ca urmare a evaluării costurilor ridicate pe care le presupune, după cum urmează: o perioadă de tranziţie în domeniul calităţii aerului, referitoare la gestionarea deşeurilor, privind calitatea apei şi în domeniul poluării industriale şi al managementului riscului.29

24

Bibliografie:| Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economica, Bucuresti,

2003;

| Relicovschi, Adina – „Politici în managementul mediului”, Institutul European din

România, Bucureşti: 2000;

| -Evaluarea impactului ecologic si auditul de mediu, Prof.univ.dr.ing. Vladimir

ROJANSCHI, Prof.univ.de. Florina BRAN, Dr.ec.Simona DIACONU, Sef lucrari univ.ecolog Florian GRIGORE;

| Economia si politica mediului, Prof.univ.dr. Costel NEGREI;

| Jehlicka, Petr -“Environmental Implications of Eastern Enlargement of the EU: The End

of Progressive Environmental Policy?”, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute: Florence, 2002;

| KOK, Wim – „Enlarging the European Union: Achievements and Challenges ?”, Robert

Schuman Centre for Advanced Studies, European University Institute: Florence, 2003.

| Politica de mediu (http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20mediu.pdf);

| Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile (http://www.mmediu.ro/);

| Garda Nationala de Mediu (www.gnm.ro);

| Agentia Nationala pentru Protectia Mediului (www.anpm.ro);

| Portalul Uniunii Europene (www.europa.eu);

| Agentia Europeana de Mediu (www.eea.europa.eu)

24

PARTEA III

Uniunea Europeana a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politica a mediului, la nivel national, regional, cât si în relatiile internationale. Au fost adoptate masuri în toate domeniile interesând mediul. Circa 70% din angajamentele facute la scara europeana în 1992 sunt realizate. Progresele se vad mult mai greu în statele membre.

Uniunea Europeana s-a orientat catre dezvoltarea durabila, drumul este însa lung si dificil. Politica în domeniul mediului nu are sanse fara sprijinul sincer al întregii populatii. Experienta îndreptateste ideea ca politica în domeniul mediului se va Iovi si în viitor cu conflictul de interese dintre ecologie si unele sectoare economice. Perspectiva este cea a unui optimism prudent si moderat . Se dezvolta progresiv un drept comunitar al mediului - în prezent peste 200 directive si regulamente ce privesc: protectia apelor, calitatea aerului, protectia florei si faunei, zgomotul si eliminarea deseurilor. Actul Unic European atribuie în mod explicit Comunitatii Europene competente în domeniul politicii mediului - baza juridica formala de reglementari asupra mediului.

Extinderea Uniunii Europene vizeaza in principal principiul dezvoltarii durabile si nivel înalt de protectie a mediului. Mediul trebuie sa fie integrat în definirea si punerea în aplicare a tuturor politicilor economice si sociale ale Uniunii Europene, inclusiv comert, industrie, energie, agricultura, transport si turism.

Accentul pus de UE pe protecţia mediului nu este un moft, ci este rezultatul conştientizării gravelor pericole care pândesc omenirea dacă ignorăm o realitate tristă, aceea că ecosistemul global este finit şi că oferă o anumită capacitate de dezvoltare a subsistemului economic, dar care pare a-şi fi atins limitele. Din aceasta cauza Curtea Europeana de Justitie a condamnat frecvent tarile UE pentru nerespectarea legislatiei comunitare de mediu sau pentru esecul inregistrat in aplicarea acesteia. Printre tarile condamnate s-au numarat Germania, Portugalia, Marea Britanie, Italia, Spania si Grecia. Autoritatile elene au fost nevoite sa plateasca amenzi zilnice de cate 20.000 de euro pentru depozitele ilegale de gunoaie din Creta. Alte tari au primit avertismente de la Comisia Europeana cu privire la practicile folosite in cazul deseurilor de ambalaje.

É In majoritatea tarilor UE exista interdictia de a depozita ambalajele in gropile de gunoi, iar consumatorii sunt penalizati pentru necolectarea selectiva a deseurilor.

É In Austria, deseurile sunt "interceptate" chiar pe drumul lor catre groapa de gunoi de catre o retea de firme specializate care repara zeci de mii de articole, mai ales electrocasnice si produse vestimentare. Acestea sunt puse ulterior in vanzare, cu preturi reduse.

É In Marea Britanie, reciclatorii au inceput sa foloseasca tehnologii ultrasofisticate (cu raze infrarosii) pentru sortarea deseurilor de ambalaje in cadrul hipermarketurilor. Acestea

24

scaneaza si sorteaza sticla, plasticul si aluminiul. Tot in Anglia se pune problema spalarii, a reciclarii si a refolosirii scutecelor absorbante pentru copii.

É Belgia atinge cea mai mare rata de reciclare pentru sticla, iar locuitorii acestei tari participa in numar mare la programele de reciclare a deseurilor.

É Tarile care au aderat la UE in 2004 aveau in 2005 o rata foarte scazuta de reciclare a deseurilor de ambalaje, cu exceptia Cehiei, care reusea sa recicleze 15%. Conform Eurostat, Cipru si Lituania reciclau zero la suta din deseurile produse, iar Letonia, Malta, Ungaria si Polonia – cate 1%. Pentru aceste tari, depozitarea deseurilor la gropile de gunoi era o practica frecventa. Directiva 94/62/EC privind ambalajele si deseurile din ambalaje se va aplica insa integral si in aceste state, dupa 2012, cand 31 incep sa expire multe dintre termenele de conformare negociate.

É Un raport al ministrului polonez al mediului a artatat ca aceasta tara trebuie sa investeasca circa o jumatate de miliard de euro pentru a-si atinge tintele de colectare si de reciclare negociate cu UE.

É Franta a luat in discutie posibilitatea de a interzice, din 2010, punerea pe piata a pungilor care nu sunt confectionate din plastic biodegradabil.

