Master TDR - Curs ianuarie 2011Prospectarea resurselor naturale in perspectiva dezvoltarii durabile

- Prof. univ. dr. Constantin Rusu -NOTIUNI SI CONCEPTE

Prospectare - cercetarea complexa a unui teren sau teritoriu cu scopul de a descoperi, localiza si valorifica resurse naturale diferite, pe de o parte in scopuri stiintifice sau teoretice, iar pe de alta parte in scopuri practice sau economice.Prospecțiuni - discutam despre cercetari de teren si laborator intreprinse cu scopul de a descoperi si localiza zacaminte minerale dintr-o anumită regiune în vederea valorificării economice. PRN presupune un index de parametri caracteristici fiecarui subsistem fizico-geografic in parte. Daca prospectiunile se leaga cel mai adesea de componentul geologic, prospectarea resurselor naturale presupune si celelalte componente ale sistemului fizico-geografic (relief, climatic, fizic, biotic, hidric, pedologic). Prospectarea resurselor geologice - resursele geologice sunt practic cele mai importante dpdv al dezvoltarii durabile ale unui teritoriu. Modul de utilizare al acestor resurse determina in buna masura nivelul de dezvoltare a unei regiuni, a unui teritoriu.Din punct de vedere geologic, importanta economica prezinta resursele minerale utile legate de anumite formatiuni geologice cat si unele roci, in special cele utilizate ca material de constructie. Prospectarea elementelor factorului geologic - cu impact major in domeniul constructiilor si amenajarii teritoriului si in subsidiar cu impact in dezvoltarea agriculturii si eventual cu rol in dezvoltarea turismului!1

Elemente de interes prospectiv specifice factorului geologicSTRUCTURA GEOLOGICA - modul de aranjare a stratelor sau pachetelor de roci in scoarta terestra superficială; din acest punct de vedere deosebim 2 situatii distincte: structuri geologice ale unitatilor de orogen si structuri ale unitatilor de platforma.I Structuri geologice ale unitatilor de orogen

În unitatile de orogen domina structurile cutate. Practic acestea rezulta in urma unor miscari orogenetice ce presupun cutare, inaltare apoi metamorfzare si in anumite situatii presupun falieri si eventual sariaj! Avand in vedere cele mentionate anterior, structurile cutate genereaza ansambluri de relief, de regula montante, sau eventuale unitati de podis de orogen cu altitudini mari, cu energie de relief considerabila, cu declivitati diferite dar cu valori mari. Din aceste motive structurile de orogen presupun o deosebita apetenta pentru explorarea unor resurse minerale utile, favorizand dezvoltarea industriei primare, apoi valorificarea potentialului energetic (hidric), o dezvoltare deosebita din punct de vedere turistic si o importanta relativ minora dpdv agricol. Structurile de orogen presupun in linii generale 2 tipuri mari de structura geologica: structurile cutate si structurile vulcanice.Structurile cutate – presupun existenta in aria de orogen a unor succesiuni de regula ritmice de anticlinale si sinclinale. In unele situatii se realizeaza o succesiune ritmica de cute larg sau slab exprimate, de regula mult mai aplatizate – ex. unitatea pericarpatica (anticlinorii si sinclinorii). In ambele situatii, ariile mai joase caracteristice sinclinalelor sau sinclinorilor sunt favorabile pentru amplasarea asezarilor omenesti, cai de comunicatie majore, intrucat prezinta atat un optim din punct de vedere al reliefului cat si din pct de vedere al resursei de apa (Depresiunea Ozana, Cracau-Bistrita). Pe anticlinale si anticlinorii, vorbim de existenta unor particularitati ale reliefului ce ingradesc dezvoltarea asezarilor omenesti, insă, in domeniul montan, aceasta 2

adaptare la structura geologica genereaza un relief proeminent ce prezinta o importanta din punct de vedere turistic (partii de schi, valoarea de peisaj). Pe langa relieful in cute normale, unde se realizeaza un sincronism perfect intre tipul de structura si relief, sunt situatii în care dominantă este neadaptarea reliefului la structura - asa cum este cazul marilor inversiuni de relief (sinclinale suspendate si anticlinale inferioare). Aceste situatii prezinta interes indeosebi dpdv al personalitatii reliefului intrucat sunt pozitionate in zona cristalino-mezozoica (Rarau, Hasmas, Piatra Craiului) sau in aria flisului intern (Ceahlau, Ciucas-Zaganu, Bucegi). Practic, din pdv al potentialului, sinclinalele suspendate sunt cele mai importante spatii pentru dezvoltarea unei infrastructuri turistice (platoul Ceahlau - statii Meteo, Bucegi).Un alt element interesant il constituie sistemele de cute redresate sau rasturnate la care se adauga sistemele de microcute si deformarile de strate. Astfel, cutele redresate, de regula genereaza asimetrii de relief, impuse in peisaj prin hogbackuri (vezi Obcina Feredeului) sau prin suprafete structurale pe un plan al cutei, generand versanti uniform inclinati –suprafete strucurale stabile , bune pentru constructii, cabane.Microcute + deformari - acestea prezinta o importanta doar turistica si doar in situatia in care apar deschideri naturale (Valea Cozei, Cheile Tisitei). Legat de structurile cutate de orogen, situatia cea mai frecventa este cea a aparitiei sariajelor exprimate prin panze de sariaj. Pentru dezvoltarea regiunii ne intereseaza doar planul de sariaj si fruntea panzelor de sariaj. Pe planurile de sariaj, si mai ales in cazul fruntii panzelor de sariaj se dispun abrupturi morfologice care practic sunt de evitat in cazul unor amenajari de orice natura. Insa, aceste elemente prezinta o importanta sub aspectul prospectiunilor geologice, intrucat sunt insotite de schimbari litologice, eventual si de fenomene de metamorfism ceea ce presupune existenta unor substante minerale utile. 3

Structurile cutate sunt caracteristice celei mai mare parti a teritoriului carpatic, unitatii pericarpatice, in Podisul Mehedinti, local in unele maguri cristaline in Dealurile de Vest (Dealurile Silvaniei) - aferente ciclului orogenetic alpin si Dobrogea de N, in M-tii Macinului ca ciclu hercinic, apoi Dealurilor Tulcei cu implicatii ale fazelor carpatice vechi (faza chimerica veche si noua). Structurile vulcanice sunt caracteristice in deosebi fenomenelor magmatice, de regulă efusive (de suprafata) ce insotesc anumite cicluri orogenetice. Tipologia structurilor vulcanice depinde de natura eruptiilor si de tipul de vulcanism. In urma fazelor eruptive, efusive, se formeaza structurile vulcanice realizate din intercalatii de lave si aglomerate vulcanice, ultimele rezultate prin cimentarea diferită a unor produse piroclastice (bombe, cenusa vulcanica, lapilli). In urma edificarii acestor structuri vulcanice, formele majore de relief sunt date de aparate vulcanice simple, ingemanate sau insiruite pe anumite directii ce realizeaza de regula lanturi vulcanice. Pentru Romania, este edificator lantul muntilor vulcanici, cu o lungime de 250 km (dintr-un total de 400 km), în vestul si NV Carpatilor Orientali. În functie de natura eruptiilor, aparatele vulcanice prezinta conuri vizibile, prevazute cu cratere mai mult sau mai putin pastrate (S Harghitei - aria Ciomatu, cu craterele de la Ciomatu – L. Sf. Ana, Mohosi – mlastina, turbarie). Daca eruptiile sunt cu lave acide si au un caracter exploziv, atunci pot fi prezente craterele de mari dimensiuni de explozie si de prabusire (caldeire – Caldeira Calimani, aria Ignisului - Caldeira Mare si cea a Sapantei). Dpdv al valorii de patrimoniu, sunt de interes resursele minerale utile, (resurse auro-argentifere si minereuri complexe), dar si valoarea peisagistică, întrucat ariile centrale sau caldeirile sunt inconjurate de conuri secundare, unele adventive (cazul Calimani, Conul Lucaciu, Pietrosu, Negoiu Unguresc, Negoiu Romanesc, Pietricelu, Rățițiș, Calimanel etc). Aceasta valoare patrimoniala este marcata si prin declararea unor arii vulcanice ca parcuri nationale (cazul Parcului 4

National Calimani) sau rezervatii (Rezervatia de Zâmbri Calimani), monumente ale naturii (12 Apostoli, Creasta Cocosului –M. Gutâi---dike andezitic, efuziune de lavă în lungul unei linii tectonice de mica amploare – de asemenea si in aria Bistritei.)Dpdv al amenajarilor de obiective civile, cel mai mare interes este dat de prezenta unor forme de relief plane sau slab inclinate asa cum este cazul platourile vulcanice situate la periferia masivelor vulcanice la altitudini cuprinse intre 800 si 1000 m. Legat de structurile vulcanice, mentionam si valorificarea economica a apelor minerale carbogazoase, conditionate de existenta aureolei mofetice din jurul acestor munti vulcanici.Structurile faliate - reprezinta o consecinta a unor fragmentari tectonice, ceea ce inseamna ca avem de a face atat cu influente ale structurii geologice cat si ale tectonicii. Astfel, miscarile epirogenetice genereaza dezechilibre de natura altimetrică, respectiv alternante de blocuri inaltate (horsturi) si blocuri coborate (grabene). In ariile de orogen, structurile faliate sunt caracteristice catenelor intens fragmentate tectonic, in cazul Romaniei (Carpatii Occidentali masive tip:- Horst C V Apusenilor (P. Craiului, Codru Moma, Zarand), blocul central al Muntilor Poiana Rusca, unele masive din Banat (Muntii Dognecei)- Grabene C culoarele tectonice ale depresiunii de tip golf (Vad-Borod, Beius, Zarand, ) culoarul tectonic al Muresului, culoarul Timis - Cerna, Resita - Moldova Noua , depresiunea Hategului. Structuri faliate sunt caracteristice si fundamentului unor unitati de platforma (fundamentul Dealurilor de Vest si Campiei Tisei) de care se leaga resursele de ape minerale termale de adancime, apoi unor unitati de orogen ca geneză, dar ce functioneaza ca unitati de platforma (fundamentul Depresiunii Colinare a Transilvaniei). De regula, grabenele constituie ariile cele mai populate din spatiile geografice mentionate anterior, propice dezvoltarii asezarilor omenesti, dar care pot suporta unele riscuri induse de seismicitate (Banat) sau 5

riscuri de natura hidrologica (inundatii - ariile joase din lungul culoarelor mentionate anterior).II Structuri geologice ale unitatilor de platforma

Unitatile de platforma prezinta 2 componente structural tectonice majore: fundamentul si cuvertura sedimentara.Fundamentul reprezinta vechi arii de orogen, cu structuri cutate, dar si cu roci metamorfice si intruziuni magmatice diferite. Aceste structuri sunt nivelate, fiind vorba de peneplene fosilizate (fundament descoperit - sisturi verzi in Dobrogea Centrala - Podisul Casimcei) Uinitatile de platforma stabile, fara cuvertura sedimentara sau cu una relativ subtire se remarca prin favorabilitatea pentru amplasarea unor obiective economice de interes major, ferite de riscuri si hazarde naturale majore (centrala nucleara de la Cernavoda, Combinatul Chimic de la Turnu Magurele, Uzina de deuterium de langa Drobeta-Turnu-Severin).Cuvertura sedimentară reprezintă un pachet de roci doar sedimentar depus in mai multe cicluri cu discontinuitati, respectiv cu lacune stratigrafice din perioadele geologice cand teritoriul functiona ca uscat (cele mai vechi din Paleozoic, Silurian). Structuri reprezentative:O prima structura este reprezentata de structurile monoclinale, adică strate de roci sedimentare care prezinta o anumita inclinare, eventual o dubla inclinare, dar în acest context, structurile monoclinale cele mai tipice apartin Podisului Moldovei, dar se mai intalnesc în unele sectoare ale Podisului Somesan, in Podisul Piemontan Getic în care depozitele sedimentare monoclinale sunt acoperite si de formatiuni piemontane si partial in Dealurile de Vest.Structurile monoclinale genereaza, prin rocile de la suprafata, o serie de forme de relief caracteristice reliefului structural, cele mai bine pastrate fiind platourile si interfluviile structural litologice. Acestea se remarca prin stabilitate, prin procese geomorfologice incipiente (doar 6

