Procedura Penala

Cuprins

CUPRINS...........................................................................................................................1

OBIECTIVELE CURSULUI. CRITERIILE DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR.............3

§1 OBIECTIVELE CURSULUI..............................................................................................4§2 EVALUAREA CUNOŞTINŢELOR.....................................................................................5

CAPITOLUL I.....................................................................................................................5

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL....................................................................5

PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL. PRINCIPIILE..............................................5

FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ÎN ROMÂNIA..........................................5

§1 PROCESUL PENAL, MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIŢIEI PENALE.....................................61.1. Definiţia procesului penal..................................................................................61.2. Fazele procesului penal....................................................................................6

§2 DREPTUL PROCESUAL PENAL. LEGĂTURILE DREPTULUI PROCESUAL PENAL CU ALTE RAMURI DE DREPT........................................................................................................................8

2.1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal...................................82.2. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.............................8

§3 FAPTELE ŞI RAPORTURILE JURIDICE PROCESUAL PENALE.................................................93.1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale................................93.2. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale.........9

§4 ŞTIINŢA DREPTULUI PROCESUAL PENAL. LEGĂTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI PROCESUAL PENAL CU ALTE ŞTIINŢE AUXILIARE ALE DREPTULUI......................................................................10

4.1. Noţiunea, obiectul şi metodele ştiinţei dreptului procesual penal....................104.2. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe auxiliare ale dreptului..............................................................................................................................10

§5 IZVOARELE JURIDICE ALE DREPTULUI PROCESUAL PENAL. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE PROCESUAL PENALE.........................................................................................10

5.1. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal.................................................105.2. Interpretarea normelor juridice procesual penale............................................12

§6 APLICAREA LEGII PROCESUAL PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP................................................136.1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu.......................................................136.2. Aplicarea legii procesual penale în timp............................................................13

§7 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ÎN ROMÂNIA..................................147.1. Noţiunea de principiu fundamental..................................................................147.2. Sistemul principiilor fundamentale..................................................................147.3. Conţinutul principiilor fundamentale................................................................15

ASPECTE RECAPITULATIVE............................................................................................19BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................19

CAPITOLUL AL II-LEA....................................................................................................20

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL.........................................................................20

§1 NOŢIUNEA DE PARTICIPANŢI ÎN PROCESUL PENAL..........................................................20§2 SUCCESORII, REPREZENTANŢII ŞI SUBSTITUIŢII PROCESUALI............................................21

2.1. Succesorii.......................................................................................................212.2. Reprezentanţii.................................................................................................212.3. Substituiţii procesuali......................................................................................22

§3 ORGANELE JUDICIARE................................................................................................223.1. Instanţele judecătoreşti...................................................................................223.2. Ministerul Public..............................................................................................243.3. Organele de cercetare penală........................................................................24

§4 PĂRŢILE...................................................................................................................254.1. Consideraţii preliminare..................................................................................254.2. Învinuitul.........................................................................................................264.3. Inculpatul........................................................................................................264.4. Partea vătămată.............................................................................................274.5. Partea civilă....................................................................................................274.6. Partea responsabilă civilmente.......................................................................28

§5 APĂRĂTORUL ÎN PROCESUL PENAL..............................................................................295.1. Calitatea de apărător în procesul penal..........................................................295.2. Asistenţa juridică.............................................................................................295.3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului.................................................................30


CAPITOLUL AL III-LEA...................................................................................................32

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL................................................................................32

§1 ACŢIUNEA PENALĂ....................................................................................................321.1. Noţiune...........................................................................................................321.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale.................................................................331.3. Trăsăturile acţiunii penale...............................................................................331.4. Momentele desfăşurării acţiunii penale..........................................................33

§2 ACŢIUNEA CIVILĂ.......................................................................................................352.1. Noţiune...........................................................................................................352.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii civile....................................................................362.3. Trăsăturile acţiunii civile..................................................................................362.4. Exercitarea acţiunii civile.................................................................................372.5. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal.......................................382.6. Raportul dintre acţiunea civilă şi acţiunea penală...........................................38


CAPITOLUL AL IV-LEA..................................................................................................40

COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ...........................................................................40

§1 NOŢIUNEA ŞI FORMELE COMPETENŢEI..........................................................................401.1. Noţiune...........................................................................................................401.2. Formele competenţei......................................................................................40

§2 COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI................................................................43

2

2.1.Competenţa judecătoriei (art. 25 C.pr.pen.).....................................................432.2.Competenţa tribunalului (art. 27 C.pr.pen.)......................................................432.3. Competenţa curţii de apel (art. 281 C.pr.pen.).................................................442.4. Competenţa tribunalului militar (art. 26 C.pr.pen.)..........................................452.5. Competenţa tribunalului militar teritorial (art. 28 C.pr.pen.).............................452.6. Competenţa curţii militare de apel...................................................................452.7. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 29 C.pr.pen)...................46


CAPITOLUL AL V-LEA...................................................................................................48

PROBAŢIUNEA ÎN PROCESUL PENAL.........................................................................48

§1 PROBELE ÎN PROCESUL PENAL....................................................................................481.1. Noţiunea şi importanţa probelor.......................................................................481.2. Clasificarea probelor.......................................................................................491.3. Obiectul probaţiunii.........................................................................................491.4. Cerinţele probelor...........................................................................................511.5. Sarcina probaţiunii..........................................................................................511.6. Administrarea şi aprecierea probelor..............................................................51

ASPECTE RECAPITULATIVE............................................................................................52Bibliografie................................................................................................................52

Obiectivele cursului. Criteriile de evaluare a cunoştinţelor

3

§1 Obiectivele cursuluiSuportul de curs se adresează studenţilor Universităţii Nicolae Titulescu,

învăţământ la distanţă, având ca finalitate explicarea instituţiilor Dreptului procesual penal.

Lucrarea este concepută în vederea tratării aspectelor fundamentale ale părţii generale a Dreptului procesual penal, astfel încât studenţii să aibă posibilitatea de a-şi însuşi noţiunile şi termenii de specialitate din cadrul acestei discipline universitare. La elaborarea cursului a fost avut în vedere Codul de procedură penală din 1969, cu actualizările şi completările legislative la zi. De asemenea, în considerarea caracterului de uniformizare a practicii judiciare în materie, au fost prezentate deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, cu relevanţă în ceea ce priveşte instituţiile Părţii generale a Codului de procedură penală.

Cursul de faţă are ca obiective:1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale Dreptului procesual penal, partea

generală şi conexiunile existente între aceste instituţii;2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea

corectă a legii procesual penale;3. Să transmită în mod clar studenţilor cunoştinţele de Drept procesual penal,

partea generală, care să le permită acestora să devină specialişti în domeniul juridic.Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt următoarele:1. Competenţe de cunoaştere şi înţelegere cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului normelor procesual

penale, precum şi a jurisprudenţei referitoare la aplicarea acestora înţelegerea instituţiilor Părţii generale a Dreptului procesual penal însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect înţelegerea corelaţiilor existente între normele Părţii speciale şi cele ale Părţii

generale2. Competenţe de explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei,

proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei) explicarea instituţiilor Părţii generale a Dreptului procesual penal explicarea şi interpretarea normelor procesual penale explicarea corelaţiilor între Partea specială a Dreptului procesual penal şi

instituţiile cuprinse în Partea generală a Dreptului procesual penal explicarea şi înţelegerea soluţiilor pentru problemele apărute în practică interpretarea corectă a normelor procesual penale

3. Competenţe instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi aplicare)

analiza evoluţiei legislaţiei şi a jurisprudenţei în materie aspecte de drept comparat soluţionarea unor speţe prin folosirea cunoştinţelor acumulate

4. Competenţe atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesionala)

formarea unei atitudini pozitive faţă de ştiinţa dreptului procesual penal dezvoltarea abilităţilor de gândire juridico-penală

4

incitarea pentru o abordare multidisciplinară a instituţiilor Dreptului procesual penal, partea generală

obişnuinţa de a interpreta corect normele procesual penale şi aplicarea sistematică a acestora

Însuşirea temeinică a disciplinei Drept procesual penal presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei recomandate în suportul de curs.

§2 Evaluarea cunoştinţelorLa stabilirea notei finale se iau în considerare răspunsurile la examen (80%),

testarea continuă pe parcursul semestrului (10%) şi activitatea de redactare a referatelor (10%).

Examenul constă în rezolvarea unui test grilă, având 30 de întrebări, cu trei variante de răspuns, unul singur și numai unul fiind corect.

Cerinţe minime pentru nota 5: studentul trebuie să rezolve corect cel puțin 13 întrebări grilă.

Cerinţe minime pentru nota 10: studentul trebuie să rezolve corect cel puțin 29 de întrebări grilă.

Se acordă un punct din oficiu.

Capitolul I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL

PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL. PRINCIPIILE

FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ÎN ROMÂNIA.

5

§1 Procesul penal, mijloc de realizare a justiţiei penale1.1. Definiţia procesului penal

Procesul penal reprezintă o activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele judiciare, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

analiza definiţiei etimologie: termenul latin processus - înaintare, progres; activitate reglementată de lege; mai mult decât în oricare domeniu al activităţii

judiciare, procesul penal trebuie să se desfăşoare între coordonatele stricte ale legii (nullum judicium sine lege);

organele judiciare, organe de stat, care acţionează ca subiecţi oficiali în anumite faze ale procesului penal; organele judiciare sunt instanţele de judecată, Ministerul Public şi organele de cercetare penală (organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale);

părţile, persoane fizice sau juridice, cu drepturi şi obligaţii, penale sau civile, ce reies din calitatea lor procesuală, având interese directe în cauză; părţile în procesul penal sunt: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente;

alte persoane care nu au interese directe în cauză (martori, experţi, interpreţi, martori asistenţi, grefieri etc.).

