Embed Size (px)
Citation preview
Universitatea din Bucureşti
POLITICI MACROECONOMICE
Curs pentru învăţământul la distanţă
Prof. univ.dr. ION BUCUR
Bucureşti 2006
CUPRINS
CAPITOLUL ICAPITOLUL I...................................................................................................................................................1Economia şi statulEconomia şi statul..............................................................................................................................................1
1.1. Concepţii cu privire la raportul dintre stat şi economie1.1. Concepţii cu privire la raportul dintre stat şi economie.....................................................................11.2. Factori şi motivaţii ale implicării statului1.2. Factori şi motivaţii ale implicării statului............................................................................................41.3. Forme de implicare a statului în activitatea economică1.3. Forme de implicare a statului în activitatea economică......................................................................51.4. Reglare şi intervenţie publică1.4. Reglare şi intervenţie publică................................................................................................................71.5. Conţinutul rolului economic al statului1.5. Conţinutul rolului economic al statului................................................................................................8
CAPITOLUL IICAPITOLUL II...............................................................................................................................................12Politica economicăPolitica economică...........................................................................................................................................12
2.1. Conceptul de politică economică2.1. Conceptul de politică economică.........................................................................................................122.2. Obiectivele şi tipologia politicilor economice2.2. Obiectivele şi tipologia politicilor economice.....................................................................................12
CAPITOLUL IIICAPITOLUL III..............................................................................................................................................14Politica bugetară şi fiscalăPolitica bugetară şi fiscală..............................................................................................................................14
3.1. Obiective şi instrumente3.1. Obiective şi instrumente......................................................................................................................143.2. Bugetul – instrument al politicilor macroeconomice3.2. Bugetul – instrument al politicilor macroeconomice........................................................................183.3. Deficitul bugetar şi datoria publică3.3. Deficitul bugetar şi datoria publică....................................................................................................223.4. Semnificaţiile echilibrului bugetar3.4. Semnificaţiile echilibrului bugetar......................................................................................................26
CAPITOLUL IVCAPITOLUL IV..............................................................................................................................................32Piaţa şi politica monetarăPiaţa şi politica monetară...............................................................................................................................32
4.1. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă4.1. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă...................................................................................324.2. Componentele şi trăsăturile pieţei monetare4.2. Componentele şi trăsăturile pieţei monetare.....................................................................................404.3. Obiectivele şi instrumentele politicii monetare4.3. Obiectivele şi instrumentele politicii monetare..................................................................................414.4. Efectele macroeconomice ale politicii monetare4.4. Efectele macroeconomice ale politicii monetare................................................................................43
CAPITOLUL VCAPITOLUL V...............................................................................................................................................46Piaţa şi politica financiarăPiaţa şi politica financiară..............................................................................................................................46
5.1. Definirea şi conţinutul pieţei financiare5.1. Definirea şi conţinutul pieţei financiare.............................................................................................465.2. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare5.2. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare......................................................................475.3. Bursele de valori5.3. Bursele de valori...................................................................................................................................50
CAPITOLUL VICAPITOLUL VI..............................................................................................................................................56Piaţa şi politica valutarăPiaţa şi politica valutară.................................................................................................................................56
6.1. Caracteristicile şi funcţionarea pieţei valutare6.1. Caracteristicile şi funcţionarea pieţei valutare..................................................................................566.2. Tipologia şi sistemul cursurilor valutare6.2. Tipologia şi sistemul cursurilor valutare............................................................................................586.3 Obiectivele şi instrumentele politicii valutare6.3 Obiectivele şi instrumentele politicii valutare.....................................................................................64
CAPITOLUL VIICAPITOLUL VII............................................................................................................................................68Politica ocupăriiPolitica ocupării...............................................................................................................................................68
7.1. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă7.1. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă.........................................................................................687.2. Şomajul: concept, forme, nivel7.2. Şomajul: concept, forme, nivel............................................................................................................707.3. Politici de ocupare7.3. Politici de ocupare................................................................................................................................72
CAPITOLUL VIIICAPITOLUL VIII...........................................................................................................................................75Integrarea europeană şi politicile macroeconomiceIntegrarea europeană şi politicile macroeconomice.....................................................................................75
8.1. Europolitici macroeconomice8.1. Europolitici macroeconomice..............................................................................................................758.2. Pactul de stabilizare şi creştere8.2. Pactul de stabilizare şi creştere...........................................................................................................78
BIBLIOGRAFIEBIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................................78
CAPITOLUL I
Economia şi statul
1.1. Concepţii cu privire la raportul dintre stat şi economie
Istoria gândirii economice a consemnat incă de la inceputuri sale raporturile statului cu societatea şi economia. Şcolile filozofice chineze şi indiene, alături de poziţia faţă de bogăţie şi regimul proprietăţii, acordă interes şi atitudinii faţă de intervenţia statului. De regulă, aceasta este asociată cu plata impozitelor, educaţia populaţiei şi, pentru a nu genera consecinţe negative asupra producţie şi schimburilor, se susţine promovarea unei intervenţii temperate. Tot in această perioadă se proclamă superioritatea statului de drept asupra statului natural. Filozofi şi istorici musulmani au prezentat fenomenul ciclului politic ca inducând ciclul finanţelor publice şi, prin urmare, ciclul economic.
Mercantilismul a constituit doctrina influentă în ţările europene între jumătatea secolului al XVI – lea şi sfârşitul secolului al XVII – lea. Conform acestei orientări, era necesară intervenţia statului în scopul creşterii avuţiei naţionale. Pentru aceasta se impunea creşterea contribuţiei economiilor naţionale la comerţul internaţional, prin încurajarea ramurilor industriale şi a comerţului.
Sarcina principală a statului o constituia determinarea de comportamente individuale favorabile binelui comun, prin instituirea autorităţii sale. Este ceea ce s-a doctrina statului – jandarm, exprimată de Thomas Hobbes in “ Leviathan”. Principalul mijloc de asigurare a binelui comun îl constituia instituirea unei puteri absolute într-o societate în care “à l’état de nature, l’homme est un loup pour homme”.
Fondul de idei mercantilist s-a concretizat în elaborarea unor prescripţii de politică economică. Montchrestien se pronunţă pentru un astfel de sprijin public care să vegheze ca dezvoltarea spontană să nu afecteze bogăţia ( la main publique doit aider la main particuliere). Mercantilişti francezi susţin implicarea mai fermă a statului in domeniul economic prin constituirea de manufacturi regale, care, alături de intreprinderile private, să imprime un caracter mixt economiei naţionale.
Neomercantelismul critică intervenţia statului şi se referă la noţiunea de ordine naturală. Fiziocraţii au promovat un liberalism moderat. Vicent de Gournaj este autorul celebrei expresii “ laissez faire les hommes et laisez passer les marchandises”.
Intervenţia statului ca mijloc de sporire a bogăţiei naţionale este specifică politicilor de inspiraţie mercantilistă. O atitudine critică faţă de aceasta politică intervenţionistă o adoptă curentul liberal.
Economia clasică a fost creată de filozofia iluministă şi de doctrina ordinii naturale. Atitudinea economiştilor clasici faţă de activitatea economică a statului, cu puţine excepţii, este moderată şi pragmatică. Ei au susţinut forţele pieţei în rezolvarea problemelor economice de bază, precum alocarea resurselor şi distribuirea veniturilor şi au avertizat asupra unor consecinţe economice şi politice generate de riscul intervenţiei.
Prin opera sa, A.Smith, părintele teoriei economice clasice, a oferit fundamentele liberalismului economic şi argumentele teoretice pentru un rol limitat al statului în managementul economic.
Rolul statului în afacerile economice este important, dar subordonat şi trebuie să prevadă acel cadru în care capitalismul competitiv să evolueze fără restricţii.
Jeremy Bentham şi J.S.Mill se declarau în favoarea democraţiei, ca protecţie faţă de consecinţele nefavorabile ale activităţii statului. Filozoful J. Bentham este considerat fondatorul utitarismului şi unul dintre profeţii statului bunăstării, anticipând dezvoltarea asigurărilor sociale de stat. Concepţia sa despre rolul statului a fost dominată de pragmatism şi nu s-a bazat pe o susţinere dogmatică a “ laissez-faire”.
J.S. Mill a fost un adept al principiului laissez- faire şi al practicării sale moderate şi se pronunţă pentru restrângerea interferenţelor autorităţiilor publice în afacerile comunităţii. În concepţia sa, obiectivele primare ale statului erau “securitatea persoanei şi justiţia între indivizi”.
În principiu, intervenţia statului în domeniul economic nu este respinsă, dar se recunoaşte rolul capitalismuluicompetitiv ca forţă conducătoare a economiei. O intervenţie limitată este considerată condiţia independenţei indivizilor şi necesară atunci când consumatorul nu este întotdeauna un bun judecător asupra nevoilor sale şi calităţii mărfurilor.
De asemenea, intervenţia statului este dorită atunci când condiţiile concurenţei nu sunt îndeplinite pe pieţele reale.
Mai bine de două secole, gândirea economică a fost dominată de controversa privitoare la rolul economic al statului, temă în jurul căreia au avut loc numeroase dispute între economişti. În gândirea economică s-au
11
conturat două concepţii opuse. Prima, cea a liberalismului economic, se caracterizeaza prin ideea neamestecului statului în viaţa economică.
Reprezentanţii acestei concepţii susţineau că economia poate fi optimă numai pe baza acţiunii nestingherite a agenţilor producţiei sociale, schimbul dintre producători urmând a se desfăşura prin intermediul mecanismului cerere-ofertă. De altfel, mesajul lui Adam Smith era foarte clar: necesitatea eliminării controlului efectuat de stat pe pieţele private,în timp ce producătorii individuali, în urmărirea intereselor lor private, vor produce acele bunuri necesare şi dorite de consumatori. În concepţia sa, există o “mână invizibilă” care îi determină pe producători să promoveze interesele societăţii. Ca urmare, cea mai bună politică este, în general, cea a “laissez-faire”-ului.
Concepţia opusă, cea a totalitarismului economic, socoteşte individul subordonat statului, drepturile sale derivând din voinţa acestuia.
În concepţia neoclasică, statul este considerat deasupra intereselor economice, cu un rol neinsemnat în economie. Până la criza din anii ’30, sistemul economic era considerat de neoclasici ca autoregulator, dominând ideea că producătorul, prin oferta sa, creează propria cerere.
Între cele două concepţii diametral opuse se situează dirijismului keynesist şi sinteza neoclasică.
Recunoscând incapacitatea economiei de a se autoregla prin mecanismele pieţei de liberă concurenţă, J.M. Keynes a sugerat completarea mecanismului pieţei cu intervenţia statului în scopul corectării dezechilibrelor ciclice şi evitării amplificării lor. În scopul echilibrării raportului dintre cererea globală şi ofertă se propune stimularea investiţiilor private ( cu ajutorul ratei dobânzii) şi, mai ales, promovarea unui program guvernamental de investiţii proprii. Prin îmbinarea pârghei fiscale cu cea monetară se creau premise pentru asigurarea unor preţuri relativ stabile în condiţiile utilizării depline a forţei de muncă.
Aşadar, dereglarea mecanismelor economice a condus la elaborarea teoriilor dirijismului, în cadrul cărora se remarcă keynesismul. Ideea centrală a acestei teorii este aceea a preintâmpinării unor fenomene negative (inflaţie, şomaj, crize economice) prin intervenţia activă a statului în viaţa economică. Pe această bază se constituie orientarea economică denumită intervenţionalism statal.
Există şi anumite tendinţe de conciliere a poziţiilor exprimate de A. Smith şi J:M. Keynes. Astăzi, după unele aprecieri, este posibil ca fiecare din cele două orientări să fie justă, statul având o influenţă mai mare în unele privinţe şi mai redusă în altele. În concluzie, se arată că analizele economice nu conduc inevitabil nici către o poziţie activă, nici către una total pasivă din partea statului.
Intervenţionalismul statal preconizat de Keynes a devenit, treptat, trăsătura caracteristică politicilor economice promovate de ţările dezvoltate, mai întâi în S.U.A., înainte de cel de-al doilea război mandial ( “New- Deal”).
În perioada postbelică s-a resimţit necesitatea ca noile orientări economice să ofere soluţii corespunzătoare problemelor ce trebuiau soluţionate: creşterea economică, degradarea mediului înconjurător, controlul preţurilor şi salariilor, datoria publică, deficitul balanţelor comerciale şi de plăţi ş.a. Aceasta a condus la identificarea controverselor dintre economiştii de inspiraţie neoclasică şi neokeynesistă. Caracteristica principală a abordării mai recente din literatura economică occidentală o reprezintă dispariţia vechilor poziţii tranşate cu privire la oportunitatea, natura şi implicaţiile acţiunii statului pe plan economic, acceptându-se tot mai mult utilitatea unei teorii a economiei reglării. Dar aceasta nu înseamnă dispariţia punctelor de vedere diferite, adesea opuse, cu privire la rolul celor două mecanisme de reglare economică.
Astfel, curentele actuale de inspiraţie liberală ( adepţii diferitelor variante de neoliberalism, monetarism, sau ai teoriei economiei ofertei) atribuie dezechilibrele manifestate în economiile ţărilor dezvoltate intervenţiei statului în domeniul veniturilor, preţurilor, creditului, economisirii ş.a. În concepţia lui Milton Fridman, orice formă de intervenţie în economie este considerată ca o intervenţie în circulaţia monetară, crizele economice nereprezentând altceva decât dereglări ale acesteia. El a încercat să demonstreze că rolul dominant în procesul economic revine banilor, iar stabilitatea monetară ar fi premisa esenţială a stabilităţii economice. Conform aprecierilor sale, statul înregistreză o tendinţă de diminuare.
În replică, James Tobin ( deţinător al Premiului Nobel pentru economie, ca şi M. Friedman) se pronunţă pentru o apreciere nuanţată a ponderii cheltuielilor statului în produsul naţional brut, în funcţie de nevoile şi priorităţile ţării, de condiţiile existente etc. El propune distincţia între rolul macroeconomic şi cel microeconomic al statului. În continuare, se pronunţă pentru un rol activ al statului prin intermediul băncii centrale de stat şi, în cazuri justificate, prin intermediul politicii fiscale. J. Tobin optează pentru o intervenţie în sfera microeconomică numai atunci când pieţele nu sunt capabile să-şi îndeplinească funcţiile sau când monopolurile elimină concurenţa.
Pentru Paul Samuelson, autorul sintezei neoclasice, intervenţia statului în economie ar trebui să fie cât mai limitată şi indirectă şi având ca obiectiv principal echilibrarea ofertei cu cererea totală, în scopul asigurării
22
unei creşteri economice echilibrate în condiţiile unui nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi stabilităţii necesare a preţurilor.
Mai tranşant este reputatul politolog american Robert Dahl, când, adresându-se ţărilor care, părăsind modelul conducerii hiperplanificate de dezvoltare, caută drumul trecerii la economia de piaţă, subliniază: “Dacă vreţi, într-adevăr, să luaţi exemplu de la economiile cele mai avansate, nu vă lăsaţi copleşiţi de dogmatismul economiei de piaţă [….]. În realitate, economiile cele mai avansate şi prospere ale lumii împletesc formele economiei de piaţă ( ele însele de o diversitate considerabilă) cu intervenţiile programate ale puterilor publice asupra pieţei ( şi în caz, diversitatea fiind nebănuit de mare). După el, ceea ce caracterizează ţările dezvoltate este economia mixtă.
În general, în optica neokeynesiştilor, menţinerea unor dezechilibre economice reclamă, în continuare, un rol activ al statului în reglarea proceselor economice, pe primul plan situându-se relaţiile dintre volumul producţiei şi repartiţia veniturilor între diferitele categorii de agenţi.
33
1.2. Factori şi motivaţii ale implicării statului
În condiţiile dezvoltării postbelice, statul şi-a diversificat funcţiile economice, activitatea sa fiind prezentă în toate sferele reproducţiei sociale. Statul acţionează în scopul reglementării activităţii agenţilor economici. Datorită mediului economic, caracterizat printr-un ansamblu de interese diferite, apar numeroase dificultăţi în realizarea echilibrului economic general. În acest context trebuie analizate extensiunea şi amploarea obiectivelor intervenţiei statului, natura şi activităţile specifice acestuia, precum şi calitatea performanţelor sale.
Intervenţia statului în economie se datorează unor factori reali şi importanţi: progresul factorilor de producţie, cerinţele promovării ştiinţei şi tehnologiei, complexitatea crescândă a economiei ş.a., precum şi implicarea crescândă a factorului subiectiv în desfăşurarea vieţii sociale.
În principal, o asemenea tendinţă este determinată de următorii factori:
a) Asigurarea echilibrului şi stabilităţii economiei. Încă din anii ’30, statul şi-a asumat o responsabilitate majoră din punct de vedere al asigurării unui înalt nivel de ocupare a forţei de muncă, reducerii dezechilibrelor sociale şi restabilirii echilibrului economiei;
b) Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii de activitate de interes general. Datorită necesităţii susţinerii unui volum important de investiţii, a rentabilităţii relativ reduse precum şi unui grad ridicat de încertitudine în ceea ce priveşte recuperarea cheltuielilor, interesul iniţiativei private în aceste domenii( cercetarea ştiinţifică ş.a.) este sensibil diminuat. De asemenea, statul intervine în direcţia satisfacerii unor nevoi de bază ale societăţii prin elaborarea unor programe agricole, energetice ş.a.;
c) Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii prin asumarea de către stat a unor responsabilităţi adiţionale în ceea ce priveşte sistemul de asigurări sociale, programele de asistenţă socială, programele de asistenţă medicală şi socială, programele educaţionale ş.a.;
d) Finanţarea de către stat a cheltuielilor pentru apărarea naţională;
e) Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor. O externalitate constituie un efect colateral al producţiei şi consumului, cu consecinţe pozitive sau negative ( poluarea). Prin prisma acestor consecinţe, statul incurajează activităţile care creează beneficii externe, limitând, în acelaşi timp, acţiunile generatoare de cheltuieli externe. Majoritatea statelor lumii acordă o atenţie deosebită problemei poluării, alocând fonduri importante în scopul prezervării mediului;
f) Necesitatea ca statul să încurajeze producerea unor bunuri economice de calitate în conformitate cu aspiraţiile consumatorului şi să descurajeze consumul de produse dăunătoare. În acest scop, un rol important îl exercită formarea educaţiei consumatorilor, constituirea unui comportament adecvat, cu predilecţie în rândul acelor categorii de oameni care, prin prisma unui nivel mai scăzut al veniturilor, sunt mai puţin susceptibili de a lua decizii corecte în legătură cu bunurile consumate;
g) Preocuparea statului de a asigura o ordine de drept corespunzătoare etapei respective de evoluţie economică. Pe măsura evoluţiei vieţii economice se resimte necesitatea adaptării permanente la cerinţele noi, ceea ce determină apariţia formelor juridice corespunzătoare. Rolul ordinii de drept constă tocmai în asigurarea unui cadru normal de desfăşurare a activităţii economice. Statul este acela care, alături de celelalte subiecte de drept public, creează şi perfecţionează permanent cadrul juridic necesar, instituind regimul legiuitor.
h) Modificările intervenite în conjunctura economiei mondiale. Printr-o politică adecvată, statul poate stimula participarea agenţilor economici la fluxurile economice internaţionale, transformând acest factor într-un element potenţator al dezvoltării naţionale.
În fine, este necesară aprecierea diferenţiată a rolului economic al statului de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta. În acest sens, sunt recunoscute mai multe considerente: tradiţii istorice, forma de organizare statală, mărimea geografică, populaţia, potenţialul economic, ponderea sectorului de stat ş.a.
Un element distinct îl constituie criteriile de apreciere a intervenţiei economice a statului. În principiu, criteriul reprezentativ îl constituie capacitatea de a preveni apariţia unor dezechilibre în domeniul finanţelor publice, creşterii preţurilor, şomajului, deficitului extern.
1.3. Forme de implicare a statului în activitatea economică
Rolul economic al statului se exercită printr-o multitudine de acţiuni şi forme de implicare. De-a lungul existenţei sale, s-a inregistrat modificarea naturii şi dimensiunilor intervenţiei statului în economie, precum şi apariţia unor noi forme şi instrumente de intervenţie folosite pentru realizarea obiectivelor propuse.
44
Astfel, în Anglia, prima ţară care se realizează ca piaţă şi economie naţională, intervenţia statului viza cu predilecţie sarcinile fiscale, creditul, reglementările în domeniul comerţului. La început statul a impus circulaţia monedei şi introducerea taxelor.
Prin generalizarea datoriei publice în secolul al XIII-lea, pentru a răspunde formelor şi exigenţelor finanţării, statul a elaborat o întreagă politică. De altfel, împrumutul public a constituit una dintre cele mai vechi ingerinţe ale statului în viaţa economică, alături de instituirea controlului asupra finanţelor, a unui sistem de credit şi intocmirea de bugete ( situaţii de venituri şi cheltuieli guvernamentale, încă din secolul al XIII-lea).
Pe măsura extinderii şi diversificării autorităţii sale în scopul creşterii veniturilor, statul recurge la o serie de monopoluri. Statul a jucat un rol important în susţinerea relaţiilor comerciale externe. Datorită profunzimii şi semnificaţiilor economice şi sociale ale prezenţei active a statului, este recunoscut rolul său în evoluţia şi modernitatea Europei şi a lumii.
Un moment semnificativ în aprecierea aspectelor noi intervenite în evoluţia rolului economic al statului îl constituie politica social-economică aplicată în S.U.A. în perioada 1933 – 1936 şi cunoscută sub denumirea de “New – Deal” (noua acţiune). În cadrul acesteia, măsurile sociale şi economice (care reprezentau concretizarea teoriei lui J.M. Keynes) vizau în principal: realizarea unui program de refacere a industriei, devalorizarea dolarului, adoptarea unei noi legislaţii a construcţiilor de locuinţe, restrângerea şi lichidarea şomajului, extinderea ajutorului de şomaj la scara intregii ţări, asigurarea socială generală. Aceste măsuri social-economice au dus la sporirea intervenţiei statului american în economie, precum şi la creşterea consumului de stat.
Particularităţile evoluţiei în perioada postbelică, precum şi existenţa unor limite ale sistemului de piaţă liberă au conferit statului motivaţii şi mijloace noi de implicare în activitatea economică, devenind un factor important în funcţionarea economiei naţionale.
Domeniile predilecte în care se manifestă rolul statului sunt: cheltuielile guvernamentale, sistemul de impozite şi taxe, activitatea legislativă şi sectorul public.
Dacă în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea cheltuielile guvernamentale asigurau subvenţionarea armatei, a câtorva activităţi publice şi plata unui număr relativ redus de funcţionari guvernamentali, preluarea de către stat a unor sarcini suplimentare a determinat o evoluţie ascendentă a acestora. În principal, ele se concretizează în achiziţiile statului de bunuri şi servicii şi în plăţi de transfer. În scopul satisfacerii nevoilor sale, statul utilizează bunuri şi servicii pentru a căror realizare sunt consumate resurse productive care s-ar putea folosi în sectorul privat. În schimb, plăţile de transfer nu constituie o implicare directă a statului în capacitatea productivă a ţării. Ele reprezintă plăţi efectuate de către stat, pentru care beneficiarii nu furnizează bunuri şi servicii. În acestă categorie se înscriu programele de asistenţă medicală şi socială, plata ajutorului de social, compensaţiile de şomaj, plăţile de binefacere ş.a.
Întrucât achiziţiile de bunuri şi servicii reprezintă cheltuieli care se răsfrâng direct asupra resurselor productive din economie, ponderea lor în produsul naţional constituie o altă modalitate de apreciere a sferei de activitate economică a statului.
Prin intermediul diferitelor cheltuieli guvernamentale, statul influenţează condiţiile de desfăşurare a producţiei, volumul şi natura bunurilor şi serviciilor produse, precum şi puterea de cumpărare a diferitelor categorii sociale.
Impozitele şi taxele constituie modalitatea principală de formare a veniturilor statului. În scopul asigurării obiectivelor propuse, statul trebuie să promoveze anumite principii în proiectarea sistemului de impozite şi taxe.
Printr-o anumită construcţie a sistemului de taxe şi impozite, statul poate influenţa atât cererea, cât şi oferta de bunuri şi servicii: veniturile populaţiei şi agenţilor economici, realizarea cu precădere a anumitor bunuri de investiţi şi de consum, nivelul de dotare tehnică ş.a.
Reglementările şi controlul guvernamental constituie o altă componentă a mecanismului de implicare în economie a statului. Un loc important îl deţin politicile antitrust care, în scopul folosirii eficiente a resurselor, sunt orientate în direcţia prevenirii acelor acţiuni ale producătorilor care pot afecta concurenţa – şi eliminării concurenţei neloiale. Datorită unor limite ale pieţei private, s – a impus controlul exercitat de stat pe linia asigurării anumitor standarde pentru produse şi servicii, impunerii unor condiţii de siguranţă în circulaţie şi în protecţia mediului înconjurător, controlului în domeniul bancar şi limitării competiţiei dintre bănci şi alte instituţii financiare ş.a.
Cadrul juridic, legislativ şi instituţional face posibil ca statul să impună restricţii în domeniul producerii anumitor bunuri, să limiteze efectele exterioare şi nedorite rezultate din anumite procese de producţie, să limiteze efectele exterioare şi nedorite rezultate din anumite procese de producţie, să normeze preţurile unor bunuri şi servicii şi, prin aceasta, să influenţeze veniturile acţionarilor ş.a.
55
Intervenţiei statului pe cale legislativă i se adaugă calitatea acestuia de intreprinzător, întreprinderile de stat constituind o realitate veche. Premisele apariţiei acestora şi categoriile de întreprinderi publice au fost analizate de Charles Gide în cursul său de economie politică. El foloseşte conceptul de statificare pentru acele categorii de întreprinderi care urmau să fie gestionate de stat. În principal, sectorul public s-a constituit pe calea naţionalizărilor, a unor investiţii speciale şi ponderea sa diferă de la o ţară la alta.
Programarea economică poate fi apreciată ca o formă distinctă de intervenţionism statal care utilizează metode şi instrumente adecvate. În cadrul acestora, un rol important îl deţin calculul economic (folosit pentru stabilirea variantei optime de utilizare a resurselor), contabilitatea naţională, schiţele de creştere, modelele macroeconomice şi prognozele economice şi sociale.
66
1.4. Reglare şi intervenţie publică
Raporturile statului cu economia nu au constituit o temă predilectă pentru economişti. Intervenţia economică a statului, realizată în cadrul unor relaţii complexe, reprezintă numai un aspect al procesului mai larg al reglării statale. Asigurarea coerenţei eforturilor de reglare ale statului impune operaţionalizarea sa în termeni de strategii politice, pe baza cărora devine posibilă articularea cu economia. Acesta reprezintă o reglare concomitent politică, economică şi socială şi permite statului să evite disfuncţionalităţi majore ale sistemului social.
Natura şi conţinutul intervenţiei economice a statului sunt mai bine reflectate de evidenţierea premiselor, criteriilor, instrumentelor şi modalităţilor sale de realizare.
În sens larg, intervenţia statului în viaţa socială este considerată un “output” al statului, prin care se realizează interesele particulare, iar prin politicile promovate devine posibilă reproducerea pe termen lung a ordinii sociale şi reducerea tensiunilor dintre interesele contradictorii.
Funcţionalitatea statului nu poate fi formulată apriori. Reducerea rolului statului la un simplu mecanism de realizare a unor nevoi funcţionale nu permite desluşirea mecanismelor sale de intervenţie. Logica intervenţiei economice a statului evidenţiază dimensiunile realizării acestui proces complex: structura instituţională a statului, existenţa diferiţilor agenţi politici a căror activitate urmăreşte realizarea unor modele specifice de intervenţie ş.a. Ele reprezintă un minimum metodologic care face posibilă intervenţia statală. La aceste se adaugă existenţa şi funcţionarea puterilor statului, partidelor politice şi a diferitelor organizaţii. Aceste componente au o influenţă directă şi imediată asupra intervenţiei statale, care poate lua forme foarte diferite. Astfel, succesiunea la putere a unor partide politice cu ideologii diferite îşi pune amprenta asupra dimensiunilor şi specificului intervenţiei publice.
Contextul social-politic şi economic explică obţinerea unor rezultate diferite ale aceluiaşi tip de intervenţie statală.Aşadar, sublinierea importanţei intervenţiei statului trebuie corelata cu evidenţierea condiţiilor, factorilor şi a situaţiilor economice şi politice în care se realizează. Acest proces are un caracter foarte dinamic, în conformitate cu tensiunile sociale existente, sensibilitatea opiniei publice, precum şi cu scadenţele electorale.
Gradul de intervenţie în economie depăşeşte simpla reglementare a conducerii activitaţii economice. Amploarea sa este mult mai vastă decât simpla adaptare a actelor normative sau colectare a taxelor şi impozitelor. De altfel, în epoca modernă s-au înregistrat aspecte majore ale intervenţionismului statal: modificări în obiectul intervenţiei (trecerea de la educaţie şi sănătate publică la alte teme, precum venituri şi locuinţe), apariţia politicilor de management, ceea ce a însemnat deplasarea intervenţiei către reglarea operaţiunilor din economie.
În mod tradiţional, se disting două aspecte ale intervenţiei statului: primul se referă la componenţa socială (familie, sănătate, solidaritate ş.a.), iar al doilea, la intervenţia economică. Aceste două tipuri de acţiune statală nu sunt total independente, modificarea raportului dintre ele realizându-se în raport de atitudinea adoptată faţă de problemele economice.
Statul şi instituţiile publice deţin o putere de reglare considerabilă. Interventia lor multiformă în funcţionarea economiei a contribuit la adaptarea structurilor economico-sociale la cerinţele evoluţiei economiei şi ale etapelor acesteia. Se apreciază, de altfel, că interferenţele statului cu piaţa liberă au vizat cu predilecţie satisfacerea unor nevoi sociale. Prin aceasta, nu se contestă relevanţa multor acţiuni publice din punct de vedere al eficienţei şi echităţii operaţiunilor de piaţa.
Intervenţia publică se concretizează în măsurile adoptate în scopul atingerii unor obiective negarantate de sistemul de piaţă. Ea include acele politici conjuncturale şi structurale care influenţează condiţiile generale ale producţiei şi schimbului.
În anumite cazuri, expresiile "intervenţia economică a statului" şi "politica economică" sunt considerate interşanjabile, pornind de la procesele şi practicile care pot explica necesitatea şi modalităţile intervenţiei. Astfel, intervenţia constituie rezultatul unor procese generale ale formării politicii economice.
1.5. Conţinutul rolului economic al statului
Intervenţia statului în domeniul economic constituie una dintre cele mai vechi tradiţii începând cu secolul al XVI-lea dar, mai ales, după revoluţia industrială.
Ca urmare a vitezei crescânde a schimbărilor şi a creşterii numărului "actorilor" din sistemul economic, activităţile statale au devenit tot mai numeroase şi diversificate, însă diversitatea şi particularităţile diferitelor economii naţionale fac necesară tratarea
77
nuanţată, ferită de generalităţi a rolului economic al statului. Totodată, acest rol trebuie analizat de la existenţa celor două concepţii privind statul în economie: statul în sens strict, având la bază o concepţie restrictivă, potrivit careia statul se identifică cu administraţiile publice centrale; statul în sens larg, cuprinzând şi administraţiile publice locale şi organismele securităţii sociale. Pe baza unei asemenea delimitări trebuie apreciate natura, amploarea, instrumentele şi implicaţiile intervenţiei statului în viaţa economică.
Măsura tradiţională care argumentează rolul economic al statului este justificată de ponderea prelevarilor fiscale şi a cotizaţiilor sociale. Prin aceasta, interventia statului a vizat două aspecte corelate, cel social (familie, societate ş.a.) şi intervenţia economică.
Pentru o lungă perioadă de timp, cheltuielile publice ale statului erau destinate fmanţării unor activităţi (menţinerea ordinii, justiţia şi aparărea naţională), corespunzatoare "statului jandarm".
În prima jumatate a secolului al XX-lea s-a dezvoltat intervenţia economică şi socială a statului. Situaţia specifică perioadei postbelice, creşterea preocupărilor statului pentru a asigura simultan ocuparea deplină, creşterea economică şi justiţia socială au contribuit la instaurarea în 1945 a "statului-providenţă ". În sens strict şi istoric, acesta desemnează intervenţia statului în domeniul social prin intermediul securităţii sociale, care vizează garantarea unui anumit venit persoanelor afectate de riscuri sociale (accidente de muncă, boli, şomaj, bătrâneţe etc.). Statul-providenţă (Welfare State), sau statul bunastării, este acela care fumizează mijloacele materiale necesare acestei protecţii colective. Dar cheltuielile pentru protecţia socială nu explică decat o parte a intervenţiei sociale a statului. Totodată, acesta sprijină creşterea economică şi ocuparea, asigurând orientarea producţiei.
În concordanţă cu mărimea gradului de intervenţie a statului s-au conturat mai multe tipuri de sisteme economice care au exercitat influenţe determinante asupra alocării resurselor şi distribuirii veniturilor. Astfel, pe parcursul secolului al XX-lea, a apărut şi s-a dezvoltat economia mixtă, caracterizată prin coexistenţa mijloacelor specifice pieţei de alocare a resurselor cu manifestarea sectorului public. Trecerea la un asemenea tip de economie s-a produs datorită extinderii activităţilor şi creşterii rolului statului. Acesta şi-a extins permanent obiectivele, preluând unele funcţii care anterior erau realizate de sectorul privat sau sectorul de piaţă al economiei. Economia sectorului public are drept obiect de studiu analiza efectelor cheltuielilor publice şi impozitelor asupra sistemului economic. Prezintă importanţă, aşadar, determinarea efectelor pe care sectorul public le are asupra alocării resurselor în sectorul privat sau de piaţa, precum şi asupra distribuirii bunăstării în întreaga economie. O asemenea caracteristică a economiilor moderne impune analiza nuanţată a rolului economic al statului în sectorul public şi în cel privat.
Ca atare, literatura economică defineşte rolul economic al statului în urmatoarele direcţii: alocarea eficientă a resurselor, asigurarea distribuirii corecte a resurselor şi stabilizarea macroeconomiei.
