2

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Calculatoare,Informatică şi Microelectronică

CATEDRA ŞTIINŢE SOCIOUMANE

P o l i t o l o g i e

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

Chişinău2007

CZU 32.001(075.8) P 75

IntroducereLa hotarele anilor 80-90 ai secolului trecut planurile de studii ale instituţiilor superioare de

învăţământ din Republica Moldova au suferit schimbări radicale. În cadrul deideologizării societăţii postsovietice pregătirea umanitară a viitorilor specialişti s-a modificat, incluzând noi discipline, printre care şi Politologia – disciplină relativ nouă pentru fostul spaţiu sovietic-socialist. Noua disciplină are o pondere vădită în maturizarea personalităţii, fiind chemată să formeze cultura politică de înaltă probă şi să cimenteze poziţia civică a tinerilor cetăţeni.

Prezentul curs este elaborat de către un colectiv de profesori ai catedrei Ştiinţe socio-umane de la Universitatea Tehnică a Moldovei, care îndeplinesc sarcina didactică la această disciplină, şi reflectă modesta experienţă de predare acumulată în acest răstimp. El este adresat în primul rând studenţilor ce-şi fac studiile cu frecvenţă redusă la UTM, dar poate fi de real folos şi altor categorii de persoane cointeresate.

Cursul include cele mai generale teme ale disciplinei. Colectivul de autori: Ion Vangheli, dr. conf. univ. (temele 4, 8, 9, 10, 12, 14), Manole Cartofeanu, dr. conf. univ. (temele 2, 3 ), Sergiu Tihun, dr. conf. ( temele 6, 8, 12), Mihai Guzgan, dr., conf. univ. (tema 15), Ana Danielean, lector superior univ. (tema 10), Veronica Roşca, lector univ. ( temele 1, 5), Veronica Buzu, lector asistent (temele 6, 7), Vitalie Maftei, lector univ. (temele 11,13).

Coordonator şi redactor principal – Ion Vangheli, dr. conf. univ.Colectivul de autori:dr.conf.Ion Vangheli,dr.conf. ManoleCartofeanu ş.aTehnologie computerizată:Alexei Vangheli,Viorel LeancăPolitologie: Ciclu de prelegeri pentru învăţ.cu frecvenţă redusă /Univ. Teh. a Moldovei. Catedra Ştiinţe Socioumane ; col. de aut. : Ion Vangheli, Manole Cartofeanu, Sergiu Tihun, … , coord. , red. : Ion Vangheli. - Ch.: UTM, 2007. -205 p.Bibliogr. p. 203 - 204ISBN 978 - 9975 - 45 - 044 -7500 ex.

32.001(075.8) P 75

1

Probabil că nu vom greşi dacă vomâ spune, că nu este om matur cât de cât cărturar, care să nu spună ceva sau să nu se pronunţe despre politică, să constate nişte nereguli în activitatea organelor de administraţie publică, să se revolte privind adoptarea unor decizii sau legi de către guvernanţi, ori să accepte, chiar să laude, pe unele persoane publice pentru activitatea pe care o desfăşoară în interesele comunităţii. Cu siguranţă printre aceştia se pot regăsi şi cei, care după absolvirea liceului, se încumetă să urmeze o facultate. Câte ceva din ale politicii ei ştiu, au o oarecare imagine toţi din disciplinele ciclului umanitar, mai ales din istorie, pe care le-au studiat în instituţiile şcolare. În şcoala superioară aceste cunoştinţe se vor îmbogăţi şi aprofunda prin studierea disciplinei „Politologia” despre care un gânditor rus al epocii luminilor Iurii Krijanici zicea că acestea ar fi extrem de indicate regilor, împăraţilor şi consilierilor lor. El aprecia politica drept înţelepciune regală, cea mai distinsă dintre toate ştiinţele lumeşti, regină a tuturor ştiinţelor. Este o expresie plastică, şi în mare măsură dreaptă. Deşi, în zilele noastre mai există şi funcţionează monarhii, aceştia, adică monarhii domnesc, fiind asistaţi de instituţii democratice, dar practic nu guvernează.

Observaţia lui Krijanici rămâne actuală, pentru că astăzi „regii” şi „împăraţii” sunt cei din rândurile cetăţenilor de rând şi care

sunt aleşi de electorat. La guvernare pot accede toţi, care au aptitudini alese, adică de înaltă probă, şi în corespundere cu legislaţia în vigoare din diferite state. Iar cei care completează şi vor completa rândurile guvernanţilor de diferite nivele trebuie să aibă o pregătire intelectuală bună, iar, printre altele, să cunoască bine şi ştiinţa politică.

Politologia astăzi se impune ca o componentă fundamentală a ştiinţelor socio-umane, iar cunoaşterea ei este binevenită nu numai politicienilor, ci oricărui cetăţean.

Universul politic în diversele lui forme şi aspecte de manifestare va fi în centrul atenţiei în cadrul ciclului de prelegeri care urmează.

Tema 1. Obiectul Politologiei

Planul:1. Politica ca obiect de studiu2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice3. Legităţile generale, categoriile şi funcţiile politologiei. Politologia în sistemul ştiinţelor

politice

1. Politica ca obiect de studiu

Evoluţia societăţii contemporane a determinat politica să dobândească o importanţă tot mai mare. Complexitatea dezvoltării sociale, care are la bază progresul societăţii contemporane a dus la extinderea şi ramificarea politicii, la pătrunderea ei în zone care altădată erau apanajul indivizilor sau al unor comunităţi restrânse. S- ar putea spune că orice problemă care priveşte soarta unui individ poate să aibă caracter politic. În momentul de faţă s-a accentuat politizarea unor mase mari de oameni, atât prin dezvoltarea fără precedent a procesului de afirmare naţională, cât şi prin creşterea generală a nivelului de informare şi cultură. În consecinţă, politica a încetat de mult să mai fie apanajul politicienilor de carieră. Niciodată termenul de politică nu a fost atât de solicitat ca în zilele noastre.

Precizarea obiectului unei ştiinţe în general şi în mod deosebit al unei ştiinţe sociale, cum este cazul politologiei, este o problema extrem de dificilă, complexă şi care presupune un permanent proces de definire şi redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea şi dinamica vieţii politice contemporane, din marea explozie informaţională, precum şi din apariţia a numeroase ştiinţe de studiu a societăţii, în special a celor de graniţă cu politicul.

Stabilirea obiectului de studiu al ştiinţei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul său distinct de studiu; noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi legităţile specifice cu care aceasta operează; funcţiile îndeplinite în domeniul cunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai ales în practica socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupa in sistemul ştiinţelor sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială.

2

Ca obiect de studiu al politologiei este considerată politica ca subsistem al sistemului social global.

În legătură cu aceasta se pune întrebarea: care sunt modalităţile de abordare a politicii? Doar politica o putem urmări ca mod de organizare şi conducere a comunităţilor umane globale, ca acţiune politică manifestată în relaţiile între clase şi categorii sociale, între acestea şi instituţiile politice, relaţii care se manifestă în acţiunile pentru obţinerea puterii politice. O faţetă sub care se prezintă politica îl constituie şi programele politice, care cuprind strategii, metode, mijloace pentru realizarea intereselor subiecţilor acţiunii politice. Un deosebit interes îl prezintă şi cultura politică care reprezintă un ansamblu de orientări prin care membrii unei societăţi se raportează la viaţa politică a societăţii. Forma caracteristică sub care se manifestă politica după părerea unor politologi este aceea a raportului dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre conducători şi conduşi.

Politica reprezintă acel domeniu al vieţii sociale în care se desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă în mod organizat, pentru promovarea anumitor interese care se manifestă sub o multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de grup social, naţionale, internaţionale, interese economice, spirituale, politice. Servirea şi promovarea diversităţii de interese, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate se constituie în domeniul politic.

În consecinţă, politologia poate fi definită ca disciplina care studiază, analizează şi descrie sistemul politic, fenomenele politice, comportamentul politic, surprinzând legile care guvernează dezvoltarea politică a societăţii. Prin urmare, domeniul de studiu al politologiei îl constituie realitatea politică, jalonată de elementele sistemului politic. Ea studiază politicul ca sistem, urmărind aspectele sale raţionale, instituţionale, acţionale, social-psihologice, culturale. Desemnând trăsăturile generale ale vieţii politice, fenomenele, procesele care caracterizează viaţa politică, ştiinţa politică devine deosebit de utilă pentru înţelegerea mecanismelor de conducere a societăţii.

Unii cercetători sunt de părerea că politologia este o ştiinţă a statului, aducând în discuţie în acest sens etimologia cuvântului politic, derivat din cuvântul grecesc „polis”, adică oraş-stat, sau cum mai spun alţii cetate-stat. Însă, deşi statul este elementul central al politicului, cercetarea nu trebuie să se limiteze numai la studiul activităţii statului, ceea ce ar îngusta evident obiectul politologiei.

Sunt răspândite de asemenea şi teorii politice după care obiectul politologiei ar fi puterea politică, ceea ce nu poate fi ignorant sau exclus din obiectul ei. În rândul acestor cercetători îl menţionăm pe Max Weber care observa drept obiect al politicului puterea sau repartiţia puterii fie între state, fie între diverse grupuri din interiorul aceluiaşi stat. În cadrul acestei concepţii încadrăm şi pe alţi politologi: R. Aron, G. Burdeau, M. Duverger. Pentru G. Burdeau puterea politică reprezintă factorul în jurul căruia se concertează viaţa politică.

Putem menţiona o definiţie deosebit de cuprinzătoare a obiectului ştiinţei politice, conform căreia aceasta se referă la : organizaţiile puterii politice, descrierea şi analiza celor mai importante forme de dominaţie politică, descrierea şi analiza celor mai importante asociaţii politice din interiorul statului, partidelor, prezentarea rolului pe care îl joacă ideile politice în fundamentarea şi dezvoltarea organismelor puterii politice, împărţirea şi dobândirea puterii în stat, legătura puterii politice cu autorităţile sociale, raportul dintre state în context mondial.

Evident că nici politologia nu este în măsura să epuizeze întreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteză şi din acest punct de vedere este unica ştiinţă din cadrul ştiinţelor politice capabilă prin studiul ei, să acopere întreaga sferă de cercetare a politicului.

2. Apariţia, afirmarea şi dezvoltarea ştiinţei politice.

Politologia, ca ştiinţă şi obiect de studiu, a apărut şi s-a dezvoltat pe măsura evidenţierii tot mai pregnante a politicului în viaţa socială şi a dezvoltării celorlalte ştiinţe despre societate. Aceste împrejurări au făcut ca politologia să nu apară de la început ca o ştiinţă distinctă în raport cu alte ştiinţe sociale, şi în mod deosebit, cu alte ştiinţe politice. De aceea, o perioadă îndelungată de timp, politologia se regăseşte sub denumirea de ştiinţa politicii sau ca părţi ale altor ştiinţe. Există şi situaţii în care obiectul său de studiu se confundă cu alte ştiinţe politice.

3

Apariţia „ştiinţei şi teoriei politice” o datorăm, în primul rând, filosofilor greci Platon şi discipolului său, Aristotel, care în preocuparea sa pentru „guvernământul perfect”, a întemeiat o nouă disciplină socială, concepută ca o scentia regală în rândul ştiinţelor ce vizează societatea, analizând politica din perspectiva cerinţelor generale ale polisului, în care individul trebuie să se integreze ca cetăţean. Politica devine activitatea care îi leagă pe oameni, îi organizează şi îi conduce, de aceea omul este pentru Aristotel „zoon politikon”. Iar scopul cel mai înalt aparţine politicii, ştiinţa „cea mai stăpânitoare şi conducătoare în cel mai înalt înţeles”. Politica este cea mai înaltă dintre toate ştiinţele (Aristotel, Politica, cartea a III-a). Aristotel contribuie la inaugurarea unui studiu pozitiv al politicii, la introducerea fenomenelor politice în sfera cercetării ştiinţifice.

Momente importante ale apariţiei şi dezvoltării politologiei se leagă de diferite trepte de progres social precum perioada antichităţii, cu diferitele sale centre, caracterizată prin apariţia elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada feudală, fiind caracterizată prin dominaţia fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renaşterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca ştiinţă politică modernă, anume prin reprezentantul său de vază Nicollo Machiavelli cu lucrarea „Principele” (1513); epoca modernă, în care se lărgeşte sfera de cuprindere a cunoştinţelor politice; perioada contemporană, când politologia cunoaşte o larga dezvoltare şi se conturează clar ştiinţa politică ca ştiinţă politică distinctă.

Considerându-i, şi pe bună dreptate – pe Platon, Aristotel, Cicero, Toma D’Aquino, Nicollo Machiavelli, Jean Bodin etc. drept întemeietorii ştiinţei politice, care au întreprins primele demersuri serioase şi au realizat primii paşi considerabili în direcţia respectivă, prin acestea nu vom conchide totuşi că aceştia au creat şi ştiinţa autonomă, distinctă – Politologia - în sensul în care o concepem astăzi. Odată cu extinderea şi creşterea rolului şi importanţei domeniului politic, cu diferenţierea ştiinţelor care studiază acest domeniu sub aspectele sale generale şi particulare, cu dezvoltarea legată de elaborarea unor noi principii şi metode de cercetare - anume în aceste circumstanţe politologia va deveni ştiinţă distinctă.

Disocierea politologiei, individualizarea ei ca ştiinţă de sine stătătoare a început abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu creşterea considerabilă a rolului şi locului politicului în domeniul cunoaşterii teoretice şi a practicii sociale. Acest proces de emancipare a ştiinţei politice s-a desfăşurat în doua etape:

a) prima etapă s-a desfăşurat la mijlocul secolului al XIX-lea şi a vizat în principal, desprinderea politologiei împreuna cu sociologia de celelalte ştiinţe socio-umane;

b) cea de a doua etapa s-a consumat către sfârşitul secolului al XIX-lea şi a constat în separarea ştiinţei politice de sociologie, fenomen asociat şi cu apariţia noului său sens şi conţinut de ştiinţă a studierii politicului şi tot ce ţine de acesta.

Un rol important în afirmarea studiului sistematic al politicii a revenit înfiinţării unor şcoli superioare de ştiinţe politice într-o serie de ţări occidentale (Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., Spania), urmărind obiectivul pregătirii specialiştilor pentru aparatul de stat şi administraţie. Astfel, în 1857, în cadrul Colegiului din Columbia (S.U.A.) a fost înfiinţată prima catedră de istorie şi ştiinţe politice, având drept scop cercetarea proceselor politice din societatea americană. În anul 1871 se înfiinţează Şcoala liberă de ştiinţe politice de la Paris (actualul Institut de Studii Politice al Universităţii din Paris). În Italia, după modelul francez, în anul 1875 s-au pus bazele Şcolii de Ştiinţe Sociale „Cesare Alfieri” din Florenţa, iar în 1880 îşi începe activitatea Şcoala de Ştiinţe Politice din Colorado (S.U.A.). Pentru Marea Britanie este specific procesul de înfiinţare a Şcolii de economie şi ştiinţe politice din Londra în anul 1895, fiind secondat de înfiinţarea primei catedre de ştiinţe politice în cadrul Universităţii din Londra în anul 1912, acesta reprezentând, în general, modul în care, către finele secolului al XIX-lea, ştiinţa politică şi-a consacrat apariţia în calitate de ştiinţă autonomă. În perioada interbelică şi îndeosebi postbelică, studierea politologiei în SUA, în Europa apuseană şi nordică, Canada şi Japonia s-a generalizat, atât ca ştiinţă cât şi ca obiect de învăţământ.

Discuţiile şi controversele în jurul noţiunii de „ştiinţa politică” şi a obiectului ei de studiu au continuat, fiind determinate şi influenţate de particularităţile naţionale ale dezvoltării gândirii politice. În anul 1954 s-a produs un eveniment marcant în evoluţia ştiinţei politice, considerându-se că vest-germanul Eugen Fischer Baling a propus termenul „politologie”, ca denumire pentru ştiinţa politică.

4

Termenul a căpătat adeziunea lui Gert von Eynern în articolul „Politologie”, publicat în 1954, însă se pretinde că în acelaşi an, termenul ar fi fost lansat şi în Franţa de Andre Therive.

În ceea ce priveşte specificul constituirii ştiinţei politice în Republica Moldova, se cere de evidenţiat că „descătuşarea politologiei” s-a produs în contextul şi sub incidenţa „liberalizării” anilor 90. La sfârşitul anului 1989, este adoptată decizia Comisiei superioare de Atestare a U.R.S.S. de a introduce politologia în grupul ştiinţelor sociale, având un rol benefic în constituirea disciplinei politologice. Astfel, au fost fondate primele catedre de politologie şi în Republica Moldova în contextul unei acute necesităţi de formare a unei autentice culturi politice part icipative, a mentalităţilor şi comportamentelor democratice. Astăzi în condiţiile refacerii vieţii şi sistemului politic democratic, a necesităţii formării şi pregătirii cetăţenilor, a racordării învăţământului din Republica Moldova la cel european şi universal, studiul ştiinţei politice a devenit o necesitate.

3. Legităţile generale, categoriile de bază şi funcţiile politologiei. Politologia în sistemul ştiinţelor politice

Pentru explicaţia ştiinţifică a politologiei se impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: noţiunile, categoriile, conceptele, procesele şi legităţile specifice cu care aceasta operează; funcţiile îndeplinite în domeniul cunoaşterii, a interdisciplinarităţii şi mai ales în practica socială; locul pe care respectiva ştiinţa îl ocupă în sistemul ştiinţelor sociale şi politice; utilitatea şi eficienţa sa socială. Legile pe care le studiază politologia se manifestă ca tendinţe deoarece acţionează prin intermediul oamenilor, deci al unor factori subiectivi, ceea ce implică precauţie, prudenţă, elasticitate, relativitate în stabilirea şi definirea lor. Pornind de la premisa că o lege reprezintă ceea ce este esenţial, comun şi se repetă cu necesitate în cadrul fenomenelor din domeniul respectiv, putem considera că politologia studiază legile domeniului politic, care ar putea fi prezentate sub forma unor principii generale, cum ar fi :

- organizarea unui sistem politic bine articulat şi structurat în relaţii, instituţii şi concepţii, prin intermediul căruia societatea îşi asigură funcţionalitatea şi progresul. Este un fapt stabilit de realitatea istorică că fără un sistem politic societatea nu ar putea funcţiona;

- organizarea şi conducerea democratică a societăţii; Experienţa istorică demonstrează că, de regulă, numai în condiţiile unei organizări şi conduceri democratice sunt posibile progresul social stabil, bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, cu toate că «nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă sau autoînţeleaptă; mai mult decât atât: democraţia este cea mai rea formă de guvernare, dar toate celelalte s-au dovedit a fi mult mai rele »(Winston Churchill);

- armonizarea intereselor tuturor cetăţenilor, grupurilor şi categoriilor sociale. Promovarea progresului istoric nu se poate realiza decât în condiţiile satisfacerii intereselor tuturor, atât a celor generale, cât şi a celor de grup sau individuale;

- unitatea organică între libertate şi responsabilitate constituie un principiu de bază, deoarece progresul social nu poate fi asigurat decât prin manifestarea libertăţii în mod responsabil de către toţi membrii societăţii, indiferent de poziţia lor pe scara ierarhiei sociale;

- unitatea organică între organizarea şi conducerea democratică a societăţii şi bunăstarea şi prosperitatea tuturor cetăţenilor. Organizarea şi conducerea democratică este probată în primul rând de capacitatea sa de a asigura bunăstarea şi prosperitatea cetăţenilor, la rândul lor, bunăstarea şi prosperitatea nu-şi pot găsi rezolvarea favorabilă decât în condiţiile unui cadru de organizare democratică. [Călin Vîlsan]

Formulând asemenea principii trebuie să avem permanent în vedere că acestea nu sunt singurele şi este important modul în care factorii politici le cunosc şi ţin cont de cerinţele acestora în activitatea lor.

Având în vedere conţinutul, importanţa şi sfera sa de cuprindere, politologia reprezintă o ştiinţă de maximă generalizare a domeniului politic, care se ocupă de studierea legilor şi modalităţilor concrete în care acestea se manifestă, în funcţie de condiţiile istorice ale dezvoltării sistemului politic, categoriile de bază studiate de politologie sunt şi ele de maximă generalizare. Categoriile politologiei sunt mai cuprinzătoare decât categoriile ştiinţelor sociale speciale, angajate în cercetare unor sfere

5

sociale ale instituţiilor politice, proceselor şi fenomenelor politice. Politologia operează cu categorii ce includ noţiunile: viaţă politică, sistem politic, putere politică, stat, democraţie, doctrine politice, partide şi mişcări politice, regim politic, cultură politică, societate civilă, relaţii politice internaţionale etc. Ca şi legităţile politologiei, categoriile de bază au un caracter obiectiv, impuse de progresul istoric şi aflate într-o relaţie de cauzalitate şi interdependenţă.

Ca teorie generală a politicului, po litologia exercită în cadrul societăţilor, în special a celor democratice o serie de funcţii. Prin aceste funcţii, ea îşi exprimă, manifestă, rolul, utilitatea şi eficienţa socială. Amploarea acestor funcţii, utilitatea lor nu sunt aceleaşi în toate societăţile şi sistemele sociale, ci ele sunt, în mare măsură determinate de o serie de factori, cum ar fi natura regimului social şi a forţelor social-politice aflate la putere; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale; gradul dezvoltării vieţii polit ice şi în special a democratismului; sarcinile, obiectivele politice urmărite şi realizate. În esenţă, politologia exercită următoarele funcţii:

Funcţia cognitivă. Politologia realizează o funcţie de cunoaştere şi interpretare a realităţii politice. Această cunoaştere este obiectivă, nepartinica şi nepartizană, lipsită de poziţie şi încărcătură ideologică.

Funcţia normativ-aplicativă. Cunoscând realitatea politică şi prevăzându-i sensurile potenţiale ale evoluţiei, politologia antrenează implicit un sistem de valori în numele căreia face prognoza, exprimând capacitatea sa de a ierarhiza faptele politice şi tendinţele domeniului politic. Prin această funcţie se exprimă căile, mijloacele privind organizarea şi conducerea politică cât mai eficientă a societăţii.

Funcţia axiologică. Cunoaşterea realizată de politologie se materializează în elaborarea unor teorii, concepţii, doctrine şi programe politice, într-un cuvânt în crearea unor valori politice ce vor crea şi fundamenta cultura politică. Politologia nu numai că se întemeiază pe valori, ci ea însăşi creează valori politice, cum ar fi libertatea, democraţia, cultură politică participativă etc., fiind îndreptăţită să emită judecăţi de valoare, recomandări pentru ameliorarea guvernământului.

Funcţia prospectivă materializează funcţiile explicative şi cognitive ale ştiinţei politice, previziunea nefiind un scop în sine, ci un fundament pentru orientarea eficientă a activităţii practice. Scopul predicţiei reprezintă elaborarea unor decizii raţionale, eliminarea pe cât posibil a subiectivităţii şi aleatorului în practica politică. Singură sau împreună cu alte ştiinţe sociale sau politice de ramura, politologia poate prefigura modelele şi alternativele de dezvoltare sociale şi le pune la dispoziţia societăţii.

Funcţia praxiologică. Politologia nu este numai o ştiinţă teoretica, abstractă ci ea este dublata de o importanta dimensiune practică. Prin rezultatele şi concluziile la care ajunge, ea este în măsură să ofere soluţii pertinente pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului politic. Totodată politologia oferă modele alternative de dezvoltare social-politică fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicală a acestuia. Această funcţie reprezintă dimensiunea practică a ştiinţei politice, definind-o drept ştiinţa despre acţiunea eficientă a politicii, a deciziilor politice. Chiar dacă nu va oferi «reţete » infailibile, ştiinţa politică va stabili în schimb cadrul general, liniile majore ale acţiunii politice.

Funcţia educativ-civică şi patriotică. Prin valorile politice create şi puse în circulaţie, politologia contribuie în mare măsură la formarea şi dezvoltarea unei educaţii civice patriotice şi politice, a conştiinţei de sine a individului şi a societăţii vizează implicarea responsabilă a fiecărui cetăţean în activitatea politică în cadrul căreia să primeze spiritul civic, patriotic, democratic, respectarea valorilor general-umane.

Fiind o ştiinţa a studiului politicului, care nu poate fi înţeles decât în cadrul sociumului, adică al societăţii, politologia face parte atât din cadrul ştiinţelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla în relaţii de comunitate, dar şi de identitate, particularitate cu ştiinţele sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relaţia, raportul de comunitate dintre politologie şi ştiinţele sociale decurge din faptul ca toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre politologie şi ştiinţele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societăţii, specific fiecărei ştiinţe în parte. Între politologie şi ştiinţele sociale istoriceşte s-au constituit şi se dezvoltă relaţii de interacţiune, interdependenţă, de complementaritate reciprocă. Cunoştinţele, datele, informaţiile acestor ştiinţe

6

sociale sunt folosite de politologie în studiul politicului. La rândul lor şi aceste ştiinţe se pot folosi de datele şi cunoştinţele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza detaliată şi profundă a societăţii.

Un al doilea plan al relaţiilor, raporturilor este cel dintre politologie şi ştiinţele politice de ramura: filosofia politică, sociologia politică, antropologia politică, doctrina politică, ştiinţa puterii, ştiinţa partidelor, etc. Acest raport impune atât precizarea elementelor de comunitate între politologie şi ştiinţele politice de ramura, dar îndeosebi şi mult mai important, a celor de distincţie, de individualitate.

Politologia este singura ştiinţa politică care studiază politicul în ansamblul său, pe când celelalte ştiinţe politice cercetează doar unele segmente, părţi ale acestuia. În studiul său, politologia porneşte de la condiţiile generale ale societăţii, rezultatele cercetării sale fiind un bun al întregii societăţi, ele regăsindu-se în cadrul spiritualităţii politice generale ale societăţii; în ideologiile, programele, strategiile unor partide, forţe social politice. Nefiind legată de un anumit emitent politic, sau neaflându-se în serviciul acestuia, politologia realizează o cunoaştere obiectivă, cât mai apropiată de realitatea social-politică.

Concluzionând putem aprecia că relaţiile de interdependenţă, interdisciplinaritate şi complementaritate se menţin şi se amplifica între politologie şi ştiinţele politice de ramura. Astăzi ca urmare a creşterii rolului politicului în societate se amplifică şi consolidează statutul sistemic şi plurivalent al politologiei, ea impunându-se tot mai mult ca o ştiinţa fundamentala cu rol coordonator în studiul politicului şi al ştiinţelor politice.

După cum aţi putut observa şi după cum vă veţi convinge în continuare politologia, prin obiectul şi funcţiile sale, legăturile cu alte ştiinţe din ciclul umanitar, interacţionează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale: autoritate, obligaţiuni, libertate, egalitate, echitate, dreptate, democraţie, pace civică, consens, pluralism, responsabilitate ş.a., ceea ce îi conferă un prestigiu şi o autoritate deosebită în sistemul ştiinţelor umanitare contemporane.

Întrucât tineretul este viitorul oricărei societăţi, iar acest viitor în mare măsură este determinat de eficienţa şi calitatea guvernării, el este chemat să se implice în viaţa matură cât mai bine instruit şi pregătit, inclusiv în aspect politologic, mai întâi de toate ca alegător, iar în perspectivă ca potenţială persoană publică.

Tema 2. Politica în viaţa socială

În prelegerea de început a fost precăutată în mod succint biografia politologiei, obiectul ei de studiu, noţiunile de bază şi legităţile ei, funcţiile ei sociale, legăturile politologiei cu alte ştiinţe socio-umane. Din descifrarea termenului politologie rezultă că aceasta este ştiinţa despre politică. Despre semnificaţiile principale ale politicii în viaţa societăţii va fi vorba în prelegerea dată, a doua la număr în cadrul disciplinei date.

Planul:1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale vieţii sociale.2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sferei politice cu celelalte sfere.

1. Sfera politică în contextul sferelor fundamentale ale vieţii sociale.

Noţiunea de politică este una din cele mai vechi. Cuvântul respectiv derivă din limba greacă de la "politike" având la bază termenul "polis"(oraş-stat, cetate-stat) şi derivatele de la acestea - "politeea" (constituţie), "polites"(cetăţean), "politikos"(om de stat). În îmbinarea lor aceşti termeni alcătuiau cuvântul politike, adică semnificaţia de guvernare statală, orânduire de stat, organizaţia societăţii dirijată de o anumită putere, în primul rând de cea de stat.

După cum se ştie politica este un fenomen social istoric, ea apare treptat, la о anumita etapa istorica de dezvoltare, ca urmare a procesului de diferenţiere socială. Pe parcurs de secole politica a suportat mari transformări de la simplu la compus, de la ocazional, sporadic la constant, însoţitor

7

permanent şi absolut necesar al dezvoltării societăţii. În antichitate şi în evul mediu ea era perceputa la general fără a fi separată de alte fenomene sociale. Mai mult ca atât, se afirma că politica are un caracter universal si cuprinde toate sferele de activitate. La Aristotel, considerat părintele ştiinţei politice, viaţa socială în toate dimensiunile ei nu depăşea limitele vieţii politice şi era pusă întru totul în serviciile statului. Chiar şi omul, in viziunea gânditorului, se impune drept fiinţă politică.

Astăzi, când conţinutul general şi aspectele particulare ale politicii se deosebesc radical de cele iniţiale ale primelor epoci istorice, o astfel de interpretare nu este suficienta. Daca Aristotel in opera sa „Politica” о numea „ceea ce se referea la stat", apoi astăzi ea este numita „artă a posibilului”, „artă a guvernării”, studiu despre „cine, ce, când si cum obţine" puterea de stat. Prin urmare ea are cele mai diverse aspecte, înţelesuri, poate fi identificată cu luarea si implementarea unor decizii, distribuirea valorilor in societate, cu stabilirea unor ţeluri colective, cu cârmuirea socială, aspiraţia spre putere si lupta pentru obţinerea ei, cu articularea intereselor grupurilor si indivizilor, cu activităţile si procesul de exercitare a influentei etc.

Societatea umană reprezintă un fenomen complex specific alcătuit din mai multe elemente componente, unităţi şi sfere interdependente, şi concomitent în mare măsură autonome, de sinestătătoare: sfera economică, socială, politică şi spirituală:- -sfera economic reprezintă şi asigură funcţionarea infrastructurii materiale a societăţii;- sfera socială caracterizează condiţiile de existenţă a omului, cuprinde totalitatea comunităţilor

sociale şi relaţiile între ele, determinate de un şir de factori de ordin socio-cultural şi de civilizaţie;- sfera spirituală include instruirea, educaţia, ştiinţa, artele, religia, producerea permanentă ideilor,

cunoştinţelor, valorilor artistice etc.;- sfera politică a societăţii, despre care se va vorbi şi în întrebarea a doua a prelegerii date, cuprinde

o multitudine din cele mai diverse fenomene, lucruri, evenimente şi procese nemijlocit legate de puterea politică: instituţii politice, organizaţii, interese, relaţii, norme, idei, programe etc. Ea are menirea de a asigura infrastructura organizaţiei politico-statale şi a intereselor întregii societăţi.

În acelaşi timp sfera politică este strâns legată cu celelalte sfere ale societăţii, depinde de ele, "absorbind" din ele materie iniţială.

Rolul politicii este determinat de universalitatea ei, de caracterul ei atotcuprinzător şi general, de capacitatea ei de a influenţa practic toate nivelurile vieţii sociale începând cu cele statale şi terminând cu problemele personalităţii.

Una din trăsăturile vieţii politice o mai constituie şi faptul că ea are un caracter de „impulsionare” a celorlalte domenii existenţiale. Deşi nucleul de bază a politicii îl constituie organizarea politică a vieţii societăţii, in acelaşi timp, în dependenţă de un şir de cauze, unele probleme şi fenomene ale societăţii pot căpăta caracter politic, dacă ele nimeresc în centrul intereselor obşteşti. În principiu orice fenomen social poate „căpăta” ori „pierde” semnificaţia politică, rezonanţa politică în dependenţă de măsura şi nivelul asocierii lui cu puterea. Orice fenomen politic al societăţii este în acelaşi timp şi social, dar nu orice fenomen social este sau devine şi politic.

Prin politică se are în vedere totul ce se referă la fenomenele, instituţiile şi relaţiile de partea cărora se găseşte puterea şi autoritatea necesară unei societăţi pentru a păstra ordinea şi a rezolva un şir de sarcini de importanţă generală. Cunoscutul jurist german K.Shmitt atrăgea atenţie asupra faptului, că politica apare, se formează mai întâi de toate acolo, unde sporeşte nivelul concentrării intereselor, acţiunilor, eforturilor grupurilor de oameni şi organizaţii şi de asemenea acolo, unde se adâncesc antagonismele între oameni şi organizaţiile ce exprimă interesele lor.

Fiind un fenomen multilateral şi multiaspectual polit ica conform sferelor vieţii sociale se divizează în: politică economică, socială, ştiinţifică, naţională, ecologică, militară, etc.; conform direcţiilor de bază - politică internă şi externă; conform priorităţilor - politică de neutralitate, uşilor deschise, de conciliere naţională, de compromis; conform conţinutului şi caracterului - politică progresistă ori reacţionară, politică ştiinţific fundamenta şi politică voluntaristă etc.

Politica este strâns legată cu alte sfere - economică, socială, culturală, de drept, confesională, devenind un factor mondial, atotplanetar. Astăzi nimeni nu poate evita influenţa politică, pasiunile politice şi valorile ei se rostogolesc până în cele mai îndepărtate colţuri ale fiecărei ţări şi lumii în întregime.

8

Politica are foarte multe trăsături, manifestări, forme de exprimare. Este bogată şi multilaterală componenţa subiecţilor politici. Politica este schimbătoare, mobilă, dinamică şi atotpătrunzătoare şi cuprinzătoare. De aici şi greutatea şi riscul de a-i găsi o definiţie ştiinţifică unică. Însă în forma cea mai generală politica poate fi definită ca activitatea umană, care exprimă formele de interacţiune între comunităţile sociale, clase, naţiuni, popoare, partide, state, cetăţeni şi uniunile lor cu privire la puterea politică în scopul îmbunătăţirii condiţiilor lor de viaţă, asigurarea ordinei publice şi mondiale.

Reflectând un diapazon larg de interese materiale şi spirituale, la nivel de societate şi personalitate, de instituţii şi organizaţii, de diverse grupuri sociale politica nu numai după formă, dar şi după conţinut, are un caracter multidimensional, contradictoriu. Ea are însuşiri obiective şi subiective, impunându-se ca voinţă şi ca idee, ca proiect şi ca realitate practică, ca sistem şi ca proces.

Anume complexitatea şi multiplitatea factorului politic este una din cauzele principale care provoacă diverse probleme, divergenţe de opinii la interpretarea lui. Dacă secole la rând analiza politicii se făcea în funcţie de studiul monarhiilor, republicilor, al diferitor forme ale structurilor de stat, apoi la etapa contemporană, când imaginea generală cât şi aspectele particulare ale politicii se deosebesc radical de cele iniţiale, adică ale primelor epoci istorice, astfel de interpretări ale ei nu mai satisfac, se dovedesc a fi insuficiente, deşi pot într-o oarecare măsură servi ca punct de plecare al noilor interpretări sau investigaţii ştiinţifice.

2. Esenţa, structura, legătura şi interdependenţa sferei politice cu alte sfere.

Deşi nivelul teoretic de studiere a politicii la etapa contemporană este destul de avansat, bogăţia sa de conţinut si diversitatea ei de forme a dat naştere multor discuţii şi opinii, in special vis-a-vi de specific si de esenţă, de trăsăturile ei definitorii. Multitudinea de poziţii controversate in definirea politicii poate fi clasificata in câteva grupe:

I. Interpretarea comunicativa, specificul căreia constă în aceea că politica este văzută ca reprezentând totalitatea relaţiilor, contactelor, interacţiunilor între diferite subiecte sociale - stat si cetăţeni, între clase, grupe, naţiuni, partide, indivizi, între state cu privire la putere. În aceasta interpretare se ciocnesc si coexistă divergent doua tendinţe. Prima, politica începe şi funcţionează acolo unde apar şi se manifestă relaţiile de conflict între diferite comunităţi sociale si politice în legătură cu acceptarea anumitor tipuri de valori şi bunuri de importanţă socială. În cazul dat cei ce deţin puterea îşi asigura controlul asupra societăţii, asupra dobândirii şi distribuirii valorilor si bunurilor materiale.

Autorii conflictului social (R.Dahrendorf,L.Coser,P.Sorochin s.a.) văd în el factorul de baza al politicii. Ea este menită să creeze о structura stabila, care ar asigura reglementarea paşnică a conflictelor, prevenind totodată anchilozarea sistemelor social şi politic, deschizând calea inovaţiilor. Aceasta e posibil numai in societatea pluralista, unde forţele social-politice, inclusiv şi cele de opoziţie sunt dispuse la dialog si colaborare.

Ceea de-a doua tendinţă chiar de la bun început interpretează politica drept relaţii de înţelegere, consens, drept încercări de a conduce şi de a asigura ordinea si pacea in societate, de a asigura balanţa de interese a tuturor.

Adepţii marxismului de asemenea susţin ideea conflictului, însă după părerea lor, el inevitabil duce la lupta de clasa, absolutizând in felul acesta însăşi ideea si practica acestuia.

In aşa fel, specificul si esenţa politicii, pot fi concepute prin studiul mecanismelor si mijloacelor sistemului de comunicaţie politica, care intr-o forma sau alta întruchipează în sine atât relaţii de conflict, cât si cele ale consensului.

II. Interpretarea funcţională insistă asupra faptului că politica are о pondere sociala evidentă, reflectând posibilităţile membrilor societăţii de a îndeplini cele mai diverse roluri şi funcţii, fără de care e de neconceput starea oricărui sistem politic. Nu întîmplător Platon numea politica arta de a trăi împreună, de a îmbina caracterele, moravurile şi viaţa oamenilor.

Multiplitatea rolurilor şi funcţiilor sociale ale politicii poate fi generalizată evidenţiind două direcţii. Prima direcţie contribuie la unirea indivizilor in scopul realizării unor ţeluri etice raţionale si creative. Exemple avem diferite: la obţinerea si sporirea bunăstării generale (Aristotel), la exprimarea

9

intereselor comune (Hobbes), la realizarea gândirii raţionale (Hegel), la realizarea voinţei comune (Rousseau), la menţinerea integrităţii societăţii şi stabilirea echilibrului de forte (Debre), la repartizarea valorilor in societate (Laswell) etc. Cea de-a doua direcţie apreciază politica drept mijloc de dominare a unora asupra altora (Marx, Engels, Lenin). Vom observa că nu numai Lenin vedea sensul politicii în dictatura unei clase asupra altei clase, dar si unii autori contemporani cum ar fi K.Shmiddt, spre exemplu, consideră că specificul politicii poate fi înţeles prin dihotomiile „prieten – duşman”, „ai noştri - ai lor”.

III. Interpretarea directiva, priveşte politica prin prisma factorului de putere, a menţinerii şi realizării puterii. În centrul acestei abordări se află noţiunile de „conducere”, „administrare”,

„dominare”, „autoritate”, „subordonare”, „executare”, „ierarhie”, adică totul ce caracterizează puterea, în primul rând capacitatea şi posibilitatea unora de a elabora decizii obligatorii pentru ceilalţi, adică raporturile guvernanţi şi guvernaţi şi, conducători şi supuşi.

Unul din fondatorii ştiinţei politice contemporane M.Weber sublinia, că politica are о semnificaţie extrem de largă şi cuprinde toate felurile de activitate privitor la asigurarea unei conduceri de sinestătător. In acest sens se poate spune despre politica valutara a băncilor, politica sindicatelor în timpul grevei, politica şcolară etc. În acest sens politica este îndreptată la mobilizarea tuturor forţelor sau distanţarea lor, la înrteţinerea conflictelor sau căutarea consensului.

Însă cu toate ca puterea joacă un rol deosebit in definirea politicii, totuşi influenta ei nu trebuie absolutizată. Politica este mult mai amplă decât puterea, multe din aspectele politicii nu au caracter de putere, iar procesele actuale ale democratizării contribuie tot mai mult la conceperea politicii ca acţiuni îndreptate la emancipare, la о anumita limitare a puterii prin tendinţe de paritate în relaţii de antrenare larga a maselor in procesul politic.

IV. Interpretarea teleologică abordează politica prin scopurile pe care le urmăreşte şi cum trebuie ea să fie. Însă realizarea scopurilor politice este posibilă numai în baza anumitor legi, norme, programe individuale sau colective. Anume caracterul normativ al politicii, efectele ei pozitive sau negative şi constituie politica propriu zisă. Ea concentrează în sine susţinerea orânduirii şi a modului de viaţă existent din partea unora şi nemulţumirea din partea altora. De aceea ea şi se sprijină pe anumite norme, decizii, direcţionate la consolidarea şi transformarea permanentă a relaţiilor în societate, la atingerea scopurilor politice. Însuşi procesul de elaborare a normelor şi deciziilor politice este contradictoriu, deoarece în orice politică sunt şi elemente de risc, există probleme şi căi de rezolvare puţin sau chiar necunoscute, fapt ce dă politicii un caracter dinamic dar totodată şi nestabil.

Din cele relatate putem face următoarea concluzie: interpretările menţionate ale politicii – comunicativă, funcţională, directivă şi teleologică – deşi la prima vedere par a fi diferite, în realitate se află într-o strânsă legătură şi se completează reciproc. Cea directivă şi teleologică îşi găsesc întruchiparea în cea funcţională, deoarece dispoziţiile, deciziile, normele formează numai o parte din totalitatea de funcţii politice. La rândul său, funcţionalitatea politică este determinată de procesul de comunicare, se realizează în cadrul lui, ceea ce înseamnă că abordarea comunicativă a politicii o include în sine pe cea funcţională, iar prin aceasta din urmă şi pe cele directivă şi teleologică.

Politica ca fenomen social îşi are structura sa care include următoarele elemente de bază:l. Sistemul instituţiilor şi organizaţiilor politice (statul cu organele sale - legislative, executive si

judiciare, - partidele, mişcările politice şi alte formaţiuni), ca centre de organizare şi realizare a puterii politice.

2. Activitatea politica şi comportamentul politic.Relaţiile politice. Obiectul, ce se impune drept suport principal al relaţiilor politice este puterea

politica si valorile politice. Repartizarea şi impunerea acestora asigură relaţiilor un caracter de dominaţie şi supunere, de conflict sau de consens, de violenţă sau nonviolenţă, determina locul şi rolul comunităţilor în viaţa politică. Aceste relaţii caracterizează interdependenţa între clase, grupuri, pături, partide, între acestea şi instituţiile puterii, între elită şi electorat, elită şi contraelită, lideri şi grupe de susţinere sau de presiune, între comunităţi sociale, etnice, demografice, teritoriale etc.

4. 1nteresele politice Locul si rolul acestora in structura politicii rezulta din specificul lor ca sfera relativ autonoma in care se formează baza motivaţională a participării sau dimpotrivă a înstrăinării politice. Analiza intereselor politice permite de a constata interesele specifice ale diferitor comunităţi

10

(grupe, pături), de a concepe şi de a prognoza tendinţele, orientările conduitei lor politice şi, ca urmare, de a elabora procedee de activitate a guvernelor, partidelor etc.

5. Conştiinţa şi cultura politică (nivelul spiritual al structurii politice) ce reflectă totalitatea ideilor, cunoştinţelor raţionale şi senzoriale, teoretice şi empirice, valorice şi normative, conştientizate şi subconştiente, materializate în atitudinea subiectelor sociale faţă de putere şi alte fenomene politice.

Aceste elemente structurale - instituţii, organizaţii, activităţi, relaţii, interese, valori, norme, reguli coexistă în forme ideale şi materiale, interacţionează permanent şi se completează reciproc, fapt ce-i asigură politicii un caracter integru şi îi permite să îndeplinească anumite funcţii.

Importanţa şi rolul politicii ca fenomen social este determinat de funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte. Numărul diferă de la autor la autor. Se poate de spus: cu cât mai numeroase sunt aceste funcţii cu atât mai slab dezvoltată, subdezvoltată este şi aceasta societate si implicit, sfera ei politica, dat fiind faptul, ca о societate civila matura presupune un sistem de relaţii şi interacţiuni umane bine articulate, echilibrate în toate sferele vieţii, care se descurcă singură, neaşteptând dispoziţii, ordonanţe etc. politice.

În societăţile contemporane politica îndeplineşte un şir de funcţii printre care:l. Funcţia de asigurare a unităţii şi stabilităţii societăţii;2. Funcţia mobilizării şi organizării activităţii generale;3. Funcţia de conducere si reglare;4. Funcţia de raţionalizare a întregii vieţi sociale, şi în primul rând a celei politice;5. Funcţia de socializare politică;6. Funcţia umanitară.Politica ca sferă de activitate umană depinde de caracterul şi de gradul interacţiunii sale cu alte

sfere ale vieţii sociale. Ea este influenţată într-o măsură sau alta de potenţialul economic, social si cultural-spiritual. La rândul său politica ca fenomen social complex şi contradictoriu se impune coordonând şi organizând acest potenţial. Însă locul şi rolul politicii în raport cu alte sfere au fost şi rămân să fie abordate de către savanţi în mod diferit. Unii din ei spre exemplu G. Mosca considera politica un domeniu principal al activităţii umane, pe când alţii dimpotrivă, apreciau politica drept „sferă secundară, dependentă întru totul de economie (Marx), de drept (Hobbes), de morală (Aristotel), de religie (poziţia mai multor teologi)”. O altă grupă de autori consideră politica, în cel mai bun caz, ca о sferă autonomă, egală cu celelalte sfere sociale. Corelaţia între politică şi alte sfere ale vieţii sociale, rolul ei în acest sistem de relaţii poate fi apreciat la justa valoare numai ţinând cont de condiţiile concret istorice, gradul de maturizare a factorului politic, caracterul transformărilor sociale, a disproporţiilor între diferite sfere etc. În dependenţă de aceşti factori şi laolaltă cu ei şi de alte criterii, relaţiile, interdependenţa şi interacţiunea politicii cu economia, cultura, dreptul, ideologia ş.a. au un caracter dublu - de cauză-efect şi funcţional.

Legătura cauză - efect reflectă interdependenţa completă a tuturor sferelor, influenţele şi condiţionările lor. În acest sens cauza din sfera politică este polivalentă şi poate condiţiona diverse efecte în sferele nepolitice, la fel ca şi efectul politic este în mare parte о consecinţă a cauzelor multiple de ordin economic, social sau cultural etc.

Legătura cauză - efect se manifestă cu toată claritatea în relaţiile dintre politică şi economie. Dialectica acestor relaţii, cunoscută prin formula „bază-suprastructură” are diverse forme de exprimare: de politica economică in general sau de politică financiară, industrială, agrară, investiţională, impozitară etc., iar în particular de coordonare şi reglementare a economiei de către stat, de negare şi încălcare din partea acestuia a legităţilor economice ş.a. Pe măsura intensificării relaţiilor „politică-economie”, politica capătă tot mai mult expresie economica, dar şi economia, la rundul său, este pătrunsă tot mai mult de semnificaţia politică. Uneori primatul bazei economice fata de suprastructura politica este evident. De exemplu, în societăţile cu economie slab dezvoltată devin tot mai puternice tendinţele autoritarismului, centralizării puterii, şi dimpotrivă în societăţile cu economia înalt dezvoltată există condiţii reale de afirmare şi amplificare a pluralismului politic şi ideologic, de dominare a democraţiei în toate sferele vieţii.

Starea vieţii politice nu trebuie limitată numai la condiţionare de ordin economic, cum afirmă doctrina marxistă. Politica manifestă capacităţi de reglare a sociumului, inclusiv a vieţii economice,

11

care depind în mare măsură de relaţiile ei cu ideologia, de schimbările ce se produc în conştiinţa politica, in scopurile idelogice şi dispoziţiile normative.

Ca si in cazul cu economia, politica se află intr-o legătură directă, nemijlocită cu ideologia. Dacă economia este baza materiala a politicii, atunci ideologia se impune drept suport teoretic al ei. Anume ideologia constituie argumentarea teoretică a esenţei politicii, cursului ei strategic şi practic. Politica reală se realizează numai în ciocnirea de idei între diferite comunităţi politice-partide, mişcări instituţii etc. În raporturile „politică-ideologie” politica se manifestă ca mijloc de educare ideologică a maselor. Forţele ce menţin puterea politică domină şi ideologic, dispun de mijloace, de cadre speciale, capabile să elaboreze ideile, teoriile, concepţiile. Aceste forţe creează instituţiile ideologice, organizează munca de propagare a ideologiilor, controlează sistemul de instruire şi educare a generaţiei tinere.

Politica de asemenea este strâns legată şi de cultură, morală, dat fiind faptul că anume cultura cu valenţele sale determină în cele din urmă gradul, sau altfel spus calitatea activităţii politice. În domeniul culturii se creează şi se afirmă sistemul de valori materiale şi spirituale ale societăţii, se reflectă orientările şi scopurile activităţii diferitor actori politici. Cultura contribuie la socializarea si educarea individului, diferitor grupuri sociale, la adaptarea lor în relaţiile politice prin intermediul instituţiilor de învăţământ şi culturale. Cultura contribuie la crearea unor modele de funcţionare a instituţiilor politice, la elaborarea si afirmarea etaloanelor politice, a comportamentului politic. La rândul său, scopurile politicii capătă întruchipare concretă în efectul cultural, în căile şi caracterul de dezvoltare a culturii, în activitatea de creare şi asimilare a valorilor culturale,de creare a condiţiilor si posibilităţilor reale de socializare culturală.

Cât priveşte corelaţia şi interacţiunea fenomenelor „politică- morală", aceasta este о problemă pe cât de interesantă pe atât de dificilă şi provoacă deseori divergenţe de opinii. Istoria dezvoltării gândirii politice şi etice permite a evidenţia trei poziţii principale:

a. supunerea completă а politicii normelor morale;b. negarea completa a legăturii între politică si morală, de aici si amoralitatea completă a

politicii;c. încercarea de a păstra autenticitatea politicii şi moralei prin întreţinerea unei interacţiuni

intense, încordate între ele.Obţinerea şi păstrarea integrităţii societăţii poate fi numai rezultatul unei politici raţionale bazate

pe ştiinţă şi adevăr, pe unitate între cuvânt şi faptă, pe relaţii echilibrate, reciproc avantajoase. Din cele relatate mai sus deducem următoarele concluzii:

1) Politica este un fenomen istorico-social, a apărut la o anumită etapă a dezvoltării societăţii umane şi se impune drept o dimensiune indispensabilă a experienţei societale, factor inevitabil al convieţuirii sociale.

2) Pe parcurs de secole şi milenii ea a suportat mari transformări de ordin cantitativ şi calitativ devenind în epoca modernă un domeniu autonom de activitate umană.

3) Reflectând un diapazon larg de interese ale subiecţilor sociali politica, atât după formă cât şi după conţinut, a căpătat un caracter multidimensional, având însuşiri obiective cât şi subiective, impunându-se ca voinţă şi ca idee, ca proiect şi ca realitate practică, ca sistem şi ca proces.

4) Complexitatea şi multidimensionalitatea politicii este una din cauzele principale care provoacă diverse probleme, un adevărat pluralism de opinii privitor la perceperea şi interpretarea ei.

5) În zilele noastre ca niciodată politica a ajuns să fie un fenomen absorbant în care se intercalează fapte şi valori de diferite nuanţe - economice şi culturale, ştiinţifico-tehnice, sociale, în întregul lor diapazon (familiale, etno-naţionale etc), de jurisprudenţă şi morală ş.a.

6) Criza globală actuală prin care trece omenirea este însoţită şi de criza valorilor politice. Şi dacă în lumea antică, mai ales în Grecia, exista convingerea, că din forma politică se plăzmuia o lume nouă, o siguranţă, o speranţă, astăzi situaţia e cu totul alta, mai de grabă există o neîncredere, o disperare. Şi pentru ca situaţia să se schimbe e necesară o restaurare imediată şi reală a valorilor politice.

12

Tema 3. Puterea politică

În prima prelegere a fost vorba, printre altele, despre categoriile şi noţiunile de bază ale politologiei. Una din categoriile centrale şi fundamentale ale ştiinţei politice este puterea politică, care se manifestă în viaţa socială alături de un şir de alte forme de putere. Această categorie este cea mai des utilizată în politologie, pentru că practic este imposibil de caracterizat un fenomen social ca fiind politic, dacă el nu are nici o legătură cu puterea politică. Oricine face politică vizează puterea: ori vrea s-o cucerească, dacă nu o are, ori s-o păstreze şi s-o consolideze, dacă dispune de ea, ori s-o influenţeze cât mai pe lungă durată..., fără a-şi da seama, că cine şi cum n-ar poseda-o, de ea totuna nu se va sătura pentru toată viaţa. Cu ajutorul puterii se impun şi se realizează interese, avantaje, privilegii. De aceea este absolut corectă observaţia lui Duverger că puterea constituie o tentaţie permanentă; ea este corupătoare pentru că permite celor ce o deţin să-şi satisfacă pasiunile în detrimentul celor guvernaţi, că este un mijloc eficace de a reuşi, căci în societate mereu nu se găsesc în cantităţi suficiente bunuri, avantaje, privilegii care să ajungă tuturor. Cel dominat critică puterea, iar cel ce o deţine nu oboseşte să insiste asupra meritelor proprii în organizarea şi conducerea societăţii în numele binelui general şi al progresului...

Deja prin cele menţoinate aţi înţeles specificul temei date, iar în continuare vom desfăşura mai detaliat acest subiect.

Planul:1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietatea abordărilor în ştiinţa politică.2. Structura, resursele şi tipologia puterii politice.3. Dominaţia politică şi legitimitatea politică; funcţiile puterii politice.

1. Esenţa puterii politice, specificul ei şi varietateaabordărilor în ştiinţa politică

Baza politicii o constituie puterea. Noţiunea „putere” provine de la verbul potera, care în traducere înseamnă a putea, a fi capabil, de la care în limba latină au derivat substantivele potenţia şi potestas. Primul desemna capacitatea unui om sau a unui grup de oameni de a- l influenţa, obliga pe altul, pe când potestas avea un înţeles mai mult social şi politic, însemnând aptitudinile celor ce comunicau şi acţionau împreună.

Noţiunea de putere ca şi noţiunea de putere politică are mai multe înterpretări şi semnificaţii, atât la nivelul conştiinţei cotidiene cât şi la nivelul teoretic. Aşa, de exemplu în dicţionarul explicativ al limbii române (pag. 875) puterea este definită ca capacitate, însuşire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acţiona, de a realiza ceva, de a influenţa soarta, comportamentul oamenilor cu ajutorul mijloacelor – autoritate, impunere, violenţă.

În literatura ştiinţifică ea are de asemenea mai multe abordări. De exemplu, sociologii pun accentul pe sfera socială, politologii se referă la puterea politică, pe când psihologii menţionează puterea de voinţă a omului.

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii ale puterii. Fiecare din ele pun accentul, într-un fel sau altul, pe diferite forme de manifestare a puterii, acestea fiind determinate de modul de abordare şi analiză a fenomenului în cauză.

Puterea e multilaterală: ea se prezintă în diverse faţete, şi în fiecare dintre ele se descoperă una dintre laturile ei. Tocmai de aceea în elucidarea naturii puterii şi cauzelor sau motivelor provenienţei ei în ştiinţa politică există câteva abordări. Fiecare dintre ele centrează atenţia pe una din laturile acestui fenomen complex.

1. Definiţiile teleologice (din punct de vedere a scopului) caracterizează puterea ca posibilitatea subiectului de a-şi atinge scopul urmărit. „Puterea poate fi definită ca realizarea scopului urmărit” – scria B. Russel. Această definiţie caracterizează puterea nu numai din poziţia relaţiilor dintre oameni, dar şi a influenţei reciproce a individului şi lumii înconjurătoare, subliniindu-se puterea omului asupra naturii.

13

2. Interpretarea sistemică a puterii, care decurge din teza că ea nu este rezultatul relaţiilor individuale, ci a sistemului social. Conform acestei teorii, puterea este posibilitatea sistemului de a asigura executarea obligaţiilor asumate cu ajutorul elementelor sale, îndreptate spre asigurarea scopurilor colective. T. Parsons, autorul acestei concepţii, priveşte puterea ca relaţie dintre subiecţii inegali în drepturi, a căror conduită este determinată de rolul lor (de exemplu, guvernanţii şi guvernaţii). In cazul dat puterea apare ca posibilitatea subiectului da a acţiona conform statutului său şi a funcţiilor sale în sistemul social. Această interpretare decurge din teoria generală a mişcării sau acţiunii, care priveşte societatea ca un sistem unitar bine structurat în cadrul căruia fiecare element îndeplineşte anumite funcţii pentru a-i asigura buna funcţionare în întregime. Unii reprezentanţi ai acestei teorii privesc puterea ca mijloc al comunicări sociale, care permite soluţionarea conflictelor de grup şi asigură integritatea societăţii.