eroziune in suprafata), fiind propice pentru amplasarea de obiective civile sau industriale, dar reprezinta restrictii datorate apei freatice situate la adancimi mari (in Dealurile Clujului si Dejului, Podisul Getic); stratul impermeabil e la adancimi mari – Platoul Repedea – Paun, Iasi.O a doua particularitate se leaga de prezenta asimetriilor de relief, in sensul in care vaile cu caracter subsecvent formeaza relieful de cuestă (4-12% inclinare, cu 2 componente: fruntea de cuestă si revers de cuestă). Asimetriile generate de vaile subsecvente in raport cu directia de inclinare a stratelor, formează asimetria de ordinul I. Deci, în unele cazuri apare si a doua inclinare, ca in cazul Podisului Moldovei, de regula de la V la E, care contribuie la aparitia asimentriei de ordinul II. Asimetriile caracteristice caracterului de cuesta pun mari probleme de amenajare teritorială întrucat:-Fruntile de cuestă ce sunt puternic inclinate, se remarca prin versanti instabili, cu declivitati mari si cu procese geomorfologice foarte intense. (zona arabila este exclusă, livezi si plantatii viticole sunt slab productive, singura varianta fiind impadurirea).-Reversurile de cuesta prezinta doar procese de eroziune in suprafata de intensitate redusa, fiind vorba de terenuri stabile, lipsite de alte degradări, ce permit valorificarea acestora ca terenuri agricole și arabile în funcție de zona pedoclimatică respectivă; permit si amplasarea asezarilor omenești, căi de comunicații, linii de transport special.Structurile în domuri sunt caracteristice bazinelor de sedimentare inchise si strajuite de arii de orogen. În România apar doua in partea centrala a DCT unde, în functie de evolutia retelei hidrografice, generează câteva situații distincte sub aspectul amenajării teritoriului: a. Dacă rețeaua hidrografică se orientează în spațiile dintre domuri, relieful rezultat va prezenta o fragmentare colinară, fără restricții majore îndeosebi sub aspect amenajarii teritoriale (agricol);

7

b. Dacă rețeaua hidrografică se adâncește foarte mult, subminând baza unor versanți se produc în jumătatea inferioară a versanților celebrele alunecări de teren de tip glimee (glimee de la Urmeniș);c. Dacă un curs de apă taie structura în dom oblic sau pe un flanc, în relief rămân cueste semicirculare, cum sunt cele de pe dreapta Mureșului, aval de Luduș și de pe stânga Arieșului, înainte de confluență;d. Dacă rețeaua hidrografică trece prin axul unui dom, atunci, în relief rămân 2 cueste față în față sau cueste în oglindă (Domul de la Bazna); apar restrictii in amenajarea teritoriului.Structurile in domuri creează premise favorabile pentru o dezvoltare durabila echilibrata, având în vedere existența unei resurse de baza esențială (gazul metan). Pentru a facilita această dezvoltare durabilă sunt necesare investiții în infrastructură (căi de comunicație și transporturi fluente). Structurile diapire sunt caracteristice bazinelor sedimentare, dar și unor arii de orogen în care s-au acumulat halogenuri și resursele de sare gemă. Acest tip de structură poate fi întâlnit în unitatea pericarpatică. Diapirismul presupune deformări ale straturilor sedimentare, redresări de strate datorită prezenței unor sâmburi de sare intercalați între alte roci sedimentare. Situațiile din teren presupun 2 cazuri:1. În prezența acoperirii samburilor de sare cu alte roci sedimentare se realizează protecția resursei naturale, dar se generează un relief fragmentat pe flancurile cutelor diapire înregistrîndu-se procese de versant (eroziune, surpări, rostogoliri, alunecări de teren etc.)2. În situația valorificării samburilor de sare prin metoda injectării de apă și a extracției sub formă de soluție salină, datorită golurilor subterane generate de această tehnologie, se pot produce surpări sau prăbușiri de strate cu apariția la zi a unor mici depresiuni invadate rapid de ape sărate. Multe din lacurile din proximitatea exploatărilor de sare din Transilvania au apărut prin această 8

modalitate (Ocna Sibiului, Turda, iar cel mai recent Ocna Mureș, Govora - Ocnele Mari).3. O altă situație este aceea care samburii de sare, ajunși la suprafață dispar progresiv prin dizolvare, instalandu-se inversiuni de relief (depresiunea Praid-Sovata). În situații locale, apar și lacuri sărate, formate în mod natural (Suita de lacuri carsto-saline de la Sovata: Lacul Ursu, L. Rosu, L. Negru, L. Alunu, L. Privighetoarea). Regiunile naturale cu acest tip de structura se pot inscrie pe linia dezvoltării durabile prin exploatarea sării geme sau a sărurilor de potasiu, în plus beneficiind si de apariția sau de amenajarea lacurilor de pe carsto-saline, inclusiv de apariția unor stațiuni balneare de interes local (Oglinzi, Baltatesti, Sarata, Almas, Garcina, Tazlau, Tg. Ocna, Slanic Prahova, Govora), regional sau național. Pe lângă cele enuntate anterior, unele ocne sunt amenajate turistic (Turda, Cacica). Structurile în cute diapire sunt caracteristice pe 2 fâșii în bazinul DCT, în special pe fâșia vestică (Dej, Ocna Turda, Mures, Ocna Sibiului), iar pe fâșia estică, indeosebi în depresinea Praid-Sovata. În afara arcului carpatic, structuri diapire apar și în unitatea pericarpatică, în proximitatea masivelor de sare, fiind situate unele dintre cele mai prospere localități submontane (Cacica, Solca, Slanic Prahova), dar și așezări omenești care au căpătat statul de stațiune balneară (Govora, Ocna Sibiului, Sovata). Factorul restrictiv il reprezinta lipsa infrastructurii. Structurile tabulare sunt întâlnite în câmpiile de nivel de bază sau în spații depresionare care au funcționat ca bazine lacustre până în Cuaternar. In Romania sunt slab reprezentate structurile tabulare dezvoltate in roci consolidate sau in roci dure, motiv pentru care lipsesc vastele platouri sau marele canioane la o scara miniaturală; asemenea situatii se intalnesc in Dobrogea de S (Valea Carasu). Structuri tabulare in roci neconsolidate intalnim in unitatile de campie, cazul cel mai tipic fiind cel al campiilor tabulare dezvoltate in formatiune de loess (Campia 9

Baraganului - Calmatui, Ialomita, in S Campiei Mosistei, Campia Burnazului). Din punct de vedere al dezvoltarii regionale, structurile tabulare in loess presupun o dezvoltare prioritara a agriculturii (soluri fertile, proprietati fizice si chimice favorabile, intretinere usoară a culturilor etc.). Aceleasi regiuni sunt mai puțin proprice dezvoltării unor așezări rurale, satele fiind rare datorate prezentei rare a raurilor, lipsa apei freatice. Structurile tabulare sunt caracteristice si unor sectoare ale campiilor de subsidenta, care, datorita miscarilor neotectonice negative se remarca prin altitudini mici, prin energie de relief foarte redusă, ceea ce facilitează apariția proceselor de hidromorfism cu suprafețe foarte mari înmlaștinite, cursuri de apă divagate, generând restricții datorită riscului crescut la inundații.ALCATUIREA LITOLOGICA prezinta al treilea element al factorului geologic si este dat de petrografie. Un anumit teritoriu este constituit din roci diferite, atat ca origine, ca varsta sau ca proprietăți. Mai mult, in scoarta superficiala, prin procese de natura fizica sau chimică generate de contextul morfoclimatic se formează o serie de depozite superficiale care la rândul lor sunt răspunzătoare în formarea învelișului de sol. În aceste condiții, este necesară cunoașterea litologiei unui teritoriu, respectiv a rocilor, a depozitelor de suprafață care condiționează aspectul reliefului prin varietatea deosebită a terenurilor.CLASIFICAREA TEHNICO-GEOLOGICĂ A ROCILOR, DEPOZITELOR

SUPERFICIALE ȘI A TERENURILOR

Clasificarea genetică și importanța economică a rocilorRocile sunt asociații mono / bi / multi minerale rezultate în urma unor procese extrem de complexe care tin factorii telurici sau de factori și agenți externi. Ele corespund unor structuri geologice și constituie factorul suport pentru relief. În consecință, pentru toate proiectele de amenajare sau dezvoltare regională prezintă importanță, în special, rocile

10

din scoarța superficială, respectiv de la suprafață sau din proximitatea scoarței terestre. Dpdv al clasificării rocilor se pot deosebi numeroase asemenea încercări, criteriile de clasificare fiind ordonate în funcție de scop. Cea mai cunoscută și mai utilizată clasificare este clasificarea genetică unde se operează cu trei mari categorii:1) roci magmatice rezultate în urma proceselor de magmatism, fie prin consolidarea magmei în interiorul scoarței, fie prin consolidarea lavelor la suprafața scoarței în mediul subaerian sau în cel marin; ele pot fi intrusive sau extrusive.2) roci metamorfice formate în cazul ciclurilor orogenetice vechi, prealpine prin procese de metamorfism regional, dinamic sau de contact. Acestea s-au format prin transformarea celor vechi, preexistente de natură magmatică și/ sau sedimentară supuse unor presiuni tectonice foarte mari și unor temperaturi ridicate. În funcție de tipul de metamorfism și intensitatea acestuia pot să apară: roci slab metamorfozate = epimetamorfice moderat metamorfozate = mezometamorfice puternic metamorfozate = catametamorfice3) rocile sedimentare – s-au format prin procese de eroziune, transport și acumulare în diferite medii, dar și prin procese de precipitare sau prin acumulări de materiale organice.În funcție de natura materialului, rocile pot fi:

minerale – cea mai mare parte a rocilor organice – cărbune, turba organo-minerale - șisturi bituminoaseUn alt criteriu de clasificare se referă la modul de aglutinare a mineralelor sau a unor fragmente de roci minerale, separându-se două mari categorii de roci:a) roci consolidate – fragmentele sunt aglutinate. Majoritatea rocilor metamorfice intră în această categorie. În cazul acestora, toate cele

11

de natură intrusivă sunt roci consolidate, cât și majoritatea celor efusive.b) roci neconsolidate, în care fragmentele de roci minerale sunt libere, așa cum este cazul unor roci de natură sedimentară. În cazul rocilor neconsolidate se realizează și o clasificare granulometrică, având în vedere dimensiunea particulelor elementare: roci detritice – fragmentele sunt de dimensiuni mari, relativ mare și moderate; plecând de la cele de dimensiunea blocurilor, bolovanelor, pietrelor, pietrișului și nisipului. În această categorie pot intra rocile care alcătuiesc trenele de grohotiș sau cele din componența glacisurilor de la baza versanților, însă cele mai cunoscute sunt cele de natură fluvială. Ele pot forma depozite cu caracter piemontan, respectiv pietrișuri și nisipuri, pe care le întâlnim în toate piemonturile din România, dar și în albiile majore ale râurilor sau în cazul formațiunilor terminale ale acestora, respectiv conuri de dejecție (aluviale sau coluviale), fun-delte și delte propriu-zise. roci sedimentare neconsolidate formate din materiale mai fine, respectiv de particule de dimensiunea prafului și a argilei. Așa este cazul cu luturile deluviale, proluviale sau coluviale și aluviale, dar și cu loess-urile și depozitele loessoide, în care domină particule de dimensiunea prafului sau cu argilele de diferite origini.Un alt criteriu de clasificare îl reprezintă chimismul rocii. Acest criteriu este deosebit de important, îndeosebi în plan geo-chimic, dar și pentru un inveliș derivat ce rezultă din transformarea rocilor și mineraleor, adică pentru soluri. Astfel, din acest punct de vedere rocile pot fi:a) acide – sunt, în general, roci metamorfice și roci magmatice. Dintre rocile metamorfice menționăm, în special, gnaisele, paragnaisele (mezometamorfice) și cuarțitele. Cele magmatice sunt date de granite (Masivul Dobrogei de Nord) și granodiorite (intrusive), riolite și dacite (efusive) – Munții Vlădeasa, Oaș - și unele produse

12

piroclastice. În această categorie pot fi incluse și roci sedimentare – gresiile cuarțitice și micacee cu ciment silicios.b) intermediare – numite și mezobazice, care includ varietăți din toate cele trei mari varietăți genetice. Astfel, dintre rocile metamorfice menționăm, îndeosebi, șisturile filitoase, șisturi sericito-cloritoase și micașisturi. Dintre rocile magmatice – andezite, dacite, sienite și diorite, cât și unele produse piroclastice, iar dintre rocile sedimentare – majoritatea breciilor și conglomeratelor, gresiile, șisturile argiloase, menilitele și disodinele. c) bazice – numite și eubazice; dintre rocile metamorfice – amfibolitele și serpentinitele; din cele magmatice – bazalte, gabrouri, melamfinele și diabazele; cele sedimentare – argilele carbonatice, șisturile argiloase carbonatice, conglomeratele și breciile calcaroase, calcarele și dolomitele.Această clasificare dpdv al chimismului este dublată și de clasificări mineralogice. Astfel, majoritatea rocilor metamorfice și magmatice intră în categoria rocilor silicatice, întrucât domină filosilicații și alumosilicații.O a doua categorie este cea a rocilor carbonatice, care nu sunt decât de natură metamorfică (calcare metamorfice și marmură), dar și de natură sedimentară (toate varietățile de calcare, dolomitele, travertinul, conglomeratele și breciile calcaroase, marnele calcaroase, argilele calcaroase).A treia categorie – rocile sulfato-halogenurice cu două componenete:a) Rocile sulfatice – anhidrit, gipsb) Halogenurile – sarea gemă și gipsulc) Rocile organice – cărbunii și turbeleFiecare categorie genetică de roci prezintă o anumită importanță economică; în general, rocile metamorfice și cele magmatice sunt utilizate ca roci de construcție. cele magmatice – în construcții civile, precum terasamente căi ferate, fundații șosele.