Totuşi, în concepţia multor economişti, statul îndeplineşte şi rolul de a corecta imperfecţiunile (insuficienţele) macroeconomice ale economiei de piaţă. Astfel, sunt relevate în teoria economică şase mari tipuri de imperfecţiuni ale pieţei, care reprezintă tot atatea raţiuni ce justifică intervenţia statului: ciclul de afaceri, bunurile publice, externalităţile, insuficienţa informaţiilor, monopolul şi puterea pieţei, redistribuirea veniturilor şi bunurile de merit.
De altfel, foarte puţini economişti contestă ideea că statul, în mod teoretic, poate să imbunătăţească procesul de alocare a resurselor prin corectarea imperfecţiunilor pieţei, dar mulţi contestă realizarea practică a acestui deziderat. Printre alţii, Milton Friedman şi James Buchanan argumentează că este mai verosimil ca în practică statul să nu reuşească să aloce mai eficient resursele decât o fac pieţele.
Existenţa mai multor categorii de imperfecţiuni ale pieţei determină, în concepţia lui R. A. Musgrave, manifestarea rolului statului în mai multe direcţii: rolul de alocare (repartizare) a resurselor; rolul de distribuţie, concretizat în asigurarea echităţii şi justiţiei sociale a distribuirii veniturilor şi bunăstării în condiţiile sistemului de piaţă; rolul de stabilizare, prin intervenţia în economie cu ajutorul politicilor bugetare, fiscale şi monetare pentru a rezolva probleme ce ţin de inflaţie, şomaj, dezechilibre ale balanţelor de plăţi ş.a.; rolul regulator, concretizat în elaborarea sistemului general de legi care să orienteze comportamentui agenţilor economiei.
În acelaşi timp, este recunoscută şi existenţa anumitor imperfecţiuni ale intervenţiei statale, precum şi faptul că, uneori, programele guvemamentale pot actiona mai puţin eficient. În principal, slăbiciunile activităţii statale ţin de faptul că intervenţia constă în schimbări care sunt de multe ori impracticabile, de dificultatea de a stabili clar obiectivele politicilor guvemamentale, birocraţia care însoţeşte activitatea guvernului ş.a. Mai mult, cei care evidentiază slaba eficienţă a intervenţiei statale susţin că statul serveşte interesele grupurilor putemice ale societăţii, precum şi interesele private ale politicienilor şi birocraţilor.
Aceasta demonstrează că, deopotrivă, piaţa şi statul reprezintă instituţii imperfecte. Optimizarea sistemului economic trebuie să pornească insă de la o evaluare corectă a imperfecţiunilor, iar opţiunea privind ponderea uneia sau alteia dintre aceste instituţii (piaţă sau stat) trebuie să aibă drept criteriu numărul şi amploarea imperfecţiunilor.Funcţiile pe care poate sau trebuie să le îndeplinească statul au constituit o temă în jurul căreia s-au născut controverse între economişti, sociologi şi politologi.Concepţia politică despre stat reprezintă elementul definitoriu în stabilirea funcţiilor sale economice. Elaborarea unei tipologii a acestor funcţii reprezintă o
88
tentativă temerară, pornind tocmai de la diversitatea abordărilor privind statul.Nu puţine sunt cazurile în care funcţiile sunt tratate nediferenţiat, eludând domeniul specific al activităţii statale, nivelul de exercitare, mijloacele şi instrumentele de realizare ş.a.Atunci când se referă la activitatea statului în domeniul proceselor economice, termenul de "intervenţie" este preferat celui de "funcţiune". Primul termen, susţin unii autori, poate fi utilizat pentru a releva relaţia dintre stat şi economie. Această opţiune se justifică prin faptul că se referă la un set de activităţi sau rezultate care pot sau nu să se manifeste, precum şi prin caracterul său mai flexibil şi posibilitatea de a evidenţia că prezenţa statului în activitatea economică ia forme variate, naţionale şi transnaţionale.Funcţiile statului pot fi grupate într-o varietate de forme, unele regăsindu-se în mai multe categorii. Într-o altă abordare, se realizează o anumită corespondenţă între funcţii şi tipurile de cheltuieli guvemamentale. Această optică este argumentată printr-un obiectiv utilitar, şi anume indicarea domeniilor guvemamentale în care programele de cheltuieli pot fi ajustate, alături de posibilitatea cunoaşterii surselor pe care se fundamentează politică fiscală. Analizele consacrate funcţiilor statului pun în evidenţă mobilitatea şi posibilitatea transferului unora dintre ele către piaţă. Demonstrându-se caracterul perfectibil al statului şi pieţei, se sugerează preferinţa pentru acea categoric de instituţie care, la un moment dat, oferă cele mai puţine insuficienţe. Asemenea tipuri de comparaţie conduc la concluzia că anumite funcţii pot fi încredinţate sectorului privat.
În privinţa funcţiilor asumate de stat există opinii diferite. Unii argumentează că statul trebuie să asigure numai acele bunuri şi servicii care nu pot fi furnizate de către pieţe. Pentru altii, nu ar trebui să existe limite în definirea obiectivelor statului, deoarece acesta reprezintă întruchiparea dorinţei cetăţeniIor şi este expresia procesului politic. Teoria alegerilor publice, care studiază modul în care statul dirijează economia şi îşi determină alegerile sale, face distincţie între rolul normativ al statului - adică tipurile de funcţii economice pe care statul trebuie să şi le asume - şi analiza pozitivă, care îşi propune descrierea comportamentului statului. În bună măsură, economiştii au preluat clasificarea funcţiilor generale ale statului elaborată de R. A. Musgrave: alocarea eficientă a resurselor, distribuţia corectă a veniturilor şi stabilizarea macroeconomică.Economiştii americani P. Samuelson şi W. Nordhaus tratează atât funcţiile economice ale statului, cât şi funcţiile economice esenţiale pe care şi le asumă statul într-o economie mixtă modernă:
a) Stabilirea cadrului legal care să asigure reglarea economiei de piaţă. De remarcat evoluţia continuă a acestui cadru legal, care condiţionează comportamentul economic;
b) Intervenţii asupra alocării de resurse în scopul de a ameliora eficienţa economică;
c) Stabilirea de programe pentru îmbunătăţirea repartizării veniturilor;
d) Stabilizarea economiei cu ajutorul politicilor macroeconomice. Stabilizarea economiei constituie funcţia economică cea mai recentă asumată de statele occidentale. În aceste ţări este necesară îmbinarea optimă a funcţiilor statului cu reglarea pieţei. Astfel, majoritatea preţurilor şi a cantităţilor la nivel individual sunt determinate de piaţă, în timp ce statul orientează economia în ansamblul său cu ajutorul programelor de impozitare, de cheltuieli şi de reglare monetară.
Un rol important revine autorităţilor publice în corectarea nu numai a insuficienţelor microeconomice ale pieţei (poluare, bunuri publice ş.a.), ci şi a insuficienţelor macroeconomice ale economiei de piaţă. Se porneşte de la premisa că economia de piaţă este inerent instabilă, iar comportamentul public vizează instrumente de politică economică utilizate pentru a promova stabilitatea macroeconomică. Acestea includ politici de impozitare şi cheltuieli, politici referitoare la controlul banilor, ratelor dobânzii şi pieţelor fmanciare ş.a.
Există şi opinia care contestă caracterul instabil al economiei private şi care susţine că, în bună măsură, şomajul şi inflaţia se datorează erorilor de politică economică. Prin aceasta, se atrage atenţia că programele guvernamentale pot acţiona mai puţin eficient.
Rolul economic al statului se realizează la nivel micro şi macroeconomic. Cele patru roluri economice pot fi rezumate astfel: alocare, distribuire, reglare şi stabilizare. Dacă primele trei se exercită la nivel microeconomic, rolul de stabilizare are un conţinut macroeconomic. De remarcat, de asemenea, interacţiunea acestor roluri indiferent de nivelul la care se realizează. Astfel, acţiunea politicii fiscale, caracteristica rolului stabilizator, presupune schimbări în programele de impozitare şi cheltuieli publice, ceea ce afectează distribuirea veniturilor.
În ciuda complexităţii formelor de guvemamânt, există anumite funcţii de bază, comune tuturor statelor. În timp însă, au evoluat atât volumul funcţiilor, cât şi amploarea operaţiunilor realizate. Există, aşadar, un set standard al funcţiilor care este aplicabil majorităţii statelor. Unele sunt insuficieţe ale pieţei, altele nu. Treptat, la funcţiile de bază s-au adăugat altele noi, destinate să contribuie la ridicarea bunăstării societăţii.
Funcţiile exercitate şi care definesc conţinutul rolului economic al statului pot fi compatibile sau conflictuale. Astfel, cheltuielile pentru combaterea şomajului au, deopotrivă, obiective economice şi sociale, însă nu toate obiectivele guvernamentale sunt compatibile. Redistribuirea venitului, în măsura în care contribuie la reducerea investiţiilor, poate afecta politică de stimulare a creşterii economice.
99
În unele ţări, exercitarea anumitor funcţii revine integral autorităţilor centrale sau poate fi transferată autorităţilor locale. În ţări cu guverne federale (S.U.A., Germania, India, Nigeria), realizarea funcţiilor poate reveni guvernelor federale, statale şi locale. Scindarea şi volumul funcţiilor realizate vor fi determinate de sistemul politic şi economic, precum şi de nivelul dezvoltării economice.
Din punctul de vedere al naturii efectelor lor asupra sistemului economic, modalităţile de intervenţie publică se pot clasifica astfel: intervenţii incitative (organizarea pieţelor, promovarea concurenţei şi controlul monopolurilor; corectarea externalităţilor; coordonarea anumitor comportamente ale agenţilor economici); intervenţii productive (producţia publică şi concurenţa cu sectorul privat, producţia publică de monopol, comenzi publice, furnizarea de bunuri colective); intervenţii redistributive (formarea de venituri şi asigurarea echităţii, redistribuirea de venituri prin impozite directe şi transferuri).
Tipurile de intervenţii publice se schimbă de la o etapă la alta. Statul a urmărit întotdeauna obiective economice, chiar dacă acestea nu au fost explicite şi au fost exprimate în termeni noneconomici. Totuşi, rolul său de manager al economiei, cu scopuri explicite şi certe, s-a dezvoltat după al doilea război mondial. Aşadar, această funcţie a managementului economic este relativ nouă.
Instrumentele de intervenţie, respectiv mecanismele utilizate în situaţiile în care se justifică acţiunea publică au devenit tot mai diversificate, iar manipularea lor, tot mai frecventă. În scopul stimulării politicilor economice se utilizează modele economice tot mai sofisticate.
Stabilirea tipurilor şi a instrumentelor de realizare a intervenţiei statului trebuie să se subordoneze cerinţei de a institui un grad optim al acesteia. Pe bună dreptate, se consideră că problema esenţială nu o constituie reducerea globală a intervenţiei, ci sporirea eficienţei sale.
1010
Teme pentru dezbatere
a) J. M. Keynes şi constituirea macroeconomiei moderneb) Macroeconomia şi şcoala monetaristăc) Funcţiile economice ale statului modern
Bibliografie:
1. Gh. CEŢOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, Economie, Editura All Beck, 2004, pp 497 – 509.2. I. BUCUR, Bazele macroeconomiei, Editura Economică, 1999, pp. 33 – 43.
1111
CAPITOLUL II
Politica economică
2.1. Conceptul de politică economică
Politicile macroeconomice, adică intervenţiile statului pentru a corija dezechilibre susceptibile de a afecta economia naţională, desemnează un ansamblu de decizii luate de puterile publice menite să atingă, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective sigure privind situaţia economică. Din acest enunţ se detaşează trei elemente care definesc conţinutul acestui concept: adoptarea deciziilor de politică economică, obiectivele urmărite şi instrumentele folosite. Astfel, deciziile de politică economică sunt luate de autorităţile economice şi monetare dintr-o ţară.
Economia contemporană se caracterizează prin coexistenţa sectorului public cu cel privat, ceea ce defineşte aşa-numita economic mixtă. In aceste condiţii trebuie precizat că politică economică nu se substituie deciziilor private; ea nu se confundă cu economia publică, care se referă la activităţile economice pe care statul le întreprinde în contul propriu, sub propria responsabilitate, de unde apelativul tot mai frecvent de economie a sectorului public. Rezulta de aici importanţa deciziilor luate de stat în sectorul său de activitate, in contextul instrumentelor permanente ale politicii economice. Aşadar, aceste decizii influenţează ansamblul activităţii economice şi, în sens invers, va fi posibilă modificarea echilibrului economic al ansamblului în serviciul economiei publice.
2.2. Obiectivele şi tipologia politicilor economice
În primul rând,politică economică trebuie să răspundă unor finalităţi certe, care îşi au sorgintea în marile obiective de natură politică şi socială. Deşi există numeroase obiective, acestea pot fi sintetizate în patru categorii principale, reprezentate grafic prin "careul magic" şi stabilite de economistul britanic Nicholas Kaldor. Ele sunt: ocuparea, creşterea economică, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern (balanţa externă echilibrată).
Mult timp asemănată cu o politică de menţinere a concurenţei pure şi perfecte, politica economică va începe să influenţeze evoluţia naturală a activităţii economice odată cu revoluţia keynesiană sau perspectiva conform căreia economia de piaţă nu tinde în mod spontan către echilibre satisfăcătoare. Ea era atunci calificată ca o politică de stabilizare, apelativ moştenit din tradiţia anglo-saxonă.
Instrumentele politicii economice sunt numeroase şi diverse. Ele corespund marilor domenii ale economiei, însă cele două instrumente tradiţionale sunt considerate a fi politică bugetară şi fiscală şi politică monetară. Alături de acestea, o anumită pondere o deţin politica veniturilor (adică acţiunea puterilor publice asupra formarii veniturilor agenţilor economici), politicile concurenţei, politicile schimbului ş.a. În plus, puterile publice dispun de alte numeroase mijloace de acţiune (reglementarea, întreprinderile publice ş.a.).
Cu referire la economie ca ştiinţă a alocării resurselor rare, politica economică este percepută ca o opţiune a guvernului în funcţie de condiţiile activităţii economice şi în scopul satisfacerii anumitor obiective.
Demersul logic al reprezentării politicii economice se caracterizează prin existenţa mai multor etape:
- definirea scopurilor politicilor economice. Ele sunt caracterizate prin următoarele trăsături: sunt numeroase, ambigue, contradictorii (vezi dilema inflaţie-şomaj) şi deseori dificil de prevăzut într-o manieră operatorie (ce rată de creştere?);
- precizarea instrumentelor aflate la dispoziţia guvernului şi care pot fi folosite în realizarea obiectivelor stabilite;
- legătura existentă între obiective şi instrumente, asigurarea compatibilităţii lor.
Politica economică se bazează, aşadar, atât pe opţiunile făcute de autorităţile publice din fiecare ţară, cât şi pe un sistem de restricţii economice. Prima restricţie provine din faptul că obiectivele certe ale politicii economice sunt contradictorii. În acelaşi timp, operează şi alte categorii de restricţii, precum cele rezultate din interzicerea practicării unor creşteri prea puternice pentru a nu agrava deficitul tranzacţiilor interne, sau restricţia de finanţare a protecţiei sociale, care impune creşterea cotizaţiilor sociale în detrimentul salariului direct. Sunt prezente şi unele restricţii internaţionale, care vizează respectarea unor reglementari decise în acord cu alte ţări.
Politicile economice se clasifică în funcţie de mai multe criterii. Astfel, în funcţie de orizontul de timp avut în vedere, există:
- politici conjuncturale, al căror orizont este pe termen scurt (de la câteva luni la 1-2 ani);
1212
- politici structurale, ale căror efecte se resimt pe termen mijlociu şi lung. Politicile conjuncturale au drept scop menţinerea sau restabilirea marilor echilibre (cele patru obiective ale "careului magic"). Pentru aceasta sunt utilizate politicile de reglare a cererii, altfel spus, încurajarea sau frânarea acesteia. În schimb, politicile structurale au ca obiectiv ameliorarea structurilor şi bazelor economiei. În această categorie se includ, de obicei, politica în domeniul cercetării ştiinţifice, politica în domeniul transporturilor, politică industrială saupolitică agrară.
În funcţie de sfera lor de cuprindere, se disting:
- politici economice globale, atunci când acestea se aplică mai multor aspecte ale activităţii economice (investiţii, consum etc.);
- politici economice specifice.
În funcţie de obiectivele urmărite, se disting următoarele politici:
- politici de relansare, care urmăresc stimularea cererii. Anumite măsuri pot contribui la stimularea unor componente ale cererii sub forma consumului gospodăriilor, investiţiilor întreprinderilor, cheltuielilor publice;
- politici de stabilizare, al căror obiectiv esenţial îl constituie lupta împotriva inflaţiei. Pentru aceasta se urmăreşte cererea internă şi restabilirea unor echilibre (buget, balanţă comercială). Este exemplul politicilor de austeritate.
De asemenea, politicile economice se pot axa fie pe stimularea cererii, fie pe cea a ofertei. In ultima vreme, unii economişti au argumentat că politica economică a devenit mult prea orientată către cerere. Ei au pretins că preocuparea pentru stabilizarea cererii agregate ameninţă pe termen lung vitalitatea economiei. Astfel, în replică la excesul remarcat al economiei cererii, se constituie o nouă categorie de economişti, incluşi în aşa-numita "şcoală a ofertei". Şeful acestei şcoli a fost economistul american Arthur Laffer. Impreună cu alţi economişti ai administraţiei Reagan, a adoptat drept repere esenţiale următoarele: respingerea punctelor de vedere keynesiste; punerea accentului pe modificările ofertei agregate mai degrabă decât pe cererea agregată; susţinerea unor mari reduceri a impozitelor. Acestea ar reprezenta, în concepţia adepţilor ofertei, o cale de stimulare a muncii şi capitalului şi, prin aceasta, intensificarea creşterii economice.
Realizarea marilor obiective care decurg din opţiunile economice pot fi atinse utilizând, în principal, politică bugetară, politică fiscală şi politică monetară.
Teme pentru dezbatere
Fundamentele politicilor macroeconomice
Relaţia dinte economie şi politică
Obiectivele politicilor macroeconomice: limite şi contradicţii.
Bibliografie:
Gh. CEŢOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, op. cit, pp 539 – 541.
1313
CAPITOLUL III
Politica bugetară şi fiscală
3.1. Obiective şi instrumente
Această componentă a politicii economice s-a cristalizat în secolul al XX-lea, odată cu utilizarea sistematică a componentelor bugetului de stat. Anterior, bugetul de stat nu realiza un rol economic propriu-zis, el având drept menire principală procurarea resurselor statului în scopul asigurării bunei funcţionări a administraţiei. Numai în condiţiile crizei economice din anii '30 autorităţile economice au început să considere bugetul, cheltuielile şi veniturile sale drept un instrument de politică economică. Analizele efectuate de Keynes au fundamentat teoretic această idee, arătând că utilizarea bugetului poate influenţa cererea agenţilor economiei (în principal consumul gospodăriilor şi investiţiile întreprinderilor).
Bugetul de stat poate deci fi utilizat în cadrul unei politici de reglare a conjuncturii, aceasta facându-se în două sensuri:
- într-un sens expansionist, atunci când se urmăreşte susţinerea sau favorizarea activităţii economice (situaţii în care şomajul înregistrează valori ridicate);
- intr-un sens restrictiv, atunci când se vizează reducerea cererii agenţilor economici (în situaţii inflaţioniste sau cu deficite externe importante).
Aşadar, acţiunea asupra cheltuielilor, veniturilor sau soldului bugetar determină politica bugetară.
Gama de instrumente ale politicii bugetare este foarte largă, întrucât bugetul de Stat regrupează o multitudine de resurse şi de cheltuieli posibile. Dar principalul instrument îl reprezintă practicarea unui anumit deficit bugetar. Atunci când deficitul bugetar este provocat voit, prin măsuri de politică economică, el se numeşte deficit structural, iar atunci când rezultă exclusiv din evoluţia conjuncturii economice (de exemplu, o activitate economică slabă reduce veniturile fiscale aşteptate), acesta apare ca un deficit conjunctural. Esenţialul este de a şti care va fi semnificaţia ex ante a unui sold bugetar, considerat sintetizator al efectelor tuturor instrumentelor disponibile, ţinând cont de situaţia din economie; un anumit sold bugetar nu poate constitui o realitate tangibilă, deoarece semnificaţia sa va evolua o dată cu modificarea datelor activităţii economice. Ca urmare, înţelegerea corectă a efectelor presupune nu numai simpla determinare cantitativă a soldului bugetar. Astfel, existenţa deficitului sau excedentului nu explică în mod automat efectele acestuia.
Un deficit bugetar poate fi apriori atât expansionist cât, şi depresionist. Aşadar, efectele soldului sunt variabile ca urmare a existenţei mai multor termeni de referinţă.
Politica bugetară constituie, totodată, obiectul a trei mari categorii de critici:
- prima este legată de deschiderea economiilor către schimburile internaţionale. Astfel, o politică de relansare economică fondată pe un deficit bugetar riscă să favorizeze întreprinderile străine;
- problema finanţării deficitului bugetar. Dacă acesta este finanţat prin crearea de monedă, apare riscul inflaţionist. Dacă el este format prin împrumuturi de la agenţi economici, se pune problema efectului de evicţiune. Astfel, în cazul unui deficit bugetar, recursul la împrumut provoacă o deplasare a resurselor economisite disponibile spre sectorul public şi deci în detrimentul altor categorii de agenţi economici. Rezultatul acestui efect este o creştere a ratei dobânzii, deoarece cererea de capital creşte, iar puterile publice oferă o recompensă mai bună pentru a atrage noi economii. Consecinţa acestui fenomen constă în frânarea cheltuielilor agenţilor economici sensibili la rata dobânzii, adică a investiţiilor. Efectul de evicţiune provoacă, în consecinţă, o temperare a activităţii economice;
- o altă critica se referă la problema datoriei. Inregistrarea deficitelor bugetare pe parcursul a mai multor ani a condus la acumularea datoriei publice (in caz de finantare prin imprumut). În cazul acesta apare un risc important, considerat "effet boule de neige" (efect de avalanşă) al datoriei. El antrenează următorul cerc vicios: existenţa unei datorii publice importante implică plata de dobânzi considerabile către creditorii statului; în acelaşi timp, aceste dobânzi mari grevează asupra cheltuielilor bugetare, conducând la agravarea deficitului şi la o nouă îndatorare publică, aceasta la rândul sau conducând la noi dobânzi mai mari ş.a.m.d.
Conceptul de politică fiscală are înţelesuri diferite. Ea reprezintă ansamblul de decizii luate pentru a institui, organiza şi aplica prelevările fiscale conform obiectivelor puterilor publice. Sau, într-o altă definiţie, politica fiscală constituie proporţia dintre diverse tipuri de fiscalitate directă şi indirectă, locul relativ al impozitului şi influenţa sa asupra venitului şi proprietăţii, nivelul de presiune fiscală.
În ciuda caracterului său voluntarist, politica fiscală a unui guvern este fundamental condiţionată de datele sistemului socio-economic în care se aplică. Presiunea fiscală reprezintă raportul existent între suma prelevărilor obligatorii şi PIB. Acest procentaj, numit de statisticieni coeficientul fiscal sau rata globală a prelevărilor obligatorii, permite aprecierea nivelului de fiscalitate din fiecare ţară.
1414
Între structurile economice şi cele fiscale se află o strânsă interdependenţă. Astfel, în ţările îndustrializate structurile fiscale se caracterizează, în general, prin preponderenţa impozitelor pe venit (impozitul pe venitul persoanelor fizice şi impozitul pe societăţi) care reprezintă, în medie, circa 40% din prelevările din ţările O.C.D.E. Impozitele asupra consumului (30%) şi cotizaţiile sociale (25%) constituie alte două mari surse de venituri. Cu toate acestea, există o mare diversitate de structuri fiscale în ţările industrializate. Ţările anglo-saxone şi scandinave au o structură în care predomină veniturile din impozite asupra persoanelor fizice, care reprezintă între 35% şi 50% din prelevări. În schimb, partea cotizaţiilor sociale, cu excepţia ţărilor scandinave, ramâne limitată. Ţările latine recurg mai mult la impozite pe cheltuieli şi la cotizaţii sociale.
În primul rând, politica fiscală se realizează cu ajutorul sistemului de impozite şi taxe.
Impozitul este un fenomen complex. El este tributar unor imperative economice, dar constituie, de asemenea, în calitate de act de putere publică, un element esenţial al acesteia. În acelaşi timp, impozitul a devenit un instrument de intervenţie în viaţa economică. Ca finalitate, problema fiscală trebuie să vizeze, în primul rând, asigurarea unui maximum de eficienţă sistemului economic. În acest sens, trebuie analizate raporturile dintre politică în domeniul impozitelor şi elementele esenţiale ale creşterii, reprezentate de procesele ocupării, investiţiilor şi economisirii.
Politica fiscală se manifestă în diferite ipostaze în care se află economia unei ţări. Ea poate fi utilizată pentru a creşte fie cererea agregată, fie oferta agregată şi poartă denumirea de politică fiscală expansionistă. Atunci când este folosită în scopul diminuării cererii sau ofertei, politica fiscală apare ca restrictivă. O politică fiscală care este deliberat promovată prin acţiunea guvernului se numeşte politică fiscală discreţionară (de exemplu, modificări deliberate ale impozitelor şi taxelor pentru a atinge anumite obiective). Poate exista, aşadar, o politică fiscală expansionistă discreţionară, cât şi o politică fiscală restrictivă discreţionară.
Pot exista însă situaţii în care apar modificări ale instrumentelor de întervenţie, în afara unei acţiuni guvemamentale, de data aceasta existând o politică fiscală automată.
În teoria sa generală, Keynes a propus utilizarea complementară a măsurilor de politică bugetară şi fiscală în condiţiile intervenţionismului statal. Ca urmare, sunt înfluenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci consumul şi investiţiile, prin aceasta afectându-se nemijlocit gradul de folosire a forţei de muncă. Spre ilustrare, prin creşterea sarcinii fiscale se restrânge cererea globală de consum a populaţiei, cu efecte deflaţioniste şi deci de reducere a gradului de folosire a forţei de muncă. Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de consum, constituind un mijloc de combatere a şomajului.
În concepţia lui Keynes, inflaţia şi şomajul pot fi evitate prin intervenţia nemijlocită a statului asupra cererii agregate, care reprezintă totalitatea cheltuielilor pentru consum - cererea de învestiţii la care se adaugă achiziţiile guvernului de bunuri şi servicii.
Modul în care statul foloseşte politica bugetară şi fiscală în sensul asigurării echilibrului economic necesită analiza influenţelor modificării cheltuielilor publice, a impozitelor şi taxelor asupra cererii globale.
În aprecierea rolului şi implicaţiilor politicii bugetare şi fiscale asupra sistemului economic trebuie facută distincţie între aspectele teoretice şi acţiunea acestora în practică. Astfel, tot mai numeroşi sunt economiştii care recunosc faptul că nu există formule magice de urmat pentru factorii de decizie bugetari şi fiscali. Aşadar, nivelul cel mai dezirabil al impozitelor, cheltuielilor, excedentului sau deficitului bugetar, dintr-o perspectivă macroeconomică, va depinde de necesitatea stimulării sau contractării economiei, precum şi de rolul jucat de politicile economice în aceste procese. În acest context, un rol deosebit îl joacă atât consecinţele interne ale măsurilor de politică bugetară şi fiscală, cât şi cele externe, precum şi relaţia dintre deficitul bugetar şi cel al balanţei curente de plăţi, relaţiile cu activităţile de import şi export, cu fluxurile de capital, care se constituie într-unul dintre cele mai controversate aspecte ale dezbaterii despre deficitul bugetar. Spre ilustrare, intrările de capital net sunt adăugate la economiile interne, ceea ce permite creşterea fondurilor necesare finanţării investiţiilor interne şi a deficitului bugetar. La fel se întâmplă în privinţa relaţiei dintre deficitul bugetar şi deficitul balanţei de plăţi curente. Astfel, creşterea deficitului balanţei de plăţi necesită creşterea valorii monedei naţionale care, la rândul său, va conduce la supraaprecierea produselor naţionale pe piaţa externă, deci la scumpirea exporturilor şi ieftinirea importurilor.
Sunt recunoscute efectele importante ale politicilor bugetare şi fiscale asupra economiei. Totuşi, analiza acestora, ca un instrument de realizare a obiectivelor ocupării, a stabilităţii preţurilor şi creşterii economice, a fost îndeaproape asociată cu keynesiştii şi succesorii lor. Economiştii keynesişti au fost tentaţi să accentueze rolul politicilor bugetare şi fiscale.
Aşa cum recunoaşte reputatul economist P.Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie, numai un entuziast ar putea crede că în politica fiscală s-a găsit piatra filosofală, răspunsul la tentativele de a asigura eliminarea ciclurilor activităţii economice. De altfel, gândirea economică a ultimelor decenii este dominată de confruntarea dintre keynesişti şi monetarişti în problema rolului politicii bugetare, fiscale şi monetare.
1515
Chiar dacă o bună perioadă de timp politica bugetară şi fiscală a constituit unul dintre instrumentele principale de combatere a inflaţiei şi şomajului, ea este supusă astăzi la numeroase critici, mai ales după criza din 1974, în urma căreia asistăm la stoparea creşterii, inflaţie galopantă, şomaj, dezechilibre exteme. În aceste condiţii, utilizarea bugetului pentru relansarea economiei a fost obiectul a numeroase atacuri din partea a tot mai multor curente ale ştiinţei economice.
Creşterea cheltuielilor bugetare este considerată tot mai puţin eficace, iar cea a impozitelor este tot mai mult contestată. Stagflaţia (coexistenţa inedită a înflaţiei cu şomajul) a zdruncinat certitudinile asupra efectului binefăcător al politicii bugetare. Persistenţa dificultăţilor economice a pus în evidenţă, în concepţia unora, lipsa de efect a terapiilor keynesiene, precum şi necesitatea îndepărtării de relansarea bugetară. În mod firesc, se poate pune următoarea întrebare: de ce politica bugetară a fost eficace înainte de 1973 şi s-a dovedit inadecvată după această dată? O primă cauză vizează faptul că multiplicatorul keynesian este compromis în economiile tot mai deschise relaţiilor externe. Deja necorespunzătoare pe planul eficacităţii, relansarea bugetară este, de asemenea, viu atacată pe tema "prea mult stat". În teorie, utilizarea politicii bugetare nu conduce obligatoriu la creşterea rolului statului. În defînitiv, se poate realiza, de asemenea, printr-o creştere a cheltuielilor, adică prin sporirea rolului statului, ca şi prin reducerea impozitelor, ceea ce înseamnă un reflux al rolului statului. În practică, majoritatea guvernelor au efectuat relansări prin intermediul cheltuielilor bugetare. În cele din urmă, utilizarea politicii bugetare conduce la creşterea continuă a cheltuielilor bugetare.
O altă lacună a politicii bugetare este dezvăluită de mecanismul relansării bugetare.
Tentativa de relansare a economiei nu-şi poate realiza efectul de antrenare decât dacă suplimentul de venituri injectat în economie este efectiv cheltuit.
Controversele dintre keynesişti şi monetarişti s-au cantonat în jurul problemei referitoare la raporturile bani-producţie-înflaţie, considerată una dintre cele mai fascinante şi actuale teme ale macroeconomiei.
Diferenţele dintre recomandările propuse de cele două curente de gândire economică sunt consecinţa diferenţelor în ceea ce priveşte metoda analizată. Într-o anumită măsură, influenţează şi existenţa unor deosebiri din punct de vedere al obiectivelor stabilite de politicile guvernamentale, de exemplu, existenţa unor diferenţe din punct de vedere al opţiunii pentru diferite combinaţii între şomaj şi inflaţie. Astfel, guvernanţii pot folosi politicile fiscale şi monetare uneori pentru a reduce şomajul, alteori pentru a reduce rata înflaţiei. Politicile utilizate până la jumătatea anilor '70 erau mult bazate pe concepţia keynesistă asupra efectelor politicilor fiscale şi monetare, ulterior predominant devenind monetarismul.
Analizele keynesiste ale politicii guvernului sunt bazate pe concepţia că politica monetară este relativ neimportantă în comparaţie cu politica bugetară şi fiscală. Politica monetară este considerată mai puţin eficace, mai puţin sigură şi predictibilă decât politica fiscală. În replică, monetariştii susţin că modificări ale venitului naţional sunt produse numai atunci când oferta de bani se modifică. Diferenţa principală dintre cele două curente, keynesişti şi monetarişti, constă în aceea că primii susţin intervenţia guvernului, iar ceilalţi nu. Keynesiştii consideră că politica fiscală reprezintă un instrument superior de stabilizare, însă aceasta nu înseamnă că ei exclud posibilitatea folosirii politicii monetare sau a altor instrumente. În replică, monetariştii se pronunţă pentru modificarea cheltuielilor guvemului şi a taxelor şi impozitelor pentru a schimba cantitatea de bunuri şi servicii prevăzute de guvern.
Problema esenţială însă se referă la maniera în care autorităţile publice folosesc politica bugetară, fiscală şi monetară pentru a dirija nivelul cererii agregate şi a stabiliza economia în jurul nivelului ocupării depline. Practica a demonstrat că între politica bugetară, fiscală şi cea monetară se află o strânsă interdependenţă, în sensul că nu este posibilă o politică monetară pură (adică fără o modificare a cheltuielilor publice sau a ratelor impozitelor), pentru că orice politică bugetară afectează mărimea deficitului bugetar, ceea ce îi determină pe guvemanţi să opteze pentru acea politică monetară care să asigure finanţarea deficitului bugetar. În practică, deci, cele două categorii de politici sunt intercorelate, existând mix-ul fiscal-monetar. Totuşi, politica monetară şi cea fiscală nu sunt interschimbabile. Ele afectează cererea agregată prin căi diferite şi au implicaţii diferite asupra structurii acesteia.