É Ungaria a introdus o taxa ecologica pentru ambalaje.

É In Germania, fiecare cetatean sorteaza si colecteaza anual 80 de kilograme de ambalaje in lazile galbene ori in recipientele pentru hartie si sticla. Oficiul Federal German pentru Statistica a anuntat colectarea a 1,5 kilograme de deseuri pe saptamana si cetatean.

É Irlanda si-a propus o dublare a infrastructurii de reciclare a deseurilor de ambalaje. Autoritatile din aceasta tara iau in calcul introducerea unor taxe atat pentru fiecare pachet de guma de mestecat comercializat, cat si pentru ambalajele de fast-food si chitantele de ATM. Sumele colectate ar urma sa fie utilizate pentru indepartarea mizeriei provocate pe strazi de catre utilizatorii acestor produse.

É In Elvetia, asociatia reciclatorilor de PET a dezvoltat impreuna cu Endoxon (companie specializata in harti din satelit) un program care permite gasirea, prin intermediul internetului, a celui mai apropiat punct public sau privat de colectare a deseurilor PET.

É In Romania, instrumentele politicii de mediu s-au diversificat în ultimii ani. Agenţii economici şi administraţia locală au devenit conştienţi de necesitatea planificării în domeniul managementului de mediu, mulţi dintre aceştia făcând demersuri pentru certificarea unor sisteme de management de mediu recunoscute internaţional. Observăm o creştere a abilităţii în ceea ce priveşte capacitatea de elaborare a proiectelor de mediu iar capacitatea agenţilor economici şi a administraţiei locale de a identifica şi accesa fonduri necesare îmbunătăţirii performanţei de mediu a inceput sa creasca. Insa nu este sufficient. Romania risca sa aiba probleme cu normele europene de mediu si sa plateasca amenzi de sute de mii de euro pe zi daca tintele de valorificare a deseurilor de ambalaje nu vor fi respectate. Chiar daca legea romana consfinteste principiul UE "poluatorul plateste", respectarea tintelor ramane o mare provocare pentru Guvern, din cauza

24

inexistentei unui sistem national de recuperare a deseurilor si a cresterii numarului de importatori de produse ambalate, extrem de dificil de monitorizat. Proiectele locale de valorificare a deseurilor de ambalaje sunt putine si firave, iar obligatiile de mediu care ne revin, in calitate de tara a UE, se sprijina pe saracii care aduna fier, PET-uri si hartie din tomberoane sau din gropile de gunoi, sustin reciclatorii.

Directivele UE privitoare la ambalaje si la deseurile din ambalaje au fost transpuse in legislatia nationala prin HG 621/2005. Potrivit acestei hotarari, pana la finele anului 2008 trebuia reciclata o cantitate de minimum 60% din deseurile de hartie si carton si minimum 50% din deseurile metalice. Tintele cresc apoi accelerat pana la 31 decembrie 2013, cand Romania este obligata sa recicleze minimum 55% din greutatea totala a materialelor continute in deseurile de ambalaje. Atingerea acestor obiective nationale le revine producatorilor si importatorilor care introduc pe piata marfuri ambalate si/sau ambalaje. Prin lege, acestia pot opta, in vederea satisfacerii obiectivelor nationale.

Deşeurile reprezintă un domeniu care necesită din ce în ce mai multă atenţie, în condiţiile în care acestea ajung să se reproducă, să se înmulţească cu o viteză ameţitoare, mai repede chiar decât populaţia planetei. În plus, acestea au o durată de viaţă mult superioară unei generaţii umane, presupunând un timp îndelungat de descompunere. Problema deşeurilor este una relativ nouă, societatea începând să se confrunte mai puternic cu acest fenomen începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, când puternica industrializare, ce a permis dezvoltarea puternică a societăţii, a început să consume din ce în ce mai mult, să risipească din ce în ce mai mult şi să „îngroaşe” munţii de gunoaie.

Având în vedere impactul extrem de negativ pe care îl au deşeurile atât asupra mediului, cât şi asupra sănătăţii oamenilor, implementarea şi adaptarea continuă a unor strategii şi politici în acest domeniu, este mai mult decât o activitate oportună, nevoile fiind pe deplin justificate. România este departe de a se alinia ţărilor dezvoltate din Uniunea Europeana în ceea ce priveşte oferirea unui serviciu public de colectare selectivă, deşi la nivel legislativ managementul deşeurilor este reglementat de 116 acte legislative (legi, hotărâri de guvern, ordonanţe de urgenţă ale guvernului) ce transpun aquis-ul comunitar. Spre deosebire de alte ţări, în ţara noastră, colectarea selectivă a deşeurilor nu este considerată un serviciu public ci doar o componentă opţională a sistemului de salubrizare.

Raportul deşeuri de producţie/deşeuri urbane în câteva ţăriTabel 6:

Ţara Deşeuri de producţie Deşeuri urbane Deşeuri de producţie/ deşeuri urbane

Bulgaria 219,0 3,2 68,4Cehia 39,6 4,6 8,6

Estonia 13.2 0,56 23,6Ungaria 73,9 5,0 14,8Lituania 7,1 1,5 4,8Polonia 133,1 12,3 10,8

Romania 77,7 6,2 15,4Slovenia 1,4 1,2 1,2

24

În comparaţie cu alte ţări Central şi Est Europene, România ocupă opoziţie de mijloc din punct de vedere al raportului deşeuri de producţie/deşeuri de consum. O poziţie mai buna ocupă Slovenia, Cehia, Lituania, Polonia şi Ungaria, în timp ce Estonia şi Bulgaria au o poziţie mai puţin bună decât a României.

Comparaţia cu ţările UE indică faptul că, în România, asemeneaţărilor Central şi Est Europene, raportul producţie/consum este de câteva ori mai mare decât în ţările UE.