3. Interpretările structural-funcţionale ale puterii o caracterizează ca posibilitatea autoorganizării comunităţii umane, bazată pe împărţirea raţională a funcţiilor de conducere şi executive. Puterea apare în calitate de mecanism universal al integrării, coordonării şi sistematizării acţiunii reciproce a oamenilor care-şi realizează propriile interese. Existenţa puterii este determinată de o necesitate obiectivă, deoarece, cum am menţionat mai sus, posibilităţile şi interesele indivizilor care alcătuiesc societatea variază, şi în lipsa ei, adică a puterii, societatea nu ar fi avut posibilitatea să existe şi să se dezvolte din cauza conflictelor interne. Puterea este specificul statutelor sociale, a rolurilor care permit de a controla sursele, mijloacele de influenţă. Puterea e legată de ocupaţia celor cu funcţii de răspundere, care permit influenţarea oamenilor cu ajutorul sancţiunilor pozitive şi/sau negative prin intermediul achitării sau încriminării. Puterea este posibilitatea de a influenţa în ultimă instanţă destinele, conduita şi activitatea oamenilor prin intermediul constângerilor juridice, a autorităţii şi voinţei.

4. Interpretarea behavioristă priveşte puterea ca un anumit fel de conduită, prin care unii comandă, iar alţii se supun. Puterea este identificată cu forţa celui ce o posedă fiindu-i recunoscut dreptul de a conduce oamenii. Natura puterii este lămurită, determinată de particularităţile biologice ale individului-purtător al puterii. Şi după cum unui îi este dat să conducă, după părerea acestor autori, tot aşa şi celuilalt îi este dat să se supună şi este gata să facă acest lucru. Behavioriştii privesc procesul politic ca o ciocnire a tendinţelor individuale de putere în care obţine puterea cel mai tare.

5. Una din cele mai răspândite, am spune dominantă în politologie, este definiţia puterii, formulată de Max Weber „puterea este orice posibilitate de a-ţi impune voinţa personală în cadrul unui sistem al relaţiilor sociale, chiar şi în condiţiile opunerii unei părţi, indiferent pe ce este întemeiată o aşa posibilitate”.

Diversitatea definiţiilor puterii poate fi redusă la două orientări. Reprezentanţii primei consideră că puterea este o însuşire, o calitate a personalităţii, pe care având-o ea poate conduce cu alţii. Adepţii celei de-a doua orientări definesc puterea ca o relaţie de interdependenţă dintre subiectul şi obiectul puterii. Majoritatea definiţiilor cunoscute reies din faptul că puterea este începutul organizatoric, reglementator şi de control al politicii. Puterea şi politica sunt într-o interacţiune permanentă. În conformitate cu mai multe definiţii puterea este o relaţie volitivă, bilaterală, asimetrică dintre un subiect şi un obiect, în care subiectul prin intermediul unei diversităţi de mijloace controlează obiectul.

Constituind la rând cu puterea economică, culturală, administrativă, individuală, divină etc., o formă de putere, anume a puterii sociale, puterea politică îşi are specificul său deosebindu-se de alte forme ale puterii prin câteva trăsături distinctive, precum:

1. se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii, asigurând organizarea şi conducerea ei la nivel global, dar având un caracter teritorial, spaţiu delimitat;

2. prin forţa de care dispune, ea deţine capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujeşte în scopul asigurării concentrării acestora spre o conducere unitară cu character suveran;

3. se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii asigurate de Constituţie şi alte legi.Aşadar, puterea politică asigură organizarea societăţii în ansamblul său, constituie elementul

integrator, veriga principală de legătură a tuturor structurilor sociale.Forţa şi capacitatea puterii de a-şi îndeplini rolul său pe deplin depinde de structura şi

funcţionarea ei. Ea este compusă din următoarele elemente:

14

Izvoarele puterii: autoritatea, forţa, prestigiul, legea, bogăţia, cunoştinţele, charisma, taina, interesele, etc.;

Subiecţii puterii: statul cu instituţiile sale, elitele şi liderii politici, partidele politice;Obiectele puterii: individul, grupul social, masele, clasele, naţiunile, societatea, etc.;Funcţiile puterii: dominaţia, conducerea, reglarea, controlul, cârmuirea, coordonarea,

organizarea, mobilizarea;Resursele puterii: constrângerea, violenţa, convingerea, stimularea, dreptul, tradiţiile, teama,

miturile, etc.Subiectul şi obiectul puterii sunt purtătorii, agenţii ei principali. Subiectul (actorul) puterii

reprezintă elementul activ care coordonează procesul puterii. În calitate de subiect al puterii poate fi personalitatea, organizaţiile, comunitatea oamenilor (poporaţia) sau chiar comunitatea mondială. Subiectul puterii politice cunoaşte mai multe niveluri. Primul nivel îl ocupă indivizii şi grupurile sociale. Al doilea nivel – organizaţiile politice (statul şi instituţiile lui, partidele politice). Subiect al puterii la nivel superior sunt organizaţiile care întreţin relaţii de putere: elitele şi liderii politici.

În calitate de obiecte ale puterii sunt individul, grupul social sau etnic, poporul, etc. Puterea tot timpul este o relaţie dintre două sau mai multe părţi, de cele mai multe ori, bilaterală, asimetrică, bazată pe voinţa conducătorului, dar şi pe interacţiunea dintre subiectul şi obiectul ei.

Ea nu este posibilă fără supunerea obiectului. Dacă o astfel de supunere nu există, apoi nu este nici putere. Frontierele relaţiilor dintre subiectul şi obiectul puterii se răspândesc până la împotrivirea consecventă, până la lupta definitivă care nu exclude chiar lichidarea fizică (dar în aceste condiţii puterea lipseşte) a uneea din părţi. Însă puterii îi este cunoscută în cele mai dese cazuri supunerea benevolă a obiectului, din care reiese o relaţie normală între subiect şi obiect. Supunerea este un fenomen normal la fel ca şi conducerea.

Motivaţia supunerii este complicată. Ea poate fi motivată de frică, de anumite interacţiuni şi posibilitatea subiectului de a pedepsi obiectul; de o deprindere veche de a fi supus; de cointeresarea în respectarea şi realizarea tuturor deciziilor subiectului; de convingerea în necesitatea supunerii; ea mai poate fi bazată pe autoritatea conducătorului sau poate fi întemeiată pe identitatea subiectului şi obiectului puterii.

Una din cauzele principale ale supunerii unor oameni altora se consideră distribuirea inegală a resurselor puterii. În sens larg, resursele puterii, reprezintă „tot” ce poate fi utilizat de un grup de oameni în procesul influenţării altui grup (R. Dahl). În sens îngust, resursele puterii includ mijloacele care asigură influenţa subiectului asupra obiectului. Cel mai des întâlnite sunt: stimularea, pedepsirea, convingerea.

Există mai multe clasificări ale mijloacelor puterii. În conformitate cu una din ele, mijloacele se clasifică în economice, sociale, juridice, politice, informaţionale, culturale şi de coerciţie, adică de constrângere (inclusiv violente).

Pe parcursul dezvoltării societăţii şi însăşi a structurii puterii, resursele de asemenea au suferit modificări. Odată cu apariţia proprietăţii private şi împărţirea societăţii în clase principalele surse ale puterii au devenit bogăţia şi forţa. La această etapă istorică puterea era identificată cu domnia, însă mai târziu, în societatea industrială, principală resursă a puterii devine organizaţia. Pe când în condiţiile societăţii postindustriale pe primul loc e situată informaţia. Alături de alte-resurse, care în genere nu dispar şi nu-şi pierd valoarea, informaţia devine cea mai importantă sursă a puterii nu numai în plan naţional ci şi internaţional. Nu zădarnic astăzi se spune: cine stăpâneşte informaţia, stăpâneşte lumea. Este o maximă incontestabilă confirmată de foarte mulţi specialişti aparţinând diferitor domenii.

Există mai multe criterii de clasificare a surselor puterii. Unul din cele mai timpurii şi răspândit este criteriul antropologic. Confucius, de-o vorbă, considera resurse importante ale puterii conducătorului exemplul personal, precum şi conformarea acestuia principiilor morale, dreptăţii, principiilor umanistice etc. N.Machiavelli, ceva mai târziu evidenţiază alte două motive principale ale comportamentului uman: dragostea şi frica. Omul care impune frica,- scrie gânditorul, - e capabil să conducă tot atât de efectiv ca şi cel care este iubit. Pe lângă frică şi dragoste, Machiavelli considera resurse ale puterii pasiunile omului şi viciile lui. Iar clasificările care au apărut şi mai târziu, la fel bazate pe principiul antropologic, au adăugat la frică, ca sursă a puterii, convingerea şi interesul. Şi

15

dacă convingerea poate fi folosită în calitate de izvor al puterii atât în societatea democratică cât şi în cea totalitară, apoi sursa interesului constituie baza relaţiilor de putere, mai ales în condiţiile societăţii pluralismului democratic, unde politica ia naştere ca obiect de vânzare-cumpărare, adică promisiunea în schimbul votului. Una din tipologiile contemporane, care include diferite criterii luate împreună în diferite combinaţii, a fost elaborată de sociologul american A. Toffler . După părerea autorului, în societatea contemporană se atestă, sau se urmăreşte o anumită „amestecare a puterii”, deoarece în cadrul ei au avut loc modificări importante în însuşi sistemul de surse ale puterii. De-a lungul secolelor puterea miza pe trei resurse: forţă, bogăţie, cunoştinţe, toate acestea interacţionând permanent şi reciproc. În dependenţă de resursele ce stau la baza ei s-au conturat trei tipuri de putere: puterea, bazată pe forţă reprezintă, după autor, cel mai de jos, adică inferior, tip de putere şi acest tip practic s-a compromis, necătând la aceea că a fost folosită pe larg, atât în trecut cât şi în prezent; puterea politică de calitate medie, sau de tip intermediar, e legată de bogăţie; puterea de ce-a mai înaltă probă sau calitate, de cel mai înnalt tip este cea bazată pe cunoştinţe, care în prezent devin cea mai scumpă dintre resursele puterii.

Specificul diferitor elemente ale puterii (subiect, obiect, resurse) poate fi folosit în calitate de bază a tipologizării ei. Cea mai clară şi productivă clasificare a puterii politice în societate, reieşind din resursele pe care ea se bazează, este cea după care deosebim puterea economică, puterea socială, cea informaţională, culturală şi de constrângere.

Puterea economică reprezintă controlul asupra resurselor economice, posedarea diferitor bunuri materiale. În perioade relative liniştite ale dezvoltării societăţii, puterea economică domină celelalte tipuri de putere, deoarece „controlul economic” este controlul asupra mijloacelor de atingere a scopurilor societăţii.

Puterea economică e strâns legată de cea socială, care asigură împărţirea poziţiilor pe scara socială – statutelor, funcţiilor, privilegiilor. Statele contemporane dezvoltate posedă o mare putere socială şi cu ajutorul ei pot influenţa diferite pături sociale, câştigând susţinerea lor, pe când cele subdezvoltate sau în dezvoltare au doar numai de pierdut în acest sens.

Puterea cultural-informaţională este în primul rând, puterea asupra oamenilor cu ajutorul cunoştinţelor ştiinţifice, informaţiei şi mijloacelor de răspândire a lor. Mai mult ca atât, puterea morală, religioasă şi alte tipuri de putere sunt legate de supunerea în baza autorităţii.

Puterea de constrângere se sprijină pe resursele de forţă şi înseamnă controlul oamenilor cu ajutorul aplicării sau ameninţării aplicării forţei fizice. Puterea de constrângere nu trebuie confundată cu cea politică. Forţa de constrângere poate fi aplicată şi în afara sferei politice sau pentru atingerea scopurilor nepolitice. Puterea politica ca una din principalele manifestări ale puterii e caracterizată de aptitudinea reală, dreptul şi posibilitatea subiectului politic (individ, grup) de a-si realiza voinţa prin politică şi acte normative.

Puterea politică există şi funcţionează în diverse forme: de stat, de partid, locală, internaţională etc. Cea mai de bază, fundamentală şi mai dezvoltată este puterea de stat, care formează nucleul puterii politice.

Puterea de stat este o formă a puterii politice întemeiată pe un aparat specific al impunerii, fiind înzestrat cu dreptul unic de a adopta legi şi de a aproba diverse acte normative, ce se impun tuturor membrilor societăţii. Spre deosebire de puterea politică, puterea de stat deţine monopolul asupra aplicării forţei, constrângerii (armata, poliţia, judecata, procuratura etc.), aceasta însă nu înseamnă utilizarea lor obligatorie în atingerea cărorva scopuri politice. Puterea politică funcţionează fără un sistem al impunerii, nu se întemeiază pe institutul dreptului, ci prin intermediul organizaţiei, normelor recunoscute de ea, care nu au caracter juridic. Puterea politică se întemeiază pe principii şi norme ce reprezintă valori generale şi ideologice. Diverse forme ale puterii interacţionează între ele, iar în rezultatul procesului cumulativ se intensifică însăşi puterea. Contopirea mai multor forme de putere - economică, socială, informaţională, cultural-spirituală în una, cea politică se observă în statele totalitare. În statele democratice acestea sunt separate. De exemplu, în economie, sunt organizate diferite centre de influenţă care concurează liber între ele în problema influenţei asupra pieţei de desfacere. În politică are loc divizarea puterii între stat, partide şi grupurile de interese, de asemenea sunt separate puterea legislativă, executivă şi judecătorească.

16

Puterea politicii se răsfrânge asupra întregii vieţi sociale. Ea se prezintă ca sistemul a trei tipuri de relaţii: relaţii social-politice, care cuprind relaţiile claselor şi păturilor sociale şi a organizaţiilor cu puterea politică; relaţii politico-conducătoare, care reglează raporturile economice, sociale, spirituale dintre subiecţii politici şi organizaţiile sociale; relaţii politico-ideologice care influenţează permanent şi total conştiinţa de masă.

3. Dominaţia politică şi legitimitatea puterii, funcţiile puterii politice

Dat fiind faptul, că puterea este conceptul fundamental al ştiinţelor sociale, este firesc ca pe parcursul secolelor în jurul ei să fie expuse, iar astăzi să existe şi coexiste o sumedenie de poziţii, aprecieri, atitudini destul de diferite despre ea. Şi dacă Ş. Montesqueu avertiza că „cei care au deţinut o funcţie un timp mai îndelungat, tind să abuzeze de ea”, iar N.Machiavelli, mult mai înainte sugera ideea că abuzul de putere în anumite circumstanţe poate fi acceptat, adică justificat, la vârful piramidei politice, atunci Hume ne oferă una dintre primele versiuni clare, care tinde să aprecieze şi să studieze politica fără echivoc, în mod pozitiv. După Hume puterea este mai degrabă forţa de facto a dreptului, pentru că acapararea puterii conduce la instituirea autorităţii şi înrădăcinarea credinţei.

Termenul de „legitimitate” a apărut la începutul sec. XIX în Franţa şi însemna iniţial puterea instituită legal. Această legitimitate reflectă convingerea oamenilor în faptul că puterea instalată are dreptul să conducă societatea şi deciziile ei sunt obligatorii pentru toţi, şi deci, necesită a fi executate fără careva dezbateri sau îndoieli. Istoria însă înregistrează două tipuri de manifestare a legitimităţii: divină şi civilă. Cea divină a luat naştere încă în antichitate, când puterea monarhului era considerată divină. Această situaţie s-a păstrat şi în evul mediu şi, chiar mai târziu, într-o formă mai slab pronunţată, în perioada monarhiilor constituţionale. Legitimitatea civilă a puterii politice poate fi considerată forma superioară de legitimitate, având la bază acordul şi voinţa cetăţenilor cu privire la exercitarea puterii. Legitimitatea civilă a puterii se realizează prin alegeri libere cu caracter universal, direct şi secret, prin referendumuri, diferite sondaje etc.

Legimitatea puterii politice se realizează la diverse niveluri: la nivel ideologic puterea este recunoscută ca valoare prin prezenţa sa însăşi, ori în calitate de forţă ce realizează valorile caracteristice societăţii date; la nivel de personalitate legimitatea puterii se realizează ca o acceptare de către cetăţeni a acţiunilor persoanei sau grupei sociale, care deţin puterea; la nivel de structură legimitatea puterii se realizează ca o acceptare de către cetăţeni şi grupurile sociale a normelor şi legilor politice, care au fost înaintate sau impuse de către puterea politică.

Orice putere se străduieşte de a fi legitimă, adică recunoscută şi acceptată de societate. În acest scop pot fi utilizate cele mai diverse mijloace: sprijinul pe tradiţiile şi mentalitatea existentă în societate; asigurarea ordinii necesare în societate, ce constituie conomitent un scop şi sarcină a puterii politice, o condiţie de bază a progresului social; modificarea bazei legislative şi adaptarea ei la cerinţele transformărilor preconizate de societate şi la condiţiile dictate de etapa curentă a progresului social.

Pentru a asimila mai bine noţiunea de „legimitate”, trebuie de subliniat că există mai multe modalităţi şi mecanisme prin care puterea politică se impune ca legitimă.

În legătură cu aceasta considerăm necesar a ne pronunţa asupra noţiunii „dominaţie politică”. Ea poate fi percepută ca supunere relativă sau absolută a unui subiect, unei clase sau a unui grup social altui subiect individual, personificat sau colectiv. Dominaţia apare atunci când se instituţionalizează puterea, când relaţiile ei devin stabile, când în societate se afirmă unele poziţii, pe care ocupându-le, poţi decide, ordona, permite sau interzice. De exemplu, puterea politică, cu ajutorul forţelor armate poate să se afirme înaintea dominaţiei, adică până la instituţionalizarea puterii, însă după cum a demonstrat nu o dată istoria, în aşa cazuri ea nu se va menţine timp îndelungat, cu atât mai mult că ea nu este legitimă.

Vestitul sociolog şi politolog german Max Weber ne-a lăsat ca moştenire o tipologie ideală, putem spune clasică, a dominaţiei politice bazate pe legitimitate, pe încredere în validitatea autorităţilor şi actelor lor. Analizând în mod dialectic problema ordinii politice atât la nivelul guvernanţilor care distribuie comenzile, cât şi la nivelul guvernanţilor care le acceptă, Max Weber

17

distinge trei tipuri de legitimitate politică:1) legitimitate politică tradiţională - formă de dominaţie politică bazată pe încrederea în caracterul

divin, sacru al tradiţiilor, care dictează, sau stabilesc, regulile vieţii publice. Autoritatea cu care este investit şeful statului poate varia în dependenţă de esenţa puterii pe care o concentrează în mâinile sale şi de capacităţile sale, dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii chiar relative mediocru, este considerat moştenitorul unei tradiţii sacre;

2) legitimitate raţional-legală, sau raţional-juridică, care este o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea membrilor societăţii, cetăţenilor în legalitatea şi raţionalitatea titlurilor şi deciziilor elaborate de autorităţile politice centrale. Legitimitatea raţional-legală îşi găseşte expresia cea mai vie în statul modern şi mai ales în administraţia de tip raţional-birocratic pe care se bazează pentru a-şi realiza obiectivele;

3) legitimitatea charismatică, care desemnează o formă de dominaţie politică fondată pe încrederea oamenilor, cetăţenilor, dacă nu a tuturora, apoi a unei părţi însemnate din ei, în capacităţile ieşite din comun, supranaturale ale conducătorilor, guvernanţilor. Aceştea, după credinţa şi convingerile lor sunt dotaţi cu „charismă” - adică cu capacităţi fără egal, dumnezăieşti. Regimul charismatic şi eroul se distinge printr-o solicitare permanentă de adepţi, susţinători şi o teatralizare nevrotică a scenei politice. Practica dictaturilor cunoscute - comuniste şi fasciste prin idolii lor (Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler) a demonstrat cu toată claritatea acest lucru.Aceste tipuri de legitimitate practic nu există în stare pură în realitate. Care din tipurile de

legitimitate nu l-am lua, el conţine în sine într-o doză mai mare sau mai mică anumite elemente împrumutate din celelalte, apropiindu-se de modelul modern, raţional legal.

Pentru îndeplinirea rolului său, independent de forma de manifestare, Puterea politică trebuie să facă faţă mai multor funcţii:

- elaborarea liniilor directoare şi a deciziilor, în conformitate cu care trebuie să acţioneze;- găsirea celor mai adecvate forme de organizare a grupurilor sociale şi a societăţii în întregime

pentru a acţiona în conformitate cu direcţiile schiţate;- constrângerea prin diferite mijloace pentru a-i determina pe oameni să acţionate în conformitate

cu directivele adoptate, ori de reprimare a celor ce se împotrivesc;- controlul şi supravegherea după modul şi felul în care se transpun în viaţă deciziile politice, linia

politică trasată, dacă ele sunt respectate, iar, măsurile ce se impun, sunt în conformitate cu legea;- păstrarea integrităţii şi unităţii societăţii.

Generalizând ultima întrebare a prelegerii date vom menţiona, că puterea politică are meniea de a asigura ordinea şi stabilitatea socială, pacea civică, bunăstarea cetăţenilor, de a veghea ca procesul social global să se desfăşoare în conformitate cu normele şi legile democratice. Dat fiind faptul, că mai devreme sau mai târziu orice putere tinde spre abuzuri, problemă principală şi mereu actuală a politicii nu este cine trebuie să conducă, ci cum poate fi limitată puterea politică pentru a preveni abuzurile.

La finalul acestei prelegeri se impun următoarele concluzii:1) Puterea este proprie oricărei societăţi, fiind o proprietate a relaţiilor sociale, rezultat al

conflictelor şi tensiunilor cu care se confruntă societatea umană, necesitând găsirea unor metode şi forme de rezolvare a lor.

2) Totodată puterii i se mai adaogă şi o necesitate externă, dat fiind faptul, că societatea are nevoie de a se proteja de pericolele externe, reale sau potenţiale.

3) Puterea se instituţionalizează în cele mai diverse domenii, de aici şi o diversitate de expresii, care o identifică: putere politică, legislativă, economică, judecătorească etc..

4) Puterea politică constituie capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiunile pe care le impun obiectivele colective.

5) Dacă puterea înseamnă posibilitatea de a face să triumfe propria voinţă, oricare ar fi mijloacele folosite în acest scop, apoi dominaţia presupune din partea celor ce se supun nu numai disciplină, ci şi o anumită voinţă de a se supune, oricare ar fi motivaţia ei.

6) Legitimitatea puterii este caracteristică unei instituţii de a fi constituită conform legii sau accepţiuni sociale (alegeri). Max Weber distinge trei tipuri de legitimitate: tradiţională, raţional-legală şi charismatică.

18

Tema 4. Sistemul politic

Printre noţiunile împrumutate de ştiinţa despre politică de la alte ştiinţe este cea de „sistem” prin care în genere se subînţelege 1) un ansamblu de elemente materiale sau ideale interdependente şi constituind un întreg organizat, care stabileşte ordinea într-un anumit domeniu, care determină şi reglementează funcţionarea unei activităţi practice în conformitate cu scopul urmărit; 2) totalitatea elementelor şi relaţiilor pe baza cărora este constituit un sistem; 3) un ansamblu ordonat, care apare ca rezultat al unei clasificări. Aceste semnificaţii ale cuvântului sistem vor avea o importanţă principială metodologică în tratarea acestei teme a cursului.

Puterea politică se înfăptuieşte printr-o adevărată reţea instituţională, care include un ansamblu întreg de elemente, reprezentând o varietate de sistem, un subsistem al sistemului social global, alături de cel economic, social în sensul îngust al cuvântului şi cultural. Înţelegerea sistemică a politicii va fi în centrul atenţiei prelegerii care urmează.

Planul:1. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic.2. Tipologia sistemelor politice.3. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova.

1. Esenţa, structura şi funcţiile sistemului politic

Politologia studiază sistemul politic ca pe un fenomen integru, care prin existenţa sa determină toate sferele de bază ale activităţii umane. El reflectă diversitatea de interese a grupurilor, păturilor, claselor, etniilor din care este compusă societatea. Prin el are loc ciocnirea, confruntarea şi articularea (coordonarea) voinţei diferitor subiecte, forţe sociale, se elaborează decizii cu autoritate, în stare să reglementeze întregul proces social, să orienteze activitatea tuturor actorilor vieţii sociale.

Definiţia conceptului de sistem politic a parvenit relativ târziu, în literatura de specialitate din perioada postbelică operându- se mai mult cu noţiunea organizare (sau organizaţie) politică a societăţii. Nu rareori noţiunea dată se identifică cu sistemul social global. Deşi această întrebare a politologiei nu poate fi calificată ca o pată albă, adică un segment încă neexplorat până la sfârşit din domeniul investigativ al politologiei, nu există o concepţie unică, unanim acceptată vizând sistemul politic. Sistemul politic este în mod diferit interpretat de diferiţi cercetători. Putem observa că definiţia lui se efectuează a) prin structură; b) prin funcţii; c) prin îmbinarea (combinarea) acestora, evidenţiindu-se anumite laturi majore, sau mai importante din punctul de vedere al autorilor, existenţiale ale lui. Vom menţiona unele din aceste abordări, considerând, că cunoaşterea lor creează o imagine mai completă despre acest fenomen. Spre exemplu C. Vîlsan, susţinându-i pe mai mulţi politologi menţionează, că pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie avute în vedere atât perspectiva structurală cât şi cea funcţională. Din perspectiva structurală sistemul politic reprezintă un subsistem parţial al sistemului social global, fiind alcătuit din relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice, formele şi mijloacele activităţii politice cu normele şi valorile lor politice corespunzătoare. Aici se fac absente interesele politice, care, credem, sunt generatorul funcţional al acestuia (sistemului politic). Din perspectiva funcţională sistemul politic este văzut ca cel ce asigură organizarea şi conducerea societăţii în ansamblu.

Sistemul politic are modul său de organizare, compoziţia sa internă, caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente, prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce.

Referindu-ne la esenţa structurală a sistemului politic vom mai trece în revista câteva păreri (abordări). Astfel elemente structurale ale lui sunt considerate:

- puterea, relaţiile, normele şi principiile, conştiinţa şi cultura politice;- puterea, interesele, politica şi cultura politică (P. Şaran);- liderismul, organelle puterii, reglementarea, fiindu-se specificat că element central al sistemului

este puterea politică;- instituţiile politice, instituţiile parţial politice (ex. sindicatele, organizaţiile cooperatiste, de

tineret etc.), instituţiile nonpolitice (ex. organizaţiile benevole sportive, de caritate, confesiunile

19

religioase etc.);- statul, asociaţiile şi organizaţiile sociale cu caracter politic pronunţat, formaţiunile politice

specifice (grupuri de interese, grupuri de presiune), organizaţiile sociale, instituţiile ideologice.Din aceste viziuni rezultă că sistemul politic reprezintă un ansamblu ramificat de diverse

instituţii politice, comunităţi social-politice, forme de interacţiuni şi interrelaţii dintre ele, prin care se realizează puterea politică.

O anumită completare şi detaliere - explicaţie a structurii sistemului politic este şi cea conform căreia elemente ale lui sunt: subsistemul instituţional, subsistemul normativ (sau de reglare), subsistemul ideologic, subsistemul comunicativ, subsistemul cultural.

Subsistemul instituţional încorporează totalitatea de instituţii (organizaţii, formaţiuni care sunt legate cu funcţionarea puterii politice). Din acestea fac parte organele statale (legislative, executive, judecătoreşti), infrastructura politică, multimedia (presa, radioul, televiziunea), biserica (aceasta din urmă nu este inclusă în sistemul politic de unii savanţi politologi).

Subsistemul normativ sau de reglare, care include normele politice, principiile şi tradiţiile morale, care determină şi reglementează viaţa politică. Acestea sunt normele de drept fixate în Legea fundamentală şi alte acte juridice normative, normele statutare ale organizaţiilor obşteşti, obiceiurile şi tradiţiile, scrise şi nescrise, dar recunoscute şi respectate de societate, principiile şi normele etico-morale.

Subsistemul ideologic conţine şi reflectă totalitatea de idei, concepte şi reprezentări sentimente şi afecţiuni politice, extrem de diverse după conţinut ale tuturor subiectelor participanţi în viaţa politică. Ele pot fi atât la nivelul empiric al psihologiei politice, conştiinţei cotidiene cât şi la nivel teoretic, de ideologie sau ştiinţă politică, ele pot fi atât individuale, cât şi colective - de grup, de clasă ş.a. Ele se manifestă în închipuiri, percepţii, idei, concepţii, teorii, principii, lozinci, idealuri, sentimente, superstiţii, tradiţii, opinii, păreri etc.

Subsistemul comunicativ însumează totalitatea de relaţii şi forme de interacţiune dintre diverse unităţi sociale - grupuri, clase, naţiuni, indivizi, care vizează participarea lor politică - în instituirea, organizarea, realizarea şi dezvoltarea instituţiilor politice, în legătură cu elaborarea şi transpunerea în viaţă a politicii. Aici pot fi văzute două modalităţi de bază de manifestare a acestor relaţii: a) relaţiile politice orientate spre întărirea şi consolidarea orânduirii politice existente; b) relaţii politice, care contestă această orânduire şi care exprimă interesele forţelor sociale moderat opoziţioniste sau revoluţionare.

Subsistemul cultural încorporează acea totalitate de modele tipice de comportament politic manifestate în stereotipuri înrădăcinate de închipuiri şi reprezentări politice, orientări valorice ale subiectelor vieţii sociale, care asigură viabilitatea şi stabilitatea sistemului politic. Acest subsistem este indicele unităţii şi coeziunii societăţii în ansamblu, a diferitor grupuri din care este compusă societatea, trăiniciei bazei sociale a puterii politice, a elitei guvernante, sau din contra - discordiei, atomizării, dispersării acesteia şi respectiv a şubrezeniei acestei baze. După gradul de dezvoltare sau maturitate a subsistemului cultural se poate prezice reacţia populaţiei la deciziile politice adoptate de guvernanţi, se poate aprecia dacă procesul de reproducere a vieţii politice, a sistemului politic se desfăşoară normal, sănătos şi succesiv în baza continuităţii, sau retrăieşte clipe sau timpuri grele, de criză.

Se cer menţionate şi alte elaborări extrem de valoroase ce ţinde elucidarea întrebării despre esenţa sistemului politic, din rândul cărora fac parte următoarele.

Unul din primii cercetători ai politicului ca sistem D. Easton desprinde în sistemul politic mecanismul de transformare a impulsurilor sociale ce vin din societate în activităţi şi decizii politice. Alt autor, J. W. Lapierre constată în sistemul politic ansamblul proceselor de decizie care primesc totalitatea unei societăţi globale. La baza definirii sistemului politic cercetătorul francez M. Duverger pune specificul organelor puterii de stat şi modalitatea de înfăptuire a guvernării. Specificitatea sistemului politic este văzută de către G. Bouthoul conform gradului de libertate a cetăţenilor. O. Şabrov defineşte sistemul politic drept totalitatea de instituţii sociale unite prin relaţii, care au dat naştere puterii politice aranjându-le într-un anumit sistem. Printre alte rezultate investigative vizând sistemul politic constatăm definirea lui ca ansamblu al relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor politice şi a raporturilor dintre ele; identificarea sistemului politic cu regimul politic; aprecierea lui ca un mecanism de

20

autogestiune socială în cadrul cărora instituţiile politice sunt piesele centrale.Din cele constatate putem conchide, că sistemul politic reprezintă totalitatea instituţiilor,

organizaţiilor, relaţiilor, ideilor şi normelor ghidate de interesele politice şi care asigură reglementarea politică a vieţii societăţii - reglementare realizată prin intermediul puterii de stat. Din această definiţie rezultă, că:

a) sistemul politic se impune ca un ansamblu (organism) complex, alcătuit din diverse fenomene politice;

b) sistemul politic nu administrează nemijlocit cu societatea, nu o dirijează în mod direct, ci exercită asupra ei o influenţă general orientativă;

c) nucleu al sistemului politic, ca de altfel şi a sferei politice, este statul, puterea de stat - aşa cum în sistemul economic nucleu este proprietatea, iar în sistemul cultural - cultura în înţelesul propriu (îngust) al cuvântului.Sistemului politic îi sunt proprii mai multe caracteristici (trăsături) din rândul cărora evidenţiem

următoarele: 1) unitatea şi integritatea sistemului politic; 2) punctul central al sistemului politic îl constituie mecanismul realizării puterii de stat - care nu se reduce doar la activitatea statului şi instituţiilor lui, ci presupune includerea în procesul politic şi a altor actori - organizaţii, mişcări, instituţii sociale, care susţin statul şi participă împreună cu el la realizarea puterii; 3) sistemul politic are drept condiţie primordială a existenţei şi funcţionării normale îmbinarea dialectică a stabilităţii ş i dinamismului. În cazul când acest lucru se dereglează, apar contradicţiile şi crizele, care, nefiind văzute, analizate şi depăşite, se pot revărsa în acţiuni de protest, chiar revoluţii, în stare să lichideze sistemul dat, înlocuindu-l cu altul, mai corespunzător exigenţelor mediului social, adică cerinţelor populaţiei; 4) sistemului politic îi revine rolul suprem, joacă un atare rol în raport cu toate celelalte subsisteme ale sistemului social global. Deciziile, instrucţiunile, dispoziţiile lui, cursul politic elaborat de el sunt obligatorii pentru toţi şi fiecare; 5) sistemul politic funcţionează într-o măsură mai mare decât dezvoltarea şi funcţionarea celorlalte ca fiind determinat de mediul social în ansamblu şi, în particular, de conţinutul şi caracterul dezvoltării sistemului economic; 6) sistemul politic dispune de capacitatea de a se autoregla, autoînnoi, autoreproduce datorită receptivităţii lui la cele ce se petrec în mediul social înconjurător. Autoizolarea de acest mediu poate costa scump sistemul. Posibilităţile forţelor politice de a conduce cu sistemul politic sunt limitate de gradul de maturitate a societăţii (chiar reformele progresiste pot fi respinse, dacă societatea încă „dormitează”), de nivelul de dezvoltare a ştiinţei politice, de cunoaşterea legităţilor obiective ale dezvoltării sistemului politic al societăţii; 7) spre deosebire de alte sisteme sociale - cel politic - într- o măsură mai mare este formalizat: funcţionarea lui este reglementată de norme politice şi juridice speciale.

Funcţiile sistemului politic desenează acele capacităţi pe care trebuie să le aibă sistemul politic ca funcţionalitate.

Există diferite interpretări a funcţiilor sistemului politic. Diferiţi autori pun accentul pe unele din ele, lăsându-le în umbră pe altele. Le vom numi pe cele mai fundamentale şi evidenţiate de mai mulţi autori:- definirea scopurilor, sarcinilor, căilor de dezvoltare a societăţii (strategică);- organizarea activităţii actorilor sociali (societăţii) în vederea îndeplinirii scopurilor şi sarcinilor

propuse, (organizaţională - organizatorică);- de distribuire a bunurilor material şi spirituale, (distributivă);- de articulare (armonizare) a intereselor statului şi unităţilor sociale, (integrativă - receptivă);- de elaborare a regulilor şi legilor, care ghidează comportamentul oamenilor şi grupurilor sociale în

societate, (normativă);- asigurarea securităţii interne şi externe şi stabilităţii orânduirii politice, (funcţia de veghe) -

integrativă;- formarea conştiinţei politice, atragerea membrilor societăţii în viaţa politică (în participarea şi

activitatea politică), (socializării politice);- controlul îndeplinirii legilor, normelor, combaterea (prevenirea) încălcărilor acestora, (de control,

coercitivă);- de a exploata resursele materiale şi umane din mediul naţional şi internaţional în atingerea

21

obiectivelor propuse, (extractivă);- simbolică - mobilizatoare.

2. Tipologia sistemelor politice

O întrebare extrem de importantă şi interesantă este cea care priveşte clasificarea (tipologizarea) sistemelor politice. În literatura de specialitate sunt înaintate diferite criterii de atare tipologizare, fiecare dintre acestea îşi aduc contribuţia proprie la cunoaşterea acestui fenomen complicat. Varietatea sistemelor politice contemporane este condiţionată de mai mulţi factori printre care: tradiţiile istorice; baza socială a sistemului; nivelul dezvoltării economice; tipul formaţiunii social-economice şi regimului politic; coraportul şi caracterul instituţiilor şi valorilor politice, nivelu l raţionalităţii valorilor şi normelor politice şi în genere a relaţiilor politice; statutul omului în sistem şi nivelul participării politice a cetăţenilor; nivelul maturităţii societăţii civile; condiţiile geopolitice ş.a. Predominarea unora sau altora din aceşti factori determină particularităţile acestor sisteme şi originalitatea lor.

Una din primele clasificări a fost efectuată după criteriul raporturilor sistemului politic cu mediul social exterior înconjurător,- conform căruia sistemele politice se împărţeau în închise (proprii ţărilor sistemului socialist URSS, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia ş.a. din perioada socialistă) şi deschise - proprii ţărilor Occidentului capitalist.

Politologul francez J. Blondelle deosebeşte sistemele politice după conţinutul şi formele de guvernare, distigând următoarele 5 tipuri: 1) democraţii liberale; 2) democraţii comuniste (radical- autoritare); 3) democraţii tradiţionale; 4) democraţii populiste şi 5) democraţii autoritar-conservatoare.

După criteriul formaţional este raţional de a vorbi despre sisteme politice sclavagiste, feudale, capitaliste, comuniste, fiecare din acestea avându-şi specificul lor.

După natura şi izvoarele puterii politice se disting sisteme politice autocratice şi democratice.După atitudinea faţă de mediul social sistemele politice se împart în a) conservatoare; b)

reformatoare; c) progresive; d) reacţionare.După caracterul şi orientarea (direcţia) procesului politic distingem a) sisteme politice

administrative (de comandă); b) sisteme politice competitive şi c) sisteme politice consensuale.Reieşind din tipul regimului politic sistemele politice se divizează în a) democratice; b)

autoritare şi c) totalitare.Există şi alte tipologizări, care în mare măsură se intersectează cu cele enumerate.Spre exemplu savanţii D. Berg, H. Mayer, G. Ştammen (nemţi) disting nouă tipuri de sisteme

politice, cel mai performant fiind ultimul, al 9-lea - sistemul politic parlamentar-democratic, care se caracterizează prin existenţa pluripartitismului dezvoltat, concurenţa cinstită a partidelor la alegeri în luptă pentru putere, stabilitate trainică, de durată şi care nu duce lipsă de lideri, nu are neapărată nevoie de lideri carismatici.

La etapa contemporană este răspândită şi într-un fel dominantă clasificarea sistemelor politice propusă de politologul american G. Almond, care pune la baza clasificării tipul culturii politice şi distribuirea rolurilor politice între participanţii procesului politic. El deosebeşte trei tipuri de sisteme politice.

1. Sistemul politic anglo-american este identificat după următoarele trăsături:cultura politică plurivalorică, bazată pe calcule raţionale, pe acorduri, înţelegeri, articulări de

interese şi experimentare;diferenţierea clară a instituţiilor politice şi a funcţiilor lor, o birocratizare raţională clar exprimată

şi pronunţată;separaţia puterilor şi influenţei;un înalt grad de stabilitate, datorat eficienţei guvernării şi nivelului înalt de trai al cetăţenilor.2. Sistemul politic contiental-european (Ex. Franţa, Germania, Italia) are în calitate de trăsături

următoarele: împletirea (îmbinarea) ciudată a propriei lor culturi arhaice cu elemente ale culturii politice anglo-americane; altfel spus acestui sistem politic îi este proprie o cultură politică eclectică; dezvoltarea neuniformă.

22

3. Sistemul politic totalitar are în calitate de particularităţi următoarele trăsături: o cultură politică dubioasă şi contradictorie, în aparenţa orientată către om, valoarea lui, adică pseudoumanistă, deoarece valorile acestei culturi le sunt impuse cetăţenilor prin constrângere; absenţa asociaţiilor benevole ale cetăţenilor, totul şi toate sunt regizate; societatea este dominată de puterea politică hipercentralizată; aparatul de stat, partidele, structurile de forţă - armata, serviciile secrete etc. sunt construite după tehnologii autoritare, prin constrângerea puterii, adică contrar principiului benevol.

Această tipologizare întâmpină unele observaţii din partea unor politologi, mai ales din fostul spaţiu socialist: nu se ţine cont de structura social-clasială, caracterul diferenţierii sociale a membrilor societăţii, condiţionată de nivelul dezvoltării modului de producere (D-Zeorchin) ş.a. Se propune o clasificare într-un fel neutră (dar de loc nouă, pentru că era răspândită încă până la destrămarea comunismului. Astfel se disting trei tipuri de sisteme politice - arhaice (primitive), tradiţionale şi contemporane. O astfel de clasificare a sistemelor politice era răspândită în Occident prin anii 70 ai secolului trecut. Sistemele politice în această variantă se împart în: 1) tradiţionale (preindustriale); 2) industriale; 3) postindustriale,- accentul în acest caz punându-se pe nivelul dezvoltării social-economice (tehnologice), însă nu sunt ignoraţi şi alţi factori - politici, sociali, culturali.

Sistemele politice tradiţionale sunt: diverse ca regim politic şi forme de guvernare; se caracterizează printr-un înalt nivel de inechitate socială; lor le este proprie slaba diferenţiere a instituţiilor şi valorilor politice; inseparabilitatea puterii, concentrarea ei în mâinile unui singur subiect (monarh, dictator, huntă sau oligarhie); majoritatea populaţiei este înstrăinată de conducerea cu treburile statului, practic este absentă în viaţa şi procesul politic.

Sistemul politic al ţărilor industriale se caracterizează: printr- o anumită democraţie a instituţiilor statului şi a societăţii civile; caracterul clasial al structurilor şi instituţiilor politice; dominarea anumitor valori ideologice; afirmarea democraţiei de diferite niveluri şi feluri; avansarea (creşterea, sporirea) instituţionalităţii; caracterul raţional-birocratic al conducerii statale.

Sistemul politic al ţărilor postindustriale: este mai degrabă în stadie incipientă, adică, de formare, constituire; se caracterizează prin convergenţa valorilor neoliberale şi socialiste; are o bază socială destul de largă, vastă - aceasta fiind societatea bunăstării totale; are o structură socială multidimensională cu linii complicate şi întortocheate de intersecţie şi democratică, întrucât ea izvorăşte, sau are drept bază autodeterminarea în toate aspectele a omului; rolul de mediator al statului în raport cu structurile societăţii civile; democraţia ca valoare general-umană, care structurează şi determină activitatea oamenilor şi care este produs al propriei lor alegeri, condiţie a propriei lor realizări; raporturile de dominaţie sunt limitate la influenţa reciprocă, la interinfluenţă şi colaborare a subiecţilor şi obiectelor puterii politice.

Sistemul politic al ţărilor aflate în perioada de tranziţie, probabil, este cel mai complicat, întrucât el trebuie, este obligat să ia lecţii din mers şi să se alinieze la cele mai avansate şi moderne modele, păstrându-şi entitatea sa - lucru care este extrem de complicat şi de lungă durată.

3. Constituirea sistemului politic al Republicii Moldova

Presupune valorificarea propriei experienţe (istorice, tradiţionale, inclusiv celei socialiste) şi a practicii altor state, mai ales, din rândul celor dezvoltate vizând construirea unui sistem politic eficient şi viabil; crearea, restructurarea, perfecţionarea tuturor componentelor lui, începând cu conştientizarea intereselor politice ale cetăţenilor, în primul rând al populaţiei băştinaşe, fructificarea acestor interese prin intermediul instituţiilor politice şi relaţiilor politice atât din interiorul cât şi din exteriorul ei; determinarea unei structuri organizaţionale cât mai bune, raţionale şi funcţionale atât ca formă cât şi conţinut ş.a.m.d. şi terminând cu formarea unei culturi politice alese, înalte, participative a cetăţenilor ei. Este vorba de determinarea clară a statalităţii, a structurii ei teritorial-administrative, formei de guvernământ, regimului politic, a cursului general de politică internă şi externă, a obiectivelor (scopurilor, sarcinilor), căilor şi mijloacelor de atingere a lor; de realizare consecventă a reformelor structurale multidimensionale, chintesenţă a cărora trebuie să fie edificarea unei veritabile economii de piaţă şi o democratizare profundă şi reală; de elaborare şi perfecţionare a legislaţiei conform exigenţelor europene; descătuşarea iniţiativei politice a cetăţenilor, realizarea în faptă a drepturilor şi

23

libertăţilor lor; maturizarea partidelor politice şi a asociaţiilor, a organizaţiilor societăţii civile; dezrădăcinarea acelor fenomene şi tendinţe negative care ţin de trecutul socialist (activism social regizat, produs după metode administrative de comandă); depăşirea pericolului ohlocraţiei, când mulţimile, nu de fiecare dată bine instruite şi conştiente, recurg la tehnologii nici pe departe civilizate pentru a soluţiona unele sau altele din cele mai actuale şi stringente probleme.

Am putea spune în concluzie de asemenea că o mare importanţă pentru derularea cu succes a proceselor de democratizare o are maturitatea societăţii civile în R. Moldova. Totodată, cu cât mai mult va avansa cultura politică a cetăţenilor, cu atât mai de curând vor apărea condiţiile cele mai favorabile de constituire a unui sistem politic sănătos, democratic. Cu cât societatea civilă îşi va cunoaşte şi conştentiza mai bine interesele sale, inclusiv cele politice, va fi în stare să le prezinte oficialităţilor - instituţiilor puterii

- pentru a fi satisfăcute, cu atât mai devreme R. Moldova îşi va găsi calea şi direcţia cea dreaptă de dezvoltare, îşi va găsi locul în familia ţărilor Europei unite.

Din cele relatate în această prelegere facem următoarele concluzii.În politologie conceptul de sistem politic se utilizează pentru a aborda problematica politică ca

ceva autonom şi a analiza viaţa politică ca un ansamblu, ale cărui componente se leagă între ele formând un tot unitar.

Diversitatea abordării sistemice a Politicului cât şi a criteriilor de tipologizare a sitemelor politice vorbesc convingător despre complexitatea fenomenului dat. În principiu aceste abordări teoretice nu se contrazic şi nu se exclud absolut, nu sunt antagoniste, ci se intersectează, se completează una pe alta şi se interpătrund, contribuind la o mai vastă şi profundă înţelegere a realităţii politice în ansamblu şi a fenomenului dat în particular.

Constituirea unui sistem politic cât mai lucrativ şi eficient este o sarcină dintre cele mai complicate pentru ţările care urmează tranziţia de la sistemul politic de tip autoritar-socialist la cel democratic.

Tema 5. Statul

Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de bază ale politologiei, fac parte din limbajul ei inedit, având o importanţă mare pentru înţelegerea problemelor organizării şi conducerii democratice a societăţii, în special, şi funcţionării ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi societatea civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societăţii şi responsabilitatea cetăţenilor.

Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, deoarece, prin intermediul instituţiilor lui se realizează organizarea şi conducerea societăţii. Datorită acestui fapt problematica statului reprezintă o importantă pondere în aria de investigare a fenomenului şi procesului politic.

Planul1. Esenţa şi geneza statului. Trăsăturile şi funcţiile statului2. Tipuri/forme de stat3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul de drept.4. Raporturile dintre Societatea politică şi Societatea civilă.

1. Esenţa şi geneza statului

Vom observa pentru început, că statul în general reprezintă o noţiune abstractă, nu este ceva palpabil, dar rămâne, în acelaşi timp, o realitate cotidiană. Statul este forma superioară de organizare politico-juridică a societăţii, reprezentând şi principala instituţie a sistemului politic, deoarece anume prin intermediul lui se realizează elementele esenţiale ale organizării şi conducerii societăţii. Datorită acestui fapt, problematica statului ocupă o importantă pondere în aria de investigaţie a fenomenului politic.

Problema definirii statului constituie o preocupare încă din antichitate şi care continuă şi în prezent. Noţiunea de stat provine de la latinescul „statius”, care iniţial desemna o „stare de repaus”.

24

Romanii mai foloseau şi termenul „civitas”, semnificând „cetate”, „stat”, precum şi „res publica” aproximativ cu acelaşi înţeles.

„Polisul” grecesc desemna noţiunea „cetate-stat”. Expresia „statio” apare pentru prima dată în lucrarea lui N. Machiavelli „Il Principe”, în strânsă legătură cu făurirea unităţii statale. Abia în sec. al XVII- lea această idee este pe larg admisă, termenul începând să pătrundă în toate limbile.

Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică prin: nivelul de cunoaştere propriu momentului istoric dat, împrejurărilor istorice în care s-a gândit, diversitatea de criterii de la care s-a plecat etc. În ceea ce priveşte noţiunea propriu-zisă de stat, nu se poate afirma că există o definiţie unică şi completă.

În sens restrâns, de formă superioară de organizare a societăţii, statul apare ca un ansamblu de organizaţii publice care asigură guvernarea şi reprezintă un sistem al acestor organizaţii, prin intermediul cărora este dirijată societatea.

Dintr-un punct de vedere mai larg, statul este o structură (entitate) politică , ce se constituie istoric, dintr-un teritoriu situat între anumite frontiere, dintr-o populaţie (naţiune) şi o putere publică politică exclusivă (autoritate suverană). De cei mai mulţi analişti statul este considerat drept acea formă de organizare, instituţie prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de cître un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţ şi interesele asupra societăţii.

De aici, noţiunea de stat are două semnificaţii:- comunitate de oameni, reprezentată şi organizată de organele puterii, care se manifestă pe un

anumit teritoriu. În acest sens statul este echivalent cu „ţara” şi cu poporul organizat din punct de vedere politic. În conformitate cu aceasta utilizăm astfel de termeni ca: stat român, rus, american etc. ţinând cont de societatea respectivă, termenul de stat aici fiind echivalentul latinescului

„civitas”.- organizare politică, un sistem de instituţii, care dispun de puterea supremă pe un anumit

teritoriu şi care dispune de un aparat coercitiv, fiind echivalentul latinescului „res publica”. Ambele semnificaţii pot fi admise simultan, fiind complementare.

Statul, ca principala instituţie politică, a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare şi progres ale societăţii. În general, apariţia statului este legată cu perioada de trecere de la organizarea gentilică spre orânduirea sclavagistă (aproximativ mileniile 5- 4 î.e.n.). Necesitatea apariţiei statului este legată de nevoia unor comunităţi umane evoluate de a-şi asigura funcţionalitatea printr-o organizare politică.

Dintre teoriile care s-au formulat în legătură cu geneza şi conţinutul statului şi care au o largă circulaţie, menţionăm următoarele: teocratică, conform căreia statul apare ca o creaţie divină, respectul şi supunerea faţă de aceasta fiind apreciate ca o îndatorire religioasă. Astfel de teorii se întâlnesc în perioada antică, în feudalism, când se consideră că monarhul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, el primeşte şi exercită puterea de la Dumnezeu, iar pentru faptele şi actele sale nu este răspunzător decât în faţa divinităţii; patriarhală, care susţine că statul ar fi luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului din puterea părinteasca a lui Dumnezeu. Elemente ale unei asemenea teorii întâlnim la Aristotel, dar şi la unii politologi contemporani ca Robert Filmer, care în lucrarea sa Patriarhul (1953) considera că monarhul, ca moştenitor, al lui Adam, este creat de Dumnezeu, ar deţine puterea de la acesta şi deci implicit ea ar avea un caracter, o natura divina; contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei înţelegeri între putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală, teorie susţinută din antichitate, dar dezvoltată în epoca luminilor, în mod deosebit de Ch. Montesquieu şi J.J. Rousseau; teoria violenţei a încercat să explice apariţia statului ca o simpla necesitate naturală a oamenilor de a curma violenţa din societate, de a stabili ordinea între oameni, clase şi grupuri sociale. Thomas Hobbes considera că statul nu rezultă dintr-o înclinaţie a omului spre viaţa socială, ci, dimpotrivă, din necesitatea temperării agresivităţii lui naturale; teoria organicistă, este o analogie mecanicistă între organismul uman şi cel social, unde statul este sinonim cu organismul uman şi este format din mai multe părţi între care există o legătură indestructibilă; teoria rasistă este o variantă a teoriei violenţei, în care o rasă trebuie să domine pe altă rasă; conform teoriei psihologice, statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar fi voinţa, dorinţa de a trăi împreuna, existenţa aceloraşi obiceiuri, factorii psihici, elemente ce au impus şi închegat statul; juridică, potrivit căreia

25

raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementări juridice.Majoritatea acestor teorii conţin un anumit adevăr, dar suferă prin unilateralitatea lor, dată atât de

contextul istoric al elaborării, cât şi de mobilurile ideologice.Cât priveşte natura şi esenţa statului politologia înregistrează un labirint de teorii. Ea dispune de

un număr impunător de definiţii ale acestuia, corespunzătoare anumitor concepţii: „Statul este o instituţie care revendică monopolul violenţei fizice legitime în cadrul unui teritoriu determinat” (Max Weber); „Unde începe statul, se termină libertatea” (Lenin); „Statul este absolutul în faţa căruia indivizii şi formaţiunile statale nu sunt decât relativul” (Mussolini). Toate definiţiile atestate şi cunoscute conţin o anumită doză de adevăr, dar suferă de unilateralitate, neglijându-se faptul că statul reprezintă un fenomen organizatoric important al societăţii şi îndeplineşte o funcţie socială constructivă.

O întrebare fundamentală în analiza statului este: cum asigură statul conducerea politică a societăţii? Condiţiile juridice şi politice de existenţă a statului constituie un element indispensabil al vieţii sociale. Putem vorbi de prezenţa unui stat la reuniunea a trei elemente obligatorii: teritoriul, populaţia şi puterea politică exclusivă, adică suveranitatea. Dacă primele două sunt de natură materială (presupuneri necesare de fapt), al treilea element este de natură formală şi în virtutea acestui fapt, devine cel mai important.

Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Acesta nu este doar o noţiune geografică, ci are şi nuanţa de concept politic şi juridic ce determină limitele extinderii puterii publice şi permite situarea statului în spaţiu, localizându-l şi delimitând-l de alte state. Acest spaţiu geografic îşi are coordonatele sale terestre, acvatice, adică solul, subsolul şi coloana aeriană de deasupra lui. În lipsa acestui element o comunitate socială, oricât de numeroasă ar fi, nu ar putea constitui un stat. Teritoriul oricărui stat este circumscris în anumite limite spaţiale numite „frontiere”. Trasările frontierelor între state sunt însoţite uneori de contestări care deseori trec în incidente aflate la baza conflictelor interstatale, fie locale sau chiar mondiale.

Principalele caracteristici ale teritoriului ca trăsătură importantă a statului sunt: inalienabilitatea – imposibilitatea modificării frontierelor de stat, cu excepţia micilor rectificări de frontieră, şi indivizibilitatea – imposibilitatea recunoaşterii în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului. În acest context putem menţiona faptul că în Constituţia Republicii Moldova, art.3, al. 1, se stipulează că „teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică”. Evenimentele din Transnistria ne conving de necesitatea includerii în Constituţie a unor prevederi mai categorice, cu privire la interzicerea unor activităţi care ar afecta principiul unităţii statului şi a indivizibilităţii teritoriului său. Solul planetei aparţine statelor care sunt separate prin aşa-numitele „dureroase cicatrice ale istoriei”.

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului . Existenţa unui stat fără populaţie este de neconceput. Statul reprezintă o societate umană organizată, stabilită în interiorul unor frontiere permanente. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict marcat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele cazuri comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor naţionale (Franţa, Germania, Italia, Spania etc.) Există însă şi cazuri când una şi aceeaşi naţiune este încadrată în mai multe state. Existenţa mai multor naţiuni pe teritoriul aceluiaşi stat duce la formarea statelor multinaţionale.

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului. Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. De aceea art.10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca fundament unitatea poporului RM”, mai mult ca atât, „statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.