Conceptul de politică monetar-fiscală mixtă explică faptul că acelaşi nivel al producţiei poate fi atins utilizând diferite combinaţii ale celor două categorii de politici, formulându-se pentru aceasta montaje de tipuri de politică economică sau pachete de politici. Interacţiunea acestor categorii de politică economică trebuie să conducă la combinarea modelului pieţei monetare cu oferta agregată la modelul cererii. Deci problema esenţială nu este aceea de a opta între politica monetară şi cea fiscală, ci de a le coordona în scopul creşterii eficienţei folosirii lor.
3.2. Bugetul – instrument al politicilor macroeconomice
Concepţiile privitoare la esenţa, rolul şi funcţiile bugetului au evoluat pe măsura dezvoltării forţelor productive ale societăţii, a amplificării problematicii dezvoltării economice şi a elaborării unor construcţii teoretice menite să ofere soluţii numeroaselor probleme ridicate de practica economică. Astfel, de la înterpretări simpliste,
1616
formale, care vizau instituirea unei modalităţi de control al cheltuielilor, se ajunge la elaborarea bugetului economiei naţionale.
Caracterului său de document financiar i se adaugă valenţe noi, care sintetizează mutaţiile intervenite în componentele vieţii economice.
În general, definiţiile date bugetului de stat accentuează rolul relaţiilor ce apar în procesul repartizării venitului naţional în legatură cu realizarea funcţiilor statului pe baza mobilizării şi repartizării unor resurse băneşti. Sunt şi tendinţe de a defini bugetul pornind de la configuraţia sa structurală. Economistul englez Lloyd C. Atkinson defineşte bugetul ca diferenţa dintre cheltuielile guvernamentale şi taxele percepute.
Amplificarea fenomenelor de recesiune economică, inflaţia şi şomajul, precum şi necesitatea relansării economice au condus la sporirea importanţei bugetului ca mijioc de intervenţie în viaţa economică. Satisfacerea cerinţelor economice şi sociale crescânde ale societăţii au făcut ca, prin intermediul bugetului, să se redistribuie între 25-40% din venitul naţional. Pentru aceasta a fost necesară mobilizarea la dispoziţia bugetului a unui volum sporit de resurse, ceea ce a antrenat creşterea continuă a sarcinilor fiscale. Astfel, în Franţa, în fiecare săptămână de lucru, o zi de lucru este destinată plăţii impozitelor.
Concentrând la dispoziţia sa resurse financiare deosebite, bugetul se transformă într-un instrument de înfăptuire a obiectivelor politicii economice şi sociale, acţiunea sa fiind conjugată cu cea a celorlalte pârghii monetare şi fiscale. Legătura existentă între fondul bugetar şi cel de creditare asigură condiţii pentru realizarea echilibrului întregului sistem financiar şi, prin aceasta, a echilibrului general, în condiţiile folosirii integrale a resurselor.
Activitatea bugetară şi organizarea financiară a statului sunt reglementate de reguli precise înscrise în acte normative. În conformitate cu acestea, bugetul are o structură proprie, variabilă de la o ţară la alta, în funcţie de mai mulţi factori: structura formelor de proprietate în economie, gradul de descentralizare a activităţii financiare, rolul impozitelor şi taxelor în constituirea fondurilor de resurse financiare ş.a. Există, totodată, elemente specifice referitoare la instrumentele folosite pentru constituirea fondurilor de resurse financiare, precum şi a celor pentru alocarea lor.
În general, bugetul are două mari componente: veniturile şi cheltuielile; ele cuprind situaţia resurselor băneşti şi destinaţia acestora pe un an, cu defalcare pe trimestre.
Conform Legii finanţelor publice, în bugetul public naţional din ţara noastră se cuprind: bugetul administraţiei centrale de stat; bugetele locale, adică bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au personalitate juridică; bugetul asigurărilor de stat.
Veniturile şi cheltuielile se desfăşoară pe baza clasificaţiei bugetare-tip elaborate de Ministerul Finanţelor; ea cuprinde titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole, precum şi alineate, în caz de necesitate. Bugetul administraţiei de stat se aprobă anual printr-o lege bugetară. Legea bugetară anuală aprobă lista impozitelor, taxelor şi a cotelor acestora, precum şi a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă.
În principal, nivelul resurselor financiare depinde de situaţia economico-financiară a unităţilor economice, de mărimea produsului naţional obţinut, precum şi de proporţia împărţirii lui între acumulare şi consum. Mărimea veniturilor bugetare depinde, în acelaşi timp, de modul în care este proiectată funcţionarea instrumentelor de prelevare la buget a unei părţi din veniturile întreprinderilor, instituţiilor şi populaţiei, în scopul evitării accentuării gradului de fiscalitate. Aceasta face necesară stabilirea opţiunilor financiare în funcţie de cele de natură economică, care deţin rolul determinant.
Orientarea politicii financiare a unei ţări îşi găseşte reflectarea în structura veniturilor statului, în repartizarea sarcinilor fiscale, ca şi în destinaţia dată resurselor mobilizate la fondul bugetar. Mărimea, structura şi destinaţia resurselor financiare ale statului sunt influenţate, în principal, de nivelul de dezvoltare economică a ţării, de structura de ramură a economiei naţionale, de potenţialul economic şi financiar.
Sursele de procurare a mijloacelor băneşti ale statului rezultă în urma repartiţiei primare a venitului naţional creat în unităţile economice proprii, prin redistribuirea venitului naţional, însă principalul mijloc de procurare a resurselor băneşti îl reprezintă impozitele şi taxele.
În afara resurselor interne, statul foloseşte uneori şi resursele externe, mai ales sub forma împrumuturilor.
Impozitele şi taxele constituie o formă de prelevare a unei părţi din venitul persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor bugetare. Ele exercită un important rol economic, financiar şi social, constituind un mijloc de procurare a resurselor şi de rectificare a discrepanţelor între venituri. În perioada actuală asistăm la o întărire a rolului impozitelor pe plan economic, concretizat în preocuparea statului de a le utiliza în scopul orientării cursului vieţii economice.
Majorarea şi instituirea de noi impozite constituie una dintre căile de creştere a resurselor băneşti ale statului, în vederea acoperirii unor cheltuieli mereu crescânde. Aceasta conduce la accentuarea fiscalităţii sau a
1717
presiunii fiscale, care exprimă partea din produsul naţional brut prelevată la dispoziţia statului pe calea impozitelor, la o creştere absolută şi relativă a impozitelor. Nivelul fiscalităţii se poate ilustra prin corelaţia dintre creşterea veniturilor statului şi creşterea produsului national brut, dintre mărimea acestuia pe locuitor şi proporţia prelevării la dispoziţia statului, ponderea veniturilor curente ale PNB.
Unul dintre factorii cu puternice efecte fiscale îl constituie inflaţia, care poate contribui la modificarea repartizării sarcinilor fiscale între categorii sociale şi indivizi.
Pentru aceasta se impun măsuri de adaptare a sistemelor de impunere a veniturilor la condiţiile inflaţiei.
În esenţă, inflaţia are următoarele consecinţe asupra sarcinii fiscale:
- când impunerea se face în cote proporţionale, impozitul crescând în aceeaşi măsură cu masa veniturilor impozabile, sarcina fiscală rămâne neschimbată;
- când impunerea se face în cote progresive, impozitul crescând mai rapid decât suma veniturilor reale, sarcina fiscală va creşte.
Ca urmare, în perioadele cu inflaţie puternică, unui anumit venit real îi va corespunde un impozit mai mare decât în condiţii de stabilitate relativă.
Nivelul presiunii fiscale are consecinţe deosebite asupra situaţiei economice şi puterii de cumpărare a populaţiei. Astfel, impozitele şi celelalte sarcini fiscale contribuie la finanţarea serviciilor publice şi a altor prestaţii sociale către populaţie. O creştere a acestora contribuie la diminuarea consumului. Dar creşterea lor peste un anumit nivel poate conduce la deteriorarea situaţiei economice, deci a bazelor impozitelor. Ca urmare a creşterii impozitelor se încurajează "munca la negru" şi evaziunea fiscală.
Realizarea unui sistem fiscal eficient necesită asigurarea concomitentă a două cerinţe: obţinerea volumului de resurse băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice şi repartizarea echitabilă, proporţională a sarcinilor fiscale în funcţie de puterea economică a fiecăruia.
În ţările cu economie dezvoltată, o pondere apreciabilă în resursele băneşti ale statului o deţin impozitul pe venituri, impozitul pe consum (de exemplu, în Franţa, din 100 franci impozit de stat, 45 franci provin din taxa asupra valorii adăugate), impozitul pe reuşită şi impozitul pe societate.
În ţara noastră, legea bugetară anuală aprobă lista impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri ale statului. Clasificaţia bugetară a veniturilor bugetului public naţional se prezintă sub forma unui tabel care grupează veniturile în capitole şi subcapitole.
Veniturile fiscale reprezintă încasările care provin din impozite directe şi indirecte percepute de organele fiscale la termenele şi în condiţiile prevăzute de lege. În cazul impozitului direct, plătitorul acestuia este nominalizat în evidenţele fiscale (impozitul pe profit, pe salariu, pe clădiri şi terenuri etc.). Veniturile fiscale formează partea hotărâtoare a resurselor financiare ale statului. Impozitele, taxele şi cotizaţiile pentru asigurări sociale reprezintă între 80-95% din totalul resurselor financiare ale administraţiei centrale şi caselor asigurărilor sociale.
Pentru impozitele indirecte plătitorii nu sunt dinainte cunoscuţi, datorită faptului că aceste impozite se includ în preţul mărfurilor sau în tariful serviciilor.
Spre deosebire de veniturile fiscale care reprezintă încasări pentru bugetul public naţional fără contraprestaţii, veniturile nefiscale revin bugetului datorită faptului că ele se obţin de către unităţile de stat (regiile autonome) sau instituţii publice pentru care bugetul asigură finanţarea cheltuielilor (vărsăminte de la instituţii publice, restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi, încasarea ratelor şi dobânzilor la creditele externe acordate de la buget ş.a.).
În procesul de elaborare a bugetului, de maximă importanţă este fundamentarea riguroasă, dimensionarea cheltuielilor şi a veniturilor în funcţie de starea economiei.
O supradimensionare a veniturilor (în condiţiile nerealizării lor în execuţie), conjugate cu cerinţa executării cheltuielilor în limitele aprobate prin lege, conduce la apariţia sau creşterea dimensiunilor deficitului bugetar. Veniturile înscrise în buget provin în cea mai mare parte din impozitele directe şi îndirecte. Un element distinct al bugetului public naţional îl constituie bugetele locale, care reprezintă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale cu personalitate juridică. Veniturile bugetelor locale se formează din impozite, taxe şi alte venituri stabilite prin legea bugetară anuală.
Din bugetele locale se finanţează acţiuni social-culturale, cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a organelor locale ale administraţiei de stat, obiective şi acţiuni economice de interes local. În situaţiile în care cheltuielile nu pot fi acoperite integral din veniturile proprii, pentru echilibrarea bugetelor locale se pot efectua transferuri din bugetul administraţiei centrale de stat.
1818
Modul în care sunt împărţite sarcinile între administraţia centrală şi cele locale determină şi volumul resurselor financiare publice locale, care este inferior celui aferent administraţiei centrale. Astfel, ponderea finanţei locale în bugetul naţional reprezintă 55% în Suedia, 32% în S.U.A., 31% în Anglia şi 30% în Germania.
Satisfacerea în condiţii corespunzătoare a nevoilor locale presupune delimitarea precisă a cheltuielilor ce se suportă de către administraţiile locale, a competenţelor de dimensionare a cheltuielilor şi resurselor care trebuie să fie certe şi legate direct de activitatea locală.
O caracteristică a unităţilor teritoriale o reprezintă dezechilibrul dintre resurse şi necesităţi, ceea ce conduce la creşterea datoriilor lor. În scopul sporirii resurselor locale se consideră necesar transferul unor taxe şi impozite de la nivelul statului la nivel regional. La creşterea resurselor locale mai pot contribui şi dotările bugetare, ceea ce asigură creşterea acestora într-un ritm superior faţă de resursele statului.
Ca şi veniturile, cheltuielile se înscriu în bugetul administraţiei centrale de stat şi se grupează în ordinare şi extraordinare, curente şi de capital, principalele lor destinaţii fiind stabilite prin clasificaţia bugetară tip.
Resursele financiare ale statului sunt destinate plăţii bunurilor şi serviciilor achiziţionate de stat, plăţii salariilor şi pensiilor cuvenite funcţionarilor publici, plăţii dobânzii aferente datoriei publice, acordării de subvenţii întreprinzătorilor particulari.
Există mai multe criterii de clasificare a cheltuieliior statului. După destinaţia lor economică, se împart în: cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat administrativ, cheltuieli privind datoria publică, cheltuieli pentru dezvoltarea sectorului de stat, cheltuieli social-culturale ş.a.
Din analiza structurii cheltuielilor publice rezultă că unele dintre ele au caracter neproductiv, iar altele, dimpotrivă, au caracter productiv (cheltuieli pentru finanţarea întreprinderilor economice de stat, a celor private). Evoluţia cheltuielilor publice se află sub influenţa a numeroşi factori: gradul de dezvoltare a forţelor productive, caracteristicile politicii economice guvernamentale, factorul demografic ş.a. Totodată, cheltuielile publice sunt influenţate de evoluţiile monetare. Astfel, deprecierea monetară, datorată procesului inflaţionist, conduce la majorarea preţurilor şi, odată cu aceasta, la creşterea nominală a cheltuielilor efectuate de stat. Aceasta impune ca evidenţierea mărimii reale a cheltuielilor publice să se bazeze pe preţuri constante.
Opţiunile cu privire la destinaţiile resurselor statului, precum şi la structura cheltuielilor publice au la bază raţiuni social-economice şi politice. De asemenea, este recunoscută existenţa unei legături între gradul de dezvoltare economică a unei ţări şi ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut. Aceasta variază între 30-65% în ţările dezvoltate şi 15-40% în ţările în curs de dezvoltare.
O parte din resursele financiare ale statului sunt folosite pentru plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate de organele centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi pentru plata salariilor şi pensiilor cuvenite funcţionarilor publici. Aceste achiziţii curente de bunuri şi servicii efectuate de către stat formează consumul de stat, care reprezintă mai mult de jumătate din totalul cheltuielilor publice şi aproximativ 30% din produsul naţional brut al ţărilor dezvoltate. Evoluţia cheltuielilor poate fi urmărită şi cu ajutorul altor corelaţii şi indicatori: evoluţia cheltuielilor publice raportată la cea a produsului intern brut şi a populaţiei, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (care reflectă mutaţiile ce au loc în repartizarea PIB într-o perioadă, prin intermediul statului), evoluţia cheltuielilor publice în medie pe locuitor, raportul dintre ritmul de creştere al cheltuielilor publice şi cel al venitului naţional, creşterea nominală şi reală a cheltuielilor publice ş.a.
Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale, care reprezintă sumele aprobate prin bugetul administraţiei centrale de stat, bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat.
Intervalul de timp necesar încasării veniturilor şi realizării obiectivelor reprezintă exerciţiul bugetar. În ţara noastră el este anual şi coincide cu anul calendaristic. Dar, din anumite motive, este posibilă şi lipsa de coincidenţă.
1919
3.3. Deficitul bugetar şi datoria publică
În urma execuţiei bugetului de stat pot apărea următoarele situaţii: buget echilibrat (egalitate între venituri şi cheltuieli), buget deficitar (devansarea veniturilor de către cheltuieli) şi buget excedentar (veniturile mai mari decât cheltuielile). Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli poartă denumirea de sold bugetar, care poate cunoaşte una dintre situaţiile anterioare, fie ca urmare a prestabilirii de către organele de decizie, fie datorită unor abateri consemnate în urma execuţiei.
În literatura economică s-au exprimat puncte de vedere diferite privitoare la natura, necesitatea şi căile de echilibrare a bugetului de stat.
În general, echilibrul nu se poate rezuma la o simplă comparare şi egalitate a veniturilor şi cheltuielilor. El este rezultatul acţiunii unui complex de factori care stau la baza constituirii şi utilizării resurselor băneşti şi se realizează în anumite condiţii sociale şi economice.
Multitudinea de relaţii existente între echilibrul financiar-monetar şi echilibrul economic general, precum şi complexitatea proceselor economice şi financiare pe care se întemeiază elaborarea şi execuţia sa necesită o analiză minuţioasă a abaterilor şi semnificaţiilor acestora faţă de valorile previzionate.
Înregistrarea unor abateri faţă de nivelurile prestabilite pentru cheltuieli şi venituri şi deci faţă de soldul iniţial poate rezulta din procese reale, care determină realizarea sau nu a veniturilor şi cheltuielilor, dar şi din construcţia bugetului de stat. Aşadar, echilibre, deficite şi excedente pot apărea fie în procesul elaborării bugetului, fie în procesul execuţiei bugetare, datorită abaterilor consemnate de la cheltuielile proiectate. În mod cert, însă, rolul hotărâtor în asigurarea echilibrului bugetar îl au factorii economici care derivă, în primul rând, din laturile calitative ale producţiei materiale. Deşi dezbaterile în jurul deficitelor bugetare sunt tot mai numeroase, mulţi economişti contestă pericolul acestora ori încearcă să plaseze responsabilitatea creării lor în afara guvernelor.
Existenţa deficitelor în sine nu ne spune nimic despre cât este de responsabil sau iresponsabil guvernul din punct de vedere fiscal. Guvernul se poartă într-o manieră fiscală responsabilă numai dacă promovează activ politicile destinate să realizeze o folosire integrală a resurselor, un nivel noninflaţionist al venitului şi producţiei. Există momente în care realizarea acestui obiectiv necesită cheltuieli deficitare, dar şi alte momente când aceasta va necesita un excedent. Filosofia care stă la baza acestui fel de gândire a fost numită filosofia finanţelor funcţionale.
Starea de deficit a bugetului poate fi generată de modificarea condiţiilor economice - trecerea economiei printr-o perioadă de recesiune economică etc. Acelaşi efect va fi obţinut şi datorită unei creşteri substanţiale a cheltuielilor guvernamentale şi/sau reducerii taxelor. În această ultimă situaţie, variaţia bugetului este determinată de modificări în conţinutul politicii fiscale.
În ultimele decenii, deficitul bugetar a devenit una din caracteristicile economiilor naţionale. Mai mult, se constată amplificarea dimensiunilor sale.
În ciuda acestui fapt, tot mai mulţi sunt economiştii care contestă necesitatea echilibrării bugetului, susţinând chiar necesitatea deficitului sistematic şi folosirea lui în scopul realizării echilibrului economic. O asemenea orientare este argumentată prin necesitatea promovării unei politici economice care să asigure folosirea integrală a resurselor şi o creştere economică noninflaţionistă. În aceste condiţii, echilibrarea bugetului este în mod clar de importanţă secundară.
În acest context, este susţinută necesitatea creşterii cheltuielilor bugetare într-un ritm mai rapid decât creşterea veniturilor şi, implicit, întocmirea unor deficite bugetare.
Subordonarea metodelor şi instrumentelor financiare necesităţii unor obiective ale politicii economice impune însă o analiză concretă în cercetarea soldului bugetar, explicarea conţinutului acestuia, interpretarea diferenţiată a excedentelor sau deficitelor stabilite anticipat, faţă de situaţiile similare înregistrate în urma execuţiei bugetare, analiza implicaţiilor acestora asupra economiei naţionale.
Astfel, apariţia excedentelor bugetare reflectă apariţia unor abateri de la situaţia previzionată, dar cu efecte pozitive sau negative. În principiu, excedentul bugetar poate fi consecinţa realizării unor venituri mai mari faţă de cele avute în vedere la proiectarea bugetului sau al neefectuării unor cheltuieli la nivelul prestabilit. Aprecierea acestor situaţii trebuie făcută pornind de la analiza cauzelor generatoare, a conţinutului material al excedentului bugetar, a ponderii sale în totalul veniturilor bugetare, a relaţiilor existente între starea activităţii economice şi situaţia bugetară.
Deficitele bugetare sunt cele în jurul cărora s-au conturat numeroase controverse teoretice, dar şi opţiuni diferite, în legătură cu modalităţile practice de fundamentare a unor strategii de echilibrare bugetară. Ele trebuie analizate prin prisma consecinţelor lor asupra economiei.
2020
În mod obişnuit, atenuarea deficitului bugetar impune o diminuare a cheltuielilor, o creştere a veniturilor sau o combinaţie a lor. Orice creştere sau scădere a nivelului impozitelor trebuie studiată prin prisma efectelor pe termen lung şi scurt. Nivelul mai ridicat sau mai scăzut al impozitelor va avea influenţă atât asupra ofertei de fonduri economisite, cât şi asupra cererii de astfel de fonduri. În condiţiile unui deficit bugetar accentuat se creează premize pentru absorbirea într-o proporţie ridicată a volumului fondurilor economisite în societate.
Consecinţele deficitului asupra economiei se află în stransă legatură cu problemele monetare. În scopul finanţării deficitului, statul apelează la împrumuturi, creându-şi astfel moneda, fondurile mari puse în circulaţie contribuind la creşterea inflaţiei.
Creşterea deficitului bugetar poate contribui şi la relansarea activităţii economice, deoarece trecerea de la echilibru la dezechilibru contribuie la stimularea consumului suplimentar, cu efecte favorabile asupra gradului de ocupare a forţei de muncă şi asupra veniturilor.
În acelaşi timp, existenţa unor mari deficite bugetare îşi pune amprenta şi asupra posibilităţilor de finanţare a proiectelor de investiţii. Plata unor dobânzi mari la împrumuturile efectuate de stat în scopul finanţării deficitelor bugetare contribuie la diminuarea stocului viitor de capital şi deci a resurselor investiţionale viitoare.
De asemenea, deficitele bugetare alimentează datoria natională a unor ţări, proporţia fiind determinată de volumul împrumuturilor contractate de stat în scopul finanţării acestora, cât şi de dobânzile aferente.
Când cheltuielile depăşesc veniturile, pentru acoperirea deficitului bugetar, statul apelează la creditul public, contractând împrumuturi sau atrăgând la dispoziţia sa o parte din veniturile băneşti temporar disponibile ale populaţiei. Împrumuturile statului sunt purtătoare de dobânzi, plata acestora şi restituirea creditului făcându-se pe seama veniturilor bugetare, în principal pe seama impozitelor.
Resursele mobilizate pe seama creditului public ocupă locul al doilea, după impozite.În procurarea resurselor necesare acoperirii cheltuielilor, între cheltuielile publice, împrumuturi şi impozite există o strânsă interdependenţă. Pentru acoperirea cheltuielilor bugetare mereu crescânde, statul contractează împrumuturi, iar pentru procurarea resurselor necesare rambursării împrumuturilor şi achitării dobânzilor şi comisioanelor aferente, apelează la credite. Datoria publică, ca metodă de acoperire a cheltuielilor, a apărut cu multe secole în urmă. În secolul al XVIII-lea începe epoca marilor împrumuturi de stat prin emisiune de obligaţiuni, titlurile fiind introduse la burse.
În general, datoria publică cuprinde totalitatea sumelor luate cu împrumut de stat, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte instituţii de drept public şi nerambursabile la un moment dat, indiferent de data exigibilităţii lor. Se mai numeşte şi datorie naţională şi cuprinde, în aceeaşi măsură, datoria faţă de persoanele fizice şi juridice. Poate fi datorie internă, când împrumuturile sunt contractate din interior şi datorie externă, provenită din împrumuturile efectuate din străinătate.
Într-o altă definiţie, datoria naţională ar cuprinde numai împrumuturile efectuate de stat. În această accepţiune, ea ar reprezenta sumele acumulate pe care guvernul le-a împrumutat în trecut pentru a finanţa deficitele.
Datoria publică este prin însăşi natura sa un instrument de acţiune al politicilor economice publice şi se înscrie în analiza intervenţiei statului în viaţa economică. De aceea, locul datoriei publice trebuie plasat în contextul marilor agregate economice, ca o consecinţă a politicii bugetare şi fiscale.
Modalităţile de definire şi evaluare a datoriei publice diferă de la o ţară la alta. În general, datoria publică reprezintă ansamblul de împrumuturi efectuate de stat. Ea apare ca o datorie consolidată dacă este urmărită pe termen lung şi ca o datorie flotantă, pe termen scurt. Ansamblul de angajamente faţă de alte state sau instituţii financiare străine reprezintă datoria externă.
În unele ţări se determină datoria statului, (administraţiei centrale), iar în altele, angajamentul ansamblului administraţiei publice (stat, colectivităţi locale ş.a.) sau ale sectorului public în totalitatea lui.
Se consideră că utilizarea datoriei administraţiilor publice este mai adecvată pentru că este compatibilă cu definiţia Contabilităţii Naţionale, Este necesară, aşadar, determinarea unui concept operaţional al datoriei publice care să satisfacă exigenţele utilizării sale în calitate de variabilă de acţiune pentru politica economică.
Mărimea datoriei publice a unei ţări poate fi exprimată prin mai mulţi indicatori: volumul absolut şi mărimea medie pe locuitor, raportul dintre datoria publică şi PIB, serviciul datoriei publice (cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei propriu-zise şi cele cu plata dobânzilor).
Datoria publică este influenţată de numeroşi factori: rata de creştere economică, nivelul ratei dobânzii, evoluţia viitoare a politicii bugetare, factori demografici ş.a.
Datoria publică a înregistrat o evoluţie ascendentă atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. Astfel, în ultimii 70 de ani, a crescut în S.U.A. de 500 de ori (reprezentând trei pătrimi din venitul naţional) şi
2121
de 75 de ori în Anglia (depaşind venitul nafional). Pe ansamblul ţărilor dezvoltate, datoria publică variază între 13% şi 95% din produsul intern brut.
Aspectele relevante ale datoriei publice rezultă din investigarea conţinutului şi structurii sale. Dacă pentru ţările dezvoltate preponderentă este datoria internă, în unele ţări în curs de dezvoltare, datoria externă deţine ponderea principală. Datoria externă a unei ţări se referă la datoria faţă de creditorii externi, atât publici, cât şi privaţi. Pentru examinarea sa se folosesc anumiţi indicatori: mărimea medie a datoriei externe pe locuitor, raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut, serviciul datoriei externe, care cuprinde rambursările de împrumuturi şi plăţile de dobânzi.
La începutul anilor ‘80, unele ţări s-au aflat în imposibilitatea de a plăti datoria externă ca urmare a împrumuturilor mari făcute în dolari S.U.A. Pentru ţările în curs de dezvoltare se declanşează fenomenul cunoscut sub denumirea de criză a datoriei externe.
În deceniul al nouălea au intervenit importante schimbări de poziţii în ierarhia creditorilor pe plan intemaţional. Astfel, poziţia privilegiată a S.U.A. a fost ocupată de Japonia, ţară ce reprezintă creditorul principal al lumii.
O relaţie importantă este aceea dintre datoria naţională şi generaţiile prezente şi viitoare respectiv posibilitatea statului de a restitui creditele şi de a plăti dobânzile aferente acestora.
În general, datoria publică determină transferarea fondurilor de la un grup de indivizi la altul, din aceeaşi perioadă de timp. Însă acest transfer poate contribui la realizarea unei redistribuiri nedorite a venitului.
Accesul statului la resursele economisite ale populaţiei constituie o problemă de încredere. "Atât timp cât publicul are încredere ca guvemul său va fi în stare să plătească dobânzile când datoria ajunge la scadenţă, el va fi dispus să imprumute guvernul; el va fi dispus să achiziţioneze cantităţi din ce în ce mai mari de obligaţii guvernamentale. Şi, dat fiind faptul că obligaţiile guvernamentale sunt considerate aproape lipsite de risc de către public, o încredere considerabilă trebuie să existe în capacitatea guvernului de a plăti datoriile''.
Spre deosebire de o firmă particulară care ajunge la faliment în cazul unei datorii excesive, în aceeaşi situaţie statul creează exces de cerere agregată situaţia diferă atunci când statul se împrumută din exterior).
Datoria publică poate conduce la accentuarea impozitării atunci când statul plateşte dobânzile prin colectare de taxe şi impozite. Dacă plata dobânzilor se face prin împrumuturi, cresc proporţiile deficitului, ceea ce stimulează cererea agregată şi sporeşte presiunea inflaţionistă. Efectele acesteia sunt considerabile mai ales atunci când Banca Centrală emite banii necesari statului pentru plata datoriilor. Statul poate plăti datoria internă şi prin emisiune monetară care, peste o anumită limită, determină creşterea preţurilor. Dobânzile la datoria naţională pot rezulta dintr-o redistribuire a veniturilor de la cei ce suportă taxe şi impozite către cei care posedă obligaţiuni guvernamentale.
Creşterea dobânzilor datoriei naţionale afectează veniturile bugetului, contribuind la accentuarea deficitului. O asemenea tendinţă este reflectată de ponderea dobânzilor datoriei naţionale în produsul naţional brut.
În condiţiile existenţei datoriei publice se realizează şi punerea în circulaţie a biletelor de bancă. Astfel, când bugetul statului este în deficit, Trezoreria Publică emite bonuri de tezaur pentru a-şi acoperi nevoile, iar băncile subscriu la aceste bonuri. Când băncile vând aceste bonuri Băncii Centrale, aceasta creditează contul băncilor, care-şi vor putea retrage sumele necesare.
Datoria naţională poate fi asociată şi cu o rată scăzută de formare a capitalului, afectând generaţiile viitoare prin prisma stocului de bunuri capitale moştenite. Ca urmare a acestor implicaţii foarte diferite, sunt numeroase dispute teoretice în jurul beneficiilor şi costurilor datoriei naţionale. Mulţi economişti susţin că, deşi datoria naţională antrenează unele greutăţi, acestea sunt minime în comparaţie cu inflaţia şi şomajul. Orientarea către echilibrarea bugetului, susţin ei, ar contribui la agravarea oscilaţiilor activităţii economice. Din aceste considerente, se arată că politica fiscală trebuie folosită pentru promovarea unei economii echilibrate care să folosească integral resursele şi nu pentru realizarea unui buget echilibrat, care nu trebuie să constituie o acţiune primordială.
Datorită impactului deosebit al datoriei publice asupra funcţionării globale a economiei, asupra sistemului financiar şi, prin urmare, a politicii monetare şi financiare, se impune determinarea unui nivel "optimal" al ponderii acesteia în PNB, pe baza unor considerente strict economice.
Gradul de "suportabilitate" al creşterii datoriei publice amplifică importanţa managementului şi a gestionării sale. Astfel, analiza structurii şi compoziţiei datoriei trebuie corelată cu combinarea eficientă a măsurilor de politică monetară, bugetară şi fiscală.
2222
3.4. Semnificaţiile echilibrului bugetar
Până la Keynes, bugetul de stat trebuia să fie în echilibru, pârghiile fiscale având un caracter neutru. Deficitul bugetar era considerat ca un fenomen negativ, deoarece făcea necesară emiterea de hârtie monedă, cu influenţe asupra funcţionării mecanismului economic.
Analiza keynesiană a condus la integrarea finanţelor publice în activitatea economică generală. Bugetul de stat a devenit un instrument esenţial al politicii economice, o pârghie foarte utilă în asigurarea echilibrului economic. Conform doctrinei intervenţioniste, se impune creşterea eficienţei măsurilor financiare, politica fiscală acţionând în direcţia înfăptuirii obiectivelor de politică economică. Frecvenţa şi amplificarea fenomenelor de criză, şomaj, inflaţie şi necesitatea relansării economice au condus la intensificarea folosirii instrumentelor fiscale şi monetare în scopul echilibrării economiei. Astfel, statul intervine crescând sau micşorând cererea de consum a populaţiei ori a investiţiilor. Prin măsuri de politică bugetară sunt influenţate volumul producţiei şi cererea solvabilă, deci consumul şi învestiţiile, prin acestea modificându-se gradul de folosire a forţei de muncă. Dimpotrivă, degrevările fiscale contribuie la sporirea cererii de consum, constituind un mijloc de combatere a şomajului.
Obiectivul esenţial al măsurilor de politică bugetară şi monetară îl constituie creşterea economică şi asigurarea ocupării resurselor de muncă, precum şi evitarea proceselor inflaţioniste şi deflaţioniste.
Concepţiile privitoare la echilibrul bugetar au evoluat, între cele care promovează ideea obligativităţii acestuia şi cele care susţin folosirea deficitului ca instrument al echilibrului economic aflându-se o mare varietate de puncte de vedere.
Dezacordurile apărute în privinţa necesităţii, modalităţilor şi oportunităţii echilibrului bugetar au condus la conturarea mai multor strategii bugetare alternative:
- bugetul echilibrat anual;
- bugetul echilibrat ciclic;
- bugetul folosirii integrale a resurselor.
Conform teoriei bugetului echilibrat anual, orice deficit trebuie compensat în cursul aceluiaşi an prin crearea unor excedente. Acestei orientări, promovată cu predilecţie în anii 1920-1930, i se reproşează faptul că politica fiscală contribuie la accentuarea tendinţelor negative din economie. Astfel, în condiţiile unui deficit iniţial datorat taxelor reduse determinate de declinul venitului naţional, autoritatea publică, în scopul echilibrării bugetului, va trebui să reducă cheltuielile publice şi/sau să crească taxele, deci să adopte o politică de austeritate. Aceasta va avea ca efect accentuarea declinului venitului naţional şi al activităţii economice. Efectele sunt similare şi pentru situaţia de excedent bugetar, când statul va trebui să promoveze o politică fiscală expansionistă.
Datorită limitelor sale, această politică are astăzi foarte puţini adepţi în lumea economiştilor.
Bugetul echilibrat ciclic presupune compensarea deficitelor bugetare apărute în timpul unei depresiuni economice cu excedentele caracteristice avântului economic. În practică însă, utilizarea unui asemenea procedeu presupune rezolvarea a cel puţin trei probleme:
1.Deoarece perioadele de creştere economică şi recesiune nu coincid ca durată, este posibil ca deficitele din timpul recesiunii să nu fie compensate de excedentele apărute în timpul avântului. Dacă intervalul de timp caracteristic depresiunii este mai lung decât cel al dezvoltării, guvernul va trebui să promoveze o politică contracţionistă la un moment dat în timpul depresiunii (reducând cheltuielile bugetare sau mărind taxele) sau o politică mai puţin expansionistă în timpul dezvoltării, pentru a asigura echilibrarea generală. Se va acţiona în sens invers atunci când perioada de dezvoltare este mai lungă decât cea de depresiune. Ca urmare, în anumite perioade politice fiscale va fi prociclică, în altele contraciclică sau neutră;
2.Determinarea nivelului venitului la care poate fi considerat bugetul ca fiind echilibrat;
Asigurarea compatibilităţii dintre echilibrul caracteristic bugetului folosirii integrale a resurselor cu cel al bugetului real, echilibrate ciclic.