1.2. Fazele procesului penal1.2.1. Noţiune

Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia, în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea anumite categorii de organe judiciare.

fazele procesului penal sunt următoarele: urmărirea penală; judecata; punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive;

din punct de vedere al numărului fazelor se întâlnesc procese desfăşurate în formă tipică - procesul penal parcurge toate cele trei faze ale sale, în formă atipică - procesul penal se desfăşoară fără parcurgerea tuturor celor

trei faze (spre exemplu, după începerea urmăririi penale, se dispune netrimiterea în judecată printr-o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală).

1.2.2. Urmărirea penală

Urmărirea penală reprezintă acea fază a procesului penal care are drept obiect identificarea făptuitorilor, administrarea probelor, luarea măsurilor procesuale în vederea trimiterii ori netrimiterii făptuitorului în judecată.

urmărirea penală presupune o limită iniţială şi o limită finală limita iniţială este reprezentată de începerea urmăririi penale

actele care marchează începerea urmăririi penale sunt următoarele:

6

o rezoluţia organului de urmărire penală, când acesta este sesizat despre săvârşirea unei infracţiuni prin plângere sau denunţ ori în cazul sesizării din oficiu;

o ordonanţă, în ipoteza soluţionării de către procuror a unui conflict de competenţă intervenit între organele de cercetare ale poliţiei judiciare; cu acest prilej, se poate dispune şi începerea urmăririi penale dacă din lucrările existente se desprinde existenţa unei fapte penale.

limita finală este reprezentată de actul de dispoziţie prin care procurorul poate dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea. actele care marchează terminarea urmăririi penale sunt următoarele:

o rechizitoriul, în cazul trimiterii în judecată;

o ordonanţa, în cazul scoaterii de sub urmărire penală, încetării urmăririi penale sau clasării;

o rezoluţia, în cazul scoaterii de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale.

1.2.3. Judecata

Judecata reprezintă acea fază a procesului penal desfăşurată cu respectarea principiilor publicităţii şi contradictorialităţii, în cadrul căreia se continuă activitatea începută în faza de urmărire penală, în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului.

limita iniţială este reprezentată de sesizarea instanţei prin rechizitoriu, printr-o altă hotărâre judecătorească sau prin plângerea îndreptată împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală;

limita finală este reprezentată de pronunţarea hotărârii judecătoreşti (sentinţă sau decizie) prin care se poate dispune condamnarea inculpatului, achitarea ori încetarea procesului penal.

1.2.4. Punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive

Punerea în executare a hotărârilor penale definitive reprezintă acea fază a procesului penal fază a procesului penal care are rolul de a traduce în viaţă hotărîrea penală, în vederea realizării scopului legii penale şi al legii procesual penale.

limita iniţială a punerii în executare: în ipoteza punerii în executare a pedepselor principale constă în eliberarea

mandatului de executare de către instanţă şi trimiterea lui către organul competent; în ipoteza punerii în executare a pedepselor complementare constă în trimiterea de

către instanţă a unei copii de pe dispozitivul hotărârii către organul competent; în ipoteza punerii în executare a măsurilor de siguranţă, este diferenţiată în

funcţie de natura măsurii dispuse; limita finală a punerii în executare:

în ipoteza punerii în executare a pedepsei închisorii constă în întocmirea procesului-verbal de către comandantul locului de deţinere, unde se consemnează şi data la care a început executarea;

în ipoteza punerii în executare a amenzii penale constă în depunerea recipisei de plată integrală a amenzii la instanţa de executare etc.

1.2.5. Organele judiciare care acţionează în fiecare fază a procesului penal

7

pe parcursul urmăririi penale procurorul, instanţa de judecată, organele de cercetare penală

pe parcursul judecăţii instanţa de judecată, procurorul pe parcursul punerii în executare a hotărârilor penale rămase definitive instanţa

de judecată, prin judecătorul delegat cu punerea în executare a hotărârii, procurorul ori alte organe nejudiciare anume prevăzute în lege (cum ar fi lucrători de poliţie, comandantul locului de deţinere, când inculpatul condamnat este arestat, comandantul unităţii militare, dacă inculpatul condamnat se află în executarea serviciului militar etc.).

§2 Dreptul procesual penal. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.2.1. Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

Dreptul procesual penal reprezintă ansamblul normelor juridice care vizează reglementarea procesului penal.

normele dreptului procesual penal sunt înscrise în Codul de procedură penală, în legile de organizare judiciară şi în diferite alte legi speciale;

obiectul dreptului procesual penal este reprezentat chiar de procesul penal cu care nu trebuie confundat dreptul procesual penal reprezintă ansamblul normelor juridice care vizează

reglementarea procesului penal; procesul penal este o activitate reglementată de lege;

sarcinile dreptului procesual penal sunt multiple şi decurg din complexitatea relaţiilor sociale pe care le reglementează; acestea constau în stabilirea organelor judiciare şi a competenţelor acestora; stabilirea persoanelor care participă la desfăşurarea procesului penal şi a

drepturilor şi obligaţiilor acestora; reglementarea desfăşurării activităţii probatorii; stabilirea garanţiilor procesuale pentru buna realizare a drepturilor

participanţilor în procesul penal.

2.2. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept dreptul constituţional

Constituţia reprezintă legea fundamentală a unei ţări, normele juridice constituţionale stînd la baza fiecărei ramuri de drept;

în Constituţie se regăsesc dispoziţii cu incidenţă asupra normelor procesual penale, cum ar fi, de exemplu accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil (art. 21); libertatea individuală (art. 23); dreptul la apărare (art. 24).

dreptul penal între cele două ramuri de drept există o legătură organică, în sensul că

dispoziţiile dreptului penal substanţial se transpun în practică numai prin intermediul dreptului procesual penal (material);

dreptul procesual penal, la rândul său, nu poate exista fără dreptul penal, deoarece dreptul penal consacră faptele considerate infracţiuni, a căror săvârşire impune aplicarea unei sancţiuni.

dreptul civil normele dreptului civil reglementează unele instituţii de drept procesual

penal, cum ar fi, de exemplu, acţiunea civilă, partea civilă, partea responsabilă civilmente;

8

ambele ramuri de drept sunt guvernate, în parte, de aceleaşi principii, cum ar fi principiul legalităţii, principiul aflării adevărului, egalitatea persoanelor în faţa legii etc.

dreptul procesual civil cele două ramuri de drept au în vedere desfăşurarea activităţii procesuale pe

cele două laturi - penală şi civilă

§3 Faptele şi raporturile juridice procesual penale3.1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice procesual penale

Faptele juridice procesual penale sunt împrejurări de fapt care determină apariţia, naşterea, modificarea, stingerea raporturilor juridice procesuale ori împiedicarea naşterii acestora.

în funcţie de criteriul efectelor pe care le produc asupra raporturilor juridice procesual penale faptele juridice procesual penale sunt constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive faptele juridice constitutive dau naştere unor raporturi juridice procesual penale

(spre exemplu, sesizarea organelor judiciare despre săvârşirea unei infracţiuni, constituirea persoanei vătămate ca parte civilă etc.);

faptele juridice modificatoare modifică drepturile şi obligaţiile participanţilor la procesul penal (spre exemplu, persoana vătămată, ascultată iniţial ca martor în proces, solicită să participe în calitate de parte vătămată, calitate care îi conferă alte drepturi şi obligaţii);

faptele juridice extinctive sting raporturile juridice procesual penale (spre exemplu, retragerea plângerii prealabile, intervenţia prescripţiei răspunderii penale);

faptele juridice impeditive împiedică naşterea raporturilor juridice procesual penale (spre exemplu, lipsa plângerii prealabile împiedică declanşarea procesului penal).

3.2. Noţiunea, elementele şi trăsăturile raporturilor juridice procesual penale

Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui raport juridic de conflict, iar aducerea acestuia spre soluţionare în faţa organelor judiciare conduce la apariţia unor raporturi juridice procesual penale; raporturile juridice procesual penale sunt acele raporturi juridice care apar în cursul desfăşurării procesului penal.

elementele constitutive ale raportului juridic procesual penal sunt: subiecţii, conţinutul şi obiectul. subiecţii raportului juridic procesual penal sunt reprezentaţi de participanţii

la procesul penal, după cum urmează: organele judiciare penale, părţile, subiecţii procesuali care pot înlocui părţile în procesul penal (succesorii, reprezentanţii, substituiţii procesuali), apărătorul etc.;

conţinutul raportului procesual penal constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la procesul penal

obiectul raportului procesual penal constă în stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului de drept substanţial de conflict adus spre soluţionare organelor judiciare penale

trăsăturile raportului juridic procesual penal sunt raporturi juridice de putere (tragerea la răspundere penală este atributul

exclusiv al organelor judiciare) iau naştere, de regulă, peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor

o în baza principiului oficialităţii, organele judiciare desfăşoară procesul penal în mod obligatoriu;

9

o există o serie de excepţii, caracterizate prin existenţa anumitor raporturi procesuale în funcţie de voinţa părţilor; spre exemplu, constituirea persoanei vătămate ca parte civilă determină naşterea raporturilor procesuale care conduc la stabilirea existenţei vreunui eventual prejudiciu;

în majoritatea cazurilor unul dintre subiecţi este organ al statuluio raportul dintre părţi şi apărătorii acestora intră în cadrul raporturilor juridice

procesual penale în care nu apar ca subiecţi organe ale statului;o drepturile organelor judiciare au valoare de obligaţii pentru acestea

(dreptul de a declanşa procesul penal, dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală, etc.).