Suveranitatea reprezintă autoritatea supremă cu care este înzestrat statul şi, în calitate de putere supremă a statului, implică competenţa exclusivă a acestuia asupra teritoriului naţional şi independenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern. Prin urmare, suveranitatea are două aspecte:

26

- intern, care constă în supremaţia exclusivă a puterii statului asupra teritoriului şi asupra populaţiei respective. Suveranitatea internă se referă la organizarea formală a autorităţii politice în cadrul statului şi abilitatea autoritãţilor publice de a exercita un control eficient înãuntrul graniţelor sale.

- extern, ce presupune independenţa statului în raport cu alte state, neatârnarea sa faţă de orice putere din exterior. Pe plan extern, suveranitatea trebuie să se manifeste astfel, încât statului să nu-i fie impuse limite ale suveranităţii însăşi dar totodată să nu fie lezate principiile suveranităţii altor state. Statul este liber să adere sau nu la organizaţii sau acte care i-ar impune anumite obligaţii.

Trăsături ale suveranităţii se consideră:- exclusivitatea, care se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat poate fi supus doar unei

singure suveranităţi depline;- originalitatea şi caracterul plenar, ce se exprimă prin aceea că suveranitatea aparţine statului şi

nu-i poate fi atribuită din afară.Caracterul plenar se datorează faptului că principiile ei se răsfrâng asupra tuturor domeniilor de

activitate din stat: politic, economic, cultural, social etc. ;- indivizibilitatea, prin care se înţelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei nu pot aparţine

concomitent mai multor titulari;- inalienabilitatea, în sensul imposibilităţii de a o abandona, ceda sau împrumuta altor state sau

organisme internaţionale.În cadrul aceleiaşi întrebări se cer evidenţiate trăsăturile şi funcţiile statului.Pe lângă condiţiile juridice fundamentale de existenţă a statului (teritoriul, populaţia,

suveranitatea), se pot desprinde şi alte trăsături specifice ale statului:Aparatul administrativ. Mecanismul de realizare a puterii de stat se materializează prin aparatul

de stat (numit şi sistemul organelor de stat), care constituie un important element al statului.Acestuia îi revine sarcina de a exercita, practic, întregul complex de funcţii interne şi externe

proprii statului. El îşi concentrează eforturile asupra organizării nemijlocite a activităţii de conducere a treburilor statului, asigurării bunei funcţionări a tuturor sferelor, ramurilor şi complexelor din economia naţională ce revine statului. Sub acest aspect, statul are trei componente bine conturate şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi la nivel local, fiind constituit în diferite instituţii (parlament, guvern, organele judecătoreşti, organele procuraturii, armată, poliţie etc.).

Constituţionalitatea. Aceasta înseamnă că anume acest document - Constituţia - stabileşte „legile după care se fac legile”. Ea poate fi apreciată ca documentul care creează sau cel puţin asigură existenţa statului însuşi. Constituţiile, prin ele însele într-un stat de drept, sunt sau pot fi un obstacol în calea arbitrariului, dacă ele exprimă voinţa generală, iar respectul faţă de ele devine o „religie” a fiecăruia. Ordinea politică constituţională nu înseamnă guvernare după bunul plac al oamenilor, ci guvernare prin legi.

Controlul (monopolul) asupra mijloacelor violente. Acest fapt înseamnă ca statul este singura instituţie din societate care are dreptul de a folosi forţa, care controlează şi coordonează legitimitatea folosirii forţei. Însă statul nu are dreptul de a folosi forţa pentru a-şi menţine autoritatea, pentru aceasta el trebuie să facă uz de lege. În lumea modernă un stat nu mai poate folosi forţa şi mijloacele violente de intimidare împotriva propriei populaţii invocând suveranitatea.

Impozitarea. În această ordine de idei statul reprezintă o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială pr in contribuţii sociale ale cetăţenilor, prin impozite, oferind în schimb bunuri publice.

Aşadar, prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul său pentru care a apărut, statul reprezintă principala instituţie politică.

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc important în societate. Funcţiile statului sunt definite ca direcţii fundamentale de activitate ale lui, în care se manifestă esenţa sa. Există mai multe criterii de clasificare a funcţiilor statului: după sfera de activitate; după durata de acţiune; după importanţa sociala etc.

În dependenţă de sfera de activitate deosebim funcţii interne şi externe. În conţinutul funcţiilor

27

interne ale statului îşi găsesc expresia politica internă, activitatea statului pentru soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societăţii şi statului. De această sferă ţin funcţiile: de organizare şi conducere a societăţii; funcţia social- economică; de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; funcţia cultural-educativă.

În cadrul funcţiilor interne ale statului un loc aparte îi revine funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică, chemată să fixeze normele obligatorii de viaţă comună. Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în urmărirea scopurilor speciale. Activitatea executivă se desfăşoară în diferite direcţii care corespund diverselor scopuri sociale. Funcţia judecătorească are sarcina de a verifica dreptul în cazurile apariţiei unor litigii în societate. Funcţia social-economică se manifestă diferenţiat de la stat la stat, de la o etapă de dezvoltare la alta etc. Intervenţia statului în economie are drept scop reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine, dar şi protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară etc. Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual.

Funcţiile externe ale statului vizează activitatea statului în relaţiile cu alte state, realizându-se prin dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu alte state, promovarea şi apărarea păcii şi securităţii mondiale, dar şi apărarea ţării în plan extern.

După durata de acţiune funcţiile statului se clasifică în funcţii constante şi temporare. La primele se referă funcţiile ce caracterizează statul la toate etapele de existenţă şi conducere a societăţii. Funcţiile temporare implică o scurtă durată de timp, fiind condiţionate de sarcinile specifice ale statului la diferite etape de funcţionare, de exemplu, în caz de calamnităţi naturale, situaţii de război etc.

Funcţiile statului trebuie să se manifeste într-o armonioasă îmbinare, ele au menirea să contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul, să asigure drepturile şi interesele, demnitatea cetăţenilor care îl formează.

1. Tipuri de stat/forme de stat

Elucidarea tipului şi formei de stat constituie, de asemenea, o problemă de bază a teoriei statului, cât şi a politologiei în general, ea explicând, pe de o parte, esenţa statului într-o anumită perioadă, iar pe de altă parte, forma lui concretă de manifestare. Primele investigaţii asupra formelor de stat au fost realizate încă de către Platon şi Aristotel, Polibiu, Cicero. Ei deosebeau statele în dependenţă de numărul conducătorilor şi scopul guvernării. Astfel, Aristotel deosebeşte în baza acestor criterii 6 forme de guvernare: monarhia, tirania, aristocraţia, oligarhia, politeia, democraţia.

Pentru a înţelege pe deplin statul ca instituţie politică, trebuie studiată şi cunoscută problema formelor de stat. Esenţa statului, adică tipul de stat respectiv, se manifestă sub mai multe forme în raport de condiţiile concrete ale epocii şi ţării respective. Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente, având o corelaţie diferită între ele: forma de guvernământ, forma structurii de stat şi regimul politic.

Regimul politic reprezintă pentru mulţi politologi un element al formei de stat, pentru alţii, un element al sistemului politic. Având în vedere că statul reprezintă instituţia centrală a sistemului politic, este indubitabil faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de stat, constituind un element al formei de stat, şi anume elementul hotărâtor, pentru că el exprimă un raport între organele de stat şi cetăţeni. Dacă organele de stat se constituie prin consultarea cetăţenilor, ca expresie a voinţei acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic. Şi invers, dacă organele de stat se constituie fără consimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa acestora, regimul politic de acest gen este unul de factură dictatorială. De aceea, în analizele politologice, când se urmăreşte elucidarea esenţei statului, se vorbeşte despre regimul politic.

Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a puterii supreme de stat, structura şi coraportul dintre organele supreme ale puterii de stat, la fel ca şi corelaţia dintre cetăţeni şi guvernanţi. În genere, alegerea unei forme de guvernământ este o alegere politică. Odată

28

aleasă, această formă se va baza pe un raţionament juridic de natură constituţională. În dependenţă de criteriul amenajării puterilor în stat şi a surselor de formare, statele se împart în monarhii şi republici.

Monarhia reprezintă acea formă de guvernământ în careformal sau real deţinătorul puterii de stat este o singură persoană (de la grecescul „monas”, ce

caracterizează puterea unei singure persoane). Monarhul, având diferite denumiri – rege, ţar, sultan, faraon, emir, domnitor, împărat etc. – de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, în conformitate cu anumite norme stabilite scrise sau orale, sau în baza voinţei suveranului. Monarhiile apar în statul sclavagist, iar în Evul Mediu devine formă dominantă de guvernare. Monarhia, ca formă de guvernământ, este cunoscută din cele mai vechi timpuri, cunoscând în evoluţia sa mai multe forme, în dependenţă de gradul concentrării puterii în mâinile suveranului: monarhie absolută, monarhie parlamentară dualistă, limitată, monarhie constituţională.

Monarhia absolută se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului statului în persoana monarhului care, pe lângă faptul că este unicul legislator, dirijează cu administrarea publică şi este instanţa judiciară supremă. Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernământ, monarhia absolută a fost specifică până la Revoluţia Franceză. La etapa contemporană monarhia absolută a devenit o raritate, drept exemplu servind monarhia din Arabia Saudită, Oman, Quatar. Pe lângă alte atribuţii nelimitate, monarhii acestor state sunt şi conducători religioşi.

Monarhia limitată, numită şi constituţională, se caracterizează printr-o limitare a puterii absolute a monarhului prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv. Monarhia limitată este divizată, la rândul său, în monarhie dualistă şi monarhie limitată. Monarhia dualistă este o formă iniţială a monarhiei limitate (constituţionale), în cadrul căreia puterea de stat se realizează conform principiului separării puterii, mai ales a puterilor legislative şi executive. Astfel, puterea legislativă aparţine parlamentului, iar puterea executivă este încredinţată monarhului, care o exercită nemijlocit sau cu concursul unui guvern numit de el. Guvernul din cadrul monarhiei dualiste se subordonează monarhului, miniştrii fiind consideraţi funcţionari ai acestuia. În acest mod, guvernul nu poartă responsabilitate politică în faţa parlamentului, miniştrii purtând răspundere politică numai faţă de monarh. Cea de-a treia ramură a puterii de stat la fel aparţine monarhului. În cadrul monarhiei dualiste separarea puterilor în stat poartă, de obicei, un caracter limitat şi chiar formal. Astăzi această for mă monarhică de guvernământ, caracteristică prin rolul decisiv al monarhului în viaţa politico-statală, mai poate fi întâlnită în Maroc, Iordania, Nepal, Kuweit, Bahrain etc.

Monarhia parlamentară este o formă a monarhiei limitate (constituţionale), cu o divizare expresă a puterilor în stat, ceea ce asigură primatul legislativului asupra executivului, monarhul având mai mult un rol şi caracter simbolic, exercitând, de regulă, atribuţii de ordin protocolar, având funcţii ceremoniale, funcţia de socializare. Se spune că în cadrul acestei forme de monarhie limitată monarhul „domneşte, dar nu guvernează”, deoarece atribuţiile monarhului sunt limitate până la zero. Astfel, dreptul său de veto asupra legilor adoptate de către parlament sau nu este aplicat în genere, sau este aplicat atunci când o cere guvernul. O trăsătură importantă a monarhiei parlamentare o constituie formarea guvernului în baza majorităţii parlamentare, situaţie soldată cu răspunderea politică a guvernului faţă de parlament pentru întreaga sa activitate, desfăşurată pe plan intern sau extern. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent, iar actele emise de el intră în vigoare numai după ce se contrasemnează de către şeful guvernului sau ministrul de resort, deoarece monarhul este „inviolabil şi scutit de răspundere”, el reprezentând un aliaj între compromis şi tradiţie. Monarhia parlamentară contemporană este forma de guvernământ acceptată în Belgia, Norvegia, Damenarca, Marea Britanie, Olanda, Spania, Japonia etc. Monarhia parlamentară nu reprezintă o instituţie politică cu pondere şi nu determină, de regulă, structura sistemului politic.

Republica (din latină „res publica” – lucruri publice) reprezintă forma de guvernământ în cadrul căreia autorităţile publice centrale (şef de stat, parlament) sunt alese de către cetăţenii statului respectiv prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat în mod direct sau indirect. Practica organizării statelor lumii cunoaşte republica parlamentară şi republica prezidenţială, cât şi o formă intermediară, hibridă, numită republica mixtă (semiparlamentară sau semiprezidenţială). Principala deosebire între aceste tipuri de republici constă în specificul responsabilităţii politice a guvernelor în faţa parlamentului sau a şefului statului, ce reiese din corelaţiile împuternicirilor şi atribuţiilor preşedintelui, parlamentului şi

29

guvernului.Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia separării puterii de stat şi presupune

autonomia funcţională a legislativului, executivului şi justiţiei. Trăsătura acestei forme de guvernământ o reprezintă responsabilitatea politică a guvernului în faţa parlamentului, care poate dizolva guvernul prin „punerea în minoritate” sau prin „vot de neîncredere”. Poziţia parlamentului în cadrul mecanismului de stat este superioară, având ca atribuţii fundamentale adoptarea bugetului de stat, ratificarea tratatelor internaţionale, elaborarea strategiilor fundamentale ale politicii interne şi externe a statului etc. Spre deosebire de republica prezidenţială, în republica parlamentară executivul are o structură bicefală prin disocierea sa în funcţia de şef de stat şi guvern.

Participarea şefului statului la formarea guvernului poartă un caracter nominal. Şeful statului este ales, de regulă, pe cale parlamentară, adică de parlament sau o comisie parlamentară. Atribuţiile şefului statului sunt exercitate, de regulă, de către guvern prin intermediul şefului guvernului, care reprezintă persoana numărul unu în stat, după atribuţii, care contrasemnează actele şefului statului. Parlamentul poate demite guvernul (Italia, Germania) prin vot de neîncredere, iar în calitate de contrabalanţă guvernul poate cere, prin intermediul şefului statului, dizolvarea parlamentului şi fixarea noilor alegeri. Republica parlamentară, ca forma actuală de guvernământ se întâlneşte în Germania, Austria, Islanda, Estonia, Turcia, Ungaria, Cehia, Slovenia, India, Italia, Republica Moldova etc.

Republica prezidenţială reprezintă forma de guvernământ instituită pentru prima dată în SUA, având ca model monarhia dualistă. Din punct de vedere doctrinar este fundamentată pe ideea separării puterii de stat, concomitent fiind prevăzute şi contrabalanţe ce asigură colaborarea funcţională efectivă a acestor puteri. Ambele puteri, legislativă şi executivă, îşi primesc mandatul de la popor, iar legitimitatea lor devine echivalentă. Principala trăsătură o reprezintă separaţia rigidă a puterilor şi un grad sporit de autonomie, deoarece parlamentul nu poate acorda vot de neîncredere guvernului, iar preşedintele nu poate dizolva parlamentul, ceea ce reflectă imposibilitatea înlăturării pe cale constituţională a unei puteri de către alta. Acest model de republică consolidează viguros funcţia şefului statului, având ca trăsătură formală absenţa funcţiei de prim- ministru, iar membrii guvernului purtând răspundere personală în faţa preşedintelui, ce îi numeşte în funcţie şi, respectiv, îi poate destitui individual din funcţie. Miniştrii realizează politica executivă a preşedintelui. Procedura de impeachment – destituirea din funcţie a membrilor guvernului şi a judecătorilor, cât şi a preşedintelui – poate fi aplicată de către parlament numai în cazurile în care persoanele nominalizate au comis acţiuni ilicite grave. Graţie acestor condiţii, republica prezidenţială este semnificativă prin stabilitatea guvernamentală, însă poate avea tentă autoritară, dacă puterea reală este concentrată în instituţia prezidenţială. Actualmente modelul prezidenţial clasic este realizat în SUA, fiind întâlnit şi în America Latină (Argentina, Mexic), Africa de Nord, Asia, însă nu este răspândit în Europa de Vest.

Republica mixtă reprezintă forma de guvernământ care înglobează caracteristici specifice atât republicii prezidenţiale, cât şi republicii parlamentare. Experienţa istorică a arătat că formele clasice de guvernare nu întotdeauna asigură o funcţionare coerentă, întâlnind crize de gestionare, ceea ce reduce din eficienţa ei. În republica parlamentară apar conflicte între fracţiunile parlamentare, ceea ce duce la instabilitate guvernamentală, frecvente demiteri, iar republica prezidenţială poate lua forme autoritare. Spre deosebire de ele republica mixtă reprezintă juxtapunerea dintre avantajele republicii parlamentare şi prezidenţiale, în dependenţă de diferitele combinări ce apar republica mixtă înclină a fi semiparlamentară (Finlanda) sau semiprezidenţială (Franţa). Modelul clasic al republicii mixte îl reprezintă a V-a Republică Franceză, propus de Ch. de Gaulle în 1958. Caracteristica de bază a republicii mixte este dubla responsabilitate a guvernului în faţa preşedintelui şi în faţa parlamentului. Preşedintele este ales de către popor, iar guvernul este numit de către preşedinte cu votul de încredere oferit de către parlament. Şeful guvernului este primul-ministru, ceea ce reprezintă o trăsătură a republicii parlamentare. Preşedintele însă nu dispune de iniţiativă legislativă, acest drept fiind exercitat de către prim- ministru, care este responsabil de activitatea guvernului. Parlamentul deţine controlul asupra guvernului prin aprobarea bugetului anual şi prin acordarea votului de neîncredere.

Forma de guvernământ reiese din specificul dezvoltării istorice, depinde de tradiţiile istorice încetăţenite, de modul de funcţionare a instituţiilor publice, însă toate sunt chemate să menţină ordinea cerută în societate, să armonizeze interesele cetăţenilor şi să soluţioneze conflictele sociale şi politice.

30

Structura de stat reprezintă forma de organizare naţional-teritorială a statului, precum şi relaţiile reciproce dintre organele puterii centrale şi cele regionale, fiind în strânsă dependenţă de condiţiile formării acestui stat, gradul de comunitate teritorială, dar şi tradiţiile istorice, condiţiile geografice. Alegerea corectă a structurii teritoriale a statului duce la consolidarea statului sau dispariţia lui. În dependenţă de gradul de concentrare a funcţiilor statului, din punct de vedere teritorial, statele se clasifică în state unitare şi state federale, la ele aliniindu-se şi confederaţia, ca o uniune de state.

Statul unitar este caracterizat de organizare unică, politic omogenă, care constă din formaţiuni administrativ teritoriale ce nu au statalitate proprie. Statul se consideră a fi unitar dacă reprezintă o singură formaţiune statală, un regim constituţional unic, un singur rând de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru. În el funcţionează sisteme unice de legiferare, un sistem juridic unic, un singur regim constituţional, stabilit printr-o singură Lege Supremă – Constituţia, un sistem valutar unic, dar şi cetăţenie unică. Astfel, statul unitar apare ca un centru politic care nu este determinat sau influenţat de întinderea teritoriului, de numărul cetăţenilor, de forma de guvernământ sau regimul politic. În acelaşi timp, caracterul unitar al statului nu face imposibilă şi nici nu împiedică organizarea teritoriului, sub aspect administrativ, în unităţi administrativ- teritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale şi a descentralizării serviciilor publice.

În dependenţă de gradul de centralizare sau descentralizare a funcţiilor statului în teritoriu, statele unitare se clasifică în state unitare centralizate (Marea Britanie, Suedia, Danemarca) şi state unitare descentralizate (Franţa, Spania, Italia). Statele unitare centralizate se caracterizează prin următoarele: organele puterii locale constituie o continuare specifică a organelor puterii centrale; organele puterile locale au împuterniciri limitate în activitatea lor independentă, ele realizând deciziile organelor centrale. În statele unitare descentralizate comunităţile autonome şi provinciile dispun de o largă autonomie, ele soluţionând independent chestiunile vizând domeniul gospodăriei comunale, învăţământului, ordinii publice. Însă asupra politicii promovate de guvern ele exercită o influenţă limitată. Nu există reprezentanţi ai guvernului numiţi în teritoriu, însă în cele relativ descentralizate pe lângă consiliul ales de populaţie, organul conducerii locale, se află un funcţionar numit de centru, cu competenţe generale (comisar, prefect), fiind tutela administrativă.

Statele unitare, de obicei, sunt state mononaţionale, dar dacă sunt reprezentanţi ai altor grupuri etnice, conflictele se soluţionează prin autonomii, deosebindu-se după competenţele care li se acordă în autonomii limitate, autonomii depline şi autonomii speciale, în dependenţă de particularităţile geografice, istorice. Însă oferirea autonomiei unui teritoriu nu este echivalent cu fărâmiţarea statului, care are posibilitatea de a se amesteca direct în orice moment în treburile comunităţii prin metode economice, juridice. Principiul autonomiei rezidă în transferul de autoritate de la nivelul central spre cel local sau regional, prin acordarea unei anumite părţi din teritoriul statului a dreptului de autoadministrare internă, a dreptului de a soluţiona individual chestiunile locale, reducându-se acţiunile şi atribuţiile statului. Unităţile administrativ-teritoriale speciale se formează în baza componenţei naţionale, culturale, tradiţiile istorice, modul de viaţă a populaţiei sau se creează în rezultatul unei lupte îndelungate a populaţiei din regiunea respectivă în baza trăsăturilor etnice.

Federaţia (de la latinescul „fedus” - uniune) reprezintă un stat unional, alcătuit dintr-un anumit număr de formaţiuni statal-politice, fiecare din ele posedând un anumit grad de independenţă în anumite sfere ale vieţii politice. Noţiunea de stat federal, unional, apare în secolul al XVII-lea, avându-i drept teoreticieni pe Althusia, Tocqueville. În federaţie suveranitatea nu aparţine în întregime nici statelor membre luate aparte, nici uniunii în ansamblu, ea aparţine ambelor părţi unite într-un tot integru. Puterea centrală este independentă în raport cu puterea unui subiect federal luat în parte, ea contactând direct cu poporul. Caracteristicile instituţionale care deosebesc statul unitar de cel unional se evidenţiază prin structura bicamerală a parlamentului, dar şi modalitatea de modificare a constituţiei, unde părţile au drepturi deosebite. Limitrofele interne ale federaţiei pot fi schimbate numai cu acordul subiecţilor lor.

Statul federal reprezintă o unitate statală în care:- există două niveluri ale organelor puterii supreme: organelle federale şi organele puterii de stat ale

subiecţilor federaţiei;

31

- există mai multe constituţii: cea a statului federal şi cele ale subiecţilor federaţiei;- există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia subiecţilor federaţiei, deşi

populaţia reprezintă un corp unitar;- împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi administrativ-teritoriale, ci şi în părţi

politice autonome, unităţi, entităţi statale etc.;- subiecţii federaţiei nu au dreptul de a rupe contractul federal, da a ieşi din federaţie, drepturile

subiecţilor federali sunt asigurate de Constituţiile lor, iar integritatea Federaţiei este asigurată şi garantată de către Constituţia Federală, ce nu prevede dreptul subiecţilor federali la separare;

- se pot primi în uniune alte state, dar nu pot forma sau institui state noi în limitele jurisdicţiei altui stat.

De regulă, federaţiile sunt state mari, de peste un milion km2 – Federaţia Rusă, SUA, Brazilia, Canada, Australia, Mexic, India, Nigeria etc., dar sunt şi state cu teritoriul restrâns (Elveţia, Austria, Belgia), care s-au federalizat în conformitate cu condiţiile istorice (Germania), naţionale (statul ex-Iugoslavia, Cehoslovacia, URSS) sau geografice, insulare (Malaysia). Federaţiile s-au format pe diferite căi: de jos, prin referendum, la cerinţele cetăţenilor (Belgia) şi de sus (SUA, Canada – prin decizia Coroanei Britanice), pentru a introduce nivelul intermediar de administrare. Dacă statul nu întruneşte condiţia unor teritorii întinse şi nici a condiţiilor istorice favorabile federaţiei, atunci trebuie să se analizeze minuţios şi judicios până la federalizare, deoarece acesta reprezintă un proces complex şi de durată, care poate duce la destrămarea statului.

Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente economice şi politice de ordin intern, cât şi de ordin extern care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept internaţional. Într-o astfel de uniune de state, membrii îşi păstrează supremaţia şi independenţa în mod integral, nu se creează un popor nou, cetăţenii tuturor statelor care intră în confederaţie rămân doar cetăţeni ai acelor state şi nu capătă cetăţenie nouă. Confederaţia se formează în baza acordurilor reciproce, iar subiecţii confederaţiei au dreptul de a ieşi liber din componenţa acesteia. Suveranitatea aparţine statelor care intră în componenţa ei. În competenţa confederaţiei intră un cerc restrâns de probleme, de aceea se formează doar acele organe de stat care sunt necesare pentru rezolvarea problemelor evidenţiate. Organismul comun creat ia hotărâri numai cu unanimitate de voturi. Hotărârile acestui organism obligă statele numai dacă sunt aprobate în modul respectiv de către state, cărora le aparţine dreptul de recuzare – de a anula, de a nu recunoaşte legitimitatea deciziilor organelor confederaţiei. Lipseşte sistemul unic de circulaţie a banilor, iar subiecţii confederaţiei au dreptul de a stabili impozite vamale, limitarea deplasării oamenilor, mărfurilor, capitalurilor. Istoria cunoaşte mai multe exemple de Confederaţie care au încetat să existe: Confederaţia statelor americane (1776-1787), Confederaţia Germană (1815-1871), Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat faptul că Elveţia şi azi păstrează de numirea de confederaţie, ignorând faptul că începând cu anul 1848 devine federaţie. Confederaţia reprezintă o treaptă intermediară spre federaţie (SUA, Elveţia) sau independenţa statelor membre (Austro-Ungaria).

De-a lungul istoriei sunt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state şi anume uniuni personale – care reprezintă o uniune a două sau mai multe state, care, păstrându-şi suveranitatea şi independenţa desemnează un şef de stat comun (de regulă, un monarh), cum ar fi uniunea dintre Olanda şi Luxemburg (1815-1890), Danemarca şi Islanda (1918-1944) şi uniuni reale – o asociaţie de state mult mai puternică decât cea personală, iar în cadrul ei, pe lângă şeful statului, există şi alte organe de stat comune, de exemplu Suedia şi Norvegia până în 1905.

3. Rolul statului în societatea contemporană. Statul de drept

Una din dezbaterile politice fundamentale, nefinalizată încă, încearcă să precizeze „cât de mare trebuie să fie rolul statului în societate,” şi ce anume reprezintă bunurile publice, şi dacă pot fi oferite acestea şi prin instituţiile private. Aceste dezbateri vizează răspunsul la două întrebări esenţiale: - de câtă intervenţie a statului e nevoie? – care situaţie e mai bună, când se implică statul mai mult sau mai puţin?

În gândirea politică actuală, există mai multe viziuni privind domeniul acceptabil pentru

32

intervenţia statului, fiecare oferind o concepţie diferită asupra bunurilor publice. În plus, fiecare societate are propria perspectivă asupra modului în care să definească rolul intervenţiei statului în societate. În mod ierarhic se poate stabili o scală a intervenţiei statului: stat nul, stat minimal, stat intervenţionist, stat maximal, stat total. În mod analog putem asocia cu abordarea conservatoare, liberală şi radicală asupra statului.

Statul nul reprezintă expresia doctrinară a anarhismului (din gr. an archos – fără conducere, fără guvernământ), unde statul trebuie să fie inexistent, deoarece este corupt, fiind necesară eliminarea lui ca structură din societate. Statul este considerat principala ameninţare la adresa libertăţii individuale, el fiind considerat un rău cu totul inutil, atunci când nu există constrângere din partea guvernământului, fiecare individ este liber să trăiască cum doreşte. Orice face guvernământul, iniţiativa privată poate face şi mai bine (ex: educaţie privată, protecţie poliţienească, reguli de circulaţie ş.a.) totul fiind stabilit prin competiţie.

Din perspectivă conservatoare, aria desemnată ca bunuri publice ar trebui să fie minimală, materializată prin ideea statului minimal sau „statul paznic de noapte” (H. Lasswell). Expresie a doctrinismului minimal, acesta presupune securitatea persoanei şi a proprietăţii private, restul revenindu-i individului, dar îi favorizează pe cei puternici. Guvernământului trebuie să-i revină trei funcţii specifice: 1) să aibă putere militară sau politică de a apăra societatea şi suveranitatea împotriva agresiunii externe; 2) să promoveze proprietatea privată şi menţinerea ordinii în societate; 3) trebuie puse la dispoziţia cetăţenilor ceea ce nu poate oferi inţiativa privată (ex: infrastructură). Se presupune ca dacă sunt lăsaţi liberi, oamenii vor produce o ordine socială şi economică relativ eficientă. Robert Nozick susţine în „Anarhie, stat şi utopie” că statul trebuie să asigure doar funcţiile unei agenţii de protecţie, „statul paznic de noapte” fiind legitim pentru că nu violează drepturile nimănui. Iar politica de folosire a taxelor pentru a lua bani de la unii în beneficiul altuia este o situaţie similară cu munca forţată. Sloganul preşedintelui american Thomas Jefferson ilustrează cel mai bine acest tip de stat: „statul care guvernează cel mai bine este statul care guvernează cel mai puţin”.

În viziunea liberală există două motive cruciale pentru care statul trebuie să intervină activ în relaţiile de piaţă liberă dintre indivizi şi grupuri. În primul rând, pentru că efectele negative ale unor grupuri puternice nu pot fi preîntâmpinate decât printr-o intervenţie în forţă a statului. În al doilea rând, există inechităţi majore în societate, create de piaţa liberă (inechităţi economice şi sociale). Necesitatea unei forţe reglatoare şi redristributive îi revin statului intervenţionist, care poate lua forma statului asistenţial, statului social, bunăstării sociale, statului tutelar sau statului providenţă. Cauza principală de intervenţie a statului este necesitatea garantării securităţii şi bunăstării sociale, fiind imperativă şi elaborarea programului de interes naţional, protejarea ramurilor strategice ale statului.

Liberalii bunăstării sociale susţin că statul este nu numai un rău necesar, ci dimpotrivă, condus în mod adecvat, poate fi forţa pozitivă ca să promoveze libertatea individului, asigurându-se că toată lumea să se bucure de şanse egale. Sufletul liberalismului – statul providenţă - reprezintă dorinţa de a înlătura obstacolele (mizerie, boli, maladii, şomaj, sărăcie, neştiinţă) care blochează evoluţia liberă şi dezvoltarea individului. În ţările dezvoltate au apărut, în grade diferite, sisteme de protecţie împotriva acestor obstacole, finanţate nu din iniţiativa privată, ci efectuate direct de către stat. Funcţia statului providenţă este, în primul rând, corectarea inegalităţii socio-economice, iar pentru edificarea lui se măresc considerabil cheltuielile de protecţie din PIB. Doctrină economică fundamentată de John Keynes susţine ideea ca „progresul economic şi cel social nu sunt incompatibile”.

Statul maximal este expresia regimurilor politice autoritare şi totalitare, unde este prezentă extensia funcţiilor statului, el se situează deasupra societăţii. Iar statul total este asociat cu statul poliţist în care organele represive (securitatea, KGB, Gestapoul) au prerogative lărgite, utilizând violenţa în proporţii mari (URSS, Germania hitleristă, Italia fascistă). O poliţie fără limite devine cea mai temută entitate din stat şi în mod efectiv incontrolabilă, iar principiul urmărit fiind „sănătatea, siguranţa, morala şi bunăstarea generală a populaţiei”.

Una din cele mai actuale chestiuni vizând perspectivele dezvoltării statului în epoca contemporană este cea de edificare a statului de drept. Este de observat, că ideea statului de drept s-a cristalizat în doctrina filosofică a enciclopediştilor francezi, având drept suport teoria dreptului natural, deşi embrionii acestei teorii iau naştere deja în antichitate. Această doctrină prevede crearea condiţiilor

33

pentru dominaţia principiului „se permite tot ce nu interzice legea”. Însăşi denumirea de stat de drept indică faptul că statul îşi exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa argumentului şi nu argumentul forţei.

Cea mai simplă definiţie a statului de drept ar fi: stat în care domneşte dreptul, în care toţi sunt egali în faţa legii, în care nimeni, nici chiar statul nu este mai presus de lege. Statul de drept se bazează pe valori, cum ar fi valoarea libertăţii, ce constă nu în libertatea statului faţă de individ, ci în libertatea individului faţă de stat; egalitatea în drepturi – nu dominaţia majorităţii asupra minorităţii, ci dreptul egal la viaţă.

Termenul „stat de drept” a fost introdus în circuitul mondial în 1984 de O. Bohr, devenind postulat şi principiu structural al Constituţiei şi o garanţie a libertăţii şi egalităţii. Dar argumentarea filosofică a statului de drept este realizată de I. Kant. Numai unirea voinţei tuturor persoanelor, ce formează poporul, poate servi drept sursă a legilor în statul de drept. Dispunând de dreptul de a participa la luarea deciziilor, fiecare membru al societăţii este dator să se supună lor.

Statul de drept se caracterizează prin următoarele trăsături:Este fundamentat pe supremaţia legii, însă pentru garantarea realizării acestei exigenţe a statului

de drept este necesară stabilirea unui statut suprem (Constituţie), de care să se conducă puterea. Articolul 7 al Constituţiei Republicii Moldova stabileşte că „Constituţia RM este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”.

Presupune executarea şi respectarea strictă a legilor de către toţi (cetăţeni, funcţionari, organe de stat sau organe nestatale). Acest principiu este susţinut de accesul liber la justiţie şi înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti independente şi imparţiale.

Responsabilitatea reciprocă a statului şi a cetăţenilor, în limitele legii;Asigurarea drepturile şi libertăţile cetăţenilor;Există o reală independenţă şi separaţie a puterilor în cadrul statului, colaborarea şi controlul lor

reciproc.Un moment fundamental în realizarea statului de drept estenecesitatea necondiţionată ca o lege să fie legală. Legea nu trebuie să fie o expresie arbitrară a

voinţei unei autorităţi, puteri sau a unui grup de indivizi. Legea trebuie să constituie o sinteză a intereselor întregului popor şi o exprimare a voinţei generale.

Respectând o accepţiune formală, se poate trage concluzia că Republica Moldova a ales calea construirii un stat de drept. În art. 1 (alin.3) a Constituţiei Republicii Moldova se subliniază că „Republica Moldova – stat democratic de drept, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile, dezvoltarea liberă a personalităţii, dreptatea şi pluralismul politic sunt valori fundamentale şi garantate”. Statutul statului de drept este întărit şi de art. 142 (alin.2) a Constituţiei Republicii Moldova, în care se afirmă că „nu se admite revizuirea Constituţiei, consecinţă a căreia ar fi încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora”. În direcţia materializării acestor obiective mai rămâne un teren vast de activitate atât pentru instituţiile statului, cât şi pentru cetăţenii Republicii Moldova.

4. Raporturile dintre Societatea politică şi Societatea civilă

Societatea politică şi societatea civilă constituie categorii de bază ale politologiei, având o importanţă mare în problemele organizării şi conducerii democratice a societăţii, în special, şi funcţionării ei, în general. Raportul dintre societatea politică şi societatea civilă exprimă, în mare măsură, gradul de democratizare a societăţii şi responsabilitatea cetăţenilor.

Ideea societăţii civile apare în epoca modernă. Interpretarea liberală a societăţii civile îşi începe propria istorie în tratatele lui Hobbes, Locke. O nouă interpretare a societăţii civile îi oferă Hegel, Marx etc. Societatea civilă include partea societăţii neatinsă de stat. Din nevoile de funcţionare şi dezvoltare a societăţii civile se naşte societatea politică, cu sarcini de organizare şi conducere a societăţii, în scopul realizării intereselor tuturor.

Societatea civilă este definita ca ansamblul asociaţiilor intermediare care nu sunt nici statul şi nici familia (extinsa); drept urmare, societatea civila include asociaţii voluntare, firme si alte organe

34

corporative. Termenul a fost utilizat cu diferite semnificaţii de către autori diferiţi, începând din secolul al XVII-lea, dar principala sa utilizare curenta provine de la Hegel. Necesitatea de a (re)clădi societatea civila după prăbuşirea comunismului in Europa de Est a fost o tema comuna a reformatorilor şi comentatorilor de aici de după 1991. Regimul comunism a dezaprobat instituţiile civile. În consecinţa, în afara de unele exemple edificatoare, ca Biserica catolica in Polonia, nu prea au existat aici exemple similare.

Societatea civila este o noţiune care descrie forme associative de tip apolitic si care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenta, in sensul apărării drepturilor si intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.

Cei mai mulţi oameni folosesc noţiunea de societate civila in mod eronat, sau restrictiv, referindu-se ori la noţiunea de civil (ca opus al celei de militar) ori numai la organizaţiile neguvernamentale. Astfel, in ultimii ani s-a simţit nevoia unei completări aduse noţiunii, denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-l treilea sector al societăţii, unde primele doua sunt instituţiile fundamentale ale statului si sectorul de afaceri.

Societatea civila este cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri, care implica cetăţeanul in diferitele sale ipostaze de membru intr-o organizaţie neguvenamentală, într-un sindicat sau într-o organizaţie patronală. Societatea civila este formata din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi interese si care îşi dedica timpul, cunoştinţele si experienţa pentru a îşi promova si apăra aceste drepturi si interese.

Societatea civilă este reprezentată de instituţiile şi organizaţiile sociale şi civice care constituie temelia unei democraţii funcţionale. Organizaţiile societăţii civile se implică în luarea deciziilor privind dezvoltarea socială sau a deciziilor de interes public. „Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă”.

Există diferite definiţii ale conceptului de „societate civilă”. În limbajul comun, sensul atribuit este adesea unul reducţionist, mulţi oameni înţelegând prin "societate civilă" organizaţiile nonguvernamentale. Şcoala londoneză de economie, Centrul pentru Societatea Civilă, utilizează ca definiţie de lucru: „Societatea civilă se referă la un set de instituţii, organizaţii şi conduite situate între stat, afaceri şi familie. Aceasta include organizaţii non-profit, organizaţii filantropice, mişcări sociale şi politice, alte forme de participare socială şi civică”.

Exemple de instituţii ale societăţii civile: organizaţii nonguvernamentale (ong-uri); organizaţii comunitare (community- based organizations); asociaţii profesionale; organizaţii politice; cluburi civice; sindicate; organizaţii filantropice; cluburi so ciale şi sportive; instituţii culturale; organizaţii religioase; mişcări ecologiste; media; etc.

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetăţenilor noi roluri şi relaţii sociale, prin diferite modalităţi de participare la viaţa publică.

Societatea modernă se structurează prin trei componente:componenta economică;componenta politică (instituţiile fundamentale ale statului); componenta societăţii civile, sectorul non-profit, care legitimează sau amendează celelalte două

componente.Dincolo de aspectul instituţional, societatea civilă este formată din cetăţeni, care, asociaţi sub

diferite forme, participă la viaţa publică, influenţează politicile, apără şi promovează interesele populaţiei. Sergiu Tămaş, in „Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică” (Editura Academiei Române, 1993), afirma că „formarea societăţii civile este rezultatul unei mişcări spontane şi creatoare a cetăţenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul societăţii civile, cetăţenii intră într-o ţesătură de raporturi sociale, participând

35

benevol la activitatea unei multiplicităţi de asociaţii, organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de obiective şi interese.

Organizaţiile societăţii civile sunt, într-un anumit sens, autonome, în raport cu statul, reprezentând o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale”.

Prin societate politică se înţelege totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, asociaţiilor şi mijloacelor de informare în masă, care în mod organizat şi programatic se implică în problemele puterii şi conducerii politice, fie făcând parte din organele de conducere, fie activând pentru dobândirea puterii. În societate politică se includ: statul cu toate componentele sale (puterea legislativă, executivă şi judiciară), partidele politice, dar şi oricare alte organizaţii care se implică în problemele puterii. În acest context, organizaţiile profesionale de tip sindical sau organizaţiile de creaţie, religioase etc. au caracter apolitic doar dacă nu se implică în problemele puterii politice, deşi pot face chiar politică prin reprezentarea intereselor socio-profesionale sau de altă natură, ale grupurilor pe care le reprezintă.

Deci, prin societate civilă se înţelege totalitatea indivizilor ca cetăţeni, a tuturor agenţilor şi organizaţiilor socio-profesionale, de creaţie etc. cu caracter apolitic, care desfăşoară multiple activităţi în cadrul relaţiilor sociale. Pentru a subordona puterea politică, societatea civilă trebuie să aibă un mare grad de cunoaştere, organizare, responsabilitate.

O societate democratică reală se construieşte în timp îndelungat. Un prim pas însă pentru o democraţie funcţională îl reprezintă instituţiile şi mecanismele democratice, iar societatea civilă, în acest context, acţionează ca mecanism reglator pentru societăţile democratice.

Instituţiile societăţii civile sunt necesare şi în ţările cu o puternică tradiţie democratică, dar în special în ţările în care democraţia se construieşte. Nu de puţine ori, politicienii şi oamenii de afaceri pun interesele de partid sau de afaceri înaintea intereselor populaţiei. În astfel de situaţii, cine este chemat să "facă dreptate" şi să corecteze disfuncţionalităţile?

Societatea civilă are dreptul şi datoria de a influenţa deciziile politice, economice sau de interes public. Reacţiile societăţii civile faţă de politicile administrative sau economice care vin in contradicţie cu interesele sale sunt variate: manifestaţii, campanii de presă, mesaje de protest etc. Cum astfel de acţiuni sunt dificil de organizat şi au adesea impact pe termen scurt, este necesară apariţia unor structuri paralele cu cele ale statului: organizaţii non- guvernamentale, asociaţii profesionale, sindicate, patronate et c., care să monitorizeze activitatea instituţiilor statului şi modul de soluţionare a revendicărilor şi care să menţină o presiune constantă asupra factorilor de decizie. Acestea trebuie să colaboreze cu structurile implicate în administrarea societăţii, pentru a găsi soluţiile potrivite şi a ameliora continuu calitatea vieţii.

Societatea civilă trebuie să se implice într-o gamă largă de probleme, cum ar fi guvernarea unei ţări, relaţiile internaţionale, dezvoltarea economică sau protejarea mediului înconjurător. În acest scop, este necesar să fie constituită din cât mai multe organizaţii "specializate" în cât mai multe domenii care privesc organizarea şi administrarea societăţii umane. Aceste instituţii trebuie să cunoască politicile curente şi propunerile de politici, pentru a monitoriza modul în care factorii politici sau economici respectă interesele majorităţii populaţiei în domeniile respective.

Societatea civilă - condiţie a unei societăţi democratice. În Republica Moldova, rolul societăţii civile este încă puţin semnificativ în influenţarea deciziilor politice, economice sau/şi de interes public. În ţările dezvoltate, organizaţiile societăţii civile participă la dezbateri publice pe teme precum: politica de imigraţie, măsurile de protecţie a persoanelor defavorizate, mergând până la aspecte relativ abstracte, care ţin de starea "morala" a societăţii. În regimurile totalitare, nu putem vorbi despre o societate civilă întrucât influenţarea deciziilor politice sau economice de către cetăţeni este de neconceput. Aşadar, rolul societăţii civile este foarte important în statele democratice, iar în statele aflate la începutul drumului către democraţie, rolul său este în mod special important, întrucât influenţarea deciziilor politice şi economice constituie un exerciţiu democratic fundamental.

Lunga perioadă de tranziţie a Republicii Moldova a fost însoţită de inerţia sau subdezvoltarea societăţii civile. În acest context, consolidarea societăţii civile prin înfiinţarea mai multor ONG-uri cu scopuri clare care să acopere întreaga paletă a activităţilor sociale, constituie calea pentru revigorarea societăţii moldoveneşti. Există alte două modalităţi de întărire şi diversificare a instituţiilor societăţii civile. În primul rând, racordarea la instituţii ale unei societăţi civile internaţionale (de ex., Crucea

36

roşie,. Amnesty International, Greenpeace etc.), a căror putere şi arie de acţiune sunt mult mai extinse. În al doilea rând, crearea unei societăţi civile virtuale, prin intermediul Internet-ului ar putea creşte coeziunea socială, ar facilita accesul la informaţie şi participarea populaţiei la diferite acţiuni.

„Datorită specificului său, societatea civilă întăreşte legitimitatea democraţiei, multiplică mijloacele de expresie a intereselor, întăreşte conştiinţa şi încrederea cetăţenilor în puterea lor, permite recrutarea şi formarea de noi lideri. (…) Persoanele active in cadrul societăţii civile, in calitate de patroni, muncitori din sindicate, specialişti, artişti grupaţi în asociaţii profesionale etc., pot fi regăsite ca agenţi ai societăţii politice, îndeplinind funcţii politice. Alte persoane rămân, însă, doar agenţi ai societăţii civile.” (A se vedea: Sergiu Tamăş, „Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică”, Editura Academiei Române, 1993).

Din cele relatate în prelegerea dată vom face doar concluzia cea mai generală.Problematica statului este destul de bogată, incluzând: esenţa, geneza, trăsăturile, funcţiile lui;

regimurile politice, formele de guvernământ, orânduirea teritorial-administrativă a statului; statul de drept: teorie şi realitate, trăsăturile fundamentale; raporturile statului cu societatea civilă, - pe care ne-am pronunţat şi ceea ce aveţi a însuşi pentru formele practice de activitate - seminare, lucrări de verificare, inclusiv examen.

Tema 6. Democraţia ca formă de organizare politică a societăţii.Conceptele contemporane ale democraţiei

După cum s-a menţionat în una din prelegerile precedente, una din noţiunile fundamentale ale politologiei este puterea politică, iar la rândul său una din cele mai atractive dintre formele ei de manifestare, extrem de greu realizabilă în zilele noastre, mai ales, este cea democratică, adică puterea politică realizată de către popor şi pentru popor. Anume acestei teme îi va fi consacrată prelegerea dată.

Planul:1. Criteriile fundamentale, principiile şi instituţiile organizării democratice a societăţii.2. Conceptele contemporane şi formele democraţiei.3. Procesul de democratizare în Republica Moldova după anii 90.

1. Criteriile fundamentale, principiile şi instituţiile organizării democratice a societăţii

Politologia tinde să formuleze idealul teoretic al democraţiei şi să-l compare cu formele real existente ale organizării democratice a societăţii.

Geneza istorică a democraţiei este de lungă durată, variată şi contradictorie. De fapt, numai gândirea politică a sec. XX s-a apropiat în modul cel mai serios de înţelegerea contemporană a democraţiei, dar odată atingând-o a observat, că regimul democratic nu a adus la un drum neted, la o cale dreaptă şi directă, ci la o răscruce. Înţelegerea contemporană a democraţiei ni se prezintă ca o coeziune a două tendinţe care merg una în întâmpinarea celeilalte: de la ideal la realitate şi de la realitate la ideal. Gradul de depărtare a democraţiilor contemporane de idealul, chiar aproximativ, se vede clar în chestiunea realizării de facto a puterii poporului. În literatura politologică şi în practica politică s-au cristalizat unele principii generale, cu care se identifică existenţa democraţiei într-o ţară sau alta:

- recunoaşterea posibilităţii cetăţenilor de a participa real la conducere, în rezolvarea problemelor statale sau civile;

- existenţa în societate (declararea şi asigurarea) a drepturilor fundamentale şi libertăţilor omului; - prezenţa statului de drept cu Supremaţia legii în toate domeniile vieţii societăţii;- activismul înalt al diferitor subiecţi sociali în aspect politic, social ş.a.;- existenţa unui tip de cultură politică democratică, care presupune acceptarea a astfel de valori

cum ar fi respectul drepturilor şi libertăţilor omului, renunţarea la violenţă ca modalitate de realizare a politicii de stat, umanismul, toleranţa faţă de alt mod de gândire.

Orice concepţie contemporană recunoaşte şi acceptă în calitate de punct de plecare în înţelegerea

37

democraţiei definirea ei ca putere a poporului. Renumitul politician francez M. Rocar o reactualizează: „Democraţia este conducerea cu poporul cu puterile poporului însăşi”.

Transpunerea în viaţă a criteriilor susnumite este asigurată de respectarea unui şir de principii. Principiile democraţiei reprezintă nişte reguli abstracte aplicabile în orice societate de către fiecare om ca membru al unei asociaţii politice şi al societăţii civile. Ele sunt componente inalienabile ale democraţiei ca valoare general-umană. Ele sunt universale pentru societăţile civilizate deschise. Pe parcursul dezvoltării comunităţilor umane ele s-au îmbogăţit şi concretizat. În cele ce urmează le vom enumera şi comenta laconic:

Principiul suveranităţii poporului a fost elaborat în perioada revoluţiilor burgheze. Esenţa lui constă în recunoaşterea poporului în calitate de izvor al puterii politice Supreme şi independenţa lui faţă de orice subiect individual sau grupuri ale relaţiilor politice. Poporului îi aparţine puterea instituţională şi constituţională în stat; poporul alege reprezentanţii săi şi poate periodic să-i schimbe. Poporul are dreptul să participe nemijlocit la elaborarea şi adoptarea legilor prin iniţiative populare şi referendumuri; recunoaşterea de către popor a Puterii şi valorilor pe care aceasta se întemeiază – legitimitatea acestei puteri.

Cu acest principiu este legată democraţia directă. Aceasta din urmă este o astfel de formă de organizare şi conducere, în care poporul sau reprezentanţii lui, participă la îndeplinirea funcţiilor de stat. Principiul suveranităţii poporului în mod incontestabil este nucleul democraţiei. Democraţia directă – este prima formă istorică de democraţie în Europa. O astfel de democraţie a fost cea ateniană din Grecia antică.

Principiul „majorităţii” şi „reprezentativităţii” este organic legat de cel al suveranităţii poporului, rezultă din acesta. Democraţia nu este pur şi simplu puterea poporului, ci puterea majorităţii lui. Acest principiu – al majorităţii – îl recunosc şi liberalii, şi conservatorii, şi comuniştii, şi socialiştii. Spre exemplu în teoria democraţiei concurente el este explicat astfel: dat fiind faptul, că o decizie absolut echitabilă şi acceptată de toţi practic este imposibil de găsit – din cauza intereselor divergente – temei pentru adoptarea deciziilor, care pretind a fi drepte, adică echitabile – se recunoaşte voinţa majorităţii. Concomitent trebuie să existe şi anumite garanţii privind apărarea drepturilor minorităţii de posibilele greşeli ale majorităţii. Se cere de subliniat că principiul majorităţii este unul din elementele fundamentale ale democraţiei contemporane.

Principiul majorităţii se realizează atât în formele democraţiei directe cât şi indirecte. Forme directe sunt scrutinul universal, referendumurile. Rolul principal în procesul de adoptare a deciziilor îl joacă instituţiile democraţiei reprezentative şi, în primul rând, Parlamentul.

Democraţia percepută ca dominaţia majorităţii este antipodul elitarismului (puterii unui grup de oameni privilegiaţi), totalitarismului (puterii dictatorului), etnocratismului (dictaturii unui grup de naţionalişti) şi de asemenea oricăror altor forme de putere autoritară a minorităţii. Pe de altă parte, ea este incompatibilă cu ohlocraţia (puterea gloatei) şi, de asemenea nu are nimic comun, cu tirania masei asupra individului.

Forma reprezentativă a democraţiei este la momentul actual cea mai răspândită. Elemente de bază ale acestei democraţii se consideră: reprezentativitatea, împuternicirile, formarea structurilor intermediare ale puterii, constituţionalismul, partidele politice, alegerile. Acestea sunt întruchipate în modul cel mai deplin în parlamentarism ca varietate a democraţiei reprezentative. Dar totodată teoria politică nu trece cu vederea lacunele, sau alt fel spus, limitele reprezentativităţii. Guvernul reprezentativ presupune o mare doză de probabilitate de denaturare a intereselor şi voinţei poporului de către instituţiile respective; strâmtorează posibilităţile participării politice a majorităţii populaţiei în adoptarea deciziilor politice; nu exclude absolut, ba chiar creează condiţii pentru uzurparea puterii de către birocraţie ş.a.

Principiul libertăţii. Acesta este sufletul democraţiei. Democraţia este de neconceput fără libertate. În context politic libertatea înseamnă, mai întâi de toate, libertatea individuală şi mai apoi, în egală măsură, libertatea grupurilor sociale. Aceasta nu înseamnă că democraţia este libertatea absolută a individului faţă de putere. Libertatea absolută a individului în raport cu puterea reprezintă un mare pericol pentru comunitate. Problema limitării libertăţii este de asemenea o problemă a democraţiei. Libertatea fără hotare, fără limite, este indicele anarhiei şi nicidecum a democraţiei. Libertatea se

38

realizează prin intermediul drepturilor omului.Principiul pluralismului. Acesta este o trăsătură distinctă a tuturor regimurilor politice

democratice contemporane. El este antipodul monopolismului. Coordonate esenţiale ale pluralismului se consideră:

- sursă a sa este diversitatea intereselor, inclusiv politice, ale tuturor subiecţilor politici;- varietatea centrelor puterii (descentralizarea ei);- caracterul multiplu, autonomia, competitivitatea subiecţilor politici;- sistemul de „reţineri” şi contrapuneri, împotriviri;- separaţia puterilor;- excluderea monopolului asupra puterii din partea unei forţe, partid, grup de putere sau a unui lider,

pluripartitismul sau diversitatea sistemelor de partid;- pluralitatea de căi şi mijloace de articulare a intereselor, accesibilitatea lor pentru toţi:

publicitatea, transparenţa, libertatea informaţiei;- lupta liberă a forţelor politice, competitivitatea elitelor, posibilitatea înlocuirii lor pe căi

democratice.Principiul egalităţii. Înţelegerea contemporană a acestui principiu rezultă din aceea că în

condiţiile democraţiei este posibilă, şi chiar inevitabilă, inechitatea social-economică a cetăţenilor. Democraţia presupune doar egalitatea politică a tuturor cetăţenilor în faţa legii, independent de starea lor socială şi materială, dar nu poate garanta unul şi acelaşi nivel de viaţă pentru toţi membrii societăţii.. O astfel de inegalitate, deşi de diferit grad, atestăm în toate democraţiile contemporane. Însă statul întreprinde măsurile necesare pentru asigurarea unui nivel suficient de securitate socială pentru grupurile sociale, care au nevoie de susţinere. Acesta este conţinutul diverselor politici sociale, în deosebi cele care privesc ajutorarea păturilor social vulnerabile.

Atribut al democraţiei este principiul separaţiei puterilor, în conformitate cu care puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi independente. În acelaşi timp, aceste puteri interacţionează între ele în procesul elaborării şi realizării politicii de stat. Fiecare din ele are competenţele sale. Puterea judecătorească este independentă faţă de Parlament şi Guvern. Ea asigură supravegherea constituţională şi poate anula, sau bloca, legile adoptate de Parlament şi, de asemenea deciziile Guvernului, dacă acestea contravin Constituţiei.

Din cele relatate rezultă de asemenea că democraţia nu se epuizează cu acel cod de reguli particulare ale vieţii politice, ci reprezintă o construcţie integră, o aranjare a conducerii cu statul şi societatea, bazată pe respectul drepturilor şi libertăţilor omului. Principiile, normele universale şi procedurile prin care acestea se materializează constitue forma generală de organizare statală a sistemului politic. Conţinutul ei este determinat de particularităţile sistemului. În ce limite şi cum se realizează principiile universale şi procedurile democraţiei depinde în mare măsură de caracterul subiecţilor politici şi starea societăţii civile.

Nu poate fi ignorată întrebarea „Cine guvernează?”, dar este inadmisibilă şi subaprecierea şi a altei întrebări: „Cum se guvernează, cum se conduce?”. De aici analiza teoriilor democraţiei presupune determinarea criteriilor de comparare. În această calitate ne vor servi cele două întrebări cardinale, pe care le-a formulat filosoful englez K.Popper: „Cine conduce?” şi „Cum conduce?” şi în dependenţă de faptul, care din aceste întrebări înaintează în prim plan, se şi deosebesc teoriile democraţiei.

2. Conceptele contemporane şi formele democraţiei

Întrebarea privind concepţiile şi formele contemporane ale democraţiei este interesantă prin conţinutul diferit al răspunsurilor pe care le dau diferiţi autori la întrebările:

- Cine este poporul, şi, poate oare el în mod real conduce statul şi, dacă da, atunci în ce mod ?- Cum se formează reprezentanţa poporului?- Care sunt regulile democratice ale relaţiilor politice ? Concepţiile care scot în prim plan

întrebarea “cine conduce” recunosc în calitate de subiect de bază a puterii poporul în ansamblu sau o parte a lui - grupuri mari sociale, clasele. Aceste concepţii aparţin aşa numitelor tipuri de democraţii colectiviste.