În principiu, echilibrul bugetar este definit ca egalitatea dintre economiile şi taxele personale, pe de o parte, cu investiţiile nete la care se adaugă cheltuielile publice, pe de altă parte rezultă relaţia de egalitate:
E+T=I+G
în care:
E = economii personale;
T = taxe personale;
2323
I = investitii nete;
G = cheltuieli guvernamentale.
În aceste condiţii, deficitul bugetar apare ca surplus al cheltuielilor guvernamentale faţă de taxele (impozitele) percepute şi excedentul bugetar, ca un surplus al taxelor faţă de cheltuielile guvernamentale. Egalitatea anterioară devine:
(T-G) = (I-E)
De aici rezultă că excedentul (deficitul) bugetar este complementar surplusului de investiţii (economii) faţă de economiile (investiţiile) efective.
Din raportarea cererii globale la oferta globală rezultă condiţia de echilibru a venitului naţional. Dacă cererea globală este inferioară ofertei, este posibilă o reducere a producţiei. În situaţia inversă, suma investiţiilor şi a cheltuielilor publice va depăşi suma economiilor şi a taxelor, iar producţia va creşte. Nivelul de echilibru al venitului va interveni atunci când se realizează egalitatea dintre cererea şi oferta globală.
Autorităţile fiscale pot determina variaţii ale nivelului de activitate economică fie prin modificarea cheltuielilor publice, fie prin modificarea taxelor şi impozitelor. În caz de recesiune, politica fiscală poate stimula cererea globală.
O creştere a cheltuielilor publice va determina o creştere a nivelului de echilibru al venitului naţional, şi anume cu un multiplu din variaţia cheltuielilor. O parte din creşterea venitului naţional va reveni bugetului sub forma taxelor şi impozitelor, iar altă parte contribuie la creşterea venitului disponibil. Aceasta face posibilă creşterea cheltuielilor efectuate de către consumatori şi, în final, o nouă creştere a producţiei şi a venitului. Mai departe, din această creştere o parte revine bugetului sub formă de taxe şi impozite şi restul va determina majorarea venitului disponibil ş.a.m.d. În concluzie, multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea venitului şi a producţiei care decurge din creşterea cheltuielilor publice în condiţiile în care taxele şi impozitele rămân nemodificate. Are loc deci crearea sau creşterea deficitului bugetar.
Matematic, se exprimă astfel;
în care:
K=multiplicatorul cheltuielilor publice;
c' = înclinaţia marginală de consum (exprimă cu cât se modifică cheltuielile de consum la fiecare creştere a venitului disponibil).
Dacă înclinaţia marginală de consum scade, aceeaşi tendinţă o va înregistra şi multiplicatorul de cheltuieli şi invers.
În concluzie, variaţia nivelului cheltuielilor guvernamentale va determina variaţii ale nivelului venitului şi folosirii resurselor. Mai mult, amplitudinea variaţiei venitului determinată de modificarea cheltuielilor publice poate fi determinată cu ajutorul multiplicatorului.
În vederea stimulării cererii globale, statul poate interveni şi prin reducerea taxelor şi impozitelor.
O asemenea măsură contribuie la creşterea venitului disponibil care, la rândul său, induce o creştere a cheltuielilor de consum. Pe această bază se realizează creşterea venitului şi a producţiei, din care o parte revine bugetului, restul adăugându-se venitului disponibil, determinând o nouă creştere a consumului, venitului şi producţiei. Se stabilesc astfel o serie de runde de cheltuieli, cunoscute ca un proces de multiplicare. Multiplicatorul fiscal exprimă creşterea venitului şi a producţiei determinată de reducerea taxelor şi impozitelor în condiţiile menţinerii neschimbate a cheltuielilor publice. Variaţia nivelului producţiei va fi de sens opus celei a taxelor şi impozitelor; o creştere a prelevărilor către buget va antrena o scădere a nivelului venitului şi producţiei. Invers, scăderea prelevărilor conduce la creşterea venitului.
Multiplicatorul fiscal este determinat astfel: c / (1 - c). înclinaţia marginală de consum având valoare pozitivă şi inferioară lui unu, rezultă că valoarea absolută a multiplicatorului fiscal este inferioară multiplicatorului bugetar. În consecinţă, pentru a combate depresiunea este mai eficace creşterea cheltuielilor publice decât scăderea taxelor şi impozitelor. Dacă o cheltuială publică suplimentară contribuie direct la creşterea cererii globale, reducerea taxelor şi impozitelor determină o creştere a venitului disponibil din care numai o parte este cheltuită, restul economisindu-se.
Pentru a ilustra influenţa exercitată asupra nivelului producţiei printr-o modificare egală şi simultană a cheltuielilor publice şi taxelor şi impozitelor se determină multiplicatorul bugetului echilibrat.
2424
Astfel, o creştere egală şi simultană a cheltuielilor publice şi taxelor conduce la o creştere a venitului naţional, deoarece tendinţa de majorare a venitului determinată de creşterea cheltuielilor publice este mai accentuată decât tendinţa de reducere a acestuia imprimată de creşterea taxelor şi impozitelor. În mod corespunzător, reducerea concomitentă şi cu aceeaşi mărime a cheltuielilor publice şi a taxelor va determina scăderea nivelului venitului naţional.
Ca relaţie, variaţia finală a venitului naţional se determină prin înmulţirea diferenţei dintre multiplicatorul de cheltuieli şi multiplicatorul de taxe cu variaţia echilibrată. Diferenţa dintre aceşti doi multiplicatori reprezintă multiplicatorul bugetului echilibrat.
Dacă se are în vedere situaţia de concordanţă dintre cererea şi oferta globală, va fi determinat nivelul de echilibru al venitului naţional inferior celui care ar asigura folosirea integrală a resurselor. Politica fiscală trebuie folosită pentru a elimina decalajul dintre venitul naţional efectiv şi cel potenţial. Mărimea acestuia măsoară variaţia cererii globale necesare pentru a se ajunge la nivelul ce caracterizează folosirea integrală a resurselor. Acest decalaj deflaţionist poate fi resorbit prin intermediul politicii bugetare, crescând cheltuielile publice sau micşorând impozitele şi taxele.
În situaţia în care nivelul de echilibru al venitului naţional depăşeşte nivelul potenţial al acestuia (posibil de obţinut în condiţiile folosirii integrale a resurselor), există un decalaj inflationist. Acesta poate fi resorbit prin intermediul excedentului bugetar creat prin scăderea cheltuielilor publice sau prin creşterea impozitelor şi taxelor.
Din analiza acestor situaţii se impun câteva concluzii:
a) promovarea unei politici fiscale adecvate, de creştere a cheltuielilor publice şi/sau de reducere a taxelor şi impozitelor, asigură stimularea cererii agregate şi reducerea şomajului; aceasta determină tendinţa de creştere a deficitului bugetar sau de reducere a excedentului;
b)o politică fiscală de reducere a cheltuielilor publice şi/sau de creştere a impozitelor şi taxelor conduce la restrângerea cererii agregate şi la combaterea inflaţiei; sunt create condiţii pentru apariţia excedentului bugetar.
Deci, deficitele bugetare acţionează ca stimulente ale cererii agregate, pe când excedentele conduc la restrângerea ei.
În aprecierea implicaţiilor politicii fiscale asupra activităţii economice trebuie făcută distincţie între stabilizatori automaţi şi aţiunea politică discreţionară. Stabilizatorul automat constituie o trasătură a sistemului economic, întrucât atenuează elementele recesiunii şi/sau tendinţa de creştere a cererii în condiţiile în care nu se întreprind modificări în politica bugetară. El se deosebeşte de o acţiune politică discreţionară, precum reducerea taxelor sau introducerea de noi programe de cheltuieli publice. Modul în care acţionează un stimulator fiscal automat este ilustrat în figura nr. 1.
Fig, nr. 1În punctul VN1, bugetul este echilibrat, taxele şi impozitele acoperind cheltuielile publice. Dacă economia parcurge o stare de recesiune, venitul naţional deplasându-se la VN2, veniturile provenite din taxe scad, în mod automat bugetul înregistrând un deficit. Scăderea veniturilor din taxe contribuie la menţinerea cererii agregate: venitul disponibil rămâne într-o proporţie mai mare la dispoziţia publicului şi, ca urmare, consumul nu înregistrează scăderi accelerate. Când venitul naţional creşte, se măresc şi încasările din taxe, iar bugetul înregistrează un excedent. Ca urmare, mişcarea ascendentă a economiei este temperată. În această situatie sunt consemnate modificări ale valorii bugetului ca urmare a condiţiilor economice existente. Însă un impact
G şi T
2525
evident asupra bugetului au măsurile de politică fiscală care vizează nivelul cheltuielilor publice şi structura taxelor şi impozitelor existente. În consecinţă, bugetul se va modifica atât ca urmare a condiţiilor economice existente, cât şi datorită măsurilor de politică fiscală. Spre ilustrare, un deficit bugetar poate fi generat de o depresiune economică accentuată, dar şi datorită creşterii cheltuielilor publice şi/sau reducerii taxelor şi impozitelor.În funcţie de modul în care sunt manevrate pârghiile politicii fiscale, aceasta poate fi: expansionistă, atunci când are loc o creştere a nivelului cheltuielilor publice şi/sau reducerea taxelor şi impozitelor; contracţionistă, caracterizată prin creşterea taxelor şi impozitelor şi/sau reducerea cheltuielilor publice. Prin urmare, bugetul va urma tendinţa imprimată de natura politicii fiscale promovate (fig. nr. 2).
Fig. nr. 2Din figura nr. 2 rezultă că o politică fiscală expansionistă va deplasa linia bugetului de la B la B' (în jos); o politică contractivă deplasează linia bugetului de la B la B" (în sus).
Totodată, bugetul poate reflecta variaţii combinate ale condiţiilor economice şi ale măsurilor de politică economică. În scopul delimitării acestor influenţe, în literatura economică a fost formulat conceptul de buget al folosirii integrate a resurselor.
El este definit ca valoarea bugetului în condiţiile în care în economie se înregistrează folosirea integrală a resurselor, având în vedere nivelul existent al cheltuielilor guvernamentale şi structura taxelor existente.
Grafic, acest buget este reprezentat în figura nr. 3.
Fig. nr.3
T-GExcedent
(+)Politică fiscală
contractivă
Deficit(-)
0Politică fiscalăexpansionistă
VN
B”
B
B’
T-GExcedent
(+)
Deficitul iniţial alfolosirii integrale
Noul deficit alfolosirii integrale
Deficitul existentiniţial
Deficit(-)
B1 B2
YFE
0
2626
Linia B1, ilustrează faptul că bugetul folosirii integrale înregistrează un deficit. Dacă nivelul efectiv al venitului coincide cu nivelul folosirii integrale, YFE, deficitul bugetului efectiv este egal cu deficitul bugetar al folosirii integrale. Dacă nivelul efectiv al venitului era Y1 deficitul efectiv ar fi fost mai mare decât cel al folosirii integrale.
Pe măsura deplasării nivelului venitului de la Y1, la YFE, fără să intervină modificări în cheltuielile publice sau taxe şi impozite, deficitul bugetar scade treptat, ajungând să egaleze deficitul folosirii întegrale. Aceste tendinţe ale bugetului efectiv sunt determinate de condiţiile economice existente. Este necesară însă şi analiza implicaţiilor modificării politicii fiscale asupra bugetului folosirii integrale a resurselor. Dacă este promovată o politică fiscală expansionistă (venitul crescând de la Y1, la YFE), va creşte atât deficitul iniţial la Y1, cât şi deficitul folosirii integrale (linia bugetului se va deplasa de la B1 la B2).
În mod corespunzător, promovarea unei politici fiscale contractive va determina o reducere a deficitului folosirii integrale.
Teme pentru dezbatere
a) Cheltuielile publice: conţinut şi tendinţe.b) Implicaţiile economice ale deficitului bugetar.c) Eficacitatea politicii fiscale.
Bibliografie:
1. Gh. CEŢOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, op. cit, pp 522 – 532; 541 – 547.2. I. BUCUR, op. cit., pp. 197 – 219; 221 – 228.
2727
CAPITOLUL IV
Piaţa şi politica monetară
4.1. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată existente în economie la un moment dat. Ea este formată din disponibilităţi monetare şi disponibilităţi cvasimonetare. La rândul lor, disponibilităţile monetare cuprind: biletele de circulaţie, moneda divizionară în circulaţie, depozitele la vedere (conturi ale particularilor şi întreprinderilor la banca centrală, depozite în bănci, depozite în conturi poştale, depozite de fonduri particulare la Tezaur). În categoria disponibilităţilor cvasimonetare se includ: conturi pe librete în bănci, depozite la termen la Tezaur, bonuri pe termen la Tezaur, depozite în valută ale rezidenţilor.
Disponibilităţile monetare se referă la masa monetară concretizată în creanţele la vedere asupra băncilor şi Trezoreriei. Acestea au în vedere moneda ca un mijloc de plată imediat. În schimb, disponibilităţile cvasimonetare se referă, în general, la instrumente financiare lichide care nu se folosesc ca atare pentru plăţi, dar se pot transforma uşor în instrumente de plată.
Sfera de cuprindere a masei monetare este condiţionată de modul în care este definită moneda, dacă aceasta este privită ca un simplu mijloc de plată imediat sau este asimilată cu activele lichide. Masa monetară cuprinde monedele propriu-zise, biletele de bancă (bancnotele) şi depozitele bancare. Ea include un ansamblu de mijloace de plată la care se pot aplica funcţiile tradiţionale ale monedei.
Structura masei monetare pune în evidenţă, în primul rând, eterogenitatea componentelor sale, datorată existenţei mai multor creatori (emitenţi) de monedă (Banca centrală, Trezoreria publică, băncile comerciale), ceea ce face posibilă conversia unei forme de monedă în alta.
În al doilea rând, structura masei monetare relevă caracterul complex şi lipsa, în anumite cazuri, a materialităţii componentelor sale.
Componentele masei monetare pot fi evidenţiate statistic prin intermediul unor indicatori denumiţi agregate monetare. Conţinutul şi forma acestora diferă de la o ţară la alta, în funcţie de scopul pentru care urmează a fi folosiţi, precum şi de gradul de dezvoltare economică.
Agregatele monetare se stabilesc pe baza regrupării, stabilită într-un mod convenţional, a tuturor activelor în categorii mari care se includ unele în altele şi care sunt simbolizate diferit: (M0, M1, M2, M3, M4, L) unde:
M1 = bilete de bancă, moneda divizionară şi depozitele la vedere (conturi în bancă)
reprezintă masa monetară în sens strict;
M2 = M1 + conturile de economii şi conturile pe librete la bancă;
M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă şi certificatele de depozit;
L = M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de întreprinderi.
Aşadar, agregatele monetare constituie indicatori sintetici care reflectă capacitatea de a cheltui a agenţilor economici. Ele se caracterizează atât prin gradul diferit de lichiditate al componentelor lor, cât şi prin caracterul lor variabil. Ca urmare a creării unor active lichide, frontierele dintre disponibilităţile monetare şi cele nemonetare se modifică permanent.
Determinarea agregatelor monetare face posibil ca autorităţile monetare să exercite un control permanent al masei monetare în funcţie de volumul bunurilor şi serviciilor care circulă în economie. Totodată, analiza lor permite urmărirea dinamicii fluxurilor de monedă, precum şi determinarea intensităţii cu care acestea au fost utilizate.
Construirea agregatelor monetare şi a celor economice (produs naţional, venit naţional ş.a.) permite determinarea unor indicatori importanţi pentru analizele monetare şi economice ca de exemplu rata de lichiditate a unei economii, care se determină prin raportarea diferitelor agregate monetare la PIB (produs intern brut). Pentru a exprima gradul de disponibilitate al activelor se determină lichiditatea unei întreprinderi sau a unei bănci şi viteza de circulaţie a monedei, calculată prin raportarea PIB la diferite agregate monetare. Tendinţa de creştere a acestui raport evidenţiază o circulaţie mai rapidă a monedei pe baza unei activităţi economice mai intense. Diminuarea vitezei de rotaţie a monedei reflectă o tendinţă de tezaurizare.
Evoluţia masei monetare existente în circulaţie se află în stransă legatură cu cererea şi oferta de monedă, ca elemente definitorii ale pieţei monetare.
2828
Aşa cum am menţionat în prima parte a acestei teme, în gândirea economică au existat diferite teorii referitoare la cererea de monedă: teoria cantitativă, conform căreia, atât în varianta clasică, dar şi în cea modernă, această cerere reprezintă o variabilă macroeconomică, dependentă îndeosebi de volumul tranzacţiilor monetare şi de viteza de circulaţie; teoria keynesistă, autoarea preferinţei pentru lichiditate, operându-se totodată o delimitare între cererea de monedă în vederea tranzacţiilor şi cererea de monedă ca mijloc de rezervă; teoria monetaristă, conform căreia deţinerea monedei reprezintă consecinţa procesului de optimizare a structurii averii agenţilor economici.
Orice mecanism de creaţie monetară presupune cerere şi ofertă de monedă.
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de monedă pe care agenţii economici doresc să o deţină la un moment dat.
Cum se justifică opţiunea de a deţine o parte mai mare sau mai mică din bogăţie sub formă de monedă? Răspunsurile sunt condiţionate de aprecierea că moneda este considerată în dimensiunea sa tranzacţională (moneda este un activ lichid) sau în cea patrimonială (moneda este un activ fără risc).
Teoriile privind natura cererii de monedă se înscriu în caracteristicile marilor curente de gândire economică.
Odată cu economiştii cambridgieni (A. Marshall, A. Pigou), apare noţiunea de "cerere a încasărilor monetare". În abordarea acestora, cererea este orientată de motivul tranzacţional. Din punctul de vedere al dimensiunii tranzacţionale, J. M. Keynes nu se disociază de această orientare. Aportul său esenţial constă în desprinderea "motivului tranzacţiei" de un "motiv al precauţiei". Keynes subdivide motivul tranzacţiei într-un "motiv al venitului" şi un "motiv al prevederii".
Prezentând motivul său de speculaţie, Keynes descoperă inadvertenţa abordării dihotomice clasice. Teoria friedmaniană a cererii îşi propune reformularea teoriei cantitative a monedei. În anul 1956, M. Friedman reafirma că teoria cantitativă este o teorie a cererii de monedă şi nu o teorie a preţului sau a venitului nominal. Totodată, sunt introduse două noi elemente: pe de o parte, factorii care influenţează oferta nu afectează cererea de monedă iar, pe de altă parte, cererea de monedă nu devine niciodată infînit elastică în raport cu rata dobânzii (altfel spus, nu există trapă de lichiditate).
În definitiv, nu există o opoziţie netă între keynesişti şi monetaristi în privinţa determinantelor teoretice ale cererii de monedă. Cu toate acestea, keynesiştii susţin că cererea de monedă este instabilă şi potenţial foarte elastică la randamentul titlurilor. Monetariştii afirmă că cererea de monedă este stabilă.
Analiza monetară consideră că există o cerere de monedă, al cărei fundament îl reprezintă dorinţa de a dispune de lichiditate, adică o rezervă imediat mobilizabilă.
Atributul principal al monedei este lichiditatea care decurge din funcţiile pe care aceasta le exercită în cadrul sistemului economic.
Lichiditatea (L) conferă deţinătorului de monedă un anumit privilegiu: posibilitatea de a achiziţiona bunuri şi servicii oricând şi oriunde. Aceasta se află la originea motivului "preferinţei pentru lichiditate" care serveşte ca fundament al cererii de monedă şi la construcţia unei curbe a acestei cereri.
Motivele preferinţei pentru lichiditate explică cererea de monedă şi factorii care influenţează această cerere, precum şi sensul în care ei acţionează. J. M. Keynes, autorul acestei analize, a argumentat că cererea globală de bani are două componente principale: cererea de bani pentru tranzacţii (L1) şi cererea speculativă pentru bani (L2). În consecinţă, L = L1 + L2.
Prima componentă L1 reprezintă cantitatea de monedă necesară agenţilor economici pentru mobilul venitului şi afacerilor, precum şi pentru mobilul precauţiei. Cererea de bani pentru tranzacţii este direct proportională cu nivelul veniturilor (Y); cu cât este mai mare nivelul veniturilor, cu atât mai mare va fi cererea de bani pentru tranzacţii. Această componentă a cererii de bani se poate exprima prin relaţia: L1, = L2(Y), unde L1 > 0.
Cea de-a doua componentă, L2, reprezintă cererea de monedă în scopuri speculative şi depinde de nivelul ratei dobânzii: când rata dobânzii este mare, cererea speculativă pentru bani este mică, şi invers. L2 = L2(i), cu L2 < 0.
Rezultă că relaţia care exprimă cantitatea de monedă cerută devine:
Mc = L1(Y) + L2(i)
Reprezentarea grafică a cererii totale de monedă este redată în figura nr. 1.
În acest grafic, cererea de bani pentru tranzacţii (L1) este dependentă de volumul veniturilor şi nu depinde de rata dobânzii.
Din figura nr. 1 rezultă că, la o mărime dată a veniturilor, cererea de monedă apare ca o curbă descendentă, de la stânga la dreapta, în funcţie de rata dobânzii;
2929
Variaţiile veniturilor antrenează deplasări ale acestei curbe la dreapta în caz de creştere a veniturilor şi la stânga atunci când veniturile se reduc.
Fig. nr. 1: Curba cererii de monedă
După Keynes, diverşi autori (în special M. Friedman) au însistat asupra faptului că cererea de monedă nu este influenţată numai de venit şi rata dobânzii. Aceasta a condus la realizarea unei funcţii a cererii mai generale.
În realitate, agenţii economici stabilesc propria cerere de monedă ţinând cont şi de alte forme posibile ale activelor lor: preferinţele vor depinde de randamentele acestora şi de câştigurile respective. Astfel, cererea de monedă într-o perioadă dată va fi funcţie de:
a)venituri;
b)nivelul general al preţurilor: cererea de monedă este direct proporţională cu nivelul preţurilor;
c)rata dobânzii şi randamentul acţiunilor: cu cât nivelul acestora va fi mai ridicat, cu atât va fi mai redusă cererea de monedă.
Multitudinea acestor factori face necesară analiza cererii de monedă în contextul patrimoniului individual al fiecărui agent economic.
În acest context, trebuie menţionată influenţa exercitată asupra cererii de monedă de cvasilichidităţi şi de intermediarii financiari (companiile de asigurare, casele de economii).
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia utilizatorilor prin sistemul bancar. În legătură cu posibilitatea de a controla oferta de monedă există puncte de vedere diferite. Astfel, analiza macroeconomică admite, ca ipoteză, că oferta de monedă este perfect controlată de autorităţile monetare. În acest caz, se spune că moneda este exogenă.
Problema caracterului endogen sau exogen al creaţiei monetare caracterizează dezbaterile monetare actuale;
a)şcoala bancară apreciaza creaţia monetară ca endogenă: aceasta nu poate fi excesivă şi este condiţionată de nevoile activităţii economice şi de preţuri;
b)şcoala circulaţiei, de orientare cantitativistă, consideră creaţia monetară ca exogenă şi inflaţionistă;
c)şcoala băncii libere propune eliminarea băncii centrale şi a monopolului său, în numele eficacităţii concurenţei bancare.
Pentru J. M. Keynes, creaţia monetară, aflată la originea ofertei de monedă, este exogenă; cantitatea de bani emisă depinde de deciziile autorităţilor bancare sau statale şi nu de nevoile economiei.
Curba ofertei monetare pune în relaţie oferta monetară cu rata dobânzii. Ca reprezentare grafică ea este verticală, deoarece oferta monetară nu este influenţată de rata dobânzii, ci de politică promovată de autorităţile monetare. În acest caz, echilibrul pieţei monetare cu oferta exogenă se realizează prin mecanismul de autoajustare al economiei.
Într-un alt model, oferta monetară este determinată de nivelul activităţii economice, având deci un caracter endogen. Băncile comerciale vor orienta oferta monetară indiferent de nivelul creditelor solicitate de clienti; curba sa va fi orizontală.
L1 Cantitatea de bani cerută/Y
Rata dobânzii
i
L=L1(Y)+L2(i)
3030
Oferta şi cererea de monedă se confruntă pe piaţa monetară. Punctul de intersecţie a curbelor ofertei şi cererii de monedă determină cantitatea care se schimbă în situaţie de echilibru şi preţul de echilibru (rata dobânzii). Evident, echilibrul acestei pieţe se va modifica în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei de monedă (fig. nr. 2).
L=cererea de monedăM = cantitatea de monedă oferită
i = rata dobânzii de echilibru pe piaţă
Fig. nr. 2: Modificarea ofertei de monedă
În cazul în care autorităţile monetare promovează o politică restrictivă, rata dobânzii de echilibru are tendinţa de creştere, în condiţiile reducerii cantităţii de monedă.
În privinţa deciziilor monetare expansioniste, analiza trebuie diferenţiată; desigur, creşterea cantităţii de monedă oferită duce la scăderea ratei dobânzii. Acest efect se realizează însă numai până în zona în care curba cererii de monedă devine paralelă cu axa absciselor. Din acest moment rata dobânzii nu va mai reacţiona la cantităţile suplimentare de monedă oferita (efectul se numeşte "capcana lichidităţilor").
Desfăşurarea operaţiunilor economice necesită moneda pentru efectuarea plăţilor. Modul în care se asigură volumul şi structura necesare, necesită punerea în evidenţă a mecanismelor creaţiei monetare, a agenţilor creatori şi a tipurilor de monedă, precum şi a operaţiunilor care se află la baza creării sale.
Crearea de monedă constituie o modalitate de finanţare a economiei naţionale. Unii economişti deosebesc creaţia de emisiunea monetară. Se consideră că se creează moneda atunci când sunt produse semne monetare noi. Emisiunea monetară intervine numai atunci când moneda trece din sistemul monetar care a creat-o la agenţii nemonetari. Emisiunea presupune o îndatorare a sistemului monetar în ansamblul său faţă de agenţii nemonetari.
Crearea de monedă asigură necesităţile de lichidităţi ale agenţilor economiei. Ea se realizează în interiorul sistemului financiar pe baza unor mecanisme specifice şi constă în transformarea de creanţe asupra agenţilor nebancari (creanţe asupra străinătăţii, creanţe asupra economiei, creanţe asupra Trezoreriei publice) în mijloace de plată imediat utilizabile.
Aceste diferite creanţe constituie contrapartidele masei monetare, care pot fi definite ca un ansamblu de active achiziţionate de emitenţii de monedă atunci când sporesc masa monetară. Contrapartidele masei monetare au evoluat în funcţie de formele monedei aflate în circulaţie. Atunci când circula masa monetară metalică, piesele respective conţineau ele însele valoarea; în acest caz, moneda şi contrapartida se confundau. În condiţiile preponderenţei monedei fiduciare în circulaţie, respectarea unei anumite proporţii între cantitatea de bilete aflate în circulaţie şi cantitatea de aur definită de banca centrală constituie garanţia valorii acesteia.
Ruperea oricărei legături între aur şi monedă are loc la 15 august 1971. De acum înainte se realizează un nou raport între masa monetară şi contrapartidele sale. În trecut, responsabilitatea creşterii şi punerii în circulaţie a monedei o aveau, în exclusivitate, instituţiile monetare publice. Astăzi, într-o masură redusă, crearea de monedă se datorează băncii centrale şi Trezoreriei publice. Creatorii direcţi de monedă sunt băncile comerciale (numite de "second rang"). Crearea monedei se realizează între 80% şi 90%, sub formă de monedă scripturală. Pe langă rolul tradiţional de păstrare a disponibilităţilor băneşti existente în economie, băncile au dobândit privilegiul de a crea monedă prin intermediul creditelor. Sursa de creare a monedei o reprezintă desfăşurarea mai multor tipuri de operaţii:
1) Credite acordate agenţilor economici
Băncile participă la crearea monedei prin intermediul creditului. Într-o operatie de credit, unitatea bancară creditează contul beneficiarului şi pune astfel la dispoziţia sa moneda scripturală. Creditele constituie, astfel,
3131
depozite. Această monedă va fi pusă în circulaţie şi nu se va diferenţia cu nimic faţă de celelalte forme de monedă, având aceleaşi caracteristici cu moneda de hârtie sau cu piesele metalice. În momentul rambursării creditului de către beneficiar, moneda scripturală creată prin avansurile în contul clientului se distruge, iar masa monetară revine la dimensiunile iniţiale. Contrapartida monedei în cazul acordării unui credit figurează în activul bilanţului bancar sub denumirea de creanţe asupra economiei.
2) Finanţarea nevoilor statului
Crearea monedei este, în primul rând, rezultatul creditelor acordate statului de către banca centrală, instituţiile de credit şi Trezoreria publică. Pentru asigurarea finanţării deficitului bugetar, banca centrală acordă avansuri statului. Ea va crea moneda prin creditarea contului deschis în numele Trezoreriei publice. În acest caz, contrapartida creării monedei o reprezintă creanţele asupra statului.
3) Achiziţii de devize străine
În urma exportului, agenţii economiei naţionale primesc devizele altor ţări, pe care le depun la bănci. În schimbul acestora, banca centrală creditează contul băncilor intermediare, ceea ce conduce la plasarea pe piaţă a noi cantităţi de masă monetară. Dimensiunile acesteia sunt condiţionate de situaţia balanţei de plăţi. Excedentul balanţei de plăţi are un efect inflaţionist şi conduce la creşterea masei monetare. Deficitul acestei balanţe, dacă nu este compensat de banca centrală, va provoca o contracţie a masei monetare. Consecinţele operaţiilor cu devize asupra masei monetare relevă impactul relaţiilor cu străinătatea asupra cantităţii de monedă aflată în circulaţie. Contrapartida creării monedei, ca urmare a operaţiilor cu devize, o constituie creanţele asupra străinătăţii.
În concluzie, crearea monedei este asigurată de trei categorii de agenţi: băncile, banca centrală şi Trezoreria publică. Operaţiile de credit realizate prin bănci reprezintă sursa majoră a creării monedei. Este vorba de credite acordate persoanelor, întreprinderilor şi chiar statului. Atunci când Trezoreria publică finanţează deficitul bugetar, emite bonuri de trezorerie ce vor fi cumpărate de bănci care, prin achiziţionarea unei creanţe asupra Trezoreriei publice, creează moneda. Dacă aceste bănci ar fi împrumutat sumele de care dispuneau deja, nu s-ar fi realizat o creare de monedă.
În procesul creării monedei este implicată şi banca centrală. Ea creează două categorii de monedă: a) moneda fiduciară, deoarece deţine monopolul emisiunii de bilete de bancă; b) moneda scripturală, atunci când transformă o creanţă în mijloace de plată (monetizarea unei creanţe). Banca centrală creează moneda scripturală pentru băncile comerciale atunci când achiziţionează creanţele acestora (creanţe asupra persoanelor, întreprinderilor sau Trezoreriei).
Banca centrală poate, de asemenea, crea în mod direct moneda pentru Trezoreria publică prin acordarea de avansuri sau prin achiziţionarea directă a bonurilor de Trezorerie.
În fine, ultima instituţie care creează moneda este Trezoreria publică. Aceasta reprezintă agentul financiar al statului, la nivelul său colectându-se veniturile publice şi realizându-se cheltuielile. Reprezintă, totodată, un bancher al statului.
Trezoreria creează moneda divizionară (deţine monopolul fabricării pieselor metalice) şi moneda scripturală (atunci când contul unui furnizor al statului este creditat, Trezoreria creează propria monedă scripturală).
Analiza anterioară pune în evidenţă fundamentarea creării monedei pe transformarea creanţelor în mijloace de plată. Contrapartidele monedei reprezintă deci ansamblul creanţelor care au permis crearea monedei pe parcursul unei perioade. Creanţele asupra economiei, creanţele asupra Trezoreriei şi creanţele asupra străinătăţii reprezintă contrapartidele masei monetare; ele indică deci originea masei monetare.
Posibilităţile de creare a monedei prin intermediul băncilor sunt totuşi limitate. Ele pot crea moneda numai dacă dispun de active în moneda centrală (adică de o cantitate de bilete de bancă aflată la dispoziţia lor) şi de un cont creditor la banca centrală. Acest cont poate fi alimentat cu surse provenind de la alte bănci (care îşi diminuează în mod corespunzător propria capacitate de a crea moneda scripturală) sau de la banca centrală. Totodată, băncile comerciale trebuie sa ţină cont şi de rata de preferinţă a agenţilor economici pentru deţinerea de bilete, adică proporţia din cantitatea de monedă pe care aceştia doresc să o deţină sub formă de bilete de bancă (în Franţa reprezintă în medie 10% din depozitele create). În acest caz, de fiecare dată când, de exemplu, o bancă creează 5.000 u.m. în monedă scripturală, va fi confruntată cu o retragere în bilete de 500 u.m. (10% dîn 5.000). Prin urmare, banca respectivă va trebui să dispună de un activ echivalent în moneda centrală, adică, fie bilete deţinute în casieriile proprii, fie într-un cont creditor la banca centrală. Sistemul bancar nu va putea deci crea monedă decât dacă dispune de cantitatea de monedă centrală corespunzătoare. Aceasta reprezintă baza necesară creării monedei. Aşadar, baza monetară, sau lichiditatea bancară cuprinde activele băncii în cont la banca centrală şi biletele de bancă proprii. Evident că o bază monetară mai importantă asigură condiţiile dezvoltării creării monedei.