§4 Ştiinţa dreptului procesual penal. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe auxiliare ale dreptului.4.1. Noţiunea, obiectul şi metodele ştiinţei dreptului procesual penal

Ştiinţa dreptului procesual penal reprezintă un ansamblu de cunoştinţe despre dreptul procesual penal (despre raporturile procesuale şi normele procesual penale). Ştiinţa dreptului procesual penal nu trebuie confundată cu dreptul procesual penal.

obiectul ştiinţei dreptului procesual penal constă în studierea normelor juridice procesual penale şi a raporturilor pe care acestea le reglementează

metodele uzitate în ştiinţa dreptului procesual penal sunt diverse, cum ar fi, metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică etc. metoda logică se bazează pe analiză şi sinteză, inducţie şi deducţie; metoda comparativă se bazează pe comparaţia cu alte norme juridice din

acelaşi sistem sau din sisteme străine; metoda istorică are în vedere evoluţia în timp a instituţiilor juridice.

4.2. Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe auxiliare ale dreptului ştiinţa dreptului procesual penal se află în strânsă legătură cu ştiinţe ca: medicina

legală, criminalistica, psihologia judiciară, statistica judiciară, psihiatria judiciară etc. medicina legală pune la dispoziţia organelor judiciare date referitoare la viaţa

şi integritatea corporală a persoanei, fiind esenţială, mai cu seamă în soluţionarea cauzelor penale având ca obiect infracţiuni contra persoanei;

criminalistica, prin intermediul procedeelor specifice (fotografia judiciară, tactica criminalistică, dactiloscopia, cercetarea grafică), poate oferi informaţii esenţiale despre persoana făptuitorului;

psihologia judiciară oferă informaţii în legătură cu psihologia infractorului, precum şi a celorlalţi participanţi în procesul penal;

psihiatria judiciară are rolul de a stabili existenţa discernământului infractorului prin raportare la momentul săvârşirii infracţiunii;

statistica judiciară oferă date şi informaţii referitoare la frecvenţa şi dinamica fenomenului infracţional.

§5 Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal. Interpretarea normelor juridice procesual penale.5.1. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal

Din punct de vedere material, prin izvor al dreptului se înţeleg condiţiile materiale de existenţă ale societăţii; din punct de vedere formal (sau juridic), izvorul dreptului procesual penal este

10

reprezentat de normele juridice obligatorii care au în conţinut voinţa juridică a poporului.

principalele izvoare ale dreptului procesual penal sunt Constituţia, Codul de procedură penală Codul penal, Codul civil, Codul de procedură civilă, legile de organizare judiciară, tratate şi convenţii internaţionale, diferite alte acte normative care conţin prevederi procesual penale;

Constituţia cuprinde o serie de reglementări cu aplicabilitate în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei

Codul de procedură penală reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal; structurat pe două

părţi (Partea generală şi Partea specială), conţine majoritatea dispoziţiilor ce guvernează desfăşurarea unui proces penal;

primul Cod de procedură penală a intrat în vigoare la 2 decembrie 1864 (s-a aplicat în Principatele Unite);

al doilea Cod de procedură penală a intrat în vigoare la 19 martie 1936 (s-a aplicat pe întreg teritoriul ţării)

al treilea Cod de procedură penală a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 (a fost modificat şi completat, până în prezent, prin numeroase legi, ordonanţe de urgenţă şi decrete).

Codul penal conţine dispoziţii care fac referire la desfăşurarea procesului penal; dispoziţiile privitoare la punerea în mişcare prin plângere prealabilă pentru o

serie de infracţiuni (vătămare corporală, viol în formă simplă, ameninţare, tulburare de posesie etc.);

dispoziţii referitoare la stingerea acţiunii penale, cum ar fi împăcarea părţilor ori retragerea plângerii prealabile etc.

Codul civil o serie prevederi ale Codului civil sunt de aplicare pe parcursul procesului penal reglementarea categoriilor de persoane care pot participa în cadrul procesului

penal în calitate de parte responsabilă civilmente (art. 1000 C. civ.); repararea pagubei în cazul exercitării acţiunii civile în procesul penal se face

potrivit legii civile; hotărârea definitivă a instanţei civile asupra unei împrejurări ce constituie o

chestiune prealabilă în procesul penal are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile

Codul de procedură civilă conţine reglementări care se aplică pe parcursul soluţionării unei cauze penale prin art. 406 şi urm. din C.pr.civ. sunt stabilite categoriile de bunuri care nu

pot fi supuse sechestrului, măsură asigurătorie care poate fi luată pe parcursul procesului penal;

dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile (art. 446 C.pr.civ.);

legile de organizare judiciară Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,

republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005 Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, republicată în

M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005 Legea nr. 364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea

poliţiei judiciare, publicată în M. Of. nr. 869 din 23 septembrie 2004 Legea nr. 508 din 17 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea în

cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în M.Of. nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004;

11

Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, publicată în M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002;

tratatele şi convenţiile internaţionale prin care statele lumii îşi acordă asistenţă judiciară, la care România este parte

diferite acte normative care conţin dispoziţii procesuale penale Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 pentru organizarea şi înfiinţarea de

secţii maritime şi fluviale la instanţele din Constanţa şi Galaţi, publicat în B.Of. nr. 131 din 31 octombrie 1974

Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în M.Of. nr. 219 din 18 mai 2000

practica judiciară în principiu, practica judiciară nu poate fi considerată izvor de drept, putând fi

luată în considerare într-o măsură lăsată la aprecierea instanţelor în prezent, prin prisma art. art.4142 C.pr.pen., deciziile pronunţate în

soluţionarea recursului în interesul legii de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au caracter obligatoriu pentru instanţele din România; se impune astfel reconsiderarea punctului de vedere conform căruia practica judiciară nu poate reprezenta izvor de drept.

cutuma nu este considerată izvor de drept, întrucât desfăşurarea procesului penal nu se poate face în baza unor reguli de conduită care nu au caracter obligatoriu.

5.2. Interpretarea normelor juridice procesual penale

Interpretarea normelor juridice reprezintă acea operaţiune logică prin care se caută sensul exact al legii, necesară în vederea unei aplicări corecte a acesteia .

în funcţie de criteriul subiectului care face interpretarea, aceasta poate fi: interpretare legală este făcută de însuşi organul care a edictat legea;

prezintă caracter obligatoriu (spre exemplu, conform art. 30 alineat final C.pr.pen., prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia);

interpretare judiciară este făcută de organele judiciare care aplică legea; nu are caracter obligatoriu, de principiu

interpretare doctrinară este făcută de către cercetătorii din domeniul dreptului; nu este obligatorie, dar poate influenţa atât procesul de legiferare, cât şi practica judiciară;

în funcţie de criteriul metodelor folosite, interpretarea poate fi: interpretare gramaticală urmăreşte înţelegerea din punct de vedere etimologic a

termenilor folosiţi, conexiunile gramaticale şi împărţirea frazei în propoziţii; interpretare sistematică urmăreşte înţelegerea conţinutului unei norme

juridice prin corelarea cu alte dispoziţii (spre exemplu, condiţiile şi cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă a inculpatului se evidenţiază doar prin coroborarea art. 148 cu art. 143 C.pr.pen.);

interpretare logică urmăreşte lămurirea conţinutului unei norme juridice cu ajutorul raţionamentelor logice;o raţionamentul a fortiori: potrivit art. 145 C.pr.pen. procurorul poate

dispune, în cursul urmăririi penale, măsura obligării învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea pentru o durată de cel mult 30 de zile. Prin folosirea raţionamentului a fortiori procurorul îl va putea obliga pe învinuit sau inculpat să nu părăsească localitatea şi pentru o perioadă mai mică de 30 de zile;

12

o raţionamentul per a contrario: potrivit art. 313 alin. 2 C.pr.pen. citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată fixat; per a contrario, pentru celelalte părţi, citaţia poate fi remisă într-un termen mai mic de 5 zile.

în funcţie de criteriul efectelor produse, interpretarea poate fi: interpretare declarativă are în vedere redarea întru totul a textului de lege

interpretat; interpretare restrictivă se foloseşte în situaţia în care se constată că în textul

de lege s-a spus mai mult decât s-a intenţionat (litera legii a depăşit voinţa legiuitorului);

interpretare extensivă se foloseşte în situaţia în care textul de lege spune mai puţin decât s-a intenţionat iniţial; prin interpretare norma se extinde şi la alte ipoteze care se subînţeleg în mod implicit.