39

Concepţiile, care iau drept bază a puterii politice individul, şi care califică drept subiect adevărat al democraţiei cetăţenii în particular, formează sau alcătuesc seria de concepţii individualiste ale democraţiei. Din acest tip fac parte concepţiile liberale, în cadrul cărora accentul se pune pe “cum trebuie de guvernat” - ceea ce înseamnă definirea democraţiei din punct de vedere al tehnologiei realizării ei, şi anume a mecanismelor participării membrilor societăţii în viaţa politică, la adoptarea deciziilor politice.

Astfel, democraţia se defineşte ca sistemul puterii şi forma guvernării, care nu este identic cu guvernarea de către popor, dar care se manifestă ca putere pentru popor. În aceste concepţii personalitatea se separă de societate şi stat, şi atenţia principală îndreptată asupra asigurării membrilor societăţii a unui şir de garanţii

- instituţionale şi de alt gen, inclusiv a libertăţii individuale, - care ar preîntâmpina orice mod de intimidare a personalităţii, întru a se afirma, realiza, de către putere. Democraţia liberală este apreciată ca un pas considerabil înainte pe calea emancipării omului, eliberării lui, respectării drepturilor lui fundamentale. Desigur şi acest model de democraţie nu este perfect, are neajunsurile sale, primul dintre care este acela, că subiect al puterii este nu demosul (poporul), ci reprezentanţii lui. După cum menţiona M.Weber, maselor li se oferă periodic posibilitatea să aleagă dintre elitele concurente. Democraţia aici ni se prezintă ca guvernarea politicienilor şi nu a poporului. Cel mai important în acestă formă de democraţie este scrutinul universal, concurenţa, lupta partidelor, alegerile.

În concepţiile colectiviste ale democraţiei în prim plan se pune nivelul participării nemijlocite a maselor de cetăţeni în conducerea cu statul. Ideal al democraţiei este considerată participarea maselor la conducere. Conform unei teze a lui Lenin orice gospodină, bucătăreasă, poate conduce cu statul.

Democraţia identitară se construieşte pe fundamentul unităţii societăţii. Ea se caracterizează prin dominarea unei voinţe de stat asupra voinţei cetăţenilor. Ea nu recunoaşte competitivitatea intereselor si valorilor, acestea practic se exclud. Acesta de fapt este tabloul parţial al democraţiei socialiste, unde se absolutizează rolul voinţei generale a poporului depersonificat - fundament al democraţiei, şi se ignorează autonomia unor subiecţi aparte, inclusiv al indivizilor. Ca rezultat se subminează libertatea alegerii si autodeterminării politice a personalităţii, adică adevărata premiză şi veritabilul fundament al democraţiei. Posibilitatea reală si potenţa de transformare a democraţiei identitare în autoritarism, şi chiar totalitarism, nu exclude aceasta concepţie din rândul celor care pretind să-i exploreze procesele politice contemporane.

Modelul teoretic al democraţiei concurente stă la baza formelor concrete de democraţii contemporane în mai multe ţări din Occident. Aceste democraţii sunt reprezentate în câteva concepţii contemporane: concepţia tradiţional-liberală, concepţia democraţiei elitiste, concepţia democraţiei participative. Diametral opusă concepţiei tradiţional-liberale a democraţiei este concepţia democraţiei socialiste.

Câteva specificări ale acestor concepte divergente ale democraţiei.Concepţia tradiţional-liberală izvorăşte din doctrinele liberale. Ideea majoră a ei o constituie

primatul personalităţii asupra statului. Anume ea este izvorul puterii, fundamentul societăţii civile şi a statului. Altă trăsătură a acestei concepţii este preferinţa democraţiei reprezentative celei directe. Elemente fundamentale a democraţiei reprezentative sunt constituţionalitatea şi limitarea dominaţiei politice. Voinţa poporului se exprimă nu direct, ci prin reprezentanţii lui, aleşi de către popor. Democraţiile liberale de cele mai multe ori se percep ca fiind pluraliste. Preferinţele lui R. Dahl democraţiilor pluraliste se bazează pe următoarele argumente:

- aceasta democraţie presupune existenţa unui număr mare de interese organizate;- interesele organizate concurează între ele în vederea obţinerii şi posedării puterii politice şi a

influenţei;- interesele concurente se controlează reciproc şi limitează puterea ;- această concurenţă pluralistă a intereselor conduce spre echilibru social, în modul cel mai reuşit

ţine cont de interesele general sociale şi de grup în adoptarea deciziilor politice.Concepţia democraţiei elitiste porneşte de la teza, că în realitate, chiar în cazul obţinerii

dominaţiei politice a majorităţii democratice, deciziile politice se adoptă totuna şi preponderent de minoritate (elita politică).

40

Aceasta concepţie are drept alternativă teoria democraţiei participative. Prin participare aici se subînţeleg toate felurile de participare a cetăţenilor în viaţa politică cu scopul de a influenţa asupra adoptării deciziilor politice la diferite niveluri şi de diferite instituţii ale sistemului politic. Această concepţie argumentează necesitatea democratizării multilaterale a vieţii sociale, politizării populaţiei şi dreptul participării personalităţii în adoptarea deciziilor în toate domeniile vieţii prin dreptul la vot. Literatura politologică sesizează caracterul utopic al acestei interpretări.

Concepţia socialistă a democraţiei se fundamentează pe recunoaşterea unităţii sociale şi politice a poporului ca bază a puterii lui politice. Ea porneşte de la caracterul şi conţinutul clasial al democraţiei şi este contradictorie din însăşi interiorul ei. Ea poartă un caracter colectivist, recunoaşte primatul generalului asupra particularului, adică, individualului, nu recunoaşte pluralismul, diversitatea socială şi ideologică a oamenilor şi cetăţenilor. Teza principală a democraţiei socialiste este înţelegerea democraţiei ca stat, în care conduce poporul. Participarea maselor în conducerea cu statul este teza de căpetenie a democraţiei socialiste. Identificarea democraţiei cu statul a avut în calitate de dezvoltare teza leninistă despre dispariţia statului şi respectiv a democraţiei ca formă de organizare politică a societăţii.

Ştiinţa politică contemporană este în căutare de noi forme ale democraţiei. În rândurile de mai jos vom trece în revistă principalele ei achiziţii în acest sens.

„Democraţia informaţională” este forma pe care o elaborează M.Rocar – savant şi politician francez. Ea reprezintă forma contemporană de organizare a societăţii ca reacţie la revoluţia informaţională, care-a continuat-o pe cea ştiinţifico-tehnică.

Filosoful canadian M. Bunghe dezvoltă ideea aşa numitei „căi a treia” de construcţie socială, utilizând contrapunerea - capitalismul şi socialismul - propunând concepţia „tehno- democraţiei integrale”. Acest sistem se întemeiază pe ştiinţă şi este chemat să îmbogăţescă şi să lărgească formele democraţiei politice contemporane.

Acestor concepţii le face companie „teoria economică a democraţiei”, care ocupă un loc tot mai important printre ele. Ea este construită în baza chipului Homo ekonomikus – Omului economic – omului informat multilateral, capabil să acţioneze raţional şi să obţină maximum de câştiguri pentru sine. Ex-preşedintele american B. Clinton a calificat democraţia occidentală contemporană ca democraţie de piaţă.

Din aceste înregistrări rezultă multitudinea de abordări a democraţiei, adecvate complexităţii realităţii contemporane, şi varietatea formelor ei existenţiale, inclusiv diversităţii ideologice şi conceptuale.

Democraţia are atât avantaje cât şi neajunsuri, laturi puternice cât şi slabe. Prin posibilităţile sale largi şi perspectivele sale democraţia a provocat aşteptările pe care, spre regret, nu le-a realizat, adică îndreptăţit. Iar prin spiritul său tolerant şi de acceptare a pluralismului de păreri, ea a deschis un spaţiu întins şi o multitudine de direcţii, care tind s-o mistuie, să o nimicească. Alta nici nu poate fi democraţia, întrucât acesta este elixirul ei, avantajul ei. Pentru zilele noastre cu atât mai mult ne putem solidariza cu observaţia lui W. Churcill: „democraţia este o formă rea de conducere, dar nimic mai bun omenirea încă nu a inventat...”

Mai sus deja a fost relatat, că democraţiile competitive sunt proprii ţărilor dezvoltate. Reieşind din principiul „caracterul sistemului partidist” pot fi evidenţiate trei varietăţi de democraţie concurentă – bipartide, pluripartidiste şi cu partid dominant.

Ţările Europei Occidentale se caracterizează ca democraţii cu sistem pluripartidist (de la 12 partide în Olanda până la 4 sau 3, în Belgia, Germania ş.a.)

Modelul american este marcat de bipartidism – în baza tradiţiei politice. În SUA există regimul democratic în forma prezidenţială. Este vorba de regimul constituţional în care puterea executivă – compusă prin exclusivitate din Preşedinte, şi cea Legislativă – Congresul – sunt juridic independente una faţă de alta, deşi interacţionează şi se controlează reciproc în limitele prevăzute de Constituţie. Separaţia puterilor nu este strictă. Preşedintele participă la procesul legislativ, folosindu-se de dreptul „veto”, pe de altă parte Congresul participă la funcţia executivă, întrucât numeşte un şir de figuri politice înalte – funcţionari înalţi, şi ratifică tratatele. Congresul îndeplineşte şi funcţii judecătoreşti: dispune de dreptul de „impeachement” (demisia Preşedintelui) – în caz de încălcare de către acesta a

41

Constituţiei.Trăsături importante ale sistemului american de separaţie a puterilor se consideră:- tehnologiile diferite de formare a organelor supreme ale puterii ( Congresul este ales prin

alegeri directe după circumscripţii electorale, iar preşedintele – prin alegeri indirecte, de către Colegiul alegătorilor, ultimii fiind aleşi prin scrutin general);

- diferă termenele competenţelor fiecăruia din organele Puterii de Stat: pentru membrii Congresului şi a Camerei reprezentanţilor, acest termen este de 2 ani, pentru Senatori – de 5 ani, pentru Preşedinte – de 4 ani, iar membrii Judecătoriei supreme se numesc pe viaţă;

- fiecare din ramurile puterii nu dispune de împuterniciri monopoliste în domeniul său de activitate, dar într-o anumită măsură sunt limitate de împuternicirile altora din Puteri – mecanism care este calificat ca sistem de „reţineri” şi contragreutăţi.

Democraţia americană este pluralistă, ea este legată cu diversitatea grupurilor de interese, conţine un adevărat mozaic de diverse asociaţii (religioase, de caritate, profesionale, familiale, locale etc.) ale societăţii civile.

La baza democraţiei americane stau 3 principii:a) egalitatea tuturor oamenilor, adică a tuturor membrilor societăţii (toţi sunt creaţi egali);b) libertatea de autorealizare a tuturor oamenilor, membrilor societăţii;c) recunoaşterea capacităţii tuturora, şi a societăţii în ansamblu, de a se perfecţiona mereu.Aceste principia constituie esenţa valorilor liberale, individualiste americane, care în totalitatea

lor formează credinţa americană.Democraţia americană este apreciată drept model al puterii poporului. Aceasta nu înseamnă că ea

este absolut perfectă. Prima observaţie, care i se face, ţine de faptul că principiul majorităţii, după cum observă politologul american Parenty, a fost confundat cu dreptul „veto”. Cu acest drept este investită minoritatea. Şi sistemul electoral îşi are contradicţiile sale: la alegerea Preşedintelui, de exemplu, participă doar 1/3 sau chiar 1/4 din alegători. Aproximativ jumătate din cetăţenii cuprinşi în vârstele de 18-25 ani nici nu se înregistrează pentru a participa în alegeri. La sectoarele electorale se prezintă ceva mai bine de jumătate din alegătorii înregistraţi.

De acelaşi tip de democraţie, tradiţional–liberală, ţine şi modelul anglo–european al democraţiei, inclusiv poliarhia (pluralismul elitelor) , care influenţează substanţial asupra adoptării deciziilor politice. Acest model este de asemenea pluralist. Pe lângă aceasta modelul anglo–european îşi are specificul său: el se consideră formă clasică a democraţiei europene. Bazele ei teoretice le-a elaborat J. Lock – unul din clasicii ştiinţei politice. Aceasta este democraţia reprezentativă a Marii Britanii – patria parlamentarismului. Latură inalienabilă a acestei democraţii este dominaţia drepturilor. În această democraţie este minimă constrângerea politică; poliţia este nenumeroasă, poliţiştii nu sunt înarmaţi cu pistoale sau alte forme de armament. Şi totuşi în Irlanda de Nord violenţele politice par a fi ceva obişnuit. Aceasta este o dovadă a contradictoriului modelului anglo–european de democraţie. Specificul său o are şi separaţia puterilor: Supremaţia Puterii Legislative asupra celei Executive şi investirea Guvernului cu dreptul de iniţiativă legislativă; altă particularitate a democraţiei britanice este convieţuirea ei cu forma monarhică a statului. Englezii se autoapreciază ca democraţi prin tradiţie: este cunoscută în acest sens fraza înaripată a lui W.Churchil: „Eu sunt democrat, pentru că sunt englez ”.

Specificul său îl are şi modelul francez al democraţiei, căruia îi sunt proprii următoarele:- trăinicia şi autoritatea legitimităţii puterii executive;- Preşedintele este ales prin scrutin general direct şi astfel, în esenţă, nu depinde de parlament,

întrucât după legitimitate este egal cu Parlamentul;- Guvernul este responsabil în faţa Preşedintelui şi Parlamentului, deoarece numai aceştia sunt

aleşi de popor;- Parlamentul dispune de împuterniciri legislative /de a elabora legi/ şi de control /controlează

Guvernul în limitele prevăzute de lege, iar în caz de necesitate îi poate cere demisia.Democraţia franceză este fidelă tradiţiei care provine de la Marea Revoluţie franceză: ea include

drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, proclamate în vestita Declaraţie de la 1789.

42

3. Procesul de democratizare în Republica Moldova după anii 90

În anii 1990 R.Moldova – lipsită de o societate civilă viguroasă, de stat de drept şi orice fel de experienţă democratică anterioară, reuşise să etaleze cu toate acestea, o politică surprinzător de competitivă şi democratică.

Afirmarea pluralismului în Republica Moldova nu se înscrise în cadrul modelului tradiţional de edificare a instituţiilor democratice. Ceea ce se construieşte în R.M. nu este o democraţie concurenţională în care liderii sunt preocupaţi de instaurarea unor instituţii pluraliste, dar mai degrabă un caz de autoritarism eşuat, ori cum le mai zic, pluralism prin omisiune, (Luvan A.Way, „Journal of Democracy”, vol. 13, nr. 4, art. 2002, reprodus în „Democraţia”, nr.2, 2003) – o formă de competiţie specifică statelor slabe.

În viziunea lui Luvan A.Way, pluralismul prin omisiune este caracteristic acelor ţări în care concurenţa politică instituţionalizată supravieţuieşte nu atât datorită faptului, că liderii sunt ataşaţi valorilor democratice ori pentru că agenţii societăţii reuşesc să se impună in viaţa politică, cât pentru că administraţia este prea fragmentată, iar statul – prea slab pentru a instaura o orânduire autoritară într-un context internaţional de structură democratică. Aceste ţări sunt prinse într-un paradox: tocmai slăbiciunea statului şi fragmentarea administraţiei care promovează pluralismul este în acelaşi timp explicaţia ineficienţei guvernării, fiind o piedică serioasă în calea consolidării democraţiei pe termen lung.

Republicii Moldova îi lipsesc majoritatea calităţilor considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltarea democratică. Cu toate acestea aici se înregistrează un pluralism surprinzător. Ea se remarcă prin cea mai robustă structură democratică din fosta URSS cu excepţia Ţărilor Baltice. Confruntându-se cu sărăcia, declinul politic, conflicte etnice, cu o societate civilă plăpândă şi un stat de drept fragil ea întruneşte aproape în totalitate standardele unei democraţii minimale:

- alegerile sunt foarte competitive (1990, 1994, 1998, 2002, 2004), aceste alegeri au cauzat modificări serioase în compoziţia politică şi ideea logică a parlamentului;

- mediile din Moldova post-sovietică exprimă o varietate de puncte de vedere, chiar dacă aceste canale de exprimare se află în posesia guvernanţilor, adică statului sau a partidelor;

- între anii 1994-2000 Curtea Constituţională din Moldova a jucat un rol crucial în medierea conflictelor dintre diferite ramuri ale puterii;

- legislativul a pus în permanenţă restricţii în faţa autorităţii prezidenţiale, într-un grad nemaintâlnit la vecinii din spaţiul postsovietic;

- în 1994 legislativul practic îl exclude pe preşedintele Snegur din procesul de elaborare a Constituţiei (o făcea spicherul Lucinschi).

După ce devine preşedinte – Lucinschi se confruntă cu aceleaşi probleme. În anul 2000, legislativul contracarează eforturile lui Lucinschi de a consolida instituţia preşedintelui prin votarea eliminării prevederii constituţionale, conform căreia preşedintele este ales de către popor. Instaurarea sistemului parlamentar n-a favorizat evoluţii democratice în Moldova, din contra cu instalarea comuniştilor la putere (cu 71 din 161 locuri ale parlamentului unicameral), competiţia politica se limitează evident în mai multe aspecte (atacurile la adresa opoziţiei), interzicerea temporară în ianuarie, 2002 a PPCD; atacurile la adresa presei libere, cenzura mass-media; ignorarea intereselor spirituale ale populaţiei autohtone (cu limba, istoria, TVR-1 ş.a.)

În Moldova, tensiunile identitare mult mai acute de altfel decât cele din Ucraina, au fost suficient de percutante pentru a nu permite unui singur grup politic de a monopoliza puterea politica din ţară. Aceasta polaritate creează probleme serioase pentru guvernare şi consolidarea democratica pe termen lung. Polarizarea neutralizează eforturile de concentrare a puterii politice.

Cum ar putea fi găsit compromisul cu puterea de dragul unităţii naţionale? Care ar fi aceste tehnologii de dragul reîntregirii „ţării” (rezolvarea conflictului din Transnistria)?

Polarizarea pe marginea chestiunilor naţionale a împiedicat eforturile legislativului dominat de comunişti de a dicta anumite politici ( în primul rând cu limba şi istoria, pentru că altele totuşi comuniştii le promovează – revizuirea reformei administrative, strâmtorarea activităţii firmelor moldo-occidentale, favorizarea capitalizării ruseşti ş.a.).

43

Rolul polarizării asupra problemelor naţionale în promovarea pluralismului scoate în evidenţă o dilemă importantă pe care o creează pluralismul prin omisiune. Acolo unde societatea civilă şi statul de drept sunt slabe, factorii care fac ca pluralismul să devină operant prin eliminarea tentaţiilor autoritare ale liderilor politici pot bloca, în acelaşi timp, consolidarea unei guvernări democrate eficiente şi stabile.

Concluzii:1. Forma democratică de organizare politică şi de funcţionare a întregului organizm social este

una din cele mai atrăgătoare concepţii şi cea mai de dorit formă existenţială a lor.2. Democraţia politică se întemeiază pe un şir de principii - suveranitatea poporului,

constituţionalismul, eligibilităţii pluralismului, majorităţii şi reprezentativităţii, libertăţii, egalităţii, separării puterilor ş. a. m. d., iar pe parcursul istoriei a cunoscut, şi cunoaşte astăzi, mai multe forme, nici una din ele nefiind absolut perfectă, dincontra avându-şi plusurile şi minusurile sale, dar totuna până la moment nimic mai bun n-a fost încă inventat. Rămâne absolut valabilă înţelegerea democraţiei ca formă de organizare şi conducere a societăţii cu ajutorul cetăţenilor şi ţinându-se cont de voinţa lor.

3. În practica socială este cel mai larg recunoscută şi pozitiv apreciată democraţia liberală. Trăsăturile ei principale sunt: aceasta-i o democraţie indirectă, reprezentativă, bazată pe alegeri regulate; ea funcţionează în baza sistemului electoral, competiţiei partidelor politice, respectând delimitarea clară a statului şi societăţii civile; ea sancţionează existenţa proprietăţii private şi a grupurilor sociale independente; ea asigură pluralizmul, stimulând activizmul politic al cetăţenilor şi responsabilitatea politicienilor în faţa societăţii.

4. În Republica Moldova, ca şi în multe din fostele ţări socialiste, mai ales celor care au făcut parte din fosta u.r.s.s., avem de a face cu o democraţie în devenire, care întruneşte toate dificultăţile, slăbiciunile şi căutările/rătăcirile proprii perioadei de tranziţie de la un regim pseudodemocratic de tip socialist la un regim democratic autentic. Democraţia şi democratizarea sunt consfinţite de Constituţie. Atestăm anumite schimbări pozitive: procesul electoral cu concurenţa mai multor candidaţi, înviorarea şi raţionalizarea pluripartidismului, existenţa şi activitatea opoziţiei politice ş.a., dar pe această cale şi în această direcţie mai rămân foarte multe de făcut, dintre care am evidenţia, edificarea societăţii civile şi formarea culturii politice participative a cetăţenilor.

Tema 7. Partidele politice

A doua poziţie după stat în sistemul politic al societăţii o ocupă asociaţiile, organizaţiile, mişcările obşteşti şi social-politice. Ele pot fi politice, parţial-politice şi non-politice. Din rândul primelor fac parte partidele politice.

Organizaţiile politice reprezintă asociaţii, uniuni, comuniuni benevole de oameni create pentru satisfacerea (atingerea) anumitor scopuri, pe care şi le propun. Ele, de regulă se caracterizează prin: a) existenţa anumitor structuri clar exprimate; b) distribuirea funcţiilor între subdiviziunile lor structurale; c) caracterul sistematic de desfăşurare a acţiunilor (activităţii); d) calitatea de membru (individual sau colectiv) al acestor organizaţii.

Organizaţii politice pot fi considerate diversele uniuni,asociaţii ale cetăţenilor, orientate spre activitate politică, ca de exemplu: cele de tineret,

feministe, ale veteranilor etc., care îşi propun, printre altele, şi anumite scopuri politice.Organizaţiile politice, trebuiesc deosebite de cele obşteşti,care dispun şi de funcţii politice cum ar fi de exemplu organizaţiile sindicale, asociaţiile

cooperatiste, de creaţie ş.a.Desigur cel mai elocvent exemplu de organizaţii politice sunt partidele politice despre care vom

vorbi în cadrul prelegerii date.

Planul:1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice.Structura şi funcţiile partidelor politice2. Tipologizarea partidelor politice3. Sisteme de partid

44

1. Apariţia şi evoluţia istorică a partidelor politice.Structura şi funcţiile partidelor politice.

Dacă ar fi să facem o istorie a partidelor politice am observa că forme incipiente, parţial similare partidelor politice dar nepurtând această denumire au existat încă din antichitate. Totuşi partide în sensul modern al cuvântului pe atunci nu existau, ele apar mult mai târziu - în secolele XVIII-XIX şi îşi continuă biografia până în zilele noastre. Primele partide politice apropiate de sensul modern apar în interiorul Parlamentului şi reprezentau nişte forme de organizare contestate în numele unităţii politice. În societatea modernă partidele politice s-au impus ca elemente componente incontestabile ale realităţii politice într-o bună majoritate a ţărilor lumii.

Procesul apariţiei partidelor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci odată cu transpunerea în viaţă a ideii reprezentativităţii în viaţa publică. În ansamblul instituţiilor politice ale unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele politice.

Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice şi de aici derivă două definiţii. Definiţia în sens larg stipulează că partidele politice sunt acele asociaţii care participă la lupta pentru putere. Definiţia în sens restrâns consemnează că partidele politice sunt organizaţii care vizează prin lupta parlamentară cucerirea şi influenţarea puterii şi care sunt legate de regimul democratic al puterii.

Filosofia modernă (de la iluminiştii francezi ca Montesquieu şi până la Jefferson) resping fenomenul partidist din cauza conflictului pe care acesta îl induce în interiorul statului. Pentru Rousseau care considera democraţia directă ca unica formă de democraţie şi prin urmare ca atare democraţia devenea imposibilă, reprezenativitatea parlamentarilor devenea o formă de sclavaj politic. Montesquieu considera că republica poate fi democratică sau aristocratică, însă după părerea lui, cea democratică nu poate funcţiona decât în cazul statelor mici (democraţia este directă în viziunea acestuia). El explica cauzele apariţiei partidelor politice dar îşi manifesta suspiciunea în privinţa guvernării prin partide şi al caracterului conflictual al societăţii care se bazează pe partide politice. Partidele politice pot duce la un conflict între executiv şi legislativ. În plina perioadă a alegerii constituţiei americane (1787) „Scrierile federaliste” reprezintă punctul de vedere al celor care susţineau necesitatea unui guvernământ puternic şi sprijinul pe care aceştia îl dădeau transformării confederaţiei în federaţie. Madison elaborează o teorie a fracţiunilor politice, primul nume al partidelor care însă evidenţiază anumite aspecte nocive ale acestor organizaţii. Fracţiunile contribuie la instaurarea dictaturii, deci pentru el soluţia o constituia federalizarea.

Printre cercetătorii fenomenului partidist se cer menţionaţi Moisei Ostrogorschi, Robert Michels şi Raymond Aron. Primii doi au supus criticii partidele politice. În lucrarea „Partidele politice şi democraţia”, apărută în anul 1901, M. Ostrogorschi analizează evoluţia în secolul XIX a partidelor politice americane şi englezeşti, acuzând deriva antidemocratică a acestora pentru a rămâne în contact cu cetăţenii. El acuza transformările lor, odată cu creşterea corpului politic, ca pe o manipulare care viciază voinţa generală.

Robert Michels în lucrarea sa „Tendinţe oligarhice ale partidelor politice” analizează raporturile dintre structura de partid şi democraţie. Michels a făcut un studiu monografic despre Partidul social-democrat german, observând pe bună dreptate că partidele politice sunt organizaţii şi ca orice organizaţie se birocratizează, datorită profesionalizării politice. Totodată Michels precizează, că cu cât un grup este mai organizat, cu atât el este mai oligarhic, ceea ce reprezenta, după părerea lui ”legea de fier a oligarhiei”. Conform opiniei acestui autor partidele politice ar trebui interzise.

O concepţie total diferită are Raymond Aron, care în lucrarea „Democraţia şi totalitarismul” elaborează o teorie a societăţii democratice în care rolul central le revine partidelor politice. Aron descoperă în societăţile totalitare, alături de o ideologie unică, dispariţia societăţii civile, şi existenţa factică a unui singur partid. În societatea democratică situaţia se deosebeşte radical: în cadrul sistemului constituţional partidele politice au datoria de a respecta regulile jocului, de a recunoaşte îndreptăţirea şi a altor poziţii şi de a asigura guvernarea pe perioade de timp limitate. Regulile jocului sunt atât juridice cât şi implicite, pe care partidele politice le respectă chiar dacă sunt mai puţin conforme cu legea.

45

Partidele politice îşi au structura lor organizaţională. Pot fi desprinse mai multe nivele de organizare a lor în funcţie de numărul de membri şi de influenţa electorală. În privinţa raportului cu membrii săi, partidul politic apare ca o convenţie care stabileşte cât de strânsă este relaţia dintre partid şi individ.

Primul nivel al participării la viaţa polit ică este constituit de electorat. Electorii reprezintă forma cea mai slabă de ataşament faţă de partid, ei nu sunt juridic membri dar sprijină partidul. Anumite partide cu influenţă dispun de un număr de persoane care îşi păstrează ataşamentul indiferent de situaţie.

Al doilea nivel este constituit de către simpatizanţi, aceştia nu sunt membri dar spre deosebire de electori participă la reuniunile publice. Varsă ocazional sume de bani, sunt asumaţi ca resurse mediatice în funcţie de notorietatea lor – artişti, sportivi, savanţi.

Al treilea nivel este reprezentat de membri. Membrii sunt persoane care juridic fac parte din partidele politice, varsă periodic sume de bani numite cotizaţii, aceasta fiind cea mai strânsă legătură cu partidul. Un partid îşi formulează lista cu membri în funcţie de cotizanţi.

Un al patrulea nivel este reprezentat de militanţi, adică acei membri care îşi dedică o parte din timp activităţilor de partid: împrăştie presa, scriu scrisori şi tot felul de declaraţii, participă la campaniile electorale. Din rândurile militanţilor sunt selecţionaţi funcţionarii care sunt plătiţi; în cazul partidelor de masă aceştia din urmă sunt în mod obligatoriu militanţi, iar in cazul partidelor de cadre funcţionarii sunt specialişti. Totodată în cadrul partidelor de masă funcţionarii aspiră la ocuparea poziţiilor de conducere.

Al cincilea nivel este reprezentat de conducere. Liderii de partid sunt acele persoane care au dreptul să reprezinte partidul în raport cu terţii şi cu statul şi care determină strategia şi stabilesc tacticile partidului, dispun de autoritate instituţională pentru a obţine acordul partidului în luarea deciziilor. Ei fac parte din elita politică.

În cadrul oricărei societăţi democratice partidele politice exercită un rol major în organizarea şi conducerea vieţii social- politice. De regulă acest rol se exprimă şi se manifestă prin funcţiile exercitate de partidele politice. Există diferite viziuni privind conţinutul şi numărul de funcţii, pe care le îndeplinesc partidele, în dependenţă de condiţiile în care acţionează. Într-o democraţie, după părerea lui David Apter, partidele politice ar îndeplini trei funcţii - controlul executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidaţilor - iar în totalitarism două: creatoare a solidarităţii şi de direcţionare. Alt autor, Neil Mc Donald, susţine că în democraţie partidele politice ar avea cinci funcţii: asigurarea guvernării, intermedierea între aleşi şi alegători, reprezentarea opiniei publice, recrutarea şi selectarea candidaţilor, cucerirea activităţii politice. Generalizând şi alte păreri, vom enumera acum funcţiile generale ale partidelor politice şi concretiza conţinutul lor, care se reduc la următoarele:

- funcţia politică. Rolul, atributele, prerogativele acestei funcţii nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea şi funcţionarea principalelor instituţii statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor şi aplicarea acestora, în organizarea şi conducerea vieţii social- politice. În schimb pentru partidele aflate în opoziţie rolul acestei funcţii este de a monitoriza, de a influenţa puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncţionalităţi şi neîmliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituţionale. Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricărui partid aflat în opoziţie.

- funcţia de organizare şi conducere a activităţii partidului, de menţinere a unei permanente legături, comunicări cu propriile organizaţii, membri şi simpatizanţi. Formarea şi pregătirea propriilor cadre pentru activitatea de partid şi de stat în condiţiile aflării sau revenirii la putere, constituie de asemenea o importantă atribuţie a acestei funcţii.

- funcţia teoretico-ideologica vizează mai multe obiective:*elaborarea, dezvoltarea şi adaptarea propriei paradigm doctrinare la condiţiile social-istorice, la

obiectivele şi sarcinile urmărite de partid;*elaborarea programului politic, a strategiei şi tacticii politice a partidului;*organizarea, susţinerea şi ducerea luptei ideologice împotriva altor partide şi formaţiuni

politice.Această funcţie devine deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând

46

şi conducând lupta politică a partidului.- funcţia civică, formativ educativă şi patriotică atât vizavi de propriii membri de partid cât şi

simpatizanţi.

2. Tipologizarea partidelor politice

Analiza concret-istorică a vieţii social-politice dintr-o ţară concretă sau din lume ne permite să ne convingem de diversitatea partidelor politice. Acestea din urmă se identifică după mai mulţi indici, sau criterii. Şi totuna tipologiile partidelor politice nu vor cuprinde niciodată diversitatea pe care ne-o oferă realitatea socială dintr-o ţară sau alta, sau, cu atât mai mult, din lumea întreagă. Din bogăţia de caracteristici pe care le are la dispoziţie politologia, ea încearcă să le sublinieze mai ales pe cele care fac mai uşoară detectarea asemănărilor şi deosebirilor dintre partide. Acestea pot fi clasificate după o mulţime de criterii, cele mai importante fiind prezentate mai jos:

Clasificarea în funcţie de gradul de organizare ne prezintă tabloul partidelor după cum urmează:În această ordine de idei se disting partidele de cadre. Atunci când au apărut partidele, ele nu

aveau decât foarte puţini membri.Cetăţenii mai activi şi de vază au hotărât să se asocieze, activităţile lor fiind mai degrabă

voluntare. Astăzi, aceste partide poartă numele de partide de alegători. Prin acest lucru înţelegem că numărul alegătorilor unui partid este în raport mult mai mare decât cel al membrilor acestuia, iar legătura pe care o au aceştia faţă de partid este de cele mai multe ori slabă.

Alt tip de partide după acest criteriu sunt partidele de masă. În comparaţie cu partidele burgheze, constituite deseori din fracţiuni parlamentare, partidele muncitoreşti au dispus încă de timpuriu de un aparat partinic bine organizat, având un număr relativ crescut de membri (partid de membri). Partidele de masă, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, sunt şi ele foarte bine organizate. De aceea, ele îşi pot acoperi o mare parte din cheltuieli prin cotizaţiile membrilor.

Clasificarea partidelor se mai face după funcţiile şi poziţia ocupată de acestea în cadrul sistemului politic, după care criteriu deosebim:

partide de guvernământ - tip de partide care a ieşit câştigător în urma alegerilor, constituind guvernul până la următoarele alegeri. În acest sens pot exista mai multe partide de guvernământ în acelaşi timp care alcătuiesc guvernul împreună, într-o coaliţie;

partide de opoziţie - tip de partide care au pierdut alegerile, ffind nevoite să formeze astfel opoziţia parlamentară. Bineînţeles că pot exista mai multe partide de opoziţie, al căror obiectiv este de a avansa în faţa alegătorilor prin mesage-program constructive, realiste şi mai elevate, oferind o alternativă în perspectiva alegerilor viitoare.

După indicii cantitativi se cunosc partide mari şi partide mici (tipologia lui Tocqueville). Într-o anumită măsură clasificarea aceasta vine în tangenţă cu cea după gradul de organizare.

Mai pot fi enumerate şi alte feluri de clasificări ale partidelor: partide ideologice, partide personale, partide istorice, partide de tendinţe, partide de interese etc.

Unii politologi din Occident deosebesc partidele politice după: a) deosebirea în construcţia organizaţională; b) caracterul şi ordinea de a fi membru; c) după modul de recrutare, selectare şi înaintare a elitei politice, evidenţiind 4 tipuri de partide – necentralizate (exemplu fiind partidele conservatoare şi liberale din Europa Apuseană şi SUA), centralizate de masă (exemplu fiind partidele socialiste ale Europei continentale), partide strict centralizate (exemple tipice fiind partidele fasciste şi comuniste).

Partidele politice mai pot să difere după structura lăuntrică (partide de tip militar, autocratice şi democratice); după atitudinea faţă de realitatea socială existentă (partide conservatoare, reformiste şi revoluşionare); după caracterul acţiunilor politice (partide moderate, radicale şi extremiste); după modul de existenţă şi activitate (legale, semilegale, ilegale).

Suprapunerea câtorva criteri – social-clasial, doctrinar- ideologic şi scopurile politice – ne dă clasificarea partidelor politice în radicale de dreapta (partidele fasciste şi neofasciste), radiale de stânga (partide socialiste de stânga şi comuniste), partide conservatoare, partide liberal-burgheze, reformiste-burgheze, partide social-democratice.

47

Este cazul să ne pronunţăm aici pe chestiunea clasificării partidelor politice în de stânga şi de dreapta, să facem o mică remarcă istorică. Delimitarea acestor două extreme în spectrul forţelor politice îşi are începutul istoric în evenimentul Marii revoluţii burgheze franceze de la sfârşitul sec.XVIII. În sala adunării constituante în dreapta Preşedintelui, care conducea adunarea se aflau, şedeau adepţii acestei revoluţii de orientare conservativă, care limitau revoluţia la decapitarea vârfurilor (regelui), iar în stânga – acei susţinători ai ei, care pledau pentru continuarea ei în tempura rapizi şi în mod radical, pentru modificarea tuturor domeniilor vieţii sociale.În timpurile noastre termenii aceştea se aplică în aprecierea sau caracteristica atât partidelor politice cât şi a mişcărilor obşteşti, a anumitor ediţii – ziare, posturi de radio sau televiziune, agenţii informaţionale, a convingerilor politice şi poziţiilor anumitor personalităţi, nu numai oameni politici, de conucere, dar şi simpli. Din acele timpuri - nu fără contribuţia marxizmului - stângiste sunt calificate partidele, mişcările, forţele păturilor de jos ale societăţii, iar de dreapta – cele care reprezintă vârfurile acesteea. Cei de dreapta sunt consideraţi ocrotitori, apologeţi ai orânduelilor burgheze existente, conservatorii lor, iar stângişti sunt cei dispuşi radical să schimbe pe căi revoluţionare şi în mod cardinal, în tempuri rapizi aceste orândueli.

De regulă biruinţa opoziţiei stângiste într-o ţară sau alta impun forţele venite la putere să ocupe poziţii centriste, fapt care conduce la o nouă diferenţiere a forţelor şi la conturarea unei noi stângi. La rândul lor, forţele de dreapta sub presiunea opoziţiei stângiste, sunt impuse să încline spre poziţia de centru-dreapta, ceea ce condiţionează formarea în mediul lor a noi curente, tendinţe radicale de dreapra. Astfel aceşti termeni capătă un nou conţinut în situaţii politice concrete.

În a doua jumătate a sec. XX pe arena politică se impun noii de stânga şi noii de dreapta – nici unii şi nici alţii eînscriindu-se în schemele clasice. Drept noii de stânga a fost numită mişcarea tineretului studios şi a unei părţi a inteligenţiei ţărilor Occidentului a.a. 60-70 ai secolului trecut, pe care-i caracteriza critica dură şi necruţătoare a rânduelilor social-politice şi economice existente în ţările lor de pe poziţiile radicalismului, ceea ce afecta însăşi temeliile capitalizmului acelor timpuri. Noii de dreapta a fost numită mişcarea intelectualităţii, tehnocraţiei şi a unor altor pături cu statut privilegiat în societăţile respective - ale aceloraşi ţări din aceiaşi perioadă - care se baza pe ideologia neoconservatorismului.

Cele relatate sunt suficiente pentru înţelegerea criteriilor de tipologizare a partidelor politice.Aceste clasificări vorbesc despre numărul mare şi varietatea partidelor politice. Nici una din ele nu poate fi absolutizată sau ignorată sau primită ca o schemă împietrită. Ele se completează una pe alta, unele parţial coincid. Spre exemplu, din mai multe ungiuri de vedere, după diferite baze sau criterii unul şi acelaşi partid poate fi de-o vorbă legal, de masă, de guvernământ, conservator, cu o organizare dură ş.a.m.d.

3. Sisteme de partid

Sistemul partidist este noţiunea care semnifică modul de structurare, de funcţionare a partidelor politice în cadrul vieţii politice dintr-o societate. El se refera cu precădere la numărul partidelor politice care exista intr-o societate si prin a căror participare se derulează, se realizează viata politica din cadrul acesteia.

Noţiunea de sistem partidist a fost folosită pentru prima oara în perioada interbelică şi avea în vedere numărul şi natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viaţa politică.

Sistemul partidist nu se reduce la totalitatea partidelor politice din cadrul unui stat. Noţiunea dată poate fi utilizată cu două sensuri: 1) accepţiunea largă, care presupune totalitatea partidelor dintr-un stat; 2) în sens îngust, când se au în vedere partidele importante. În mod simplist putem spune că sistemul partidist reprezintă totalitatea partidelor politice dintr-un stat care participă la actul guvernării.

Este important să subliniem că noţiunea de sistem partidist încorporeză toate partidele existente în societatea concretă, indiferent de mărimea, rolul şi statutul lor, de fundamentele şi orientările ideologice. Această precizare ni se pare necesară, întrucât exista tendinţa de a exclude din sistemul partidist partidele mici sau cele care nu au fost la putere şi nici nu pot ascede la aceasta.

Sistemul partidist nu a fost şi nu este identic în toate societăţile, ci el depinde în fiecare ţară de o

48

serie de factori printre care: 1.momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării .burgheziei; 2. natura regimului politic; 3. nivelul organizării şi funcţionării vieţii politice în general, a celei partidiste în special; 4. obiectivele şi sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau naţional, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economică sau politică, în special cea legată de democratism, sau înfăptuirea unor obiective ale luptei de eliberare naţionala; 5. anumite tradiţii istorico-naţionale.

Astăzi sistemul partidist se structurează şi evaluează în funcţie de doua criterii esenţiale:1) al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau şi asigură

funcţionalitatea vieţii politice. Din acest unghi de vedere se disting următoarele tipuri de sisteme partidiste:

a) monopartidiste; b) bipartidiste; c) pluripartidiste.În cele ce urmează le vom da o caracteristică dintre cele mai generale şi succinte.Monopartidismul constă în fundamentarea activităţii şi vieţii politice din societate pe existenţa şi

funcţionalitatea unui singur partid politic. O asemenea situaţie se întâlneşte în împrejurări diferite, fiind generată de următorii factori cum ar fi:

- în cele mai multe cazuri existenta unui singur partid politic ţine de momentul iniţial al apariţiei partitismului, în special de lupta antifeudală când forţele progresiste de esenţă burgheză s-au grupat intr-un singur partid politic, de regula liberal;

- în alte societăţi constituirea monopartitismului a fost legat de îndeplinirea unor obiective ale luptei naţionale (obţinerea independenţei, unitatea naţională, înlăturarea subdezvolării, etc.). În aceste situaţii, forţele progresiste pentru a avea forţă, unitate programatică, coerenţă s-au grupat într-un singur partid politic.

Aceste situaţii au fost momentane, de circumstanţă şi pentru perioada respectivă au fost chiar necesare, ele totuşi nu au constituit caracteristica determinantă a vieţii politice. Important este că aceste stări să nu se permanentizeze, întrucât pot conduce uşor la instaurarea unor regimuri dictatoriale;

Monopartitismul mai este atestat şi în perioade de maximă criză, când forţele reacţionare pentru a-şi instaura propria putere, dictatura, apelează la sistemul unipartidist. Aşa a fost cazul în perioada interbelică cu regimurile fasciste din Germania şi Italia. Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majoră, determinantă a regimurilor comuniste din Europa răsăriteana, Asia şi America Latină.

Este de observat că unii autori contestă monopartidismul ca varietate de sistem partidic în baza faptului că nu poate exista sistem alcătuit doar dint-un singur element component.

Bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenţa şi funcţionalitatea a două partide politice. El se întâlneşte în aproape toate fazele vieţii partidiste democratice, la începutul acesteia, în perioada de dezvoltare şi maturizare a lui.

Factorii care au provocat apariţia bipartidismului au fost multipli şi diverşi. Momentul apariţiei lui poate fi legat de cel al apariţiei partidelor politice, in speţă a luptei antifeudale, când cele două forţe combatante-burghezia şi cea feudală, s-au organizat fiecare într-un partid politic opus, de regulă liberal şi conservator.

Bipartidismul apare şi din necesitatea creării opoziţiei politice şi implicit a alternanţei politice în organizarea şi conducerea societăţii.

Democratismul politic a determinat şi el apariţia bipartidismului. În multe cazuri, bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a născut şi dezvoltat pluripartitismul.

Un caz relevant de bipartidism este acela al SUA, unde se rânduesc la putere partidele republican şi democrat care îşi au originea în lupta de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord, ele au o experienţă de guvernare de peste două secole alternativ.

Bipartidismul este expresia a două partide puternice ce guvernează într-o ţară şi care au tradiţie. Cele mai relevante exemple sunt: Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă.

Sistemele bipartidiste cunosc mai multe variante: sisteme bipartidiste pure sau integrale, în care două partide ajung la putere alternativ, la anumite perioade (Marea Britanie, SUA, Canada, Noua Zeelandă) şi sisteme bipartidiste imperfecte sau cu două partide şi jumătate. Acestea se caracterizează prin faptul că unul dintre partidele mari are nevoie pentru a forma guvernul de sprijinul unui al treilea partid, cu o influenţă electorală mai slabă decât a primelor două. Exemple servesc sistemele de partide

49

din Germania, Austria, Australia.Pluripartitismul sau multipartidismul a apărut în perioada interbelică şi s-a extins îndeosebi după

cel de-al doilea război mondial în ţările din Europa Occidentala. Cauzele ce au condus la aparitia pluripartitismului constau in: a) impunerea şi generalizarea votului universal. Acest fenomen politic a adus in prim-planul vieţii politice multiple şi diverse grupuri si segmente sociale care pentru a- şi promova interesele, a se exprima şi manifesta în viaţa politică şi- au creat propriile partide politice; b) complexitatea vieţii sociale, diversitatea intereselor, opţiunilor grupurilor şi categoriilor sociale a determinat apariţia unor noi paradigme doctrinare şi ideologice care, pentru a se materializa şi exprima în practica sociala aveau nevoie de propriile partide si formaţiuni politice; ex. doctrina comunistă- partidele comuniste, doctrina ecologistă, democrată, creştină sau social-democrată şi partidele lor respondente - ecologiste, creştin- democrate sau social-democrate, etc. c) dezvoltarea şi amplificarea democratismului politic la rândul său a impus de asemenea apariţia unor partide politice.

Multipartidismul de asemenea cunoaşte mai multe varietăţi: sistem multipartid cu partid predominant şi sistem multipartid fără un partid predominant. Sistemul multipartid cu un partid dominant se referă la situaţiile când există un partid major, căruia îi revin constant cca. 40% sau mai mult din totalul voturilor, sau, în orice caz, aproximativ de două ori mai multe voturi decât partidului imediat următor în ce priveşte performanţa electorală.

Sistemele multipartidiste sunt caracteristice Europei de Vest: Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia, Suedia, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Irlanda, Portugalia, Spania.

Prin principiile şi valorile pe care le promovează, multitudinea opţiunilor politice şi ideologice ce se confruntă, atât sistemul bipartidist dar în deosebi cel pluripartidist, întemeiază sistemele politice democratice. Primul sistem bipartidist a fost creat în Anglia iar cel mai reprezentativ este astăzi cel din S.U.A.

Referindu-ne la partitismul în Republica Moldova este de menţionat că acestea apar în rezultatul democratizării vieţii social – politice în cadrul restructurării gorbacioviste şi a prăbuşirii regimului totalitar. Am fost martorii unui adevărat boom al partidelor politice, numărul lor depăşind cifra 40. Acum are loc raţionalizarea, vrem să credem, al numărului lor. După unele aprecieri la etapa actuală în Republica Moldova există şi activează peste 25 de partide politice

Reieşind din perioada scurtă de existenţă a sistemului partidist în RM, din caracterul tranziţional al sistemului politic, considerăm că este prematur a vorbi despre un sistem partidist cristalizat şi cert. Mai degrabă putem vorbi doar de unele tendinţe constante, care se reduc, reieşind din practica celor patru scrutine. Este uşor sesizabilă tendinţa spre pluripartitism cu un partid dominant sau cel puţin cu un partid-pivot.

Distanţa dintre extremele eşichierului politic este considerabilă. Partidele care constituie sau reflectă aceste extremităţi se află într-o contrapunere principială, cel puţin la nivel de doctrină şi declaraţii, practica fiind plină de răsturnări de situaţie. Ele sunt, într-adevăr, relevante, dar numai la nivel electoral şi nicidecum guvernamental. Multe din partidele politice prezente în parlament sunt doar sateliţii „centrelor de putere” electorale.

Durata existenţei partidelor în avanscena politică, cu mici excepţii, este de scurtă durată ceea ce nu permite de a opera cu componente stabile ale sistemului.

Sintetizând putem spune că partidul politic este o asociaţie de cetăţeni cu caracter durabil, formată prin adeziunea liberă a membrilor, pe baza intereselor şi ideilor comune, care urmăresc schimbarea sau conservarea unei ordini socio-economice prin cucerirea sau exercitarea puterii de stat.

Partidele politice sunt o componentă importantă a democraţiilor contemporane. Funcţiile partidelor sunt multiple cea de sinteză putând fi expusă astfel - de a ajuta grupurilor largi de cetăţeni să-şi conştientizeze propriile lor interese, de a-i atrage în viaţa politică, inclusiv a educa şi forma şi din rândurile lor, oameni capabili şi responsabili de guvernare, când partidul respectiv va prelua puterea.

Literatura de specialitate clasifică partidele după un şir de criterii, fapt care vorbeşte despre caracterul lor pestriţ şi numărul lor mare.În fiecare ţară găsim un partid, două sau mai multe, iar locul şi rolul lor formează ceea ce se numeşte sistem de partide.

Sistemul partidist reprezintă un element important al sistemului politic. El determină la cel mai înalt nivel modul de funcţionare şi realizare a puterii prin relaţia sa directă cu statul. În aspect

50

particular sistemul partidist determină sau influenţează sistemul de guvernare, influenţă concretizată în stabilitatea guvernelor, accesul la putere al diferitor pături sociale, relaţiile dintre acestea. Se disting trei tipuri de sisteme partidice: mono-, bi- şi pluripartidiste.

În Republica Moldova partidele politice trec printr-o perioadă dificilă, i-am spune a copilăriei, la figurat vorbind ele se apropie de majorat, dar odată cu aceasta poate apărea şi seriozitatea, şi claritatea doctrinară, şi responsabilitatea în cazul venirii la putere.

Sisemul partidic din Republica Moldova încă nu s-a definitivat clar.

Tema 8. Liderismul politic

Toate temele politologiei sunt strâns legate cu problemele puterii politice. Funcţiile şi prerogativele puterii se realizează de oameni concreţi, printre care cei mai importanţi şi responsabili sunt elitele politice şi liderii politici. Mecanismul realizării puteri politice nu poate lucra fără un astfel de actor (agent) precum este liderul. Acesta ocupă locul central în raporturile de putere. Liderismul politic într-o formă mai pronunţată şi desfăşurată exprima esenţa mecanismului real de realizare a politicii în societate. Influenţa factorului subiectiv al liderismului politic se face extrem de vădită, actuală şi importantă în condiţiile contemporane, mai ales pentru noile democraţii, care au luat naştere pe ruinele regimurilor nedemocratice-autoritare şi totalitare. Anume de tipul acestui liderism, de curajul, calităţile pozitive în mai multe aspecte ale acestuia, de autoritatea lui în faţa maselor şi susţinerea lor în transpunerea în viaţă a ideii, platformei, programului politic, depind succesele unei sau alteia din ţările (statele) în rezolvarea complicatelor probleme şi sarcini ale tranziţiei.

Planul1. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică a activităţii şi relaţiilor.2. Tipologia liderismului politic.3. Liderul şi masele.

1. Concepţia politologică a liderismului - unitate organică a activităţii şi relaţiilor

Cuvântul lider este de origine engleză („leader”) şi în traducere înseamnă literalmente cel ce stă în frunte, conduce pe alţi oameni, membru cu autoritate al unei organizaţii sau grup social, cu influenţă vădită asupra tuturor celorlalţi. Liderului îi sunt proprii anumite capacităţi de a influenţa asupra altora în vederea organizării activităţii în comun spre atingerea scopurilor comunităţii, manifestându-se atât în grupuri mici şi mijlocii, cât şi în comunităţi de proporţii mai mari - statale, zonale (regionale) sau chiar mondiale.

Noţiunea „liderism politic” este bogată după conţinut. În aspect teoretic - un aspect specific al activităţii de conducere cu o anumită comunitate de oameni în domeniul politic. În al do ilea rând, ea caracterizează specificitatea activităţii de conducere dintre subiectul şi obiectul ei. Liderismul politic reprezintă o latură importantă a conducerii politice. În al treilea rând, această noţiune integrează în sine şi alte momente, fiind după părerea lui Parsons, unul din instituţiile fundamentale ale sistemului politic al societăţii. Astfel liderismul reprezintă unul din mecanismele integrării activităţii de grup, când individul se manifestă în rolul de lider, adică uneşte, direcţionează acţiunile grupului, care la rândul său aşteaptă, acceptă şi susţine acţiunile lui. Doar este bine cunoscut că politica este legată cu relaţiile dintre oameni şi exprimă activitatea oamenilor între semenii săi. Subiecte şi obiecte ale politicii întotdeauna au fost şi sunt oamenii cu interesele lor experienţa, idealurile, orientările valorile, emoţiile şi cultura lor.

În condiţiile dominaţiei regimului totalitar după câte se ştie nu există o cerere de lideri, nici condiţii cât de cât adecvate de educare, formare, recrutare, toate acestea practic fiind neglijate. Liderii se formau în cabinete, exista un sistem de amplasare a cadrelor la posturi de conducere elaborate de birourile de partid de diferite nivele. Forgerie universală de cadre de conducere era CC PCUS, Secretariatul CC, Biroul politic al CC ş.a. Lipseau condiţiile democratice adecvate de amplasare a persoanelor concrete la posturi politice alegerile prin concurs, concurenţă, luptă cinstită, care ar demonstra publicului, că conducerea politică o constituie cei mai pregătiţi, experimentaţi, cumsecade

51

şi profesionişti dintre membrii societăţii. Şi nici elaborări ştiinţifice pe tema liderismului politic în cadrul învăţături marxiste n-au fost efectuate. Chiar în dicţionarele sociologice sau politice aspectul politic al liderismului nu era prezent. Liderismul era recunoscut doar într-o organizaţie sindicală, într-o competiţie sportivă, iar mai târziu conducători de partid, lideri.

În occident, din contra, problema a fost studiată destul de multiaspectual: psihologia şi psihiatria s-au ocupat cu studiul particularităţilor personalităţii liderului; psihologia socială precaută liderismul ca pe un proces de interacţiune a diferitor factori sociali şi psihologici; sociologia îl studiază prin prisma structurii sociale, în mare măsură au condus la aceea, că în literatura politologică nu există o interpretare univocă a noţiunii „liderism politic". Se înaintează diferite variante de interpretare a fenomenului. Concepţia psihologică reduce fenomenul liderismului politic la trăsăturile acestuia. Prin studiul biografic, căii de viaţă, trăsăturilor de caracter ale militanţilor politici se evidenţiază ansamblul de calităţi prin care ei s-au evidenţiata fermitatea, rezistenţa clarviziunea, iniţiativa, elasticitatea, arta de a comunica cu masele, a găsi compromisurile efective. Această abordare este destul de autoritară în psihologia politică.

A doua variant de abordare a problemei poate fi convenţional numită situaţională. Pentru ea este caracteristic faptul că nu atât calităţile şi trăsăturile pe care le are liderul contează sau valorează, ci înţelegerea de către lider a situaţiei, aprecierea a ceea ce vor sau aşteaptă masele, poporul. Într-o aşa situaţie liderul este mereu strâmtorat de mediu, este obligat să se considere cu întreaga gama de factori economici, culturali, corelaţia forţelor sociale ş.a.m.d.

A treia variantă de abordare a problemei liderismului rezultă dintr-o înţelegere mai generală a politicii şi anume ,,Politica ca realizare a puterii” şi „Politica ca liderisrn”. Adepţii acestei interpretări a fenomenului dat se deosebesc de prima şi a doua variantă în dependenţă de recunoaşterea faptului include sau nu include liderismul politic elementul puterii. Prima o include, presupunând, că liderul politic într-un mod sau altul realizează puterea, pe dând a doua neagă faptul că liderismul ar include şi exercitarea puterii. În cazul dat se aduc şi anumite exemple: unele persoane au fost lideri politici nedispunând de careva împuterniciri constituţionale şi nedeţinând posturi politice oficiale (Mahatma Gândi, Andrei Saharov ş.a.).

În fiecare din aceste abordări a chestiunii sunt elemente raţionale, de aceea ele nu trebuiesc neglijate sau contrapuse, deoarece ele ne prezintă fenomenul în diferite ipostaze existenţiale.

Politologia a mers pe calea sintetizării lor, iar ca rezultat avem mai multe definiţii ale liderismului politic, ca spre exemplu: liderismul politic este definit ca puterea realizată de un sau câţiva indivizi în scopul orientării membrilor comunităţii la anumite acţiuni... El se manifestă în capacitatea liderului de a-i forţa pe alţii să facă lucruri (bune sau rele), pe care nu le-ar face, sau în orice caz, ar putea să nu le facă independent (I. Blondelle). Mult mai răspândită este definiţia dată liderismului politic prin intermediul noţiunii „relaţii". Liderismul politic (asemenea puterii politice) este o noţiune relaţională. Esenţa lui îl constituie relaţiile dintre lider şi subalterni (conduşi), în care liderul exercită puterea sau influenţează asupra celor conduşi în vederea atingerii anumitor scopuri.