Este de menţionat că, în ţările cu „economie post-industrială”, aşa cum sunt ţările membre ale Uniunii Europene, raportul producţie/consum este foarte scăzut (0.95-3.5). Aceasta se datorează atât faptului ca aceste ţări folosesc tehnologii de producţie „curate” (inclusiv reciclarea internă), cât şi diferenţei în structura industriei. Majoritatea ramurilor industriei grele din ţările Europei de Vest au fost închise în ultimele decenii, iar importul de materii prime şi energie practicat de aceste ţări evită generarea unor mari cantităţi de deşeuri.

Pe măsură ce societatea europeana s-a dezvoltat, aceasta a început să producă din ce în ce mai multe deşeuri. În fiecare an în Uniunea Europeană sunt generate aproximativ 3 miliarde de tone de deşeuri, dintre care 90 de milioane de tone sunt extrem de periculoase. Acest lucru înseamnă ca fiecare bărbat, femeie sau copil din U.E. produce aproximativ 6 tone de deşeuri pe an, conform statisticilor Eurostat. Astfel, devine clar faptul că tratarea şi eliminarea acestor deşeuri, fără a pune în pericol mediul înconjurător devine o mare problemă. Între anii 1990 şi anii 1995 cantitatea de deşeuri produsă în U.E. a crescut cu 10%, conform OECD. Marea majoritate a lucrurilor care sunt aruncate la gunoi sunt fie incinerate fie îngropate în pământ (67%). Din nefericire ambele metode influenţează în mod negativ mediul înconjurător. Îngroparea deşeurilor nu doar consumă mai mult spaţiu şi teren valoros, ci poluează de asemenea aerul, apa şi solul prin eliminarea de dioxid de carbon şi metan în atmosferă şi substanţe chimice în pământ şi apele subterane.

Până în anul 2020, conform estimărilor OECD, cantitatea de deşeuri produse este posibil să crească cu pană la 45% faţă de anul 1995. Al Şaselea Program de Acţiune pentru Mediu al U.E. identifică prevenirea şi managementul deşeurilor ca fiind una dintre cele 4 priorităţi de top. U.E. are în vedere reducerea semnificativă a cantităţii de deşeuri generate prin noi iniţiative de prevenire a producerii de deşeuri, o mai buna utilizare a resurselor, şi încurajarea trecerii la modele de consum aflate în conformitate cu conceptul de dezvoltare durabilă.

Colectarea selectivă a deşeurilor la nivelul Uniunii Europene Colectarea separată la sursă a deşeurilor municipale şi industriale reprezintă o obligaţie

pentru fiecare stat membru, dar este dusă la îndeplinire printr-o varietate de forme şi cu rezultate distribuite pe o scară foarte largă, după cum se poate observa şi în tabelul următor. Tabelul 7. Sisteme de colectare selectivă a deşeurilor municipale în state membre UE Ţara Extinderea

colectării selective

Sistemul de colectare dominant Observaţii

Austria scară naţională containere stradale pentru hârtie, metal şi sticlă

masele plastice: se colectează doar masele plastice reciclabile, celelalte materiale plastice sunt

24

incinerate cu recuperare energetică

Belgia scară naţională containere stradale cu excepţia sticlei

sticla: se colectează după 2 culori

Danemarca scară naţională reglementări ale comunităţilor locale

sticla: se colectează pe culori în câteva municipalităţi

Finlanda cu precădere în regiunile urbane

aducere voluntară cutiile de băuturi se colectează separat în containere galbene containere stradale pentru sticlă

Franţa tinde către scară naţională

reglementări ale comunităţilor locale

sticla: predomină colectarea pe culori masele plastice: recipiente de băuturi metal: cutii metalice de băuturi

Germania scară naţională containere stradale sticlă: colectare separată pe 3 culori mase plastice, metal, materiale compozite colectate împreună în containere galbene

Irlanda tinde către scară naţională

aducere voluntară sticla şi cutiile de aluminiu sunt colectate separat se extinde colectarea de alte fluxuri (plastic, hârtie)

Italia regiunea de nord reglementări ale comunităţilor locale

sticla, hârtia, masele plastice şi aluminiul sunt colectate separat

Luxemburg scară naţională aducere voluntară hârtie: centre de colectare sticle de plastic, cutii de aluminiu şi cutii de carton sunt colectate în pungi albastre sau containere

Portugalia tinde către scară naţională

aducere voluntară şi în unele zone containere stradale

sticla colectată în containere verzi hârtia împreună cu cutiile de carton colectată în containere albastre masele plastice şi metale colectate în containere galbene

Spania tinde către scară naţională

aducere voluntară şi în unele zone containere stradale

sticla colectată în containere verzi hârtia împreună cu cutiile de carton colectată în containere albastre masele plastice şi metale colectate în containere galbene

24

Olanda scară naţională aducere voluntară sticla: colectată pe culori în zone speciale hârtia: sistem voluntar de aducere masele plastice şi metalele: colectate împreună

Marea Britanie tinde către scară naţională

aducere voluntară şi containere stradale

sticla colectată pe culori

Sursa: datele sunt obţinute de pe site-ul www.eea.europa.eu

Figura 7.1. Clasamentul ţarilor europene din perspectiva cantităţii deşeurilor şi a modalităţilor de prelucrare

Sursa: www.riscograma.ro

24

Din figura de mai sus se poate observa, că şi la acest capitol România este codaşa clasamentului, alături de vecina să, Bulgaria.

În România se produc cantităţi reduse de gunoi (382 kg/loc/an), faţa de media UE (524 kg/loc/an). Cu toate acestea, în ţara noastră, nu sunt dezvoltate tehnologii moderne de prelucrare a deşeurilor, iar reciclarea este la început de drum.

Colectarea selectivă a deşeurilor în România Colectarea selectivă se dezvoltă cu greu în România. Ritmul lent pleacă de la faptul că

iniţiativa nu a venit din interiorul ţării, din dorinţa oamenilor de a proteja natura, ci ca urmare a constrângerilor impuse de legislaţia Uniunii Europene.