3232
Atunci când băncile comerciale nu dispun de suficiente resurse proprii, se pot refinanţa pe piaţa monetară. În principal, aceasta presupune acceptul băncii centrale de a refinanţa o parte a creanţelor deţinute de către bănci (efecte de comerţ, bonuri de Trezorerie), adică să preia în contul său unele dintre aceste creanţe şi să crediteze în contrapartidă contul băncilor. Astfel, orice operaţiune de refinanţare a unei bănci are drept efect creşterea masei de bilete pe care banca le va putea solicita. Exemplu: firma A datorează o sumă de bani firmei B; firma A semnează o recunoaştere a datoriei, un anumit efect de comerţ, o trată; daca firma B solicită suma înainte de scadenţă, poate prezenta efectul de comerţ băncii sale, care îl va schimba în mijloace de plată disponibile imediat în schimbul unui preţ, care este rata scontului. La rândul său, banca poate sconta efectul de comerţ la banca centrală care, prin rescont, creează moneda în favoarea băncii.
Aşadar, banca centrală poate acţiona în sensuri diferite asupra bazei monetare (lichidităţii bancare); pentru a favoriza crearea monedei, ea poate spori posibilităţile de refinanţare permiţând băncilor să obţină biletele necesare; prin limitarea posibilităţilor de refinanţare se poate, dimpotrivă, frâna crearea de monedă. În primul caz, facilitând refinanţarea băncilor, se oferă mai multe lichidităţi şi are loc reducerea ratei dobânzii; în cazul reducerii ofertei de monedă, rata dobânzii va creşte.
În calitate de institut de emisiune, banca centrală are rolul de a furniza moneda economiei. Această ofertă de monedă se realizează prin intermediul a două categorii de operaţiuni:
a) de credit, din care fac parte creditul pentru sectorul privat (avansuri asupra fondurilor publice şi rescontul) şi pentru sectorul public (subscrierea bonurilor de Trezorerie);
b) de vânzare-cumpărare, numite şi "open-market" şi operaţiuni asupra devizelor străine. În plus, trebuie menţionat rolul coeficienţilor de rezervă ai băncilor de depozit.
Rescontul
O bancă privată care a scontat o scrisoare de schimb şi care se află în dificultăţi de lichiditate are posibilitatea de a o prezenta băncii centrale în scopul de rescontare. Banca centrală poate remite în schimb bilete corespunzător sumei înscrise, diminuată cu un procent care reprezintă rata de rescont. Rescontul permite, aşadar, băncilor de depozit să se alimenteze cu bilete ale băncii centrale. De notat că politica de rescont are un dublu efect:
a) pe de o parte, efectul-cantitate asupra stocului global de monedă;
b) pe de altă parte, modificarea ratei dobânzii în economie, care are ea însăşi repercusiuni în materie de economisire şi investiţii.
Subscrierea bonurilor de Trezorerie
Pentru a răspunde nevoilor de lichiditate şi de credit ale statului, banca centrală poate interveni prin achiziţionarea directă de titluri pe termen scurt emise de guvern.
Politica de "open-market"
Această politică presupune operaţii, efectuate prin intermediul băncii centrale, de vânzare şi cumpărare a obligaţiunilor emise de stat, efectuate direct cu alte bănci sau în direct cu publicul prin intermediul bursei de valori. Atunci când cumpără, banca centrală lansează lichidităţi în circuitul economic, în schimbul titlurilor pe care le plateşte la preţul pieţei. Dacă vânzătorul de obligaţiuni este o bancă privată, are loc creşterea încasărilor şi expansiunea monedei bancare. În cazul în care vânzătorul este un particular, expansiunea monetară este de natură fiduciară, în masura în care biletele nu sunt introduse în sistemul bancar. Operaţiunile de "open-market" au şi ele un dublu efect:
a) efectul-cantitate, manifestat prin sporirea de masă monetară în circulaţie în cazul achiziţionării de titluri şi prin restrâangerea masei monetare în cazul vânzării de titluri de către banca centrală;
b) efectul-preţ, manifestat prin variaţia ratei dobânzii. O achiziţie masivă de titluri determină o creştere a preţului acestora şi reducerea ratei dobânzii. Invers, atunci când banca centrală vinde titluri, se promovează o politică de creştere a ratei dobânzii pe piaţă.
3333
Operaţiuni asupra devizelor străine
Pe pieţele de schimb, băncile centrale pot cumpăra sau vinde monedă străină. Aceste operaţiuni, care au cel mai adesea ca scop să influenţeze cursul monedei naţionale, au ca efect creşterea sau diminuarea emisiunii monetare.
Modificarea rezervelor minime obligatorii
Manipularea coeficienţilor acestor rezerve constituie un instrument important pentru determinarea ofertei globale de monedă.
Am examinat succint diverse instrumente aflate la dispoziţia băncii centrale şi a autorităţlor monetare pentru a determina oferta de monedă. Utilizarea acestor instrumente trebuie realizată în mod coordonat, în cadrul general oferit de politica monetară.
Analiza mecanismelor de punere în circulaţie a monedei evidenţiază caracteristicile comportamentului bancar şi creaţiei monetare, precum şi interacţiunea pieţelor de credit cu moneda centrală. De fapt, condiţiile care prevalează pe piaţa de refinanţare determină particularităţile ofertei de credit. Invers, nivelul cererii de credit influenţează cererea de refinanţare exprimată de băncile comerciale pe piaţa monedei centrale. Creaţia monetară şi oferta de credit reprezintă un proces unitar. În cadrul acestui proces se află băncile comerciale, deoarece acestea intervin simultan pe piaţa monetară şi pe piaţa creditului. Rolul lor constă în procurarea resurselor necesare constituirii şi distribuirii creditului.
În concluzie, creaţia monetară se determină din interacţiunea funcţiei de reactie a autorităţilor monetare cu comportamentul bancar şi cererea de credit a autorităţilor monetare.
Un alt instrument de control al creării monedei îl reprezintă încadrarea creditului. Prin această măsură se asigură o reglementare directă a sumei creditelor autorizate. Această formă de control direct presupune adoptarea unor norme de creştere a creditului pe o perioadă determinată. Trebuie ţinut cont de faptul că nu întotdeauna încadrarea creditului reprezintă un instrument de control eficace şi că acesta poate antrena efecte perverse asupra economiei.
Se poate concluziona că banca centrală joacă un rol esenţial, dar indirect, în crearea de monedă, prin alimentarea băncilor cu monedă centrală. Prin aceasta, banca centrală reglează creşterea masei monetare. Din prezentarea mecanismelor creării monedei rezultă că determinarea cantităţii de monedă necesară circulaţiei trebuie să ţină cont de derularea tranzacţiilor şi afacerilor din cadrul economiei. Instrumentele şi obiectivele politicii monetare trebuie să susţină o creştere economică reală şi ocuparea corespunzătoare a resurselor de muncă.
4.2. Componentele şi trăsăturile pieţei monetare
Piaţa monetară reprezintă un segment al pieţei capitalurilor, pe care se schimbă titluri pe termen scurt contra lichidităţi şi care contribuie la realizarea obiectivelor politicii monetare. Piaţa monetară este alcătuită din totalitatea relaţiilor, instituţiilor şi pârghiilor cu ajutorul cărora sunt transferate disponibilităţile băneşti în domeniile deficitare de asemenea resurse. Ea reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cerearea de împrumuturi, din partea agenţilor economici şi a statului, cu oferta de resurse financiare, reprezentate de persoane individuale, întreprinderi şi instituţii financiare.
Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă, ca părţi componente de bază ale pieţei monetare. Principalele categorii de agenţi care participă pe această piaţă sunt:
1. Statul, care conferă putere liberatorie monedei legale şi stabileşte coordonatele politicii monetare;
2. Banca centrală, care emite moneda în contul statului şi exercită controlul asupra monedei aflate în circulaţie;
3. Sistemul bancar, care pune în circulaţie moneda legală, acordă credite şi creează moneda bancară;
4. Întreprinderile (firmele), care finanţează activitatea prin intermediul monedei legale şi al îimprumuturilor obţinute de la bănci şi emit titluri de valoare;
5. Gospodăriile populaţiei, care solicită moneda pentru nevoi proprii şi pot achiziţiona titluri de valoare de la intreprinderi sau de la stat.
Pe piaţa monetară se tranzacţionează instrumente cu venit fix, pe termen scurt, în general cu mai puţin de un an până la scadenţă. De asemenea, această piaţă este importantă pentru că instrumentele sale prezintă un risc foarte mic. Există variate instrumente tranzacţionale pe această piaţă: certificate de depozit, emise de bănci şi care permit investitorilor sa-şi plaseze disponibilităţile în titluri pe termen scurt; bonuri de trezorerie, emise de o întreprindere şi care pot fi negociate pe piaţa banilor pe termen scurt etc.
3434
Aceste produse ale pieţei monetare au o trăsătură comună: toate ajung la maturitate în mai puţin de un an. Pe lângă scadenţa pe termen scurt, gradul ridicat de lichiditate şi riscul relativ scăzut reprezintă alte avantaje ale acestei pieţe, de care beneficiază atât investitorii individuali, cât şi marile instituţii financiare.
Obiectul pieţei monetare îl reprezintă masa monetară şi schimbul de lichidităţi, având rolul de a compensa excedentul cu deficitul de disponibilităţi băneşti pe termen scurt, existente la diferiţi agenţi economici.
În sens restrâns, piaţa monetară reprezintă deci locul de întâlnire a cererii cu oferta de resurse băneşti. În sens larg, reprezintă toate schimburile de mijloace de piaţă acceptate de intermediarii financiari în scopul de a regla pe termen scurt deficitele de trezorerie.
Piaţa monetară are două componente:
a) piaţa interbancară, rezervată băncilor, asigurând întâlnirea ofertei cu cererea de monedă. Este vorba de băncile cu excedente şi deficite de trezorerie. Banca centrală poate interveni pe această piaţă pentru a reţine lichidităţi în funcţie de obiectivele politicii monetare;
b) piaţa titlurilor pe termen scurt, pe care băncile, întreprinderile şi statul, pot emite sau schimba titluri negociabile. Această piaţă este deschisă tuturor agenţilor economici. Ea permite utilizarea a noi forme de colectare a resurselor, precum şi de noi forme de plasamente de trezorerie pentru întreprinderi.
Pieţele monetare sunt specializate în efectuarea de tranzacţii cu active monetare cu scadenţe relativ scurte (până la un an), incluzând depozitele bancare la vedere şi la termen, cambii, bilete la ordin, cecuri, certificate de depozit şi alte titluri mobiliare pe termen scurt. Activele mobilizate prin intermediul pieţelor monetare sunt destinate distribuirii de credite pentru producţia de bunuri şi servicii şi pentru unele nevoi temporare ale băncilor.
Operaţiunile care au loc pe piaţa monetară sunt de două feluri: de finanţare, care constau în acordarea de disponibilităţi băneşti solicitate de către bănci sau agenţi economici şi de refinaţare, care apar atunci când băncile se adresează băncii centrale pentru a obţine un credit. Operaţiunea de finanţare reprezintă scontarea, iar cea de refinanţare, rescontarea.
4.3. Obiectivele şi instrumentele politicii monetare
Politica monetară este o componentă a politicii economice de ansamblu şi unul dintre principalele instrumente de care dispun responsabilii economici ai unei ţări. Obiectul său îl reprezintă adaptarea volumului mijloacelor de plată la nevoile economiei. Politica monetară nu poate fi concepută independent de celelalte acţiuni ale puterilor publice (politica bugetară sau politicile structurale) şi reprezintă un ansamblu de decizii care au ca efect modificarea cantităţii de monedă şi a ratelor dobânzii în economie şi care urmăresc să modifice nivelul venitului naţional şi al preţurilor.
În principiu, politica monetară este promovată de banca centrală, care acţionează, cel mai adesea, în coordonare cu autorităţile guvernamentale. Conlucrarea autorităţilor monetare cu puterile publice variază de la o ţară la alta, în funcţie de gradul de autonomie de care beneficiază banca centrală în adoptarea deciziilor monetare.
Obiectivele politicii monetare se circumscriu obiectivelor politicii economice generale (creşterea economică, stabilitatea internă şi externă a monedei ş.a.). Dar politica monetară nu acţionează direct asupra acestor obiective; în schimb, ea poate acţiona eficace asupra anumitor variabile ale economiei care pot influenţa obiectivele de creştere şi stabilitate a preţurilor. De obicei, aceste variabile sunt numite obiective intermediare şi sunt stabilite de autorităţile monetare ale fiecărei ţări. În general, sunt recunoscute ca obiective intermediare:
a) obiective cantitative, referitoare la evoluţia agregatelor monetare aflate în circulaţie în economie. Ţinta principală a autorităţilor monetare o reprezintă determinarea ratei anuale de creştere a masei monetare;
b) obiectivul ratelor dobânzii. Deşi funcţionează mecanismele pieţei monetare, banca centrală, actor important al pieţei monetare, poate orienta evoluţia ratei dobânzii;
c) obiectivul ratei de schimb. Astfel, autorităţile monetare pot utiliza instrumente monetare pentru a atinge un anumit nivel al cursului de schimb al monedei naţionale pe piaţa valutară.
Punerea în aplicare a politicii monetare se efectuează cu ajutorul unui număr de instrumente care au menirea să influenţeze direct asupra creditului sau indirect asupra lichidităţii băncilor.
Controlul direct al creditului este destinat să limiteze dezvoltarea activităţii băncilor.
Instrumentele de intervenţie indirectă acţionează fie asupra cererii de credit, fie asupra ofertei. Acţiunea prin intermediul ratei dobânzii influenţează cererea de credit şi deci creaţia de monedă. Intervenţia asupra ofertei de credit se realizează prin lichiditatea bancară. Într-adevăr, băncile, pentru a crea monedă, au nevoie de moneda băncii centrale; în consecinţă, autorităţile monetare pot acţiona fie asupra nevoii de monedă făcând să varieze
3535
rezervele obligatorii pe care băncile trebuie să le constituie la banca centrală , fie asupra alimentării cu moneda centrală, făcând mai mult sau mai puţin dificil accesul băncilor la lichidităţi.
Din categoria instrumentelor indirecte fac parte: taxa scontului, politica de open-market şi sistemul rezervelor minime obligatorii.
Scontul reprezintă o operaţie bancară utilizată în legătură cu circulaţia cambiilor comerciale şi constă în preluarea de către o bancă comercială a unei cambii de la beneficiarul ei, înainte de ajungerea titlului la scadenţă. Beneficiarul primeşte suma înscrisă pe cambie, mai puţin dobanda (taxa scontului), urmând ca la scadenţă banca să încaseze suma respectivă. Astfel, prin intermediul scontului, o anumită creanţă este transformată înainte de scadenţa în capital bănesc.
Atunci când băncile comerciale, din nevoia de a-şi completa lichidităţile, prezintă băncii centrale o parte din cambiile scontate anterior, operaţiunea este de rescontare. Taxa percepută de banca centrală se numeşte taxa de rescont şi este utilizată ca instrument al politicii monetare în funcţie de dorinţa de a extinde sau restrânge volumul creditului din economie.
Evoluţia taxei scontului este condiţionată de conjunctura economică internă şi internaţională. O majorare a taxei (ratei) scontului (rescontului) de către banca centrală conduce la creşterea costului creditelor şi, în consecinţă, la restrângerea lichidităţilor pieţei monetare şi frânarea activităţii economice. Aşadar, mărimea ratei dobânzii interbancare majorează costurile băncilor care împrumută de la banca centrală şi, în consecinţă, tinde să mărească ratele generale ale dobânzii pe economie. Aceasta are ca rezultat un declin al activităţii economice, datorită unei cereri mai scăzute de bani, cauzată de costul mai ridicat al împrumuturilor.
Pe plan extern, mărimea taxei scontului contribuie la atragerea de capitaluri, ceea ce contribuie la îmbunătăţirea situaţiei balanţei externe şi întărirea monedei naţionale.
Scăderea ratelor dobânzii interbancare determină diminuarea costului de procurare a creditelor de către bănci, cu efecte pozitive asupra relansării economice.
În concluzie, datorită importanţei sale, în funcţie de rata scontului stabilită de banca centrală se diferenţiază nivelurile ratelor dobânzii din interiorul sistemului bancar.
Un alt instrument utilizat în conducerea politicii monetare îl constituie politica de open-market (piaţa deschisă).
Piaţa monetară care nu impune intervenţia cotidiană şi obligatorie a băncii centrale este calificată ca o piaţă deschisă. Băncile comerciale care au nevoie de lichidităţi se pot refinanţa de la banca centrală sau se pot adresa direct pieţei monetare; acesta este cazul în care rata dobânzii practicată pe piaţa monetară este inferioară ratei de refinanţare.
Banca centrală, ca actor principal al pieţei monetare, poate orienta rata dobânzii sau cantitatea de monedă centrală.
Majoritatea operaţiilor de open-market constau în tranzacţii cu titluri de creanţă. Astfel, dacă autorităţile monetare au ca obiectiv reducerea ratei dobânzii, banca centrală va cumpăra masiv creanţe (de exemplu bonuri de trezorerie ale băncilor). În contrapartidă, va distribui moneda suplimentară, iar această nouă ofertă de monedă pe piaţa monetară, respectiv creşterea masei monetare, determină o posibilă creştere a preţurilor şi scăderea ratei dobânzii, deoarece sunt disponibili mai mulţi bani pentru împrumuturi şi pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii.
Vânzarea de titluri de către banca centrală presupune ca băncile comerciale să cedeze o parte din moneda centrală, ceea ce reduce posibilitatea de creditare din partea acestora. Reducerea masei monetare determină stabilitatea sau chiar reducerea preţurilor şi mărimea ratelor dobânzii.
Operaţiile realizate pe piaţa deschisă afectează rapid masa monetară, deoarece tranzacţiile sunt decontate într-un interval de timp foarte scurt (de exemplu 3 zile lucrătoare în S.U.A.).
Politica monetară poate fi orientată şi prin sistemul rezervelor minime obligatorii. Banca centrală stabileşte mărimea rezervelor depuse de băncile comerciale şi le păstrează fără a plăti dobândă. În consecinţă, constituirea acestor rezerve contribuie la retragerea de bani din masa monetară, deoarece aceste sume nu mai pot fi utilizate pentru acordarea de împrumuturi. Creşterea rezervelor obligatorii reduce dimensiunile masei monetare disponibile şi tinde să majoreze ratele dobânzii. Dimpotrivă, diminuarea acestor rezerve amplifică masa monetară disponibilă şi poate antrena micşorarea ratelor dobânzii.
În concluzie, rezervele minime obligatorii, influenţând costurile bancare, acţionează atât asupra ofertei, cât şi asupra cererii de credite.
3636
4.4. Efectele macroeconomice ale politicii monetare
Studierea instrumentelor şi mecanismelor monetare trebuie să se concretizeze în determinarea efectelor politicii monetare asupra cererii agregate, inflaţiei şi şomajului.
De altfel, o problemă esenţială pentru politica economică generală o reprezintă măsura în care politica monetară poate afecta economia şi eficacitatea utilizării acestui instrument de intervenţie. De regulă, politica monetară este analizată în strânsă dependenţă cu politica bugetară pentru determinarea echilibrului intern şi extern.
În privinţa eficacităţii politicii monetare s-au confruntat două şcoli de gândire economică:
a) şcoala monetaristă, care tinde să facă din politica monetară instrumentul principal al politicii economice;
b) şcoala de inspiraţie keynesistă, care contestă preeminenţa politicii monetare, pe care o consideră ca inoperantă, mai ales în perioadele de subocupare; această şcoală privilegiază politica bugetară.
Efectele asupra economiei sunt condiţionate de modul în care acţionează instrumentele specifice politicii monetare. Astfel, politica monetară expansionistă se caracterizează prin achiziţionarea de titluri pe piaţa deschisă, reducerea rezervelor minime obligatorii şi stimularea cererilor de împrumuturi din partea băncilor. Pe piaţa monetară, oferta de monedă suplimentară determină reducerea ratei dobânzii; reducerea ratei dobânzii stimulează investiţiile private; reluarea procesului investiţional are un efect multiplicativ asupra venitului.
Invers, politica monetară restrictivă presupune vânzarea de titluri pe piaţa deschisă, creşterea rezervelor minime obligatorii şi descurajarea împrumuturilor. În consecinţă, creşte rata dobânzii, sunt frânate investiţiile şi se reduce venitul naţional.
Acţiunea acestor instrumente ale politicii monetare, într-un sens sau altul, este stabilită de autorităţile monetare în funcţie de conjunctura economică internă şi de fazele ciclului economic.
Totodată, un obiectiv important al politicii monetare îl reprezintă garantarea valorii monedei naţionale faţă de exterior. Astfel, autorităţile monetare, prin variaţia ratei dobânzii, prin cumpărarea sau vânzarea de devize pe piaţa valutară, pot acţiona asupra cursului monedei şi balanţei de păţi externe. Astfel, o politică monetară restrictivă, pentru că tinde să mărească rata dobânzii, determină intrări de capitaluri şi deci o apreciere a monedei naţionale. Această apreciere este valabilă în condiţiile unui regim al cursurilor de schimb flexibile. Pentru un regim de cursuri fixe, ajustările dintre cererea şi oferta de devize se rezolvă prin variaţiile rezervelor oficiale.
Într-o economie deschisă, expansiunea sau diminuarea masei monetare, ca şi variaţiile ratei dobânzii au consecinţe asupra soldului balanţei de plăţi şi asupra nivelului venitului naţional. Natura acestor consecinţe este determinată de variaţiile precedente şi de caracteristicile regimului de schimb valutar.
În condiţiile unui regim de cursuri flexibile, expansiunea masei monetare determină o reducere a ratei dobânzii. Capitalurile flotante preferă plasamente externe, unde ratele dobânzii sunt mai mari. Cursul de schimb se depreciază, ceea ce relansează cererea internă şi exportul. În aceste condiţii, se îmbunătăţeşte situaţia balanţei de plăţi, iar venitul naţional creşte.
Procesul creaţiei monetare, ca şi acţiunea pârghiilor de intervenţie pe piaţa monetară pun în evidenţă interdependenţa politicii monetare cu politica de credit. De altfel, creditul este considerat mai mult un instrument de aplicare a politicii monetare, decât o politică in sine. Interdependenţa dintre politica monetară şi politica de credit stă la baza instrumentelor şi tehnicilor de intervenţie indirectă în domeniul monetar.
Teme pentru dezbatere
a) Mix-ul monetar – fiscal.b) Implicaţiile politicii monetare asupra echilibrelor interne.c) Caracteristicile instrumentelor politicii monetare.
Bibliografie:
1. Gh. CEŢOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, op. cit, pp 254 – 260.2. I. BUCUR, op.cit., pp. 79 – 95..
3737
CAPITOLUL V
Piaţa şi politica financiară
5.1. Definirea şi conţinutul pieţei financiare
Piaţa financiară este o componentă importantă a sistemului unitar al pieţelor ce caracterizează economiile moderne. Apariţia şi evoluţia sa se află în strânsă corelaţie cu necesităţile crescânde de susţinere fînanciară a programelor învestiţionale şi cu extinderea şi consolidarea sistemului bancar. Împreună cu piaţa monetară şi de credit, asigură resursele băneşti necesare agenţilor economici. Cele două pieţe se întrepătrund, capitalurile putând să treacă lesne de pe o piaţă pe alta.
Pieţele fînanciare, spre deosebire de cele monetare, sunt specializate în efectuarea de tranzacţii cu active fînanciare care au scadenţe pe termen mediu şi lung. Prin întermediul lor, capitalurile disponibile sunt orientate către pieţele pe care se manifestă cererea de capital.
Cu toate acestea, nu există delimitări clare între piaţa financiară, de capital şi piaţa monetară. Deosebirile dintre acestea sunt condiţionate de reglementările existente în diferite ţări privind înstrumentele folosite de fiecare piaţă, operatorii specifici ş.a.
În concepţia anglo-saxonă, piaţa de capital este sinonimă cu piaţa valorilor mobiliare; împreună cu piaţa monetară, formează piaţa financiară şi asigură învestirea capitalurilor pe termen mediu şi lung.
În concepţia continental-europeană, piaţa financiară şi piaţa monetară se înclud în piaţa de capital.
Conform reglementărilor adoptate în România, piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare, care face posibilă separarea actului de economisire şi de învestire. Datorită pieţei financiare, economisirea poate finanţa învestiţiile altor agenţi economici. Prin aceasta, piaţa financiară apare ca un circuit specializat în cadrul căruia au loc tranzacţii cu capitaluri pe termen lung.
Pieţele financiare funcţionează pe baza anumitor caracteristici: emisiunea şi plasarea de valori mobiliare, adică vânzarea pentru prima dată de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri către deţinătorii de capitaluri disponibile; caracterul negociabil al valorilor mobiliare, relevat de faptul că ele pot fi vândute de primii deţinători înainte de a ajunge la scadenţă şi transformarea lor în lichidităţi.
Piaţa fînanciară reprezintă locul de întâlnire a cererii şi ofertei de capitaluri pe termen mediu şi lung . Cererea de capital aparţine societăţilor industriale şi comerciale publice şi private, instituţiilor financiar-bancare şi de asigurări, administraţiilor publice centrale şi locale ş.a. Exponenţii cererii sunt debitori pe piaţa financiară. Această cerere este determinată de nevoia finanţării unor programe de investiţii, a majorării resurselor financiare ale unor instituţii şi organisme financiar-bancare.
Oferta de capital este rezultatul procesului de economisire şi aparţine societăţilor comerciale, băncilor, societăţilor de asigurare, persoanelor particulare ş.a. Învestitorii însă, trebuie să aibă suficiente motivaţii pentru asemenea categorii de plasamente şi garanţiile necesare pentru recuperarea sumelor avansate, precum şi obţînerea de câştiguri suplimentare. Astfel, în economiile moderne, aporturile financiare dau naştere la emisiuni de titluri (documente) prin care beneficiarii recunosc aporturile aduse. Acestea poartă denumirea de titluri (hârtii) de valoare şi atestă că posesorul lor este titularul unui drept de o anumită valoare.
Asigurând mobilizarea resurselor disponibile în economie care se vor concretiza în învestiţii pentru sporirea capitalului real (fizic), piaţa financiară are rolul de intermediar între sectorul financiar-bancar şi cel productiv.
3838
Piaţa financiară are o structură complexă care vizează, pe de o parte, difuzarea emisiunilor noi (piaţa primară) şi schimbul titlurilor deja emise (piaţa secundară), pe de altă parte.
Piaţa primară are rolul de a emite noi titluri de valoare în scopul atragerii de capital bănesc disponibil. Pe această piaţa întervin cei ce doresc să plaseze resursele proprii în schimbul titlurilor de valoare emise de agenţii economici care doresc să atragă fonduri. Ca urmare, această piaţa exercită o funcţie de finanţare a economiei. Emitenţii titlurilor de valoare sunt societăţile comerciale, băncile, admînistraţiile publice. Întâlnirea investitorilor (cei care economisesc) cu emitenţii titlurilor mobiliare se realizează prin intermediarii financiari.
Operaţiunile pe piaţa financiară primară se derulează, în principal, prin intermediul băncilor sau înstituţiilor fînanciare specializate, care, pentru un comision plătit de agentul economic emitent, plasează noile titluri de valoare deţînătorilor de lichidităţi care optează pentru aceste plasamente.
Piaţa secundară fînanciară oferă cadrul necesar tranzacţionării de titluri deja emise. Deţinătorii de titluri pot obţine lichidităţile necesare prin vânzarea acestora înainte de ajungere la scadenţă. Schimburile care au loc pe această piaţa nu au în vedere emitenţii de titluri şi nu contribuie direct la finanţarea activităţii lor. Totodată, piaţa secundară asigură mobilizarea în bune condiţii a economiilor învestite în valori mobiliare şi, prin aceasta, reprezintă un complement al pieţei primare. Faptul că investitorii pot înstrăina cu uşurinţă titlurile deţinute la bursă devine elementul determinant în orientarea lor către subscrierea de emisiuni.
În funcţie de obiectul tranzacţiei se deosebesc piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor. Piaţa valorilor mobiliare reprezintă componenta principală a pieţei financiare.
5.2. Valorile mobiliare – instrumente ale pieţei financiare
Valorile mobiliare sunt instrumente financiare negociabile, reprezentând titluri de proprietate sau creanţe, care conferă drepturi patrimoniale asupra emitentului. Ele sunt emise de întreprinderi, colectivităţi publice sau stat sub formă materială (hârtii de valoare) sau nematerială (înscrisuri în cont) şi sunt reprezentate de acţiuni, obligaţiuni, precum şi alte instrumente financiare derivate (contracte la termen sau de opţiuni).
Emisiunea de valori mobiliare reprezintă o modalitate de procurare a resurselor băneşti necesare. Prin aceasta se asigură o parte importantă a necesităţilor de finanţare. Fiecare dintre titlurile de valoare emise reprezintă o fracţiune, în general de dimensiuni foarte reduse, a fondurilor angajate de un agent economic. De fapt, capitalul unei societăţi, ca şi majoritatea împrumuturilor de o anumită importanţă, sunt divizate într-un număr foarte mare de părţi, astfel încât investitorii, chiar de puteri financiare reduse, pot participa la dezvoltarea activităţii economice legată de aceste capitaluri.
Plasamentul în valori mobiliare răspunde mai multor mobiluri esenţiale ale celor care economisesc şi sunt dispuşi să învestească: securitatea (garanţia recuperării învestiţiei); lichiditatea (posibilitatea de a obţine resursele băneşti la nevoie); protecţia împotriva deprecierii monetare; rentabilitatea (remunerarea capitalurilor investite, sub formă de dobânzi, dividende ş.a. la o rată medie de randament considerată satisfăcătoare); participarea la dezvoltarea afacerilor.
Valorile mobiliare sunt titluri negociabile care aduc venituri deţinătorilor lor. Cele mai cunoscute valori mobiliare sunt acţiunile şi obligaţiunile. În timp ce obligaţiunile sunt titluri de credit, acţiunile reprezintă titluri de proprietate asupra unei părţi din capitalul unei firme. Din această cauză, remunerarea capitalului investit în aceste titluri de valoare este diferită.
Titlurile sub forma acţiunilor sunt emise în contrapartida aporturilor în numerar sau în natură efectuate de asociaţi. Constituirea societăţilor pe acţiuni, ca şi mărirea capitalurilor unei societăţi prin emiterea de noi acţiuni, reprezintă forma principală de mobilizare a disponibilităţilor băneşti existente pe piaţă.
Fiecare acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social. Proprietarii de acţiuni devin acţionari ai întreprinderii. În această calitate, ei beneficiază de anumite drepturi, participă la gestionarea societăţii respective, precum şi la repartizarea unei părţi dîn profitul anual. Partea din profitul unei societăţi pe acţiuni care repartizează anual acţionarilor se numeşte dividend şi se calculează procentual faţă de capitalul subscris (valoarea nominală a acţiunilor). Mărimea dividendului este condiţionată de rezultatele economico-fînanciare obţînute de societatea emitentă de acţiuni. Deoarece mărimea acestuia variază de la un an la altul, acţiunile sunt calificate ca valori cu venit variabil.
În conformitate cu reglementările actuale dîn România, acţiunile au următoarele trăsături:
a) acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală;
b)acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social;
c) acţiunile sunt indivizibile;
d)acţiunile sunt instrumente negociabile, ele putând fi transmise altor persoane.
3939
Pot fi cotate şi tranzacţionate la bursă numai acţiunile acelor societăţi care întrunesc anumite condiţii de performanţă şi care difuzează pe piaţă un număr suficient de mare de acţiuni.
După forma de prezentare, există acţiuni nominative şi acţiuni la purtător. Acţiunile nominative au înscris numele deţinătorului şi pot fi transmise unei alte persoane prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la societatea emitentă. Ele pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscrieri în cont. În cazul acţiunilor la purtător nu se specifică numele deţinătorului: acestea pot fi înstrăinate fără nici o condiţie, posesorul lor devenind şi acţionar.
După drepturile pe care le generează, există acţiuni ordinare (comune) şi acţiuni preferenţiale (privilegiate). În principiu, toate acţiunile sunt purtătoare ale aceloraşi drepturi. Uneori, prin reglementări juridice, pot fi emise acţiuni care să beneficieze de câştiguri suplimentare referitoare la prioritatea în repartizarea profitului sau în ceea ce priveşte dreptul la vot.
În timp ce acţiunile ordinare conferă drepturi egale deţinătorilor lor, cazul acţiunilor preferenţiale, dividendele se plătesc anterior celor cuvenite deţinătorilor de acţiuni comune. Totodată, acţiunile preferenţiale asigură un venit cert pe baza unui dividend fix.
Obligaţiunile sunt titluri negociabile care reprezintă o creanţă pe termen lung asupra unei societăţi, statului sau unei alte persoane juridice de drept public. Ele sunt titluri de valoare deoarece, spre deosebire de un alt împrumut, datoria ca atare poate fi cumpărată şi vândută pe piaţa deschisă. Caracterul lor negociabil decurge din posibilitatea că obligaţiunile pot fi transferate cu uşurinţă de la un proprietar la altul. Obligaţiunea este un titlu care materializează o creanţă a emitentului. Fiecare obligaţiune face parte dintr-o emisiune totală ce reprezintă capitalul împrumutat de emitentul acestuia. Deţinătorul de obligaţiuni care doreşte să reintre în posesia capitalului înainte de termen vinde pe piaţă titlurile deţinute. Pe piaţa obligaţiunilor, principalii emitenţi sunt statul, colectivităţile locale, precum şi agenţii, economici care îşi procură astfel resursele împrumutate.
În calitate de învestitori se manifestă persoanele fizice şi juridice care deţin resurse băneşti temporar disponibile. În general, nvestitorii cumpără obligaţiuni pentru fluxul stabil şi relativ sigur al veniturilor. Titularii de obligaţiuni (obligatarii) sunt recompensaţi conform modalităţilor prevăzute în contractul de emisiune. Ei primesc o dobândă fixă (cupon), care se determină prin înmulţirea ratei dobânzii cu valoarea nominală a obligaţiunii. Ca urmare, obligaţiunile sunt numite valori cu venit fix. În realitate, aceste venituri pot varia în timp în funcţie de clauzele de împrumut: prime de rambursare mărite în timp, rată a dobânzii variabilă, îndexarea dobânzilor ş.a.
„Fixitatea” venitului dobândit de deţinătorul unei obligaţiuni trebuie interpretată în sensul de „limitat şi plătit regulat”.