§6 Aplicarea legii procesual penale în spaţiu şi timp6.1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu la baza aplicării normelor procesual penale în spaţiu se află principiul teritorialităţii;

potrivit acestuia, legea procesual penală se aplică numai activităţilor desfăşurate pe teritoriul României;

excepţii de la principiul teritorialităţii comisia rogatorie internaţională

o comisia rogatorie internaţională activă - la solicitarea organului judiciar român un act procedural (ascultarea unui martor) îndeplinit în ţara străină potrivit legii acelei ţări este valabil în faţa organelor judiciare române;

o comisia rogatorie internaţională pasivă - un act procedural solicitat de organul judiciar străin se realizează pe teritoriul statului român, cu aplicarea legii procesual penale române şi are consecinţe juridice în procesul penal desfăşurat în acea ţară.

recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (potrivit art. 115 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, hotărârile penale străine rămase definitive pot fi recunoscute în România în vederea executării);

imunitatea de jurisdicţie aplicabilă personalului diplomatic şi consular extrădarea (act de reciprocă asistenţă judiciară internaţională, extrădarea

reprezintă predarea de către un stat a unei persoane aflate pe teritoriul său şi care este urmărită penal ori este trimisă în judecată pentru o infracţiune sau are de executat o pedeapsă către autorităţile judiciare ale altui stat;

imunitatea de jurisdicţie aplicabilă personalului diplomatic şi consularo imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută (diplomatul nu

poate fi supus procedurii penale române);o imunitatea de jurisdicţie consulară este parţială (operează numai în

condiţiile săvârşirii unor infracţiuni în legătură cu atribuţiile de serviciu); principiul teritorialităţii nu operează nici în cazul infracţiunilor săvârşite pe

teritoriul statului român dar care sunt comiseo pe o navă sau aeronavă militară străină de către membrii echipajului;o pe o navă sau aeronavă civilă străină, în condiţii de reciprocitate, de

către membrii echipajului;o de către militari aparţinând unor armate străine staţionate sau aflate

în trecere pe teritoriul României.

13

6.2. Aplicarea legii procesual penale în timp acţiunea legii procesual penale se încadrează în timp între cele două momente

specifice acţiunii oricărei legi, intrarea în vigoare, respectiv, ieşirea din vigoare intrarea în vigoare a legii are loc la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial

sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei ieşirea din vigoare se poate realiza astfel:

prin abrogare (totală sau parţială); prin ajungerea la termen (în cazul că legea a fost dată pentru un termen limitat); prin modificare; prin căderea legii în desuetudine.

aplicarea legii procesual penale în timp are la bază principiul activităţii; potrivit acestuia, activitatea legii de procedură înseamnă aplicarea acesteia din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare

la aplicarea în timp a legii procesual penale nu se ia în considerare data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost declanşat anterior intrării în vigoare a legii.

excepţii de la principiul activităţii retroactivitatea legii procesual penale apare când dispoziţii ale noii legi sunt

aplicabile şi actelor efectuate sub legea anterioară (nulitatea unui act efectuat sub legea anterioară nu poate fi invocată dacă legea nouă nu o prevede);

ultraactivitatea legii procesual penale operează când unele dispoziţii din legea anterioară se aplică şi sub noua lege (regulile de competenţă rămân valabile în procesele pentru care nu există o hotărâre definitivă);

situaţiile tranzitorii şi dispoziţiile tranzitorii

Situaţiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi la aplicarea unei legi noi (modalităţile de trecere trebuie realizate prin intermediul unor acte normative).

Dispoziţiile tranzitorii sunt norme care reglementează situaţiile tranzitorii; ele pot fi cuprinse în conţinutul legii noi sau în dispoziţii aparte care pun în aplicare noua lege.

§7 Principiile fundamentale ale procesului penal în România7.1. Noţiunea de principiu fundamental

Principiile fundamentale reprezintă acele reguli de bază cu caracter general, în temeiul cărora este organizată desfăşurarea procesului penal.

sediul legal: art. 2-8 C.pr.pen; Constituţia României

7.2. Sistemul principiilor fundamentale tratarea lor se face în raport cu aria de cuprindere, după cum ele guvernează

întregul proces penal sau numai părţi ale acestuia sistematizarea principiilor fundamentale ale procesului penal determină împărţirea

acestora în două grupe prima grupă reuneşte principii pe care Codul de procedură penală le consacră

în art. 2-8 sub denumirea de reguli de bază ale procesului penal, după cum urmează: legalitatea procesului penal, oficialitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului de apărare şi limba în care se desfăşoară procesul penal;

14

a doua grupă reuneşte principii cuprinse în Constituţie sau în alte norme decât cele cuprinse în Codul de procedură penală, după cum urmează: egalitatea persoanelor în procesul penal, dreptul la un proces echitabil şi operativitatea soluţionării cauzelor penale.

7.3. Conţinutul principiilor fundamentale7.3.1. Legalitatea procesului penal întreaga activitate procesuală trebuie să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile

legale; sediul legal (art. 2 alin. 1 C.pr.pen.): procesul penal se desfăşoară atât în cursul

urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege aplicarea principiului legalităţii presupune

înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti, a parchetelor şi a organelor de cercetare penală şi desfăşurarea activităţii lor în compunerea şi limitele competenţelor stabilite prin lege;

respectarea de către organele judiciare, pe tot parcursul procesului penal, a legii procesual penale;

garantarea respectării absolute a drepturilor procesuale ale participanţilor din proces;

efectuarea oricărui act procesual sau procedural cu îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă stabilite prin lege;

organizarea controlului judiciar precum şi supravegherea judiciară pentru asigurarea respectării dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală;

operează nu numai în ceea ce priveşte activitatea organelor judiciare, cât şi faţă de părţi şi ceilalţi participanţi în proces.

7.3.2. Oficialitatea procesului penal sediul legal (art. 2 alin. 2 C.pr.pen.): actele necesare desfăşurării procesului penal se

îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel excepţii de la principiul oficialităţii

imunităţile de jurisdicţie ale demnitariloro deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru

fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor (art. 72 alin. 2 din Constituţia României);

o pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, membrii Guvernului pot fi urmăriţi penal numai în urma unei cereri făcute de către Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României (art. 109 alin. 2 din Constituţia României);

o punerea sub acuzare a Preşedintelui României se poate hotărî pentru înaltă trădare, de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (art. 96 alin. 1 din Constituţia României);

imunitatea magistraţilor (conform art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii; în caz de infracâiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia);

în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării,

15

contra siguranţei naţionale a statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, acţiunea penală se pune în mişcare numai la autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 5 C. pen.)

în cazul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii, săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin, acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin (art. 171 C.pen.)

pentru anumite infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate (art. 273 alin. 1, art. 274 alin. 1, art. 275 alin. 1 şi 2 C.pen.);

pentru anumite infracţiuni contra capacităţii de apărare a României acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului (spre exemplu, infracţiunea de dezertare, absenţa nejustificată, etc.);

pentru anumite infracţiuni acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (spre exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală, violarea de domiciliu, etc.).

7.3.3. Principiul aflării adevărului sediul legal (art. 3 C.pr.pen.): în desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure

aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

în virtutea acestui principiu organele judiciare au următoarele obligaţii: constatarea existenţei faptei ce constituie obiectul învinuirii; stabilirea împrejurărilor în care s-a produs fapta; stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei; stabilirea mobilului şi scopului urmărit de făptuitor; stabilirea prejudiciului cauzat (dacă există); constatarea oricăror aspecte care ar putea să influenţeze răspunderea

penală şi civilă a făptuitorului; garanţii pentru respectarea principiului aflării adevărului:

obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală, strângând probele necesare pentru lămurirea cauzei (art. 202, art. 287 C.pr.pen.);

dreptul părţilor de a putea dovedi împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauză (art. 67 C.pr.pen.);

obligaţia oricărei persoane de a contribui, prin informaţiile pe care le deţine, la aflarea adevărului (art. 65 alin. 2 C.pr.pen.);

axarea sistemului probator pe principiile libertăţii probelor şi ale liberei lor aprecieri (art. 63, 64 C.pr.pen.).

7.3.4. Principiul rolului activ art. 4 C.pr.pen. - organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate

să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal art. 202, art. 287 C.pr.pen. consacră obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul

în fiecare cauză penală, strângând probele necesare pentru lămurirea cauzei; în realizarea acestui principiu, organele judiciare au o serie de obligaţii:

să dispună începerea urmăririi penale; să ceară şi să administreze probe; să stabilească faptele; să asigure respectarea drepturilor părţilor, îndrumarea şi sprijinirea acestora; să dispună administrarea din oficiu a probelor; să examineze cauza penală sub toate aspectele etc.;

16

există situaţii în care principiul rolului activ se caracterizează printr-un anumit coeficient de relativitate, în sensul că anumite acte procesuale au caracter strict personal, rămânând la libera atitudine a subiecţilor interesaţi, cum ar fi, constituirea persoanei vătămate ca parte civilă; cererea de intervenţie în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, etc.

7.3.5. Principiul garantării libertăţii persoanei art. 5 C.pr.pen.: (1) În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei.

(2) Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

art. 23 Constituţia României: (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.

garanţii instituite pentru respectarea principiului libertăţii persoanei: persoana arestată nelegal se poate adresa în tot cursul procesului penal

instanţei competente; orice persoană condamnată pe nedrept ori care a fost privată de libertate în

mod nelegal are dreptul la acţiune în repararea pagubei materiale ori a daunelor morale;

în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat poate solicita liberarea provizorie, sub control judiciar ori pe cauţiune;

controlul judiciar permanent efectuat asupra legalităţii măsurilor preventive luate şi asupra locurilor de deţinere.