De câţiva ani, prin oraşele României au apărut containere de gunoi pentru hârtie şi carton, plastic şi metal sau sticlă. Unii români au început să le folosească, alţii trec indiferenţi pe lângă ele. Deşi colectarea selectivă se dezvoltă timid în România, ea funcţionează totuşi, iar cantităţi din ce în ce mai mari de deşeuri ajung să fie reciclate. Cei care motivează dezinteresul pentru colectarea selectivă argumentează că o astfel de activitate este inutilă, că de fapt în România nu se reciclează şi că pubelele speciale pentru colectare selectivă sunt doar pentru imagine. Justificările cel mai des întâlnite în acest caz sunt fie că au fost martori la ridicarea deşeurilor reciclabile de către angajaţii firmei de salubritate, care le amestecau între ele, fie argumentând că oamenii nu respectă semnalistica de pe containerele speciale, aruncând în ele şi alte deşeuri menajere.

Legislaţia naţională, armonizată cu reglementările comunitare, prevede obiective naţionale anuale de reutilizare/reciclare sau incinerare în instalaţii de ardere cu recuperare de energie. În România, implementarea colectării selective este în curs de realizare şi cuprinde trei etape:

1.Directiva 2004/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje:• 2004 – 2006: experimentare (proiecte pilot), conştientizarea populaţiei; • 2007 – 2017: extinderea colectării selective la nivel naţional; • 2017 – 2022: implementarea colectării selective în zone mai dificile (locuinţe colective, mediul rural dispersat, zone montane).

24

Figura 7.2. Etapele fenomenului de colectare selectiva în România sursa: www.anpm.ro

Populaţia României trebuie să depăşească unele percepţii şi prejudecăţi provenite din societatea totalitară, în care separarea la sursă şi colectarea selectivă se realizau sporadic şi care un lucru impus de autorităţi („muncă patriotică”). Campaniile de informare şi educare civică au rolul de a schimba mentalităţi şi de a creşte nivelul de conştientizare a avantajelor economice, sociale şi de mediu oferite de posibilităţile de reutilizare/reciclare a deşeurilor menajere.

Autorităţile publice au obligaţia să se asigure că populaţia resimte aceste avantaje, iar beneficiile reale sunt repartizate echitabil la nivelul întregii societăţi şi nu doar agenţilor economici implicaţi.

Alături de constrângerile legislative, determinarea şi capacitatea financiară a autorităţilor locale, educarea şi informarea populaţiei reprezintă unul din mijloacele majore care să asigure succesul scontat al programelor de separare la sursă şi de colectare selectivă a deşeurilor. Alături de constrângerile legislative, determinarea şi capacitatea financiară a autorităţilor locale, educarea şi informarea populaţiei reprezintă unul din mijloacele majore care să asigure succesul scontat al programelor de separare la sursă şi de colectare selectivă a deşeurilor.

24

Figura 7.3. Evoluţia gradului de atingere al obiectivelor naţionale privind valorificarea şi reciclarea Sursa: www.ecoromambalaje.ro

O componentă în colectarea selectivă şi valorificarea deşeurilor menajere o reprezintă colaborarea cu autorităţile locale, prin dezvoltarea de proiecte pilot. Aceste proiecte au la bază parteneriate de tip public-privat între autorităţile locale şi operatorii din domeniul managementului deşeurilor.

La sfârsitul anului 2008, la nivel national, colectarea selectivă a fost implementată în223 de localităti, iar în 17 localităti s-au desfasurat proiecte pilot. Pana in anul 2013 ,Romania trebuie sa ajunga la un grad de valorificare prin reciclare de minim 60% pentru hartie si sticla, 50% pentru metale, 22,5% pentru si 15% pentru lemn.

Prezentarea serviciului public în Belgia Belgia este divizată în trei regiuni şi prin urmare are automat politici locale diferite, pe

tema gunoiului, însă reprezentanţii celor trei zone au căzut de acord că un sistem comun, bine pus la punct, este cel mai eficient pentru rezolvarea problemelor.

Belgienii au transpus în legislaţia naţională directivele europene privind managementul deşeurilor, dar pentru ei nu a fost suficient să îşi asume anumite ţinte, ci să le şi depăşească. Directiva europeană de reciclare le-a impus o ţintă anuală de 55-80%, dar industria colectării selective a plusat la peste 80%. În ceea ce priveşte rata de recuperare, au ajuns la peste 90%. Belgia produce anual 550 de kilograme de gunoi pe cap pe locuitor. Prin comparaţie, în România, ultimele date ale autorităţilor din domeniu indică 364 de kilograme pe cap de locuitor în 2007. Dar de atunci, cifra a crescut sigur, odată cu consumul.

Formula magică inventată de belgieni funcţionează mai ales pentru că fiecare cetăţean îşi cunoaşte rolul şi îl respectă. În unele oraşe, rata de reciclare este aproape 90% din gunoiul municipal produs. Ideea pe care se bazează sistemul de reciclare din Belgia este să încurajeze rezidenţii să producă mai puţin gunoi şi să recicleze mai mult. Iar acest lucru a fost posibil numai prin taxarea celor care produc gunoi mult.

Principiile belgiene care au stat la baza succesului din managementul deşeurilor sunt următoarele: - legea stipulează colaborarea dintre organizaţiile acreditate şi municipalităţi; - municipalităţile sunt obligate să organizeze colectarea selectivă; - gunoiul menajer costă; - închiderea gropilor de gunoi neconforme şi incinerarea din care se produce energie; - reguli stricte pentru fiecare cetăţean, verificări, amenzi

În Belgia, Fost Plus coordonează toate contractele cu municipalităţile, operatorii de salubritate şi producătorii din industrie. Contractele sunt în general pe cinci ani şi conţin criterii de calitate dar şi standarde pentru licitaţiile prin care sunt aleşi reciclatorii cu care se lucrează. Colectarea gunoiului şi reciclarea lui sunt atribuite, prin licitaţii, companiilor interesate. Acestea sunt însă strict controlate de către auditori independenţi, ceea ce oferă garanţia calităţii.