13

cele metamorfice – calcarele policrome și marmura, unele varietăți de roci magmatice, precum bazalte, andezite pentru ornamente, decorațiuni, placări fațade, monumente de artă sau religioase.Fiecare categorie genetică de roci se asociază cu diferite resurse minerale utile. rocile sedimentare se leagă de resursele de combustibili minerali fosili – petrol, cărbuni, gaze naturale – sau de resursele de halite (sarea gemă, săruri de potasiu); niciodată nu apar în alte asociații. rocile magmatice sunt răspunzătoare de prezența unor mineralizații diferite, cele mai importante fiind cele auro-argentifere sau cu sulfuri polimetalice (minereuri complexe – cupru, zinc). rocile metamorfice se leagă de prezența minereurilor feroase, a manganului, talcului și grafitului, dar și de minereuri radioactive, metale grele și metale rare.

Clasificarea rocilor după duritate și rezistența de rupere la compresiuneÎn amenajarea teritorială mult mai importantă este determinarea naturii rocii și clasificarea tehnico-geologică a rocilor și depozitelor superficiale, în funcție de duritate și rezistența de rupere la compresiune. Aceste clasificări stau la baza tuturor studiilor geotehnice pentru amenajări în construcții, în industrie, cât și pentru obiectivele din cazul așezărilor omenești.Duritatea rocilor sau a depozitelor superficiale se stabilește pe baza unor criterii diferite, cea mai utilizată fiind scara Mohs, în care duritatea minimă este 1, iar cea maximă este 10.a) rocile și depozitele foarte moi, în care duritatea = 1-2, iar rezistența de rupere la compresiune are valori de sub 100 kg/cm2 – argilele umede, argilele nisipoase, loess-ul, grafitul, talcul, bauxita, unele tufuri vulcanice alterate (inclusiv caolinul). În cazul acestor roci și

14

materiale sunt necesare măsuri necesare de fundare în conformitate cu normele și stasurile pentru obiective cu anumite greutăți și regim de înălțime;b) rocile și depozitele moi – cu duritatea cuprinsă între 2 și 3 și rezistența de rupere la compresiune = 100-700 kg/cm2 – argilele uscate, varietăți de marne (cele argiloase), șisturi argiloase, gipsul, anhidritul, sarea gemă și sărurile de potasiu. Și această categorie necesită o atenție specială, îndeosebi, în cazul căilor de comunicație (autostrăzi, șosele de centură, căi ferate), dar și pentru obiectivele civile, îndeosebi din așezările urbane.Ambele categorii sunt foarte pretabile la declanșarea și întreținerea unor procese, precum cele gravitaționale, îndeosebi cele de alunecare, la procesele de solifluxiune, dar și la cele de natură chimică, îndeosebi de dizolvare. Greșelile tehnico-inginerești pot provoca mari pagube sau dezastre, așa cum s-au produs în ultimul timp în ariile salifere Govora, Ocnele Mari și la Ocna Mureș. În situația acelor categorii de roci, amplasarea defectuoasă a unor căi de comunicație determină costuri exagerat de mari pentru întreținerea acestora (ex: căi ferate și sosele care leagă Rm. Vâlcea de Pitești sau șoseaua dintre Bicaz și Poiana Teiului în sectorul de pe partea stângă a Lacului Izvorul Muntelui de pe Bicaz).c) roci și substanțe minerale semitari – duritatea = 3-5, iar rezistența de rupere la compresiune = 700-1500 kg/cm2; în această categorie intra, indeosebi roci metamorfice și magmatice la care se adaugă, dintre rocile sedimentare, majoritatea varietăților de calcar, dolomite și gresii. Dpdv geotehnic, aceste roci nu pun probleme de stabilitate sau de rupere la compresiune sau forfecare, fiind favorabile pentru căi de comunicație, cât și pentru diferite obiective civile sau industriale. În regiunile accidentate însă, și la declivități ridicate, singurele procese cu rol de risc le reprezintă prăbușirile și rostogolirile, dar care afectează spații extrem de restrânse.15

d) rocile și depozitele dure/tari – au duritatea = 5-6 și rezistența de rupere la compresiune = 1500-2500 kg/cm2; în această categorie intră majoritatea rocilor magmatice, precum granitele, sienitele, gabbrourile, diabazele, dioritele, riolitele și altele, dar și roci metamorfice, precum micașisturi, varietăți de calcare metamorfice și varietăți de marmură. Aceste materiale nu crează restricții dpdv al amenajărilor de orice natură, însă, pentru lucrări inginerești de mare anvergură implică costuri suplimentare tocmai datorită durității rocii (ex: căi de comunicație din Cheile Bistrișei de la Zugrezi – dyke profiroid). În aceste materiale se pot realiza marile lucrări perecum barajele utilizate în scopuri hidroenergetice. e) rocile foarte dure – duritate de peste 6, iar rezistența de rupere la compresiune de peste 2500kg/cm2; de regulă, aceste roci sunt foarte rare – bazalte, gnaise, unele melamfire, la acre se adaugă și unele cuarțiete, în special, cele albe, având însă o repartiție limită; nu ridică probleme, rocile din această categorie, fiind utilizate doar ca materiale de construcții sau valorificate pentru diferite resurse minerale utile – metale grele, metale rare, diamante etc

PROPRIETĂȚI ALE ROCILOR, DEPOZITELOR DE SUPRAFAȚĂ ȘI SOLURILOR DE INTERES PROSPECTIV ÎN AMENAJAREA TERITORIALĂ ȘI ÎN DEZVOLTAREA TERITORIALĂAvând în vedere modul de valorificare a patrimoniului geologic și de utilizare a terenurilor, proprietățile rocilor, depozitelor superficiale și ale solurilor devin extrem de importante în funcție de scopul pe care îl urmărim. Aceste proprietăți pot fi grupate în trei mari categorii:1) proprietăți fizico-mecanice și mecanice – alcătuirea granulometrică, iar cele mecanice sunt date de duritate, rezistența de rupere la compresiune și altele;

16

2) proprietăți fizice – presupun densitatea, densitatea aparentă, porozitatea totală, compactitatea, rezistivitatea electrică, viteza de propagare a undelor seismice și altele;3) proprietăți hidrofizice – se leagă de solubilitate, permeabilitate, plasticitate, consistență, toate acestea în scopuri geotehnice, dar și la coeficienții hidro-fizici, dacă avem în vedere utilizarea agricolă a unui teritoriu.Proprietăți fizico-mecanice – au în vedere modul în care diferitele roci și depozite superficiale neconsolidate au în alcătuire fragmente elementare de diferite dimensiuni.Alcătuirea fizico-mecanică se referă la alcătuirea granulometrică, motiv pentru care în anumite studii tehnice aceasta este cunoscută și sub denumirea de granulozitate. Pentru necesitățile în scopuri agricole, alcătuirea fizico-mecanică/granulometrică = textură, care se aplică în cazul solurilor și în cazul depozitelor superficiale pe care se formează acesta. ! termenul de textură nu are aceeași semnificație în pedologie și în geologie, după cum nici structura în cazul solului nu este sinonimă cu cea din geochimie.Așadar, proprietatea fizico-mecanică cea mai importantă se referă la alcătuirea granulometrică sau alcătuirea mecanică. Astfel, depozitele neconsolidate, cât și partea solidă a solului conțin particule de dimensiuni variate, de la cele de dimensiuni foarte mici (coloidale = mai mici de 0,002 mm) până la particole elementare sau fragmente de roci de mari dimensiuni, de tipul bolovanilor și a blocurilor de rocă.În studiile geotehnice, pentru aprecierea alcătuirii granulometrice, nu se iau în considerație particulele în stare ionică sau în stare moleculară, dar nici particulele sau fragmentele de materie organică. Putem discuta de o alcătuire granulometrică a materialului mineral (în sens restrâns), dar și de o textură globală, ca în cazul solurilor, când se au în vedere și fragmentele de materie organică (textură în sens larg).

17

Clasificările utilizate în alcătuirea granulometrică sunt extrem de diferite, în funcție de scopul urmărit. Astfel, geotehnicienii utilizează anumite scări de valori ale particulelor elementare, în timp ce pentru materialele de sol se utilizează alte scări. Pentru cel din urmă caz, fiecare școală pedologică reprezentativă a adoptat o clasificare proprie.a) școala ruseasca și apoi sovietica – clasificarea Kacinskib) școala germană – scara lui Thaerc) școala americană – scară proprie de aprecieri, ca si cea germana.În dorința de uniformizare și de interpretare corectă a rezultatelor, în lumea științifică s-a impus o clasificare internațională adoptată încă din 1927, în cadrul unui Congres Internațional ținut la Washington – clasificarea zecimală a lui Atterberg în care fragmentele sunt grupate pe dimensiuni din ce în ce mai mici, ordinele de mărime fiind stabilite din 10 în 10. Se utilizează pragul de 2 mm, care separă materialul pământos fin cu dimensiuni mai mici de 2 mm de schelet (peste 2 mm). Astfel, în categoria scheletului intră:a) bolovanii sau bolovănișuri – peste 200 mmb) pietre – 200-20 mmc) pietriș - 20-2 mmNecesitățile de ordin practic au impus pentru materialul pământos fin următoarele fragmente și dimensiuni:a) nisip – cu două componente: grosier – 2-0,2 mm fin – 0,2-0,02 mmb) praf – 0,02-0,002 mm; s-au separat două componente: praf I – 0,02-0,01 mm praf II – 0,01-0,002; Cauza o reprezintă acceptarea unei alte fracțiuni numită argilă fizică = praf II + argilă (sub 0,01 mm). Acest fapt a fost necesar pentru motivul explicării comportamentului fizic diferit al particulelor mai mici de 0,01 mm.c) argila – sub 0,002 mm

18

În funcție de conținutul unui material neconsolidat în diferite asemenea fracțiuni granulometrice se stabilește granulometria, respectiv textura unui sol. Practic, este necesară, însă, separarea fracțiunilor caracteristice scheletului prin sitarea materialului și exprimarea valorilor în procente din masă sau din volum. Metodele pentru determinarea alcătuirii granulometrice sunt diferite, cele clasice presupunând metoda cernerii pentru fracțiunile de schelet și pentru cele de nisip și metoda pipetării pentru fragmentele mai fine. Astăzi, în laboratoarele geotehnice sau peologice se utilizează și metode moderne prin intermdiul unei aparaturi speciale de apreciere a texturii.Pe baza conținutului în principalele fracțiuni granulometrice se determină alcătuirea granulometrică a materialului pământos fin, iar pentru aprecieri globale se operează cu un parametru numit volumul edafic care cuantifică și restricțiile pe care le induce prezența scheletului într-un anume depozit. Volumul edafic se calculează doar pentru utilizările agricole.Clasificarea granulometrică a solurilor și a depozitelor superficiale