7.3.6. Principiul respectării demnităţii umane art. 51 C.pr.pen.: Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de

judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

art. 22 alin. 2 din Constituţia României: Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

art. 68 alin. 1 C.pr.pen.: Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere...în scopul de a se obţine probe.

garanţii instituite pentru respectarea principiului respectării demnităţii umane: atitudinea nedemnă a magistraţilor în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu

faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili este considerată abatere disciplinară (art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor);

arestarea nelegală, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura sunt reglementate distinct ca fiind infracţiuni (art. 266, 267, 2671 C.pen.).

7.3.7. Principiul prezumţiei de nevinovăţie art. 52 C.pr.pen.: Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea

vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. art. 28 alin. 11 din Constituţia României: până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. garanţii instituite pentru respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie:

sarcina probei revine organelor judiciare şi nu învinuitului sau inculpatului; orice dubiu în interpretarea probelor este în favoarea învinuitului sau

inculpatului; prezumţia de nevinovăţie este înlăturată când se stabileşte că probele au fost riguros

administrate.

17

7.3.8. Principiul garantării dreptului de apărare art. 6 C.pr.pen.: (1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi

celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.(2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare...(4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

art. 24 din Constituţia României: (1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

în realizarea acestui principiu, organele judiciare au următoarele obligaţii: să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale şi să

administreze probele necesare în apărare; să încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe

inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării;

să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător;

să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător, în condiţiile şi cazurile prevăzute de lege.

aspecte principale ale dreptului de apărare : posibilitatea părţilor de a-şi asigura singure apărarea; obligaţia organului judiciar de a avea în vedere, din oficiu, toate aspectele

care sunt în favoarea părţii; posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice în cursul procesului penal;

nerespectarea reglementărilor care se subsumează principiului dreptului de apărare pot determina nulitatea actelor întocmite în acest mod ori incidenţa unor sancţiuni penale, în ipoteza în care încălcările respective întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni.

7.3.9. Limba în care se desfăşoară procesul penal art. 7 C.pr.pen.: (1) În procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba

română.(2) În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română.

art. 13 din Constituţia României: În România limba oficială este limba română. art. 128 din Constituţia României: (1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba

română. (2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.

art. 8 C.pr.pen.: Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.

7.3.10. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal art. 16 din Constituţia României: (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor

publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege. aspecte particulare ale principiului:

existenţa aceloraşi organe judiciare pentru realizarea justiţiei penale în raport cu toate persoanele fizice şi juridice;

existenţa aceloraşi reguli procesuale pentru toate persoanele; egalitate de drepturi şi obligaţii procesuale.

7.3.11. Principiul operativităţii în procesul penal principiul nu beneficiază de o reglementare expresă în legislaţie principiul operativităţii (al celerităţii, rapidităţii) derivă din conţinutul art. 1 alin. 1

C.pr.pen.: constatarea...la timp a faptelor care constituie infracţiuni...

18

se află în strânsă legătură cu: activitatea de strângere a probelor; administrarea probelor; rolul activ al organelor judiciare; scopul procesului penal; asigurarea calităţii în efectuarea activităţilor judiciare.

7.3.12. Dreptul la un proces echitabil art. 21 alin. 3 din Constituţia României: Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la

soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. orice persoană are dreptul la judecarea sa în mod echitabil, în mod public şi într-un

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Aspecte recapitulative

1. Definiţi procesul penal. Care sunt fazele procesului penal şi limitele acestora?2. Care sunt actele prin care se marchează limita iniţială a procesului penal?3. Ce se înţelege prin sintagma „organe judiciare”? În ce mod participă acestea în cadrul fazelor procesului penal?4. Prin ce se disting raporturile juridice procesual penale de celelalte raporturi juridice?5. Prin raportare la subiectul chemat să procedeze la interpretarea normelor juridice procesual penale, de câte feluri poate fi aceasta? Exemplificaţi.6. Ce se înţelege prin oficialitatea procesului penal? Exemplificaţi care sunt situaţiile care se prezintă ca fiind excepţii de la principiul oficialităţii.7. În vederea garantării exercitării dreptului la apărare organele judiciare penale au o serie de obligaţii procesuale. Care sunt acestea?8. Prin ce garanţii procesuale se asigură respectarea principiului libertăţii persoanei în procesul penal?9. Poate fi apreciată practica judiciară ca fiind izvor de drept procesual penal?10. Care sunt reglementările legale privitoare la limba în care se desfăşoară procesul penal în România?11. Prin ce se manifestă dreptul la interpret în procesul penal?

BibliografieBibliografie obligatorie Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2008 Ion Neagu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal.

Sinteze de teorie. Speţe. Grile, ediţia a IV-a, Editura Rentrop&Straton, Bucureşti, 2008

Bibliografie facultativă Grigore Theodoru, Drept procesual penal. Tratat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008 Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura

C.H.Beck, București, 2007

19

Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Drept procesual penal. Partea generală, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004

Gheorghe Dumitru, Aplicare în timp a legii de procedură penală, Revista de Drept Penal nr. 3/1997, p. 52-56

Tamara Manea, Conţinutul principiului garantării libertăţii persoanei, Revista Dreptul nr. 10/2004, p. 175-184

Mircea Duţu, Libertatea presei şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie în cadrul procesului penal, Revista Dreptul nr. 1/2006, p. 233-246

Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Dreptul învinuitului de a nu se autoincrimina, Revista Dreptul nr. 2/2005, p. 141-145

Capitolul al II-lea

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

§1 Noţiunea de participanţi în procesul penal

20

Prin participanţi în procesul penal se înţelege totalitatea organelor şi persoanelor care cooperează în cadrul procesului penal şi care prin calitatea şi rolul pe care îl au contribuie la realizarea scopului acestuia.

în sens larg, trebuie să avem în vedere toţi subiecţii oficiali şi particulari care participă la desfăşurarea procesului penal; vom reţine organele judiciare, părţile, apărătorul şi orice alte persoane (martori, experţi, interpreţi, agenţi procedurali etc.);

în sens restrâns, avem în vedere organele judiciare, părţile, apărătorul.

§2 Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali2.1. Succesorii intervin în cazul persoanelor fizice, părţi în proces (art. 21 alin. 1 C.pr.pen.)

acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi introducându-se în cauză moştenitorii acesteia.

în cazul persoanelor juridice, părţi în proces (art. 21 alin. 2 C.pr.pen.) succesorii în drepturi, în caz de reorganizare; lichidatorii, în caz de desfiinţare ori dizolvare.

succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, devenind părţi prin succesiune (spre deosebire de reprezentanţi şi substituiţi); succesorii nu valorifică drepturile antecesorilor, ci drepturile lor;

succesorii nu pot interveni în latura penală, deoarece răspunderea penală este personală

clasificare succesiune activă - succesorii părţii civile; succesiune pasivă - succesorii inculpatului şi ai părţii responsabile civilmente.

2.2. Reprezentanţii

Reprezentanţii sunt acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi în interesul unei părţi în proces; nu au calitatea de parte în proces, fiind simpli subiecţi procesuali, îndeplinind în cadrul activităţii judiciare penale acte procesuale în numele şi în interesul altor persoane.

distincţie reprezentanţi/succesori drepturile reprezentanţilor în procesul penal se înfăţişează ca însărcinări ale

acestora pe care trebuie să le îndeplinească în mod obligatoriu; succesorii au latitudinea de a-şi exercita sau nu drepturile pe care le au.

reprezentarea a fost clasificată ca fiind legală şi convenţională reprezentarea legală se asigură de o persoană desemnată prin lege să participe la

proces în locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea - ca modalitate

de stingere a conflictului penal - se face numai de reprezentanţii lor legali; persoana juridică, parte în proces, îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte

obligaţiile prin organele sale, în calitate de reprezentanţi legali reprezentarea convenţională se asigură având drept temei un contract de mandat

intervenit între reprezentant şi reprezentat (persoană care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte în proces) reprezentarea convenţională în faza de urmărire penală (spre exemplu,

învinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat la efectuarea unor percheziţii, cercetări la faţa locului, autopsii, ridicări de obiecte şi înscrisuri; celelalte părţi pot fi reprezentate, în principiu, întotdeauna).

21

reprezentarea convenţională în faza de judecată este posibilă, în principiu, pentru toate părţile; sunt situaţii în care, însă, inculpatul participă în mod obligatoriu la şedinţa de judecată, caz în care reprezentarea acestuia nu este posibilă.

2.3. Substituiţii procesuali

Substituiţii procesuali sunt acei subiecţi procesuali care apar în cadrul procesului penal în virtutea unui drept procesual propriu, dar pentru valorificarea unui interes al altuia, având drepturi limitate la anumite aspecte ale procesului penal.

plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, sau de copilul major pentru părinţi (art. 222 alin. 5 C.pr.pen.);

cererea de liberare provizorie poate fi făcută de către soţul ori rudele apropiate ale învinuitului ori inculpatului arestat (art. 1606 alin. 1 C.pr.pen.)

substituiţii procesuali nu răspund pentru rămânerea în pasivitate ori pentru neglijenţă

§3 Organele judiciare3.1. Instanţele judecătoreşti3.1.1. Consideraţii preliminare subiecte principale ale activităţii procesuale cu atribuţii bine determinate

în faza de urmărire penală dispune cu privire la privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului pe calea arestării preventive, se pronunţă asupra liberării provizorii sub control judiciar ori pe cauţiune, percheziţiei domiciliare, etc.;

în faza de judecată, pronunţă hotărârea judecătorească; în faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale realizează

majoritatea activităţilor; verifică legalitatea tuturor actelor procesuale şi procedurale efectuate de ceilalţi

participanţi.