Rezidenţii sortează separat, acasă, plasticul şi cutiile de băuturi, fie de carton sau de metal (PMD), apoi hârtia şi cartonul. Sticla este dusă în containerele de pe stradă şi sortată pe culori. Iar restul deşeurilor reciclabile sunt duse, de câteva ori pe lună la centrele de colectare din fiecare localitate.

Belgienii sunt încurajaţi că trieze deşeurile, pentru că gunoiul nesortat costă. Se plăteşte atât sacul de gunoi menajer (un sac de 60 de litri costă aproape 2 euro) cât şi kilogramul de gunoi, care costă 70 de eurocenţi. În unele regiuni costă şi pubela de gunoi menajer, se plăteşte şi kilogramul dar există şi o taxă aplicată de câte ori pubela este golită de salubrişti.

La polul opus, colectarea selectivă este aproape gratis. Hârtia este colectată gratuit, la fel şi sticla. În ceea ce priveşte ambalajele de băuturi (plastic, carton, metal), costă sacul de colectare 25 de eurocenţi, dar ridicarea este gratuită.

În total, anual, taxele de salubritate pe gospodărie, în Belgia, ajung la 220 de euro, dintre care 40 de euro sunt acoperiţi de Fost Plus. Restul este compus din taxe individuale şi costurile

serviciilor de salubritate. De asemenea, şi taxele la groapa de gunoi sunt mari. Astfel, guvernul impune o taxă standard de 85 de euro pe tona de gunoi, la care se adaugă 50 de euro taxă la groapă. Sacii cu ambalaje de plastic, carton şi metal se ridică de două ori pe lună, iar hârtia o dată pe lună. În fiecare localitate, municipalitatea întocmeşte un calendar de colectare, pe care rezidenţii îl primesc anual. În zilele marcate ei scot, după ora 19:00, sacii de gunoi sortat pe stradă. Dimineaţa devreme sunt colectaţi. Angajaţii companiilor de salubritate sunt pregătiţi să verifice dacă sacii conţin deşeuri colectate corect. Dacă nu îi ridică, se aplică un abţibild roşu, care atrage atenţia asupra greşelii de colectare. Proprietarul este obligat să ia sacul în casă şi să colecteze corect conţinutul. Dacă îl lasă în stradă, amenda este de 250 de euro.

Procentele de reciclare şi recuperare din 2009 au depăşit 90%, fiind colectate selectiv 116 kilograme pe cap de locuitor, dintre care 70.5 kilograme de hârtie şi carton, 30.3 kilograme de sticlă şi 15.1 kilograme de plastic şi metal. Iar asta le-a adus venituri de 26.2 milioane de euro, bani investiţi înapoi în sistem.

Pe scurt sistemul costă 67 de milioane de euro la nivel de producători, 44 de milioane, din vânzarea materialelor reciclate, 94 de milioane de euro la nivel de colectare şi sortare, 8 milioane de euro pentru comunicare şi încă 9 milioane, cheltuieli generale.

Un sondaj recent printre belgieni, în care erau întrebaţi care sunt, din punctul lor de vedere, cele mai importante trei probleme cu care se confruntă mediul, arată că 43% dintre respondenţi cred că încălzirea globală, 39% poluarea aerului, 31% emisiile de dioxid de carbon, 25% poluarea şi distrugerea zonelor naturale, 24% schimbarea climatică şi 23% gunoiul. Iar la întrebarea prin ce puteţi contribui dumneavoastră la un mediu mai curat, 56% au spus că prin colectarea selectivă, 40% prin reducerea folosirii maşinii şi 23% prin economisirea energiei.

În general, cam 10% din bugetul fiecărui oraş este investit în managementul deşeurilor, şi doar 5-10% din populaţia belgiană nu participă la sistemul de colectare selectivă.

Cum funcţionează sortarea gunoiului în BelgiaLECŢIA DE ECOLOGIE. Belgia, o ţară care are mai puţin din jumătate din populaţia

României, a inventat un sistem de sortare a gunoiului care s-a dovedit nu numai viabil, ci şi profitabil.

Deşi este divizată în trei regiuni şi are automat politici locale diferite, pe tema gunoiului, reprezentanţii celor trei zone au căzut de acord că un sistem comun, bine pus la punct, este cel mai eficient pentru rezolvarea problemelor.

„La începutul anilor ’90, odată cu moda răspunderii producătorilor şi pe fondul dorinţei autorităţilor de a introduce noi taxe, industria s-a aşezat la discuţii”, explică William Vermeir, directorul Fost Plus, singura organizaţie care preia responsabilitatea colectării selective şi a reciclării deşeurilor din gospodării, în numele producătorilor pe care le reprezintă.

Fondată în 1994, Fost Plus, intermediază relaţiile dintre producători, consumatori, municipalităţi şi reciclatori.

Belgia produce anual 550 de kilograme de gunoi pe cap pe locuitor. Prin comparaţie, în România, ultimele date ale autorităţilor din domeniu indică 364 de kilograme pe cap de locuitor în 2007. Dar de atunci, cifra a crescut sigur, odată cu consumul.

Autodepăşire Belgia a transpus în legislaţia naţională directivele europene privind managementul

deşeurilor, aşa cum va face şi România până la finalul acestui an. Dar, pentru ei nu a fost suficient să îşi asume anumite ţinte, ci să le şi depăşească. Directiva europeană de reciclare le-a impus o ţintă anuală de 55-80%, dar industria colectării selective a plusat la peste 80%. În ceea ce priveşte rata de recuperare, au ajuns la peste 90%.

„A fost un proces de învăţare şi a durat mai mult de 10 ani ca fiecare persoană să aibă acces la colectarea selectivă”, precizează directorul Fost Plus. România şi-a asumat ca în cinci ani să facă acest sistem accesibil la nivel naţional.