În geologie, cu precădere în geotehnică și geomecanică sunt specifice clasificările în care fracțiunile granulometrice presupun separarea mai multor categorii de materiale, începând de la cele grosiere, precum psefitele și psamitele, pentru ca apoi să urmeze materialele cu texturi intermediare de tipul ruditelor și glutitelor, care în general sunt considerate materiale prăfoase și în final să se atingă și stadiul de pelite care grupează materialele cu granulometrii fine. În pedologie și pentru scopuri agricole se operează cu o altă clasificare, în funcție de continuturile în nisip, praf și argilă la care se adaugă și raportul nisip fin supra nisip grosier. În funcție de aceste conținuturi ale fracțiunilor granulometrice sunt separate grupe de clase, clase și subclase granulometrice/texturale. Astfel, se operează cu trei grupe de clase, fiecare având în componență câte două clase granulometrice:19

1. Grupa de clasă a texturilor grosiere (G) 1.1 Nisip (N) – conținutul de nisip atinge sau depășește 63%1.2 Nisip-lutos (U) – valorile nisipului sunt mai mari sau egale cu 56% la care se adaugă și o proporție considerabilă de praf (max 32%)2. Grupa de clasă a texturilor mijlocii (M)2.1 lut-nisipos (S) – în care scade ponderea nisipului și crește ponderea fracțiunii praf, cât și a fracțiunii argiloase2.2 lut (L) – conținuturile în cele trei fracțiuni granulometrice sunt oarecum echilibrate3. Grupa de clasă a texturilor fine (F)3.1 lut argilos (T) – ponderea argilei este între 33 - 45 %3.2 argilă (A) – fracțiunea argilă este mai mare sau egală cu 46%.În funcție de conținutul în principalele fracțiuni granulometrice se realizează încadrarea granulometrică a materialelor de sol sau a unor depozite superficiale. Această încadrare se referă doar la materialul pământos fin și este specific, de regulă, depozitelor și solurilor extracarpatice, cu excepția pietrișurilor fluviale.Dacă, însă, depozitele superficiale se formează pe seama unor roci consolidate sau dacă într-o anume regiune apare și un aport alohton de materiale grosiere, pentru studiile tehnice cu caracter agricol se calculează un parametru numit volum edafic; valorile sunt exprimate în procente din volum.

qi = conținutul de schelet al unui anume orizont sau strat (% din volum)di = grosimea respectivului strat sau orizont (cm)Volumul edafic se calculează pentru intervalul cuprins între 0 – min. 150 cm (eventual 200 cm adâncime), dacă nu apare roca dură sau până la adâncimea de apariție a rocii dure.20

Din acest punct de vedere, materialele de sol se încadrează într-un volum edafic de la foarte redus până în 10%, până la excesiv de mare, respectiv cu valori de peste 150% (7 clase). Cu cât valorile acestui parametru vor fi mai mici, cu atât restricțiile de utilizare vor fi mai severe.Semnificația practică (geotehnică și agrotehnică) a alcătuirii granulometriceAlcătuirea granulometrică, în special, a solurilor și a depozitetor superficiale prezintă o importanță deosebită, constituind principala însușire din gama celor de natură fizică. Astfel, această însușire este, practic, o mărime fizică relativ constantă în timp, foarte greu modificabilă prin procese naturale. Aceasta poate fi modificată doar prin intervenția antropică (caz extrem de rar pentru România – terenuri copertate). Dpdv natural, textura se poate modifica în timp doar în cazul unor soluri prin evoluție pedogenetică avansată. Prin procese de eluviere-iluviere se poate realiza o sărăcire în fracțiunea argiloasă a orizonturilor superioare și o îmbogățire progresivă în aceeași fracțiune a unor orizonturi subiacente intermediare.Materialele și solurile nisipoase – grupează formațiuni geologice superficiale și soluri cu texturi grosiere. Asemenea situații sunt caracteristice unor subunități de câmpie din România, în care domină accentuat nisipurile de origine lacustră sau marină, mai rar de origine fluvială, dar care au fost sau sunt mobilizate eolian (Câmpia Carei, C. Nădlacului, C. Olteniei, C. Hagienilor, C. Tecuciului, aria montană – zona de la Reci, Depresiunea BV); acestora li se adauga nisipurile din anumite sectoare și terase fluviale, cum sunt cele ale Jiului, Oltului și Dunării, apoi de pe dreapta raurilor Buzău, Călmățui și Ialomița; în plus, le mai întâlnim în Delta Dunării – grinduri fluvio-maritime, în zona litorală, în special, în grindurile și cordoanele litorale (Chituc, Perișor, Sacalinul Mare, Sacalinul Mic) sau în cazul plajelor. Pe arii mai restrânse întâlnim asemenea situații și în cazul depozitelor nisipoase mio-pliocene din unitățile de podiș (Pod. Moldovei – D. Fălciului, S Colinele Tutovei).

21

Aceste formațiuni și depozite sunt constituite prioritar din particule de cuarț (nisipuri cuarțoase) la care se adaugă fragmente de minerale greu alterabile (silicați, mică, carbonat). În cazul granulometriilor grosiere/nisipoase sunt favorizate anumite procese geomorfologice actuale, între care menționăm:a) procese de deflație – generează eroziunea în suprafață prin vânt – eoliană; facilitate de coeziunea foarte slabă dintre particule sau chiar de lipsa totală a coeziunii;b) eroziunea în adâncime pe terenurile în pantă dezvoltându-se sisteme de ogașe și rigole, ca forme efemere, dar și ravene sau chiar organisme torențiale, care scot din circuitul agricol mari suprafețe de teren (vezi ravenele din Pod Moldovei – S Podisul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, D. Fălciului)Dpdv agrotehnic depozitele și solurile în cauză prezintă o serie de avantaje întrucât se lucrează ușor, coeziunea este slabă, iar plasticitatea și adezivitatea sunt practic nule, în timp ce dpdv termic sunt considerate a fi depozite și soluri calde. Gama proprietăților fizice presupune și o serie de însușiri, însă, nefavorabile, cum ar fi:a. capacitatea redusă de reținere a apeib. ascensiune capilară relativ modestă (datorită porozității și permeabilității cu valori mari).Texturile nisipoase se caracterizează printr-o gamă de proprietăți chimice nefavorabile:a. conținut redus de materie organicăb. capacitate redusă de absorbție și schimb cationicc. conținut mic de substanțe nutritive și de microelementePentru terenurile și teritoriile cu texturi nisipoase sunt necesare o serie de măsuri de protecție anti-erozională, terenurile fiind stabile dpdv geotehnic, dacă sunt situate pe suprafețe plane, necesitând, însă, tehnici speciale pentru realizarea de obiective industriale sau de altă natură.Pentru terenurile agricole, cele mai importante proprietăți sunt cele în legătură cu apa, întrucât prin pierderea rapidă a apei necesită irigații.

22

Materialele sau solurile cu texturi mijlocii – cele care prezintă în proporții variabile, dar oarecum echilibrate cele trei principale fracțiuni granulometrice: nisip, praf, argilă. Compoziția echilibrată determină un cumul de însușiri fizico-chimice, de regulă, favorabile pentru toate utilizările și folosințele.În cazul terenurilor agricole, calitățile rezultă din valorile optime ale permeabilității, ale porozității și capilarității, ale capacității de reținere a apei, la care se adaugă prezența materiei organice humificate, aprovizionarea cu substanțe nutritive, absorbția și schimbul de cationi.Solurile cu texturi mijlocii sunt cele mai favorabile, dar privite diferențiat, în funcție și de condițiile morfo-climatice.Sub aspect geotehnic, principalele probleme sunt legate de 2 procese geomorfologice importante:a. procesele de sufoziuneb. procesele de tasareÎn cazul unor suprafețe plane, pe depozite cu structuri echilibrate se formează crovuri, unele de mari dimensiuni (găvane și padine), la care se adaugă și pâlnii de sufoziune. Pentru anumite obiective, prezența acestor procese necesită realizarea unor lucrări sau măsuri speciale pt a preîntâmpina efectele celor 2 procese. Pe terenurile în pantă pot să se întrunească condiții ale producerii eroziunii superficiale care afectează numeroase terenuri din unitățile de deal și de podiș.Texturile mijlocii sunt caracteristice formațiunilor și depozitelor lutoase, a celor loessoide și în cazul loess-urilor, cât și în cazul solurilor formate pe aceste materiale. Astfel, se remarcă pretabilitatea deosebită pentru utilizări diverse, așa cum este cazul unităților de câmpie (tabulare, cât și în câmpiile de tranziție), dar și în unitățile deluroase și de podiș de la nivelul unor poduri de terasă, în cazul glacisurilor, al versanților revers de cuestă sau în cazul unor culmi și platouri interfluviale largi.Includem în categoria texturilor mijlocii luturile, depozitele lutoase, loess-urile și depozitele loessoide. Cea mai mare frecvență este intalnita în unitatea de câmpie.23

Formațiunile geologice, materialele, solurile cu texturi fineTexturile fine sunt condiționate de prezența argilelor care pot să aibă origini extrem de diferite. Unele soluri și materiale superficiale pot proveni și din materiale cu un comportament asemănător (șisturile argiloase, cu diferite varietăți de marne –consolidare argile - sau din alte roci, cum ar fi cenușele și tufurile vulcanice, cât și dintr-unele roci metamorfice (filite). In aceste situații, texturile fine sunt date de prezența argilei care poate fi o argilă primară sau o argilă secundară. a. Argilele primare sunt cele întâlnite în depozite și formațiuni geologice depuse în diferite medii de sedimentare (marine, lacustre, continentale – argile fluviale de pe Bahlui). În acest caz, argila este formată din minerale primare nealterabile sau foarte greu alterabile, dar cu dimensiuni foarte fine (fragmente de piroxeni, amfiboli, mice, feldspați, cuarț și silice coloidală). Acestora li se adaugă mineralele argiloase propriu-zise rezultate în urma unor procese pedo-geo-chimice, respectiv prin procese specifice de alterare (ex: caolin – se transformă în caolinit; clorit – clorite secundare la care se adaugă o serie de minerale argiloase tristratificate, precum ilitul, vermiculitul, beidellitul, montmorillonitul). Acestea se formează în medii continentale și apoi sunt erodate și transportate, iar mai apoi depuse de către râuri în lunci, lacuri și mări.b. Pentru soluri, componenta cea mai importantă o reprezintă argilele secundare, rezultate în timpul proceselor de pedogeneză; prin procese de hidratare și hidroliză o serie din silicații primari se transformă îîn silicați secundari hidratați = minerale argiloase (ex cenușe vulcanice – caolinit; alumino-silicați – illit, montmorillonit)Dpdv al proceselor geomorfologice actuale, materialele îîn cauză favorizează îndeosebi procesele gravitașionale, cu precădere alunecările de teren. Acest lucru este generat de faptul că argila reprezintă o rocă plastică, indicii de plasticitate având valori ridicate (limita de framântare, limita de plasticitate și cea de curgere). Din acest motiv, pe terenurile în 24

pantă cu depozite deluviale ale versanților instabili se pot declanșa sau reactiva alunecări de teren cu forme și dimensiuni variabile.În România asemenea situații sunt extrem de frecvente, în primul rând în unitatea pericarpatică. Astfel, în majoritatea sectoarelor subcarpatice, datorită faciesurilor argilo-marnoase sunt foarte frecvente alunecările de teren de la cele simple și superficiale, până la cele de mari dimensiuni cu grosimi apreciabile ale deluviilor de alunecare, înregistrându-se frecvente cazuri de terenuri degradate de la nivelul versanților sau al bazinelor de alunecare. În plus se constată și o fragmentare foarte intensă a reliefului, cu frecvente procese de eroziune în suprafață, motiv pentru care, în unele sectoare, se înregistrează cele mai severe degradări ale terenurilor.Dacă avem în vedere și instabilitatea versanților și riscul deosebit sub aspect seismic, în Subcarpații Vrancei și ai Buzăului apar cele mai complicate probleme referitoare la amenajarea teritoriului. Situații asemănătoare apar și în Subcarpații Moldovei (Depresiunea Tazlău-Cașin), cei Getici (Muscelele Argeșului și Câmpulungului) sau la limita cu Podisul Piemontan Getic.Pe locul următor se situează o parte din teritoriul și terenurile din unitățile de podiș ale României, îndeosebi acolo unde se succed intercalațiile argilo-nisipoase. Asemena situații sunt întâlnite, în special, în cazul marilor frunți de cuestă (fronturi de cuestă din Podisul Moldovei – Podisul Central-Moldovenesc, N Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, Pod. Sucevei sau chiar în Câmpia Colinară a Moldovei). Procese gravitaționale și degradări severe se înregistrează și în Depresiunea Transilvaniei (în cazul glimeelor), în jumătatea de nord a Podisului Piemontan Getic și pe suprafețe mai mici în Dealurile de Vest.Sub aspect geotehnic, materialele și depozitele argiloase generează o serie de dificultăți tehnice, dar și costuri suplimentare pentru realizarea diferitelor obiective și în general în cazul tuturor tipurilor de construcții. Aceste probleme privesc:a. instabilitatea versanților25