Încercarea de a sintetiza şi generaliza deferite concepte (abordări) aparţine psihologiei politice. Una din reprezentantele ei Margaret Herman susţine, că pentru a înţelege liderismul politic este important a şti câte ceva despre:

personalitatea liderului, trecutul lui, procesul recrutării;caracteristicile grupurilor şi indivizilor, pe care el îi conduce şi care îl acceptă/susţin;natura relaţiilor dintre lider şi cei conduşi - adepţi, susţinători;mediul social în care se produce liderismul;rezultatul interacţiunilor dintre lider şi conduşi în condiţii specifice.Tipul concret de liderism politic va fi rezultatul îmbinării acestor cinci componente. O astfel de

concepere a liderismului politic ni se pare productivă, deoarece permite a ţine cont de diferite aspecte ale manifestării lui existenţiale.

În politologia apuseană problema liderismului este precăutată la două nivele: 1.general-teoretic şi 2.utilitar-practic. În primul caz se întreprind eforturi susţinute în rezolvarea general-teoretică a problemei printr-un şir de concepţii istorico-filozofice şi politologice ale liderismului. În al doilea, soluţionarea problemei are loc prin cercetări empirice şi elaborarea de recomandări practice. Problema,

52

în genere face parte din rândul celor complicate şi insuficient elaborate, mai ales, în ceea ce priveşte locul, rolul, conţinutul subiectivului şi obiectivului în dezvoltarea socială, fapt ce oferă posibilităţi pentru diverse speculaţii ideologice. În viaţa reală acţionează oameni înzestraţi cu conştiinţa şi voinţă. Ei îşi pun în faţa lor anumite scopuri şi luptă pentru atingerea lor. Această circumstanţă în anumite condiţii generează iluzii de tipul-conştiinţa este forţa principală a procesului istoric, iar istoria este nu altceva decât realizarea ideilor, purtători ale cărora sunt personalităţile.

În literatura ştiinţifică occidentală (filosofică, psihologică, sociologice etc.) există o variantă destul de puternică de interpretare psihologică a liderismului. După Freud, un şir de alţi cercetători, califică liderismul, nu alt fel decât ca o nebunie, ca urmare a unor dereglări psihice, nevroze etc. insistând că psihicul este primar... De fapt atestăm cazuri de netăgăduit, conform mărturiilor şi argumentele istoricilor, (biografiilor diferitor lideri, printre ei au fost neuropaţi Napoleon, Lincoln, Robespiere, Roosvelt, Hitler, Stalin). Ar fi însă incorect a ridica aceste cazuri la rangul de generalităţi.

Liderismul politic reprezintă o varietate specifică de liderism. Vizavi de problema dată sunt lansate diferite păreri, unii autori califică drept lider politic pe orice persoană care deţine posturi înalte în politică şi îndeplineşte diferite funcţii vizând organizaţia politică sau mişcarea respectivă, conducerea societăţii. Alţii relevă neordinaritatea liderismului politic, subliniind că nu orice monarh, prim-ministru, conducător al unui partid sau orice parlamentar este şi lider politic. Se subliniază faptul, că liderul politic este doar acela, care este în stare să schimbe mersul evenimentelor, direcţia proceselor politice. El activează procesele politice în societate, înaintează programe, ce determină mersul istoric al dezvoltării societăţii. Politica reală niciodată nu s-a înfăptuit fără participarea liderilor politici, care erau şi sunt animatorii, agenţii principali ai proceselor politice.

După cum demonstrează istoria, lideri de înalt calibru apar în perioade cruciale în dezvoltarea societăţii, perioade de criză, de grele încercări pentru societate. Ca atare lideri sunt consideraţi Franclin Roosvelt pentru americani, cel care a format o echipă de specialişti profesionişti de excepţie, a elaborat şi realizat un program de depăşire a celei mai acute crize din istoria capitalismului; Ghelmut Kohl pentru nemţi (prin restabilirea unităţi naţionale), Margaret Tatcher pentru britanici, cea care în anii săi a uimit lumea capitalismului ş.a.

Liderismul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii, fixează raporturile de putere dintre subiectul şi obiectul politicii pe obiectul piramidei politice. Pentru liderismul politic este caracteristică influenţa personală a liderului asupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei, energiei, activismului politic al cetăţenilor.

Trei aspecte vizând liderismul politic sunt determinante:a) trăsăturile personale ale liderilor, calităţile lor omeneşti (naturale, morale, profesionale);b) instrumentele, mecanismele realizării de către lider a puterii. Acestea includ, sau reprezintă,

acel suport pe care se poate bizui, sau conta, liderul în atingerea scopurilor propuse (partidele politice, organele legislative, judecătoreşti, aparatul birocratic, mijloacele de comunicare în masă ş.a., care-i pot asigura liderului contactele necesare cu masele).

c) situaţia cu care se confruntă liderul, care poate fi I) normală, liniştită; II) grava, complicată, de criză, sau de mijloc, adică intermediară.

Combinaţia acestor trei aspecte în multe privinţe predetermină constituirea tipului de lider politic, eficienţa şi rezultativitatea (randamentul) activităţii lui.

2. Tipologia liderismului politic

Fenomenul liderismul politic este supus unei tipologizări destul de variate în dependenţă de criteriile după care se efectuează tipologizarea. Este răspândită şi în principiu general acceptată tipologizarea propusă_de Max Weber vestit sociolog şi politolog german de la sf. sec. XIX înc. sec. XX. Criteriul de tipologizare este credinţa sau mentalitatea dominantă în societate privind faptul pe ce se bazează puterea în societate, tradiţie, lege sau charisma liderului politic. În conformitate cu acestea el împarte liderismul în:

a) tradiţional – anumite personalităţi devin lideri, adică conducători după tradiţie (prin, ereditate). Astfel de liderism este propriu epocii preindustriale, unde apartenenţa la familia monarhului redefinea

53

continuitatea liderismului;b) raţional (sau legal-juridic) - acesta este liderismul care se produce în rezultatul competiţiei şi

concurenţei la alegeri sau cum se mai spune prin scrutin (epoca industrială şi postindustrială);c) charismatic - acest tip de liderism este bazat pe credinţa oarbă a unei părţi a populaţiei în

calităţile excepţionale, supraomeneşti ale conducătorului. Acesta este zeificat, (în general cuvântul este de origine greacă şi în traducere înseamnă mila lui Dumnezeu). Astfel de tip de lider nu este specific doar în perioadelor îndepărtate ale istoriei, ci îl întâlnim şi încă în societăţile în curs de dezvoltare şi în societăţile considerate cele mai moderne. Chiar dacă nu se exprimă prin intermediul dreptului si al legii, puterea liderului charismatic este şi ea considerată legitimă în societăţile cele mai raţionale.

Există însă şi alte variante de tipologizare a liderismului politic. Din perspectiva psihologică unii autorii împart liderismul în patru tipuri: lider ales; lider etalon; lider preferat; lider specialist.

După stilul cum îşi îndeplineşte funcţiile liderul, politologul american Kurt îi clasifică în:lider autoritar (de directivă, administrativ de comandă) - aceasta-i conducerea strict marcată,,

bazată pe impunerea administrativă. Acestui tip de liderism îi este propriu egocentrismul liderului în elaborarea deciziilor;

democratic (colegial) - acesta este liderismul care presupune colegialitatea ca principiu de căutare şi elaborare a deciziilor; aici funcţionează principiul participării şi a altora în acest proces. La acest tip de liderism accent se pune nu pe impunerea administrativă, ci pe chemări cointeresate interne; deciziile sunt rezultatul căutărilor colective, prin discuţii, dialog;

liberal - acest tip de liderism oferă oamenilor, lucrurilor, evenimentelor spontaneitate, chipurile, toate se vor aranja la locul lor în mod firesc. Natura omului, natura procesului, prin sine însăşi, vor conduce şi garanta rezultatul scontat.

În baza trăsăturilor personale politologii americani propun următoarea diferenţiere a liderilor politici.

Lider-stegar. Aceştia sunt strategi de forţă, îşi elaborează programul - platformă politică şi-şi realizează consecvent scopurile şi ideile. Aceştia sunt oamenii cu o mare putere de voinţă şi-şi au viziunea proprie privind realitatea (Marx, Lenin).

Lider-servitor. Acesta este liderul, care se orientează la adepţii şi susţinătorii lui, se strădui să le exprime interesele. Adepţii şi susţinătorii văd şi intuiesc sarcinile, care trebuie să devină pentru lider călăuză în activitate (R. Reagan, H. Kohl).

Lider-negustor. Acest tip de lider „vinde", adică propune alegătorilor programul, ideile în schimbul susţinerii la alegeri. O particularitate a acestui tip de liderism este caracterul relaţiilor reciproce ale liderului cu alegătorii. La acest tip de liderism politic mult importă capacitatea liderului de a convinge, strategia la care el recurge, pentru a câştiga susţinerea electoratului.

Lider-pompier. Acesta este preocupat în permanenţă cu stingerea a tot felul de „incendii sociale” - aplanare a tot felul de conflicte, probleme de neamânat etc. Aceştia sunt liderii, care reacţionează prompt la imperativele timpului, la situaţia politică, care este în permanenţă dinamică. Acţiunile lor sunt determinate de trebuinţele acute ale momentului.

Conform „teoriei trăsăturilor" lider politic este considerată persoana căreia-i sunt proprii astfel de trăsături ca: energia, înţelepciunea (agerimea minţii), caracterul, sentimentul umorului, iniţiativa, clarviziunea, capacitatea de a atrage asupra sa atenţia, comunicabilitatea, fermitatea.

Concepţia „situaţională” pune accent pe moment, clipă, situaţie, care descoperă liderii (R. Dahl, B. Fidlerm, T. Hinton). În cadrul acestei concepţii liderismul este văzut ca funcţie. Apariţia liderului este dictată de situaţie, este văzut ca rezultatul liderului, timpului şi împrejurărilor. Adevăratul lider simte situaţia şi ştie cum să-i permită să se dezvolte, să se deruleze, până la momentul, când o va putea folosi. Se afirmă, că toţi liderii mari au avut capacitatea de a „exploata” situaţia în folosul său.

Desigur în stare pură, despre orice fel de lider nu ar fi vorba, aceste tipuri nu există, sau se întâlnesc foarte rar. De cele mai multe ori liderii politici îmbină sau confirmă în diferite forme sau feluri o anumită doză din elementele tipurilor sus pomenite. Ar fi o realizare superbă a liderismului, dacă acesta ar avea charismă, vine la putere conform tradiţiei, câştigând alegerile, posedă un buchet de calităţi morale şi profesionale de înaltă probă şi se realizează din plin răspunzând adecvat situaţiilor cu care se confruntă în perioada mandatului. Acesta este mai degrabă un vis social ideal decât realitate.

54

Asupra particularităţilor afirmării liderismului politic influenţează mai mulţi factori obiectivi (istoric, economic, administrativ, ş.a.).

Vorbind la general, cu cât este mai democratică societatea, cu cât ea este mai deschisă, cu cât mai influentă, autoritară este clasa, grupul social, organizaţia din care face parte liderul, cu atât mai reală este posibilitatea grupului social sau organizaţiei politice, din care face parte liderul, cu atât mai reală este posibilitatea electoratului de a alege liderul optim, care ar face faţă imperativelor, cu atât mai mare rol joacă calităţile personale şi experienţa lui variată în exercitarea funcţiilor, cu atât mai îndreptăţite pot fi aşteptările societăţii în ansamblu de la realizarea în viaţă a liderului dat.

3. Liderul şi masele

Una din problemele cele. mai importante ale activităţii politice este problema raporturilor dintre lideri şi mulţime, gloată - pături sociale, clase, popor, naţiune.

Într-un mediu social sănătos, democratic, aceste relaţii tind să fie armonioase, utile şi reciproc avantajoase, adică de înţelegere, comunicare directă, deschisă: care este situaţia, care sunt problemele, ce măsuri trebuiesc de întreprins pentru a schimba spre bine situaţia,. Fiecare dintre părţi sunt responsabile şi conlucrează productiv, constructiv. Contactul permanent al liderului cu masele permit acestuia să stăpânească situaţia, să cunoască nevoile acestora, interesele, problemele lor, să elaboreze deciziile cele mai adecvate.

În raporturile lider-mase pot fi modelate două poziţii/situaţii diametral opuse una alteia.Prima poziţie: liderul foloseşte masele în interesele proprii, cumpărându-le cu promisiuni, iar de

fapt ignorându-le interesele vitale. Masele sunt tratate şi folosite de către lider prin excelenţă ca un mijloc pentru a-şi atinge scopurile sale politice.

A doua poziţie: disponibilitatea liderului politic de a lua în consideraţie (calcul) toate doleanţele, cerinţele, propunerile maselor, de a le intra mereu în voie, fără a ţine cont de situaţie şi posibilităţi; într-o aşa situaţie liderul este condus de doleanţele, problemele, maselor, care au tendinţa de a se tot multiplica şi complica; liderul merge în urma evenimentelor. Masele îşi rezolvă problemele, liderul se manifestă într-adevăr ca slugă.

Şi prima şi a doua poziţie sunt în măsură egală inacceptabile în realizarea liderismului politic, deşi nu pot fi excluse din practică socială.

Liderul poate influenţa benefic asupra maselor pe diferite căi şi prin diferite mijloace. Mai întâi de toate, prin politica justă, corectă, tolerantă, prin succesele reale în propria sa activitate, care printre altele, trebuie să satisfacă şi diferite necesităţi, nevoi vitale ale maselor, prin calităţile sale pozitive personale; în al doilea rând, liderul influenţează asupra maselor prin felul său de a fi sub mai multe aspecte: trăsăturile de caracter, vocabularul, gusturile, portul, atitudinea faţă de familie şi multe altele, care luate împreună constituie „image-ul” lui. Cu cât este mai înaltă proba, adică acel „image" (imagine) sub toate aspectele, cu atât în mai multe aspect el influenţează asupra anturajului, în primul rând, iarăşi, în genere, asupra maselor. Aceste aspecte ale influenţei liderismului nu pot fi neglijate niciodată de nici un lider cât de cât responsabil.

Din cele expuse în prelegerea dată vom deduce câteva concluzii:Pentru funcţionarea cât mai productivă a tuturor elementelor sistemului politic şi desfăşurarea

fără conflicte a procesului politic un mare rol şi responsabilitate enormă au persoanele ce se află în fruntea lor şi care se manifestă în vâltoarea evenimentelor. Acestea sunt conducătorii, liderii, elitele politice.

Liderismul politic este o varietate de liderism - liderism de cea mai mare responsabilitate pentru dezvoltarea societăţii. El reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii.

Multitudinea de criterii după care poate fi efectuată tipologizarea liderismului politic nu anihilează exigenţele societăţii faţă de acest fel de liderism. Aceştia trebuie să posede o bogată experienţă de viaţă, inclusiv în lucrul cu oamenii – de regulă colective mari,- să corespundă unor calităţi de cea mai înaltă probă, să poată mobiliza masele, să le încoloneze în spatele lor şi să le conducă într-o direcţie - direcţie corectă, dreaptă, conformă direcţiei progresului social, dispunând de mijloacele şi metodele necesare pentru a-şi atinge scopul, numaidecât nobil şi altruist, propus.

55

Pentru perioadele de grele încercări sociale, precum este şi cea de tranziţie, când liderii sunt consideraţi factori de stabilitate, de armonizare a unor grupări diferite de interese, şi ei înşişi sunt iniţiatorii transformărilor, liderii personifică cursul politic, conferă structură strategiei dezvoltării societăţii la momentul dat şi definesc mijloacele de realizare a acesteia.

Una din garanţiile succesului liderului în transpunerea în viaţă a strategiei sale este înţelegerea şi acceptarea acesteia de către mase, încadrarea acestora în activităţile inovatoare.

Tema 9. Activitatea politică şi participarea politică

În prelegerile precedente s-a vorbit despre sfera politică a vieţii sociale, sistemul politic, structura şi funcţiile lui, despre locul şi rolul instituţiilor statale, partidelor politice şi a altor asociaţii şi organizaţii ale cetăţenilor în procesul politic, despre elitele politice şi liderismul politic în cadrul sistemului politic ş.a. Ar fi greu să ne imaginăm sistemul politic al unei ţări concrete într-un stop-cadru, într-o vacanţă de lungă durată. Aceasta o putem face doar în abstracţie, deşi este ştiut că lucrătorii angajaţi în cadrul diferitor instituţii şi organizaţii ale sistemului au concedii. Acestea însă sunt aranjate în aşa fel, încât sistemul lucrează, funcţionează permanent.

Planul:1. Esenţa, corelaţia şi nivelurile activităţii şi participării politice.2. Exigenţele faţă de activitatea şi participarea politică. Trăsăturile generale ale activităţii

politice.

1. Esenţa, corelaţia şi nivelurile activităţii şi participării politice

Noţiuni care reflectă funcţionarea, lucrul sistemului politic, organelor statale şi a altor elemente ale lui sunt activitatea politică, acţiunea politică, participarea politică. Deşi aceste noţiuni sunt aproape după sens, se intersectează şi se interpătrund, ele se cer separate, identificate. Ne vom pronunţa asupra acestora apelând la diferite dicţionare, în primul rând, enciclopedice româneşti.

Prin activitate se defineşte (subînţelege) un ansamblu de acte fizice, intelectuale, morale, etc. făcute în vederea unui anumit rezultat; folosirea sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu; muncă, ocupaţie, îndeletnicire.

Prin act se subînţelege o manifestare a activităţii umane; acţiune, faptă;- rezultat al unei activităţi conştiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop.

Termenul acţiune semnifică desfăşurarea unei activităţi, faptă întreprinsă în vederea atingerii unui anumit scop.

Verbul a participa înseamnă a lua parte la o activitate, la o acţiune, la o discuţie etc.:- a contribui cu bani sau alte bunuri la o activitate economică cu scopul de a obţine un câştig; a împărtăşi starea de spirit sau sentimentele cuiva. Substantivul participaţie, înseamnă faptul de a participa la o activitate economică, la o întreprindere comercială etc., contribuind cu bani sau cu alte bunuri materiale (cu scopul de a obţine un câştig)... (A se vedea Cartier. Dicţionar enciclopedic, 2003 pag. 17; 18; -642).

În prelegerile precedente nu o dată a fost vorba şi despre polisemia cuvântului politică. Vom aminti unele din ele, subliniind momentele care ţin de această temă: a) ştiinţa şi arta de a guverna un stat; b) formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi umane, prin care se instituie şi se menţine o anumită ordine internă şi se garantează, se asigură securitatea externă; c) activitate, orientare, acţiune a unei clase sociale, a unor partide, a unor grupuri sociale (în raport cu statul), determinată de interesele şi de scopurile lor (în domeniul conducerii treburilor interne şi externe); d) activitate, orientare, acţiune a organelor puterii şi a conducerii într-un stat, care reflectă orânduirea socială şi structura economică a ţării; e) ideologie, care reflectă această activitate, orientare, acţiune.

Din aceste spicuiri din dicţionar putem deduce că totalitatea de acte, acţiuni, fapte prin care subiectele vieţii sociale îşi satisfac interesele lor politice sau iau atitudine de felul şi modul, nivelul de satisfacere a acestor nevoi şi interese de către factorii politici pot fi definite prin noţiunile participare, acţiune şi activitate politică, întrucât acestea vizează constituirea organelor puterii (prin participare la

56

alegeri), corespunderea funcţionării instituţiilor statale necesităţilor, nevoilor societăţii (implicit a membrilor ei,- clase, grupuri sociale etc.) prin susţinerea sau adresarea de critici la adresa lor, sau chiar proteste etc. din partea cetăţenilor, instituţiilor societăţii civile.

Este productivă analiza aceluiaşi fenomen-implicarea subiectului în politică prin noţiunea comportament politic, pe care analiştii o divizează în participare politică şi absenteism politic.

Participarea politică include ansamblul modalităţilor de influenţă a cetăţenilor asupra funcţionării sistemului politic, formarea (constituirea) instituţiilor politice şi elaborarea deciziilor politice (acţiunile de delegare a împuternicirilor candidaţilor în parlament din perioada campaniilor electorale, susţinerea activă a candidaţilor, partidelor în aceiaşi perioadă, participarea la mitinguri şi demonstraţii, în activitatea partidelor, grupurilor de interese ş.a.). Participarea politică se mai clasifică în ortodoxă în sens de sancţionată, adică acceptată de Putere. (o astfel de participare politică îi asigură sistemului stabilitate şi funcţionare normală, înaintându-i acestuia cerinţe, revendicări, pretenţii în forme legitime, în limitele legii) - şi neortodoxă - acestea manifestându-se în acţiuni nesancţionate, care pot lua amploare şi să se termine cu consecinţe catastrofale pentru Putere şi sistem, amplitudă acesteia, începând cu boicotări de tot felul, manifestări stradale, greve şi terminând cu revoluţia, războiul civil ş.a.

Alte clasificări sunt analoage, şi se deosebesc doar după denumiri: participare convenţională (legală şi reglementată juridic) şi neconvenţională (nelegitimă, inacceptată de putere şi chiar de partea majoritară a societăţii din diferite considerente - morale,religioase etc.).

Participarea politică mai poate fi distinsă după gradul (nivelul) activismului politic al cetăţenilor. Astfel poate fi vorba de o participare activă (atât în aspect acceptabil, cât şi inacceptabil, pozitiv sau negativ), cât şi pasivă de asemenea acceptabilă (participarea sau absenteismul electoral, respectarea (supunerea) legii sau încălcarea ei, ignorarea prevederilor legislaţiei). Ea mai poate fi clasificată în autonomă, adică independentă, de sinestătător, autoconştientă - şi impusă, adică forţată, obligată, mobilizată.

În orice societate, în cadrul oricărui sistem politic putem atesta astfel de forme, tipuri şi niveluri de participare politică.

Motivaţiile participării politice pot fi diferite - doctrinele ideologice, normele şi rolurile. În primul caz cetăţeanul (personalitatea) se încadrează (participă) în viaţa politică împărtăşind şi susţinând ideologia oficială a societăţii; în al doilea - această participare este determinată de regulile, normele dictate (impuse) de sistemul politic; în al treilea această participare este determinată de acel rol social, pe care personalitatea îl îndeplineşte în cadrul sistemului politic dat, adică de starea lui socială şi propria autoafirmare, respectare şi evaluare.

În societatea în care nu sunt acoperite (satisfăcute) necesităţile vitale ale personalităţii comportamentul şi participarea ei politică nu va fi determinat de setea (străduinţa) de autorealizare şi autoafirmare, de aprobarea propriilor interese şi valori, ci de necesităţile de natură economică şi socială, de imperativul securităţii juridice. Într-o atare situaţia cetăţeanului nu-i este de politică, cu atât mai mult de participare de înaltă probă.

Din contra - într-o societate prosperă - stabilă, dezvoltată din punct de vedere economic, unde cetăţenii nu duc lipsă privind necesităţile vitale,- omul, cetăţeanul, personalitatea avansează considerabil, altele fiindu-i orientările: îmbunătăţirea calităţii vieţii, ameliorarea situaţiei ecologice, implicarea în procesul decizional, în armonizarea relaţiilor sociale. Astfel apare un larg câmp de autoafirmare şi realizare (împlinire) a personalităţii.

Din rândul celor mai răspândite tipuri (feluri) de participare politică politologii atrag atenţie îndeosebi comportamentului electoral. Aici se constată, spre exemplu că bărbaţii sunt mai activi decât femeile - cetăţenii cu studii demonstrează o participare mai activă decât cei fără studii (nu importă gradul, nivelul, deşi aici sunt şi lucruri ieşite din comun); sunt mai activi pensionarii (la noi) decât tineretul; se mai atestă şi faptul că persoanele între 35-55 ani sunt mai activi decât cei tineri şi în vârstă (bătrânii); tineretul înclină spre radicalism; generaţia de vârstă a treia dau preferinţă partidelor de stânga ş.a.. Desigur aceste tendinţe nu trebuie absolutizate, deoarece nu rareori alegerile se dovedesc a fi în mare măsură enigmatice, greu previzibile.

În comportamentul politic specialiştii disting şi alte forme de comportament numit protestatar -

57

alt fel zis forme negative „de susţinere” a regimului politic, sistemului, orânduirii existente - care se manifestă în diferite forme - mitinguri, marşuri, demonstraţii, greve, pichetări, acţiuni violente (formă extremă a acestora fiind tot felul de acte de terorism) ale forţelor opoziţioniste extremiste, a anumitor persoane cu scop de a ameninţa guvernanţii şi populaţia cu aplicarea forţei (violenţei). În cazul, când aceste acţiuni nu sunt instituţionalizate (nu sunt organizate şi civilizate, nu sunt reglementate juridic ele pot aduce mult rău societăţii, cum ar fi destabilizarea situaţiei, dezordini, ciocniri violente cu structurile de forţă etc. De aceea în multe din ţările avansate din punct de vedere democratic aceste „revărsări” de activism politic sunt reglementate de lege, sunt prevăzute măsuri care ar anihila acele consecinţe nefaste, negative, la care ar aduce aceste acţiuni. Legislaţia prevede ca protestatarii să prevină din timp oficialităţile despre măsurile, sau acţiunile de protest preconizate, despre revendicările sau nemulţumirile care afectează anumite pături sociale, despre numărul participanţilor ş.a.m.d. pentru ca forţele de ordine să asigure paşnica lor desfăşurare şi ordinea, pentru a nu admite ca situaţia să iasă de sub control. Iată de ce sancţionarea a astfel de acţiuni sau manifestări de către organele puterii este importantă şi necesară, deşi unii o califică drept atentat asupra democraţiei.

Forme (tipuri) de comportament politic violent (neconvenţional) sunt acţiunile teroriste.Noţiunea terrorism nu trebuie identificată cu noţiunea „activitate teroristă”, în conţinutul căreia

se include atât teroarea operată de către stat contra propriului popor sau demnitarilor politici ale altor state, lichidarea concurenţilor politici cât şi terorismul propriu-zis.

Unii autori subînţeleg prin terorism activitatea opoziţionistă a organizaţiilor extremiste sau a anumitor persoane, scopul cărora este utilizarea - episodică sau sistematică - a violenţei, sau ameninţarea cu ea pentru intimidarea guvernării şi populaţiei. Trăsătură distinctă a terorismului, spre deosebire de alte acţiuni criminale, este săvârşirea a astfel de acţiuni violente, care ar şoca totalmente societatea, ar avea o rezonanţă puternică în rândul populaţiei, ar influinţa mersul evenimentelor politice şi elaborarea deciziilor în direcţia aşteptată de terorişti.

Se disting mai multe feluri de terorism politic, această depinzând de criteriile după care se fac clasificările: a) după orientările ideologice se distinge terorismul de dreapta (fascist, neofascist, autoritar de dreapta) şi de stânga (revoluţionar, anarhist, troţchist, stalinist, etc.); b) după scopurile urmărite de către terorişti, se disting terorismul cultural-creativ, care „irită, animează” conştiinţa socială prin acţiuni sângeroase, terorismul raţional, care se califică ca mijloc de participare politică şi ideologic, care influenţează asupra întregului sistem politic şi a normelor lui; c) după direcţionarea istorică se disting terorismul anarho-ideologic, care tinde să deregleze sistemul politic tradiţional, să tulbure lumea, să întrerupă contuitatea istorică; terorismul naţional-separatist, care din contra încearcă să restabilească lumea strămoşilor, măreţia de odinioară şi unitatea naţiunii, independenţa şi suveranitatea, să recupereze teritoriile pierdute, să se răzbune pentru obidele şi traumele pe care le-a suportat în trecut.

Un fel aparte de terorism este cel religios. Pentru începutul noului secol şi mileniu un pericol real îl prezintă mai ales terorismul fundamentalist-islamic. Pentru omenire s-ar deschide o perspectivă net-pesimistă dacă adepţii celor trei religii mondiale şi-ar declara războaie „sfinte” unii contra altora.

În arsenalul terorismului intră: omorurile oamenilor politici, răpirile ostatecilor, şantajul, organizarea de explozii în locuri publice cu mari aglomeraţii de oameni, ocuparea de edificii şi organizaţii, provocarea ciocnirilor înarmate ş.a. Membrii organizaţiilor teroriste neavând alte posibilităţi de a influinţa asupra situaţiei, încearcă să-şi justifice acţiunile prin scopuri măreţe, nobile, care la o simplă verificare se dovedesc a fi, dacă nu absolut false, apoi incontestabil înguste şi unilaterale, obţinute prin tehnologii murdare, inumane. Terorismul este o practică socială condamnată atât de istorie cât şi de contemporaneitate, întrucât el se bazează pe violenţă, ameninţări cu aplicarea ei sau pe alte mijloace de intimidare în scopul impunerii fie a unei puteri politice, a unei ideologii sau credinţe religioase etc. Din istorie este cunoscut faptul, că toate regimurile politice nedemocratice sau instaurat şi menţinut anume pe astfel de baze şi tehnologii de obţinere a „autorităţii”.

Pentru contemporaneitate terorismul politic de ce sorginte n- ar fi, sub ce scopuri nu s-ar camufla, reprezintă o ameninţare şi un pericol general uman, rămâne cu aceiaşi calificare: una din cele mai grave crime politice. El urmăreşte scopuri înguste şi egoiste - de a obţine careva avantaje strategice, politice etc., de a crea un climat de insecuritate de tip anarhic. Anume de atâta comunitatea

58

internaţională recunoaşte problema luptei cu terorismul ca una din cele mai prioritare.O chestiune actuală şi interesantă este cea a rezultativităţii, posibilităţilor şi limitelor participării

politice a diferitor subiecte sociale. Este ştiut, că cu cât subiectul (omul) este mai aproape de putere, o are mai aproape de inima sa, cu atât de mai mari şi multe posibilităţi şi stimulente dispune el spre a influenţa asupra procesului decizional. Influenţa cetăţenilor de rând însă asupra structurilor puterii, procesului decizional, chiar în condiţiile regimurilor democratice, este minimă sau simbolică, adică neînsemnată. Cea mai mare parte de responsabilitate şi competenţă în exercitarea puterii o duc pe spetele lor diferite instituţii politice şi îndeosebi liderii.

Unele instituţii politice în genere rămân închise adică, nu sunt controlate de cetăţeni, de populaţie. Aceştia din urmă nu dispun de nici o posibilitate spre a le influenţa. După unele date ale politologilor apuseni în jur de 90 % din populaţia planetei nu dispune de nici o posibilitate de a controla acţiunile instituţiilor puterii, care afectează (ţin) de soarta, de destinul lor. Majoritatea politologilor sunt de părerea că indice al funcţionării normale a sistemului de relaţii politice este nu politizarea absolută a populaţiei, ci activitatea normală a cetăţenilor şi politicienilor - fiecare în domeniile lor. Se consideră, că personalitatea care se ocupă de treburile sale, de afacerea sa şi care-şi asigură în mod deplin viaţa dar nu existenţa, de regulă, nu se implică (amestecă) în politică. Astfel de oameni îşi limitează activitatea lor politică doar la participarea în alegeri sau referendumuri. Pe dată însă ce aceşti oameni simt şi constată limite şi presiuni asupra lor din partea oficialităţilor, adică a puterii politice existente, cum ar fi sporirea nejustificată a impozitelor, a tarifelor la serviciile comunale etc., se face vădită discriminarea (de care gen n-ar fi rasială sau religioasă), devine bătătoare la ochi imperfecţiunea legislaţiei ş.a.m.d.,- activismul lor politic sporeşte neîntârziat.

Cercetătorii americani G. Almond şi S. Verba au ajuns la următoarea concluzie: deşi este larg răspândită norma care necesită de la om participarea în treburile obşteşti, participarea lor activă în acestea din urmă nu este din cele mai importante forme de activitate pentru majoritatea oamenilor. Ea nu este nici ocupaţia lor de bază în timpul liber, nici principala sursă de satisfacţie, bucurie sau retrăire... (A se vedea Almond G.A. Verba C, „Grajdanscaia culitura i stabilinosti democratii” Jurnalul Polis, 1992, nr.4, pag. 125).

Cercetătorii occidental constată interesul redus al americanilor faţă de politică, activismul cetăţenesc aceştia demostrîndu-l numai la alegeri. Situaţie similară este atestată şi în alte ţări ale Europei Occidentale.

Din punctual de vedere al cercetătorilor occidentali participarea politică are anumite limite raţionale absolut necesare pentru dezvoltarea stabilă a societăţii: participarea limitată sau chiar neparticiparea pot fi calificate drept factor stabilizator. Adică nimeni nu le amestecă politicienilor să-şi facă datoria. Acceptăm aşa concluzie cu o singură condiţie, şi anume, ca politicienii să-şi realizeze profesionist lucrul, încât n-ar deranja cetăţenii, oamenii, populaţia, aceştia din urmă căutându-şi de nevoile lor. Este adevărat, că activitatea păturilor largi ale populaţiei, includerea lor în procesul politic, poate provoca destabilizarea sistemului politic. Caracterul destructiv al activităţii păturilor apolitice ale populaţiei le permite unor analişti să facă concluzia, că este periculos a lărgi dimensiunile participării politice în afara limitelor, formelor tradiţionale de activism democratic al cetăţenilor... Lozincii „o mai mare participare în interesele dezvoltării democratice” i se contrapune principiul „nu iritaţi/zădărâţi câinele care doarme”...

Participării politice i se contrapune absenteismul ca tip de comportament, adică refuzul cetăţenilor de a participa în viaţa politică (campanii electorale, scrutine, acţiuni de protest, activitatea partidelor şi a grupurilor de interese etc.), pierderea interesului faţă de politică şi normele politice, altfel zis apatia politică. Astfel de comportament politic întâlnim în orice societate, însă creşterea lui vorbeşte convingător despre criza profundă şi serioasă a legitimităţii sistemului politic existent, normelor şi valorilor lui.

Absenteismul politic poate fi alimentat de: a) subculture pesonalităţilor respective, care exclude (nu acceptă, nu recunoaşte) normele general societale ale culturii; omul primeşte lumea din exteriorul său ca una străină sau iluzorie; b) nivelul înalt de satisfacere a necesităţilor personale,- anume atunci când omul se descurcă independent în problemele cu care se confruntă, el trăieşte cu senzaţia că nu-i mai trebuie nici o participare politică. Poate fi şi viceversa: imposibilitatea de a se descurca singur,

59

neputinţa de a opune rezistenţă grupurilor mai puternice şi influente, îi trezeşte curajul şi gătinţa de a se implica în politică pentru a-şi ca recupera, apăra propriile sale interese. Apatia politică mai poate fi provocată de sentimentul propriei slăbiciuni, neputinţe, lipsei de sprijin în faţa avalanşei de probleme, care s-au abătut asupra persoanei, pierderea încrederii în instituţiile politice; descompunerea normelor grupale, pierderea de către persoană a sentimentului de apartenenţă la o anumită grupă şi, prin urmare, a scopurilor şi valorilor vieţii sociale, de lipsa de cunoştinţe despre legătura politicii cu viaţa particulară.

Absenteismul politic poate fi atestat în mare măsură la tineret, la persoanele cu un nivel redus de cultură, la reprezentanţii altor subculturi. El mai poate fi şi de altă natură: sabotarea conştientă al alegerilor de către anumite forţe politice sub diferite pretexte; boicotarea alegerii unei anumite persoane într-o funcţie de către parlament prin lipsa conştientă a cvorumului; boicotarea unor legi necorecte, nedrepte de către opoziţie prin absenţa sau părăsirea sălii de şedinţe ş.a. Numai că acest absenteism este apreciat de către unii politologi ca activism politic adevărat.

Absenteismul politic este destul de frecvent în societăţile care parcurg perioada de tranziţie. Cauzele lui pot fi diferite: criza conştiinţei de masă; conflictele valorice; înstrăinarea părţii majoritare a populaţiei de putere şi neîncrederea în ea; nihilismul politico-juridic; menţinerea la o parte impunătoare a populaţiei a credinţei în posibilitatea trimiterii de către providenţă a unui lider de tip carismatic ş.a.

Absenteismul politic nu poate fi apreciat univoc, deoarece pe de o parte el poate fi chiar unicul factor stabilizator pentru societatea în care lipsesc mecanisme eficiente de soluţionare pe cale paşnică a conflictelor sociale şi politice, iar, pe de altă parte, nu poate fi neglijat pericolul când această stabilitate poate fi curmată prin trecerea bruscă de la absenteism la forme de comportament politic radical. De atâta pentru ţările aflate în tranziţie se consideră ca binevenite, recomandabile şi acceptabile formele instituţionalizate de familiarizare a populaţiei cu politica, ceea ce ar exclude „exploziile” sociale nedorite, prin care starea de lucruri s-ar complica grav.

2. Exigenţele faţă de activitatea şi participarea politică. Trăsăturile generale ale activităţii politice.

După cele menţionate mai sus despre participarea şi acţiunea politică considerăm că activitatea politică în înţelesul strict al cuvântului, deşi are tangenţe şi suprapuneri cu primele, poate fi definită ca o varietate de muncă social-utilă şi necesară, menită să conducă cu treburile statului şi societăţii, să asigure pacea, ordinea, stabilitatea, bunăstarea oamenilor. În acest context şi sens totalitatea de acţiuni prin care oamenii (cetăţenii) îşi satisfac interesele lor politice poate fi definită ca activitate politică. Subiectul acesteia cunoaşte mai multe faţete: 1) cetăţeanul, personalitatea; 2) organele şi instituţiile de stat; 3) partidele politice, organizaţiile şi mişcările social-politice; 4) organizaţiile şi asociaţiile obşteşti; 5) instituţiile culturale şi ideologice în măsura în care participă în procesul politic.

Este de subliniat, că personalitatea, cetăţeanul este figura principală a activităţii politice, deoarece: a) cu participarea lui se formează organele reprezentative ale puterii; b) el impulsionează funcţionarea instituţiilor puterii pe diferite căi şi prin diverse mijloace - propuneri constructive, critici, plângeri etc.; c) el participă în acest proces nu izolat, atât ca subiect individual, cât şi ca militant social.

Deşi implicarea în politică a personalităţii este apreciată neunivoc în literatura de specialitate,- după cum a fost menţionat mai sus, suntem de părerea, că societatea cu adevărat democratică trebuie să fie profund cointeresată ca cetăţeanul să fie cât mai activ din punct de vedere politic, dar conştient, cultural, inteligent, civilizat, organizat şi disciplinat şi nicidecum apolitic absolut. În această rezidă garanţia menţinerii, păstrării şi ocrotirii democraţiei, rezolvării cu succes a multiplelor probleme, a derulării cu succes a progresului social, a contracarării posibilelor uzurpări ale puterii etc.

Activitatea politică are mai multe coordonate.Mai întâi ea poate fi progresistă sau reacţionară în dependenţă de consecinţele pe care ea le poate

provoca: cea progresistă conduce societatea înainte, contribuie mersului pe calea progresului a societăţii, pe când cea reacţionară trage societatea înapoi, o stopează, creează dificultăţi de prisos, duce la stagnare. Este interesantă şi discutabilă chestiunea privind criteriile progresului şi regresului social.

60

Ne asociem cu acei autori care consideră drept criteriu integru, cumulativ al progresului social (şi politic) bunăstarea, nivelul de trai, starea de spirite (optimismul, fericirea, bucuria, mândria, patriotismul etc.) posibilităţile de realizare a personalităţii.

Direcţia dezvoltării - progresistă sau reacţionară - este determinată întotdeauna de mai mulţi factori: corectitudinea, calitatea deciziilor politice; de faptul în ce măsură aceste decizii sunt înţelese şi acceptate de mase; de corelaţia forţelor social-politice, de caracterul şi intensitatea luptei dintre adepţii uneia şi alteia din direcţii. În viaţa reală aceste laturi ale activităţii politice adesea se îmbină, se împletesc într-un mod ciudat, ceea ce necesită o analiză minuţioasă. Nu de fiecare dată o ţară sau alta îşi ia inevitabil şi ritmic, armonios făgaşul dezvoltării progresiste. Acest făgaş nu se desfăşoară în mod automat, asemeni firului Ariadnei.

În al doilea rând, activitatea politică poate fi realistă sau utopică. Activitatea politică realistă rezultă dintr-o analiză minuţioasă a stării de lucruri din societate, de acţiunea în ea a mai multor factori şi forţe. Ea se bazează pe o concepţie veridică şi lucidă despre lume, pe o apreciere obiectivă, nepărtinitoare a situaţiei. Din contra, activitatea politică, ce ignorează toate acestea, care are drept suport concepţii eronate, învechite şi depăşite, ambiţii sau capricii subiective şi deci, care ignorează realitatea obiectivă,est e o activitate politică dăunătoare. În forma sa extremă de manifestare aceasta-i activitatea voluntaristă, bazată pe propria voinţă (dorinţă) a elitelor, liderilor ce deţin posturi de conducere, pe propria lor mărginire, mediocritate şi lipsa de experienţă. De regulă astfel de acţiuni nu sunt altceva decât aventurism politic.

În genere cuvântul „aventură” este de origine franceză şi pe lângă sensul de legătură amoroasă întâmplătoare (şi trecătoare) are şi alte două sensuri întrucâtva diametral opuse unul pozitiv - acţiune îndrăzneaţă, riscantă, extraordinară şi altul negativ – acţiune dubioasă, necinstită. În politică întotdeauna există o anumită doză de risc, mai ales, dacă ne referim la alegeri, nici unul din partide sau candidaţi independenţi în condiţiile adevăratei democraţii nu pot fi sigur că vor câştiga alegerile. În acest context, aventurismul politic înseamnă o acţiune politică ruptă de la viaţă, negândită, care duce la înfrângere, pierderi grave, uneori la discreditarea unei idei, cauze. Exemple din istorie de aventurism politic (de diferite nuanţe) pot fi găsite multe, însă cele mai grăitoare şi grave pot fi cele legate de scenariul biruinţei revoluţiei socialiste pe întreg glob pământesc - scenariu, care s-ar părea se elabora minuţios dintr-un centru, dar care până la urmă a eşuat.

Este o întrebare discutabilă, de gândit: este oare justificat riscul în activitatea politică? Care-ar fi regulile şi cerinţele faţă de o astfel de activitate? În orice caz părerea noastră subiectivă este că riscul n-ar fi de dorit în politică, dar dacă se şi recurge la el - pierderile să fie neînsemnate, iar câştigul - general-social, binele comunitar,real şi sigur.

În al treilea rând, activitatea politică întotdeauna este o îmbinare a raţionalului şi emoţionalului. Aceste momente sunt prezente de fiecare dată când se ia o decizie politică şi este foarte important de a le asigura armonia, a nu admite discordia dintre emoţii şi raţiune, este de nedorit cu atât mai mult ignorarea nici a unuia din aceste „alimente”. Dacă prevalează emoţiile, ne putem aştepta la decizii şi acţiuni superficiale, pripite, negândite, la spoială politică, la mari greşeli în politică, care-or necesita eforturi în plus pentru a le repara. Dacă se absolutizează elementul raţional şi se ignorează cel emoţional avem efectul pasivităţii, indiferenţei, inerţiei, apatiei. O decizie înţeleaptă trebuie înţeleasă şi acceptată de mase şi atunci conducătorii pot fi siguri, că masele o vor îndeplini. Dacă ea nu este trecută şi prin filiera lor emoţională, prin inima şi sufletul lor - decizia a rămânea doar pe hârtie, n-a provoca activismul dorit de conducerea politică. Eficienţa acestei activităţi a fi foarte redusă.

În al patrulea rând, activitatea politică are de asemenea şiîntotdeauna alte două începuturi, sau izvoare - cel spontan, stihiinic şi cel organizaţional. Ea

poate fi rezultativă doar în cazul îmbinării dialectice a acestor două momente. Şi în acest caz este foarte important a le asigura armonia. Activitatea politică spontan - stihiinică dispune de un potenţial enorm. Ea poate conţine în sine şi multe elemente obiective, reale, constructive, dar fiind lipsită de ceea ce denumim factorul organizatoric, fără conducere, fără îndrumători, poate duce societatea la impas, alt fel zis pe o linie moartă. În cazul abuzului de factorul organizaţional avem drept urmare activism politic dresat, regizat, activism care echivalează cu suprimarea iniţiativei. Astfel de activism alimentează conformismul, duplicitatea, imprevizibilitatea, conţine în sine un focar distruct iv. Este

61

important a îmbina dialectic aceste două începuturi, minuţios, cu atenţie şi responsabilitate.În al cincilea rând, activitatea politică, şi acesta rezultă din cele menţionate mai sus, întotdeauna

este luptă, presupune lupta dintre progresist şi reacţionar, dintre nou şi vechi, dintre ceea ce ţine de trecut şi ceea ce ţine de viitor, dintre diferite variante de soluţionare a tot felul de probleme sociale. Asta înseamnă că această activitate presupune şi pregătirea necesară a subiecţilor vieţii sociale - pregătire teoretică, psihologică, morală, organizaţională etc.

Eficienţa activităţii politice în mare măsură depinde de această pregătire, dar nu numai a activităţii politice, ci a oricărei munci.

Nu zădarnic a spus-o poetul rus Alexandr Bloc:-I vecinâi boi...Pocoi nam tolico snitsea, care în versiune română ar suna cam astfel: Şi luptă veşnică, Căci tihna-i doar un/în vis... Clasicul nostru român a spus-o şi mai bine:

O luptă-i viaţa, deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor Trăiesc acei, ce vor să lupteIar cei fricoşi - se plâng şi morDupă câte aţi fi putut observa din prelegerea dată, subliniem că activitatea politică caracterizează

munca aparatului administrativ public de la cel mai înalt rang până la cel local. Această muncă este absolut necesară şi social utilă. Ea trebuie să aibă drept prim imbold asigurarea necesităţilor şi intereselor general comunitare, să acopere aşteptările a unei cât mai mari părţi a populaţiei – a majorităţii ei covârşitoare.

În elaborarea planurilor strategice, programului-platformă de activitate a instituţiilor puterii unui stat este necesară conlucrarea şi colaborarea politicienilor cu cetăţenii, - fapt ce asigură realismul şi democratismul activităţii politice şi participarea cointeresată a membrilor societăţii în transpunerea în viaţă a obiectivelor propuse, antrenarea lor în viaţa politică.

Ignorarea de către aparatul politic de conducere a intereselor şi nevoilor cetăţenilor poate provoca un activism de natură destabilizatoare al acestora, în stare chiar să schimbe, sau să înlocuiască acest aparat, înainte de expirarea mandatului cu unul nou.

Tema 10. Dimensiunile umane ale politicii.

O temă interesantă a ştiinţei politice o constituie locul şi rolul omului în viaţa politică. Ea a căpătat deosebită actualitate mai ales în epoca modernă, iar în cea contemporană – în timpul competiţiei, la figurat vorbind, a celor două sisteme social-economice şi politice diametral opuse – socialismului şi capitalismului. Ea nu s-a diminuat cu dispariţia sistemului socialist, ci rămâne extrem de acută pentru ţările aflate în tranziţie, din rândul cărora face parte şi Republica Moldova.

Actualitatea temei este incontestabilă, deoarece anume Omul, individul, personalitatea este Prim-actorul vieţii politice. Teza lui Protagora “omul este măsura tuturor lucrurilor” nu-şi pierde valoarea nici în aplicare la viaţa politică, doar fără om sau în afara omului politica-şi pierde semnificaţia, întrucât anume personalitatea, interesele ei, orientările ei valorice şi scopurile sunt măsura politicii, generator al acţiunii politice a claselor, partidelor, naţiunilor.

Realizarea omului în politică este condiţionată de statutul lui social: ansamblul de drepturi, libertăţi în organică legătură cu obligaţiunile şi responsabilitatea. Anume despre acestea va fi vorba în prelegerea ce urmează.

Planul:1. Abordări politologice vizând personalitatea.2. Drepturile omului: istorie şi contemporaneitate, structură şi conţinut. Corelaţia dintre

drepturile şi îndatoririle omului şi cetăţeanului.

1. Abordări politologice vizând personalitatea.

În politologie problema personalităţii se studiază în mai multe aspecte, dintre care se consideră cele mai principale următoarele:

62

personalitatea este văzută şi apreciată după particularităţile psiho-fiziologice individuale ale omului (emoţionale, intelectuale, etc.), obişnuinţele lui specifice, orientările valorice, stilul comportamental ş.a. În analiza personalităţii din acest punct de vedere atenţie primordială se acordă liderilor politici, de particularităţile individuale ale cărora deseori depinde Politica mare;

personalitatea ca reprezentant al grupului (profesional, clasial, social-etnic, elitelor, maselor, ş.a.) şi ca actor, interpret al anumitor roluri politice: alegător, membru de partid, parlamentar, ministru. O astfel de tratare a personalităţii ca şi cum o „dizolvă” în formaţiuni sociale mai mari şi nu permite a reflecta autonomia şi activismul individului ca subiect specific al politicii;

personalitatea ca participant relativ autonom, sinestătător al vieţii politice şi sociale, dotat cu raţiune şi libertate proprie, ca posesor de trăsături nu numai sociale, general-umane, dar şi într-un fel unicale, adică ca un tot întreg, care nu poate fi redus doar la unele caracteristici sociale (profesionale, clasiale, naţionale ş.a.m.d.) şi care are statutul politic de cetăţean sau supus (ataşat) al statului. Anume în acest ultim aspect de obicei omul şi interacţionează cu puterea, îndeplineşte anumite obligaţiuni politice şi se prezintă ca subiect şi obiect al politicii. Anume în acest aspect va şi fi vorba despre personalitate în prima întrebare a prelegerii acestea.

Locul personalităţii în viaţa politică este subiectul disputelor aprinse din cele mai îndepărtate timpuri şi nu cunoaşte repaos nici în zilele noastre. La modul cel mai general se evidenţiază câteva modalităţi de tratare a acestei chestiuni: paternalistă, antropologică, totalitară, liberală, creştin-democrată şi modernist-democrată. În cele ce urmează vom reda succint esenţa acestor interpretări.

În concepţia paternalistă omului de rând i se oferă doar rolul de simplu executor al voinţei suveranului, consfinţită de provinienţa lui divină. Individul aici ni se prezintă doar ca un participant inconştient în politică. Numai păturile de sus ale societăţii pot fi considerate ca participante semiconştiente în viaţa politică. Statul este tratat ca o mare familie patriarhală, unde toată puterea aparţine conducătorului - tatăl, pe când ceilalţi cetăţeni se împart în majori (aristocraţia şi funcţionarii) şi minori (prostimea), ultimii trebuie să- şi asculte tatăl, iar monarhul trebuie să aibă grijă despre binele poporului. Această concepţie nu este depăşită chiar şi în zilele noastre, inclusiv în ţările democratice, unde o parte din populaţie califică preşedintele ţării sau prim-ministrul ca pe cel mai mare - tatăl - în familie, iar pe sine, ca oameni de rând doar obligaţi să îndeplinească indicaţiile conducătorilor, oficialităţilor.

Platon este considerat părintele tratării în stil totalitar al personalităţii: în proiectele sale ale statului ideal el porneşte de la supremaţia necondiţionată a statului asupra individului. În viziunea lui Platon statul, condus de un rege înţelept sau de un grup mai restrâns dintre cei mai înţelepţi şi bine intenţionaţi oameni (aristocraţie) este chemat să afirme colectivismul şi unitatea în gândire, să reglementeze întreaga viaţă a omului, să urmărească după corectitudinea gândirii şi credinţelor lui. Omul ni se prezintă aici doar ca obiect al puterii, adică a politicii.

Concepţiile lui Platon vizând rolul individului în politică au influenţat într-o anumită măsură asupra lui Aristotel, deşi la acest capitol creaţia celui din urmă se evidenţiază printr-un şir de idei noi, constructive. Anume lui Aristotel i se atribuie interpretarea antropologică a puterii şi politicii. Este ştiut, că Aristotel socotea individul ca fiinţă politică după natura sa în baza predispoziţiei lui fereşti de a trăi în colectiv, în societate. Omul nu poate exista, fiinţa fără comunicarea cu alţi oameni. Primele forme istorice de aşa comunicare au fost familia şi aşezările umane (sate, comune, oraşe). În baza lor la o anumită stadie a dezvoltării sociale apare statul,- pe care Aristotel îl apreciază ca formă supremă de comunicare şi convieţuire a oamenilor.

Statul la Aristotel se bazează pe interacţiunea cetăţenilor liberi şi egali,- şi nu ca în concepţia paternalistă, unde copiii şi toţi ceilalţi mai mici (minorii) se supun tatălui, iar sclavii - stăpânului lor. În stat se realizează scopul suprem al naturii umane - individul devine parte componentă a organismului politic şi în acest sens statul deţine supremaţie asupra personalităţii. Formele prestatale de comunicare umană şi apolitismul individului,- după Aristotel,- sânt semne ale nivelului redus de dezvoltare a naturii umane, proprii barbarilor şi sclavilor.

Deşi Aristotel dă prioritate statului în raporturile cu cetăţenii, spre deosebire de Platon, el este contra etatizării societăţii, comunizării proprietăţii, femeilor, copiilor. După părerea lui Aristotel unificarea totală a cetăţenilor, unitatea exagerată a statului poate duce la descompunerea lui. În familie

63

individului îi este necesara o anumită autonomie. În genere, Aristotel, asemenea predecesorilor săi, încă nu despărţea, (separa) personalitatea şi societatea de stat. Cetăţeanul ni se prezintă la el nu numai ca subiect - participant al puterii,(politicii) ci şi ca obiectul ei în toate formele de manifestare.

Concepţiile lui Aristotel despre cetăţean ca element activ, indispensabil al statului, ca un tot întreg, participant activ şi nemijlocit în viaţa politică, activitatea legislativă şi judecătorească a statului şi supunerea plenară a cetăţeanului deciziilor lui,- sânt caracteristice pentru concepţiile antice ale democraţiei. Această democraţie, pe de o parte, considera pe cetăţenii liberi drept participanţi nemijlociţi ai elaborării deciziilor politice, iar pe de altă parte nici într-un fel nu apăra personalitatea de samavolniciile sancţionate de voinţa majorităţii.

Recunoaşterea universalităţii, supremaţiei nelimitate a puterii statale asupra personalităţii, (supuşilor) a fost proprie nu numai democraţiilor antice, dar într-o măsură şi mai mare monarhiilor şi regimurilor autoritare. Acestea din urmă au fost depăşite de concepţia liberală.

Meritul liberalismului în istoria gândirii politice este că el primul desparte, separă individul de societate şi de stat, proclamă egalitatea politică a tuturor cetăţenilor, înzestrează personalitatea cu drepturi fundamentale de neclintit, confirmă cetăţeanul drept prim- elementul sistemului politic, limitează sfera intervenţiei statului asupra personalităţii ca obiect al politicii. În concepţia liberală individul este tratat ca izvor al puterii, iar statul este produsul înţelegerii, contractului social al oamenilor liberi. Statul este sub controlul poporului, este responsabil în faţa lui, este chemat să îndeplinească doar acele funcţii pe care i le încredinţează cetăţenii - asigurarea libertăţii şi securităţii lor, apărarea drepturilor lor fireşti, menţinerea ordinii publice şi a păcii sociale.

Proclamând supremaţia personalităţii în raport cu puterea, liberalismul odată cu acestea îngustează sfera politicii, limitează diapazonul activismului cetăţenilor. În concepţia liberala clasică personalitatea este mai mult prima sursă şi controlorul suprem al puterii decât participantul ei activ, conştient şi permanent. Domeniul principal al autoafirmării personalităţii, al manifestărilor ei creative, a iniţiativei şi spiritului întreprinzător al individului este societatea civilă.

Concepţia liberală a fost corectată şi îmbogăţită de alte teorii şi idei (anume în ceea ce priveşte raporturile dintre om şi putere, stat) şi este apreciată ca una din componentele de bază ale valorilor incontestabile ale culturii politice occidentale. Viaţa a demonstrat convingător, că neglijarea a astfel de principii ale orânduirii politice, că libertatea personalităţii, prioritatea acesteia şi a drepturilor omului asupra drepturilor statului, legalitatea, respectul proprietăţii private, etc. este în stare să ducă la creşterea hipertrofiată a aparatului puterii, ideologizarea şi politizarea excesivă a societăţii, instaurarea controlului atotcuprinzător partinic-statal asupra societăţii şi personalităţii, transformarea omului într-un şurubaş al maşinii de stat, obligat să îndeplinească fără crâcnire dispoziţiile puterii (de sus). Anume aşa şi s-au constituit lucrurile în regimurile totalitare şi îndeosebi în varianta lui sovietică.