Obligaţiunile sunt emise la valoarea nominală, care este valoarea împrumutului pe care emitentul lor se obligă să o restituie la scadenţă. Aceasta se determină ca raport între împrumutul lansat pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise.
Preţul de emisiune al unei obligaţiuni este preţul pe care trebuie să-l plătească cel care subscrie. Titlurile pot fi emise la valoarea nominală (al pari) sau la o valoare înferioară acesteia (sub pari). De regulă, pentru a spori gradul de atractivitate, valoarea de subscriere sau preţul de emisiune este stabilit la un nivel inferior valorii nominale. Diferenţa dintre valoarea nomînală şi preţul de emisiune se numeşte primă de emisiune. Rambursarea unei obligaţiuni sau amortismentul împrumutului se poate efectua în totalitate la termenul convenit sau anual. Preţul de piaţă al unei obligaţiuni se numeşte curs şi se determină ca raport procentual între valoarea de tranzacţionare pe piaţă a obligaţiunii şi valoarea sa nominală. Cursul se exprimă în procente şi poate fi mai mare, egal sau mai mic decât valoarea nominală. Cursul unei obligaţiuni este înfluenţat de mai mulţi factori: nivelul general al dobânzilor pe piaţă, situaţia economico-fînanciară a firmei debitoare, conjunctura valutar-fînanciară, situaţia pe piaţă a monedei în care se converteşte obligaţiunea etc. Ca valori mobiliare, acţiunile şi obligaţiunile au unele trăsături comune, dar se deosebesc dîn punct de vedere al naturii lor, al modului de cotare şi fructificare, precum şi al riscurilor asumate de învestitori.
Spre deosebire de acţiuni, care sunt titluri de proprietate şi reprezintă o cotă parte din proprietatea societăţii emitente, obligaţiunile sunt titluri de credit şi reprezintă fracţiuni ale unui împrumut obligatar emis . Faţă de un împrumut „clasic”, datoria emitentului de obligaţiuni poate fi transferată unui terţ.
Acţiunile, ca titluri de asociere la proprietate, conferă deţinătorilor dreptul la vot şi posibilitatea de a primi o parte din profitul creat sub formă de dividend. În timp ce obligaţiunile recompensează deţinătorii cu o sumă fixă, ca dobândă, iar acţiunile preferenţiale asigură o sumă fixă sub formă de dividend. Mărimea dividendului cuvenit acţiunilor comune variază, de obicei, proporţional cu veniturile firmei emitente. Rezultă că acţiunile preferenţiale au unele trăsături comune cu obligaţiunile: asigură o recompensă fixă, precum şi prioritatea privînd plăţile de dividende.
4040
Pe măsura apariţiei unor noi „produse financiare”, diferenţele dintre aceste două tipuri de valori mobiliare sunt treptat estompate. Astfel, din categoria noilor tipuri de obligaţiuni fac parte: obligaţiuni care conferă deţinătorilor lor posibilitatea de a deveni acţionari (obligaţiuni convertibile în acţiuni); obligaţiuni al căror venit variază în funcţie de un indice sau de rata dobânzii pe piaţa monetară (obligaţiuni indexate, obligaţiuni cu rata dobânzii variabilă); obligaţiuni a căror remunerare este legată de beneficiile întreprinderii ş.a.
O componentă a valorilor mobiliare o reprezintă titlurile emise de stat. Din această categorie fac parte:
a) biletele de tezaur, prin care guvernul realizează împrumuturi pe termen scurt. Aceste bilete sunt achiziţionate de bănci în instituţii financiare, nu sunt purtătoare de dobânzi dar sunt vândute sub valoarea nominală (cu discount);
b) bonuri de tezaur, care se emit pentru acoperirea deficitului bugetar şi prin care se mobilizează resursele băneşti necesare acoperirii unor cheltuieli generale ale bugetului de stat. Pot fi achiziţionate atât de instituţii, cât şi de persoane fizice;
c) obligaţiuni de stat, emise de trezorerie şi purtătoare de dividende;
d) obligaţiuni municipale, emise de unităţile administrativ-teritoriale în scopul asigurării resurselor necesare dezvoltării economico-sociale.
În scopul acoperirii unei părţi a deficitului bugetar se recurge şi la împrumuturi de stat, lansate către populaţie sub forma certificatelor de trezorerie.
5.3. Bursele de valori
Istoricii plasează originile bursei de valori în Roma antică, atunci când societăţile în comandită pe acţiuni erau constituite în scopul colectării de impozite, construcţiei de temple, asigurării de furnituri pentru armată ş.a. În dezvoltarea burselor de valori, un rol imporant l-a avut apariţia şi extînderea societăţilor pe acţiuni (se consideră că prima societate pe acţiuni a apărut în jurul anului 1250).
Debutul capitalismului, pe măsura dezvoltării comerţului şi a băncilor, a determînat apariţia unor centre de afaceri. Astfel, în anul 1531, a apărut la Anves prima piaţă fînanciară, cunoscută ca bursă de valori. Ulterior, au apărut bursele de la Londra (1554), Amsterdam (1608). În anul 1881 a fost înfiînţată Bursa de valori de la Bucureşti şi apoi Bursa de mărfuri.
Odată cu secolul al XIX-lea, se manifestă condiţii favorabile expansiunii burselor de valori: creşterea capitalurilor învestite în acţiuni pe măsura angajării unor importante proiecte economice, dezvoltarea serviciilor publice, apariţia şi extînderea băncilor ş.a. Cele mai importante bursede valori sunt la: New York (New York Stock Exchange - NYSE), Londra, Paris, Frankfurt, Tokio.
Bursa de valori joacă un rol important şi îndeplineşte mai multe funcţii în condiţiile economiei de piaţă: a) plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţie în hârtii de valoare şi alimentarea pe această cale a întreprinderilor cu capitaluri; b) finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit; c) asigurarea mobilităţii capitalurilor şi a posibilităţii schimbării plasamentelor acţionarilor prin transformarea în bani a valorilor mobiliare deţînute şi achiziţionarea altora, în funcţie de obiectivele urmărite de fiecare acţionar, sau prin subscrierea de valori noi puse în vânzare de întreprinderi.
Importanţa bursei de valori este diferită, în funcţie, înainte de toate, de modalităţile de finanţare a învestiţiilor private. Depinde, de asemenea, şi de modalităţile de finanţare a investiţiilor publice şi de asigurare a mijloacelor necesare prin impozite sau prin împrumuturi, precum şi de politica de plasamente pe care o duc diferite organisme.
În general, se poate spune că rolul burselor de valori a crescut considerabil în ultimele decenii, atât pe linia mobilizării de capitaluri, a creşterii mobilităţii acestora, cât şi pe cea a reflectării evoluţiei conjuncturii economice.
Bursele de valori se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. După natura tranzacţiilor pe care le mijlocesc, bursele pot fi: generale (au ca obiect de activitate tranzacţii de mărfuri şi hârtii de valoare) şi specializate. După obiectul tranzacţiilor, se disting: burse de mărfuri, burse de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare), burse valutare, burse complementare comerţului înternaţional (burse de asigurări, burse de navlu). După forma de organizare, există: burse private (care funcţionează sub formă de societăţi pe acţiuni sau camere de comerţ) şi burse de stat. După modul de admitere a participanţilor, bursele pot fi: cu participare nelimitată şi cu acces limitat (se tranzacţionează numai acele mărfuri şi valori mobiliare care au fost admise la cotaţia oficială).
Bursa de valori constituie o componentă esenţială a funcţionării economiei de piaţă. Ea reprezintă o piaţă secundară pe care se tranzacţionează (se revând) titlurile de valoare existente, în principal, sub formă de
4141
acţiuni şi obligaţiuni. Prin intermediul bursei de valori, investitorii îşi transformă capitalul sub formă de titluri de valoare în numerar şi invers.
Totodată, bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi care realizează efectuarea operaţiunilor bursiere în conformitate cu un regulament acceptat.
Participanţii la activitatea bursieră se împart în două mari categorii: investitorii (persoane fizice sau juridice care urmăresc plasarea sau mobilizarea de capital) şi agenţii pieţei bursiere (firmele care asigură încheierea tranzacţiilor de bursă). Agenţii de bursă pot funcţiona atât ca profesionişti independenţi, cât şi ca angajaţi ai unor firme de specialitate, societăţi de bursă.
Aşadar, cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare nu au acces direct la bursă, ci numai prin intermediul agenţilor de schimb, care includ:
- brokerii-agenţi, care primesc ordine de vânzare-cumpărare de la clienţii lor şi le transmit brokerilor-specialişti;
- brokerii-specialişti, negociază ordinele primite de la brokerii-agenţi. Au denumiri diferite: jobberi în Anglia, curtieri în Franţa, dealeri în S.U.A.
Rolul lor constă în participarea la stabilirea cursurilor, executarea ordinelor de vânzare-cumpărare, gestionarea portofoliului propriu de hârtii de valoare. În calitatea sa de comerciant, brokerul-specialist deţine un portofoliu propriu de acţiuni şi obligaţiuni şi fonduri băneşti utilizate în scopul menţînerii stabilităţii titlurilor pe care le gestionează.
Pe măsura evoluţiei forţelor pieţei şi a tehnologiilor moderne s-au înregistrat anumite tendinţe în funcţionarea agenţilor de schimb. În primul rând, în cadrul anumitor burse (Anglia) s-a înlăturat separaţia dintre firmele care acţionează în contul clienţilor şi cele care acţionează pe cont propriu (vânzători pentru clienţii care cumpără titluri şi cumpărători pentru cei care vând). În aceste noi condiţii, funcţia de broker şi jobber poate fi îndeplinită de o singură societate de bursă, denumită „creator de piaţă” (market-maker). În al doilea rând, a apărut sistemul computerizat de vânzare-cumpărare a acţiunilor, ceea ce configurează un nou tip de bursă de acţiuni.
În afara investitorilor (cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare) şi agenţilor de schimb, în structura organizatorică a unei burse de valori se includ şi Comisia oficială a bursei şi Casa de clearing.
În cadrul Comisiei oficiale a bursei se stabilesc, în ultimă instanţă, cursurile titlurilor pe baza comenzilor de vânzare-cumpărare, cursurile solicitate primite de la brokeri-specialişti ş.a.. Cursul stabilit este înregistrat şi afişat. Casa de clearing (compensaţie) are rolul de a garanta executarea obligaţiilor asumate de parteneri: primirea banilor de către vânzători şi a titlurilor solicitate de către cumpărători.
Admiterea valorilor mobiliare în cotaţia oficială a unei burse se realizează în condiţii strict determinate. În Franţa, întroducerile de acţiuni la cotarea oficială se fac la cererea societăţii emitente şi cu aprobarea Societăţii Burselor Franceze şi a Comisiei Operaţiunilor de Bursă care stabilesc un anumit număr de condiţii: societatea să fi obţinut beneficii în cursul ultimelor ei exerciţii financiare, să prezinte o situaţie financiară corectă şi să pună la dispoziţia publicului cel puţin 25% din titluri.
În cadrul Bursei de valori din Londra se negociază două tipuri de acţiuni: cotate şi necotate. Pentru ca acţiunile unei companii să devină (şi să se menţină) cotate, este necesară îndeplinirea anumitor condiţii: să încheie un contract cu bursa de valori, valoarea totală de piaţă a acţiunilor să fie de minim 500 mii lire sterline, să vândă cel puţin 25% din acţiunile sale prin ofertă publică, să furnizeze anumite informaţii suplimentare în rapoartele contabile publicate.
Deoarece îndeplinirea condiţiilor de cotare presupune costuri ridicate, în general numai companiile mari sunt cotate la bursa de valori. Întroducerea la bursă şi cotarea titlurilor unei companii prezintă avantaje: lichiditatea, respectiv transformarea cu uşurinţă a valorilor mobiliare de bani; creşterea gradului lor de atractivitate pentru investitori datorită faptului că sunt negociabile; posibilitatea majorării capitalului şi emiterea de obligaţiuni ş.a.
Bursa de valori asigură fixarea preţurilor acţiunilor şi obligaţiunilor. Astfel, agenţii de schimb concentrează ordinele de vânzare şi de cumpărare şi, în urma confruntării lor, se determină cursul de echilibru. Aşadar, cursul unei acţiuni sau obligaţiuni reprezintă preţul care rezultă din confruntarea cererii cu oferta pe piaţa bursieră. Stabilirea preţului de echilibru al unui titlu financiar se mai numeşte şi cotaţie. Aceasta desemnează ansamblul operaţiunilor necesare fixării cursului bursier. Prin urmare, trebuie făcută distincţie între valoarea unei acţiuni, care depinde de mărimea patrimoniului şi este stabilită la emitere de către firmă şi cursul acţiunilor sau cotaţia lor.
4242
Cotaţia valorilor mobiliare permite fixarea preţului astfel încât majoritatea cumpărătorilor şi vânzătorilor să fie satisfăcuţi. În acest scop sunt folosite două tehnici principale de cotare.
1)Cotaţii prin strigare. Operatorii bursieri, prezenţi fizic, confruntă oral ordînele primite. Pe această bază se determînă cursul de echilibru (fixing-ul), acesta putând evolua pe parcursul unei zile bursiere. Această tehnică este utilizată astăzi pe pieţele care înregistrează un volum de schimb mai reduc.
2)Cotaţii continue sau informatizate. Pe pieţele continue, cotaţia se desfăşoară pe tot parcursul zilei la bursă, fără întreruperi. De aceea, aceste pieţe afişează mai multe cursuri diferite.
Cursul unei anumite valori mobiliare se stabileşte în funcţie de titlurile cerute şi oferite la un anumit preţ. Principiul de bază îl constituie satisfacerea majorităţii ordînelor, cursurile stabilite neputând fi contestate.
În cadrul burselor de valori, se înregistrează variaţii frecvente ale cursurilor. Cunoaşterea amplitudinii lor devine o înformaţie necesară celor înteresaţi în activitatea bursieră. Fluctuaţiile cursurilor bursiere se explică atât prin situaţia economică şi politică (internă şi internaţională), cât şi prin acţiunea unor factori specifici.
Pentru o mai bună înţelegere, vom analiza distinct factorii de înfluenţă ai cursurilor obligaţiunilor şi acţiunilor. Astfel, obligaţiunile sunt foarte sensibile la evoluţia ratei inflaţiei şi a ratei dobânzii, în funcţie de durata împrumutului. În cazul unei rate a inflaţiei ridicate, dobânda, ca valoare nominală primită în momentul rambursării, riscă să înregistreze o diminuare a puterii sale de cumpărare datorată deprecierii monedei. Dacă rata înflaţiei creşte, se va înregistra tendinţa de scădere a cursului obligaţiunilor, deţinătorii lor căutând să le vândă.
Atunci când rata dobânzii creşte, noile împrumuturi vor oferi celor care economisesc o remuneraţie mai bună decât obligaţiunile vechi. Fiind mai puţin cerute pe piaţă, obligaţiunile vechi vor avea un curs în scădere. Pentru a ilustra acest lucru, propunem următorul exemplu: fie o obligaţie emisă la 5.000 u.m. cu dobândă de 8%. Rata dobânzii creşte la 10%. Noua obligaţiune de 5.000 u.m. va aduce un venit de 500 u.m. Cursul primei obligaţiuni scade până când randamentul său va fi de 10%. La acest randament şi la un venit de 400 u.m., noua valoare a primei obligaţiuni este de 4.000 u.m. Datorită creşterii ratei dobânzii, se înregistrează o diminuare a cursului primei obligaţiuni de 1.000 u.m. Se poate evidenţia astfel mecanismul general al cursurilor bursiere: creşterea ratelor dobânzii determînă scăderea cursului şi învers. Acest mecanism este valabil şi pentru acţiuni.
Asupra evoluţiei cursului obligaţiunilor îşi pun amprenta şi alţi factori. Unul dîntre aceştia îl reprezîntă politica de relaxare sau relaxare sau accentuare a impozitării dobânzilor, ceea ce va afecta rentabilitatea acestor titluri. O anumită influenţă exercită şi măsurile de încurajare a economisirii pe termen lung sau de eliberare a unor capitaluri care devin disponibile pentru piaţa financiară.
Activitatea unei companii este, de asemenea, sursa unor elemente care influenţează cursurile obligaţiunilor. Orice înfluenţe negative asupra desfăşurării activităţii economice, respectiv asupra capacităţii de rambursare, vor avea efecte negative asupra cursului titlului. Cele două categorii de valori mobiliare, obligaţiunile şi acţiunile, se află în concurenţă. O creştere importantă a dividendelor aşteptate sau anticiparea unei creşteri a cursului acţiunilor îi determină pe proprietarii obligaţiunilor să caute remuneraţii mai bune pe piaţa acţiunilor.
În ultimă instanţă, cursurile obligaţiunilor sunt sensibile la orice evoluţie importantă înregistrată în domeniile în care pot fi valorificate capitalurile.
Cursurile acţiunilor sunt influenţate, în primul rând, de gardul de profitabilitate al firmei emitente. Interesul pentru cumpărarea sau vânzarea unei acţiuni este evaluat prin intermediul mai multor indicatori:
a) randament (determinat ca raport între dividendul adus de o acţiune şi cursul său la bursă);
b)capitalizarea bursieră a întreprinderii (rezultă din înmulţirea numărului de acţiuni cu cursurile bursiere);
c) raportul preţ-câştig sau PER (price earning ratio), rezultat în urma raportului dintre cursul acţiunii şi profitul net pe acţiune sau dintre capitalizarea bursieră şi beneficiul total.
Cursurile acţiunilor sunt, de asemenea, foarte sensibile la mediul economic şi social, naţional şi internaţional. Orice situaţie sau măsuri de politică economică nefavorabile întreprinderii vor conduce la scăderea cursurilor acţiunilor, iar proprietarii lor le vor înstrăina.
În timp ce cursul bursier evidenţiază mecanismul evaluării titlurilor financiare, tendinţa de ansamblu a bursei, respectiv evoluţia cursurilor, este pusă în evidenţă de indicii bursieri. Aceştia se pot determina pentru un grup reprezentativ de acţiuni sau pentru toate acţiunile care se cotează la bursă.
Procesul de construire a unui indice bursier parcurge mai multe etape: selectarea eşantionului, format dîntr-un număr restrâns de titluri, astfel încât acesta să fie reprezentativ pentru situaţia generală a bursei sau a unui
4343
sector al ei; determinarea ponderii diferitelor elemente ale eşantionului; alegerea datei de referinţă şi a îndexării.
Indicii bursieri se calculează, în mod tradiţional, ca un raport între suma preţurilor unui număr determinat de acţiuni (de obicei ale celor mai reprezentative companii din diverse ramuri) şi numărul acţiunilor respective. În funcţie de modul de calcul, numărul acţiunilor poate fi diferit de la un indice la altul, ca de altfel şi ponderea ce li se atribuie în cadrul formulei de determinare.
Indicii bursieri reflectă fluctuaţiile pieţei în general şi ale anumitor sectoare economice, în special. Utilitatea indicilor bursieri este deosebită pentru investitori. Evoluţia acestora este luată în considerare în procesul de plasare şi fructificare a capitalurilor. Includerea unui titlu de valoare în componenţa indicelui reprezintă pentru firma emitentă o consacrare, aceasta devenind o valoare sigură.
Din punct de vedere al alcătuirii lor, există două categorii de indici bursieri: din prima generaţie (Dow Jones Îndustrials, Financial Times, Nikkei), precum şi indici bursieri din a doua generaţie (Standard and Poor 500, NYSE, Topix ş.a.) care au un grad de relevanţă mai ridicat datorită cuprinderii unui număr mai mare de firme din domenii de activitate tot mai diverse (instituţii bancare, de asigurări, firme de transporturi şi telecomunicaţii etc.).
Cel mai cunoscut este indicele Dow Jones, creat în anul 1884, care reflectă activitatea bursei de pe Wall Street. În structura sa sunt incluse 30 de valori ale unor firme industriale incluse în cotaţia oficială a bursei. Acest indice nu arată cursul mediu al acţiunilor componente, ci evidenţiază evoluţia pieţei în două momente diferite; de aceea se şi exprimă în puncte.
Bursa din Paris s-a îmbogăţit cu încă doi îndici: SBF120 şi SBF250, care au o bază de calcul mult mai largă şi contribuie la crearea unei imagîni clare a pieţei.
Indicii bursieri au ca funcţie principală, aşadar, reflectarea evoluţiei bursei. Ca tendinţă generală, se poate constata o creştere continuă a pieţei bursiere. Astfel, îndicele Dow Jones crescut de la 1.000 de puncte în anii ’60 la 2.000 de puncte în anii ’80, pentru ca în noiembrie 1996 să depăşească 6.540 puncte.
Totodată, se constată evoluţii neconcordante ale bursei şi vieţii reale, în sensul că tendinţa bursei este determinată nu numai de acţiunea unor factori economici, ci şi a unora specifici economiei simbolice.
În acest context, se relevă natura şi consecinţele crizei bursiere şi a crahului bursier. Crahul bursier reprezintă prăbuşirea cursurilor titlurilor financiare pe pieţele bursiere. Explicaţia sa de află în strânsă legătură cu modul de organizare a speculaţiei valorilor mobiliare cotate la bursă. În general, a specula înseamnă a anticipa evoluţia pieţei bursiere. Atunci când se anticipează o creştere a cursului, se cumpără un titlu în scopul de a-l revinde mai târziu, în condiţiile în care creşterea se va realiza şi se va obţine un anumit câştig. Aceste operaţiuni de bursă care constau în cumpărarea de titluri în perspectiva unei creşteri de cursuri şi a revânzării în scop de câştig se numesc à la hausse. Se poate specula de asemenea şi à la baisse, atunci când se mizează pe scăderea cursului unei acţiuni. Speculaţiile bazate pe realităţi economice au un rol cert în cadrul bursei şi sunt recunoscute în cadrul acesteia.
În schimb, dacă în mod voluntar sunt înşelaţi cumpărătorii potenţiali, dacă se cumpără şi se vinde pe baza unor informaţii confidenţiale, se dezvoltă o speculaţie dăunătoare, deoarece cursul acţiunilor nu se va fundamenta pe elementele economice reale.
Un adevărat seism a fost înregistrat pe pieţele bursiere în 19 octombrie 1987, în contextul unei vaste mişcări de dereglementare (eliminarea unor restricţii legislative naţionale), dezvoltării tehnologiilor de comunicaţii internaţionale şi al multiplicării produselor financiare tot mai sofisticate. S-a dezvoltat astfel o piaţă internaţională de capital pe care suma tranzacţiilor financiare se ridică la peste 10.000 de miliarde de dolari zilnic (faţă de aproximativ 15 miliarde de dolari valoarea tranzacţiilor comerciale).
Tendinţa de globalizare a pieţelor financiare a imprimat noi dimensiune pieţei bursiere mondiale. Piaţa este dominată de potenţialul şi volumul de activitate al burselor de valori din New York, Tokio şi Londra. Aceste centre financiare se detaşează dîn punct de vedere al potenţialului lor şi al numărului de firme listate, precum şi al creşterii continue a ponderii investitorilor instituţionali.
O altă caracteristică a principalelor burse de valori o constituie tendinţa de internaţionalizare, manifestată prin creşterea permanentă a numărului de societăţi străine care participă pe listele de cotaţii ale burselor naţionale şi prin volumul crescând al tranzacţiilor desfăşurate de cumpărătorii şi vânzătorii străini la aceste burse.
Totodată, activitatea principalelor centre bursiere este dominată de tendinţa de dereglementare, respectiv atenuarea formelor de control al bursei, precum şi de modernizarea acesteia, care presupune introducerea tehnicii electronice de calcul în mecanismul tranzacţiilor bursiere.
Bursa de valori de la Bucureşti (BVB) a fost înfiinţată în anul 1995.
4444
Indicele oficial al BVB este îndicele BET (Bucharest Exchange Tradîng). Acesta se calculează şi se publică în lei, dolari şi euro.
Piaţa bursieră este completată de piaţa extrabursieră. Pe această piaţă sunt tranzacţionate valori mobiliare emise şi necotate la bursă: acţiunile emise de societăţile ce nu întrunesc condiţiile de admitere la cota bursei, titlurile emise de fondurile mutuale, obligaţiunile guvernamentale şi municipale, obligaţiunile emise de societăţile comerciale ş.a.
Piaţa extrabursieră este numită „over the counter” (OTC) şi este piaţă electronică, preluând în bună măsură tehnicile de tranzacţionare bursiere.
În România, această piaţă se numeşte RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotation), ca variantă a pieţei americane NASDAQ şi funcţionează din octombrie 1996.
Teme pentru dezbatere
Rolul creditului în economia modernă.
Caracteristicile valorilor mobiliare.
Factori de influenţă ai cursului bursier.
Bibliografie
Gh. CEŢOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, op. cit, pp 260 – 311.
4545
CAPITOLUL VI
Piaţa şi politica valutară
6.1. Caracteristicile şi funcţionarea pieţei valutare
Schimburile internaţionale de bunuri şi servicii şi deplasările de capitaluri între naţiuni presupun raportarea monedelor naţionale între ele.
Relaţiile monetare generate de schimburile economice internaţionale, precum şi cele determinate de definirea unităţii monetare pe plan internaţional, formează piaţa monetară internaţională. În cadrul acestei pieţe, un loc aparte revine pieţelor valutare, pe care se realizează comerţul cu valute, prin operaţiuni de vânzare-cumpărare, precum şi devize (cambii, bilete la ordin şi cecuri), exprimate în valută străină.
Piaţa valutară internaţională concentrează cererea şi oferta de devize la nivel internaţional şi cuprinde totalitatea pieţelor valutare naţionale, în interdependenţa lor.
În urma operaţiunilor desfăşurate pe pieţele valutare (pieţe de schimb) sunt procurate mijloacele de plată internaţionale utilizate în relaţiile de schimb. În cazul în care exportatorii dintr-o ţară sunt plătiţi în moneda altei ţări, ei vor schimba în moneda naţională; importatorii vor achita contravaloarea bunurilor importate după ce, în prealabil, au schimbat moneda naţională cu moneda ţării exportatoare. Astfel, se nasc, paralel cu tanzacţiile cu bunuri tranzacţiile cu monede. Aceste schimburi se efectuează pe pieţe specializate, numite pieţe de schimb (pieţe valutare). Aceste pieţe permit confruntarea ofertelor şi cererilor de devize şi asigură determinarea cursurilor valutare. Piaţa de schimb este considerată una dintre cele mai importante pieţe. Prin caracteristicile sale, se manifestă ca cea mai apropiată de piaţa perfectă, pe care informaţia circulă rapid şi operaţiunile sunt efectuate fără obstacole.
1. Spre deosebire de pieţele bursiere, care au o localizare precisă, în cazul pieţei de schimb nu poate fi vorba de o piaţa localizată. Astfel, confruntarea ofertei cu cererea de devize nu presupune întâlnirea lor fizică. Comunicarea se realizează prin instrumente moderne de transmisie (telefon, telex), completate cu o reţea informatică specializată, care permite efectuarea şi înregistrarea rapidă a operaţiunilor. Prin aceasta, piaţa de schimb apare ca o piaţă „reţea” care transcede spaţiile economice naţionale.
2. Piaţa de schimb este o piaţă continuă. Ea funcţionează, practic, fără întrerupere, cursurile fiind cotate 24 de ore din 24 şi reflectă complet şi rapid orice informaţie disponibilă.
3. Este necesară distincţia între piaţa valutară internaţională, pe care circulă creanţe exprimate în diferite monede şi piaţa valutară naţională, pe care se vând şi se cumpără, contra monedei naţionale, valute liber convertibile. În majoritatea cazurilor, agenţii nebancari – întreprinderile şi particularii – nu au acces direct pe piaţa de schimb. Operaţiunile de schimb sunt efectuate de către bănci. În proporţie hotărâtoare, operaţiunile sunt realizate între bănci şi alţi întermediari financiari. Prin aceasta, piaţa de schimb rămâne în bună măsură o piaţă înterbancară. Însă numai anumite bănci participă pe această piaţă; se spune despre acestea că sunt formatoare de curs (market makers). O mare parte a operaţiunilor este efectuată între intermediari (bănci, curtieri etc.) şi sunt de natură financiară. Rezultă că piaţa de schimb este, în primul rând, o piaţă de gros, faţă de piaţa de detail, care caracterizează tranzacţiile băncilor cu clienţii îndividuali.
4. Piaţa de schimb este o piaţă de risc, care permite agenţilor economici administrarea riscului de schimb cauzat de fluctuaţia cursurilor valutare.
5. Dualitatea pieţei de schimb. Schimburile comerciale nu explică decât o parte din activitatea totală a pieţei valutare. În proporţie tot mai mare, operaţiunile de schimb au ca obiect operaţiunile financiare şi mişcările înternaţionale de capital. În perioada actuală, deplasările de capital, arbitrajele şi tehnicile moderne de gestiune a riscului de schimb deţin ponderea principală în activităţile desfăşurate pe piaţa valutară.
6. Pieţele valutare naţionale se supun legislaţiei monetare şi financiare din fiecare ţară şi sunt supuse controlului băncilor centrale.
Pe pieţele de schimb se confruntă ofertele şi cererile de diverse monede. Este necesară examinarea provenienţei acestor cereri şi oferte de monedă locală şi monede străine. Astfel, pentru o anumită ţară, importatorii alimentează oferta de monedă naţională şi cererea de devize, în timp ce exportatorii realizează o cerere pentru moneda ţării considerate şi o ofertă de devize. Aşadar, cererea pentru monede străine provine de la importatorii locali (pentru a plăti achiziţiile externe), precum şi de la exportatori (când doresc să convertească în monedă naţională încasările valutare). Oferta de monede străine provine de la exportatorii locali şi de la importatorii externi. Însă cererea şi oferta de monedă nu se determină numai ca urmare a schimburilor de bunuri şi servicii. Ele rezultă, de asemenea, din schimbul de active monetare şi financiare. Pe plan internaţional, se constată tendinţa de devansare netă a volumului comerţului internaţional de cel al
4646
tranzacţiilor valutare; ca urmare, fiecare operaţiune comercială poate genera mai multe operaţiuni de schimb derivate.
Cererea şi oferta pe piaţa valutară, deşi se desfăşoară primordial între instituţii (mai ales bănci), poate viza şi populaţia.
În majoritatea ţărilor, numai băncile şi întermediarii specializaţi (curtieri sau brokeri) intervin direct pe piaţa schimburilor. Băncile operează pe piaţa schimburilor pentru a executa ordinele clienţilor lor şi în cont propriu. Agenţii bancari – întreprinderi şi particulari – nu acced direct pe piaţă, a cărei funcţionare este asigurată de mai multe categorii de agenţi economici: întreprinderi industriale, comerciale, bancare etc., gestionarii de fonduri şi persoanele fizice; autorităţile monetare, în special băncile centrale; băncile comerciale şi curtierii, consideraţi profesioniştii pieţei care asigură funcţionarea acesteia. Curtierii (brokerii) nu joacă decât un rol de intermediari. Băncile operează pe piaţa de schimb pentru a executa ordinele clientelei şi în cont propriu. Clienţii care au conturi în bănci cu depozite în valută şi în monedă emit ordine către băncile lor pentru schimbarea anumitor sume într-o altă monedă.
Băncile primesc ordinele, numite „ale clientelei”, pentru a cumpăra sau vinde devize. La acestea se adaugă ordinele de vânzare şi cumpărare ale însăşi băncii care efectuează operaţiuni în cont propriu. Ordinele de vânzare şi cumpărare sunt centralizate pe această piaţă înainte de a fi executate. În urma centralizării, băncile stabilesc operaţiunile de realizat pe piaţa de schimb. În cadrul băncilor, această activitate este asigurată de un personal specializat (cambiştii). La început sunt compensate ofertele şi cererile clientelei pentru aceleaşi devize. Diferite ordine de cumpărare sau vânzare realizează un curs instantaneu al monedei naţionale. De exemplu, dacă oferta de lei este superioară cererii, banca dispune de o ofertă netă de lei pe care cambiştii vor căuta să o plaseze cel mai bine pe piaţă. Dacă ordinele clientelei constau într-o cerere netă de lei, cambiştii se vor preocupa pentru a asigura cantitatea respectivă de monedă pe piaţă.
În concluzie, în cadrul băncilor, operaţiunile de schimb sunt executate de cambişti. Ei centralizează ordinele clientelei, stabilesc compensaţiile şi transmit pe piaţă ofertele şi cererile excedentare de devize. Totodată, ei comunică cu alţi cambişti şi intermediari printr-o reţea diversificată de comunicare.
Pe piaţa schimburilor pot interveni şi autorităţile monetare pentru a regla eventualele fluctuaţii, operaţiuni denumite „controlul schimburilor”.
Finalizarea operaţiunilor de schimb are loc prin transferul depozitelor bancare între cumpărători şi vânzători. Schimbul fizic de piese monetare sau bilete este rezervat persoanelor fizice care, într-o măsură tot mai mare, utilizează instrumente dematerializate (de exemplu, cărţile de credit).
6.2. Tipologia şi sistemul cursurilor valutare
Stabilirea raportului (echivalenţei) între moneda natională şi monedele altor ţări poartă denumirea de cotaţie (cotare).
Pe piaţa interbancară, cotaţiile se stabilesc continuu. În afara acestor cotaţii, unele pieţe propun şi cotaţii de referinţă care au un rol informativ pentru clientela băncilor care nu au acces pe piaţa valutară (de exemplu, la Paris se publică zilnic cursuri indicative ale Băncii Franţei).
Fiecare bancă propune celorlalte bănci (ca şi clientelei sale) un curs la care cumpară devize şi un curs la care vinde . Cursul publicat sub forma a două cifre reprezintă, în ordinea scrierii cifrelor, cursul de cumpărare şi cursul de vânzare. Aceste cursuri indică poziţia băncii în calitate de cumpărător sau vânzător de valută.
Pentru a realiza un câştig bancar, cursul de cumpărare propus trebuie să fie mat mic decât cursul de vânzare. Această dublă cotaţie (cumpărătoare şi vânzătoare), care se regăseşte pe toate pieţele financiare care funcţionează continuu, se datorează faptului că intermediarii sunt de fiecare dată potenţiali vânzători sau cumpărători, conform ordinelor clientelei lor, în timp ce pe piaţa bunurilor aceştia sunt succesiv cumpărători, apoi vânzători.