b. plasticitatea rocii în condiții de relief așezatc. nivelul hidrostatic ridicatAsemenea probleme de amenajare pe terenurile plane sunt condiționate și de oscilațiile de volum ale materialelor argiloase. La supraumectare, majoritatea argilelor îți măresc volumul, adică gonflează, formând în unele spații orizontale un microrelief specific de gilgai. Dimpotrivă, la pierderea apei argilele se contractă foarte puternic, ceea ce crează dificultăți pentru toate tipurile de construcții și nu numai.În proiectele de amenajare teritorială trebuie să se țină cont, îndeosebi la fenomenele de risc geomorfologic (alunecări de teren!), pentru proiectarea unor căi de comunicație sau în cazul transporturilor speciale, dar și pentru obiectivele cu dimensiuni mari și cu greutați foarte mari. În plan agrotehnic, deși majoritatea proprietăților chimice sunt favorabile, datorită însușirilor fizice majoritar nefavorabile solurile argiloase pun probleme de valorificare intrucât sunt soluri grele și reci, se lucrează cu mari dificultăți la umidități extreme, generând costuri foarte mari pentru lucrări sau pentru întreținerea utilajelor.Cele mai mari suprafețe cu depozite argiloase se dispun în unitățile de câmpie, îndeosebi în câmpiile de subsidență sau în unele sectoare ale câmpiilor de tranziție (partea CN a Câmpiei Române). Aceste terenuri fiind situate pe suprafețe plane sau slab înclinate nu ridică, însă, probleme de stabilitate. Ca pondere, urmează apoi treapta deluroasă și de podiș, unde sunt însă cele mai mari dificultăți în planul amenajării teritoriului, datorită prezenței deosebite a reliefului în pantă. Creșterea instabilității generează recrudescența tuturor proceselor menționate anterior. În domeniul montan, formațiuni șli depozite argiloase apar prioritar în aria flișului, cu precădere în cazul flișului extern, unde unități morfostructurale întregi (unitatea de Audia) sunt constituite majoritar din marne și argile cu intercalații de alte roci.Indiferent de treapta de relief, depozite de acestă factură întâlnim în luncile marilor râuri, în Lunca Dunării, cât mai ales în Delta Dunării.26

PROSPECTAREA RELIEFULUI IN VEDEREA DEZVOLTARII DURABILECuvinte cheie: relieful, utilizarea terenurilor, dezvoltare durabilăRolul reliefului in sistemul fizico-geografic

În viziunea teoriei sistemice, cadrul natural al unei regiuni poate fi interpretat ca un sistem natural, deschis şi dinamic. Ca orice sistem deschis presupune intrări şi ieşiri reprezentate prin fluxuri de energie şi masă. Întrucât este un sistem deschis, componentele sistemului presupun şi o anumită dinamică raportată în timp pe două paliere: dinamica schimbării unor componente ale sistemului, pe de o parte privite la scara sistemului geologic, schimbări funcţionale produse la scara timpului istoric; aceste ultime schimbări sunt condiţionate de intervenţia antropică în sistem. Din acest motiv, toate sistemele fizico-geografice presupun şi un anumit grad de antropizare – care este extrem de redus în arii sau spaţii greu accesibile, eventual în cele protejate de lege (parcuri naţionale, protejate de lege) sau când gradul de antropizare este extrem de intens (subsistemul cu exploatări de resurse minerale şi cu o industrializare de regulă primară).

În cadrul unui sistem fizico-geografic, relieful joacă rolul hotărâtor, fiind componentul de bază. Relieful constituie: factorul suport ce se grefează pe elementele de referinţă ale factorului geologic; interfaţa pt un alt component al sistemului, respectiv pentru componentul înveliş pedologic;

27

constituie şi factor de control în cadrul unui sistem natural sau fizico-geografic, întrucât condiţionează manifestarea componentului climatic, apoi determină particularităţile de bază ale resursei de apă şi infuenţează semnificativ vegetaţia respectivului sistem. Având în vedere cele două funcţii de bază (suport şi de control), relieful condiţionează şi starea de echilibru a unui sistem. Astfel, între energia de relief şi stadiul de evoluţie al sistemului există un raport invers proporţional. De regulă, în stadiile incipiente de după apariţia unei unitati de relief, energia de relief este maximă, ca în cazul unităţilor de orogen, în timp ce entropia1 sistemului este minimă. Pentru ca la finele unei etape de evoluţie, energia se rezumă la valori modeste, timp în care creşte entropia sistemului. Dpdv al echilibrului, relieful se află sub controlul unor forţe interne sau externe pe baza cărora se stabileşte un anumit grad de echilibru sau de dezechilibru, in funcţie de care se apreciază gradul de dezvoltare a respectivului sistem fizico-geografic.Particularităţi ale reliefului şi procesele geomorfologice specifice

Orice sistem de relief ce aparţine unei unităţi morfo-structurale, se remarcă printr-o serie de trăsături şi de însuşiri care se grupează în 3 mari categorii: aspecte morfometrice, morfografie tipologia reliefului.Toate aceste 3 componente derivă din modul diferit de formare a reliefului prin intermediul celor 2 mari categorii de forţe interne şi externe care se condiţionează reciproc. Specificitatea şi intensitatea respectivelor forţe se traduce prin manifestarea unor procese, în special de natură fizică, dar şi de natură chimică prin care aspectul gen al reliefului se schimbă progresiv în timp.

1 Măsură care indică gradul de organizare al unui sistem. – Din fr. entropie.28

Astfel, aceste procese sunt exprimate prin ceea ce numim procese geomorfologice (PG) derulate în alte etape de evoluţie sau desfăşurate şi în prezent, ultimile fiind considerate PG actuale. Anumite procese desfăşurate în etape anterioare generează o categorie aparte de relief, numit relief moştenit din perioade precuaternare sau cuaternare. În această categorie putem menţiona formarea piemonturilor din perioade precuaternare, dar şi apariţia unor suprafeţe de nivelare (mecanismele de formare a acestora desfăşurându-se oarecum ciclic). Astfel, apariţiile unor arii de peneplenă sunt considerate ca aparţinând reliefului ciclic, în aceeaşi categorie intrând şi formele de relief de tipul suprafeţelor de nivelare din Carpaţi (Borăscu, Gornoviţa). Din categoria reliefului moştenit din perioada cuaternară, menţionăm în primul rând glacisurile ca forme de racord înte baza versanţilor şi unele suprafeţe cvasi-orizontale, precum şesuri aluviale, poduri de terase, trepte şi niveluri litologice. Deşi ocupă suprafeţe relativ restrânse, îndeosebi în ariile montane, cât şi cele în zona joasă şi de podiş, terenurile cu această formă de relief sunt printe cele mai valoaroare, deoarece permit o utilizare extrem de variată sub aspect agricol, apoi se remarcă prin stabilitate, motiv pt care constituie terenul predilect pt extensii de aşezări omeneşti şi construirea unor căi de acces. Tot din perioada cuaternară este moştenit şi actualul relief glaciar, format prin mecanisme şi procese ale glaciaţiei pleistocene. Având în vedere poziţia majorităţii formelor de relief prezente pe teritoriul României, acest tip de relief prezintă o valoare peisagistică excepţională.Dacă ne referim la specificitatea proceselor geomorfologice, formarea piemonturilor se leagă de procese fluviale (eroziune, transport şi acumulare de natură fluvială). În cazul reliefului glaciar s-a manifestat îndeosebi eroziunea glaciară (exaraţia), dar şi transportul şi acumularea. În timp ce pentru relieful ciclic specificitatea PG a diferit în funcţie de condiţiile climatice, morfoclimatele de tip tropical, sub-tropical şi mediteranean au condiţionat mecanisme specifice pentru formarea pediplenelor, fapt petrecut în spaţiile extra-carpatice (vezi actualele 29

condiţii din Dobrogea de Nord), în timp ce pentru ariile montane suprafeţele de denivelare reprezintă probabil mai mult opera mecanismelor de formare a peneplenelor. În categoria reliefului moştenit, relieful glaciar poate fi inclus şi în categoria reliefului de factură climatică, deoarece a fost generat de schimbările fundamentale ale climei de pe parcursul pleistocenului. În postglaciar, conditiile climatice s-au schimbat, revenind la particularităţi asemănătoare celui actual. În consecinţă, PG specifice modelării reliefului intră în categoria celor actuale.Procesele geomorfologice actuale contribuie la modificarea progresivă a aspectului reliefului, îmbrăcând aspecte diferite în funcţie de treapta de relief, cât şi de specificul iniţial al reliefului. În teritoriul carpatic, o primă categorie de procese este cea din gama procese periglaciare. Aceste procese sunt determinate de variaţiile mari de temperatură (diurne, lunare, sezoniere sau anuale); se manifestă prin dezagregări intense, în funcţie de nivelul altitudinal. Datorită acestor procese apar depozite de triaj termic, precum haos de blocuri, câmpuri de pietre sau trene de grohotişuri la baza abrupturilor. Procesele de îngheţ-dezgheţ sunt cuantificate tot prin dezagregări intense urmate apoi de prăbuşiri, surpări şi rostogoliri. În sezonul rece al anului, aceste procese induc o serie de dificultăţi sau pagube, îndeosebi pt căile de comunicaţie (şosele şi căi ferate) – Defileul Jiului, Defileul Oltului, valea Buzăului, din şi pentru şoselele de mare altitudine (Transalpina - Parâng şi Transfăgărăşanul), ceea ce duce la costuri suplimentare de înteţinere. Dpdv al aşezărilor umane, se impune evitarea spaţiului contruit în proximitatea perimetrelor cu asemenea procese. Procese periglaciare: mişcările superficiale de tip solifluxional. Solifluxiunea afectează domeniul montan superior, având urmări vizibile în domeniul sub-alpin şi alpin, dar şi în perimetrele cu pajişti secundare din etajul pădurilor boreale sau de conifere. Procese periglaciare de natură clio-nivală

30

Pe lângă formele de relief generate, în special de tipul nişelor şi cuiburilor nivale, aceste procese provoacă şi modificarea echilibrului hidric de la nivelul unor trepte litologice, platouri sau versanţi, inducând şi alte PG. În afara spaţiului montan, procesele periglaciare se manifestă şi în unităţile deluroase şi de podiş, dar cu intensităţi mult mai mici, prin intermediul mişcărilor solifluxionale sau prin procese de tip creep. În aceste conditii se creează anumite dezechilibre având în vedere dinamica deluviilor superficiale. Asemenea procese sunt specifice versanţilor cu înclinări mai mari de 10-12º, care însă suportă şi alte categorii de procese. Procese de natură fluvială - reprezintă opera râurilor, iar procesele pot fi de eroziune, transport şi acumulare. Eroziunea fluviala este întâlnită în toate unitatile şi formele de relief, însă intensitatea procesului scade de la altitudini mari spre cele mici. Întensitatea eroziunii fluviale depinde esenţial de viteza de curgere a apei şi de debit. Viteza este direct proportionala cu panta şi astfel, cele mai mari intensităţi se realizează în cursurile superioare ale râurilor, pentru ca mai apoi intensitatea să se diminueze progresiv, fiind o relaţie invers proporţională între eroziune şi acumulare. Transportul de materiale depinde de aceeiaşi parametrii, însă volumul de material transportat se raportează în primul rând la debitul râului, în timp ce acumularea se realizează progresiv, fiind specifică tuturor treptelor specifice de reliefului, dar volumele cele mai mari sunt specifice unitatilor joase de relief. În plus, se realizează şi o sortare a materialelor, în funcţie de granulometrie, primele depuse fiind fragmentele de dimensiuni mari (bolovăniş), pietriş, nisip, praf, argilă. Dacă particulele de dimensiuni mari sunt transportate prin târâre şi rostogolire, cele de dimensiuni mici sunt preluate chiar şi în suspensie şi transportate la mari distanţe, fiind depuse chiar în mediul marin. Rezultatul proceselor fluviale, îl reprezintă relieful fluvial, cel mai semnificativ sub aspectul utilizării teritoriului fiind