3.1.2. Organizarea instanţelor judecătoreşti art. 126 alin. 1 din Constituţia României: Justiţia se realizează prin Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege structura instanţelor judecătoreşti

instanţe civile, reglementate prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (judecătoriile, tribunalele specializate, tribunalele şi curţile de apel);

instanţe militare, reglementate prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (tribunale militare, tribunale militare teritoriale şi Curtea Militară de Apel);

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (organizarea şi funcţionarea instanţei supreme este reglementată prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară);

judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în cele 6 sectoare ale municipiului Bucureşti; numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute în anexa A

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară; circumscripţiile judecătoriilor din cadrul fiecărui judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii;

tribunalele specializate pot fi înfiinţate la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, având, de

regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ; datele la care vor începe sa funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în

care îşi vor desfasura activitatea se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii.

tribunalele

22

în fiecare judeţ funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului; în municipiul Bucureşti funcţionează de asemenea un tribunal;

fiecare tribunal are în circumscripţia sa toate judecătoriile din judeţ, respectiv municipiul Bucureşti;

curţile de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale;

numărul curţilor de apel, reşedinţele acestora, precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile lor, sunt prevăzute în anexele B şi C din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

tribunalele militare funcţionează în număr de 4 Tribunalul Militar Bucureşti, cu reşedinţa în mun. Bucureşti; Tribunalul Militar Iaşi, cu reşedinţa în mun. Iaşi; Tribunalul Militar Cluj, cu reşedinţa în mun. Cluj-Napoca; Tribunalul Militar Timişoara, cu reşedinţa în mun. Timişoara;

tribunalele militare teritoriale funcţionează o singură asemenea instanţă, Tribunalul Militar Teritorial, cu

reşedinţa în mun. Bucureşti; curtea militară de apel

funcţionează o singură asemenea instanţă, Curtea Militară de Apel, cu reşedinţa în mun. Bucureşti;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instanţă unică şi superioară tuturor instanţelor judecătoreşti din România, asigură

interpretarea şi aplicarea unitară a legilor de către celelalte instanţe judecătoreşti (art. 18 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară);

cu sediul în Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii: Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

3.1.3. Compunerea completelor de judecată

Prin compunere a completului de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la judecarea unei cauze penale, la soluţionarea acesteia şi care, în urma deliberării, pronunţă hotărârea judecătorească.

compunerea completelor de judecată este următoarea (art. 54 din Legea nr. 304/2004) cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,

tribunalului şi curţii de apel se judecă de un singur judecător; apelurile se judeca in complet format din 2 judecători; recursurile se judeca in complet format din 3 judecători.

compunerea completelor de judecată de la instanţele militare este următoarea cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a tribunalelor

militare, tribunalului militar teritorial şi Curţii Militare de Apel se judecă de un singur judecător militar;

apelurile se judecă de tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel în complet format din 2 judecători militari;

recursurile se judecă de tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel în complet format din 3 judecători;

compunerea completelor de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primă instanţă completele de judecată se constituie cu 3 judecători din

aceeaşi secţie;

23

pentru recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală completele de judecată se constituie cu 9 judecători; în această compunere sunt soluţionate şi alte cauze date în competenţa sa prin lege.

când instanţa supremă judecă în secţii unite, vor trebui să ia parte la judecată cel puţin două treimi din membrii în funcţie.

nerespectarea normelor relative la compunerea instanţei de judecată este sancţionată prin nulitate absolută (art. 197 alin. 2 C.pr.pen.)

3.2. Ministerul Public3.2.1. Consideraţii preliminare art. 131 alin. 1 din Constituţia României: în activitatea judiciară, Ministerul Public

reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.

3.2.2. Organizarea Ministerului Public şi principiile care stau la baza desfăşurării activităţii sale Ministerul Public este organizat în parchete ce funcţionează pe lângă fiecare instanţă

de judecată activitatea Ministerului Public este organizată potrivit următoarelor principii

principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul controlului ierarhic.

Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi în vederea respectării ei.

3.2.3. Atribuţiile Ministerului Public efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă,

potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative; conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare,

conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală; în exercitarea acestei atribuţii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală;

sesizează instanţelor judecătoresti, pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii; exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege; participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; exercită căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; apără drepturilor şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub

interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane; acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea

ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi

prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale;

exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.

3.3. Organele de cercetare penală3.3.1. Consideraţii preliminare organele de cercetare penală participă împreună cu procurorul la desfăşurarea

urmăririi penale; organele de cercetare penală nu au atribuţii legate de desfăşurarea fazei de judecată

3.3.2. Organizarea şi funcţionarea organelor de cercetare penală urmărirea penală se efectuează de către procuror şi organele de cercetare penală;

24

organele de cercetare penală: organele de cercetare ale poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din Ministerul

Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);

organele de cercetare penală speciale (art. 208 C.pr.pen.)o ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp

aparte şi similare, precum şi de către comandanţii acestor unităţi;o ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană,

precum şi de şefii comenduirilor de garnizoană;o ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare,

precum şi de către comandanţii centrelor militare;o ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de

frontieră;o căpitanii porturilor;

organele de cercetare penală au o dublă subordonare, administrativă şi funcţională; subordonarea administrativă se realizează faţă de organele ierarhic superioare din

cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor; în prezent, prin prisma modificărilor şi completărilor survenite prin Legea nr. 281/2003, s-a consacrat, pentru lucrătorii Poliţiei judiciare, un statut caracterizat printr-o pregnantă subordonare funcţională, având drept firească consecinţă diminuarea subordonării administrative;

subordonarea funcţională se realizează faţă procuror; presupune, ca principală obligaţie, executarea dispoziţiilor procurorului care supraveghează activitatea de cercetare penală.

3.3.3. Atribuţiile organelor de cercetare penală în cadrul procesului penal sunt legate exclusiv de desfăşurarea urmăririi penale, după cum urmează:

efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepţia celor date prin lege în competenţa exclusivă a procurorului;

începerea urmăririi penale; administrarea probelor necesare rezolvării tuturor aspectelor legate de cauză; efectuarea de acte procedurale (percheziţii domiciliare, cercetări la faţa locului etc.) pentru o serie de acte de dispoziţie care sunt date în competenţa procurorului

se întocmesc referate cu propuneri motivate; anumite activităţi de urmărire penală nu pot fi efectuate de către organele de

cercetare penală; astfel: punerea în mişcare a acţiunii penale; luarea măsurii arestării preventive; luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori ţara; luarea măsurilor asigurătorii; trimiterea în judecată, etc.;

concluzie: întreaga activitate a organelor de cercetare penală se desfăşoară în condiţiile legii, sub supravegherea lucrătorilor Ministerului Public.

§4 Părţile4.1. Consideraţii preliminare

Părţile sunt persoane fizice sau juridice cu drepturi şi obligaţii ce izvorăsc din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii civile în procesul penal.

părţile în procesul penal sunt următoarele: inculpatul; partea vătămată; partea civilă; partea responsabilă civilmente.

25

au interese proprii în rezolvarea cauzei penale, putând efectua, alături de organele judiciare, o serie de acte procesuale, cum ar fi: constituirea ca parte vătămată ori ca parte civilă; introducerea plângerii prealabile; declararea apelului sau a recursului etc.

4.2. Învinuitul nu este parte în procesul penal, fiind însă subiect procesual, titular de drepturi şi

obligaţii procesuale, expres prevăzute în lege pe parcursul soluţionării unei cauze penale, cel despre care există presupunerea că

a săvârşit infracţiunea dobândeşte o serie de calităţi care conduc la cunoaşterea stadiului în care a ajuns procedura judiciară şi la determinarea drepturilor şi obligaţiilor celui în cauză înainte de declanşarea procesului penal, cel care a săvârşit fapta are calitatea

de făptuitor; odată cu începerea urmăririi penale, făptuitorul capătă calitatea procesuală de

învinuit (art. 229 C.pr.pen.); odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale învinuitul devine inculpat.

pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, învinuitul are o serie de drepturi, după cum urmează: are dreptul de a nu declara nimic; are dreptul de a fi încunoştinţat despre fapta pentru care este învinuit şi despre

încadrarea juridică a acesteia; are dreptul de a-şi proba nevinovăţia; are dreptul de a propune administrarea de probe; are dreptul de a cunoaşte conţinutul materialului de urmărire penală etc.

învinuitul este legat să se conformeze unor anumite obligaţii procesuale: poate fi obligat la privarea libertăţii prin luarea măsurilor preventive (reţinerea,

arestarea preventivă, obligarea de a nu părăsi localitatea ); poate fi obligat la aplicarea sechestrului penal asigurător pe bunuri; poate fi obligat la restrângerea libertăţii de mişcare prin dispoziţia de internare

medicală, în condiţiile legii etc.