În funcţie de baza de raportare există două modalităţi de cotare: cotare directă şi cotare indirectă.
Cotarea directă (incertă) permite exprimarea preţului monedei străine în moneda natională. Această metodă stabileşte cantitatea de monedă naţională care poate fi vândută sau cumpărată pentru o unitate de monedă straină (de exemplu: 1 $ = 25.792 lei). Majoritatea ţărilor exprimă cursul de schimb prin această metodă. În acest caz, unitatea monetară străină rămâne constantă, iar unitatea monetară naţională variază.
Cotarea indirectă (certă). Prin această metodă se determină cantitatea de monedă străină care poate fi cumpărată sau vândută pentru o unitate monetară naţională. Cotează indirect lira sterlină, monedele ţărilor aparţinând Commonwealth, francul belgian ş.a. (de exemplu 1£ = 1,56$, 1£ = 2,63 DM).
Raporturile în care diferite monede se schimbă între ele se modifică permanent, ceea ce face necesară interpretarea cursurilor valutare. Aceasta se face diferit în funcţie de tipul cotării. În cazul cotării directe,
4747
creşterea cantităţii de monedă naţională oferită pentru o unitate de monedă straină exprimă deprecierea monedei naţionale. În cazul cotării indirecte, creşterea cantităţii de monedă straină care poate fi cumpărată sau vândută cu o unitate monetară naţională exprimă deprecierea monedei străine.
Pe piaţa valutară, în funcţie de momentul efectuării tranzacţiilor şi al virării banilor în conturi, au loc două genuri de operaţiuni: la vedere şi la termen.
Piaţa la vedere constă în vânzarea sau cumpărarea de diferite monede care trebuie livrate în cel mult două zile lucrătoare de la încheierea tranzacţiilor. Devizele circulă şi sunt schimbate în două modalităţi: schimb manual, corespunzător ordinelor particularilor, - în acest caz, devizele circula sub formă de bilete şi cecuri de călătorie; schimb scriptural, prin care băncile schimbă devizele între ele prin intermediul transferurilor.
Piaţa la termen cuprinde operaţiunile de vânzare şi cumpărare care se încheie la cursul existent în momentul respectiv, plata efectuându-se la termene care pot varia (până la 12 luni). În cadrul acestui tip de operaţiuni nu este necesară prezenţa disponibilului în momentul încheierii tranzacţiei, acesta fiind necesar la termenele convenite.
Pe principalele pieţe se manifestă tendinţa de reducere a ponderii operaţiunilor la vedere în favoarea celor la termen.
Cursul de schimb ocupă un loc important în preocupările puterilor publice, deoarece măsoară preţul monedelor naţionale unele în raport cu altele. Totodată, cursul de schimb constituie un instrument obiectiv al politicii economice.
Cursul (rata) de schimb reprezintă preţul unei unităţi monetare naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric. El exprimă numărul de unităţi dintr-o monedă, necesar pentru a obţine o unitate dintr-o altă monedă (de exemplu, cursul dolarului la Bucureşti exprimă cantitatea de lei necesară pentru a obţine un dolar S.U.A).
Ca orice preţ, cursul de schimb reflectă cererea şi oferta pentru moneda respectivă pe piaţa valutară. Cursul de schimb îmbracă două forme: cursul oficial şi cursul de piaţă.
Cursul oficial se stabileşte sub influenţa autorităţii monetare şi este predeterminat. Rolul hotărâtor în determinarea cursului de piaţă îl are raportul dintre cerere şi ofertă.
Un rol important în formarea cursului valutar 1-a avut paritatea monetară, ca raport valoric între două monede sau între valorile paritare ale acestora. În funcţie de definirea valorii monedelor comparate, paritatea a dobândit diferite forme: metalică (aur, argint), valutară, DST.
În condiţiile funcţionării etalonului aur, raporturile valorice dintre valute se stabileau sub forma parităţii aur sau a valorii paritare, ca raport pe baza conţinutului în aur stabilit de autorităţile monetare pentru etalonul monetar naţional.
Până la declanaşarea crizei relaţiilor valutare internaţionale, raportarea la aur se făcea numai pentru dolar, celelalte monede raportându-se nemijlocit la dolar şi indirect la aur prin intermediul dolarului.
Cursul de schimb, ca preţ al unei monede exprimat în altă monedă, oscila în jurul parităţilor monetare, care îndeplineau indirect şi rolul de curs oficial. Sensul tradiţional al noţiunii de paritate dispare odată cu trecerea la cursurile fluctuante, fiind tot mai frecvent utilizată pentru a desemna echivalenţa dintre două monede la un moment dat, respectiv cursul de piaţă al acestora.
În condiţiile demonetizării aurului, la baza determinării raporturilor valorice dintre valute se află paritatea puterilor de cumpărare şi cursurile acestora. Evaluarea cursurilor de schimb şi a implicaţiilor lor asupra economiei necesită măsurarea lor.
Cursul de schimb nu există pentru o monedă anume, ci se determină un curs nominal al unei monede exprimat în alte monede. Astfel, preţul unei unităţi monetare, exprimat într-o altă unitate monetară, reprezintă cursul de schimb nominal. Cursul nominal se determină ca raport între preţul exprimat în moneda naţională şi un preţ oarecare exprimat într-o monedă străină.
Situaţia monedei naţionale influenţează cursul nominal. Valoarea acestuia va fi în creştere atunci când intervine deprecierea monedei naţionale (valoarea devizelor străine create). În cazul aprecierii monedei naţionale (valoarea devizelor străine se diminuează), cursul nominal se reduce.
Pentru a lua în calcul influenţa evoluţiei preţurilor, se determină cursul de schimb real. Acesta se determină prin corectarea cursului nominal cu raportul dintre preţul produselor străine şi preţul produselor naţionale.
Îmbunătăţirea competitivităţii produselor unei ţări necesită creşterea cursului de schimb real. Această situaţie se înregistrează atunci când preţurile străine exprimate în moneda naţională cresc în raport cu preţurile interne.
4848
Cursul de schimb între două monede este un curs bilateral. Pentru a putea urmări evoluţia valorii intemaţionale a unei monede, se determină cursul efectiv ca o medie a cursurilor de schimb bilaterale ale unei monede, corectată cu ponderea fiecărei ţări în comerţul exterior al ţării date. În realitate, există mai multe cursuri ale fiecărei monede. Această situaţie se datorează faptului că o monedă poate fi cotată pe diferite pieţe financiare, cât şi diversităţii modalităţilor de cotare. Evaluarea implicaţiilor modificării cursurilor asupra economiei se realizează în funcţie de regimul acestora. Astfel, în evoluţia relaţiilor valutare s-au înregistrat mai multe tipuri de cursuri:
a) cursuri fixe, apărute în urma acordurilor de la Bretton-Woods (1944), care prevedeau obligaţia statelor membre F.M.I, de a menţine variaţia cursurilor de schimb în limitele de ± 1 % (ulterior ± 2,25 %) în jurul parităţii monetare oficiale.
Sistemul postbelic a fost conceput ca un sistem al cursurilor fixe, dar ajustabile.
Această relativă stabilitate se asigură ca urmare a intervenţiilor băncilor centrale pe piaţa valutară, prin vânzări şi cumpărări de valute. Dacă la un anumit curs fix cererea de monedă naţională depăşeşte oferta, autorităţile monetare vor vinde propria monedă în schimbul altor valute, ceea ce va contribui la sporirea rezervelor valutare. Pentru un exces de monedă naţională, intervenţia băncii centrale are ca obiect cumpărarea propriei monede, reducându-se rezervele valutare oficiale;
b) cursuri flotante (fluctuante), a căror formare pe piaţa de schimb se realizează în raport cu cererea şi oferta. După anul 1973, se generalizează sistemul cursurilor flotante.
În funcţie de momentul în care are loc preschimbarea sumelor şi virarea lor în conturi, există:
a) cursuri la vedere (denumite şi cursurile zilei utilizate pentru valuta cotată), utilizate în operaţiunile de vânzare-cumpărare cu livrarea de devize în mai puţin de două zile lucratoare (sub 48 de ore);
b) cursuri la termen, utilizate de bănci pentru acele operaţiuni în care virarea banilor în conturi are loc într-un interval mai mare de două zile lucrătoare.
În general, cursurile la termen sunt diferite (mai mari) decât cursurile la vedere. Cursurile la termen sunt influenţate de diferenţa dintre ratele dobânzii, de intervalul de timp până la efectuarea plăţii (încasării) şi de previziunile privind evoluţia cursurilor la vedere. Corectitudinea previziunilor privind evoluţia cursurilor la termen condiţionează câştigul sau pierderea rezultate în urma schimbărilor de curs intervenite. Astfel, o rată a dobânzii mai mare pentru o anumită valută pune în evidenţă un proces inflaţionist mai accentuat, ceea ce face ca valuta respectivă să fie mai slab cotată în raport cu celelalte. Dobânda suplimentară de care beneficiază deţinătorii acestei valute până la termenul realizării schimbului valutar compensează nivelul mai redus al preţului valutei în momentul efectuării plaţii.
Teoria cursurilor la termen (cunoscută şi sub denumirea de paritatea ratelor dobânzii) se bazează pe adevărul că diferenţa dintre cursul la termen şi cursul la vedere trebuie să fie egală cu diferenţa ratelor dobânzii (pentru acelaşi interval de timp).
Diferenţele care apar între cele două cursuri fac posibile operaţiunile speculative, în vederea obţinerii de câştiguri. În cazul în care cursul devizelor în monedă naţională este preconizat a fi mai ridicat la termen, se manifestă tendinţa de a vinde devizele la termene cât mai îndepartate. Aceasta este situaţia în care cursul la termen oferă câştiguri cumpărătorilor. Invers, atunci când se aşteaptă o reducere a cursului pentru tranzacţiile la termen, în raport cu cele la vedere,există tendinţa de a schimba rapid devizele încasate. Acum, schimbul valutar provoacă pierderi celor ce deţin devizele.
Cursul de schimb se formează pe piaţa valutară în funcţie de oferta şi cererea de monedă natională şi devize. El poate fi abordat sub două aspecte: tehnic, respectiv din punct de vedere al caracteristicilor şi operaţiunilor desfaşurate pe piaţa de schimb a participanţilor etc. - şi, teoretic, care face posibilă explicarea mecanismelor pe baza cărora se formează şi evolueaza cursurile. Asupra cursurilor valutare acţionează simultan numeroşi factori economico-financiari, social-politici, psihologici ş.a., ale căror efecte sunt complexe.
Analiza acestor factori a condus la constituirea mai multor teorii care încearcă să explice formarea şi comportamentul cursurilor, precum şi influenţa lor asupra economiei.
Teoria clasică a cursurilor valutare aparţine lui D. Ricardo, care dezvoltă celebrul principiu al avantajelor comparative, indispensabil pentru a înţelege mecanismele de ajustare şi rolul cursului în diviziunea internaţională a muncii.
Principalii factori care acţionează asupra cursului sunt:
1) Pe termen scurt, cel mai important factor îl constituie raportul dintre cererea şi oferta a două monede. Atunci când oferta monedei naţionale este redusă, iar resursele unei valute sunt abundente, cursul monedei naţionale în raport cu valuta respectivă create (cursul valutei scade). Dacă oferta monedei naţionale
4949
este mare, iar cererea pentru o valută este ridicată, cursul valutei creşte în raport cu moneda naţională (are loc deprecierea monedei naţionale) Se presupune constanta influenţă a celorlalţi factori.
2) Paritatea (raportul) puterii de cumpărare a monedelor ce se schimba (PPC).Una dintre abordările de referinţa în domeniul formării cursurilor valutare, pe termen lung, o constituie teoria PPC. Această teorie porneşte de la următoarea ipoteză: valoarea unei monede este determinată de cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată la un moment dat, adică de puterea să de cumpărare internă (care evoluează în raport invers proporţional cu nivelul general al preţurilor interne).
Paritatea puterilor de cumpărare înseamna ca un curs între două monede trebuie să ajungă la un nivel ce permite agenţilor economici, din ţări diferite, să beneficieze de o putere de cumpărare egală.
PPC se exprimă prin cursurile la vedere, care se determină prin luare în calcul a preţurilor la care se vând produsele de bază prin schimburile reciproce ale ţărilor ale căror monede se compară şi a ponderii acestor produse în comerţul reciproc. Pe această bază se determină ce cantitate de bunuri se cumpară cu o unitate monetară pe pieţele ţărilor care efectuează schimburi. În acest fel, cursurile constituite între două valute exprimă puterea relativă de cumpărare a acestora.
Ipoteza dependenţei cursurilor valutare de evoluţia preţurilor a fost verificată în timp, unii teoreticieni sintetizând această relaţie prin teoria PPC. Astfel, această teorie, construită de economistul suedez Gustav Cassel, arată că rata de schimb va fi în echilibru atunci când nivelul general al preţurilor din două ţări echivalează raportul dintre cursurile monedelor lor
În concluzie, deşi nivelul preţurilor interne influentează cursurile, aceasta nu are loc proportional, întrucât "coşul" bunurilor care determină nivelul preţurilor interne nu este acelaşi cu cel al bunurilor care sunt comercializate pe plan internaţional. Totodată, cursurile sunt influenţate şi de alţi numeroşi factori, a căror acţiune este evidentă în condiţiile cursurilor flotante.
3) Abordarea monetaristă a cursurilor de schimb.
Conform abordării monetariste, determinarea cursului de schimb reflectă în primul rând echilibrul pieţei monetare. Teoria monetaristă a cursului se situează în cadrul regimului de cursuri flotante (flexibile).
Cursul de schimb, care este preţul relativ al monedelor, este determinat de oferta de monedă controlată de autorităţile monetare, pe de o parte şi de comportamentul deţinătorilor de monedă, pe de altă parte. Pentru rate ale dobânzilor date, rata de depreciere a monedei naţionale este egală, în concepţia monetaristă, cu diferenta între ratele de creătere a maselor monetare. Prin urmare, celelalte condiţii fiind egale, o creştere a venitului real intern determine o cerere suplimentară de monedă naţională şi se traduce printr-o apreciere a acesteia.
Această concluzie este opusă modelului keynesist, care susţine că o creştere a venitului real intern induce (celelalte condiţii fiind date) deprecierea monedei naţionale ca urmare a creşterii importurilor.
Una dintre concluziile importante ale abordării monetariste este următoarea: orice dezechilibru al cursurilor poate fi resorbit printr-o politică monetaristă.
4) Evoluţia dobânzilor.
Influenţa ratelor dobânzii explică, îndeosebi, evoluţia cursului la vedere. În condiţiile practicării cursurilor flotante, într-o mare proporţie, monedele se vând la termen. Diferenţele între cursurile la vedere şi cele la termen se explică prin teoria parităţii (raportului) ratelor dobânzii. J. M. Keynes este primul autor care a prezentat această teorie într-o formă sistematică. Ea se bazează pe adevărul că diferenţa între cele două cursuri trebuie să fie egală cu diferenţa între ratele dobânzii pentru acelaşi interval de timp. Pentru concretizare, propunem următorul exemplu: creşterea ratelor dobânzii din ţara A (rA) în raport cu ratele dobânzii înregistrate în ţara B (rB), determină deplasarea capitalurilor din ţara B către ţara A. Investitorii din ţara B vor cumpăra moneda ţării A la vedere. Cererea suplimentară pentru această monedă va antrena aprecierea monedei din ţara A şi deprecierea monedei ţării B. Dacă V reprezintă variaţia anticipată a cursului valutar, atunci:
V = rA-aB
Se pot înregistra urmatoarele situatii:
-rA>rB, dacă se anticipează o apreciere a monedei străine; în acest caz, costul de achiziţie mai mare al monedei străine compensează ratele dobânzii mai mari ale plasamentelor exteme;
-rB>rA, dacă investitorii străini anticipează aprecierea monedei naţionale care anulează avantajul plasamentelor naţionale.
5) Situaţia balanţei comerciale şi de plăţi.
5050
Problema clasică a influenţei reciproce dintre cursul valutar şi soldul comercial comportă două aspecte: analiza formării cursului pune accentul pe influenţa soldului comercial asupra cursului monedei naţionale; teoria devalorizării are în vedere impactul cursului asupra soldului comercial. Keynes şi neoclasicii (Mundell, Fleming) au fost preocupaţi de repercusiunile variaţiilor cursului asupra economiei prin intermediul influenţei acestora asupra balanţei de plăţi. În acelaşi timp, teoriile monetariste asupra balanţei de plăţi au analizat cu deosebire consecinţele politicii monetare asupra cursului de schimb.
Balanţa de plăţi influentează formarea şi evoluţia cursului prin prisma situaţiei contului curent şi a contului de capital. Astfel, raportul dintre importul şi exportul unei ţări influenţează situaţia monedei naţionale în raport cu monedele ţărilor participante la circuitul economic. O cerere sporită pentru exporturile naţionale, însoţită de reducerea cererii naţionale pentru importuri, conduce la îmbunătaţirea cursului monedei naţionale, ceea ce echivalează cu înrautăţirea situaţiei monedei străine. Ca urmare a creşterii cererii pentru exportul unei ţări, străinii vor oferi mai multă monedă decât solicită moneda ţării exportatoare. Astfel, preţul monedei străine se reduce, iar moneda naţională se apreciază. Dimpotrivă, sporirea cererii naţionale pentru importuri, corelată cu reducerea cererii externe pentru exporturile ţării respective determină deprecierea cursului monedei sale. Dacă moneda străină devine mai scumpă, cea naţională se depreciază. Prin urmare, când exportul devanseaza importul, se vor vinde mai multe devize pe piaţa valutară, ceea ce va conduce la creşterea cursului monedei naţionale. Invers, dacă importul este mai mare decât exportul, atunci pe piaţa valutara va fi cerere mare de valută străină pentru plata obligaţiilor faţă de exterior şi, prin urmare, se va oferi multă monedă naţională în schimbul celei externe, consecinţa fiind deprecierea monedei naţionale şi creşterea cursului valutelor solicitate.
Există aşadar o relaţie directă între soldul (pozitiv sau negativ) balanţei comerciale şi cursul monedei sale. Un sold pozitiv determină creşterea cursului, în timp ce soldul negativ acţionează în sens contrar, de scădere a cursului.
Sensibilitatea cursului se manifestă însă şi în raport cu alţi factori decât cei comerciali. Un rol crescând pe piaţa schimburilor revine operaţiunilor de credit internaţional pe termen scurt şi lung. Aceste capitaluri flotante reprezintă sume considerabile şi se deplasează într-o ţară sau alta în funcţie de rata de rescont. Când sosesc într-o ţară, aceste capitaluri se transformă în moneda naţională. Ele constituie oferta de monedă străină. Când capitalurile părăsesc o ţara, există o cerere pentru moneda ţării de destinaţie. Aceste deplasări pot provoca importante fluctuaţii în evoluţia cursurilor. În unele cazuri există tentaţia de a mări rata de rescont în scopul de a atrage capitaluri străine şi de a majora cursul monedei naţionale.
În cadrul fluxurilor financiare internaţionale, un loc distinct îl ocupă învestiţiile externe. Odată luată decizia de investire, sumele intră într-o ţară prin intermediul pieţei de schimb şi sunt deci susceptibile de a afecta cursul pe această piaţă.
Până acum am analizat influenţele exercitate de importuri şi exporturi asupra cursurilor, precum şi de deplasările de capital. Totuşi, evoluţia cursurilor este condiţionată şi de acţiunea altor factori economici şi psihologici, care pot modifica anticipările cu privire la puterea de cumpărare a monedei (intervenţia arbitrajiştilor, speculaţiile valutare, încrederea într-o anumită monedă naţională etc.).
Operaţiunile de arbitraj valutar sunt specifice pieţei valutare şi constau în vânzarea-cumpărarea de valute în scopul de a obţine profit, ca urmare a diferenţelor existente între cursurile valutare. Aceste operaţiuni bazate pe anticipările privind aprecierea şi deprecierea valutelor pot fi:
a) operaţiuni à la hausse, care au la bază anticipaţia conform căreia valuta cumpărată în prezent la un preţ reprezentând cursul la vedere se va vinde ulterior la un pret mai mare. În acest caz, valuta respectivă se va aprecia;
b) operaţiuni à la baisse, în cadrul cărora se anticipează deprecierea monedei deţinute. Pentru a evita pierderile, moneda respectivă urmează a fi vândută pentru a achiziţiona monede care se apreciază.
Speculaţiile valutare reprezintă operaţiunile efectuate pe piaţa schimburilor în scopul de a obţine câştiguri din diferenţele de curs valutar.
Spre deosebire de speculatori, al căror profit este condiţionat de corectitudinea anticipărilor efectuate, arbitrajiştii sunt acoperiţi contra riscului de schimb. Veniturile lor provin din diferenţa de mărime între cursul la termen şi cursul la vedere. Speculaţiile valutare pe piaţa intemaţională sunt favorizate de mai mulţi factori: dominaţia liberalismului monetar, care a condus la reducerea considerabilă a mecanismelor de control al cursurilor şi la unificarea pieţei intemaţionale a capitalurilor; progresele tehnologice, în special în domeniul informaticii, care au permis accelerarea vitezei circulaţiei monetare internaţionale; inovaţiile financiare, care conduc la diminuarea distincţiilor între plasamentele monetare şi financiare, între rezidenţi şi nerezidenţi.
În aceste condiţii, variaţiile cursurilor principalelor monede internaţionale sunt, cel puţin pe termen scurt, determinate mai mult de logica pieţelor financiare decât de mecanismele schimburilor economice. Acest
5151
fenomen se reflectă în tendinţa de "financiarizare" a cursurilor de schimb. Pe piaţa valutară internaţională, peste 90% din volumul tranzacţiilor îl ocupă transferurile de capital.
Factorii care concură la determinarea şi modificarea cursurilor, chiar dacă reprezintă variabile interdependente, nu acţionează în mod necesar în acelaşi sens. Prin urmare, este dificil de a comensura cu exactitate impactul fiecăruia asupra valorii monedei naţionale. Cu toate acestea, încrederea într-o anumită monedă, fundamentată în principal pe politicile guvernamentale şi evoluţia inflaţiei, reprezintă un factor esenţial în determinarea cursurilor. Astfel, cursul valutar la un moment dat reflectă mai mult situaţia viitoare (anticipată) decât cea prezentă.
6.3 Obiectivele şi instrumentele politicii valutare
Analiza politicii valutare comportă anumite nuanţări, în funcţie de raporturile sale cu celelalte componente ale politicii economice, sfera sa de cuprindere, precum şi de obiectivele şi instrumentele sale specifice. Unii autori consideră că "politica valutară este complet subordonată politicii monetare şi neautonomă în cadrul acesteia" (Gh. Manolescu, Politici economice, Ed. Economica, Bucureşti, 1997, p. 215).
Conceptul de politică valutară desemnează ansamblul de măsuri întreprinse de puterile publice în domeniul cursurilor de schimb, în scopul asigurării echilibrului extern şi al menţinerii inflaţiei în limite dezirabile.
Parte integrantă a politicii economice, politica valutară se află în strânsă interdependenţă cu politica monetară internă, reflectând raporturile existente între piaţa monetară internă şi piaţa internaţională.
Politica valutară pune în evidenţă, în primul rând, intervenţia autorităţilor monetare asupra evoluţiei cursului. Conţinutul său este determinat, înainte de toate, de caracteristicile organizării monetare pe plan intemaţional (în special regimul în vigoare al cursurilor de schimb) şi de obiectivele de politică economică ale ţării respective. Totodată, impactul politicii valutare este, în aceeaşi măsură, condiţionat de instrumentele utilizate de autorităţile monetare. În acest context, cursul de schimb devine un important instrument al politicii economice.
În afara obiectivelor generate ale politicii economice, politica valutară urmăreşte asigurarea stabilităţii monedei naţionale şi întărirea puterii sale de cumpărare, controlul inflaţiei şi consolidarea echilibrului balanţei externe. Pentru realizarea acestor obiective, politica valutară dispune de instrumente adecvate:
1)Reglementarea schimburilor valutare
În principal, aceste reglementări au ca scop limitarea operaţiunilor susceptibile să determine presiuni asupra cursurilor.
Deşi se manifestă tot mai accentuat tendinţa de liberalizare a operaţiunilor financiare internaţionale, nu sunt excluse anumite reglementări. Sistemele de control anterioare promovate în domeniul valutar sunt înlocuite cu noi reglementări, în special reguli prudenţiale pentru bănci în scopul de a le proteja împotriva riscurilor ratelor dobânzii şi cursurilor de schimb.
2) Modificarea parităţilor
Reprezintă un instrument de politică valutară utilizat pentru a acţiona asupra balanţei de plăţi.
Modificările de paritate sunt calificate ca devalorizări-revalorizări - în sistemul cursurilor fixe - şi deprecieri-aprecieri, pentru cursurile fluctuante.
Devalorizarea reprezintă o decizie oficială a autorităţilor monetare care constă în diminuarea valorii monedei naţionale în raport cu un etalon de referinţă (aur, o altă monedă etc.). Devalorizarea (sau opţiunea inversă, care este revalorizarea) nu este posibilă decât într-un sistem de cursuri fixe, în care parităţile monedelor cuprind cursuri oficiale şi stabilite în raport cu un etalon.
Deprecierea unei monede (pe plan extern) trebuie deosebită de devalorizare. Într-un sistem monetar în care băncile centrale nu sunt obligate să asigure stabilitatea monedelor naţionale în raport cu alte devize, cursurile fluctuează liber pe piaţa valutară. În aceste condiţii, deprecierea înseamnă diminuarea valorii unei monede în raport cu una sau mai multe devize.
Dacă la un paragraf anterior am analizat implicaţiile soldului comercial asupra evoluţiei cursurilor, acum vom avea în vedere efectele variaţiilor cursurilor asupra balanţei comerciale şi de plăţi.
Efectele devalorizării (deprecierii) se manifestă pe două planuri: pe de o parte, asupra preţurilor de import şi export (efectul-preţ); pe de altă parte, asupra volumului importurilor şi exporturilor (efectul-volum). Cele două efecte ale devalorizării nu sunt simultane: efectul-pret, degradarea termenului de schimb apare imediat; efectul-volum, reacţia importurilor şi exporturilor, se manifesta ulterior. De fapt, în aprecierea implicaţiilor devalorizării este necesară luarea în considerare a celor două tipuri de efecte şi a decalajului de timp în care se manifestă. Astfel, pe termen scurt (sub un an), se înregistrează o tendinţă de agravare a deficitului
5252
comercial, deoarece preţul importurilor exprimat în moneda naţională creşte rapid, în timp ce preţurile exporturilor rămân constante. Are loc degradarea termenului de schimb, definit ca raport între preţurile exportului şi preţurile importului.
Pe termen mediu (între unu şi patru ani), se manifestă consecinţe pozitive asupra balanţei comerciale: importurile scad, deoarece devin tot mai costisitoare şi sporesc exporturile, ale căror preţuri exprimate în moneda straină au scazut.
Pe termen lung, efectele devalorizării se atenuează progresiv, beneficiul iniţial de competitivitate fiind redus de propagarea inflaţiei importate, în urma creşterii preţurilor importurilor.
Această înlănţuire de efecte-preţ negative şi efecte-volum pozitive poate fi reprezentată prin "curba în J" (fig. nr. 1).
Fig. nr. 1: Efectul deprecierii monedei asupra balanţei comerciale
Această curbă descrie traiectoria soldului comercial ca urmare a devalorizării. În primul rând, se evidenţiază că balanţa comercială tinde să se deterioreze sub influenţa degradării termenului de schimb, ulterior competitivitatea ameliorându-se.
În cazul aprecierii monedei naţionale, se petrece un proces invers, numit "curba în cros".
Succesul politicii de devalorizare este condiţionat de capacitatea politicii economice de a tempera tensiunile inflaţioniste şi de a limita pe termen scurt partea de jos a "curbei în J".
3) Intervenţiile publice asupra cursurilor
Pentru a influenţa evoluţia cursului, băncile centrale intervin pe piaţa schimburilor valutare şi pe piaţa monetară. În bună masură, aceste intervenţii au loc la vedere şi au ca scop asigurarea echilibrului pieţei prin vanzarea sau cumpărarea de devize.
Băncile centrale ale ţărilor cu monedă slabă cumpără moneda naţională contra devize pentru a susţine cursul acesteia. Dacă aceste intervenţii sunt ineficace, cu alte cuvinte moneda nu îşi conservă cursul sau paritatea dorită, băncile centrale înregistrează pierderi. De fapt, ţările cu moneda mai slabă îşi vor diminua stocul de devize, iar valoarea în devize a datoriei externe se va mări.
O ţară cu moneda puternică, care trebuie să susţină o altă monedă pentru a putea evita aprecierea propriei monede, va spori volumul rezervelor sale în devize devalorizate. Aceste efecte ridică problema costurilor ocazionate de intervenţiile autorităţilor monetare pe piaţa valutară. Aceste intervenţii influenţează lichiditatea economiei naţionale. Când banca centrală cumpără propria monedă pentru a apăra cursul acesteia, are loc contracţia masei monetare aflate în circulaţie, ceea ce exercită o presiune deflaţionistă asupra economiei. Ţările cu monede puternice pot frâna presiunea inflaţionistă prin contracţia creditelor acordate economiei.
Paralel cu intervenţia pe piaţa schimburilor, băncile centrale pot să acţioneze asupra ratelor dobânzii în scopul atingerii obiectivelor din domeniul valutar. Eficacitatea intervenţiei pe pieţele valutare constituie obiectul a numeroase şi controversate dezbateri.
Soldulbalanţeide plăţi
Timpul (anii)
5353
Datorită efectelor sale macroeconomice, cursul valutar este considerat o variabilă economică strategică referitoare la capacitatea economică şi financiară a unei natiuni.
Cursul de schimb intervine în determinarea echilibrului macroeconomic. Repercusiunile variaţiilor sale asupra economiei, prin intermediul balanţei de plăţi, au fost surprinse în diferite modele economice. Mundell şi Fleming au introdus balanţa de plăţi în modelele neokeynesiste de tip IS-LM, care constituie un instrument de bază al analizei macroeconomice. Aceste modele îşi propun să compare eficacitatea politicilor monetare şi fiscale asupra balanţei de plaţi şi a venitului real.
Teme pentru dezbatere
a) Tipuri de cursuri valutare.b) Implicaţiile aprecierii şi deprecierii monedei.c) Caracteristicile politicii valutare în România.
Bibliografie
1. Gh. CEŢOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, op. cit, pp 311 – 326.2. I. BUCUR, op.cit., pp. 228 – 231.
5454
CAPITOLUL VII
Politica ocupării
7.1. Ocuparea şi subocuparea forţei de muncă
Echilibrul macroeconomic implică în mod necesar şi echilibrul pieţei muncii, iar acesta din urmă are mare importanţă economică şi social-politică.
Echilibrul pieţei muncii poate şi trebuie să fie abordat din mai multe puncte de vedere:
a) echilibrul funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei de muncă şi creşterii productivităţii muncii în condiţii strict determinate de producţie; b) echilibrul structural, care exprimă modul de distribuire a forţei de muncă pe sectoare, ramuri, activităţi, profesii, calificări, pe teritorii etc., în condiţii date ale nivelului producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii; c) echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă, condiţionat şi acesta de nivelul productiei şi productivităţii.
Legătura dintre producţie (Y), pe de o parte şi cantitatea de forţă de muncă (L) şi productivitatea muncii (w), pe de altă parte, se poate exprima printr-o funcţie de producţie:
Y = f(L, w)
Rezultă, prin urmare, că la un nivel dat al productivităţii muncii, volumul producţiei este în funcţie de volumul muncii prestate sau de numărul celor ocupaţi. Folosirea întregului potenţial de muncă al economiei reprezintă un factor al creşterii produsului şi venitului naţional, iar creşterea productivităţii muncii suplimentează aceste posibilităţi de sporire a producţiei.
În condiţiile determinate ale volumului şi ritmului de creştere a producţieiÎn condiţiile determinate ale volumului şi ritmului de creştere a producţiei sau venitului naţional şi respectiv al productivităţii muncii, din confruntareasau venitului naţional şi respectiv al productivităţii muncii, din confruntarea cererii şi ofertei sau a nevoii de muncă şi a resurselor disponibile de muncăcererii şi ofertei sau a nevoii de muncă şi a resurselor disponibile de muncă rezultăa nivelul ocupării de echilibru a forţei de muncă (vezi fig. nr. 1).rezultăa nivelul ocupării de echilibru a forţei de muncă (vezi fig. nr. 1).
Fig. nr. 1: Nivelul ocuparii de echilibru
Punctul A din acest grafic (aflat la intersecţia dreptelor Wt şi Lt, adică a productivităţii muncii şi populaţiei ocupate în momentul t) reprezintă ocuparea de echilibru, adică volumul ocupării resurselor de muncă compatibil cu nivelul productivităţii muncii, pentru un volum de activitate dat (producţie, venit naţional).
Din modul în care se pot combina factorii respectivi, din punctul de vedere al ocupării forţei de muncă, pot rezulta trei situaţii: a) oferta şi cererea de munca sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru (făcând abstracţie de structura ofertei şi cererii) este egală cu ocuparea deplină; b) oferta forţei de muncă (resursele de muncă) este mai mică decât cererea (nevoia socială), caz în care dezechilibrul îmbracă forma deficitului forţei de muncă, iar ocuparea de echilibru necesită fie resurse de muncă suplimentare (la nivelul creşterii dorite sau aşteptate), fie o creştere mai accentuată a productivităţii muncii; c) oferta de muncă (resursele disponibile) depăşesc cererea (nevoia socială), în acest caz nivelul ocupării de echilibru fiind inferior celui al ocupării depline, o parte a forţei de muncă rămânând fără utilizare.