„După 16 ani, pot să vă spun că formula pe care am creat-o atunci încă funcţionează”, spune William Vermeir.

Stricteţe în contracte şi standarde Fost Plus coordonează toate contractele cu municipalităţile, operatorii de salubritate şi

producătorii din industrie. Contractele sunt în general pe cinci ani şi conţin criterii de calitate dar şi standarde pentru licitaţiile prin care sunt aleşi reciclatorii cu care se lucrează. Colectarea gunoiului şi reciclarea lui sunt atribuite, prin licitaţii, companiilor interesate. Acestea sunt însă strict controlate de către auditori independenţi, ceea ce oferă garanţia calităţii.

„Colectarea selectivă este răul necesar pentru a obţine rezultatele dorite, adică reciclare şi un mediu mai bun”, potrivit lui Steven Boussemaere, director de operaţiuni la Fost Plus.

Cum funcţionează sistemul colectării selective Rezidenţii sortează separat, acasă, plasticul şi cutiile de băuturi, fie de carton sau de metal

(PMD). Apoi hârtia şi cartonul. Sticla este dusă în containerele de pe stradă şi sortată pe culori. Iar restul deşeurilor reciclabile sunt duse, de câteva ori pe lună la centrele de colectare din fiecare localitate. Dar despre acestea veţi citi într-una din viitoarele lecţii de ecologie, pe evz.ro.

Revenind la colectarea selectivă acasă, sistemul este simplu. Belgienii sunt încurajaţi că trieze deşeurile, pentru că gunoiul nesortat costă. Se plăteşte atât sacul de gunoi menajer (un sac de 60 de litri costă aproape 2 euro), cât şi kilogramul de gunoi, care costă 70 de eurocenţi. În unele regiuni costă şi pubela de gunoi menajer, se plăteşte şi kilogramul dar există şi o taxă aplicată de câte ori pubela este golită de salubrişti.

La polul opus, colectarea selectivă este aproape gratis. Hârtia este colectată gratuit, la fel şi sticla. În ceea ce priveşte ambalajele de băuturi (plastic, carton, metal), costă sacul de colectare 25 de eurocenţi, dar ridicarea este gratuită.

În total, anual, taxele de salubritate pe gospodărie, în Belgia, ajung la 220 de euro, dintre care 40 de euro sunt acoperiţi de Fost Plus. Restul este compus din taxe individuale şi costurile serviciilor de salubritate. De asemenea, şi taxele la groapa de gunoi sunt mari. Astfel, guvernul

impune o taxă standard de 85 de euro pe tona de gunoi, la care se adaugă 50 de euro taxă la groapă.

Mai multă eficientizare: calendarul local şi amenzi Sacii cu ambalaje de plastic, carton şi metal se ridică de două ori pe lună, iar hârtia o dată

pe lună. În fiecare localitate, municipalitatea întocmeşte un calendar de colectare, pe care rezidenţii îl primesc anual. În zilele marcate, ei scot, după ora 19:00, sacii de gunoi sortat pe stradă. Dimineaţa devreme sunt colectaţi. Dar, angajaţii companiilor de salubritate sunt pregătiţi să verifice dacă sacii conţin deşeuri colectate corect. Dacă nu, nu îi ridică, ci aplică un abţibild roşu, care atrage atenţia asupra greşelii de colectare. Proprietarul este obligat să ia sacul în casă şi să colecteze corect conţinutul. Dacă îl lasă în stradă, amenda este de 250 de euro.

Aşa se poate lăuda Fost Plus cu procente de reciclare şi recuperare care, anul trecut, au depăşit 90%. În 2009, au fost colectate selectiv 116 kilograme pe cap de locuitor, dintre care 70.5 kilograme de hârtie şi carton, 30.3 kilograme de sticlă şi 15.1 kilograme de plastic şi metal. Iar asta le-a adus venituri de 26.2 milioane de euro, bani investiţi înapoi în sistem.

Pe scurt sistemul costă 67 de milioane de euro la nivel de producători, 44 de milioane, din vânzarea materialelor reciclate, 94 de milioane de euro la nivel de colectare şi sortare, 8 milioane de euro pentru comunicare şi încă 9 milioane, cheltuieli generale.

Vinerea viitoare, citiţi pe evz.ro despre experienţa pornirii unei afaceri din reciclare. Nu rataţi povestea despre Vanheede, reciclatorul care, în ultimii 40 de ani, a mizat pe energie curată şi protecţia mediului, dar şi pe recuperare şi producere de energie.

Belgienii îşi asumă colectarea selectivă Un sondaj recent printre belgieni, în care erau întrebaţi care sunt, din punctul lor de

vedere, cele mai importante trei probleme cu care se confruntă mediul, arată că 43% dintre respondenţi cred că încălzirea globală, 39% poluarea aerului, 31% emisiile de dioxid de carbon, 25% poluarea şi distrugerea zonelor naturale, 24% schimbarea climatică şi 23% gunoiul.

Iar la întrebarea prin ce puteţi contribui dumneavoastră la un mediu mai curat, 56% au spus că prin colectarea selectivă, 40% prin reducerea folosirii maşinii şi 23% prin economisirea energiei.

GESTIONAREA DESEURILOR DE ECHIPAMENTE ELECTRICE SI ELECTRONICE

Estimarea cantitatilor de DEEE in Europa

In vederea aderării la UE, România s-a angajat ca la finele anului 2008 să colecteze anual 4 kg de deşeuri de echipamente electrice şi electronice pe cap de locuitor, ceea ce reprezintă pentru o populaţie de 21 698 181 locuitori o cantitate de 84 000 t anual. Din anul 2007, ţinta este de 3 kg/an DEEE pe cap de locuitor. Pentru România această cifră înseamnă foarte mult, iar

costurile aferente sunt estimate la 15 000 000 € la finele anului 2008, adică circa 175 € pe tona de deşeu reciclat şi procesat. Fiecare cetăţean al Uniunii Europene produce acum, în general, 17-20 de kilograme de DEEE anual, conform datelor centralizate de MMGA. Pentru exemplificarea individualităţii componenţei DEEE de la ţară la ţară se prezintă în Tabelul 8 date comparative privind unele ţări.