4.3. Inculpatul

Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, fiind parte în procesul penal (art. 23 C.pr.pen.).

actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală şi prin care, totodată, învinuitul devine inculpat sunt următoarele: ordonanţa procurorului; rechizitoriul procurorului; declaraţia orală a procurorului; încheierea instanţei de judecată (când se dispune extinderea procesului penal

cu privire la alte fapte, în condiţiile art. 336 alin. final C.pr.pen.); pe parcursul procesului penal inculpatul are o serie de drepturi, dintre care amintim:

dreptul la apărare; dreptul de a cunoaşte materialul de urmărire penală; dreptul de a propune probe; dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată; dreptul de a folosi căile de atac; dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii etc.

obligaţii procesuale ale inculpatului:

26

obligaţia de a se prezenta personal în faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat;

obligaţia de a suporta măsurile coercitive dispuse împotriva sa; obligaţia de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată etc.

4.4. Partea vătămată

Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în proces (art. 24 alin. 1 C.pr.pen.). distincţie: partea vătămată/persoana vătămată

persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârşirii infracţiunii, în raportul de drept penal substanţial se numeşte persoană vătămată;

persoana vătămată, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată;

organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă se constituie parte vătămată sau, după caz, parte civilă; concluzie: persoana vătămată în vreun mod prin infracţiune nu dobândeşte

automat şi calitatea de parte vătămată, ci numai în urma unei manifestări de voinţă în acest sens;

declaraţia de participare în proces în calitate de parte vătămată se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe până la citirea actului de sesizare;

partea vătămată poate exercita o serie de drepturi procesuale, după cum urmează: dreptul la apărare; poate să formuleze cereri, să pună concluzii, să ridice excepţii; dreptul de a declara apel şi recurs; dreptul de a propune administrarea de probe; poate fi întotdeauna reprezentată; în ipoteza în care partea vătămată este un

minor, acesta îşi exercită drepturile în condiţii legale de asistare şi reprezentare;

dreptul de a proceda la retragerea plângerii prealabile etc.; obligaţii partea vătămată

sesizarea organelor judiciare trebuie să fie conformă cu realitatea; în caz contrar pot fi aplicate dispoziţiile relative la săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă (art. 259 C.pen.);

obligaţia de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată, etc.; partea vătămată exercită un drept personal, exclusiv în latura penală a cauzei; în caz

de deces, partea vătămată nu poate fi înlocuită, dreptul stingându-se odată cu titularul său;

în ipoteza în care partea vătămată renunţă la calitatea sa, acţiunea penală va fi exercitată în continuare de către procuror.

4.5. Partea civilă

Partea civilă este persoana vătămată (fizică sau juridică) care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal(art. 24 alin. 2 C.pr.pen.)

persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni care urmăreşte repararea pagubei materiale ori a daunelor morale pe calea unui proces penal beneficiază de o serie de avantaje: rapiditatea obţinerii despăgubirilor civile;

27

probele în procesul penal se administrează mult mai uşor comparativ cu procesul civil, activitatea judiciară penală permiţând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor (percheziţii domiciliare, cercetări a faţa locului etc.);

acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru; poate dobândi calitatea de parte civilă în procesul penal persoana care a suferit un

prejudiciu material sau moral în urma săvârşirii infracţiunii; condiţii formale: manifestarea de voinţă a persoanei vătămate; condiţii substanţiale: existenţa unui prejudiciu izvorât din săvârşirea infracţiunii

(spre exemplu, soţia victimei unei infracţiuni de omor sau persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea acesteia);

persoana vătămată se poate constitui parte civilă în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare prin excepţie, se poate depăşi momentul citirii actului de sesizare doar în

circumstanţele existenţei unui accept din partea inculpatului organele judiciare au obligaţia de a pune în vedere persoanei vătămate că

poate participa în proces în calitate de parte civilă; persoana vătămată se poate constitui parte civilă :

printr-o cerere scrisă sau orală (în această ipoteză există obligaţia consemnării ei într-un proces-verbal, de către organul de urmărire penală, ori într-o încheiere de şedinţă, de către instanţa de judecată);

prin orice altă manifestare de voinţă din care să rezulte, în mod evident, dorinţa persoanei vătămate de a fi despăgubită;

drepturi partea civilă : dreptul de a solicita repararea prejudiciului; administrarea de probe; dreptul la apărare etc.

obligaţii partea civilă : respectarea momentului limită pentru constituire; respectarea ordinii desfăşurării anumitor activităţi procesuale (în cadrul

dezbaterilor care au loc în faţa primei instanţe, partea civilă poate lua cuvântul numai după partea vătămată).

4.6. Partea responsabilă civilmente

Partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului (art. 24 alin. 3 C.pr.pen.)

pot dobândi calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul unui proces penal părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2

C.civ.); comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art.

1000 alin. 3 C.civ.); institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi

sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C.civ.); persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte

persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 si 30 din Legea nr. 22 /1969);

persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969);

28

persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art. 10 şi urm. din Legea nr. 22/1969);

constituirea părţii responsabile civilmente poate avea loc prin următoarele modalităţi: introducerea persoanei în această calitate, de către organele judiciare, fie în

cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare; prin excepţie, se poate depăşi momentul citirii actului de sesizare doar în circumstanţele existenţei unui accept al persoanei în cauză;

intervenţia persoanei în cauză, până la terminarea cercetării judecătoreşti; în această ipoteză, toate actele procesuale şi procedurile efectuate până la acel moment îi sunt opozabile;

persoana poate interveni în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente printr-o cerere scrisă sau orală (în această ipoteză există obligaţia consemnării ei într-un proces-verbal, de către organul de urmărire penală, ori într-o încheiere de şedinţă, de către instanţa de judecată).

§5 Apărătorul în procesul penal5.1. Calitatea de apărător în procesul penal în procesul penal, apărător poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocaţi

şi care îşi desfăşoară activitatea într-una din formele juridice prevăzute de lege; pentru a putea dobândi calitatea de avocat şi a exercita profesia o persoană trebuie

să îndeplinească următoarele condiţii: să fie membru al unui barou din România;

o cetăţean român având exerciţiul drepturilor civile şi politice;o licenţiat al unei facultăţi de drept ori doctor în drept;o nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege;o este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei;o a promovat examenul organizat în acest sens, cu anumite excepţii (spre

exemplu, titularului diplomei de doctor în drept ori persoanele care au deţinut funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);

să nu se afle în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute în lege; spre exemplificare, prin lege sunt menţionate o serie de cazuri de incompatibilitate:o activitate salariată în cadrul altor profesii;o exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ;o calitatea de membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale

pe acţiuni;o avocatul a fost ascultat anterior ca martor, în aceeaşi cauză;o profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la

parchetul unde soţul avocatului ori ruda sau afinul său până la gradul al 3-lea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat;

o foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de urmărire penală din localitate timp de doi ani de la încetarea funcţiei respective.

5.2. Asistenţa juridică

Asistenţa juridică reprezintă o componentă a dreptului de apărare care constă în faptul că apărătorul, prin participarea sa în cadrul procesului penal, îndeamnă, sprijină şi lămureşte, sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind în acest scop toate mijloacele legale.

asistenţa juridică se poate realiza prin următoarele modalităţi:

29

consultaţii şi cereri cu caracter juridic; asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire

penală sau notariat; apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale

persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice persoană română sau străină;

redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi datei actelor;

orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii. asistenţa juridică este facultativă în cadrul procesului penal, cu următoarele excepţii,

conform art. 171 C.pr.pen.: în tot cursul procesului penal, când învinuitul sau inculpatul este

o minor;o internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical

educativ;o reţinut sau arestat, chiar în altă cauză;o când faţă de acesta s-a dispus măsura de siguranţă a internării

medicale sau obligarea la tratament medicalo când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori

inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;o în alte cazuri prevăzute de lege.

în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

5.3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului pe parcursul procesului penal, apărătorul are o serie de drepturi:

dreptul de a asista şi reprezenta orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă;

dreptul de a renunţa la contractul de asistenţă juridică, în condiţiile legii; dreptul la onorariu şi la acoperirea tututror cheltuielilor făcute în interesul

clientului său; dreptul la inviolabilitatea actelor şi lucrărilor cu caracter profesional aflate

asupra avocatului sau în cabinetul acestuia; dreptul de a formula cereri şi de a depune memorii; dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală; dreptul de a lua contact cu învinuitul ori inculpatul reţinut sau arestat, în condiţii

de confidenţialitate; posibilitatea de a exercita drepturile procesuale ale părţii pe care o apără etc.;

obligaţii ale apărătorului pe parcursul procesului penal: apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa

juridică a părţii respective; nerespectarea acestei obligaţii poate conduce la aplicarea unei sancţiuni disciplinare din partea baroului;

obligaţia de a studia temeinic cauzele încredinţate; obligaţia de a se prezenta la fiecare termen stabilit de organele judiciare penale; obligaţia de a pleda cu demnitate faţă de judecători şi părţi, prin respectarea

ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată; obligaţia de a restitui actele încredinţate de persoana căreia i se acordă asistenţă

juridică etc.

30


1. Ce se înţelege prin conceptul de organe judiciare penale?2. În ce constau diferenţele existente între calitatea procesuală de reprezentant şi aceea de substituit? Exemplificaţi ipoteze legale de substituiţi procesuali.3. Succesiunea în procesul penal se poate manifesta doar în latură penală. De ce?4. Care este sistemul instanţelor judecătoreşti din România? Dar compunerea completelor de judecată? 5. Prin ce acte se conferă persoanei acuzată de săvârşirea unei infracţiuni calitatea de inculpat?6. Prezentaţi, comparativ, drepturile procesuale ale inculpatului şi ale celorlalte părţi în procesul penal? Sunt justificate diferenţele procesuale existente între calitatea de inculpat şi celelalte părţi?7. Asistenţa juridică în procesul penal este facultativă şi obligatorie. În ce ipoteze legale asistenţa juridică este obligatorie?8. Ce persoane pot fi introduse în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente? Există un moment procesual limită până la care persoana responsabilă civilente poate interveni în procesul penal?9. Care este modalitatea de constituire a persoanei vătămate în calitate de parte civilă?10. Care sunt atribuţiile Ministerului Public?