În economia de piaţă, procesul utilizării forţei de muncă nu numai că este mijlocit de piaţă, dar se intersectează şi cu interesele întreprinzătorilor. Referindu-se la volumul ocupării în aceste condiţii, J. M. Keynes relevă: "Rezultă că atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe o unitate de ocupare a mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde atât în fiecare întreprindere şi ramură, cât şi pe ansamblu, de volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină de pe urma volumului respectiv
5555
de producţie. Căci întreprinzătorii se vor strădui să stabilească volumul ocupării la nivelul la care ei scontează că va fi maximizată diferenţa cu care încasările depăşesc costul factorial”.
Un concept mult dezbătut în literatura economică, îndeosebi în perioada care a urmat crizei economice mondiale din 1929-1932, este cel de ocupare deplină ("full employment”, "plein emploi"). El semnifică utilizarea completă a factorilor de produclie şi se referp atât la mâna de lucru, cât şi la capital.
Keynes consideră că ocuparea deplină este "o situaţie în care volumul global al ocupării rămâne inelastic la creşterea cererii efective pentru producţia care îi corespunde".
Din întreaga analiză a lui J. M. Keynes, în care se face şi o critică a dogmei clasice potrivit căreia "oferta îşi creează propria cerere", formulându-se totodată esenţa teoriei sale cu privire la legile ocupării mâinii de lucru, vom reţine pentru problema ocupării următoarele concluzii:
a) atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor este dată, venitul (atât cel nominal, cât şi cel real) depinde de volumul de ocupare a mâinii de lucru.
b) volumul forţei de muncă pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de suma a două cantităţi, şi anume suma cheltuielilor scontate pentru consum a colectivităţii şi, suma pe care este de aşteptat ca ea să o consacre investitiilor noi. D reprezinta astfel cererea efectivă.
c) ca urmare, volumul ocupării în starea de echilibru depinde de: (l)funcţia ofertei globale, (II) înclinaţia spre consum şi (III) volumul investiţiilor. Aceasta este -subliniaza Keynes - esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru".
Ocuparea deplină a forţei de muncă poate fi caracterizată prin raportul:
În realitate, un asemenea nivel nu este posibil datorită îndeosebi şomajului fricţional (despre care va fi vorba în capitolul următor). Prin cunoscutul raport al lui Lord Beveridge "Munca pentru toţi într-o societate liberă", (economistul englez este considerat părintele protecţiei sociale în Anglia), s-a formulat teza că ocuparea deplină "nu înseamnă că în mod automat şomajul este exclus, nu înseamnă că fiecare bărbat şi femeie în vârstă aptă de muncă şi capabil să muncească este ocupat productiv, în fiecare zi a vieţii sale de muncă". După el se putea admite că ocuparea deplină era asigurată dacă numai până la 3% din populaţia activă era în şomaj.
În conformitate cu aceasta, o economie sau o regiune se află în situaţia de subocupare dacă A este mai mare de 3% şi în situaţia de supraocupare, dacă A tinde către 0.
În mod absolut, ocuparea se exprimă prin numărul total al celor utilizaţi în activitatea socială. În mod relativ, se exprimă prin rata ocupării, determinată ca raport între numărul celor ocupaţi şi populaţia aptă de muncă.
În legătură cu problema ocupării forţei de muncă, în literatura economică s-au conturat mai multe poziţii. Sub influenţa "Teoriei generale" a lui Keynes, mulţi economişti occidentali au considerat că ocuparea deplină este, aşa cum afirma N. W. Arndt "cea mai importantă problemă", iar Gunnar Myrdal, Nicolas Kaldor ş.a. erau de părere că ocuparea deplină este "un factor important al creşterii economice". O altă categorie o reprezintă economiştii (între care Joan Robinson), care consideră ocuparea deplină ca o stare ideală ce are puţine şanse de realizare în economia actuală, iar adepţii neoliberalismului contemporan şi mai ales ai gândirii monetariste (precum Fr. A. Hayek, Hicks ş.a) susţin că ocuparea deplină este sursă a inflaţiei, preconizând renunţarea la conceptul ocupării depline şi la politica bazată pe acesta. Pe această bază ţinând seama de evoluţiile mai recente, mulţi economişti au ridicat valoarea lui a (procentul şomajului admisibil) la 6-7%.
7.2. Şomajul: concept, forme, nivel
Subocuparea forţei de muncă este legată în mod hotărâtor de existenţa şi amploarea şomajului. Acesta reprezintă astăzi unul din fenomenele cele mai puţin acceptate, care afectează în proporţii diferite economiile tuturor ţărilor, deşi şomajul a însoţit dezvoltarea ciclică, (fazele descendente ale ciclului), încă de la apariţia acestora.
Definirea şomajului a fost o problemă mult dezbătută în literatura economică. Dicţionarul de ştiinţe economice elaborat sub conducerea prof Alain Cotta, caracterizeaza şomajul ca "situaţia individului privat de muncă", dar menţionează că trebuie să se facă distincţie între şomajul voluntar şi şomajul involuntar, subliniind că "numai şomajul involuntar trebuie luat în considerare în judecarea situaţiei economice a ţării"
Frecvent, sunt consideraţi şomeri cei ce caută un loc de muncă şi au depus o cerere în acest sens la Agenda Naţională, de Angajări. Dar economistul francez Michel Didier arată că o anchetă recentă relevă că din 100
5656
de persoane înscrise la o agenţie de plasare, aproape un sfert nu erau şomeri în sensul definiţiei adoptate de Biroul Internaţional al Muncii.
În acest caz, şomajul apare ca rezultat exclusiv al cererii de muncă, ignorându-se cealaltă latură a pieţei forţei de muncă, şi anume oferta de locuri de muncă; ea lasă în afara sferei de cuprindere pe cei neînregistraţi, dar include pe cei ocupaţi şi care se înregistrează pentru schimbarea locului de muncă. Dar o asemenea definire practică nu ţine seama de faptul că pentru caracterizarea corectă a situaţiei de pe piaţa forţei de muncă, dacă este sau nu şomaj, trebuie să se ţină seama de ambele laturi.
Este cunoscută şi larg utilizată şi definiţia şomajului dată de Biroul Internaţional al Muncii - organizaţie din Sistemul Naţiunilor Unite - care elaborează statistici, studii şi analize pe problemele muncii, pe baza statisticilor furnizate de ţările membre - potrivit căreia este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi indeplineşte concomitent următoarele condiţii:
** -- ' ••' •• .,., -.-.
- este apt de muncă;
- nu are loc de muncă;
- este disponibil pentru o muncă salariată;
- caută un loc de muncă.
Deşi formulează indicii mai concrete şi mai clare, nici această definiţie nu elimină riscul de a lăsa în afara categoriei şomerilor anumite persoane care nu muncesc, deşi ar dori să o facă.
Din toate cele de mai sus, rezultă că frontiera (limită dintre utilizarea sigură şi şomajul indiscutabil), nu este foarte exact determinată, între cele două sfere existând o zonă labilă, a cărei mărime variază în funcţie de modul de abordare şi de metodologia de determinare, zonă care oricum pune în evidenţă un proces de subutilizare.
Încercând o caracterizare a fenomenului, se poate spune că şomajul reprezintă a stare (latură) negativă a economiei, concretizată într-un dezechilibru important al pieţei muncii, prin care oferta de forţă de muncă (sau cererea de locuri de muncă) este mai mare decât cererea de forţă de muncă din partea agenţilor economici (sau oferta de locuri de muncă) din parte acestora.
În analiza şi caracterizarea şomajului se iau în considerare următoarele laturi şi următorii indicatori:
a) nivelul şomajului, exprimat absolut prin numărul celor neocupaţi şi relativ, ca rată a şomajului, calculată ca raport între numărul şomerilor şi populaţia ocupată;
b) durată, definită ca timp scurs din momentul pierderii locului de muncă şi până la reluarea activităţii;
c) structura şomajului pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex etc.
Întrucât ocuparea deplină a forţei de muncă nu înseamnă, aşa cum s-a arătat mai înainte, o rată de 100%, ponderea persoanelor neocupate în perioada în care ele se află în proces de schimbare a locului de muncă sau a celor care nu se adaptează la condiţiile de muncă poartă denumirea de rată naturală a şomajului, ea este definită ca acel nivel al şomajuiui a cărui absorbire poate fi realizată numai prin investiţii pe seama inflaţiei, ceea ce ar conduce la creşterea preţurilor. În rata şomajului natural se cuprinde adesea şi numărul celor ce nu doresc să se angajeze, întrucât au mijloace de subzistenţă şi doresc să-şi trăiască viaţa într-un anumit fel, sau deoarece consideră condiţiile de muncă oferite inacceptabile. Pentru justificarea acestei rate se dau şi alte explicaţii.
În funcţie de această rată se vorbeşte, de obicei, despre starea de subocupare a forţei de muncă (când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală) sau de supraocupare (cand ea este mai mică).
Implicaţiile economico-sociale sunt diferite: în primul caz, al subocupării, se iroseşte munca socială, apar probleme sociale, creşte presiunea asupra salariului, iar in cel al supraocupării, forţa de muncă devine rară şi scumpă, salariile crescând mai repede decât productivitatea muncii.
În realitate, noţiunile respective - ocuparea deplină, subocuparea cu supraocuparea - sunt supuse unei analize critice, diferenţiate, în funcţie de condiţiile de loc şi de timp.
Se disting mai multe forme de şomaj, în funcţie de diferite criterii:
A. După originea şomajului:
5757
1) şomaj conjunctural sau ciclic, care se formează ca urmare a reducerii activităţii economice, în timpul fazelor de recesiune (criză);
2) şomaj structural, datorat schimbărilor care au loc în structura economică teritorială, socială a producîiei (activităţi economice);
3) şomaj tehnologic, format pe baza schimbărilor, prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu altele noi şi prin restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderii;
4) şomaj sezonier, întâlnit în anumite profesiuni în agricultură, construcţii, lucrări publice;
5) în unele lucrări şi analize se distinge şi un şomaj fricţional, care corespunde perioadei necesare trecerii de la o muncă la altă muncă sau pentru căutarea primului loc de muncă. Ponderea acestei forme este perceptibilă mai ales în economiile dinamice şi caracterizate printr-o mare mobilitate a forţei de muncă.
B. Din punct de vedere al intensităţii, se disting: şomajul deghizat (mai ales în ţările puţin dezvoltate); şomajul total şi şomajul parţial (reducerea numărului de ore sau zile lucrate săptămânal).
Formarea şomajului reprezintă un proces complex, care cuprinde două laturi: a) pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei şi b) creşterea ofertei de muncă, în condiţiile în care cererea de muncă nu se modifică în mod corespunzător.
Nivelul şi evoluţia şomajului se află în legatură cu fazele ciclului, dimensiunile cele mai ridicate întâlnindu-se în fazele descendente, de recesiune şi stagnare ale ciclului. În secolul XIX, ca de altfel şi în perioada interbelică, şomajul era unul dintre indicii cei mai vizibili ai depresiunii economice, atingând rate de până la 20%). În anii '70 şi '80, ratele şomajului au fost ridicate în raport cu ratele şomajului din anii '50 şi'60. La sfârşitul anilor '80, în ţările dezvoltate existau peste 30 milioane şomeri; una din 10 persoane apte nu era ocupată, faţă de 1 la 30, cu 10 ani în urmă. În anii '90, ratele şomajului au avut dimensiuni ridicate în majoritatea ţărilor dezvoltate.
Între factorii care conduc la formarea şomajului trebuie menţionată, în primul rând, insuficienţa creşterii economice, sau reducerea acesteia în diferitele faze ale ciclului economic. Michel Didier apreciază că insuficienţa creşterii economice este responsabilă pentru unul din doi şomeri. În al doilea rând, o contribuţie importantă o au restructurările şi reconversiunea economică, sub influenţa diferiţilor factori, mai ales a schimbărilor în tehnică şi tehnologiile de producţie, în structura de ramură şi teritorială a producţiei.
Acţionează în această direcţie şi apariţia unor noi contingente pe piaţa muncii, - în condiţiile în care oferta de noi locuri de muncă nu se adaptează operativ la această creştere - precum şi a altor factori economici şi sociali.
Analizând problema creşterii cererii de noi locuri de muncă până la începutul anilor '80, prof. Raymond Barre arăta, pentru Franţa, diverse cauze: a) creşterea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei creşteri demografice mai ridicate şi a unor ritmuri de pensionare mai reduse; b) sporirea ofertei de fortă de muncă feminină; c) inadaptarea mare a ofertei şi cererii de muncă, îndeosebi ca urmare a deficienţelor procesului de învăţământ, care nu asigurau orientarea profesională corespunzătoare; d) efectele depresive asupra activităţii economice, determinate de şocurile petroliere; e) restructurări în producţia internă, ca urmare a influenţei evoluţiilor de pe piaţa internaţională.
În ţările din Europa răsăriteană, care trce la economia de piaţă, formarea şi creşterea şomajului este determinată, aşa cum se arată şi în Raportul Comisiei Economice a ONU pentru Europa, de doi factori: a) refacerea echilibrelor şi stabilizarea macroeconomică presupune adoptarea unor politici restrictive în domeniul bugetar şi în cel al creditului; b) trecerea de la planificarea centralizată la economia de piaţă determină o reducere substanţială a locurilor de muncă, în multe sectoare economice o pondere însemnată căpătând-o şomajul structural şi cel conjunctural.
În România, numărul absolut şi rata şomajului au crescut odată cu restructurările economice, oscilând între 8-10 şi 12% din forţa de muncă. În anul 2000, rata şomajului a fost de 10,5% (peste un milion de persoane), iar în 2001 s-a redus la 8,6% (826,9 mii). Un fenomen mai nou îl reprezintă creşterea şomajului furnizat de sectorul privat.
7.3. Politici de ocupare
Şomajul are implicaţii negative economice, sociale şi umane importante, care nu pot fi ignorate, chiar dacă formarea lui nu poate fi evitată, iar după unii, ea nici nu trebuie dorită.
Printre aceste implicaţii, pe primul plan se situează neutilizarea unei părţi din principala avuţie - resursele de muncă ale ţării. Pentru relevarea acestei implicaţii a recesiunii şi şomajului care o însoteşte, se foloseşte adesea determinarea şi compararea produsului naţional brut potenţial, rezultat din utilizarea deplină a forţei
5858
de muncă şi cel real, obţinut în condiţiile de recesiune, ştiut fiind faptul că timpul neutilizat din cauza şomajului nu mai poale fi recuperat (output-ul pierdut fiind cunoscut sub denumirea de decalaj PNB (Gross National Product gap).
La acestea se adaugă efectele negative pentru cei ale căror venituri se diminuează, precum şi tensiunile sociale care rezultă din cauza şomajului.
Ca urmare, de la Keynes încoace, şomajul a constituit o problemă importantă nu numai de teorie, ci şi de politică economică. Preocupările de politică economică pentru diminuarea sau prevenirea şomajului sunt variate şi diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta, în funcţie de numeroşi factori economici şi politici. Din experienţa de până acum, se conturează concluzii interesante, care privesc atât neîncrederea în reţete miracol, cât şi necesitatea respectării unor corelaţii necesare între creşterea economică, productivitatea muncii, utilizarea forţei de muncă, durata muncii, creşterea salariilor şi dinamica preţurilor.
Observând evoluţia şomajului în Anglia, în legătură cu fazele ciclului economic şi cu alţi indicatori, pe o perioadă lungă de timp, A. W. Phillips punea în evidenţă, în 1958, evoluţia salariilor şi variaţia şomajului. Dupp aceastp relaşie, salariile cresc şi sunt mai mari atunci când şomajul este slab şi scad când şomajul este ridicat. Continuând aceste analize, în 1962 el ajunge la concluzia că există o legatură strânsă şi între evoluţia preţurilor şi rata şomajului: cu cât şomajul este mai ridicat, cu atât inflaşia se reduce.
Creşterea salariilor şi crelterea preţurilor care o însoţeşte se explică, în perioadele de expansiune economică, prin: creşterea cererii de forţă de muncă, insuficienţa numărului de lucrători şi concurenţa dintre aceştia pentru angajare. Invers se întdmplă în perioadele de recesiune. şomajul ridică aşadar numeroase probleme economice şi sociale, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung.
Pe termen scurt, se pune problema asigurării unor venituri minime pentru cei afectaţi, ceea ce se realizează prin ajutorul sau indemnizaţia de şomaj; în prezent, el diferă mult prin dimensiuni, cât ăi prin durata de timp pentru care se acordă. Astfel, ponderea indemnizaţiei faţă de salariul unei persoane oscila între 28% în Marea Britanie şi circa 55% în Italia, iar durata de acordare în săptămâni era de 65 în S.U.A., 51 în Canada, 52 în Germania (vest) şi Anglia şi 26 în Italia. În România, ajutorul de şomaj este reglementat prin legislaţia privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională, conform căreia, conceptul de şomer se defineşte astfel: „Persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor sunt considerate şomeri şi beneficiază, în condiţiile prezentei legi, de ajutor de şomaj şi de alte forme de protecţie socială, precum şi de sprijin în vederea reintegrării lor profesionale prin calificare şi recalificare”. Pentru a beneficia de ajutorul de şomaj, persoana în cauză trebuie să îndeplinească două condiţii: a) să fie înscrisă la oficiile forţei de muncă din cadrul direcţiei de muncă şi protecţie socială; b) starea sănătăţii să îi permită să fie încadrată în muncă.
Indemnizaţiile de şomaj se acordă din fonduri anume stabilite, susţinute în ţara noastră în proporţie de 4/5 ărin contribuţia întreprinderilor şi instituţiilor şi 1/5 prin contribuţia salariaţilor (reţinută din salariu).
Garantarea unui venit minim constituie o preocupare importantă, a cărui înfăptuire se loveşte, desigur, de limita resurselor existente în fiecare etapă şi implică adoptarea unor sisteme cât mai echitabile de acordare. În acelaşi timp, politicile adoptate vizează diminuarea şomajului, măsurile în acest domeniu putând fi grupate în următoarele categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri, măsuri care privesc populaţia ocupată, alte măsuri.
Din prima categorie fac parte şi acţiunile pentru pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă sau pentru reintegrarea celor eliberaţi din diferite ramuri ca urmare a restructurărilor tehnologice şi economice. De asemenea, un loc important îl pot ocupa facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi şi noi locuri de muncă, pentru trecerea la noi forme de angajare ş.a.
Problema de fond o constituie asigurarea creşterii economice, crearea condiţiilor pentru conferirea unui suport real şi dinamic acestei creşteri. Aceasta implică investiţii, activitate de inovaţii care să asigure competitivitate şi dinamism pe pieţele externe.
În toată această activitate, principiul călăuzitor trebuie să-l constituie utilizarea potenţialului creativ al naţiunii. În literatura economică au fost citate frecvent spusele preşedintelui de onoare al Federaţiei Naţionale a Industriei Japoneze, care, la sfârşitul anilor ’60, spunea: „Noi nu avem resursele naturale, nici putere militară. N-avem decât o singură resursă: capacitatea de investiţie a creierelor noastre. Ea este nelimitată şi trebuie să ne-o manifestăm. Trebuie să educăm, să specializăm, să echipăm. Această putere a minţii, prin forţa lucrurilor, va deveni, într-un viitor apropiat, bunul comun cel mai preţios, cel mai creator al întregii omeniri”.
De asemenea, în această acţiune, un loc important îl pot avea măsurile şi iniţiativele locale, adoptate de agenţii economici şi organele teritorial-administrative, astfel încât măsurile adoptate la nivel macroeconomic şi cele de nivel microeconomic să se armonizeze într-un tot unitar.
5959
Teme pentru dezbatere
a) Cauzele apariţiei şomajului.
b) Politici de ocupare a forţei de muncă.
Bibliografie
1. Gh. CEŢOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, op. cit, pp 429 – 441.
2. I. BUCUR, op.cit., pp. 134 – 137.
6060
CAPITOLUL VIII
Integrarea europeană şi politicile macroeconomice
8.1. Europolitici macroeconomice
Dinamica integrării europene s-a realizat în jurul politicilor ale căror obiective şi instrumente de promovare au evoluat în strânsă concordanţă cu etapele acestui proces.
Caracteristicile actuale ale politicilor comunitare decurg, pe de o parte, din noul context oferit de zona euro şi, pe de altă parte, din necesitatea depăşirii crizei instituţionale actuale şi a realizării coeziunii şi convergenţei europene.
O viziune de ansamblu asupra mecanismelor de concepere şi punere în funcţiune, presupune reflectarea fundamentelor juridico-instituţionale ale politicilor în UE. Este vorba, în primul rând, de o mare complexitate de tratate, instituţii şi instrumente juridice pe baza cărora sunt concepute aceste politici. Politicile europene s-au aflat permanent în centrul tratatelor: realizarea pieţei unice, prin intermediul Actului unic european; UEM, în Tratatul de la Maastricht; politica ocupării, în Tratatul de la Amsterdam, etc.
Prin transferarea responsabilităţii reglării pieţei unice la nivel european, s-au dezvoltat continuu politicile comune (politica agricolă, politica comercială şi politica în domeniul transporturilor, prevăzute prin Tratatul de la Roma), precum şi a politicilor în domeniul comerţului exterior şi al concurenţei, politica dezvoltării regionale ş.a.
Din punct de vedere juridic, statele membre dispun de două categorii de instrumente: legislaţia şi bugetul. În raport de utilizarea acestor instrumente, există politici reglatoare, care urmăresc protejarea şi controlul pieţei, pe baza existenţei unei legislaţii adecvate care să stabilească regulile şi mijloacele de control, precum şi politici distributive şi redistributive, bazate pe utilizarea creditelor publice.
Importanţa şi ponderea celor două categorii de politici diferă la nivelul statelor membre, în comparaţie cu nivelul comunitar. La nivel european, politicile distributive şi redistributive au un caracter limitat, fiind reprezentate, cu deosebire, de politica agricolă comună şi politica de dezvoltare regională. La statele membre, partea din venitul naţional repartizată sub formă de impozite şi alte contribuţii obligatorii este semnificativ superioară celei înregistrate în cadrul Uniunii. Dacă la nivel naţional sunt promovate politici distributive şi redistributive de amploare, la nivel comunitar prevalează politicile reglatoare. Numărul şi complexitatea instrumentelor utilizate pentru conducerea politicilor europene au evoluat pe măsura diversificării acestora. Deşi rămân importante instrumentele juridice (directive, reglementări, decizii) şi bugetul, pentru aplicarea proceselor de coordonare, numeroase alte instrumente s-au perfecţionat, incluzând recomandări, programe de acţiuni sau strategii comune, schimburi de informaţii şi de bune practici, elaborarea unor indicatori comuni, etc.
De asemenea, au apărut instrumente noi, în special „metoda deschisă de coordonare”, care presupune stabilirea de obiective comune ce urmează a fi introduse în strategiile naţionale. Evaluarea periodică a indicatorilor stabiliţi în comun permite efectuarea unor schimburi de experienţă şi de bune practici, ceea ce facilitează dezvoltarea propriilor politici în statele membre.
Un alt instrument introdus în urma procesului de la Lisabona îl constituie „abordarea integrată a politicilor”, prin care devine posibilă combinarea mai multor politici în strategii tot mai complexe.
Dispozitivul instituţional ocupă un loc esenţial în rândul mecanismelor de decizie şi control în cadrul Uniunii. Prin intermediul său se aplică un ansamblu original de proceduri de decizie, care se diferenţiază atât de organizaţiile internaţionale, cât şi de instituţiile etatice. Configuraţia generală este clădită pe „triunghiul instituţional”, care este alcătuit din Consiliul European, Comisia Europeană şi Parlamentul European şi care utilizează „metoda comunitară” în procesele decizionale prin care se elaborează politicile europene.
Evoluţia acestor instituţii este consecinţa întrepătrunderii a două tendinţe opuse: aceea de integrare, care conferă un caracter supranaţional instituţiilor europene şi cea a cooperării interguvernamentale, mult mai apropiată de funcţionarea organizaţiilor internaţionale clasice. Obţinerea consensului în guvernarea europeană presupune, de asemenea, consultarea şi participarea a numeroşi actori, printre care se situează administraţiile naţionale, grupurile de interese economice publice şi private, care joacă un rol sporit în raport cu instituţiile europene, actori colectivi de ultimă generaţie (comitete, asociaţii, ONG), etc.
Configuraţia actorilor şi formele lor de participare diferă de la o politică la alta. În scopul unei participări cât mai ample la elaborarea deciziilor, Comisia a publicat, în anul 2001, Cartea albă intitulată „Guvernare europeană”.
6161
Pe măsura extinderii şi a sporirii eterogenităţii, devine tot mai acută problema perspectivelor de reformă instituţională. Aceasta presupune o reflecţie aprofundată pentru adaptarea la noile condiţii şi crearea unor instituţii mai democratice şi mai eficace. Dincolo de consensul asupra necesităţii de a reforma regulile şi practicile actuale, diferenţele de opinii asupra modalităţilor practice rămân profunde.
Criza instituţională pe care UE o traversează de la sfârşitul anilor ’90 are interpretări diferite. Unii consideră că Uniunea traversează o simplă „criză de creştere”, care reclamă ajustări. Acesta este în principal argumentul care figurează în centrul reflecţiilor asupra „guvernării”. Numeroşi sunt cei care susţin, din contră, că arhitectura instituţională actuală a Uniunii este fundamental improprie să determine practici satisfăcătoare.
Reforma instituţională trebuie să ţină cont de realitatea că Uniunea reprezintă un sistem hibrid, care împrumută unele elemente ale federalismului, dar se bazează, în bună măsură, pe procedee interguvernamentale tipice organizaţiilor internaţionale. În mare parte, are ca obiectiv coordonarea politicilor naţionale şi adoptarea de politici comune. Printre exigenţele reformatoare, un rol important îl ocupă preocuparea pentru „democratizarea” instituţiilor economice europene. O asemenea cerinţă este determinată de constatarea existenţei unui veritabil paradox în UE: abandonul semnificativ de suveranitate din partea statelor membre nu a fost încă substituit de un echivalent la scară comunitară. Această incapacitate pune în evidenţă faptul că modelul de guvernare economică a Uniunii se aseamănă mai mult cu gestiunea unor autorităţi independente juxtapuse, decât cu un proces politic de gestiune. Prin aceasta, se recunoaşte existenţa unui deficit democratic la nivelul statelor membre şi al Uniunii, precum şi prevalenţa guvernării prin reguli în raport cu guvernarea prin politici discreţionare. Pornind de la insuficienţele generate de prioritatea acordată regulilor, se consideră că democraţia oferă o şansă suplimentară pragmatismului, în timp ce închistarea în reguli generează rigiditate şi imobilism. Totodată, consultarea şi dezvoltarea marilor orientări de politică economică, reprezintă o garanţie de supleţe şi adaptabilitate la circumstanţe. Prin sistemul de norme şi proceduri necesare, democraţia asigură responsabilitate şi credibilitate actorilor, precum şi transparenţa funcţionării sale. Prin aceasta, democraţia poate deveni un factor de eficacitate economică.
Relaţii dintre democraţie şi economie sunt complexe, fiind influenţate de numeroşi factori. Uneori, este posibilă apariţia unor stări tensionale între anumite principii ale pieţei (individualism şi inegalitate) şi unele principii ale democraţiei (egalitatea şi spaţiul public).
Adepţii reformării instituţiilor europene pornesc de la constatarea că actuala doctrină, care asigură primatul economicului asupra politicului şi a libertăţii economice asupra libertăţilor politice, privilegiază piaţa în raport cu democraţia.
În consecinţă, sunt propuse soluţii care să conducă la absorbţia actualului deficit democratic, considerat actualmente ca susţinător al eficacităţii, precum şi la remedierea dificultăţilor care constrâng tot mai mult politicile naţionale.
Direcţia majoră de atingere a acestor deziderate o constituie regândirea constituţiei economice a Europei, în special a rolului specific al politicilor monetare şi bugetare în realizarea obiectivelor comune (europene) şi/sau naţionale în conformitate cu calităţile specifice democraţiei.
Problemele sunt numeroase şi, nu de puţine ori, îşi găsesc rezolvări diferite: consecinţele bugetare ale integrării monetare europene, concilierea politicii monetare europene centralizate cu politicile bugetare naţionale descentralizate, suficienţa coordonării politicilor economice în condiţiile existenţei politicii monetare unice, armonizarea independenţei cu responsabilitatea Băncii Centrale Europene, etc. Una dintre cerinţele esenţiale ale restructurării sistemului instituţional european o constituie raportarea la anumite exigenţe democratice fundamentale: responsabilitate, transparenţă şi credibilitate.
Criza instituţională pe care o traversează UE a pus în evidenţă slăbiciunea mecanismelor de responsabilitate. Acest concept a devenit laitmotivul discursurilor privind reforma Uniunii. În acest sens, numeroase dezbateri au fost consacrate problemelor independenţei şi responsabilităţii BCE.
Susţinută de partizanii politicii monetare stabile şi autonome, euro/scepticii consideră BCE ca simbolul triumfului unei logici supranaţionale şi tehnocratice asupra exigenţelor de suveranitate. Dilema constă în a responsabiliza o instituţie definită ca independentă în documentele privind constituirea sa.
Deşi, în principiu, nu sunt incompatibile, în practică independenţa şi responsabilitatea sunt dificil de conciliat.
Majoritatea economiştilor recunosc necesitatea şi rolul independenţei BCE în sporirea eficacităţii politicii monetare. Problema constă în recunoaşterea faptului că, în democraţie, independenţa reprezintă un concept relativ, în sensul că implică responsabilitatea în accepţiunea sa politică. BCE are definită o concepţie clară privind politica economică a Uniunii: reducerea rolului şi ponderii statului în economie (prin reducerea cheltuielilor publice) şi realizarea unei pieţe a muncii mai flexibile, prin reducerea generozităţii sistemului de protecţie socială. În comparaţie cu situaţia băncilor centrale naţionale, în textele europene nu este prevăzută
6262
nici o procedură de responsabilitate a BCE în faţa unei instanţe politice. Mai mult, BCE are puterea de a sancţiona guvernele care nu pun în aplicare politica pe care o preconizează, situaţie care reclamă restabilirea simetriei în guvernarea economică a Europei. Totodată, exigenţele democraţiei pledează în favoarea politicilor economice diferenţiate, ceea ce afectează regulile actuale de guvernare prin mix-policy, respectiv prin combinarea politicilor monetare, bugetare şi structurale. Politica monetară este, prin definiţie, unică şi centralizată, în timp ce marjele de manevră ale politicilor bugetare naţionale (descentralizate) sunt reduse. Există, astfel, un dezechilibru instituţional major între o bancă centrală independentă (care nu este responsabilă în faţa Parlamentului) şi o pluralitate de entităţi bugetare. De vreme ce ţările membre ale Uniunii nu pot utiliza instrumentele politicii monetare, a cărei responsabilitate a fost transferată BCE, trebuie să urmeze o disciplină bugetară mai strictă. Pentru acest scop a fost adoptat Pactul de stabilitate şi creştere, care stabileşte noi reguli în ceea ce priveşte marjele deficitului bugetar şi de îndatorare publică acceptate. Anumite variaţii conjuncturale sunt tolerate şi este prevăzută o procedură complexă de urmărire a deficitelor. Aplicarea de restricţii pentru politicile bugetare în UEM se poate justifica numai dacă sunt întrunite anumite condiţii: existenţa unei probleme de prim rang, repercusiunile să se manifeste la nivel pan-european, nu numai naţional şi să fie consecinţa unificării monetare şi nu numai a integrării europene. Consecinţele prevederilor Pactului asupra capacităţii statelor de a manipula propriile politici au suscitat argumente pro şi contra.
8.2. Pactul de stabilizare şi creştere
În favoarea aplicării Pactului este invocată, printre altele, necesitatea coordonării politicilor economice în zona euro. Fiind date externalităţile declanşate prin manipularea politicilor economice într-o zonă deschisă (în special efectele de „locomotivă” ale politicilor expansioniste asupra statelor vecine), este de dorit ca politicile bugetare ale statelor membre să fie coordonate între ele, precum şi coordonarea lor cu politica monetară. Un mix-policy inadecvat, care presupune combinarea unei politici monetare restrictive cu o politică bugetară laxistă determină rate ridicate ale dobânzii, o slabă rată a investiţiilor, un curs de schimb supraevaluat şi, pe ansamblu, o creştere economică slabă.
Procedura de supraveghere a politicii bugetare inclusă în Pact trebuie să permită concentrarea atenţiei guvernelor asupra nevoii de coordonare a propriilor politici. În aceste condiţii Pactul poate apărea ca o soluţie imperfectă, dar pragmatică în problema coordonării politicilor bugetare.
Una dintre principalele acuze la adresa Pactului vizează caracterul incert al fundamentelor sale teoretice. În esenţă, este vorba de constrângerea exercitată asupra guvernelor ţărilor din zona euro, care înregistrează un deficit public „excesiv”, de a înregistra, pe termen mediu, un echilibru sau chiar excedent.
Incontestabil, noile mutaţii pe plan politic şi economic, jocul intereselor naţionale şi concilierea poziţiilor diferiţilor parteneri ş.a. vor marca în mod esenţial viitorul politicilor economice în UE. Dezbaterile pe această temă scot în evidenţă trei aspecte esenţiale: aprecierea concretă a conjuncturii şi evaluarea în timp a instrumentelor de politică mixtă, stabilirea combinaţiilor optime între diferite instrumente de politică economică şi determinarea condiţiilor în care politica economică poate exercita o influenţă stabilizatoare în condiţii de incertitudine.
Teme pentru dezbatere
a) Instituţii europene şi politici macroeconomice.b) Politica fiscală în Uniunea Europeană.c) Caracteristicile politicii monetare europene.
Bibliografie
1. Gh. CEŢOIU, V. CORNESCU, I. BUCUR, op. cit, pp 592 – 610.2. I. BUCUR, Restructurare instituţională şi politici europene în volumul România în U.E. Potenţialul
de Convergenţă, Editura Economică, 2006.
BIBLIOGRAFIE
Ion Bucur, Bazele macroeconomiei, Editura Economică, 1999
6363
Gh. Creţoiu, I. Bucur, V. Cornescu, Economie, Editura C. H. Beck, 2003
F. Teulan, Rolul statului în economie, Institutul European, 2002
J.P. Faugerè, Moneda şi politica monetară, Institutul European, 2000
J. Généreux, Politici Economice, Institutul European, 1997
6464