Compoziţia procentuală a DEEE în câteva ţări europene şi S.U.A

În ceea ce priveşte situaţia consumatorului român trebuie remarcate următoarele particularităţi:- cantitatea de EEE puse pe piaţa internă, deşi într-o evidentă creştere continuă este, din diverse motive, în primul rând din considerente privind starea economică a unei importante părţi a populaţie, mică, comparativ cu a ţărilor din Comunitatea Europeană; astfel, în anul 2001 cantitatea totală de EEE puse pe piaţă a fost de aproximativ 5,5 kg/locuitor, în anul 2002 de

aproximativ 6,5 kg/locuitor, iar în anul 2003 de 7,5 kg/locuitor (estimare făcută pe baza datelor Institutului Naţional de Statistică);− din aceleaşi considerente economice trecute şi actuale, cantitatea totală de EEE existentă în gospodăriile populaţiei era în anul 2001 de 25 … 30 kg EEE/locuitor (conform datelor INS), mult inferioară nivelului de dotare a populaţiei din ţările UE; în Tabelul 2 este prezentată „dotarea” populaţiei cu EEE; deşi elementele luate în calcul diferă de la ţară la ţară aşa cum s-a menţionat deja anterior, pentru o estimare a situaţiei României sunt prezentate în Tabelul 2 date specifice privind EEE în ansamblu şi în special echipamentele informatice şi de telecomunicaţii în diferite ţări, de pe diverse continente şi având diferite nivele de dezvoltare economică;− de asemenea, faţă de durata medie de utilizare a majorităţii EEE care este în medie de 8…10 (maxim 12 ani) conform declaraţiilor producătorilor, din cauza situaţiei economice şi a “tradiţiei” în România, EEE sunt folosite cu mult peste durata medie de utilizare declarată de producător.

Dotarea populaţiei României cu EEE la finele anului 2003 (sursa INS)

În situaţia în care se consideră că dotarea cu EEE a populaţiei României ar fi de 30 kg EEE/locuitor (maxim posibil conform estimărilor pe baza datelor statistice naţionale) şi consumatorul român ar avea un comportament „aproape normal” în sensul că ar utiliza fiecare produs o perioadă egală cel mult cu durata de utilizare (care este în medie de 8 ani - aşa cum este

declarată de majoritatea producătorilor), cantitatea de DEEE colectabile din gospodăriile populaţiei este de 3,75 kg DEEE/locuitor şi an. În realitate, având în vedere situaţia economică, geografică şi demografică, aceste condiţii ideale nu sunt întrunite; este de asemenea imposibilă atingerea unui indice de colectare din gospodăriile populaţiei de 100%. În plus, din cauza situaţiei economice, în acest sens argumentele fiind reprezentate de valoarea salariului mediu net, a salariului minim pe economie şi ponderii persoanelor cu venituri lunare sub 150 €, EEE sunt utilizate cu mult peste durata medie indicată de producător. În aceste condiţii potenţialul colectabil de DEEE este cu mult mai mic de 3,75 kg/locuitor şi an.

Încă odată trebuie subliniat faptul că românii utilizează echipamentele electrice şi electronice cu mult peste durata medie recomandată de producător. Pentru atingerea ţintelor negociate cu UE consumatorul român ar trebui să colecteze mai mult decât aruncă.

Situatia actuala a gestionarii DEEE in ROMANIAIn tara noastra au fost adoptate o serie de hotarari si ordine referitoare la deseurile de

echipamente electrice si electronice si a inceput procesul de implementare a prevederilor acestora. In Romania, ca si in celelalte tari europene, producatorii de echipamente electrice si electronice s-au grupat in organizatii colective de gestionare a DEEE-urilor.

Obiectivul principal al gestionarii deseurilor de echipamente electrice si electronice este reprezentat atat de prevenirea producerii de deseuri de echipamente electrice si electronice (DEEE), refolosirea, reciclarea si valorificarea acestora, cat si de imbunatatirea performantelor privind protectia mediului si sanatatii populatiei.

Acest obiectiv va fi realizat prin actiunile desfasurate de catre toti operatorii implicati in ciclul de viata al acestor echipamente, si anume: producatori, importatori, distribuitori, consumatori si de catre acei operatori economici care sunt direct implicati in tratarea deseurilor de echipamente electrice si electronice.

Cantitatea totala de echipamente electrice si electronice colectate la nivelul Romaniei, pe perioada 2006-2013:

Tabel 8:

Evolutia cantitatilor anuale de Echipamente electrice si electronice ce vor fi colectate in perioada 2006 – 2013 este prezentata in graficul urmator:

Cantitatea totala de deseuri de echipamente electrice si electronice valorificata cantitativ la nivelul Romaniei, pe perioada de analiza:

Tabel 9:

Conform H.G. 448/2005, din cantitatea totala de desuri de echipamente electrice si electronice colectate pe perioada analizata, numai o parte va fi valorificata cantitativ, aceasta fiind prezentata in graficul urmator:

Cantitatea totala de deseuri de echipamente electrice si electronice valorificata in bani la nivelul Romaniei, pe perioada de analiza:

Tabel 10:

Conform H.G. 448, din cantitatea totala de desuri de echipamente electrice si electronic valorificate cantitativ, numai o parte va fi valorificata in bani, aceasta fiind prezentata grafi astfel:

Tinand cont de cele prezentate, se poate afirma ca, in acest moment, in legislatia romaneasca au fost adoptate o serie de acte normative care reglementeaza activitatea de gestiune a deseurilor de echipamente electrice si electronice, pornind de la producerea lor si pana la faza de tratare/eliminare