Prin cele menţionate aici practice au fost conturate coordonatele concepţiei totalitare privind raporturile personalităţii cu puterea politică. Această concepţie porneşte de la afirmarea priorităţii necondiţionate a întregului (statului) asupra părţii (individului), supunerii totale a omului statului, dizolvării individualului „Eu” în lipsitul de individualitate „Noi” - în partid, clasă, naţiune. Totalitarismul lipseşte omul de cea mai mică libertate în a alege, îl face absolut neapărat, neprotejat în faţa puterii atotcuprinzătoare a statului. Dacă un pol al tratării totalitare a personalităţii este „omul şurubaş”, apoi celălalt pol, cel de sus este atotştiutorul şi atotputernicul stat, putere, lideri înzestraţi cu trăsături de zeitate păgână.

Totalitarismul lărgeşte până la infinit sfera interrelaţiilor individ şi putere prin ideologizarea şi politizarea întregii societăţi şi totodată depolitizează lăuntric personalitatea, o transformă în om- funcţie, lipsită de orice libertate a alegerii politice. În ultima instanţă totalitarismul „mână, împinge” ţara într-o fundătură, pe o linie istorică moartă, deoarece nimiceşte principala sursă a statului, a bogăţiei societăţii - personalitatea liberă, omul făurar, omul creator.

În gândirea politică contemporană sânt larg răspândite teorii şi concepte, care tind să îmbine organic valorile tradiţionale ale liberalismului cu unele idei colectiviste.

Gândirea politică creştină pretinde la mijlocul de aur între individualismul liberalismului şi totalitarismul colectivist. În conceptele sale despre locul personalităţii în stat această doctrină porneşte de la trei principii fundamentale: 1) principiul valorii unicale a fiecărui om ca urmare a spiritualităţii

64

lui; 2) principiul solidarităţii; şi 3) principiul subsidităţii.Primul din aceste principii este perceput ca temelia atitudinii umaniste faţă de om, ce presupune

stima şi respectul fiecărei personalităţi de către stat şi societate. Al doilea principiu reprezintă crezul social-politic al învăţăturii creştine, şi este denumit de această învăţătură ca solidarism. Solidaritatea este nu altceva decât îndeplinirea responsabilă de către fiecare om a îndatoririlor sale sociale, grija fiecăruia faţă de toţi şi grija tuturora faţă de fiecare. Prin subseditate - cel de-al treilea principiu - se subînţelege responsabilitatea fiecărui om pentru propria bunăstare, acordarea de către stat a ajutoarelor necesare doar acelora dintre membrii societăţii care o merită, adică celor neputincioşi - copiilor, invalizilor, bătrânilor, şomerilor etc. Oferindu-le ajutorul suficient nevoiaşilor, statul nu trebuie să-i dădăcească pe toţi ceilalţi, el nu trebuie să genereze trântori şi leneşi, ci să se străduie să le ajute ca ei singuri să-şi clădească bunăstarea, să nu conteze doar pe alţii - stat, societate.

În democraţiile contemporane se caută modalităţile optime de interacţiune dintre stat şi om, cetăţean, personalitate. Doctrina creştină şi cea socialistă au condus la argumentarea teoretică a necesităţii de a renunţa la închipuirile tradiţionale ale liberalismului timpuriu despre rolul statului ca „paznic de noapte” şi despre caracterul preponderent nepolitic al mediului vital al personalităţii.

Practica istorică a demonstrat, că neamestecul statului în relaţiile social-economice este insuficient pentru asigurarea bunăstării majorităţii cetăţenilor, a libertăţii şi condiţiilor normale de existenţă a lor, deoarece acest amestec stopează dezvoltarea anumitor ramuri ale economiei, devalorizează libertăţile politice şi cetăţeneşti pentru păturile de jos ale populaţiei, le face pe acestea din urmă practic dacă nu irealizabile în genere, apoi foarte greu de realizat. Aceasta agravează inegalităţile de avere, acutizează stările conflictuale, subminează stabilitatea socială a democraţiei liberale. Din aceste considerente în gândirea politică s-au produs unele schimbări semnificative: accentele sau schimbat de la limitarea puterii statului în asigurarea libertăţii individuale la concepţia creştină de încadrare a statului, instituţiilor lui în satisfacerea intereselor membrilor societăţii, atingerea binelui comun, atenuarea contrastelor sociale, susţinerea celor nevoiaşi, neputincioşi... Anume către aceste idei înclină aşa numita concepţie a „statului bunăstării totale”.

În statele democratice contemporane omul şi puterea interacţionează nu numai în sfera politică, ci şi în chestiuni ce ţin de alte domenii ale vieţii sociale - distribuirea veniturilor, asigurarea echităţii sociale. În acest context mai reci şi mai indiferenţi se manifestă neoconservatorii şi liberaliştii, care pledează pentru eliberarea statului de aşa numitele poveri, funcţii sociale şi insistă asupra revenirii la autoreglarea conformă principiilor economiei de piaţă nu numai în economie ci şi în alte domenii, peste tot unde este posibil. Cei mai consecvenţi părtaşi, adepţi ai lărgirii şi democratizării sferei interrelaţiilor dintre om şi stat sânt social- democraţii, creştin-democraţii, liberalii de stânga şi comuniştii.

Unele deosebiri în tratarea relaţiilor reciproce dintre om şi putere în ţările industrial dezvoltate şi democratice ale lumii nu pun la îndoială nici într-un caz recunoaşterea de către ele, precum şi de comunitatea internaţională (ONU) a statutului personalităţii oricărui om ca sursă a puterii, subiect primar şi principal al politicii. A garanta un astfel de statut personalităţii, a asigura transformarea reală a fiecărui cetăţean într-un subiect conştient şi liber - subiect- participant al politicii şi întregii vieţi sociale sânt chemate drepturile omului.

2. Drepturile omului: istorie şi contemporaneitate, structură şi conţinut. Corelaţia dintre drepturile şi îndatoririle omului şi cetăţeanului.

Întrebarea privind drepturile omului are o istorie bogată în gândirea filosofică şi politică. Însăşi termenul „drepturile omului” se foloseşte în două sensuri - larg şi îngust - al cuvântului. În sensul îngust se au în vedere doar acele drepturi, care nu se acordă, dar sunt garantate şi apărate de stat (ele practic nu cer cheltuieli financiare sau economice) şi care sânt în vigoare independent de consfinţirea lor constituţional-juridică şi de hotarele statului. Aceste drepturi sânt: egalitatea în faţa legilor, dreptul la viaţă şi inalienabilitatea fizică, respectul demnităţii umane, libertatea de a nu fi reţinut sau arestat nelegitim, libertatea credinţei şi conştiinţei, dreptul părinţilor de a-şi educa copiii, dreptul de a opune rezistenţă exploatatorilor ş.a. În sens larg drepturile omului includ un complex destul de larg de

65

drepturi şi libertăţi ale personalităţii, care necesită pentru a fi asigurate mijloace necesare, şi nu puţine, din partea statului şi societăţii.

Tipologia contemporană a drepturilor omului este destul de variată. Una din clasificările cele mai generale este împărţirea lor în negative şi pozitive, reieşind din fixarea în ele a aspectului negativ şi pozitiv al libertăţii. După cum se ştie în sens negativ libertatea se înţelege ca lipsa constrângerii, limitelor vizavi de om şi personalitate, pe când în sens pozitiv subînţelegem libertatea alegerii, în principal capacitatea omului de a-şi atinge scopurile, manifestarea capabilităţii dezvoltării lui individuale în genere. Într-o aşa concepere a libertăţii drepturile negative fixează obligaţiunile statului şi a altor oameni de a se abţine de la tot felul de acţiuni faţă de alţi oameni, indivizi. Acestea protejează omul de la tot felul de acţiuni care i-ar afecta libertatea. Aceste drepturi sânt considerate fundamentale, absolute. Satisfacerea lor nu necesită mari mijloace şi nu depinde de resursele statului, de nivelul dezvoltării social- economice a ţării. Drepturile negative reprezintă temelia libertăţii individuale.

Exemplu tipic de consfinţire juridică a acestui set de drepturi şi în genere a abordării negative a problemei drepturilor omului este Bila despre drepturile omului din Constituţia SUA, în care articolul I corectat şi redactat sună în felul următor; „Congresul nu trebuie să elaboreze legi, care ar stabili ce fel de religie n-ar fi, sau ar interzice libertatea confesiunii ei religioase, care ar limita libertatea cuvântului sau presei, sau libertatea poporului de a se aduna paşnic şi a se adresa cu petiţii despre încetarea abuzurilor...”. Fraza „nu trebuie” se conţine aproape în toate articolele acestui document - cu excepţia unui singur articol. Practic întreg conţinutul acestui document este îndreptat spre îngrădirea personalităţii, protejarea lui de tot felul de atentate inechitabile din partea guvernului.

Spre deosebire de drepturile negative, cele pozitive fixează obligaţiunile statului şi a altor persoane şi organizaţii de a-i oferi cetăţeanului anumite bunuri, de a întreprinde unele acţiuni. Din rândul acestor drepturi fac parte: dreptul la asistenţă socială, învăţătură, ocrotirea sănătăţii, la un nivel decent de viaţă ş.a.m.d. A satisface aceste drepturi este mult mai greu, deoarece este mult mai lesne să nu faci nimic decât să faci ceva. Aceste drepturi, pentru a fi satisfăcute, necesită nu numai voinţă politică şi declaraţii, dar şi resurse reale, cheltuieli şi eforturi concrete. De aceea acoperirea lor depinde în mare măsură şi de democratismul sistemului politic, şi de bogăţia tării. În cazul resurselor limitate drepturile pozitive le pot garanta cetăţenilor doar „egalitatea în a fi săraci”, după cum a şi fost situaţia în majoritatea ţărilor socialismului totalitar.

O clasificare mai concretă a dreptului şi libertăţilor omului în comparaţie cu împărţirea lor în pozitive şi negative este divizarea lor în corespundere cu sferele realizării în practica socială. În această ordine de idei este vorba de următoarele:

- drepturi cetăţeneşti (personale, individuale) - acestea-s drepturi fundamentale, fireşti, inalienabile, care în principiu au caracter de drept negativ, întrucât ele izvorăsc din dreptul natural al fiecărui om la viaţă, libertate; de aceste drepturi dispune fiecare om de la naştere; menirea acestor drepturi este de a-i garanta fiecăruia dintre oameni autonomia individuală şi libertatea, a apăra personalitatea de orice abuzuri din partea statului şi a altor subiecte. Ele asigură identificarea personalităţii, îi oferă omului posibilitatea de a fi el însăşi în relaţiile cu alţi oameni şi cu statul. De drepturile cetăţeneşti ţin: dreptul la viaţă, la libertate şi inviolabilitate personală, dreptul la apărarea onoarei şi a bunului nume, la judecată pe dreptate, independentă şi publică, care presupune în mod obligativ avocatura (apărarea inculpatului), dreptul la taina corespondenţei şi interceptărilor telefonice, libertatea deplasării şi alegerii domiciliului, inclusiv dreptul de a părăsi ţara natală şi de a reveni la propria dorinţă ş.a.m.d.

În constituţiile multor ţări drepturile cetăţeneşti sânt unite într-o grupă unică cu drepturile politice. Justificare în acest caz le este caracterul preponderent negativ şi al unora şi al altora. Totuşi când vine vorba de drepturile politice se are în vedere acele drepturi, care determină posibilităţile participării cetăţenilor în conducerea statului şi în viaţa social-politică. Aceste drepturi includ drepturile electorale, libertatea asocierii în tot felul de asociaţii şi organizaţii, a demonstraţiilor şi a adunărilor, dreptul la informaţie, libertatea cuvântului, opiniei, inclusiv libertatea presei, audiovizualului, libertatea conştiinţei ş.a.

În URSS şi alte state totalitare a dominat mult timp abordarea fariseică a asigurării drepturilor politice, care practic le anihila completamente, fiindcă le crea celor de la putere largi posibilităţi de a le

66

refuza cetăţenilor în satisfacerea acestor drepturi. Pentru ca aceste drepturi să fie reale, oferirea lor trebuia să poarte un character preponderent de înregistrare; condiţie a folosirii acestor drepturi trebuia să fie nu permisiunea prealabilă a oficialităţilor, ci numai înştiinţarea, adică, prevenirea de către cetăţeni a organelor respective şi înregistrarea prescripţiilor lor privind asigurarea legalităţii şi ordinii publice.

Drepturile economice îşi au locul lor în structura drepturilor omului. Acestea sunt legate cu asigurarea dispunerii libere de către individ de obiectele de consum şi componentele de bază pentru activitatea economico-gospodărească: proprietate, muncă, activitate antreprenorială, iniţiativă creativă. Până inclusiv la mijlocul sec. XX cele mai importante din aceste drepturi erau precăutate în blocul drepturilor fundamentale, erau integrate în cadrul celor cetăţeneşti. În condiţiile contemporane în actele juridice aceste drepturi se califică aparte ca un grup independent alături de cele cetăţeneşti, politice ş.a.m.d.

Un loc deosebit în cadrul drepturilor economice îl ocupă dreptul la proprietate. În ţările Occidentului, chiar şi în spaţiul de Est (Rusia de până la 1917) acest drept era considerat ca unul din cele mai importante în rândul celor fundamentale, fără de care rămânea de neconceput libertatea individuală a omului şi societatea civilă. În ţările socialismului totalitar acest drept a fost absolut neglijat, era interpretat ca o înţelegere limitată, clasială, burgheză a drepturilor omului. Experienţă îndelungată a existenţei tuturor ţărilor de orientare comunistă a demonstrat convingător, că interzicerea proprietăţii private este contrarie naturii umane şi în ultima instanţă subminează munca adevărată, inspirată, creativă, productivă şi alimentează lenevia, iresponsabilitatea, erodează personalitatea umană, o educă în aşa fel, ca acesta toată vremea să conteze pe alt cineva şi anume pe stat. Astfel, lipsit de mediul vital firesc şi necesar, lipsit de proprietate, întru toate ghidat şi controlat de stat şi fără drept de a întreprinde ceva independent, sinestătător,- omul se pomeneşte într-o dependenţă totală de stat, lipsit de orice libertate şi individualitate. Pe lângă aceasta, lipsa dreptului la proprietate ţintuieşte majoritatea cetăţenilor la mizerie şi sărăcie, întrucât fără recunoaşterea juridică şi practică a acestui drept este imposibilă adevărata economie de piaţă. Edificiul sofisticat al economiei de piaţă moderne este de neînchipuit fără garantarea cetăţenilor a acestui drept - dreptul la proprietate şi activitate antreprenorială.

Concomitent experienţa istorică confirmă necesitatea anumitor limite în realizarea acestui drept (la proprietate privată), ca de alt fel şi a oricărui alt drept. Necesităţile dezvoltării economice, avântul mişcării democratice a maselor populare, au adus la schimbări esenţiale în însăşi tratarea proprietăţii private, la conştentizarea necesităţii socializării ei, adică la punerea ei sub controlul statului democratic.

Astăzi întâlnim tot mai puţini autori care insistă asupra caracterului absolut al proprietăţii private. Ea a trecut pe al doilea plan, deşi în genere se păstrează principiul inviolabilităţii proprietăţii. În legislaţia unor ţări - Germania, Franţa, Italia, ş.a. - sânt prevăzute anumite limite rezonabile privind dimensiunile proprietăţii private, este stimulată folosirea ei în interese publice, adică a societăţii. Introducerea acestor interdicţii, alt fel zis limite rezonabile, nu lezează în genere acest drept, nu însemnă negarea caracterului fundamental al dreptului la proprietate privată. Pentru ţările postsociale realizarea acestui drept are o importanţă cu adevărat crucială.

Drepturile sociale – acestea au derivat de la dreptul la proprietate privată, care istoriceşte presupunea şi libertatea antreprenoriatului, dreptul la muncă liberă (în sens de alegere a domeniului de activitate, de a dispune de propria forţă de muncă, de condiţii asigurate de muncă (securitatea muncii), dreptul la remunerarea minim garantată a muncii etc.). În diferite interpretări a dreptului la muncă se face o distincţie clară între prima şi a doua generaţie a drepturilor omului.

Dreptul la muncă în sens de posibilitatea de a dispune liber de propria forţă de muncă, a o utiliza sinestătător sau prin contract de muncă se încadrează în prima generaţie a drepturilor omului, pe când conceput mai larg, ca obligaţiunile statului de a oferi fiecărei persoane loc de muncă, a-i asigura asistenţa socială în caz de pierdere provizorie a capacităţii de muncă, sau în cazul şomajului provizoriu ş.a. se referă la cea de-a doua generaţie a acestor drepturi.

Prima generaţie de drepturi include drepturile cetăţenilor - politice şi economice - tratate în spiritul libertăţilor liberale. Ele poartă caracter de drept preponderent negativ. Pe parcursul a aproape

67

două secole constituţiile ţărilor democratice ale Occidentului se limitau la drepturile primei generaţii. Viaţa însă a arătat insuficienţa unei astfel de abateri pentru asigurarea fiecărui om a condiţiilor destoinice de existenţă, posibilităţilor de participare egală în drepturi în treburile statului şi societăţii.

În secolul XX sub influenţa mişcării muncitoreşti, social- democraţilor şi comuniştilor şi de asemenea a ţărilor socialiste şi a altor forţe politice a fost ridicată problema despre aprofundarea înţelegerii conţinutului drepturilor economice şi de asemenea despre drepturile sociale şi culturale ale cetăţenilor. Nu rareori acestea sânt denumite drepturi social-economice şi se precaută ca a doua generaţie a drepturilor omului. În anul 1984 principalele din ele - dreptul la muncă, asigurare socială, odihnă, învăţătură, nivel decent de viaţă ş.a. au fost incluse în Declaraţia mondială a drepturilor omului. În timpurile noastre există baza materială necesară pentru a satisface această categorii de drepturi. (Astăzi PIB-ul creat de omenire) întrece cifra de 15 trilioane de dolari - aproximativ corespunde întregii bogăţii create de omenire în ultimii 2000 de ani.

Drepturile sociale şi culturale, alături de cele înţelese în sens pozitiv, drepturile economice în ansamblu, definesc obligaţiunile statului de a asigura fiecărui solicitant mijloace minime de existenţă, asigurare socială necesară pentru menţinerea demnităţii umane, satisfacerii sănătoase a necesităţilor primare şi a dezvoltării spirituale.

Cu drepturile sociale sânt legate toate celelalte în ansamblu şi care au menirea de a-i asigura fiecărui om un nivel demn de viaţă şi securitate socială: dreptul la locuinţă, la ocrotirea sănătăţii, la un mediu ambiant prielnic şi sănătos, dreptul la asigurarea socială ş.a.m.d.

Drepturile culturale sânt chemate să garanteze dezvoltarea spirituala a omului şi includ: dreptul la învăţătură, libertatea creaţiei artistice şi tehnice, acces la valorile culturale, ş. a.

Drepturile omului poartă caracter de drept individual, dar există şi dreptul colectiv, cum ar fi - drepturile minorităţilor naţionale, sexuale sau altele, drepturile popoarelor.

In ultimii ani de la 1975 încoace se elaborează destul de productiv aşa numitul catalog al drepturilor omului, care detalizează şi completează esenţial drepturile despre care a mers vorba până aici.

Drepturile omului devin realitate doar în cazul dacă ele sânt legate organic cu obligaţiunile oamenilor. În constituţiile statelor Occidentale până la cel de-al doilea război mondial aproape că nu se amintea despre obligaţiunile cetăţenilor, deşi ele se presupuneau şi erau incluse în legislaţie. În statele democratice aceste obligaţiuni se reduc la respectarea legilor, la respectarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane, achitarea impozitelor, supunerea prescripţiilor poliţiştilor, ocrotirea naturii, a mediului înconjurător, a monumentelor de cultură ş.a.m.d. În unele state obligaţiunile cetăţenilor includ participarea la alegeri în organele puterii de stat, satisfacerea serviciului militar; în constituţiile unor state printre obligaţiuni sânt şi cea de a munci (Japonia, Italia, Guatemala, Ecuador ş.a.), de a educa copiii (Italia), de avea grijă de propria sănătate şi a apela la timp la serviciile medicale (Uruguai)... Nu este însă prevăzută nici o responsabilitate în caz că cetăţenii nu îndeplinesc aceste obligaţiuni.

Chestiunea despre responsabilitatea pentru încălcarea drepturilor şi obligaţiunilor personalităţii are o importanţă majoră pentru transpunerea lor în practică. Fără definirea clară a responsabilităţii persoanelor abilitate, organelor puterii şi a cetăţenilor concreţi aparte în acest domeniu drepturile omului se transformă doar în nişte declaraţii frumoase dar nimic mai mult. Pentru ca ele să fie realizate este necesar un complex întreg de garanţii sociale printre care: materiale (resurse financiare şi bunuri); politice (separaţia puterilor, existenţa opoziţiei, independenţa judecătorească şi a mijloacelor de informare în masă ş.a.); juridice (legislaţie şi sistem judecătoresc democratic); spirituale (nivel necesar de instruire şi educaţie, acces la informaţie, opinie publică liberă şi democratică, atmosferă morală sănătoasă).

Realizarea în practică a întregului complex de drepturi ale omului este o sarcină din cele mai actuale şi atotcuprinzătoare, gradul de acoperire a cărora caracterizează nemijlocit nivelul de dezvoltare, caracterul progresiv şi umanismul atât a ţărilor aparte, cât şi a întregii comunităţi internaţionale, a civilizaţiei umane. Astăzi respectarea şi acoperirea cât mai bogată concretă a drepturilor omului şi personalităţii se prezintă ca cel mai de valoare şi important criteriu al dimensiunii umane a politicii interne şi internaţionale. Prin respectarea drepturilor omului se confirmă valoarea lui supremă atât în state (ţări) aparte, cât şi în lume în ansamblu. În limitele ţărilor concrete respectarea

68

drepturilor personalităţii serveşte drept condiţie necesară a dezvoltării ascendente economice sociale, triumfului în politică a bunului simţ, anticipării a tot felul de experimente păguboase (totalitare sau de alt gen) asupra popoarelor, politicii agresive interne şi externe.

În cadrul întregii comunităţi internaţionale respectarea drepturilor omului este garanţia edificării relaţiilor internaţionale pe principii cu adevărat umaniste şi morale, menţinerii şi întăririi păcii. Există o dependenţă directă dintre respectarea drepturilor omului într-un stat concret cu politica lui externă. Declanşarea războaielor, încălcarea brutală a dreptului internaţional de regulă sânt legate cu încălcarea de către guvern a drepturilor propriilor săi cetăţeni, a drepturilor propriului său popor. Aşa a fost în Germania Nazistă, URSS, Irac şi într-un şir de alte state, care au desfăşurat războaie agresive sau au întreprins acţiuni brutale şi violente. Ţările-membre ale OSCE reieşind din toate acestea, precaută respectarea drepturilor omului nu doar ca o chestiune strict internă a fiecărui stat aparte, ci ca o chestiune generală şi de o responsabilitate colectivă. La diferite foruri ale acestei organizaţii s-a menţionat nu odată, că după statutul său valoric drepturile omului, democraţia sânt mai presus decât principiul neamestecului în treburile interne.

Respectarea drepturilor omului contribuie la întărirea încrederii între popoare, creează o atmosferă favorabilă pentru tot felul de contacte între oameni, dezvoltarea colaborării în multiple planuri, introduce în relaţiile internaţionale moralitatea. Fără o bază trainică umanistă de drept este imposibilă apropierea multilaterală a popoarelor, integrarea lor. Asigurarea drepturilor fiecărui om, independent de deosebirile lui - statale, naţionale, rasiale etc. este calea spre înţelepciunea cosmică şi moralitatea omenirii. Pe parcursul întregii istorii înţelepciunea şi moralitatea caracterizau mai mult doar oamenii aparte şi nu omenirea în ansamblu. Despre aceasta vorbesc convingător războaiele declanşate - multe şi nimicitoare, inclusiv două mondiale, atitudinea barbară faţă de natură ş.a.

Respectarea drepturilor fiecărui reprezentant al neamului uman poate servi drept punct de plecare în construirea pe pământ a unei civilizaţii pe fundamentele raţionalităţii şi umanismului. Ea permite personalităţii să se manifeste ca un constructor liber şi conştient, adevărat arhitect al vieţii sale obşteşti şi particulare, subiect plenipotenţiar al politicii interne şi internaţionale, să-şi rezolve constructiv şi fără prejudicii conflictele care rezultă din necoincidenţa inevitabilă a intereselor, părerilor şi orientărilor valorice a oamenilor.

O aşa necoincidenţă, asemenea motivaţiei tuturor acţiunilor politice, este determinată în mare măsură, după câte se ştie, de structura socială a societăţii.

Din cele relatate mai sus vom reţine, că întrebarea privind statutul social al omului, personalităţii, cetăţeanului în raport cu Puterea are o istorie bogată şi cunoaşte mai multe abordări conforme diferitor concepte şi doctrine politice – paternalistă, antropologică, totalitară, liberală, creştin-democrată, modernist-democrată. Fiecare din ele îşi are specificul propriu, dar toate conţin şi anumite momente pozitiv-raţionale.

Tipologia contemporană a drepturilor omului este variată, incluzând drepturi negative şi pozitive – după fixarea în ele a aspectului negativ şi pozitiv al libertăţii; cetăţeneşti sau individuale, economice, politice, sociale, culturale.

Rămâne actuală în multe ţări ale lumii problema cetăţeanului, care trebuie să fie apreciat ca aflat în centrul atenţiei statului.

Cu intensificarea proceselor migraţioniste statele-gazdă, fie şi provizorie, sunt forţate să elaboreze şi transpună în practică politici sociale cât mai bine gândite, pentru a nu admite ca apatrizii-oaspeţi şi forţă de muncă ieftină să destabilizeze situaţia din aceste ţări, să provoace nereguli de care au fost deja atestate recent în Franţa, spre exemplu.

Politologia precaută întregul ansamblu de drepturi şi libertăţi ale omului în organică legătură cu obligaţiunile şi responsabilitatea. Unde nu s-ar deplasa oamenii în secolul celui mai evident dinamism responsabilitatea comportamentală, moralitatea, cumsecădenia, după părerea noastră trebuie să-i ghideze peste tot şi întotdeauna.

69

Tema 11. Procesul politic

În prelegerea introductivă, definind obiectul politologiei, a fost menţionat faptul că noţiunea cea mai vastă a acesteia este viaţa politică sau altfel spus procesul politic, care reflectă dinamica politicului în toate formele lui existenţiale, într-o anumită zonă sau regiune, fie într-o ţară luată aparte sau în întreaga lume. Acesta, caracterizează multitudinea de acţiuni şi interacţiuni dintre subiecţii şi obiectele politicii, cuprinse în cadrul sistemului politic, aflat atât în stare de funcţionalitate cât şi în gravă criză, în agonia degradării, descompunerii şi căutării unei forme mai adecvate conform exigenţelor mediului social. Anume aceste chestiuni vor fi în centrul atenţiei noastre în prelegerea care urmează.

Planul1. Noţiunea şi etapele de bază ale procesului politic.2. Tipologia procesului politic.3. Procesul politic în Republica Moldova la etapa contemporană.

1. Noţiunea şi etapele de bază ale procesului politic.

Cuvântul proces provine de la latinescul processus cea ce înseamnă înaintare, avansare. Pe lângă sensul dat el mai are şi alte semnificaţii, ca de exemplu: o secvenţă de acţiuni sau operaţiuni aflate în relaţie; succesiune a stadiilor, etapelor evoluţiei unui fenomen sau ale unui organism; totalitatea schimbărilor care se produc într-o societate determinate, sau generate de interacţiunea componentelor ei contradictorii. Procesul social ca varietate de proces însemnează multiplele modificări ale structurilor ei existente, însoţite de acumulări cantitative care conduc la salturi calitative. Întregul proces social poate fi considerat ca o combinaţie de diverse procese - economice şi sociale, politice şi juridice, culturale şi religioase precum şi de alte procese. Procesul politic este o formă specifică a procesului social-istoric, care vizează atingerea scopurilor comune de către subiecţii politici utilizând puterea politică şi călăuzindu-se de normele politico-juridice şi morale corespunzătoare.

Termenul proces politic constituie una din categoriile de bază a politologiei. Utilizarea acestui termen necesită mare atenţie, deoarece el nu se înscrie într-un cadru strict determinat din cauza condiţionării lui multidimensionale, cea ce admite, sau presupune o definiţie cât se poate de flexibilă şi specifică. Spre exemplu, ca concept general procesul politic cuprinde toate activităţile prin care oamenii încearcă să obţină careva statute, favoruri, bunuri de tot felul şi să exercite o influenţă legitimă asupra societăţii. Într-un sens mai particular, specializat această noţiune poate semnifica o abordare ce vizează studiile politice, a cărei preocupare se intersectează şi interpătrunde cu comportamentul politic.

În ştiinţa politică există mai multe abordări vizând esenţa, caracterul şi conţinutul procesului politic. Unii cercetători reduc procesul politic la conceptul de politică, care se contrapune altor sfere a activităţii sociale. Specificul sferei politice este văzut prin acţiunea indivizilor, structurilor puterii orientate către scopuri reale. Aceasta abordare însă nu permite evidenţierea caracterului general a l conceptului de proces politic. Adeptul acestui punct de vedere este savantul politolog R. Douz.

Adepţi abordării instituţionale privesc procesul politic prin prisma modificărilor şi transformărilor instituţiilor puterii, acestea fiind percepute ca subiecţii de bază a procesului politic.

Adepţii abordării behavioriste în calitate de subiecţi ai politicii consideră indivizii şi grupurile sociale. Procesul politic este analizat prin prisma comportamentului politic ghidat de interesele acestor subiecţi şi care pot fi realizate doar prin cucerirea sau menţinerea puterii politice. În acest context, procesul politic este privit ca ansamblul activităţilor oamenilor, structurilor politice în lupta lor pentru putere sau utilizarea acesteia în vederea satisfacerii unor scopuri personale sau de grup, atât pe plan regional, naţional sau internaţional. Analiza procesului politic în acest caz este orientată cu precădere asupra statutului actorilor politici, a scopurilor urmărite de aceştia, al metodelor utilizate, a bazei sau resurselor puterii ca instrument de realizare a scopurilor subiective exprimate prin intermediul tipurilor de comportament politic.

Abordarea structural-funcţională scoate în prim plan specificul structural-funcţional intern al sistemului politic şi al mediului social, care condiţionează modalitatea şi caracterul acţiunii şi

70

interacţiunii actorilor politici. Elementul analizei în cazul dat îl constituie nu indivizii şi grupurile sociale ci structurile sistemului politice în cadrul sistemului social global şi îndeplinirea de către elementele lui componente a funcţiilor sale (T. Parsons; D. Easton).

Toate aceste abordări, după cum vedem, acordă atenţie unor aspecte importante, dar particulare ale procesului politic. Evidenţierea şi analiza unei sau altei abordări a fenomenului dat îşi aduce propriul aport cognitiv reieşind din scopurile cercetării, însă se dovedesc a fi unilaterale şi insuficiente în formarea unui tablou integru şi complet al acestuia. Totodată aceste tratări sau interpretări ale procesului politic nu pot fi ignorate deoarece ele reflectă interacţiunea reală a subiecţilor vieţii politice, condiţionată nu de intenţiile liderilor şi programelor partidelor politice, ci de o adevărată diversitate de factori interni şi externi. Astfel zis, procesul politic reflectă faptul cum individul, grupurile sociale, instituţiile politice ş.a. interacţionează între ele şi cu statul, modul în care aceştia-şi realizează rolurile şi funcţiile sale specifice.

Astfel, procesul politic poate fi definit ca totalitatea acţiunilor subiecţilor instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi ai vieţii social- politice în vederea realizării intereselor lor prin intermediul puterii, condiţionând prin aceste acţiuni constituirea, dezvoltarea şi funcţionarea sistemului politic sau decăderea, degradarea sau degenerarea lui, având ca teren de desfăşurare o societste concretă. Procesul politic include o serie de fenomene şi acţiuni politice relativ omogene după natura şi sensul lor, unite prin dependenţe cauzale sau/şi structural funcţionale.

După conţinut, procesul politic reflectă tehnologia realizării puterii, evidenţiind interacţiunea cu caracter local sau general şi relativ stabilă a subiecţilor, structurilor, instituţiilor social-politice legate de interesele şi scopurile acestora de a menţine, conser va sau perfecţiona, schimba sistemul, regimul, forma, modul de conducere politică, sau altfel zis strategiile şi tacticile guvernării.

Componente indispensabile ale procesului politic, fără de manifestarea reală a cărora practic este imposibil de a-l observa şi aprecia, se consideră: angajarea politică, competiţia politică, lupta politică, conflictul politic.

Parametru important al procesului politic este divizarea sa în etape constitutive. Procesele politice pot fi de diferite tipuri, iar analiza lor completă nu exclude ci presupune combinarea, chiar suprapunerea diferitor etape. Varietatea şi dimensiunea proceselor politice condiţionează faptul, că evidenţierea unor etape care-ar avea caracter general sau care s-ar potrivi pentru toate tipurile de procese, este una dintre cele mai complicate sarcini. Spre exemplu, diferite vor fi etapele funcţionării sistemului politic, procesului electoral sau procesului creării şi funcţionării partidelor politice etc. De aceea evidenţierea unor etape concrete este raţional să fie raportate la un tip concret de proces politic.

Majoritatea interacţiunilor actorilor politici ţin de realizarea puterii politice. În aceste circumstanţe este important de a urmări procesul elaborării şi realizării deciziilor politice. Analiza acestui proces constituie o temă actuală în ştiinţa politică occidentală. Generalizând diferite abordări pot fi evidenţiate următoarele etape ale procesului politic raportat la puterea politică:

- formularea problemei (acumularea informaţiei referitor la problemele existente în societate;- înaintarea cerinţelor sociale şi căile de soluţionare a lor, evidenţierea problemelor principale şi

secundare; aplicarea principiului pluralismului prin formularea mai multor variante de decizii alternative;

- analiza comparată şi alegerea unei (or) decizii optimal eficiente.- formularea deciziei statului şi legitimarea ei (prin vot sau adoptarea unei legi;- implementarea în practică a deciziilor primite.- controlul asupra realizării şi implementării, asigurarea „legăturii inverse”.Analizat prin prisma funcţionării întregului sistem politic, procesul politic va avea etape cu totul

diferite, deoarece se va lua în consideraţie interacţiunea sistemei cu mediul social (societatea).În acest caz procesul politic va cuprinde următoarele etape: - articularea intereselor individuale şi de grup.- agregarea acestor interese (unirea lor într-o singură poziţie).- elaborarea cursului politic.- realizarea deciziilor primite.- controlul asupra executării acestor decizii.

71

Din punct de vedere structural, procesul politic este compus dintr-un şir de etape care se succed consecutiv şi ciclic în cadrul sistemului politic. Astfel putem evidenţia următoarele etape :

1. Etapa instituţionalizării - presupune formarea unui sistem politic nou (cu caracter legitim şi legal), ce se prezintă ca o acţiune singulară şi în acelaşi timp continuuă. Această etapă începe din momentul creării unui nou din punct de vedere calitativ tip de sistem politic şi care se înnoieşte continuu prin intermediul exprimării adeziunii subiecţilor sociali (exprimate prin valori, interese, norme, principii, etc.) faţă de sistemul politic instaurat sau adaptării structurii politico-juridice a sistemului vechi la noua situaţie. Procesul de instituţionalizare se impune prin diferite tehnologii sau metode – răscoala armată, revoluţie, câştigarea alegerilor etc.

2. Etapa funcţionării - presupune dezvoltarea sau realizarea de către instituţiile sistemului politic a funcţiilor sale (ca acţiune şi interacţiune în vederea asigurării viabilităţii şi stabilităţii sale). Aceasta etapă include mai multe elemente, printre care: reproducerea componentelor, elementelor şi semnelor distinctive ale sistemului politic dat şi presupune repetarea, fixarea, schimbarea şi înnoirea tipurilor istorice ale sistemului politic; asigurarea legăturii adecvate, corespunzătoare cu alte subsisteme sociale; se creează relaţii ăi instituţii politice, norme şi valori politice, simboluri, limbaj politic; se reproduc însăşi subiecţii procesului politic ca exponenţi ai unor poziţii, convingeri sau unor roluri politice determinate clar. Pentru sesizarea acestei etape este important de a reţine, că sistemul politic se formează nu din sine însăşi, ci este format, redă şi reflectă societatea, că reproducerea lui constituie un fragment al procesului general de reproducere socială.

3. Etapa elaborării şi transpunerii în practică a deciziilor politice (de conducere). Elaborarea şi implementarea deciziilor politice reflectă conţinutul substanţional şi funcţional al sistemului politic, doar ea ne vorbeşte convingător despre cursul politic, strategia şi tactica politică etc.). Deciziile politice au menirea să satisfacă, realizeze interesele generale ale grupului social sau a societăţii în ansamblu atât în aspect de politică internă cât şi externă. Elaborarea deciziilor politice poate fi calificată ca un segment de proces politic.

4. Etapa controlului asupra funcţionării şi dezvoltării sistemului politic. Ea presupune supravegherea îndeplinirii întocmai a deciziilor elaborate şi adoptate, preîntâmpinarea sau înlăturarea oricăror devieri, care se manifeată în comportamentul unei părţi, a unui subiect sau al sistemului politic în ansamblu, a participanţilor procesului politic de la cursul politic elaborat anterior. Acest control trebuie asigurat de instituţii profesioniste, abilitate şi responsabile - poliţia, judecătoriile, Mass Media etc. Acest control mai poate fi asigurat de instituţii, care vin din afara sistemului politic. El mai este denumit „controlul de jos”, reprezentând structurile societăţii civile, ONG-urile, care, fiind active şi competente, ridică simţitor eficienţa sau randamentul lui.

5. Etapa degradării, degenerării, decăderii sistemului politic, sau modernizarea lui. Această etapă îşi găseşte expresie în descompunerea, destrămarea integrităţii sistemului politic dat, în tot felul de încordări, crize, disfuncţionalităţi, care pot fi apreciate ca formă regresivă a politicii. Semne sau indicatori ale acestei etape mai pot fi: delegitimarea structurilor puterii; blocarea unui centru a puterii de către altele; crearea unor structuri politice în paralel (legale, ilegale); pierderea de către deciziile politice luate de puterea politică a capacităţii de a conduce şi reglementa relaţiile sociale.

Fiecare din etapele evidenţiate ale procesului politic se condiţionează reciproc şi concomitent îşi păstrează caracteristicile sale specifice, se manifestă şi realizează prin metode, procedee şi tehnologii proprii.

2. Tipologia procesului politic.

În politologia occidentală există, putem spune concurează, două sisteme de tipologii ale procesului politic.

I. Prima se realizează în politologia comparată. Politologul american L. Pye, comparând dezvoltarea politică a statelor occidentale şi ne-occidentale, găseşte deosebirile de bază, destul de clar exprimate, reieşind din „codul” cultural, care după părerea lui vizează orientările practice şi comportamentul populaţiei, adică cetăţenilor, în statele clasificate. Aceste deosebiri sunt condiţionate de specificul civilizaţiei lumii occidentale şi ne-occidentale. În viziunea lui L. Pye deosebirile

72

procesului politic în societăţile ne- occidentale includ 17 poziţii sau puncte. Le vom numi în ordinea în care sunt redate de autor. Aşadar, procesul politic din societăţile ne- occidentale diferă substanţial de cel din cele occidentale după/prin următoarele caracteristici:

•în societăţile ne-occidentale sfera politică nu are o separaţie clară de celelalte, în particular de sfera socială şi a relaţiilor personale;

•tot acolo partidele politice pretind că exprimă concepţia generală despre lume şi reprezintă modul etalon general de viaţă;

•dominarea în cadrul acestui proces a clanurilor, adică a grupărilor politice înguste, sau restrânse;

•diferă caracterul orientărilor politice: în aceste societăţi el este de aşa natură încât oferă destulă libertate grupărilor de partid în elaborarea strategiei şi tacticii, fără a se consulta cu cetăţenii;

•partidele de opoziţie şi elitele politice, care pretind la putere, deseori se manifestă ca mişcări revoluţionare;

•procesul politic se caracterizează prin lipsa integrităţii, adică coeziunii, alianţei de nezdruncinat dintre participanţi, cauzată, printre altele şi de lipsa unui sistem unic de comunicare;

•sunt extrem de seminficative şi evidente proporţiile recrutării noilor elemente pentru exercitarea rolulurilor politice; este enorm de mare numărul celor nemulţumiţi de rezultatele activităţii insituţiilor puterii;

•este tipică diferenţa considerabilă, bruscă a orientaţilor politice a diferitor generaţii;•este slab, şubred, netrainic consensul privind scopurile legitimate şi mijloacele acţiunii politice;•intensitatea şi diapazonulul discuţiilor politice sunt slab legate cu adoptarea deciziilor politice;•procesului politic îi este propriu gradul înalt de suplinire înlocuire reciprocă a rolurilor politice;•este minimă importanţa adevăratelor grupuril de interese, care-ar juca roluri funcţional

specializate;•conducerea naţională este nevoită să apeleze la comunitatea, adică societatea ne-diferenţiată;•caracterul neconstructiv al procesului politic din lumea ne- occidentală îi forţează pe liderii

politici să se conducă, călăuzească de anumite concepte, viziuni în politica externă, dar nu şi în cea internă;

•în căutarea soluţiilor politice la întrebările şi problemele concrete prevalează aspectul afectiv, mitologic, simbolic dar nu cel cognitiv-raţional;

•sunt suprasolicitaţi liderii politici de tip charismatic;•procesul politic în temei şi de obicei se derulează, desfăşoară fără participarea „brokerilor”

(intermediarilor ) politici;Astfel L. Pye a creat un tip ideal, clasic în stare să exprimespecificul unic al societăţilor occidentale şi celor ne-occidentale. Pornind de la contrariu, urmând

principiul logicii formale, fără mari dificultăţi vom sesiza, intui trăsăturile procesului politic de tip occidental. Concomitent nu se poate să nu observăm, că şi lumea Occidentului nu este atât de omogenă. Ea este compusă din mai multe subculturi, care exprimă specificul civilizaţional al ţărilor concrete. Această neomogenitate are diverse aspecte, de caracter lingvistic, etnic, religios, valoric (Elveţia, Belgia, Luxemburgul) iar comunităţile respective nu pot să nu influenţeze într-un mod sau altul procesul politic din cadrul acestor societăţi.

II. A doua tipologizare a procesului politic porneşte de la aceea că însăşi neomogenitatea culturală a societăţilor occidentale creează temeiul pentru existenţa a două versiuni de proces politic, sau după terminologia lui M. Weber a două tipuri ideale, care corespund celor două tipuri de cultură politică: democratică, neetatistă şi etatistă, tehnocrată, elitară. Aceste două orientări politico-culturale condiţionează existenţa a altor două interpretări ale procesului politic: organizate pe orizontală şi organizate pe verticală. Evident, că şi o aşa separare este cât se poate de convenţională, deoarece ambele tipuri de proces politic se îmbină reciproc, iar în formă pură practic se întâlnesc foarte rar.

Într-o aşa variantă de clasificare a procesului politic, cel organizat pe orizontală va prezenta prin sine o interacţiune a subiecţilor care activează raţional, posedă capacitatea de a-şi propune scopuri şi de a avea o atitudine valorico-normativă faţă de lume. El se construieşte pe recunoaşterea egalităţii

73

formale şi autonomiei relative a participanţilor principali ai procesului politic, care colaborează şi concurează între ei, respectând regulile generale ale jocului politic. Ei se ghidează de unele şi aceleaşi cerinţe morale şi norme politico-juridice. Logica acţiunilor lor este programată de sistemul neetatist de valori, în care dominante sunt astfel de valori ca libertatea, drepturile social-politice, consensul, toleranţa, pluralismul ş.a. Subiectul raţional este reprezentat de puterea politică, guvern, grupurile de interese şi de presiune, hotarele dintre care sunt clar conturate, adică transparente.

În situaţii ideale acest tip de proces politic se manifestă în mod specific în versiunile sale principale – liberală şi conservatoire – şi pe care politologul american R. Dahl le-a numit poliarhie, unde şi când nici o decizie strategică nu se ia de către conducere – lideri, guvern ş.a. fără consultarea cu exponenţii societăţii civile – sindicatele, reprezentanţii businessului, fermierilor, ONG-rile ş.a. Tip ideal de astfel de proces politic se consideră masa rotundă, consultaţiile multilaterale ale participanţilor principali, în mersul cărora se caută, se găsesc şi se adoptă cele mai importante decizii politice. Formă instituţională a unui astfel de proces politic este comisia tripartită, adică interacţiunea şi colaborarea permanentă, juridic acceptată, a Guvernului, Întreprinzătorilor şi Sindicatelor.

Procesul politic organizat pe verticală are cu totul alte caracteristici: interesele, necesităşile, modul de gândire şi acţiune a maselor se manifestă spontan, iraţional (emoţiile întunecă minţile), iar acestora li se opune puterea de stat, sistemul organizat de valori şi conştiinţa politică. Sensul relaţiilor reciproce dintre stat şi obiectele politicii – indivizii, cetăţenii, grupurile sociale ş.a. – se reduc la definirea regulilor de comportament a guvernanţilor şi guvernaţilor, conducătorilor şi celor conduşi. Primii trebuie să corespundă unor cerinţe, printre care, să posede capacităţi de articulare, integrare a intereselor răzleţe a diferitor grupuri sociale, pe când ai doilea trebuie să fie în aşa fel educaţi, ca să accepte şi să asculte/respecte legile, valorile, să posede capacitatea de a se supune şi de a fi conduşi. În cadrul acestui gen de proces politic, supuşii recunosc autoritatea puterii, iar guvernanţii le garantează cetăţenilor şi societăţii în ansamblu un anumit grad de libertate.

Raţionalizarea interacţiunii politice este asigurată de către structurile politice, care se strădue să impună cetăţenilor valorile unei anumite culturi, printre care responsabilitatea, respectarea legii, raţionalitatea, conducerea politică. Acest tip de proces politic presupune întărirea sau consolidarea elementelor raţionale, previzibile şi constructive, datorită capacităţii structurilor puterii de a integra cerinţele grupurilor şi a comunităţilor sociale într-um anumit şi concrt program de acţiuni. Cea mai adecvată formă de astfel de proces politic este consiliul de experţi, care include politicieni, oameni de ştiinţă, industriaşi, intelectuali etc.

Tipurile de proces politic despre care a fost vorba reprezintă construcţii ideale, care permit înţelegerea caracterului interacţiunii actorilor vieţii politice. În viaţa reală această interacţiune se reduce la procesul de adoptare a deciziilor politice care satisfac interesele şi cerinţele participaţilor procesului politic. În legătură cu aceasta în cadrul procesului politic pot fi desprinse două componente ale lui: componenta valorică şi componenta tehnologică. Prima include sistemul cultural, normele dominante şi valorile vieţii politice. A doua, care mai este denumită şi stil politic, caracterizează modalităţile de atingere a obiectivelor propuse.

Procesul politic mai poate fi clasificat şi în dependenţă de alte criterii.Astfel, după criteriul dimensional procesul politic poate fi: a) de rutină, adică cu actori şi unităţi de măsurare minimale şi care sunt legate de procesul

nemijlocit al interacţiunii individuale, de grup şi actorilor parţial instituţionalizaţi (exemplu ne poate servi procesul legislativ în parlament);

b) proces politic istoric: în acest caz actorii sunt de dimensiuni mai mari, incluzând grupuri sociale mari, instituţii şi care se manifestă mai viguros şi impunător; acesta este legat de un eveniment istoric de anvergură (exemple fiind revoluţia politică, formarea partidului politic;

c) proces politic evoluţionist, care se caracterizează prin participarea marilor actori, instituţiilor sistemului politic unde unitatea temporală este destul de mare şi impunătoare (aici exemple ne pot servi transformarea poliselor în capitală imperială, evoluţia sistemului politic prin tehnologii reformatoare politice, trecerea de la autoritarism sau totalitarism la democraţie, modernizarea politică şi altele);

d) proces politic general, - care cuprinde societatea în ansamblu, vizează schimbarea dinamică,

74

modificările stărilor sistemului politic şi care cunoaşte trei forme de bază: evolutivă, de criză şi revoluţionară;

e) proces politic particular, care caracterizează diversitatea formelor activităţii politice a actorilor sociali, orientate spre atingerea anumitor scopuri politice dar care nu vizează, sau afectează starea sistemului politic în genere; el reflectă formele de adoptare şi realizare a deciziilor politice la diferite nivele – statal, zonal sau regional cu implicarea diferitor grupuri sociale – demografice, clase, naţiuni, colective muncitoreşti, partide politice etc.

După criteriul complexităţii şi profunzimii pot fi evidenţiate următoarele feluri de proces politic, foarte apropiate după direcţie şi conţinut, dar cu conotaţii specifice de manifestare:

- Proces ce exprimă schimbarea politică, - care se manifestă în trecerea de la o stare stabilă, constantă la una nouă, evolutivă;

- Proces ce exprimă transformarea politică, - care se exprimă în schimbări politice evidente, de natură calitativă;

- Proces ce exprimă dezvoltarea politică, - care se manifestă în transformări politice de gen pozitiv, în stare să accelereze mersul înainte al societăţii;

- Proces ce exprimă modernizarea politică, - care se evidenţiază prin dezvoltarea politică armonios corelată cu imperativele timpului, prin alinierea la cele mai performante modele ale democraţiei;

- Proces ce exprimă progresul politic, – acesta într-un fel poate fi apreciat ca cumulativ, deoarece se manifestă în caracterul evident avansat al schimbărilor politice, transformărilor politice, dezvoltării politice, modernizării politice, care în ansamblu aduc procesul politic la o maximă conformitate cu un ideal bine gândit, un suport valoric.

După criteriul intensităţii, care se manifestă ca forţă, ca putere, pot fi distinse următoarele tipuri ale procesului politic:

- Proces politic de tipul reformelor (poate fi liberal, neoconservator, socialist, comunist ).- Proces politic de tip revoluţionar (care se manifestă printr-o schimbare radicală şi rapidă a unei

structuri vechi, depăşite cu una calitativ nouă).- Proces politic de tip reacţionar (este o formă retrogradă care cheamă înapopi, spre trecut, însoţit

de reanimarea unor structure politice învechite).După criteriul direcţiei dezvoltării atestăm următoarele tipuri de proces politic:- Proces politic evolutiv (reformator sau revoluţionar);- Proces politic regresiv; (semnifică revenirea la vechile structuri şi valori);O altă tipologie a procesului politic ţine de formele sau direcţia mişcării, după care distingem:- Proces politic ciclic (acesta se referă mai mult la statele în tranziţie);- Proces politic continuu – se referă la statele occidentale;- Proces politic discontinuu (exemplu poate servi tentaţia de a reveni la ceva ce a mai fost sau

existat adineaori – URSS, de-o vorbă).În conformitate cu gradul de implicare a agentului politic se disting astfel de tipuri ca:- Proces politic spontan (ad-hoc);- Proces politic planificat sau prevăzut (implementarea reformelor, consecutivitatea etapelor);- Proces politic controlat (dirijat).După cum putem vedea, tipologia procesului politic este extrem de variată şi se efectuează după

un şir de dimensiuni sau criterii: caracterul acţiunii, interacţiunii între actorii politici, după profunzime, forme, orientare, scopuri etc. Nici o variantă de tipologizare nu poate fi sub- sau supra- apreciată, deoarece toate împreună ne vorbesc convingător despre complexitatea acestui fenomen.

3. Procesul politic din Republica Moldova la etapa contemporană.

Procesul politic din Republica Moldova caracterizează totalitatea acţiunilor şi interacţiunilor dintre subiecţii şi instituţiile puterii, care s-au manifestat în diverse şi controversate forme după destrămarea imperiului sovietic, din care ea a făcut parte, şi declararea independenţei şi suveranităţii statale. El se manifestă, am spune, destul de inconsecvent, cunoaşte un şir de oscilaţii, practic este o

75

varietate de proces politic de tip ne-occidental. Cele 17 puncte-poziţii sus enumerate sunt absolut valabile pentru caracterizarea lui, având doar careva particularităţi, condiţionate de specificul dezvoltării istorice, culturale şi lingvistice, caracteristicile psihologice ale populaţiei (stereotipuri), factori externi.

Procesul politic contemporan din R. Moldova este semnificativ prin:- tendinţa de diferenţiere a politicului de economie şi celelalte feluri de relaţii - sociale şi

personale. Politica, totuşi, nu este încă separată de alte sfere ale vieţii sociale din cauza fragilităţii instituţiilor societăţii civile. Este de menţionat că slăbiciunea societăţii civile constituie una din cele mai esenţiale particularităţi ale procesului politic din Moldova zilelor noastre. Statul este unica instituţie care asigură unitatea organismului social – de unde toate iniţiativele politice vin de “ sus”;

- o altă caracteristică a procesului politic din R Moldova este trecerea de la societatea nediferenţiată la cea diferenţiată, izvorâtă din diverse criterii - economic, social, cultural etc.; treptat monopolul statului asupra resurselor se limitează; anumite schimbări înregistrăm şi în ceea ce priveşte consensualitatea; structura şi funcţiile instituţiilor sistemului politic sunt departe de a corespunde cerinţelor moderne de existenţă politică.

- atestăm deasemenea lipsa unei structuri politice funcţional bine închegate şi determinate, deoarece anumite grupuri de interese cu caracter specific (ce reprezintă, de exemplu, o ramură a industriei, sau de caracter regional, etnic, confesional etc.) pot face presiuni asupra guvernului sau asupra altor structuri politice pentru ca problema respectivă să fie rezolvată în favoarea lor şi neglijând interesele părţii majoritare a cetăţenilor; absentează practic un sistem bine gândit de reprezentare a intereselor unităţilor sociale din care este compusă societatea moldovenească în structurile puterii (acesta se află abea în stadiul de formare), pe când sistemul de partid funcţionează ca un canal de transmitere sau reprezentare a cerinţelor claselor şi păturilor sociale; implicarea membrilor societăţii în viaţa politică este slabă, fapt ce condiţionează o astfel de relaţie unde iniţiativa în raporturile stat-societate îi aparţine în permanenţă, totalitate şi exclusivitate statului, care mai degrabă simulează decât efectuează reforme, inovaţii, schimbări, elaborează programe de tot felul etc. (la nivel de declaraţii şi materiale elaborate pe hârtie de tipul Satul moldovenesc, combaterea sărăciei ş.a. instituţiile puterii n-au restanţe).

Specificul procesului politic din R.M. este condiţionat aşadar de conţinutul, calitatea şi caracterul realizării rolurilor şi funcţiilor politice de către subiecţii sociali şi instituţiile puterii; acestea diferă radical de cel primit în societăţile democratice. Putem spune de fapt că nediferenţierea dintre sfera politică şi cea ne-politică este un obstacol în instituirea asociaţiilor societăţii civile. Aceasta din urmă provoacă o slabă structurare, un adevărat dezechilibru al procesului politic.

În realitate viaţa politică din Republica Moldova este extreme de fragmentată, ea include un şir de procese politice. În rândul acestora interes aparte merită schimbările care s-au produs privind forma de guvernământ, oscilările regimului politic, schimbări, care vizează structura şi modalităţile funcţionării sistemului politic din Republica Moldova. Procesul politic general din R. Moldova are toate caracteristicile celor de tranziţie; el este orientat către democraţie, care altfel poate fi denumit ca liberalism: acesta prevede ca acţiunile statului în primul rând să fie direcţionate spre crearea bazei economice a democraţiei - economia de piaţă; existenţa şi competiţia a mai multor forme de proprietate; demonopolizarea proprietăţii statale, privatizarea bunurilor; crearea clasei de mijloc.

Evoluţia normală a procesului politic din Republica Moldova presupune:1. creşterea nivelului conducerii politice a societăţii moldoveneşti;2. asigurarea unor relaţii sociale stabile;3. intensificarea acţiunilor orientate spre crearea statului social bazat pe drept;4. crearea unor noi relaţii dintre stat şi societatea civilă;5. implementarea unor tehnologii de creare a clasei de mijloc;6. continuarea transformărilor democratice a sferei economice;7. dezvoltarea pluralismului politic;8. elaborarea unei politici sociale efective;9. elaborarea şi realizarea unui program geopolitic concret, orientat spre dezvoltarea statală şi

asigurarea intereselor naţionale.