31

relief fluvial de acumulare (albia majoră- lunci şi terase). Ponderea acestui tip de relief creşte din aria montană spre unităţile extra-carpatice.Dpdv al dezvoltării durabile a unui teritoriu, sunt necesare studiile privind riscurile hidrologice la care este supus un anumit bazin hidrografic. Astfel creşterea exponenţială a debitelor provoacă revărsări şi inundarea unor terenuri cu utilizări diferite. În aceste condiţii sunt nesecare lucrări specifice de amenajare, îndeosebi lucrări de indiguire şi de amenajare hidrotehnică complexă în jonele joase, cu lunci foarte largi. Pentru România, toate lucrările în cauză sunt vechi, prost întreţinute şi sub dimensionate, începând de la râurile de mică anvergură până în cazul Dunării. Cea mai eficientă cale ar fi cea a amenajării complexe în bazinele hidrografice prin măsuri de protecţie în cele de mică anvergură sau prin lucrări hidrotehnice (pretenţii) în bazinele hidrografice mai mari. Eroziunea în suprafaţă - ES este exercitată de 2 agenţi: apa şi vântul. Efectele cele mai importante se leagă de ES prin apă care acţionează pe 2 căi: impactul picăturilor de ploaie (pluviodenudare); acţiunea mecanică a apei peliculare pe suprafeţele în cauză. Aceste procese prezintă un rol fundamental în cazul eroziunii solului, iar în virtutea amenajării teritoriului ridică probleme în cazul utilizării agricole a terenurilor, în special pentru terenurile arabile.În Romania, cca 50% din terenurile arabile sunt afecatate de ES, iar cel puţin un sfert din aceste terenuri necesită lucrări anti-erozionale. Având în vedere suprafaţa mare de teren arabil de care dispune România, se impun măsuri de schimbare a categoriilor de folosinţă pentru terenurile puternic şi foarte puternic erodate. Un calcul economic simplu demonstrează că în cazul utilizării unor tehnologii moderne de cultură producţiile se pot dubla, ceea ce presupune realizarea aceleeaşi producţii totale dacă suprafaţa arabilă se înjumătăţeşte. Prin utilizarea agricolă a terenurilor erodate, sunt risipite resurse financiare importante şi se favorizează doar practicarea agriculturii

32

tradiţionale bazată în multe unitatea de relief pe monocultură. Pentru alte utilizări şi folosinţe, terenurile afectate de ES nu ridică probleme deosebite dacă respectivele suprafete nu sunt afectate şi de alte PG. Ca efecte secundare, ES provoacă aluvionarea intensă a şesurilor aluviale, colmatarea puternică a cuvetelor lacustre, coluvionarea bazei versantului. În ultimul caz, se înregistrează pierderi calitative la nivelul solului de pe versanţi, dar şi pagube gospodăriilor rurale prin pr de colmatare. Eroziunea exercitată prin vânt întruneşte condiţii de manifestare în unităţile de relief joase, constituit prioritar din nisipuri, în situaţiile creşterii frecvenţei şi intensităţii vântului. Efectul în relief îl constituie apariţia reliefului de dune, cazuri reprezentative: Campia Olteniei, îndeosebi în C Băileşti, C Hagieni, Bărăgan – pe dreapta râului Călmăţui, Buzău, C Tisei, C Tecuci, Depr Braşovului la Reci, în Lunca şi Delta Dunării şi în zona litorală. Dpdv al amenajării, 2 probleme sunt importante: Pentru unităţile de dune din porţiunile de câmpie se impune fixarea acestor dune. - plantaţii pomicole ca în C Carei, - plantaţii viticole ca în C Olteniei – Calafat, Segarcea, - fixarea plin plantaţii forestiere – cazul dunelor din C Tecuci – - fixarea dunelor prin alternaţa benzii forestiere cu arbuşti şi specii arboase.) Utilizarea naturistă a spaţiilor dunare prin:1. Conservarea ecosistemelor naturale (rezervaţiile Reci, Hanu Conachi sau cele din grindurile Letea, Caraorman şi Sărăturile), 2. Crearea unor spaţii de agrement ca în cazul Lacurilor din zona Calafat sau în zonele litorale din Deltă; după cum o parte din nisipurile din zona litorală sunt utilizate ca plaje sau pot constitui sursă de material pentru amenajarea plajelor degradate.

Eroziunea în adâncime – EA – reprezintă un proces condiţionat de concentrarea scurgerii pe versant. Formele de relief rezultate sunt 33

diferite de la cele incipiente de tipul rigolelor şi ogaşelor până la cele de mari dimensiuni de tipul ravenelor şi a celorlalte create de torenţi.Aceste procese ocupă suprafeţe mai mici în comparaţie cu cele de eroziune în suprafaţă, dar efectele sunt mult mai severe. Pentru formele de tipul ravenelor, solul este decapitat în totalitate, iar suprafeţe însemnate de teren sunt scoase din circuitul agricol. Frecvenţa cea mai mare este întâlnită în unităţile deluroase şi de podiş, cu precădere în cazul faciesurilor nisipoase şi a intercalaţiilor nisipo-argiloase. Asemenea situaţii sunt întâlnite în toată aria pericarpatică unde se manifestă şi pe alte structuri petrografice (vezi Valea Putnei.)O deosebită dezvoltare se constată în cazul formaţiunilor miopliocene din unităţile de podiş (Pod Moldovei – Pod Bârladului). Pe suprafeţe mai mici: Podişul Piemontan Getic, Depresiunea Colinară a Transilvaniei. O categorie aparte aparţine formelor dezvoltate în loess şi în depozitele loessoide, unde formele desi efemere se regenerează după fiecare ploaie cu aspect torenţial: văi cu aspect torenţial din Dobrogea Central Sudică, terase.Stăpânirea şi controlul acestor procese se poate realiza doar printr-o amenajare judicioasă a teritoriului. Măsurile de diminuare a efectelor sunt însă costisitoare, de durată, ceea ce determină costuri mari de întreţinere. Se recomandă evitarea utilizării agricole şi împădurirea perimetrelor cu ravene pe versant. Pentru formele de mică anvergură se recomandă nivelarea, eventual terasarea şi aplicarea culturilor în benzi, orientate în lungul curbei de nivel. În cazul ravenelor fund de vale, daunele sunt mult mai mari, deoarece prin eroziune regresivă sau subminarea flancurilor sunt afectate perimetrele construite şi chiar căi de comunicaţie. Mai mult, materialul erodat şi evacuat de pe fundul ravenei este depus sub forma unor mari conuri proluviale care afectează aşezările rurale (Dealurile Fălciului, Colinele Tutovei).34

Alunecările de teren sunt cele mai complexe procese geomorfologice actuale. Intră în categoria celor geomorfologice lente. Alunecările se produc într-un context cauzal favorizant, respectiv existenţa terenurilor în pantă, apoi prezenţa unui strat de roci plastice care facilitează apariţia patului de alunecare, la care se adaugă şi supraumectarea depozitelor de pantă. Alunecările de teren intră în categoria hazardelor naturale, cauzele declanşatoare fiind multiple, atât naturale, cât şi de factură antropică.În perimetrele cu alunecări de teren, sunt prezente şi alte PG actuale, motiv pt care perimetrele afectate se caracterizează printr-o deosebită fragmentare cu repercursiune în degradarea foarte intensă a terenurilor; alunecările de teren sunt întâlnite în aria montană îndeosebi în aria flişului carpatic sau în cazul depozitelor de wildfliş2 (Rarău). Cele mai mari probleme pun însă alunecările de teren din treapta deluroasă şi de podiş. Aici sunt prezente în Subcarpaţi cu precădere în cei de curbură (S Vrancei, S Buzăului), dar şi în alte compartimente ale S Getici şi ai Moldovei. În unităţile de podiş, ocupă suprafeţe reprezentative în Pod Moldovei, D Transilvaniei (glimee). Terenurile cu alunecări de teren sunt extrem de instabile realizăndu-se reactivări ale unor alunecări vechi stabilizate sau înregistrându-se alunecări noi. Stabilizarea deluviilor se realizează natural, dar într-un timp foarte lung, în timp e lucrările de stabilizare sunt extrem de costisitoare şi de nenumărate ori nu se justifică dpdv economic. Terenurile agricole afectate de alunecări de teren necesită invariabil schimbarea categoriei de folosinţă. Dacă deluviile sunt subţiri şi perimetrele afectatate sunt de mică întindere, terenul în cauză poate fi utilizat ca pajişti naturale dacă se realizează lucrări minimale de evacuare a excesului de umiditate spre debuşee naturale. Cel mai adesea, perimetrele cu alunecările de ter necesită fixare cu o vegetaţie arbustivă sau chiar împădurire. Asemenea lucrări au fost realizate în România 2 wildfliș, (engl.= wildflysch) formațiune geologică cu structură haotică, alcătuită dintr-o masă predominant argiloasă, de culoare închisă, cu aspect de curgere submarină, în care sunt însedimentate blocuri „exotice”, de mărimi și origini diferite, constituind olistolite, mai vechi decât masa pelitică fundamantală. Pe teritoriul României, formațiunile de w. se găsesc în zonele în care se întâlnesc pânze de decolare (unitatea central-est carpatică), iar elementele „exotice” (olistolitele) provin din destrămarea părții frontale a pânzelor de decolare (transilvane). V. și olistostromă.

35

îndeosebi în aria subcarpatică vrânceană după anul 1950 sub auspicii ICAS3 Vrancea. În cazul unităţilor de podiş se constată foarte multe perimetre cu terenuri degradate îndeosebi în cazul frunţilor de cuestă. Există situaţii în care mari frunţi de cuestă sunt împădurite (Cuesta Iaşilor – Bârnova, Mădârjac-Sineşti), dar sunt foarte frecvente terenurile despădurite utilizate de regulă ca păşuni degradate. Procesele de alunecări de teren determina un grad redus de dezvoltare a unei regiuni (Regiunea de Nord-Est unde în lipsa unor resurse minerale, cât şi datorită proastei gestiuni a resurselor naturale existente s-a ajuns la o situaţie oarecum paradoxală, în sensul în care pe de o parte scade productivitatea naturală a unor terenuri, iar pe de altă parte cresc costurile de întreţinere a căilor de comunicaţie fiind necesare şi noi fonduri pt protejarea localităţilor, în special a celor rurale); – costuri deosebite pt întreţinerea unor drumuri naţionale, aşa cum este cel de pe Valea Bistriţei, de pe stanga Lacului Izvorul Muntelui-Bicaz. Asemenea situaţii apar şi în partea subcarpatică: şoselele care leagă Buzău de Oneşti, în timp ce în Podisul Moldovei sunt foarte numeroase sectoarele de drum afectate de alunecări de teren. O altă problemă legată de dinamica versanţilor este cea din ariile urbane unde anumite zone rezidenţiale s-au extins şi în perimetre cu alunecări de teren (Botoşani, Hârlău, Iaşi – dreapta râului Cacaina, în cartieul Ţicău, parţial Sărărie, stanga Bahluiului – Păcureţ şi Păcurari; potenţial la alunecare prezintă şi noile zone rezidenţiale aşa cum este cazul Bucium – Păun).Morfometria – element definitoriu în amenajarea teritoriale Amenajarea teritoriului presupune existenţa unor proiecte de dezvoltare urbană sau rurală, de dezvoltare industriala sau agricolă, proiecte cu caracter tehnico-economic, care se realizează inclusiv pe baza datelor morfometrice ale terenului. Morfometria reprwzinta un element definitoriu in toate proiectele de amenajare teritoriala; chiar şi repartiţia 3 Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice

36

teritoială a populatiei se realizează şi în funcţie de criteriile morfometrice. În categoria parametrilor morfometrici termenii de referinţă sunt altimetria, declivitatea şi expoziţia, fragmentarea reliefului, energia de relief.Altimetria România dispune de 3 trepte altimetrice majore caracteristice pentru unitățile de câmpie, pentru cele de dealuri și podiș și pentru aria montană. Astfel, treapta de câmpie, cu altitudini de sub 200m reprezintă circa 33% din teritoriul României. În acest procent sunt incluse și unități de relief care nu îmbracă un aspect tipic de câmpie, ci aparțin unităților de podiș. Cea mai mare parte a Dobrogei de S (Podișul Dobrogei de S), o parte însemnată din Dobrogra centrală, suprafețe mai mici din Dobrogra de N, apoi sudul extrem al Podișului Moldovei și cea mai mare parte a Câmpiei Colinare a Jijiei. Pe de altă parte însă, unităților de câmpie li se atașează și subunități care depășesc 200m, până spre 300m altitudine, respectiv câmpiile piemontane ale Piteștilor, Târgoviștei și Ploieștilor. Această treaptă comasează cele mai bune terenuri pentru practicarea agriculturii, întrucât beneficiază și de condiții pedo-climatice favorabile. Procesele geomorfologice caracteristice sunt următoarele: .... Geneza lor se leagă de regulă de procesele de acumulare în medii marine sau lacustre cât și prin procese de acumulare și modelare eoliană, cum e cazul câmpiilor nisipoase. Prezența pe arii mari a leossourilor și depozitelor lessoidale, determină manifestarea proceselor de sufoziune și tasare. Formele rezultate, de tipul crovurilor, găvanelor, padinelor și pâlniilor de sufoziune se încadrează într-o clasă de calitate inferioară terenurilor încomjurătoare, ceea ce presupune o eficienţă economică în plan agricol ceva mai mică. În situații particulare, această degradare naturală a terenurilor este compensată de apariția unei resurse naturale ce poate fi însă valorificată în scopuri terapeutice. E vorba de cazul apelor sărate și salmastre și al unor nămoluri terapeutice din lacurile de crov. Treapta inferioară a râurilor poate fi utilizată în varii scopuri, 37

neexistând restricții majore decât în ceea ce privește regimul de înălțime a unor imobile din marile metropole (ex-București). Dintre riscurile semnificative ale acestei trepte, menționăm pe cel indus de seismicitate, vezi axa Buzău-București-Giurgiu-Oltenița cât și aria joasă a Banatului. Un alt risc este cel indus de producerea inundațiilor în cazul râurilor mari (Siret, Prut, Dunărea), mai puțin pe Olt și Argeș. Acestora li se adaugă riscul indus de secetă în cazul utilizării agricole a teritoriului. Treapta intermediară caracteristică dealurilor și podișurilor României este calculată pentru ecartul altitudinal dintre 200 și 700 m care atinge un procent de circa 40% din teritoriul țării. Conform ponderii, această treaptă este cel mai bine reprezentată dar în acest interval de altitudine intră atât subunităti de câmpie (cazul unor câmpii piemontane), dar și unele subunități montane de talie joasă (Oaș, Berzunți, Dognecei, Locvei) cât și periferia altor masive montane joase. Pe de altă parte, ecartul menționat anterior nu include anumite dealuri subcarpatice înalte care culminează la 1000 m în Măgura Odobești, apoi o parte din Măgurile Podișului Someșan și din jugul intracarpatic cât și majoritatea dealurilor înalte din partea de E a Transilvaniei. Această treaptă de relief este foarte bine populată, dar cu disparități regionale (colinele Tutovei prin comparație cu aria subcarpatică prahoveană) și se caracterizează prin apariția unor dezechilibre având în vedere dinamica și intensitatea unor procese geomorfologice actuale. Această treaptă concentrează cele mai numeroase și mai mari perimetre cu alunecări de teren dar și cu procese de eroziune în suprafață și în adâncime. Alături de repartiția neuniformă a unor resurse naturale minerale se constată diferențieri mari în planul dezvoltării economice. Spațiul geografic aferent regiunii de N-E este și în acest caz cel mai defavorizat, chiar dacă pentru unele subunități de relief contextul geomorfologic nu este cel mai neprielnic. Din punct de vedere al favorabilității pentru așezările omenești se manifestă anumite restricții în sensul în care localitățile urbane preferă pozițiile mai joase ca altitudine, de regulă situate în lungul sau în spatele

38

de la confluența unor râuri, o a doua categorie fiind legate de axe de comunicație, iar cea de-a treia legată de poziția de limită fie cu treapta de câmpie, fie cu treapta montană. Însă, din punct de vedere al texturii urbane, orașele din această treaptă sunt mult mai complexe, iar uneori se armonizează mult mai bine cu mediul geografic. (Sibiu, Cluj, Târgoviște, Pitești, Piatra-Neamț). A 3-a treapta, superioara, corespunde domeniului montan, incluzând teritoriile cu altitudini de peste 700m. Această treaptă însumează 22% din teritoriul Românesc. Dacă însă operăm cu unități morfostructurale, domeniul montan al României presupune o pondere ceva mai mare, întrucât unele arii montane au situată baza la altitudini mult mai mici (cazul M-tilor Oașului). Treapta montană este cea mai slab populată și se caracterizează printr-o gamă foarte largă a proceselor geomorfologice actuale. Normal deci, popularea redusă, este condiționată și de alți parametrii morfometrici la care se adaugă și condițiile climatice tot mai severe, pe măsura creșterii altitudinii. Însă, în viziunea dezvoltării durabile, domeniul montan al României este cel mai ușor de amenajat sau de planificat teritorial. Aceasta pentru că aici sunt concentrate cele mai mari și numeroase resurse minerale, apoi muntele deține cel mai mare fond forestier, cea mai mare parte a pajiștilor naturale având și posibilăți de dezvoltare a agriculturii pe spații mai restrânse, dar favorabile îndeosebi pentru zootehnie și mai puțin pentru cultura plantelor. Zonarea spațiului montan se poate realiza și pe trepte morfometrice, întrucât palierul de peste 1000m deține doar 10% din teritoriul țării, ceea ce semnifică și cea mai mare pondere a pădurilor de conifere. Treapta de peste 1500m dispune de 4% din teritoriul țării și în care sunt incluse etajele subalpin și alpin din vegetația României, pentru ca treapta de peste 2000m, să se rezume la 1% din teritoriul național, reprezentând domeniul alpin al teritoriului românesc, cel care ne aseamănă cel mai mult cu Alpii și care prezintă un patrimoniu natural

39

selectiv, foarte valoros din pct de vedere științific și cu un remarcabil potențial turistic. Declivitatea - reprezintă unghiul pe care îl face suprafața terestră cu orizontala. De regulă valorile acestu parametru diferă foarte mult în teritoriu. În treapta de câmpie, valorile sunt cele mai mici, de regulă fiind situate sub 5º. Astfel, în sectoarele tabulare cât și în unele suprafețe din câmpiile de tranziție cât și cele de subsidență valorile tind spre 0, întrucât domină suprafețele plane. Valori ceva mai mari, între 3-5º întâlnim în câmpiile piemontane, în timp ce valori de peste 5º apar doar la nivelul unor frunți de terasă, sau pe flancurile dunelor din câmpiile nisipoase. Aceste declivități nu ridică probleme în planul amenajării teritoriale, realizându-se condiții favorabile pentru toate tipurile de utilizare. Singurele restricții sunt legate de evoluția avansată a unor soluri din crovuri, iar terenurile cu aceste pante din dreapta de câmpie prezintă doar riscuri legate de unele hazarde naturale precum cutremurile sau de prezența frecvența sau intensitatea inundațiilor din lunci și terase inundabile.În treapta deluroasă și de podiș, valorile declivităților cresc, terenurile divers înclinate totalizând peste 50% din teritoriu. Astfel, dintre categoriile de pantă, cea mai frecvent întâlnită este cea cu valori de la 10-12º ceea ce indică apariția unor factori de risc geomorfologic și pedologic. Astfel, toate suprafețele valorificate ca terenuri agricole prezintă procese de eroziune în suprafață cu intensităţi diferite. În această treaptă sunt prezente și valorile mai mari de 12º, atingând frecvent 15-20º sau până la 20-30º în cazul versanților puternic înclinați. Asemenea situații apar în unitatea pericarpatică în cazul dealurilor si culmilor pericarpatice. Valorile mari ale pantei se asociază cel mai adesea cu frunțile de cuestă. În cazul acestor declivități apar restricții funcționale, ceea ce necesită un mod aparte de utilizare a terenurilor, de regulă fiind excluse terenurile arabile, fiind favorizată utilizarea ca pajiste naturală sau ca pădure (ex. putem aprecia ca o 40

utilizare corectă a teritoriului în Culmea Pleșului din Subcarpații Moldovei sau Măgura Odobești din Subcarpatii de Curbura, unde pantele mari sunt utlizate ca paduri, iar ca o utilizare inadecvată mentionam culmea Pietricica Bacăului, cu frecvente pajisti degradate sau cu terenuri arabile, dar cu soluri care denotă un stadiu avansat de eroziuni (erodosoluri si regosoluri). În această treaptă deluroasă și de podiș sunt întâlnite și valori de pantă cu valori sub 10º, ceea ce presupune prezența unor versanți slab-mediu înclinați, forme de relief care grupează cea mai mare parte a terenurilor arabile. În aceeași treaptă pot să apară și pante caracteristice treptei de câmpie cu terenuri plane sau slab înclinate ca în cazul luncilor și treptelor de terasă și al platourilor sau culmilor interfluviale, cel mai adesea de natură structural-litologică. În treapta montană, sunt caracteristice cele mai mari declivități, întrucât structurile de orogen, atît cele cutate cât și cele vulcanice se caracterizează prin dominanța accentuată a formelor de relief de relief de tipul versanților. Astfel, în medie, suprafețele înclinate ocupă între 75-80% din întreg teritoriul, excepție făcând depresiunile intramontane, unde valorile sunt mai mici, uneori, întâlnindu-se și suprafețe plane ca în cazul marilor depresiuni intramontane, considerate adevărate câmpii intramontane (depresiunile Brașov, Giurgeu, Ciuc). Din acest motiv, în aria montană se realizează o zonare extrem de clară a utlizării terenului în funcție de pantă. Astfel, terenurile arabile, sunt concentrate în marea lor majoritate în depresiuni, pajiștile naturale ocupă îndeosebi pantele slab si respectiv moderat înclinate, în timp ce versanții moderați și puternic înclinați se leagă de prezența formațiunilor forestiere. În domeniul montan, cele mai mari suprafețe corespund pantelor între 15-30º, dar adesea valorile urcă până la 50-60º (defilee sau abrupturi), uneori depășindu-se 70º ca în cazul unor sectoare înguste de chei sau în cazul unor abrupturi din zona alpină. Datorită suprafețelor restrânse cu pante reduse, în aria montană apar o serie de restricții ce induc deficiențe la nivelul amplasării unor 41

așezări sau a unor obiective, adesea extensiile se realizează din lungul văilor spre depresiuni spre versanți, în anumite cazuri suprafețele în pantă presupunând și o anumită instabilitate a versantului. O asemenea situație s-a înregistrat pe Valea Bistriței, unde după formarea Lacului Izvorul Muntelui, vechile vatre de sat au migrat pe versamt, îngreunând deluviile vechi, ceea ce a condus la alunecări de teren. În ariile montane, prezența suprafețelor în pantă ridică și probleme legate de amenajarea unor căi de comunicație, mărind foarte mult costurile de amenajare sau de întreținere. Lipsa tehnologiilor sau a resurselor financiare, presupune trasarea unor căi ferate în funcție de configurația reliefului, urcând până la altitudini de peste 1000 m (calea ferată dintre Suceva-Vatra Dornei). În cazul căilor rutiere, prezența declivităților mari constituie un obstacol în ceea ce privește realizarea unor drumuri moderne, România fiind practic lipsită de autostrăzi în domeniul montan.Densitatea fragmentării reliefului – este cea mai importanta alături de pantă, întrucât creșterea fragmetării generează o serie de dificultăți, atât din punct de vedere al investițiilor cât și din punctul de vedere al utilizării agricole a terenului. Ca și în cazul declivității treapta de câmpie este favorizată din acest punct de vedere, întrucât valorile acestui parametru sunt mici, de regulă subunitare, pentru ca în sectoarele tabulare și în ariile indoneice?,? valorile să tindă spre 0. Aceste valori nu ridică probleme în planul amenajării teritoriale, dar apar restricții funcționale legate de precaritatea resursei de apă. La polul opus, se află aria montană, unde în ariile cristaline și în cele vulcanice valorile sunt extrem de mari, ajugând până la 4-5 km/km .² Astfel, fragmentare foarte intensă presupune și valori mari ale declivității, dar și expoziții exrem de diferite, ceea ce generează diferențieri climatice, asimetrii ale unor parametri climatici, dar și inversiuni de vegetație, motiv pentru care în proiectele de amenajare teritorială, cei 3 factori se vor corela în funcție de condțiile concrete de rocă și de relief. E vorba despre pantă, expoziție și tipul de fragmentare. 42