RECOMANDARI

O strategie coerentă privind gestiunea deşeurilor necesita atingerea mai multor obiective, printre care se numără:

| cunoaşterea cantităţii şi calităţii deşeurilor produse în România, a producătorilor şi a

proceselor din care acestea rezultă, a traseului şi a destinaţiei finale a acestora;

| reducerea cantităţii de deşeuri la producător, prin intervenţii în tehnologie sau prin

valorificarea acestora printr-o veriga intermediară inclusă între producătorul şi gospodarul de deşeuri;

| stabilirea, pentru deşeurile a căror apariţie nu se poate evita sau care nu se pot recicla, a

unor modalităţi de eliminare sau reintegrare în mediu, cât mai puţin dăunătoare acestuia.Pentru punerea în practică a strategiei, este necesară specializarea în domeniul prelucrării

deşeurilor a unor colective de cercetare, proiectare, execuţie, în vederea adaptării pentru România a unor soluţii moderne, cunoscute pe plan mondial.

Concomitent, trebuie asigurat suportul financiar care să susţină managementul deşeurilor, precum şi cadrul organizatoric. Se propune cointeresarea în activităţile de reciclare a deşeurilor, atât a agenţilor economici, cât şi a cetăţeanului, prin instituirea unui sistem de plăţi şi reducere de taxe în raport cu acţiunile ce conduc la reducerea cantităţii de deşeuri.

O grijă deosebită trebuie acordată educaţiei civile şi ecologice a cetăţenilor. În acest scop, dar şi în unele acţiuni practice, se poate folosi sprijinul organizaţiilor neguvernamentale cu profil ecologic.

Producerea de deşeuri este rezultatul activităţilor economice şi gospodăreşti. Cantitatea şi calitatea deşeurilor urbane depinde de standardul de viaţă şi de modul de consum al populaţiei, iar deşeurile industriale – atât cele periculoase, cât şi cele nepericuloase – depind de tehnologiile folosite pentru prelucrarea materiilor prime în cadrul proceselor de fabricaţie.

Organizarea gestiunii deşeurilor este responsabilitatea celor care le-au generat. Producătorii de deşeuri industriale îşi folosesc facilităţile proprii de colectare/transport, eliminare sau contractează serviciile respective cu firme specializate şi autorizate conform legii. În prezent, numărul firmelor specializate în oferirea de servicii de gestiune a deşeurilor industriale este mic, iar activitatea acestora este limitată, atât ca domeniu, cât şi ca cifră de afaceri. De aceea, producătorii de deşeuri industriale contractează gestionarea acestora mai ales cu firmele de salubrizare urbana.

Majoritatea deşeurilor de producţie se elimină fie pe depozitele industriale ale producătorilor, fie pe depozitele reintroduse în circuitul economic în cadrul aceluiaşi proces tehnologic (reciclarea industrială) ori utilizate ca materii prime secundare sau combustibile în alte procese tehnologice ale aceleiaşi întreprinderi (acţiuni de minimizare). Anumite tipuri de deşeuri sunt vândute ca materii prime secundare altor întreprinderi, care fie le reciclează direct, fie le pregătesc în vederea reciclării(agenţi economici tip REMAT).

Modernizarea parcului de utilaje de colectare si transport a deseurilor solide. Imbunatatirea infrastructurii in cadrul sectiei de salubrizare atat in ceea ce priveste spatiile de productie cat si spatiile de birouri.Utilizarea obiectivelor,aspectelor de mediu ,aspectelor legale pentru elaborarea politicii de mediu si a programului de management de mediu. .Implicarea conducerii si a salariatilor in identificarea solutiilor de protectia mediului.

Pentru prevenirea producerii si reducerea cantitatii de deseuri, se recomanda utilizarea tehnologiilor curate in activitatile generatoare. Se recomanda valorificarea prin refolosire, reciclare si reducere.

RECICLATI!

Simbolul internaţional al reciclării.

Prin recuperare se înţelege extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi refolosite. Recuperarea poate fi făcută prin reciclare, reutilizare, regenerare sau orice alt proces de extragere a materiilor prime auxiliare. Poate fi recuperată atât partea materială, cât şi cea energetică. Materialele pot fi refolosite pentru a produce noi bunuri, iar energia poate fi convertită în energie electrică. Ca şi în cazul eliminării, recuperarea trebuie făcută fără a periclita sănătatea oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru mediu. 5 motive pentru a recicla:NTRU A RECICLA

se reduce poluarea mediului inconjurator; se economiseste energie; natura si resursele naturale sunt protejate; se reduce poluarea aerului, apei si solului; se castiga mai mult spatiu pentru parcuri, terenuri de joaca.

REDUCETI! DUCETI!

A reduce inseamna a micsora sau a folosi mai putin pentru a rezula o cantitate mai mica de deseuri. Putem reduce cantitatea de deseuri incercand sa cumparam, pe cat posibil, acele produse ale caror ambalaje sau a caror folosire nu creaza deseuri sau creaza o cantitate mai mica.

O componenta importanta a „reducerii” deseurilor o reprezinta „conservarea” – folosirea inteligenta a resurselor naturale si folosirea unei cantitati mai mici din acestea, decat in mod obisnuit, pentru a evita deseurile.

REFOLOSITI!

Atunci cand este posibil, refolositi materialele in loc sa le aruncati sau dati-le unor persoane care le pot folosi! Tineti minte: „gunoiul unui om poate fi comoara pentru altcineva”!

Deşeurile organice, cum ar fi resturile de vegetale, resturile alimentare şi hârtia, pot fi valorificate prin compostare, care implică un proces de descompunere a materiei organice. Rezultatul este compostul, un excelent îngrăşământ agricol. în timpul compostării se produce biogaz cu un mare conţinut de metan, care poate fi folosit ca atare, de exemplu la aragazuri, sau în termocentrale la producerea curentului electric. Prin compostare în instalaţii amenajate procesul natural de descompunere a materiilor organice este accelerat.