76

Procesul politic contemporan din Republica Moldova este imposibil de clasificat după un anumit criteriu, şi aceasta din cauza anevoioasei căi de tranziţie pe care ea o parcurge şi de greutăţile inevitabile specifice acestei perioade. Lui îi este proprie tendinţa de a se acomoda la noile realităţi existente. Acest proces se caracterizează prin lipsa unei specializări şi diferenţieri a rolurilor şi funcţiilor actorilor săi de toate nivelele, prin existenţa unui şir de subculturi şi contraculturi, care pot fi calificate ca o piedică în înfiriparea şi desfăşurarea unui dialog productiv al forţelor politice, a diferenţierii social-economice a subiecţilor vieţii politice care, spre regret, au deseori interese contradictorii în cea ce priveşte priorităţile politicii interne şi externe a Republicii Moldova.

Din cele relatate se impun următoarele concluzii:Procesul politic este un fenomen complex după esenţa şi conţinutul său. El trebuie privit ca

combinarea sau interacţiunea elementelor sistemului politic orientate spre realizarea puterii politice şi îndeplinirea funcţiilor sale specifice, care se manifestă la toate nivelurile existenţei şi realizării fenomenului politic.

Procesul politic reflectă tehnologia şi modalitatea caracterului acţionar al actorilor politici, orientat către o funcţionare normală, dezvoltare şi perfecţionare a sistemului politic atât la nivel intern cât şi extern.

Procesul politic precaută lumea politică în dimensiunea sa structural-funcţională şi interacţională: calitatea funcţionării sistemului politic, interacţiunii structurilor politice cu societatea civilă, regimului politic, modalităţilor de realizare a puterii politice, tehnologiile adaptării la noile cerinţe a tuturor componentelor societăţii.

Tipologizarea procesului politic se efectuează după un şir de criterii, care se completează unul pe altul şi se interpătrund reciproc.

În Republica Moldova avem de a face cu un proces politic fragmentat, care se înscrie în cadrul tipului ne-occidental şi de tranzişie.

Tema 12. Conflictul politic şi căile soluţionării lui.

Derularea evenimentelor şi fenomenelor politice de diferite proporţii - în lume sau într-o zonă, regiune a ei, într-o ţară sau alta, la un sau alt moment istoric - are loc în mod diferit, fiind condiţionate de mai multe circumstanţe. În orice caz, generator al desfăşurării lor sunt contradicţiile care le însoţesc şi metodele, tehnologiile depăşirii lor. Generalizând putem modela trei stări de desfăşurare a acestora:

1. lentă, paşnică, liniştită, adică cea mai bună şi cea mai de dorit; 2. tensionată, datorată acumulării de trotil social dezamorsat, la figurat vorbind, acesta reprezentând avalanşa de probleme şi contradicţii necunoscute, sau ceea ce e cel mai rău, uitate, ignorate sau neglijate, când societatea poate fi zguduită chiar de o revoluţie; 3.intermediară, pe care o putem sesiza uşor actualmente în Republica Moldova pe exemplul stării de aplanare a conflictului din Transnistria: nici război, nici pace, iar de-o facem mai atotcuprinzătoare vizând întreaga societate moldovenească: nici reforme, nici mers înainte, nici suveranitate şi independenţă, nici integrare europeană.

Aceste stări sunt rezultatul acordării, articulării, armonizării - sau viceversa, a necunoaşterii sau ignorării - intereselor actorilor, adică subiecţilor sociali din care este compusă societatea, fără doar şi poate cu implicarea instituţiilor puterii politice în întreaga lor structură. Şi asta deatâta că orice acţiune a instituţiilor politice atinge, sau afectează, destinele oamenilor, se ciocneşte cu/de necesitatea satisfacerii unor interese, sau mai bine spus, satisfacerii intereselor unora şi oprimarea, sau neglijarea intereselor altora. Ori anume în aceasta şi constă problematica conducerii cu comunităţile umane. Politica ca domeniu de activitate este chemată să reglementeze în cel mai echitabil mod relaţiile dintre comuniunile umane, să depăşească discordiile şi contradicţiile care apar, să introducă interesele tuturora din ele în albia normelor şi valorilor universale, sau altfel spus, general-societale.

În baza faptului, că evoluţia societăţii în mod inevitabil este însoţită de tot felul de contradicţii şi conflicte, unii specialişti din domeniul ştiinţelor socio-umane sunt de părere, că poate fi desprinsă o nouă disciplină – Conflictologia. Problematica dată însă îşi are locul său şi în cadrul politologiei, lucru despre care urmeză să vorbim în prelegerea ce urmează.

77

Planul:

1. Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca varietate de conflict social.2. Căile şi mijloacele depăşirii conflictului politic.

1. Conflictul: esenţa şi tipologia. Conflictul politic ca varietate de conflict social.

Termenul "conflict" este de origine latină, provine de la cuvântul "conflictus" ceea ce în traducere înseamnă confruntare. În ştiinţele sociale termenul a intrat în circuit relativ nu demult. După sens lui îi sunt apropiate zeci de cuvinte sinonime - ceartă, neînţelegere, tensionare, criză, discordie, încordare ş.a., care fixează starea de ostilitate şi contrapunere a părţilor. Fiecare din aceste cuvinte are sensul său, relevând o latură sau alta a acestui fenomen social destul de răspândit în dezvoltarea societăţii - putând fi folosit într-o anumită situaţie concretă, dar toate pot fi înlocuite prin acest termen universal. În secolul XX a apărut chiar o ştiinţă aparte despre conflicte - conflictologia.

Pentru prima dată noţiunea "conflict" a fost folosită de către savantul german Gheorg Zimmeli la începutul secolului XX. Una din cele mai răspândite definiţii ale conflictului este cea dată de sociologul american Laice Kizer. El defineşte conflictul drept luptă pentru valori şi pretenţii la un anumit statut social, pentru putere şi acces la bunuri materiale, care întotdeauna nu ajung pentru toţi, luptă, în care scopuri ale părţilor aflate în conflict sunt neutralizarea, aducerea de prejudicii (pierderi) sau chiar lichidarea, adică, nimicirea totală a rivalului, adică a unei părţi pe alta. Spaţiu al desfăşurării conflictelor poate fi: natura, cosmosul, societatea. Evident în prelegerea dată ne vor preocupa conflictele politice, specificul lor spre deosebire de alte conflicte ce au loc în societate - economice, ideologice, religioase etc.

În literature politologică întâlnim diferite variante de tipologizare ale conflictelor în dependenţă de criteriile după care ele se efectuează. Unul din acestea sunt cauzele, factorii, care le-au provocat. În conformitate cu acest criteriu conflictele se împart în două grupe - generate de cauze (factori) obiective şi subiective. Din rândul cauzelor obiective face parte starea şi particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului social global. Conflictele pot fi consecinţă a inechităţii sociale, a inegalităţii existente într-o societate concretă. Ele pot fi şi un rezultat logic al transformărilor care au loc în societate şi care în mod inevitabil aduc nu puţin discomfirt anumitor categorii de cetăţeni, grupuri sociale etc. De origine subiectivă sunt considerate astfel de cauze cum ar fi imposibilitatea, neputinţa de a schimba spre bine situaţia concretă, care provine de la forţele aflate la conducere sau calităţile psihologice ale categoriilor sociale, ale membrilor societăţii. Respectiv, în baza diferitor cauze, care provoacă sau generează conflictele, acestea din urmă pot fi clasificate în obiective şi subiective, structurale şi funcţionale, realiste şi inventate, adică, nerealiste, raţionale şi neraţionale. Clasificarea conflictelor care au loc în societate poate fi efectuată şi după sferele ei fundamentale, în conformitate cu care se disting conflicte economice, politice, etnice sau între naţiuni, culturale etc. După criteriul de timp se pot distinge conflicte permanente, adică de lungă durată, şi provizorii, adică episodice, temporale. Cât n-ar fi de paradoxal conflictele mai pot fi clasificate în reuşite, soldate cu succes, şi nereuşite.

În componenţa conflictelor sociale un loc aparte îl ocupă conflictele politice. Specificitatea lor constă în aceea, că ele se desfăşoară şi se manifestă în sfera politică, adică apar şi există în legătură cu puterea politică, cu existenţa şi manifestarea/ funcţionarea ei în cadrul societăţii concrete. Relaţiile din cadrul acestei sfere sunt foarte complicate şi variate, şi totuşi, generalizând pot fi împărţite în două grupe de bază: 1) relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor, membrilor societăţii în cadrul acestei puteri;

2) relaţii de luptă pentru putere, pentru împărţirea ei între diferite grupuri şi relaţii întru realizarea ei în practică, relaţii de luptă pentru determinarea strategiilor, priorităţilor, direcţiilor, formelor şi metodelor activităţii ei.

Conflictul politic poate fi definit ca ciocnirea, confruntarea rivalitatea subiecţilor politici, condiţionate de caracterul diametral opus al intereselor lor politice, al scopurilor, convingerilor,

78

valorilor lor.Conflictul politic se caracterizează printr-un şir de trăsături specifice: a) el reprezintă ciocnirea,

rivalitatea subiecţilor politici, condiţionată de divergenţa intereselor, orientărilor, valorilor, concepţiilor politice; b) el se distinge prin aceea, că interacţiunea dintre subiecte vizează interesele generale, universale care afectează atât majoritatea sau chiar toţi cetăţenii şi de sigur, puterea de stat; c) obiect sau arenă a conflictelor politice este puterea politică şi de stat, posedarea sau stăpânirea ei, aranjamentul instituţiilor puterii, statutul juridic al grupurilor sociale, valorile şi simbolurile puterii politice şi în genere a întregului sistem politic; d) conflictele politice se deosebesc de toate celelalte nu numai prin caracterul lor complicat şi multiaspectual, dar şi prin aceea că ele într-un fel sau altul sunt organizate, instituţionale. Şi asta fiindcă valorile politice sunt confirmate în norme, în politică, în primul rând în norme juridice (constituţie, legislaţie etc.), chemate să reglementeze comportamentul actorilor politici. De aceea conflictul politic în mod obligatoriu include relaţii adverse (diametral opuse) ale actorilor fie faţă de normele şi valorile politice în genere, fie faţă de interpretarea, înţelegerea lor, fie faţă de căile şi mijloacele realizării lor de către structurile puterii; e) trăsătura caracteristică a conflictului politic este monopolul părţii care deţine puterea asupra aplicării constrângerii. Dacă conflictul ameninţă existenţa regimului dominant, atunci aplicarea de către acesta a violenţei în calitate de măsură de apărare pare a fi legală de pe poziţiile regulilor de joc legitime în limitele spaţiului lui politic.

În dependenţă de nivelul sau rangul, calitatea subiecţilor participanţi la conflictul politic acesta poate fi: interstatal (subiecte - statele şi coaliţiile statale); în interiorul statului (intrastatale) subiecte pot fi ramurile puterii (Preşedinţia, Guvernul, Legislativul, ş.a.) partidele politice, care luptă pentru a veni la putere în interiorul statului dat etc.; regional (subiecte - forţele politice regionale); locale (lupta forţelor politice pentru control asupra organelor administrării locale).

Un aspect interesant al acestei întrebări este cel care vizează funcţiile conflictelor în viaţa societăţii. În literatura politologică întâlnim două păreri, puncte de vedere, pe care le-am aprecia ca diametral opuse. Conform primei, am spune dominantă, se susţine, că acestea-s un lucru rău, nedorit în viaţa societăţii, întrucât atentează la liniştea şi pacea socială, dereglează funcţionarea normală a societăţii, că ele ar juca un rol negativ. A doua părere afirmă contrariul: consideră conflictele drept un lucru normal şi firesc, ba mai mult, asistent sau condrumeţ permanent şi element inalienabil, necesar al relaţiilor sociale (Hobes, Hegel, Marx, Weber) şi care chiar joacă un rol pozitiv în dezvoltarea societăţii. După părerea lui L. Kozer, conflictul în interiorul grupului poate contribui la consolidarea lui, la restabilirea unităţii şi coeziunii lui. Se susţine că rezolvarea contradicţiilor este funcţia obiectivă a conflictelor sociale. Se poate de afirmat că acestea, adică conflictele, dau impulsuri noi dezvoltării, anticipă, adică nu admit stagnarea, aduc ceva nou şi proaspăt în evoluţia societăţii.

O varietate specifică de conflicte şi care incontestabil pot avea şi caracter politic, ori care, după părerea unora, au întotdeauna caracter politic, sunt conflictele internaţionale - conflicte care reflectă starea relaţiilor dintre state. Conflictele internaţionale se reglementează după normele dreptului internaţional. O importanţă deosebită în cadrul lor are principiul neaplicării forţei în rezolvarea litigiilor apărute între state. Statul recunoscut de O.N.U. ca agresor poate nimeri în vizorul sancţiunilor din partea comunităţii internaţionale, iar statul care a fost supus agresiei capătă dreptul la autoapărare. Material pentru meditaţii şi schimb de păreri la seminare pot fi conflictele care s-au declanşat în diferite zone ale Europei Centrale şi de Răsărit după descompunerea U.R.S.S., inclusiv conflictul din Republica Moldova, legat de Transnistria.

Rol important în soluţionarea conflictelor interne joacă normele politice şi juridice ale statului, pe teritoriul căruia au loc acestea. În calitate de măsuri de reglementare a conflictului intern pot fi: dizolvarea organelor neconstituţionale şi tragerea la răspundere a vinovaţilor (instigatorilor), întărirea ordinii publice, înăbuşirea operativă şi eficientă a cazurilor de violenţă, despărţirea (separarea, descleştarea) părţilor adverse, introducerea stării de urgenţă, crearea zonelor sau coridoarelor de securitate ş.a.

Aspectul axiologic al conflictului politic este legat, după părerea unor autori, şi de caracterul lui ideologic. Se susţine, că de care fel n-ar fi conflictul politic: 1) el are o motivaţie politică; 2) este conştientizat de actori (agenţi, subiecţi, părţi) în concepte şi simboluri ideologice; 3) aspectul ideologic

79

joacă un rol organizatoric şi mobilizator în promovarea, recrutarea şi organizarea agenţilor opozanţi (rivali).

Substratul (subtextul) ideologic al conflictelor politice, prealabil nu trebuie nici absolutizat, nici neglijat. Este evident, că lupta politică în mare măsură este şi lupta cuvintelor, noţiunilor de înaltă materie, care diferă de lexicul obişnuit; este vorba de limbajul ideologiei politice, ţesut mai bine şi iscusit sau, viceversa, mai prost, nereuşit, negândit, în cursul de politică internă şi externă a statului dat ş.a.m.d. Contează mult adevărul acestora, corespunderea lor nevoilor şi necesităţilor maselor, compuse, după cum se ştie, din diferite grupuri sociale, etno-naţionale religioase ş.a.m.d., - corespund ele sau nu corespund - nevoilor, intereselor, durerilor părţii majoritare a populaţiei, tendinţelor obiective şi progresiste ale mersului procesului social-istoric.

Terminând tratarea primei întrebări, subliniem, că lupta politică constituie conţinutul de bază a conflictelor politice. Fără a ne clarifica în specificul ei, nu vom putea înţelege esenţa, dinamica, legităţile conflictelor politice. Lupta în acest context este o confruntare a subiecţilor politici, când fiecare din ei tinde spre anumite scopuri, pe care nu le acceptă partea adversă. Lupta politică se manifestă de regulă atunci când: a) existenţa şi acţiunile instituţiilor puterii şi conducerii obşteşti (sociale) este agreabilă pentru o parte a societăţii, pentru unii subiecţi sociali şi neacceptată, nesusţinută, nedorită de altele, adică contravine intereselor lor generale; b) scopurile participanţilor acţiunilor politice diferă radical şi realizarea lor în comun este imposibilă; c) are loc îmbinarea, împletirea, intercalarea celor două situaţii.

2. Căile şi mijloacele depăşirii conflictului politic.

Soluţionarea conflictului sau altfel spus depăşirea stării de conflict este nu altceva decât obţinerea înţelegerii pe chestiunea divergentă, dezbătută de participanţi. Practica politică şi specialiştii - conflictologi au elaborat trei tipuri, modele, variante de înţelegeri, sau alt fel zis, acorduri, care-ar ameliora situaţia de conflict: 1) înţelegerea în rezultatul, sau ca urmare, a coincidenţei părerilor părţilor aflate în conflict; 2) înţelegerea în corespundere sau în conformitate cu voinţa legitimată şi morală, autoritatea unei terţe forţe, provenită din exterior; 3) înţelegerea impusă de una din părţile participante în conflict. Aceeaşi specialişti au elaborat un şir de măsuri, operaţiuni, tehnologii prin care se pot soluţiona pe cale paşnică conflictele politice. Acestea includ un rând de factori, - toţi în egală măsură importanţi şi necesari pentru soluţionarea conflictelor politice:

1) Factorul instituţional - esenţa lui constă în existenţa în societate a unor mecanisme civilizate de desfăşurare a consultărilor, tratativelor, a căutărilor de decizii reciproc avantajoase, inclusiv a mecanismelor respective în cadrul instituţiilor Puterii (legislative, executive, judecătoreşti, Curtea Constituţională, Arbitrajul ş.a.m.d.)

2) Factorul consensual. Acesta presupune existenţa acordului între părţile conflictuale în privinţa a ceea ce ar putea fi sau reprezenta decizia acceptabilă de toţi şi favorabilă pentru toţi;

3) Factorul cumulativităţii. Acest factor semnifică, sau înseamnă, că probabilitatea soluţionării paşnice a conflictului depinde de proporţiile, dimensiunile lui: cu cât el este mai mic, minim, neînsemnat, cu atât mai lesne şi pe căi paşnice el poate fi aplanat. Este bine, cu alte cuvinte fiind spus, când conflictul nu se îmbogăţeşte cu noi probleme şi noi participanţi, - ceea ce l-ar face mai complicat, inclusiv şi în ceea ce priveşte depăşirea lui;

4) Factorul experienţei istorice. Acesta presupune existenţa unei anumite practici, inclusiv a unor exemple, sau modele, de soluţionare a conflictelor similare (de acest gen). În acest caz un rol mare l-ar putea juca persoanele cu autoritate, stimate, înţelepte;

5) Factorul echilibrului (balanţei) forţelor, părţilor antrenate în conflict. În cadrul acestuia se susţine că dacă acestea-s aproximativ egale după posibilitatea aplicării constrângerii, cu siguranţă ele vor căuta posibilităţi de soluţionare pe cale paşnică a conflictului;

6) Factorul psihologic. Esenţa acestuia constă în aceea, că în depăşirea stării de conflict foarte mult depinde de figura, personalitatea celora, care dispun de puterea decizională în timpul conflictului.

Fără îndoială, mijlocul de bază de rezolvare a conflictului sunt tratativele, negocierile, căutarea mijlocului de aur, care-ar aranja toate părţile. Acestea se consideră unul din mijloacele cele mai de

80

dorit şi eficiente pentru prevenirea confruntărilor dintre părţi. Unitate de măsură a acestei eficienţe este găsirea soluţiei – consensul, adică, cum am mai spus, mijlocul de aur, care satisface în egală măsură părţile aflate în conflict. Specialiştii disting două sensuri ale termenului consens: îngust (ca modalitate de rezolvare a diferitor certe şi conflicte) şi larg (general-politic), ca înţelegere general - socială, cetăţenească. Se înaintează două principii generale şi fundamentale în aplicarea, utilizarea consensului, sau atingerea lui: 1) susţinerea înţelegerii, la care s-a ajuns de către majoritatea participanţilor la elaborarea ei; 2) lipsa obiecţiilor contra adoptării deciziei măcar din partea unuia din participanţi. Consensul întotdeauna nu înseamnă unanimitate, deoarece pentru a-1 atinge nu se cere coincidenţa absolută sau totală a poziţiilor tuturor participanţilor procesului de negocieri. El presupune numai lipsa obiecţiilor, dezacordurilor directe în ceea ce priveşte adoptarea deciziei neutre, care poate fi de adevărată valoare în depăşirea conflictului sau, cel puţin, în ameliorarea minimă a lui.

Analiza conflictului pe teritoriul fostului spaţiu sovietic demonstrează, că cel mai mare număr de conflicte a avut loc şi, spre regret, mai continuă, sunt legate de următoarele probleme: necorespunderea împărţirii teritoriale a anumitor state, regiuni cu componenţă etnică a populaţiei; inegalitatea unităţilor administrative; distribuirea neproporţională a resurselor economice; disputele istorice vizând teritoriile; discriminarea în unele cazuri a minorităţilor naţionale; distribuirea inadecvată a competenţelor ş. a.

Conflictul din Republica Moldova – care mai este numit şi diferendul din Transnistria - este în mod neunivoc tratat în literatura istorică şi politologică. El s-a declanşat, după câte se ştie, şi a căpătat proporţii din cauza disconfortului social a unei părţi din populaţie – îndeosebi alolingvii de origine rusească - care a însoţit descompunerea imperiului sovietic. Spre regret afirmarea tinerei statalităţi a Republicii Moldova nu i-a aranjat pe mulţi din rândul acestora şi chiar pe nomenclaturiştii de partid şi sovietici din centrul fostului imperiu. El nu poate fi calificat nici ca interetnic, nici ca rezultat al autodeterminării aşa numitei etnii-transnistrene, sau chiar găgăuze, ci ca o reacţie periculoasă a forţelor trecutului la primenirile, care au parvenit în Europa Centrală şi de Răsărit odată cu restructurarea gorbaciovistă. Dominantă a acestui conflict este nu etno-naţionalul, ci politicul, regizat, asistat şi alimentat de Federaţia Rusă, dar realizat prin guvernanţii moldoveni, care s-au rânduit la putere de la anul 1991 încoace.

În cadrul seminarului problema conflictelor îngheţate din fostul spaţiu sovietic poate fi precăutată şi discutată mai detaliat, analizând diverse tehnologii care au fost înaintate până acum, inclusiv în soluţionarea conflictului din Transnistria. Problema atingerii consensului, reîntregirii statului Republica Moldova este una din cele mai acute şi majore la acest segment de istorie a lui.

Reieşind din conţinutul prelegerii date facem următoarele concluzii:Conflictele politice sunt o varietate de conflicte sociale care apar din cauze atât obiective cât şi

subiective.Caracterul obiectiv al conflictelor politice nu echivalează cu fatalitatea lor, cu inevitabilitatea

însoţirii de către ele a dezvoltării societăţii. Dacă Puterea politică observă, descoperă, constată sau intuieşte contradicţiile, le analizează cauzele, propune soluţii acceptate de grupurile sociale, pături, clase etc., se pot instaura relaţii de colaborare şi participare a cetăţenilor în sistemul puterii date, conflictele se anihilează din start.

Dacă totuşi în dezvoltarea socială conflictele devin realitate, politologia propune tehnologii de aplanare a lor, acestea fiind compromisurile şi consensul, care nu admit implicarea structurilor de forţă în soluţionarea lor.

Tema 13. Modernizarea politică

Printre problemele de actualitate majoră a timpurilor noastre, valabile pentru o majoritate absolută de ţări şi popoare ale lumii, un loc aparte îl ocupă cea a modernizării. Ea capătă chiar un statut aparte în sociologia generală şi în politologie în particular prin ceea ce a căpătat denumirea de teoria modernizării politice.

Teoria modernizării politice, mai ales la etapa actuală, se impune ca o direcţie interesantă de cercetare care-şi are specificul său logic, ceea ce permite a urmări stadiile consecutive ale procesului

81

de dezvoltare, schimbare sau/şi modernizare a societăţilor contemporane, inclusiv a celora aflate în tranziţie. Acest proces, mai mult calitativ decât cantitativ, al transformărilor sociale şi politice are ca punct de reper, altfel spus „model”, societăţile avansate - industriale şi postindustriale. El vizează un larg spectru de probleme sociale - lărgirea şi aprofundarea relaţiilor economice şi comerciale, intensificarea comunicării culturale a societăţilor, urbanizarea, perfecţionarea procesului comunicaţional (informaţional) şi politic, răspândirea inovaţiilor tehnico-ştiinţifice, a noilor tehnologii în cel mai larg sens al cuvântului şi multe altele, care servesc drept „standardizare” a principalelor sfere ale existenţei sociale şi direcţie magistrală de avansare a societăţilor care aspiră la un nou nivel de dezvoltare civilizaţional.

Planul:1. Esenţa, necesitatea şi conţinutul modernizării.2. Semnificaţia modernizării politice în renovarea societăţii contemporane.

1. Esenţa, necesitatea şi conţinutul modernizării.

Etimologic cuvântul „modernizare” provine de la lat. modernus, incluzând adj. modo „nu de mult, cu puţin înainte”, şi substantivul modus - ordine, măsură. Treptat de la acestea lexicul s-a îmbogăţit cu aşa termini ca mode, modern, modernizer. Prin cuvântul mode subînţelegem totalitatea deprinderilor şi gusturilor subiecţilor de diferit rang sau nivel social la un moment dat, acestea fiind considerate ca model. Cuvântul modern provine de la franţuzescul moderne, ceea ce în traducere înseamnă nou, contemporan. Calificativul modernize (fr. moderniser) înseamnă îmbunătăţire, înnoire, schimbare conform cerinţelor contemporane.

La mijlocul secolului XX apare conceptul de modernity, care înseamnă proces de trecere, evoluare a sistemului social spre contemporaneitate.

La etapa actuală prin termenul modernizare subînţelegem: epocă istorică care însoţeşte trecerea de la societatea de tip feudal la societatea modernă de tip capitalist; proces contemporan de tranziţie, caracteristic pentru statele slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, care constă în trecerea de la societatea de tip tradiţional la cea de tip modern; proces indefinit de evoluţie şi perfecţionare de la o treaptă inferioară la una mai superioară de dezvoltare socială cuprinzând ţări, zone, regiuni, popoare, sau omenirea în ansamblu.

Modernizarea politică este o latură a modernizării sociale generale. Ea include şi caracterizează procesul schimbărilor structurale şi calitative a vieţii politice şi culturale care au loc în cadrul sistemului politic, a funcţiilor instituţiilor sistemului dat pe parcursul trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană. Societatea tradiţională şi contemporană reflectă diverse nivele de maturitate a sistemului social, existenţa mai multoror mecanisme de reglare şi adaptare socială, de tehnologii ale schimbărilor sociale. Ea se deosebeşte după locul şi rolul individului în aceste sisteme sociale, după diversitatea posibilităţilor de autorealizare a lui. Modernizarea politică poate fi definită şi ca formare, dezvoltare şi răspândire a instituţiilor, structurilor politice contemporane. Modernizarea politică semnifică aşadar conştientizarea necesităţii şi a acţiunilor corespunzătoare în vederea organizării sistemului politic la nivelul cerinţelor şi mijloacelor moderne - performante, actual avansate. După cum vedem definirea conceptului de modernizare are variabile specifice şi poate fi considerat ca un „carusel” al definiţiilor, în cadrul cărora modernizarea în sfera politică presupune afirmarea unor state naţionale şi rezonabil centralizate, în cadrul cărora există şi funcţionează diferite mişcări şi grupuri social – politice care-şi manifestă şi promovează interesele lor în mod cultural, adică pe căi civilizate.

Procesul modernizării politice se transpune în practică prin diferite modalităţi, prin alinierea la nişte cerinţe indispensabile şi utilizând diverse mecanisme, din rândul cărora putem evidenţia următoarele:

- crearea unei structuri politice diferenţiate cu un înalt grad de specializare conform criteriului instituţional – funcţional;

- constituirea unui stat modern, care posedă o reală suveranitate;

82

- creşterea rolului statului prin lărgirea sferelor lui de acţiune şi dominarea legii în stat ca element ce asigură o legătură normală şi sănătoasă dintre societate şi stat;

- sporirea numărului cetăţenilor, indivizilor cu drepturi politice şi sociale; lărgirea accesibilităţii încadrării indivizilor şi grupurilor sociale în viaţa politică;

- constituirea unei birocraţii politice raţionale şi transformarea acestei birocraţii nepersonificate într-un system dominant de conducere şi control;

- minimalizarea rolului şi legitimităţii elitelor tradiţionale şi creşterea rolului elitelor modernizatoare.

De o anumită popularitate se bucură printre politologi abordarea structural-funcţională a modernizării politice avându-i ca promotori pe G. Almond şi L. Pye. Ei presupun, că dezvoltarea politică necesită o perfecţionare continuă a funcţiilor sistemului politic în vederea unei dezvoltări eficiente şi stabile a întregului organism social. Schimbările funcţional-calitative ale instituţiilor sistemului politic, după părerea lor, includ 3 procese ce reflectă conţinutul modernizării politice:

a) diferenţierea şi specializarea funcţiilor instituţiilor sistemului politic, care reflectă atât procesul complicării relaţiilor lui în rezultatul diversificării acţiunilor subiectului şi obiectului politic cât şi apariţia unor noi grupuri de interese. Sistemul politic trebuie să reacţioneze rapid la apariţia unor noi cerinţe (probleme) care parvin din mediul social exterior. Această reacţie a lui la chemările mediului social se poate produce doar în cazul unei diferenţieri structural-raţionale şi a unei specializări înalte a funcţiilor instituţiilor sistemului politic. Orice instituţie politică (legislativă, executivă, judiciară), după câte se ştie, îndeplineşte funcţii clar şi strict determinate. Pe lângă aceasta, structurile specializate se află într-o interacţiune reciprocă şi formează un sistem intern bine integrat (o astfel de separare, de regulă, nu există în societăţile subdezvoltate în aspect politic).

b) flexibilitatea, receptivitatea sistemului politic la imperativele de inovare, mobilizare. Aceasta din urmă este condiţionată de necesitatea societăţii de a se adapta, acomoda la noile condiţii ale funcţionării sistemului politic, la noile impulsuri şi situaţii, nu rareori imprevizibile, care provin din exterior.

Multitudinea intereselor, necesităţilor şi cerinţelor grupurilor sociale, ale indivizilor condiţionează creşterea probabilităţii confruntării intereselor lor cu cele ale forţelor politice care, se- ntâmplă, se abat de la sarcinile sociale generale, urmărindu-şi propriile lor interese, subiective, şi respectiv, apariţia contradicţiilor şi conflictelor. Soluţionarea acestor conflicte presupune instaurarea unei ordini sociale care-ar asigura progresul social. Pentru aceasta sistemul politic trebuie să fie capabil să găsească şi să mobilizeze resursele necesare pentru a satisface interesele şi scopurile social- generale şi, ca urmare, să depăşească şi conflictele apărute. Mobilizarea acestor resurse presupune: transformarea cerinţelor societăţii în programe şi acţiuni politice adecvate, reale da nu utopice, populiste; elaborarea şi răspândirea în rândul populaţiei a proiectelor acţiunilor colective; elaborarea ideilor politice care ar fi înţelese şi acceptate de populaţie; găsirea resurselor necesare (economice, sociale, informaţionale etc.); autoritatea liderilor politici în rândurile cetăţenilor.

Nivelul de modernizare a sistemului politic reflectă gradul acestei mobilizări şi a potenţialului lui de supravieţuire. Numai sistemul politic complex este capabil să supravieţuiască, deoarece posedă şi foloseşte cu chibzuinţă diverse canale de comunicare şi socializare (instituţiile şcolare, de învăţământ superior, biserica, armata etc.), cultivând la membrii societăţii un comportament politic civilizat, fapt care vorbeşte despre încrederea cetăţenilor în instituţiile puterii politice, confirmă legitimitatea, corectitudinea şi justeţea ei.

c) orientarea eforturilor instituţiilor sistemului politic spre asigurarea echităţii sociale, egalităţii politice a cetăţenilor manifestată în excluderea oricăror limite (sociale, politice, naţionale, rasiale) privind participarea politică a diferitor grupuri sociale; acordarea de posibilităţi tuturor cetăţenilor de a ocupa posturi de conducere indiferent de caracteristicile lor sociale sau naturale; asigurarea caracterului general obligatoriu al legii, universalităţii ei pentru toţi şi fiecare, indiferent de postul, pe care-l ocupă, statutul social, starea economico-financiară, etc.

Un alt punct de vedere privind conţinutul modernizării politice, este expus de politologul american S. Huntington, care leagă dezvoltarea politică cu procesul de instituţionalizare a organizaţiilor şi procedurilor politice. După părerea lui numai structurile, instituţiile de stat

83

democratice şi stabile, alături de respectarea legii, pot asigura o înaltă adaptare a sistemului politic la schimbările venite din mediul social exterior şi capacitatea lui de a reacţiona la noile provocări, tendinţe şi cerinţe sociale.

Trebuie de specificat faptul că cercetătorii neagă existenţa unui sistem politic tradiţional sau contemporan în formă pură, întrucât orice sistem politic include în sine atât elemente tradiţionale cât şi contemporane şi în acest sens constituie un „aliaj”, o combinare a acelor elemente. Numai predominarea unor sau altor elemente, trăsături într-un sistem politic concret va arăta gradul sau nivelul lui de dezvoltare.

Pentru o înţelegere mai clară şi concretă a gradului de modernizare, care în esenţa sa variază de la autor la autor, ni se par binevenite generalizările la subiect pe care le face S.Huntington. Printr-o sistematizare generală de sinteză a literaturii în domeniul dat autorul evidenţiază următoarele caracteristici ale modernizării:

1) este un proces revoluţionar; 2) este complexă (vizează, cel puţin, schimbări în toate domeniile gândirii şi comportamentului uman, printre componentele sale ea include: industrializarea, urbanizarea, mobilitatea socială, diferenţierea, secularizarea, expansiunea, mass-media, difuzarea instrucţiunii, etc.); 3) este sistemică, globală; 4) este de durată; 5) se desfăşoară pe faze sau etape; 6) este reversibilă (adică poate avea caracter invers, nu este privit ca un proces liniar, continuu); 7) progresistă, modernizarea este privită ca inevitabilă, necesară deoarece ea asigură bunăstarea general-umană, materială şi culturală).

Modernizarea politică joacă un rol important în concepţia schimbării politice, unde prima este privită ca trecerea spre o societate industrială, sau mobilizarea socială şi participarea politică, dar în mai mică măsură formarea instituţiilor politice.

2. Semnificaţia modernizării politice în renovareasocietăţii contemporane

Teoria modernizării politice poate fi apreciată ca elaborarea şi justificarea unui model general de dezvoltare a civilizaţiei contemporane, esenţa căreia constă în descrierea caracterului, direcţiei şi conţinutului trecerii de la societatea tradiţională la cea contemporană sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific, a schimbărilor social-structurale, incluzând neapărat în sine revizuirea sistemului valoric şi normativ, formelor vechi de democratizare etc. Ea are un caracter programat, normativ, prevăzând ca statele subdezvoltate, în curs de dezvoltare şi cele ce parcurg perioada de tranziţie să se alinieze la anumiţi indici sociali de performanţă contemporani (occidentali). În literatura de specialitate se disting în fond două etape ale teoriei modernizării.

Prima etapă cuprinde anii 50-60 ai secolului XX, când prin modernizare se subînţelegea nu altceva decât occidentalizare, adică copierea de către alte state, evident inferior dezvoltate, a modelului occidental de dezvoltare politică, care cuprindea - formarea sau consolidarea statelor naţionale, crearea organelor puterii reprezentative, separaţia puterii, introducerea institutului alegerilor etc.. În această perioadă predomina ideea dezvoltării unilaterale: adică statele se dezvoltau neuniform unul faţă de altul, dar totuşi erau orientate spre modernizare. Modernizarea politică se percepea, în primul rând, ca democratizarea statelor în curs de dezvoltare după modelul occidental; în al doilea rând, ea era privită drept consecinţă a unei dezvoltări social-economice reuşite a statelor „lumii a treia”; în al treilea rând, ea era văzută ca rezultatul unei colaborări active şi productive ale statelor lumii a treia cu statele dezvoltate din Europa Occidentală şi S.U.A.; în al patrulea rând, modernizarea mai însemna schimbarea sistemului de valori - dezvoltarea valorilor individuale şi însuşirea tehnologiilor legitimităţii puterii: modalităţile contemporane trebuiau treptat să le strâmtoreze/înlăture pe cele tradiţionale.

Evenimentele anilor 60 au demonstrat imperfecţiunea acestei variante de teorie şi practică a modernizării şi necesitatea dezvoltării, îmbogăţirii, completării ei. Aceasta a dat naştere la două direcţii, sau variante: prima supunea unei critici radicale modernizarea. Acesta a fost un curent răspândit îndeosăbi în Europa occidentală. Autorii şi adepţii acestei direcţii tratau modernizarea ca colonizare şi se pronunţau contra procesului de modernizare după modelul occidental. A doua direcţie

84

o formau exponenţii extremei stângi a statelor occidentale, care criticau teoria modernizării ca fiind o simplificare a dezvoltării, deoarece ea nu lua în consideraţie specificul socio-cultural al societăţii, nu explica mecanismul noilor relaţii şi instituţii etc.

A doua perioadă o constituie anii 70-90, când într-o anumită măsură în baza analizei experienţei anilor precedenţi, se acordă atenţie deosebită legăturii dintre modernizare şi dezvoltare, dar care se tratează în mod diferit: prima este percepută nu ca condiţie a dezvoltării ci ca funcţie a ei. Scop principal al modernizării este considerată schimbarea social-economică, a structurilor politice, care, de fapt, puteau să se producă şi în afara modelului democraţiei occidentale.

Pentru teoriile modernizării ale celui de-al doilea val rămâne în vigoare aceeaşi percepere a ei ca trcere/tranziţie de la societatea tradiţională la cea contemporană, în mersul căreia are loc implementarea instituţiilor, valorilor, modelelor comportamentale occidentale. Concomitent ele pornesc de la necesitatea luării în consideraţie a trăsăturilor individuale - naţionale, geografice, politice, culturale, religioase ş.a. - ale ţărilor respective, folosirii instituţiilor şi valorilor tradiţionale, a metodelor autoritare de transformări sociale. Însăşi procesul modenizării este tratat într-un mod mult mai realist, neexcluzând mişcarea înapoi, recidivele de revenire la aceeaşi poziţie, de unde s-a pornit, ba chiar variante de tupic al schimbărilor.

Tot în această perioadă apar concepţiile „modernizării limitate” şi cea a „crizei modernizării”. Aceste concepţii reflectau caracterul anevoios al modernizării, greutăţile şi contradicţiile care o însoţeau: noile instituţii, norme şi valori de tip modern se înscrieau cu greu în landşaftul societăţilor tradiţionale, care mereu rămân în urmă şi trebuie să le ajungă pe cele ce se află în fruntea umanităţii.

Atenţie deosebită cercetătorii acordă problemei „stabilităţii” dezvoltării politice, calificată drept prim factor al progresului social- economic.

Concepţiile modernizării politice pot fi clasate în două grupe: liberală şi conservatoare. Unii autori evidenţiază şi a treia grupă - cea socialistă.

Autorii direcţiei liberale (G.Almond, S.Verba, R.Dahl) precaută modernizarea politică ca proces care se derulează simultan cu modernizarea economică, socială şi spirituală, conţinutul primei fiind răspândirea treptată a instituţiilor democratice şi creşterea participării politice. Însă dezvoltarea reală a majorităţii dintre ţările Asiei, Africii şi Americii Latine, după părerea unor politologi, au compromis concepţia modernizării politice în stil liberal, şi asta nu numai deatâta că cercurile guvernante ale acestor ţări, de obicei, n-au binevoit să împartă puterea, sau s-o cedeze în genere, dar şi din cauza influenţei destul de impunătoare a participării politice neinstituţionalizate a populaţiei, fapt care a jucat şi joacă un rol negativ, destabilizator pentru societate.

Într-o măsură mai mare ea corespunde celui de-al doilea model - modelului conservativ de modernizare politică - reprezentanţii ei de bază sunt consideraţi S. Huntington şi D. Nelson. Ei consideră, că, într-adevăr, condiţie importantă a modernizării este stabilitatea politică, dar aceasta poate fi asigurată mai efectiv de către regimurile autoritare, de sigur nu oricare din ele, ci doar acelea din ele, care au în frunte lideri ferm orientaţi spre transformări sociale şi care se bucură de autoritate/influenţă în societate şi, mai ales, în armată, adică printre militari. Conducerea politică trebuie să stăpânescă bine situaţia din ţară, s-o analizeze minuţios şi, în bună cunoaştere a situaţiei, să înfăptuiască reforme economice şi sociale, care, la rândul lor, vor pregăti treptat terenul pentru democratizarea statului.

Problemă de bază a modernizării se consideră conflictul între mobilizarea socială, încadrarea cetăţeanului în viaţa politică şi procesul instituţionalizării, existenţei/lipsei unor structuri şi mecanisme de articulare şi agregare a intereselor subiecţilor sociali.

Adepţii direcţiei liberalismului (G. Almond, L. Pye) percep modernizarea ca formare a sistemului social-politic deschis, ca intensificare a mobilităţii şi integrării sociale a cetăţenilor în comunitatea politică.

Eficienţa modernizării depinde de stabilitatea socială, eficienţa dialogului între elită şi societate şi mobilizarea politică a maselor.

Ambele concepţii privesc modernizarea nu ca pe un act spontan, ci ca pe un proces de durată, cu mai multe trepte/etape, cu iniţiatori, conducători şi susţinători-continuatori. Numai în aşa caz ea poate căpăta un caracter ireversibil.

85

Renovarea societăţii contemporane prin intermediul modernizării politice ca de altfel şi cea social-generală se ciocneşte de mai multe obstacole. Printre cele mai răspândite se consideră: politica naţionalistă care conduce la autocraţie; tehnocratismul radical care neglijează necesităţile sociale ale membrilor societăţii; populismul care aduce în jertfă politicii sociale eficacitatea dezvoltării economice; incapacitatea liderilor şi elitelor politice: lipsa voinţei lor politice de a se pătrunde de necesitatea acestui lucru deloc uşor, de a învăţa şi valorifica teoria şi practica ţărilor mai avansate privind modernizarea, de a transmite impusurile modernizării maselor, adică cetăţenilor.

Pentru modernizarea eficientă a statelor este necesar de a atinge trei tipuri de consens între forţele politice de la putere şi opoziţie: primul vizează atitudinea faţă de trecutul dezvoltării societăţii date (minimalizarea oricărui fel de urmărire, înclinaţia spre împăcare între învingători şi învinşi etc.); al doilea presupune elaborarea şi introducerea unor norme sau reguli, fie temporare, pentru desfăşurarea liberelor dezbateri politice drept condiţie importantă de dezvoltare normală şi sănătoasă a societăţii; al treilea prevede determinarea regulilor „jocului politic” ce denotă regimul politic.

Atingerea unei astfel de consensualităţi depinde nu numai de voinţa, curajul şi arta elitei conducătoare sau celei aflate în opoziţie, de capacitatea lor de a purta un dialog cointeresat şi a găsi un punct comun, ci şi de gradul diferenţierii valorice sau ideologice a membrilor societăţii, de participarea lor în schimbul de păreri, în căutarea celor mai bune soluţii. Atingerea acestor trei compromisuri nu poate avea alt impact decât cel pozitiv asupra societăţii în ansamblu: sporeşte autoritatea structurilor politice şi instituţiilor, se consolidează legitimitatea lor, creşte capacitatea puterii să mobilizeze resursele necesare (materiale şi umane) pentru efectuarea reformelor, creşte stabilitatea conducerii, tehnologiile juridice sunt utilizate pe larg în vederea elaborării, adoptării şi realizării deciziilor politice.

Este evident că sistemele politice modernizate posedă un înalt nivel de diferenţiere structurală care se manifestă în existenţa şi funcţionarea eficientă a adunărilor legislative, organelor administrative şi executive, a instituţiilor juridice, partidelor politice, mass-media etc. Fiecare din aceste structuri îşi au statutul propriu, prerogativele, funcţiile, se află în legături şi dependenţe legitime şi transparente, interacţionează şi împreună contribuie la dezvoltarea ascendentă a societăţii - lucruri şi fapte prin care sistemul politic modern se deosebeşte de cel tradiţional, în care funcţiile politice, după cum se ştie, nu sunt îndeplinite de structuri specializate, dar poartă un caracter cumulativ, adică, se intercalează, sunt amestecate şi se realizează de unele şi aceleaşi instituţii.

Evoluţia de la totalitarism spre democraţie actualizează în mod deosebit problema creării unui sistem politic modern, cu instituţii politice specializate care-şi realizează eficient funcţiile sale specifice. Nivelul modernizării noilor instituţii politice este determinat de capacitatea lor de a rezolva următoarele patru grupe de probleme:

- scoaterea de sub controlul sferei polit ce a unei considerabile părţi din resursele economice;- crearea unei structuri sociale deschise;- formarea culturii civice care ar asigura pacea şi securitatea generală, cât de aprinse n-ar fi

confruntările politice dintre diferite forţe, subiecţi politici ş.a. m. d.;- formarea unui sistem viabil de conducere statală şi a unei structuri efective a administraţiei

locale capabilă să se prezinte şi să se manifeste ca o alternativă reală a birocraţiei tradiţional centralizate.

Modernizarea politică ca proces este un imperativ pentru societăţile contemporane aflate în curs de dezvoltare sau tranziţie.

Conţinutul ei poate fi urmărit după următoarele schimbări care se impun:În sfera economică factori importanţi ai modernizării sunt: răspândirea maximală a relaţiilor

economiei de piaţă; industrializarea şi nootehnologizarea; introducerea şi valorificarea modelelor contemporane de investiţii; exploatarea şi utilizarea eficientă a resurselor naturale fără a agrava situaţia ecologică; lărgirea pieţei produselor şi serviciilor, a muncii şi capitalului; urbanizarea; distribuirea eficientă a mărfurilor şi schimbarea modelului consumului; redistribuirea venitului naţional şi altele.

În sfera socială modernizarea presupune: „slăbirea” tipului de societate absolut dependentă de stat şi lărgirea sferei relaţiilor raţionale, izvorâte din autodeterminarea individului în toate aspectele, bazate pe relaţiile economiei de piaţă; diferenţierea structurii sociale; creşterea, lărgirea clasei de mijloc; specializarea funcţiilor instituţiilor obşteşti; secularizarea, adică separarea religiei de stat;

86

schimbarea calitativă a comportamentului oamenilor.În sfera politică modernizarea presupune: formarea unui stat naţional centralizat; apariţia şi

consolidarea unei clase politice competente şi responsabile; crearea unei birocraţii raţionale; găsirea mijlocului de aur privind centralizarea-decentralizarea; dezvoltarea şi eficientizarea pluralizmului politic; asigurarea drepturilor oamenilor; creşterea nivelului comunicării politice; aplicarea tehnologiilor consensuale în elaborarea şi realizarea deciziilor politice; asigurarea legăturii inverse între sistemul politic şi mediul social; participarea înaltă, activă a cetăţenilor în viaţa politică.

În sfera culturală modernizarea presupune: secularizarea,adică afirmarea unei culturi pragmatice, analitice; diferenţierea sistemului spiritual şi axiologic;

pluralismul conştiinţei sociale; sporirea rolului ştiinţei, instruirii şi educaţiei în dezvoltarea durabilă; sporirea cheltuelilor pentru dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului; păstrarea, dezvoltarea, (în unele cazuri crearea) culturii naţionale; pluralismul curentelor ideologice; dezvoltarea mijloacelor informaţionale şi de comunicare în masă, etc.

Semnificaţia modernizării politice poate fi sesizată şi prin problematica trecerii de la tipurile de regimuri nedemocratice la cel democratic. În particular acest proces s-a desfăşurat pe parcursul anilor 70-90 ai sec. XX, graţie schimbărilor şi transformărilor care au avut loc într-un şir de state cum ar fi: Portugalia, Spania, Grecia, ţările Europei de Est etc. Astfel politologii au elaborat teoria trecerii de la autoritarism la democraţie, denumită teoria redemocratizării. În această teorie atenţia este concentrată asupra condiţiilor şi premizelor, forţelor motrice care fac posibilă acestă trecere, căilor şi stadiilor, asupra diverselor modele ale acestei treceri.

În literatura polititologică sunt evidenţiate următoarele căi de trecere la democraţie: a) evoluţionistă sau de transformare - exemplu fiind Spania; b) revoluţionară sau schimbul sau decăderea regimului vechi – exemplu servind Portugalia; c) cucerirea militară – exemple servind Germania şi Japonia.

Savantul american S. Huntington evidenţiază trei modele de trecere de la regimul autoritar la cel democratic:

1. modelul clasic de democratizare (exemple Marea Britanie, elveţia). Acesta se caracterizează prin: limitarea treptată a puterii monarhului; lărgirea treptată a drepturilor cetăţenilor (mai întâi acordarea drepturilor cetăţeneşti (personale), mai apoi celor politice şi mult mai târziu a drepturilor sociale); în acelaşi ritm, treptat se limitează, apoi se lichidează cenzurile electorale; în acelaşi timp are loc lărgirea competenţelor parlamentului care se formează ca putere legislativă supremă şi care controlează guvernul;

2. modelul ciclic (exemple servesc unele ţări ale Americii Latine, Asiei, Africii). Acest model presupune alternarea, sau rânduirea formelor de guvernare democratice şi autoritare însoţite de o atitudine pozitivă a elitei politice faţă de democraţie. În cazul dat guvernanţii aleşi de popor fie că sunt deturnaţi de la putere de către militari, fie că ei înşişi abuzează de putere de teamă să n-o piardă, confruntându-se cu o nepopularitate sporită în rândurile populaţiei şi o opoziţie puternică şi categorică. Acest model confirmă starea firavă, prematură a democraţiei în cadrul culturii politice dominante;

3. modelul dialectic (exemple: Spania, Portugalia, Grecia). El are mult comun cu cel ciclic, şi anume instabilitatea regimurilor politice tranzitorii, însă aici trecerea la democraţie dispune de unele premise interne importante ca de exemplu: industrializarea, formarea clasei de mijloc destul de numeroasă, nivelul înalt de instruire al cetăţenilor, raţionalizarea şi individualizarea conştiinţei de masă ş,a.m.d. Anume aceşti factori şi alţii de acest gen apropie şi facilitează decăderea autoritarismului şi ca rezultat, în urma mai multor rânduiri de regimuri şi forme de guvernare se instalază o democraţie trainică, stabilă şi veritabilă.

Logica generalizată a trecerii la democraţie se poate fundamenta pe două modele de modernizare politică, diferenţa dintre care constă în existenţa sau lipsa consensului între reformatori şi adepţii moderaţi ai sistemului vechi - modelul cooperativ (cooperant) şi modelul concurent.

Primul model dispune de un potenţial vădit de democratism şi presupune: 1) liberalizarea treptată şi consecventă a regimului politic; 2) “demontarea” atentă şi controlată a instituţiilor sistemului, regimului, care ţin de trecut şi nu mai corespund, adică sunt deja depăşite de timp, cu reproducerea înţeleaptă a unora din cele vechi, care şi-au păstrar dreptul la viaţă/existenţă şi constituirea unor

87

instituţii democratice noi; 3) resocializarea populaţiei.Al doilea model presupune: 1) liberalizarea generală, adică atotcuprinzătoare; 2) demontarea

sistemului democratic precedent;3) implementarea cu orice preţ a instituţiilor democratice noi, necătând la împotrivirile, care pot

avea loc de sus sau de jos.Modelul dat de transformare se evidenţiază printr-o liberalizare rapidă şi deseori superficială,

prin petrecerea rapidă a alegerilor democratice în rezultatul cărora elita veche este înstrăinată de la putere. Acest model nu exclude revenirea la nişte regimuri nedemocratice şi mai odioase decât cele anterioare din cauza că noile instituţii politice sunt încă slabe şi neexperimentate.

Exemplu-ilustraţie de modernizare politică de tip socialist poate fi luată China. China reprezintă o ţară mare şi o mare putere, care în mod cum nu se mai poate de original a purces la democratizare şi descentralizare reieşind din condiţiile sale naţionale, respectând tradiţiile şi conştientizând rolul decisiv al economiei în desfăşurarea celorlalte mutaţii - sociale şi politice. Astfel în anii 1978-1990 printr-o politică moderată, treptat s-a ajuns la compatibilitatea a două fenomene aparent contradictorii: planificarea economică şi piaţa liberă (socialismul de piaţă), completându-se cu astfel de elemente ca deideologizarea abordării problemelor economice, schimbarea mentalităţii, trecerea treptată la reforme, valorificarea mecanismelor economiei de piaţă, renunţul la planificarea amănunţită a dezvoltării economiei naţionale şi debirocratizarea administrării.

Este evident că un principiu necesar al modernizării a fost restructurarea sistemului politic prin democratizarea consecventă (controlul asupra statului din partea societăţii, perfecţionarea sistemului de cooperare şi de consultare politică între partidul comunist şi alte partide, întărirea unităţii poporului şi statului, perfecţionarea sistemului de autonomie regională a naţionalităţilor, întărirea puterii instituţiilor de control judiciar şi administrativ) şi perfecţionarea legislaţiei, care-ar asigura continuitatea reformelor şi deschiderea externă, consolidarea factorilor macroeconomici şi îmbunătpţirea funcţionării întreprinderilor ca agenţi ai economiei de piaţă, asigurarea independenţei tribunalelor şi procuraturii, continuarea luptei pentru lichidarea abuzurilor de putere şi corupţiei, combaterea şi reducerea criminalităţii şi infracţiunilor - toate în ansamblu s-au dovedit a fi un imperativ de neamânat pentru a răspunde unei reformări complexe, multidimensionale - economice, sociale, politice, culturale. O astfel de reflecţie a stării de lucruri se comprimă în maxima chineză „tiyong”, care include a)cunoştinţele, b)tradiţiile chineze ca principii fundamentale şi c) îmbogăţite cu cele occidentale şi, ceea ce este important, aplicate consecvent în practică. Desigur modelul chinez de modernizare merită toată atentia, însă se cere de menţionat, că în unele privinţe, cum ar fi nivelul democratizării, drepturile omului ş.a. rămâne încă mult de făcut, fapt pentru care China este criticată de experţii occidentali.

Utilizând cu pricepere cunoştinţele teoriei modernizării alte state pot evita posibilele greşeli, economisi timpul şi mijloacele necesare în efectuarea reformelor. Esenţial este de subliniat că numai o societate deschisă poate face faţă acestor ispitotoare provocări ale contemporaneităţii.

Teoria modernizării reprezintă un sistem interdisciplinar de idei, concepte, care studiază problemele dezvoltării societăţilor tradiţionale şi în tranziţie în corespundere cu cerinţele moderne.Ea nu-şi pierde actualitatea nici pentru alte state, prezentând un mare interes pentru practica social-politică contemporană. O latură a ei, sau altfel spus, o parte componentă, autonomă şi de rol primordial în realizarea ei în viaţă, este modernizarea politică. Aceasta înseamnă nu alt ceva decât necesitatea şi acţiunea corespunzătoare ei, de a organiza sau reorganiza sistemul politic în întreaga lui structură la nivelul cerinţelor şi mijloacelor moderne, deci actuale. Caracteristici majore ale procesului de modernizare politică se consideră: a) potenţarea capacităţii politice prin creşterea funcţiilor statului şi raţionalizarea proceselor de conducere; b) democratizarea, implicând depăşirea sau completarea democraţiei politice prin democraţia economică şi socială, întemeiate pe principiul egalităţii, şi dezvoltarea naţiunii, cu corelativul ei, statul naţional, ca singurul cadru legitim pentru modernizarea politică.

La etapa actuală există o anumită experienţă a modernizării acumulată de astfel de state ca S.U.A., Canada, statele-nucleu al Uniunii Europene - Franţa, Germania, Anglia etc., Republica Sud- Coreiană, Singapore, Tailanda, Indonezia, Filipinele, China ş.a., şi cum n-ar fi ea apreciată ea de

88

diferiţi autori, ea conţine multe elemente raţionale şi utile pentru celelalte ţări.Utilizarea bagajului teoretic şi practic al modernizării politice poate aduce doar foloase statelor

lumii, anticipând sau prevenind posibilele greşeli, accelerând alinierea lor la statele cele mai înaintate, avansate, dezvoltate. Asta nicidecum nu înseamnă şi nu presupune un amestec justificat al ţărilor mai dezvoltate în treburile interne ale celorlalte, cu atât mai mult impunere prin forţă sau dictat al cutăror modele de dezvoltare politică, economică sau de alt fel. Ea presupune înţelepciune din partea ambelor părţi, gătinţă de a studia, analiza, compara, împrumuta din ceea ce este mai valoros şi general- uman, universal din practica celor mai dezvoltate ţări – din toate domeniile existenţei sociale – şi păstrarea identităţii, originalităţii lor. Anume aici liderii şi elitele politice trebuie să-şi manifeste nu numai voinţa şi capacităţile dintre cele mai pozitive, dar şi arta, măestria, iscusinţa.

Modernizarea politică exprimă şi reflectă mecanismul de „restartare” şi perfecţionare a funcţionării sistemului politic în direcţia democratizării, care trebuie să fie corelată armonios cu sfera cultural- spirituală.