În treapta intermediară de relief, valorile densității fragmentării sunt modelate, depășindu-se frecvent km/km , ajungându-se uneori la² peste 2 km/km . În această treaptă se disting 2 tipuri de fragmetare,² respectiv o fragmentare deluroasă, cu valori ceva mai mari, inclusiv la nivelul energiei de relief (ex, Pod Suceava sau Pod Piemontan) sau o fragmentare colinară, cu valori ceva mai reduse, inclusiv la nivelul energiei de relief, așa cum este cazul cu Câmpia Colinară a Jijiei. Energia de relief - denotă și stadiul de evoluție al unui tip anume de relief. În funcție de modul de formare, avem de a face cu energii de relief extrem de diferite în teritoriu. Din punct de vedere al energiei maxime, pentru România, valoarea înregistrată este de 2544 m. Pornind de la altitudinea de 0 m, valoarea de 2544 m presupune existența tuturor treptelor majore de relief ale uscatului. La nivelul ariei montane, se înregistrează cele mai mari valori ale energiei de relief. Astfel, pentru munții înalți, energia medie de relief atinge sau depășește 1000 m. Aceste valori presupun o utilizare a terenurilor în funcție de ecosistemele adaptate acestor parametri, idealul fiind de a nu interveni în acest sistem pentru a conserva patrimoniul natural existent, și pentru a-l valorifica doar din punct de vedere turistic. În cazul munților joși și mijlocii, valorile energiei de relief sunt cuprinse între 500 și 1000m, ceea ce permite și instalarea unor așezări omenești, dar de talie mică. Majoritatea stațiunilor montane ale României sunt legate de acest interval al energiei medii de relief, pentru obiectivele de interes turistic, tendința fiind aceea de a amplasa aceste obiective în spații cu energie de relief cât mai mare. În treapta deluroasă și de podiș, valorile energiei medii se reduc la sub 500 m, fiind de regulă cuprinsă între 300-400 m pentru dealurile înalte și între 200-300 m pentru dealurile joase de podiș. Datorită prezenței rocilor friabile și a depozitelor superficiale neconsolidate, în această treaptă de relief, chiar dacă valorile energiei de relief nu sunt foarte mari, combinația cu valorile declivității și cu valorile densității 43

fragmentării generează o serie de neajunsuri, ceea ce determină o atenție sporită în planul amenajării teritoriale. În acest context, se constată o serie de erori inclusiv în cazul poziționării vetrelor de sat care astăzi necesită schimbarea amplasamentului. Dacă în perioada feudală, au apărut numeroase sate situate de regulă pe obîrșia unor mici cursuri de apă, fiind vorba despre terenuri fragmentate și instabile, astăzi, această poziționare a așezărilor rurale este total deficitară (Colinele Tutovei, Pod. Bârladului etc).În treapta de câmpie se înregistrează cele mai mici valori ale energiei de relief, în sensul în care câmpiile piemontane prezintă valori medii între 100-150 m în timp ce majoriatatea câmpiilor tabulare și de tranziție, înregistrează valori medii de sub 100, în timp ce câmpiile joase, de subsidență au valori de sub 50 m, în unele cazuri, energia medie de relief ajungând până la sub 10 m (Câmpia Siretului Inferior). În ultimul caz, se înregistrează restricții severe, întrucât crește exponențial riscul la inundații, atât datorită creșterii debitelor râurilor, cât mai ales prin ridicare nivelului freatic. Din acest motiv, sunt foarte frecvente ariile mlăștinoase, din aceste unități de câmpie. Morfografia - Formele de relief reprezentative şi utilitatea lor învalorificarea spaţiului geograficMorfografia se referă la totalitatea formelor de relief care generează un anumit aspect dintr-o anumită unitate. Studiul morfografic a trecut în plan secund odată cu accesul la metodologii moderne de analiză morfometrică sau privitoare la dinamica reliefului la care se adaugă şi metodele de analiză cantitativă. Morgrafia rămâne un domeniu de referinţă pentru utilizatori, dar şi pentru analiştii din amenajarea teritoriului şi dezvoltare regională. Principalele aspecte ale reliefului se grupează diferit în cazul principalelor trepte de relief ale Romaniei. În domeniul montan, o primă categorie de aspecte morfografice se referă la relieful de factură alpină. Aceste aspecte corespund munţilor înalţi, cu altitudini de peste 2000 m, coborând la altitudini uşor sub 2000

44

m, doar în N Carpaţilor Orientali, (respectiv în N Muntilor Suhard, Ţibleş, N M. Maramureş). Dpdv litologic, formele în cauză sunt dezvoltate îndeosebi în roci metamorfice (C Meridionali, M Rodnei), la care se adaugă doar local roci magmatice, efusive (Călimani), intrusive (Ţibleş) sau conglomerate (Bucegi). Elementele de relief alpin sunt opera condiţiilor climatice severe întrucât temperatura medie anuală este negativă (0 – -2º C), precipitaţiile sunt f mari – peste 1200, vânturile sunt intense, iar aceste caracteristici determină procese intense de dezagregare termică, îngheţ-dezgheţ. Relieful alpin grupează o serie de forme de relief de tipul crestelor alpine, urmate de vârfuri montane piramidale ascuţite ce se comportă ca martori de rezistenţă litologică, custuri, strungi, abrupturi litologice şi structural tectonice, trene de grohotişuri la baza acestora la care se adaugă şi forme de eroziune ale reliefului glaciar (nişe glaciare, cât şi unele sectoare ale văilor glaciare). Formelor menţionate anterior li se adaugă şi fragmentele relativ netede sau uşor ondulate care aparţin suprafeţei de nivelare Borăscu. Acest asamblaj de forme alpine, glaciare şi ciclice generează un peisaj unic în Carpaţii româneşti, asemănător celui din Alpi, având dpdv practic o importanţă turistică deosebită la care se adaugă şi valenţele ştiinţifice remarcabile, luandu-se in considerare şi particularitatile vegetaţiei alpine şi subalpine, reprezentată prin pajişti alpine şi tufărişuri cu numeroase specii endemice, multe dintre acestea fiind relicte glaciare. Aspecte morfografice ale munţilor joşi şi mijlocii. Configuraţia de ansamblu a munţilor joşi şi mijlocii cu altitudini de sub 2000 m se schimbă aproape fundamental întrucât factorii şi procesele care condiţionează aspectul reliefului se multiplică rezultând un asamblaj în care fie domină aspectele legate de structura geologică, tectonică şi petrografie fie se impun formele generate de factorii şi agenţii externi. Datorită îmbinării diferite a celor 2 componente, în domeniul montan pot fi individualizate o serie de masive montane care îmbracă un anumit 45

specific şi prezintă anumite particularităţi. La modul general, relieful munţilor joşi şi mijlocii este dominat de prezenţa în proporţie de peste 75% a versanţilor. Versanţii prezintă particularităţi morfometrice variate, dar şi aspecte diferite, ceea ce determină o diversitate remarcabilă la nivelul peisajului, în timp ce utilizarea acestora depinde de o multitudine de factori. Această formă de relief este definitorie în planul amenajărilor pentru sporturi de iarnă, pentru realizarea unor căi de comunicaţie, în timp ce pentru folosinţă apar situaţii de tipul versanţilor împăduriţi, apoi a celor cu tufărişuri subalpine, cu pajişti montane cu caracter secundar, dar şi cu amenajări legate de prezenţa unor aşezări omeneşti sau staţiuni de interes balneo-climateric. Un alt element morfografic – culmile montane – situate la alt diferite, având dimensiuni şi forme variate, dar care invariabil constituie partea superioară a reliefului montan. În cazul unor munţi joşi sau mijlocii, culmile montane prelungi sunt marcate de vechi drumuri păstrate în diferite masive montane (Drumul Tătarilor, Drumul Romanilor, Drumul Hoţilor – sau drumuri din lungul Obcinei Mari, din lungul Bistriţei, şamd). Peste nivelul culmilor se menţin în relief culmile montane ale căror particularitati depind de unitatea morfo-structurală de care aparţin. În cazul unei fragmentări mult mai mari a reliefului montan, rezultă un relief derivat în care lipsesc culmile, dar apar versanţi şi vârfuri montane izolate de tipul bâtcilor, măgurilor (Măgurile Câmpulungului de la marginea Rarăului, Bâtcile Slătioarei, Bâtca Neagră, Bâtca Arsă din Stânişoarei, Bâtca Doamnei). Unele asemenea bâtci şi măguri constituie puncte de belvedere, iar altele au constituit puncte de observaţie sau de control spre anumite teritorii (bâtca Doamnei de lângă Piatra Neamţ care adăposteşte Petrodava prin care se controla accesul în valea montană a Bistriţei Moldoveneşti).Văile montane - imbracă aspecte diferite, dar facilitează accesul în interiorul ariei montane, facilitând amplasarea căilor de comunicaţie şi asigurând spaţiul pentru instalarea aşezărilor omeneşti (relieful de terase din lungul văilor). Văile sunt cel mai bine populate, iar în funcţie de 46

aspectul pe care îl îmbracă generează note specifice ale peisajului. De multe ori în spaţiile de la confluenţe se dezvoltă mici depresiuni de tip butonieră (Depresiune de la Vama), în timp ce în cazul sectoarelor în care traversează roci dure, văile îmbracă aspectul de defileu – depresiunea de la Prisaca Dornei. În lungul văilor carpatice sunt asigurate cele mai bune condiţii pentru amenajările teritoriale deoarece pe lângă avantajele oferite de relief, se remarcă şi bogăţia resurselor de apă. Pe lângă aceste forme majore, în peisajul acestor munţi se mai remarcă peisajele de tip chei şi defilee unde unele defilee carpatice au şi rol de trecători între o parte şi alta a Carpaţilor (Turnu Roşu şi Cozia- Olt, Trecătoarea de la Ciucea). Prezenţa pasurilor carpatice situate la altitudini relativ mici de sub 1200 m facilitează legăturile dintre anumite tronsoane carpatice sau dintre unităţi învecinat, întrucât sunt străbătute de căi de comunicaţie (P Predeal, P Mestecăniş, P Oituz, P Pângăraţi).Depresiuni intramontane (DI). Carpaţii româneşti sunt caracterizaţi prin multitudinea DI existând cca 300 de depresiuni, de la cele extrem de mici (Drăgoiasa, Glodul), până la cele mai mari din cadrul ulucului depresionar din cadrul Carpaţilor Orientali. În depresiuni sunt localizate principalele aşezări urbane din aria montană (Braşov, Gheorghieni, Petroşani, etc). În DI sunt localizate şi principalel aşezări rurale, existând sate de mari dimensiuni, cum sunt cele din Depresiunea Giurgeului (Remetea). Depresiuni cu fundul plat deţin şi cele mai mari suprafeţe cu terenuri agricole realizându-se şi o specializare a culturilor în functie de condiţiile pedoclimatice: cartof – depr Braşov, secară, orz, grâu în Depr Giurgeului, prun, măr în D Negreşti.În concluzie, aria montană a României, prezintă cea mai diversificată gamă a aspectelor morfografice. Deşi este cea mai puţin densă regiune a României raportată la nr de locuitori, regiunea montană se caracterizeaza

47

prin cele mai variate resurse ceea ce presupune o dezvoltare echilibrată dacă se vor adopta planuri de dezvoltare regională în conformitate cu potenţialul natural. Din acest punct de vedere, Romania prezintă un potenţial de invidiat în cadrul ţărilor UE, iar dezvoltarea de perspectivă a Romaniei ar trebui să ţină cont de imensul potenţial natural pe care îl oferă regiunea carpatică. Pentru aceasta este necesară realizarea unei infrastructuri specifice îndeosebi legată de transporturi. În momentul actual, domeniul montan este lipsit de aeroporturi, chiar şi Braşovul care reprezintă oraşul cu potenţialul de dezvoltare cel mai puternic.

48