În viaţa reală modernizarea complexă, inclusiv cea politică, este un proces anevoios şi contradictoriu. Succesul lui depinde de competenţa conducerii politice, de existenţa liderilor politici de înaltă performanţă, în stare să găseacă limbă comună, înţelegere, coaliţii cu diverse forţe politice şi să asigure consecvent reformele.

Tema 14. Politica internă şi internaţională

Activitatea politică ca teren de muncă are două dimensiuni principale în egală măsură necesare şi importante – interiorul statului concret şi exteriorul lui. Subiecţi ai acestora sunt instituţiile şi structurile respective ale sistemului politic al societăţii date. Primul include atâtea direcţii şi subdirecţii câte domenii ale existenţei şi funcţionării societăţii date sunt gestionate şi reglementate de statul respectiv, de către organele lui abilitate, - iar al doilea include raporturile, nu mai puţin ramificate, cu statele vecine – cu cele din apropiata vecinătate sau cu comunitatea internaţională. Anume despre esenţa şi conţinutul acestora va fi vorba în cele ce urmează.

Planul:1. Esenţa şi direcţiile principale ale politicii interne2. Politica internaţională: obiectivele, subiectul, principiile

1. Esenţa şi direcţiile principale ale politicii interne.

Obiectul politologiei include, alături de cele precăutate în prelegerile precedente, conţinutul şi direcţiile activităţii instituţiilor sistemului politic, şi mai ales ale statului. Acesta din urmă are două mari şi importante câmpuri de activitate – în interiorul ţării respective şi arena internaţională, ţările vecine şi întreaga lume. Transformările, schimbările, ce au loc pe unul din aceste câmpuri se răsfrâng într-un mod sau altul asupra modificărilor de pe celălalt. Un stat oarecare atrage atenţia şi trezeşte interesul comunităţii internaţionale prin ceea ce produce (cât este de căutată şi competitivă producţia dată). Aceasta poate fi atât producţie propriu-zisă, cât şi figurativă – război, insecuritate, epidemii, mizerie, etc. Schimbările şi transformările care au loc într-o societate concretă sunt organic legate şi determinate de unitatea intereselor grupurilor sociale ce se află la putere, unitatea intereselor statului dat şi interacţiunea directă şi indirectă a activităţii politicii interne şi externe.

Politica internă reprezintă activitatea statului şi a organelor sale, a partidelor politice de guvernământ şi altor organizaţii social- politice în interiorul ţării. Ea exprimă relaţiile dintre componentele societale – clase, grupuri sociale, comunităţi etnice în acest domeniu. În cadrul ei se manifestă cele mai profunde şi fundamentale interese ale societăţii, ale tuturor grupurilor din care ea este compusă. În sens larg esenţa politicii interne se reduce la următoarele: 1) formularea sarcinilor principale, elaborarea cursului general de politică internă, determinarea scopurilor imediate şi a celor de perspectivă pe care şi le propune statul dat la etapa concretă a funcţionării sale; 2) elaborarea căilor, mijloacelor, tehnologiilor prin care obiectivele propuse pot fi atinse. După cum demonstrează

89

experienţa istorică aceste tehnologii şi metode pot să corespundă, adică să fie adecvate scopurilor sau să nu corespundă, pot fi umane sau inumane şi altele; 3)selectarea, înaintarea şi repartizarea, pregătirea şi reciclarea cadrelor capabile să transpună în viaţa sarcinile schiţate.

Atitudinea faţă de puterea existentă, faţă de cursul politic promovat de ea reprezintă latura de bază a politicii interne. După cum se ştie aceasta atitudine poate fi diferită – de la susţinerea absolută a cursului politic, al guvernării date, concrete, până la critica lui dură şi insistenţa de a-l renova sau schimba inclusiv până la cerinţa categorică a demisiei guvernării incompetente sau inconsecvente şi a înlocuirii ei cu alta, desigur in corespundere cu prevederile constituţionale şi pe căi non violente.

Cele menţionate în prelegerea trecută – exigenţele faţă de activitatea politică sunt valabile şi aici, şi totodată este important a evidenţia următoarele din cerinţe faţă de politica internă.

Ea trebuie să aibă un pronunţat caracter democratic (masele au dreptul să participe la elaborarea ei atât direct, cât şi indirect; oficialităţile, organele puterii sunt obligaţi să se conducă în politica lor internă de necesităţile, nevoile, interesele mulţimilor, în primul rând al majorităţii) şi uman (grija şi atenţia faţă de om trebuie să fie chintesenţa acestei politici).

Altă cerinţă faţă de politica internă este realismul care presupune că această politică trebuie să izvorască din realităţile obiective, să rezulte din posibilităţile existente, să ţină cont de corelaţia de forţe sociale din ţară dată, să excludă promisiunile deşarte, populismul bazat pe minciună şi utopie, să fie asigurată unitatea intre cuvânt şi faptă, să se ghideze de bunul simţ şi prudenţă.

Politica internă mai trebuie să corespundă principiului moralităţii ceea ce înseamnă adevăr, sinceritate, publicitate, nobleţe în cuvânt şi faptă, excluderea din ea a vicleniei, şireteniei, intrigilor, speculaţiilor ş.a. Ideal politicii interne a societăţii democratice este binele comunitar, sinceritatea, intenţiile blagorodnice, publicitatea, tehnologiile umaniste în atingerea obiectivelor. Atingerea obiectivelor politicii interne este un lucru greu şi practic irealizabil fără elasticitate adică fără utilizarea chibzuită a diferitor resurse şi mijloace, fără adaptarea ei la modificaţiile mediului social intern şi nu rareori şi a celui extern. Aceasta presupune corectarea şi perfecţionarea ei, soluţionarea contradicţiilor găsind permanent „mijlocul de aur”, evitând tensionările şi ciocnirile, găsind consensul, utilizând compromisurile rezonabile, coordonând, cooperând interesele diferitelor grupuri – ceea ce in ansamblu asigură stabilitatea internă şi creează condiţii necesare pentru că statul şi societatea să se dezvolte normal.

Politica internă a unui stat este şi unică (integră) şi multilaterală, multiaspectuală. Ea este unitară în esenţă întrucât rezultă din cursul general politic al statului dat şi concomitent este şi multilaterală după direcţii, după formele şi metodele de organizare a activităţii subiecţilor sociale şi politice în vederea realizării ei. Multilateralitatea politicii interne poate fi analizată conform sferelor fundamentale ale vieţii sociale (economică, sociale, politică, culturală). Totodată pot fi evidenţiate şi câteva direcţii care pot fi definite ca sintetice, adică acestea incluzând mai multe aspecte, cum ar fi spre exemplu: politica agrară, demografică, naţională, ecologică ş.a. Alt nivel de analiză sistemică al politicii interne este cel particular, în cadrul căruia desprindem o sumedenie de ramificaţii – politica financiară, monetară, investiţională, ştiinţifico-tehnică, educaţională, de tineret ş.a.m.d.

Programul sau platforma de acţiuni al unuia sau altuia din domenii (direcţii), independent de cine se află al putere, de regulă, conţine trei elemente de bază: 1) dispoziţiile generale ale politicii (direcţia) în domeniul dată care include principiile şi obiectivele; 2) programul de acţiuni concrete, pe etape, în aceste domeniu; 3) metodele căile şi mijloacele elaborării şi înfăptuirii politicii în domeniul dat.

Înţelegerea corectă a acestor conţinuturi şi folosirea chibzuită, cu pricepere a tuturor resurselor şi posibilităţilor garantează bunăstarea şi stabilitatea, dezvoltarea ascendentă a statului şi societăţii date. Realizarea politicii interne cere de la instituţiile abilitate ale statului, partidele politice, elitele politice, cunoştinţe solide şi multilaterale, iscusinţă, îndemnare şi profesionalism, influenţă înţeleaptă şi pricepută asupra maselor largi.

Neglijarea de către instituţiile statului a cărorva din sarcinile politicii interne, agravarea stării sociale a cărorva din grupurile sociale, ignorarea intereselor şi necesităţilor vitale este în stare să destabilizeze situaţia, provocând tensionări nedorite, chiar acţiuni de masă de protest (de tipul celor care s-au desfăşurat în anul 2005 în Rusia în legătură cu nominalizarea înlesnirilor anumitor pături sociale, când o parte din populaţie le-au acceptat, rămânând mulţumite, iar alta a fost categoric contra:

90

primele au fost în câştig, iar a doua fiind în pierdere, din care cauză au inundat pieţele şi locurile publice din diferite oraşe scandând: „Revoluţie…!!!”. Este un exemplu – ilustraţie, când un funcţionar de stat, un ministru, în genere bine intenţionat nu a gândit până la capăt tehnologiile aplicării legii sau dispoziţiei de rigoare, din care cauză au fost puse în mişcare categorii şi pături sociale destul de largi din populaţia Rusiei.)

2. Politica internaţională: obiectivele, subiectul, principiile.

Obiectul politologiei cuprinde şi analiza evenimentelor, fenomenelor şi proceselor de pe arena mondială şi internaţională, care îşi au ecoul lor specific asupra celor ce se petrec în interiorul unor sau altor state. În legătură cu acestea se operează cu noţiunile „politică externă”, „politică mondială”, „politică internaţională”. Ultima se impune drept politica marilor puteri. Unii autori o califică chiar disciplină aparte care studiază interacţiunea dintre state şi, într- un sens mai larg, funcţionarea sistemului internaţional ca întreg. Ea poate fi concepută şi ca un domeniu multidisciplinar, concentrând laolaltă aspecte internaţionale ale politicii, economiei, istoriei, dreptului şi sociologiei, şi ca o metadisciplină care se axează pe structurile sistemice şi modelele de interacţiune ale speciei umane luate ca întreg. Ea şi-a dobândit propria identitate după primul război mondial. Principalii ei câmpi includ: economia, politica internaţională, organizaţiile internaţionale, politica externă, studii strategice şi cercetări asupra păcii.

Politica internaţională include relaţiile dintre state, totalitatea interacţiunilor lor în cadrul sistemului internaţional. Subiecte ale politicii internaţionale sunt nu numai statele mari, dar şi alţi actori (agenţi) colectivi, cum sunt corporaţiile multinaţionale, grupurile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale.

Politica mondiala reprezintă totalitatea acţiunilor externe ale subiectelor de bază ale dreptului internaţional. Evident subiecte de bază în cazul dat sunt statele mari ale lumii, marile puteri cu influenţă majoră pe arena internaţională. Anume ele, mai întâi de toate, sunt ţesătura vie a relaţiilor internaţiunale, de sigur în raport cu alte state - mai mici, mai puţin sau slab dezvoltate, dar care tot participă în viaţa politică internaţională. Subiecţi ai politicii mondiale sunt deasemenea structurile obşteşti şi internaţionale zonale/regionale, continentale etc., grupări şi alianţe de state - europene, euro-asiatice, africane, latino-americane ş.a. de acest gen, precum şi ONU cu toate instituţiile sale, care prin activitatea la nivel global şi în conformitate cu împuternicirile investite de comunităţile politice respective au o pondere sporită în monitorizarea şi reglementarea proceselor şi evenimentelor care au loc în lume.

Politica externă ţine de activitatea statului concret pe arena internaţională, de relaţiile lui cu alte state. Ea este chemată să reglementeze relaţiile reciproce cu alte state şi popoare, să creeze condiţii favorabile externe pentru rezolvarea problemelor şi sarcinilor sale interne. Este necesar de a nu identifica noţiunile politică mondială şi politică externă. Cea din urmă pe bună dreptate este calificată drept prelungirea, continuarea politicii interne, extinderea ei la relaţiile cu alte state pe diferite căi şi utilizând diferite mijloace.

Aşadar, la general vorbind cursul de politică externă a unui stat este o continuare a politicii sale interne (măcar ca unii autori contestă această concepere a politicii externe). El rezultă din esenţa şi caracterul orânduirii de stat, regimului politic intern. La rândul său politica externă influenţează asupra celei interne, am putea spune o completează. În ultima instanţă ambele rezolvă una şi aceeaşi sarcină – asigură menţinerea şi consolidarea sistemului de relaţii sociale şi politice existent în ţara dată, dar pe căi şi cu mijloace specifice: în cazul politicii interne metodele şi tehnologiile aplicate rezultă din faptul că statul deţine monopolul asupra puterii politice, dispunând de mai multe pârghii pentru menţinerea acestei orânduiri, pe când în politica externă şi internaţională lipseşte acel unic centru de putere, aici activează state în principiu suverane, şi respectiv, relaţiile dintre ele se compun din rezultatele tratativelor, negocierilor, acordurilor ş.a.m.d., atingerii a tot felul de compromisuri.

Scopul principal al politicii externe este asigurarea de condiţii externe din cele mai favorabile pentru realizarea intereselor statului dat, a prosperităţii poporului său. În acelaşi timp politica externă îşi are specificul său, condiţionat de caracterul statelor contemporane, interesele lor, programele,

91

scopurile ş.a.m.d., necoincizând întotdeauna, ceea ce necesită acorduri, articulare cu bunăvoinţa subiecţilor dreptului internaţional, al statelor lumii, numărul cărora întrce circa 200. Asta şi face ca politica externă a oricărui stat concret să fie un lucru deloc simplu,

Politica externă a statului se elaborează în corespundere cu normele constituţionale ale statului dat, dar totodată, trebuie să se ţină cont şi de normele dreptului internaţional. Primatul sau supremaţia în metodica soluţionării chestiunilor dintre cele mai serioase, grele şi grave care pot apărea între diferite state şi care ţin de politica externă, trebuie să revină normelor dreptului internaţional. Acestea dispun de un potenţial reglementator destul de mare datorită faptului, că în ele este generalizată experienţa întregii comunităţi internaţionale, mai ales din epoca contemporană.

Această experienţă acumulată a omenirii este comprimată în principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Acestea se caracterizează prin maximă generalitate tridimensională (1) sunt aplicabile tuturor relaţiilor internaţionale reglementate de dreptul internaţional; 2) sunt rezultatul unui proces de maximă abstract izare şi generalizare a ceea ce este esenţial în întregul sistem al dreptului internaţional public; 3) sunt rezultatul acordului de voinţă al cvasimajorităţii statelor şi se aplică tuturor acestora, inclusiv altor subiecte de drept internaţional). Lor le mai este propriu:

Caracterul de universalitate (sunt consacrate pe calea cutumelor generale sau pe calea tratatelor multilaterale);

Caracterul juridic obligatoriu (care rezulta din conţinutul normativ al principiilor fundamentale);Se consideră ca au caracter imperativ (sunt norme jus cogens).Între principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu există o ierarhie recunoscută, deşi

principiul suveranităţii şi egalităţii prezintă o importanţă cu totul aparte, precum şi faptul că principiilor fundamentale le mai este proprie calitatea de a fi interdependente, de a se condiţiona reciproc, în sensul că ele constituie un ansamblu unitar, în cadrul căruia respectarea unuia dintre ele, înseamnă respectarea celorlalte, şi pe cale de consecinţă, încălcarea unuia atrage după sine nerespectarea celorlalte principii, provocând grave pericole pentru viaţa internaţională.

Principiile fundamentale au un caracter dinamic: deşi ele prezintă un înalt grad de perenitate, ele nu au un conţinut imuabil, ci evoluează în concordanţă cu dinamica relaţiilor internaţionale, cu dinamica valorilor care la consacră.

Pe parcursul evoluţiei istorice sistemul principiilor se modifică pentru a reflecta aceste transformări, apărând principii noi în funcţie de apariţia unor noi valori care se cer apărate şi consacrate prin ansamblul reglementărilor de drept internaţional. Acestea din urmă subliniază prin conţinutul lor ideatic şi valoric ceea ce trebuie să fie, codificând permanent în conţinutul lor normativ ceea ce este. Aici pot fi menţionate mutaţiile suferite de principiul suveranităţii, sau pe care posibil să le sufere principiul neamestecului în treburile interne.

Principiile susenumerate sunt consfinţite în principal în astfel de documente: Carta O.N.U. (art.2), Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. din 1970 referitoare la „principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state în conformitate cu Carta O.N.U. (Rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970)”, Actul Final al CSCE de la Helsinki (1975).

Carta O.N.U. conţine următoarele principii: 1) egalitatea suverană a statelor; 2) îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiunilor asumate; 3) reglementarea paşnică a diferendelor internaţională; 4) nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice; 5) neamestecul în treburile interne.

Declaraţia de la 1970 le completează cu următoarele principii: 6) autodeterminarea popoarelor şi 7)cooperarea internaţională.

Actul Final de la Helsinki accentuează alte principii: 8) inviolabilitatea frontierelor; 9) integritatea teritorială; 10) respectarea drepturilor omului, aducând o serie de precizări referitoare: respectarea drepturilor inerente suveranităţii, caracterul permanent al drepturilor popoarelor de dispune de ele însele.

Şi totuşi practica socială în domeniul relaţiilor internaţionale în ultimul timp devine extrem de complicată încât necesită tehnologii neordinare. Nu de fiecare dată prevederile dreptului internaţional garantează soluţionarea cutării sau cutării chestiuni. Este trist când unele state se retrag din nişte tratate internaţionale de importanţă majoră pentru securitatea europeană şi mondială.

92

Politica externă este promovată de mai multe subiecte statale – Şeful statului, Parlamentul (Comisia respectivă), Guvernul (în special ministerul de resort), Ambasadele şi Consulatele statului respectiv în alte ţări, reprezentanţele aceluiaşi stat pe lângă organizaţiile internaţionale, - fiecare dintre acestea avându-şi împuternicirile concrete, dar toate împreună sunt chemate să reprezinte şi să promoveze interesele propriului stat în relaţiile cu organismele internaţionale.

Actor important a politicii externe este şi diplomaţia populară, care poartă un caracter neoficial, acestea sunt diferite asociaţii non politice (exemplul „Dacia” în RM), ale oamenilor de creaţie (savanţilor, scriitorilor), organizaţii feministe, de tineret, pacifiste etc. chiar imigranţii, mai ales cei organizaţi şi legali care se aranjează la munci peste hotare provizoriu sau îşi schimbă reşedinţa în alte ţări… Toţi în ansamblu creează imaginea plenară despre ţara de origine, nivelul culturii şi democraţiei, competenţele şi profesionalismul lucrătorilor ş.a.m.d. contribuie la cunoaşterea şi apropierea dintre ţări şi popoare.

Activitatea din cadrul politicii externe din totdeauna suportă influenţa mai multor factori, dar mai ales al partidelor politice care se află la putere de oarece ele sunt implicate în chestiunile statului într-o măsură mai mare sau mai mică determină linia politicii lui externe. De aici rezultă, că politica oricărui stat sau comuniuni de state (europene, africane, latino-americane etc.) pe arena internaţională este condiţionată de interesele forţelor social-politice care domină în societate, adică forţelor care deţin puterea.

Ciocnirea diverselor interese, exponenţi ai cărora sunt forţe politice diametral opuse pe arena internaţională a condus pe parcursul istoriei la presiune politică şi economică a unor state asupra altora, la susţinerea reacţiei interne, organizarea diversiunilor de tot felul, organizarea comploturilor, loviturilor de stat şi altora. Istoria politică generalizată a lumii demonstrează că în lume au fost şi există state pacifiste, state neutre (nealiniate) şi state războinice – focare de nelinişti în diferite zone sau regiuni ale lumii şi poate chiar focare de război (rece sau civil). Aceeaşi istorie confirmă că nu poate fi răsturnată sau descurajată setea unor state de a fi sau a deveni supraputeri – fie zonale, fie continentale, sau mondiale, de a domina lumea. În diferite perioade istorice liderii de acest gen se rânduiau datorită combinaţiilor de circumstanţe, însă in secolele XX şi XXI, odată cu progresele înregistrate în industria de război, cu intenţiile tot mai multor state de a-şi asigura o securitate mult mai trainică, prin a stăpâni, a intra în posesia celor mai performante tehnologii de omucidere, gândul la dominaţie mondială este extrem de periculos, dacă nu chiar criminal. De aceea sarcina fundamentală a politicii externe, a tuturor statelor s-ar cuveni sa fie dezvoltarea cooperării şi colaborării în scopuri paşnice şi creative, construirea unei astfel de reţele de relaţii internaţionale, care ar exclude violenţa şi războaiele din arsenalul de mijloace chemate să le asigure interesele şi securitatea. Într-o astfel de situaţie nici o ţară nu poate pretinde la o securitate mai garantată decât celelalte: securitatea trebuie să fie internaţională, adică numai generală, universală – adică a tuturor statelor – mari şi mici, bogate şi sărace, dezvoltate şi mai puţin dezvoltate.

Politica externă a oricărui stat se cuvine să reiasă din conştientizarea interdependenţei, interacţiunii, unităţii şi diversităţii lumii, ţărilor şi popoarelor care constituie bogăţia ei, să contribuie la triumful valorilor general-umane – vieţii, păcii, colaborării, progresului, umanismului.

În timpurile noastre sporeşte ca niciodată rolul şi importanşa soluţionării problemelor globale şi regionale - pacea şi securitatea, ecologia, terorismul, SIDA , gripa aviară etc. ; în acesată direcţie se impun nu numai acţiuni coordonate ci şi o anumită corectare, reorientare a politicii interne a statelor. Prin aceasta politica externă o consolidează, întăreşte pe cea internă şi în acelaşi timp o nivelează, aducând-o într-o mai mare sau mai mică corespundere cu realităţile internaţionale, legităţile şi criteriile dezvoltării mondiale.

Din cele expuse mai sus rezultă că fiecare dintre state trebuie să exploreze la maximum atât potenţialul său intern cât şi legăturile cu întreaga comunitate internaţională pentru a face faţă tuturor cerinţelor şi provocărilor, mai ales, legate de complicatele şi controversatele procese ale globalizării.

În toate statele contemporane, deşi în măsură diferită se manifestă tendinţe contrarii – centripete ăi centrifuge: pe de o parte, dezvoltarea legăturilor economice, factori internaţionali de diferit gen forţează, împing statele către centralizare, iar pe de alta – mai ales la sfârşitul secolului XX s-au activizat forţele centrifuge, atestându-se o nemaivăzută activizare a politicii regionale şi locale. Fiecare

93

dintre state trebuie să răspundă la această provocare, să-şi găsească propria sa doză de centralizare şi concomitent prin distribuirea cât mai proporţională a puterii, să lărgească sfera participării politice a membrilor societăţii, să apropie guvernul de popor, să ridice nivelul activismului civic şi politic al cetăţenilor pentru a-şi atinge cu succes scopurile.

Pentru contemporaneitate este extrem de important ca politicile - internă, externă şi internaţională - prin întregul lor ansamblu de subiecţi şi conţinuturi să armonizeze, să nu aibă contradicţii antagoniste între ele, să se ghideze de interesele general umane, să asigire viaţa, pacea şi stabilitatea, bunăstarea şi prosperitatea tuturor oamenilor.

Tema 15. Cultura politică

Pînă la această temă, de sfârşit în cazul ciclului nostru de prelegeri, termenul de cultură politică a fost folosit nu odată, întrucât anume ea stă la baza tipologiei sistemelor politice, a liderismului politic, de ea depinde modul cum decurge procesul şi modernizarea politică, consensualitatea societăţii, adică capacitatea instituţiilor puterii de agregare şi armonizare a intereselor subiecţilor sociali în depăşirea neînţelegerilor sau conflictelor politice ş.a.m.d.

Prin prima prelegere am făcut cunoştinţă cu specificul politologiei în familia ştiinţelor socioumane, iar în continuare am trecut principalele ei teme, sau cele mai generale, fundamentale, pentru ca în final să subliniem neostenit, că a cunoaşte ştiinţa despre politică este necesar şi de o importanţă majoră în afirmarea personalităţii de orice profesie n-ar fi ea: cunoscând-o şi posedând-o cu pricepere fiecare cetăţean se poate manifesta, pe lângă multe altele, şi ca arhitector al lumii Politicului, mai întâi de toate şi în primul rând, în propria ţară. Anume despre cultura politică într-o altă formă, mai esenţială şi particulară decât s-a vorbit tangenţial în alte cazuri, va fi vorba în prelegerea dată.

Planul:

1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei.2. Tipologia culturii politice.3. Socializarea politică.

1. Conceptul de cultură politică şi dimensiunile ei

Cultura politică este un fenomen social deosebit, legat cu viaţa spirituală a oamenilor, valorile, tradiţiile şi obiceiurile lor. Cultura politică are o istorie lungă ca de altfel şi politica în genere. Într-o măsură sau alta ea era descrisă deja în antichitate de către aşa gânditori cum ar fi Confucius, Aristotel, Platon ş.a. Cu toate acestea însăşi termenul „Cultura politică” apare cu mult mai târziu. Pentru prima dată în circuitul ştiinţific acest termen a fost introdus de către istoricianul-iluminist german I. Gherner în secolul al XVIII-lea. Mai mult ca atât pe o bază empirică solidă conceptul „Cultura politică” s- a constituit nu demult, în anii 60 ai secolului al XX-lea datorită investigaţiilor internaţionale realizate de mai mulţi politologi.

În literatura politologică contemporană conceptul „Cultura politică” se analizează sub aspectul îmbinării a două cuvinte – „cultura” şi „politica”. Supunând analizei această îmbinare de cuvinte îi putem defini mai clar specificul: când punem accentul pe cuvântul cultură politică suntem obligaţi să-i evidenţiem specificul faţă de alte laturi ale culturii – generală, economică, morală, ecologică, etc., schimbând accentul pe a doua parte a îmbinării de cuvinte date, este necesar să distingem specificul culturii politice în raport cu alte forme de manifestare a politicului – sistemul politic, procesul politic, regimul politic, etc., astfel pe de o parte cultura politică este o varietate de cultură, iar pe de altă parte - o formă de manifestare a politicului. Atât politica cât şi cultura se interpătrund, se raportează la toate sferele sau domeniile vieţii sociale (spre exemplu: politica economică – cultura economică, politica socială – cultura în domeniul vieţii sociale, etc.)

Cultura politică este un element importat al conştiinţei sociale, care deserveşte sistemul politic, asigură calitatea funcţionării lui. Ea de asemenea determină comportamentul politic a majorităţii

94

cetăţenilor.Totodată cultura politică nu numai că deserveşte sistemul politic în genere, ea însăşi contribuie la

modernizarea şi perfecţionarea lui. Cultura politică reflectă procesul formării şi realizării potenţialului intelectual al subiecţilor vieţii sociale (personalitate, grup social, pătură socială, clasă, societate), în activitatea social-politică (iar indirect – în orice activitate socială), scopurile ei, mijloacele, metodele, rezultatele. Cultura politică dezvăluie gradul dezvoltării omului ca subiect al transformărilor sociale, de regulă de perfecţionare a lor.

Anume în cele expuse constă esenţa culturii politice – legătura ei indisolubilă cu formarea omului ca militant activ, ca subiect al dezvoltării sociale. Adică omul, cetăţeanul, este prim- purtătorul culturii politice, însă fiecare persoană, individ are nivelul său de conştiinţă, de experienţă socială, are particularităţile sale individuale, originale. Cultura politică a individului, grupului social, păturii sociale, clasei, societăţii în genere, nu poate să se formeze în afara condiţiilor social-economice existente. Pentru a o forma, educa şi analiza este necesar să se ţină cont de asemenea de specificul muncii profesionale a fiecăruia.

În literatura politologică există mai multe definiţii ale culturii politice. Ne vom referi la una din ele, care după părerea noastră, este foarte laconică şi corespunde cerinţelor definiţiei. Aşadar, cultura politică reprezintă caracteristica sau dimensiunea politică a personalităţii, grupului social, păturii, clasei, sau a altor comunităţi, a societăţii în ansamblu, care corespunde cerinţelor de însemnătate general-umană şi integrează cunoştinţele politice şi conştiinţa politică şi care se exteriorizează în practica politică, experienţa politică, activitatea politică a subiecţilor respectivi.

Indiferent de modul în care este definită şi interpretată cultura politică, ea trebuie concepută, după cum s-a spus mai sus, în două aspecte:

1) ca parte componentă a culturii şi civilizaţiei;2) ca dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, a vieţii politice în genere.Aşadar, prin termenul cultură politică subînţelegem ansamblul cunoştinţelor, valorilor, normelor,

convingerilor, idealurilor, sentimentelor, experienţei şi modalităţilor de gândire de natură politică, care alimentează şi asistă funcţionarea sistemului politic. O astfel de tratare a culturii politice reflectă mai mult aspectul ei general teoretic. Analizând-o mai detaliat putem desprinde şi evidenţia următoarele ei elemente structurale, adică componente: a) concepţiile, strategiile, programele, ideologiile şi doctrinele politice care orientează şi fundamentează activitatea partidelor politice, mişcările şi formaţiunile politice din societate; b) instituţiile politice statale sau extrastatale din societate, formaţiunile şi partidele politice, liderii acestora; c) normele şi valorile generale ale societăţii respective, în special cele ce se referă la acţiunea şi conduita politică.

Nivelul dezvoltării culturii politice, eficienţa, calitatea şi randamentul practicii politice nu sunt aceleaşi în toate societăţile, ele depind de o serie de factori cum ar fi: natura regimului politic şi a formei de guvernământ; nivelul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale din cadrul societăţii respective; gradul şi nivelul organizării vieţii politice, şi îndeosebi al democratismului ei; tradiţiile, obiceiurile şi normele care reglementează viaţa socială atât cele istorice, cât şi cele contemporane, inclusiv, particularităţile dezvoltării social-istorice a statului şi societăţii date.

Fiind o dimensiune a proceselor politice, a sistemului politic, atât sub aspect structural, cât şi funcţional, cultura politică implică o serie de dimensiuni proprii:

Dimensiunea cognitivă, care include cunoştinţele, informaţiile, datele despre sistemul politic, procesele politice şi faptele politice;

Dimensiunea social-psihologică, care include emoţiile, sentimentele, retrăirile generale vizând existenţa şi funcţionarea politicului. Acestea pot fi de simpatie sau antipatie, conlucrare, colaborare, indiferenţă sau pasivitate;

Dimensiunea normativă, care include ansamblul de reguli, norme, care reglementează activitatea şi funcţionalitatea politicului; Dimensiunea axiologică, ce cuprinde valorile politice, evoluţia lor permanentă prin care se evaluează corespunzător unui anumit criteriu ale practicii sistemului politic, ale funcţionalităţii lui, se stabilesc priorităţi de acţiune, se determină utilitatea, sensul activităţilor, etc. Acestea-s extrem de importante în programarea acţiunii în elaborarea strategiei şi tacticii, dar şi pentru corelarea „din mers” a acţiunilor unui actor politic sau altuia.

95

2. Tipologia culturii politice

Influenţa culturii politice asupra vieţii politice reale depinde de tipul ei, de stabilitatea ei calitativă. Clasificarea tipului de cultură politică apreciată drept clasică a fost înaintată de politologii americani G. Almond şi C. Verba în lucrarea „Cultura civilă”. În baza analizei rezultatelor cercetărilor efectuate, ei evidenţ iază trei tipuri de cultură politică:

Cultura politică parohială (provincială sau locală). Acest tip de cultură este caracteristic unei zone restrânse - satului, etniei, regiunii unde instituţiile de bază sunt primăria, şcoala, biserica. Nu există o conştientizare a sistemului politic în întregime, a politicii statului în genere. Cunoştinţele, sentimentele, judecăţile de valoare sunt orientate spre acestea unităţi. Pentru acest tip de cultură sunt caracteristice: indiferenţa faţă de politică; împletirea reprezentărilor economice, politice şi religioase; competenţă politică şi activitate politică redusă, minimă. Nu se conştientizează importanţa problemelor de interes naţional şi global.

Cultura politică de supunere (de subordonare). Acest tip de cultură corespunde unor comunităţi reglate de valori naţionale. Prin dimensiunile şi funcţionalitatea sa, acest tip de cultură se caracterizează prin aceea că oamenii sunt conştienţi de sistemul politic, de valoarea şi rolul lui, însă ei au o atitudine pasivă, dezinteresată faţă de politică. Marea majoritate a subiecţilor sociali nu cred, nu sunt convinşi că pot juca vre-un rol în procesul decizional. Ei cred că sistemul politic este atât de perfect încât le va proteja viaţa şi personalitatea, că el va funcţiona bine, avantajele vor fi bune pentru toţi cetăţenii, fără ca ei sa-şi exprime careva cerinţe sau să manifeste careva iniţiative. De la dânşii se cere doar numai să respecte deciziile şi regulile corespunzătoare unei etici a supunerii.

În sistemele totalitare acest tip de cultură politică îmbracă forma unei culturi de subordonare totală a cetăţenilor şi societăţii care, de fapt, asigură promovarea intereselor mai mult a celor aflaţi la putere.

Cultura politică participativă. Pentru acest tip de cultură e caracteristic interesul foarte înalt al cetăţenilor faţă de politică, nivel înalt de informare, aspiraţia de a realiza cu ajutorul puterii propriile interese şi scopuri, activism înalt. Cetăţenii – purtători ai acestei culturi politice sunt conştienţi de necesitatea participării în viaţa politică, sunt convinşi că prin implicarea conştientă pot juca un rol major în luarea deciziilor, în funcţionarea eficientă a sistemului politic. În acest caz, membrii societăţii dispun de instruire politică, de educaţie şi de cultură politică necesară participării, iar societatea, la rândul ei, le oferă cetăţenilor cadrul politic adecvat acestei manifestări. Este de la sine înţeles, că acest tip de cultură politică este propriu sistemelor democratice.

Şi totuşi, în literatura politologică, se subliniază că nici unul din aceste tipuri de cultură politică nu poate fi baza sau garanţia stabilităţii democraţiei. Cultura patriarhală, de exemplu, caracterizează societăţi nedezvolate, din punct de vedere economic, cărora le este străină democraţia contemporană. Cultura politică de supunere mai mult este adecvată formelor autoritare de conducere, cultura participativă presupune lupta politică acută pentru putere însoţită nu rareori de instabilitate. De aceea ni se pare că cea mai adecvată democraţiei contemporane reprezentative ar fi cultura civilă. Ea poate fi apreciată ca o sinteză a culturii de supunere şi celei participative, satisfăcând condiţii favorabile pentru democraţie: aprecierea, împăcarea extremelor sociale şi politice, loialitatea cetăţenilor faţă de elitele politice şi controlul maselor asupra activităţii lor; echilibrul stabilităţii şi dezvoltării, activismul politic al maselor şi profesionalismul politicienilor; controlul din partea societăţii civile asupra activităţii guvernanţilor, flexibilitatea opţiunilor politice a cetăţenilor şi responsabilitatea lor politică; gătinţa tuturor de a respecta legile.

Bineînţeles, că şi această cultură are neajunsurile sale, nu este ideală. Ea presupune diminuarea interesului cetăţenilor faţă de politică, mai ales în perioada funcţionării eficiente a sistemului politic şi a bunăstării sociale a populaţiei; sporirea activismului politic în situaţii critice, sau în cazurile funcţionării ineficiente a puterii, încălcării de către ea a Constituţiei etc..

Din combinarea celor trei tipuri de cultură politică nu sunt excluse forme hibride: parohială – de supunere; de supunere – participativă; parohială – participativă. Ne solidarizăm cu acei autori, care susţin că cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă, combinând în proporţii variabile cele trei

96

culturi în funcţie de criteriile care au fost arătate mai sus. Ceea ce echilibrează armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. În lucrarea lui Almond şi Verba este evidenţiată corelaţia necesară dintre participarea politică şi participarea socială, dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului social global, ori anume aceasta caracterizează funcţionarea eficientă a unui regim democratic.

Aşadar cultura politică are un impact asupra sistemului politic din care ea face parte. Cetăţeanul, care aparţine unei democraţii posedă şi demonstrează o cultură raţional-activă, adică la/sau în societate există aşteptarea ca el să nu fie pasiv şi indiferent, ci activ în politică, să se ghideze de raţiune, nu de emoţii în abordarea politicii, că este bine informat şi că deciziile sale nu sunt mofturi sau capricii dar sunt întemeiate pe calcul atent, pe corelarea propriilor interese cu cele ale colectivităţii, pe etica responsabilităţii. Este un lucru incontestabil, că atâta vreme cât cetăţenii nu se implică în politică, nu acţionează la standardele culturii raţional-active, democraţia este puţin probabilă, practic se află în eşec. Nivelul scăzut de cultură politică, subinformarea, apatia, pasivitatea cetăţeanului constituie indicii unei democraţii slabe, bolnăvicioase.

Raportul dintre cultura politică şi democraţie este mediat şi de alte paradigme explicative, cum ar fi – dezvoltarea economică, jocul forţelor istorice şi culturale, particularităţile naţionale: acestea pot favoriza sau bloca dezvoltarea democraţiei ca expresie a culturii politice participative. Totul depinde de logica situaţiilor de interacţiune între micro şi macropolitic, între actori şi evenimente, deoarece prin acest joc se creează identităţile colective şi sistemele de atitudini.

O cultură politică naţională totdeauna este marcată de specificul dezvoltării sale istorice, de condiţiile geopolitice, de succesiunea regimurilor politice, de matricea culturii sale populare. Dacă să facem o retrospectivă a istoriei neamului nostru român ne vom convinge de adevărul acestei teze: cultura politică nu include numai sistemele de atitudini, credinţe şi sentimente care dau un sens acţiunii politice la un moment dat. Componentele ei de bază nu sunt numai atitudinile, motivaţiile şi capacitatea de a convieţui. Ea include neapărat şi totodată dimensiunea istorică a conştiinţei naţionale, reflectată în specificul naţional, perceput ca mod specific de a gândi şi reacţiona la problemele fundamentale ale existenţei, şi nu în ultimul rând, la cele politice.

Ne solidarizăm cu specialiştii din ţările lovite atât de greu de condiţiile istorice vitrege, care include în calitate de elemente intrinseci ale culturii politice a popoarelor respective – polonezi, români, ucraineni ş. a. – dimensiunile conştiinţei naţionale, problematica statului unitar, continuitatea idealurilor naţionale. Are perfectă dreptate Wladislaw Markiewicz când prin cultură politică înţelege acele elemente, istoriceşte constituite, în cultură, luată global, care vizează valorile recunoscute şi aşteptate de către o colectivitate dată, referitoare, în primul rând, deşi nu exclusiv, la sistemul puterii de stat. Astfel cultura politică ni se prezintă ca un efect al procesului istoric îndelungat şi un produs al coabitării sociale, schimbătoare în timp. Asemeni altor valori culturale, valorile culturii politice se subordonează legilor moştenirii culturale, în sensul că valorile se subordonează liniilor dominante de acţiune din cadrul unui model cultural, se obiectivează sub forma unor norme de comportament, a unor obiceiuri, instituţii şi organizaţii politice care influenţează, orientează şi controlează comportamentul politic al membrilor unei comunităţi naţionale. Ca model de comportament – atitudini şi orientări politice individuale – indus de modelele culturale, cultura politică poate fi considerată metasocializare politică, în sensul că atât agenţii, cât şi subiecţii socializării nu pot depăşi orbitele gravitaţionale ale modelului.

Cultura politică reflectă în conştiinţa (şi subconştiinţa) oamenilor fenomene temeinice ale vieţii spirituale, proprii formaţiunilor sociale, în primul rând, naţiunilor, statelor, civilizaţiilor din care fac parte. Necătând la faptul, că ea reprezintă un sistem relativ integru al valorilor, al normelor, al standardelor şi al modelelor aceasta nicidecum nu exclude neomogenitatea internă a culturii politice, existenţa în ea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a unor elemente autonome apreciate prin termenul subcultură.

Diversele grupuri sociale din care este compusă societatea – naţionale (de exemplu minorităţi etnice), sociale (pături, clase), demografice (tineret, oameni de vârstă medie, de vârstă înaintată), politice (elite politice, lucrătorii instituţiilor de stat), religioase (creştinii, budiştii, islamiştii, etc.), locale (urban, rural, capitală), etc. îşi au particularităţile sale în perceperea (înţelegerea) libertăţii,

97

democraţiei, puterii, statului ş.a.m.d. manifestă diferit activism politic. Adică, sistemul de valori şi formele de conduită a acestor grupuri sociale se deosebesc considerabil de cultura politică dominantă în societatea dată.

Cultura politică este o formaţiune foarte bogată după conţinut, ce include toate orientările omului asupra întregului ansamblu dintre cele mai principale fenomene politice şi, e natural, că cultura politică nu poate fi o sumă a subculturilor politice, a grupurilor sociale, care au fost enumerate mai sus. Cultura politică îmbină în sine cei mai stabili, tipici indici, ce caracterizează conştiinţa politică şi comportamentul majorităţii populaţiei, acele stereotipuri politice care domină, care sunt mai frecvenţi în societatea dată. Anume această cultură este cultura politică a societăţii şi are caracter structural. În dependenţă de criterii structurizării pot fi evidenţiate şi elementele corespunzătoare, sau părţile componente ale culturii politice. În literatura politologică se folosesc diferiţi criterii şi se propun diferite structuri şi elemente.

Ne vom referi doar la structura culturii politice propusă de cercetătorul german N. Koaze. În cadrul culturii politice el evidenţiază următoarele domenii sau elemente foarte importante:

Orientările, care vizează atitudinea faţă de sistemul politic în întregime: identificarea naţional-statală, atitudinea faţă de orânduirea de stat, de instituţiile politice, elitele politice, partidele politice, etc. Această orientare stă la baza definirii sistemului politic ca fenomen legitim sau nelegitim.

Orientările, care reflectă atitudinea de politica curentă: aprecierea rezultatelor activităţii sistemului politic şi subiecţilor (actorilor) principali ai vieţii politice – partide politice, instituţii politice, lideri politici concreţi.

Orientările faţă de procesele politice organizate conştient, inclusiv participarea la alegeri, în viaţa politică cotidiană şi asigurarea prin aceasta funcţionalitatea structurilor politice: organizaţii, partide, norme, legi, etc.

Orientările faţă de sine însăşi ca subiect a politicii: cunoaşterea drepturilor şi obligaţiunilor sale, autoaprecierea competenţei politice ş.a.

E posibilă şi o altă structurizare a culturii politice, folosind şi alte criterii.

3. Socializarea politică

Formarea culturii politice este un proces destul de îndelungat. El începe în copilărie, aproximativ pe la vârsta de 3-5 ani. Conform părerii politologului elveţian contemporan A. Kolberg socializarea politică se realizează în procesul plăzmuirii moral-cognitive a personalităţii şi include trei etape:

preconvenţială. Acestei etape e caracteristic egocentrismul vădit şi perceperea individualistă a lumii. Sub influinţa familiei în acest timp la copil se formează identitatea individuală şi componenţii general cognitivi, intelectual şi etici a conştiinţe, inclusiv atitudinea faţă de putere, supunere, conform scării ierarhice, etc.;

convenţială (în genere perioada de viaţă şcolară). La această etapă individul îşi dă seama de legătura sa cu societatea, cu elementele ei şi cu politica. În acest răstimp se obţin şi anumite cunoştinţe politice, se formează identitatea politică şi orientările politice de bază ale personalităţii;

postconveţială. Această etapă se caracterizează prin formarea poziţiei morale şi critice proprii, care poate fi apreciată ca generator al conduitei politice. Ea semnifică formarea personalităţii politice. Din acest moment omul e capabil să se manifeste ca cetăţean de valoare, important, care nu numai a asimilat, a însuşit valorile şi normele sociale, dar şi apreciază critic realităţile politice şi exercită asupra lor o anumită influinţă proprie şi destul de activă.

Aşadar, socializarea politică reprezintă un proces de lungă durată pe parcursul căruia omul însuşeşte, asimilează valori, norme, orientări politice şi modele corespunzătoare de comportare, ce-i permit să corespundă cerinţelor şi aşteptărilor prezentate omului de către societate, partid politic, instituţie, colectiv. Acest proces are două laturi:

Însuşirea cerinţelor societăţii;Formarea calităţilor şi capacităţilor ce-i permit să corespundă acestor cerinţe. În mersul

socializării politice omul se acomodează la societate şi interacţionează cu ea.Socializarea politică include atât procesele direct şi nemijlocit orientate la formarea personalităţii

98

cu ajutorul instituţiilor sociale (instituţiile preşcolare, şcoala, universitatea, instituţii de învăţământ politic, etc.) cât şi influenţa stihiinică a factorilor mediului înconjurător (grupuri neformale, de serviciu, retrăirile, care reflectă experienţa personală a participării şi reflectării asupra diverselor evenimente politice, etc.).

Socializarea politică reprezintă un element necesar de menţinere şi reproducere şi concomitent de refacere şi perfecţionare a sistemului politic, deoarece ea pregăteşte cetăţenii pentru a îndeplini sarcinile, regulile, obligaţiunile politice corespunzătoare: ale cetăţeanului, alegătorului, membrului de partid, membrului sindicatului, etc. În acelaşi timp socializarea politică e importantă pentru însăşi personalitate, deoarece socializarea îi permite să se adapteze la politică, să însuşească valorile, normele şi regulile ei şi, incluzându-se în viaţa politică, să-şi realizeze cu ajutorul puterii politice propriile interese care sunt foarte variate.

Aşadar, includerea individului în viaţa politică se realizează sub influenţa unui şir de subiecte a socializării politice. La ele se referă familia, instituţiile preşcolare, şcoala şi alte instituţii de învăţământ, grupuri primare (grupuri de aceeaşi vârstă, de rudenie, de clanuri, etc.), instituţiile speciale de învăţământ politic (exemplu: societăţi şi fonduri de iluminare politică), instituţiile politice, organizaţiile de tineret, feministe, ale veteranilor, asociaţiile oamenilor de creaţie, societăţile religioase, etc.

Instituţiile socializării politice se folosesc de către stat şi de alţi subiecţi politici (mişcări politice, partide politice, lideri politici) cu scopul de a introduce una sau altă cultură politică, de a forma un tip concret de personalitate politică. Acesta poate fi un cetăţean activ, cu convingeri democratice şi poziţii sociale critice, sau conformist politic, cu dominare în conştiinţa lui a consumatorismului, sau şi o persoană apolitică, sau naţionalist înveterat, sau patriot adevărat, sau cosmopolit.

Socializarea politică ale cetăţenilor este un fenomen şi concomitent sarcină de importanţă socială majoră. De caracterul sănătos şi conţinutul bogat al acestui proces depinde în mare măsură caracterul, conţinutul, calitatea masivului uman încadrat în activitatea politică profesionistă, şi deci funcţionalitatea sistemului politic, stabilitatea orânduirii politice şi în genere a orânduirii sociale.

Socializarea politică depinde direct de apartenenţa la o generaţie anumită, influenţa căreia se manifestă mai întâi de toate prin includerea generaţiei lor în viaţa şi procesul politic. În multe ţări, de exemplu, subcultura specifică a tineretului în mare măsură determină valorile şi standardele comportării politice, care suportă influenţa modei şi mass-media contemporană: subcultura generaţiei de vârstă medie, care, în majoritatea cazurilor, doresc echilibru în societate, linişte, condiţii normale de activitate; subcultura pensionarilor, care în ultimul timp, numărul lor evident creşte, şi bineînţeles, creşte şi influenţa lor, care determină valorile şi regulile trecutului nu tocmai îndepărtat, cu amintirile unei vieţi liniştite, îndestulate, fericite, iar astăzi nemulţumiţi de schimbările ce au loc în societate, de relaţiile noi între oameni.

În condiţiile contemporane o influenţă puternică şi crescândă asupra procesului de socializare politică o acordă mass-media, şi în primul rând, televiziunea. Cu intrarea diferitor ţări în etapa de informatizare, mass-media devin nu numai agentul principal al socializării politice dar şi reglator al întregului proces politic.

Din cele ce a fost spus în cadrul acestei prelegeri vom face unele concluzii.Mai întâi de toate subliniem că cultura politică în epoca noastră este rezultatul însuşirii

cunoştinţelor bogate, tezaurului politic a civilizaţiei, învăţământului politic, ale conştiinţei politice introduse în activitatea concretă, creativă, de transformare a vieţii materiale şi spirituale. Formarea culturii politice reprezintă o activitate umană în numele omului şi umanităţii.

Cultura politică poate fi percepută ca o noţiune cumulativă generală, care include ansamblul închipuirilor, perceperilor, cunoştinţelor despre universul politic al subiecţilor sociali şi locul acestora din urmă în acest univers, formele de implicare ale lor în ceea ce se numeşte proces politic. Ea reprezintă întreaga reţea de orientări, atitudini, convingeri şi valori prin care individul se raportează la sistemul politic.

În elaborarea problematicii ei şi-au adus prinosul mai mulţi cercetători, printre care: G. Almond, S. Verba, B. G. Powell, L. W. Pye ş.a.

Analizată structural ea include mai multe elemente componente, şi anume: cognitiv, axiologic,

99

creativ, praxiologic, comunicaţional, din care putem deduce că ea este chemată să răspundă mai multor funcţii.

În literatura de specialitate domină clasificarea culturii politice în: 1. parohială, sau locală, provincială; 2. de supunere, sau de subordonare; 3. participativă, fiecare din ele avându-şi particularităţile sale.

Pentru societăţile care parcurg tranziţia la democraţie fomarea unei culturi politice participative capătă o însemnătate majoră, de ea depinzând atât tempurile cât şi calitatea reformelor, rezultatele modernizării.

Chestionar pentru examen

Ştiinţa despre politică.Apariţia şi dezvoltarea cunoştinţelor politologice. Tradiţia politologică a sociologiei moldoveneşti.Sferele principale ale vieţii sociale, interacţiunea lor.Sfera politică a vieţii sociale. Locul, rolul şi legătura ei cu alte sfere.Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi politica.Esenţa şi trăsăturile principale ale sistemului politic.Structura sistemului politic.Instituţiile de bază ale sistemului politic. Particularităţile sistemului politic al societăţii în R.M.Generalul şi particularul în sistemul politic.Statul – element central al sistemului politic. Regimul politic: esenţa şi varietăţile principale.

Democraţia ca valoare general umană. Democratizarea ca proces politic.Formele de guvernare: istoria şi actualitatea.Republica preşedinţială şi parlamentară: generalul şi distinctivul. Structura statului: esenţa şi

varietăţile.Statul democratic bazat pe drept. Principiile şi trăsăturile lui. Organizaţiile social – politice ca element

al sistemului politic.Legea R. M. cu privire la partide şi alte organizaţii social – politice (adoptată la 17. 09. 91).Sistemul partidist. Monopartidismul şi pluripartidismul. Asociaţiile social – politice la etapa actuală în

R. M. Activitatea politică: subiectul, caracterul, particularităţile. Strategia şi tactica politică.Politica şi morala.Importanţa şi funcţiile liderismului politic.Liderul şi masele.Politica internă. Esenţa şi trăsăturile ei caracteristice.Direcţiile principale ale politicii interne.Politica socială. Problema atitudinii faţă de intelectualitatea tehnico– inginerească.Politica agrară. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul R.M).Politica ecologică. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul R. M.).Politica demografică. Esenţa, importanţa, aspectele actuale (exemplul R. M.).Politica tehnico – ştiinţifică: esenţa şi importanţa ei.Conţinutul şi problematica politicii externe.Principiile şi direcţiile principale ale politicii externe a R. M.Situaţia internaţională şi necesitatea gândirii politice noi.Cultura politică: esenţa, nivelurile, structura.Căile de formare a culturii politice a personalităţii.Cultura politică ca component al profitului social – profesional al inginerului.RM - stat European: situare, probleme, perspective.Calea RM spre UE: declaraţii, politică, angajamente.RM în cadrul programelor europene (APC, TACIS, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est)

100

Bibliografie selectivă

1. Călin Vâlsan. Politologie.- Bucureşti: Editura Economică, 19972. Emil Răcilă, Călin Vâlsan. Politologie.-Bucureşti: Eitura ASE - 20033. Raisa Radu. Politologie. -Bucureşti: Editura ASE, 20024. Marin Voiculescu. Politologie.-Bucureşti: Editura Victor, 19985. Marin Voiculescu. Tratat de politologie. – Bucureşti: Editura Universitară, 2002.6. Ion Mitran. Politologia în faţa sec. XXI. – Bucureşti: 1997. Fisichella Dominico. Ştiinţa

politică. Probleme, concepte, teoriii. Trad. de Victor Moraru - Chişinău: USM, 2000.7. Politologie. Prelegeri la cursul universitar în IY părţi.- partea I-a şi a II-a, Chişinău, USM,

1993, partea a III-a, 1995, partea IY, 1997. Zavtur A., Pârţac Gr., Tomozei T., Varzari P. Studiu în ştiinţa politicii.- Chişinău, 2001

8. Nicolae Enciu. Politologie. Curs universitar. – Chişinău: Ed. Civitas, 2005.9. F. Popescu. Politologie.- Chişinău: Centrul Tehnologii Informaţionale, 199910. Platon Fruntaşu, Gheorghe Rusnac. Republica Moldova pe calea democratizării.- Chişinău,

199911. Ăndriu Heivud (Andrew Heywood). Politologhia. Perevod s angliiscogo, pod redacţiei prof. G.

G. Vodolazova i doţ. V. Iu. Beliscogo. Iu N I T I, Moscva, 200512. Muhaev R.T. Politologhia. Ucebnic dlea vuzov., Moscva, 200313. Osnovî politicescoi nauchi. ciasti I, ciasti II. Ucebnoe posobie dlea vîsşih ucebnîh zavedenii

pod redacţiei prof. V. P. Pugaceova.- Moscva, 199514. Pugaceov V. P., Soloviov A. I. Vvedenie v politologhiiu.- Moscva, Izdatelistvo Aspect Pres,

199615. Belov G. A. Politologhia. Ucebnoe posobie.- Moscva,199516. Gadjiev C. S. Vvedenie v politicescuiu naucu. Ucebnic dlea vîsşih ucebnîh zavedenii, 2-e

izdanie,- Moscva, Logos, 199717. Zeorchin D. P. Osnovî politologhii. Curs lecţii, Rostov-na-Donu, 199718. Politologhia. Ucebnoe posobie. Pod redacţiei professora M. A. Vasilica, 2-e izdanie,- Sanct-

Peterburg, 199919. Panarin A. S. Politologhia. Ucebnic,- Moscva, Prospect, 200020. Politicescaia ideologhia. Ucebnoe posobie dlea studentov.- Kemerovo, 199721. Radughin A. A. Soţiologhia. Curs lecţii.- Moscva, 2001

***22. Dicţionar Oxford de politică.- Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic,200123. Dicţionar de analiză politică. Jack C. Plano, Robert E. Riggs, Helenan S. Robin.- Bucureşti:

Ecce Homo, 199324. Tămaş Sergiu. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Ed. a II-a,

1996.25. Ghid de idei politice, Bucureşti, Editura Pantera, 199126. Mică enciclopedie de politologie. Coordonator: Ov. Trăsnea.- Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 197727. Politologhia. Ănţiclopediceschii slovari. Obşceaia redacţia prof. M.N.Marcenco,- Moscva,

Zerţalo, 199728. Politologhia. Cratchii ănţiclopediceschii slovari-spravocinic. Rostov- na-Donu, Fenix, Moscva

Zevs, 1997

101

205

CuprinsIntroducere 2Tema 1. Obiectul politologiei 4Tema 2. Politica în viaţa socială 14Tema 3. Puterea politică 25Tema 4. Sistemul politic 37Tema 5. Statul 48Tema 6. Democraţia ca formă de organizare politică a societăţiiConcepţiile contemporane ale democraţiei 74Tema 7. Partidele politice 88Tema.8.Liderismul politic 101Tema 9. Activitatea politică şi participarea politică 111Tema 10. Dimensiunile umane ale politicii 124Tema 11. Procesul politic 139Tema 12. Conflictul politic şi căile soluţionării lui 154Tema 13. Modernizarea politică 163Tema 14. Politica internă şi internaţională 178Tema 15. Cultura politică 188Chestionar pentru examen 200Bibliografie selectivă 202

P o l i t o l o g i e

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

Autori: Ion Vanghel Manole Cartofeanu Sergiu Tihun

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––Bun de tipar 12.09.07. Formatul hârtiei 60x84 1/16.Hârtie ofset. Tipar Riso. Tirajul 500 ex.Coli de tipar 13,0 Comanda nr.113––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

U.T.M., 2004, Chişinău, bd. Ştefan cel Mare, 168.Secţia Redactare şi Editare a U.T.M.2068,Chişinău, str. Studenţilor, 9/9.

Universitatea Tehnică a Moldovei

P o l i t o l o g i e

Ciclu de prelegeri pentru învăţământul cu frecvenţă redusă

ChişinăuU.T.M.

102

206

2007

103