Bibliografie

Bibliografie obligatorie Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic,




C.H.Beck, București, 2007 C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal. Partea generală, ediţia a II-

a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 N. Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti în România, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1997 M. Damaschin, Contactul între apărător şi învinuitul ori inculpatul aflat în stare de

reţinere ori arestare preventivă pe parcursul urmăririi penale, Revista Dreptul nr. 12/2004, p. 189-192

L. Lefterache, Dreptul la apărare. Ascultarea inculpatului, Revista de Drept Penal nr. 2/2005, p. 124-125

N. Giurgiu, Pledoaria apărării în procesul penal, Revista de Drept Penal nr. 3/2002, p. 25-35

D. Ciuncan, Partea civilă în cazul cheltuielilor de spitalizare, Revista de Drept Penal nr. 1/2003, p. 81-87

D. Ciuncan, A. Niculiţă, Controlul ierarhic al procurorilor, Revista de Drept Penal nr. 1/2005, p. 95-101

C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Reprezentarea învinuitului în cursul judecăţii. Noi argumente în sensul constatării lipsei (inutilităţii) a reglementării, Revista Dreptul nr. 1/2007, p. 196-202

31

Capitolul al III-lea

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL

§1 Acţiunea penală1.1. Noţiune

Acţiunea penală reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal

32

este adus spre soluţionare organelor judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor fizice şi juridice care au săvârşit infracţiuni.

1.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care

au săvârşit infracţiuni subiecţii acţiunii penale: subiecţii raportului juridic de drept substanţial care îşi inversează

rolurile în ce priveşte rezolvarea conflictului dedus organelor judiciare, astfel: subiectul activ principal: societatea, ca subiect pasiv al infracţiunii, singurul

subiect în drept a cere respectarea legii penale subiectul activ secundar: persoana vătămată prin infracţiune, dacă se constituie

parte vătămată (persoana vătămată nu poate fi niciodată titular al acţiunii penale, chiar şi în circumstanţele conferirii, prin lege, a prerogativelor de introducere ori retragere a plîngerii prealabile sau de împăcare cu făptuitorul)

subiectul pasiv: inculpatul, ca subiect activ a infracţiunii, împotriva acestuia fiind îndreptată, în mod direct, acţiunea penală.

1.3. Trăsăturile acţiunii penale acţiunea penală aparţine statului

numai statul are dreptul de a acţiona împotriva celor care se fac vinovaţi de încălcarea legii penale, prin intermediul organelor anume învestite în acest sens

acţiunea penală este obligatorie actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu

(principiul oficialităţii); obligativitatea acţiunii penale încetează în cazurile ce constituie excepţii de la principiul oficialităţii;

acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă) o dată pusă în mişcare acţiunea penală nu mai poate fi oprită şi nici limitată de cel

care a declanşat-o; acţiunea penală se va stinge doar în cazurile prevăzute în lege acţiunea penală este indivizibilă

trăsătură determinată de unitatea infracţiunii ca fapt juridic, a cărei săvârşire dă naştere la un drept unic de acţiune;

pe cale de consecinţă, într-o cauză penală va exista o singură acţiune indiferent de numărul participanţilor la infracţiune;

acţiunea penală este individuală trăsătură determinată de principiul conform căruia răspunderea penală este

personală; nimeni nu poate solicita să fie considerat subiect pasiv al acţiunii penale alături de inculpat sau în locul acestuia.

1.4. Momentele desfăşurării acţiunii penale 1.4.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale titulari ai punerii în mişcare a acţiunii penale

procurorul (din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală); instanţa de judecată;

punerea în mişcare a acţiunii penale se poate dispune prin următoarele acte de inculpare ordonanţa procurorului la începutul ori pe parcursul urmăririi penale; rechizitoriu, în ipoteza în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără acţiune

penală pusă în mişcare şi se impune trimiterea în judecată a făptuitorului; declaraţia verbală a procurorului (în ipoteza în care procurorul, în faza de

judecată, solicită extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane; declaraţia verbală este consemnată în încheierea de şedinţă);

încheierea instanţei de judecată (atunci când procurorul nu participă la judecată şi se impune extinderea procesului penal cu privire la alte fapte);

33

în ipoteza punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane juridice, organul judiciar va comunica despre aceasta organului care a înregistrat persoana juridică, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare (art. 4797 alin. 1 C.pr.pen.);

distincţie: punerea în mişcare a acţiunii penale/începerea urmăririi penale acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât in personam (presupune

cunoaşterea făptuitorului); urmărirea penală poate fi declanşată şi numai in rem (în considerarea numai a faptei comise);

acţiunea penală presupune existenţa unor probe suficiente cu privire la infracţiune şi la vinovăţia celui care a săvârşit-o; începerea urmăririi penale presupune existenţa unor informaţii despre săvârşirea unei infracţiuni;

acţiunea penală are drept principal efect conferirea calităţii de inculpat celui care a săvârşit infracţiunea, cu toate consecinţele procesuale care decurg de aici; începerea urmăririi penale implică dobândirea de către făptuitor a calităţii de învinuit.

1.4.2. Exercitarea acţiunii penale

Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea acţiunii prin supunerea inculpatului urmăririi penale şi procedurii de soluţionare a cauzei în faţa instanţei de judecată, în vederea declanşării procesului de tragere la răspundere penală.

sarcina exercitării acţiunii penale revine procurorului, organelor de cercetare penală sau părţii vătămate (în ipoteza în care procurorul nu participă la şedinţa de judecată)

se poate renunţa la exercitarea acţiunii penale, astfel: procurorul poate pune concluzii de achitare ori de încetare a procesului penal dacă

se constată, pe parcursul cercetării judecătoreşti, că învinuirea nu se confirmă; partea vătămată poate renunţa la exerciţiul acţiunii penale prin retragerea

plângerii prealabile ori prin împăcarea cu inculpatul.

1.4.3. Stingerea acţiunii penale intervine în ipotezele în care atitudinea funcţională a acţiunii penale este exclusă sau

înlăturată (acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau a fost pusă în mişcare dar nu mai poate fi exercitată);

împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale ori stingerea acţiunii penale se fundamentează pe constatarea existenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen.;

cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen. sunt clasificate astfel: cazuri în care acţiunea penală este lipsită de temei; cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect;

cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei fapta nu există (art. 10 lit. a C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt:

neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, achitarea şi clasarea (dacă nu există învinuit în cauză);

fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală şi achitarea;

fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b 1

C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: scoaterea de sub urmărire penală, respectiv, achitarea;

fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit. c C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, achitarea;

faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale,

34

scoaterea de sub urmărire penală, clasarea (când nu există învinuit în cauză şi numai în ipotezele care permit această soluţie) şiachitarea;

există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală şi achitarea;

cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea

organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 10 lit. f C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal;

a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor (art. 10 lit. g C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal;

a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat (art. 10 lit. h C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal;

s-a dispus înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i C.pr.pen.); se poate dispune încetarea procesului penal;

există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 10 lit. i1 C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal;

există autoritate de lucuru judecat (art. 10 lit. j C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal;

în funcţie de momentul constatării existenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen., sunt posibile următoarele ipoteze: dacă se constată existenţa impedimentului înainte de începerea urmăririi

penale se va dispune neînceperea urmăririi penale, acţiunea penală neputând a fi pusă în mişcare;

dacă se constată existenţa impedimentului pe parcursul urmăririi penale, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale; procurorul poate dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale ori clasarea;

dacă se constată existenţa impedimentului după ce acţiunea penală a fost pusă în mişcare, în faza de urmărire penală, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale; în faza de judecată, instanţa va dispune achitarea ori încetarea procesului penal.

§2 Acţiunea civilă2.1. Noţiune

Acţiunea civilă reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia o persoană care a suferit o pagubă materială sau o daună morală prin infracţiune solicită repararea prejudiciului în cadrul procesului penal, declanşat ca urmare a constatării infracţiunii respective.

acţiunea civilă pusă în mişcare şi exercitată în cadrul procesului penal prezintă o serie de particularităţi, după cum urmează: dreptul la acţiune se naşte ca urmare a unei infracţiuni; se exercită în faţa organelor judiciare penale;

35

de regulă, se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin infracţiune sau a reprezentanţilor acesteia;

este facultativă, în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a cere repararea pagubei.

2.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii civile2.2.1. Obiectul acţiunii civile tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi, eventual, a părţii responsabile

civilmente, concretizată în obligarea la repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale provocate prin infracţiune

repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale se poate face în natură sau prin plata unor despăgubiri băneşti

repararea magubelor materiale şi a daunelor morale în natură; prin restituirea lucrurilor

o se poate dispune restituirea lucrurilor ridicate de la învinuit sau inculpat ori de la persoana care le avea în păstrare;

o lucrurile sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa;

o prin restituire nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei;

prin restabilirea situaţiei anterioare (dacă schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii şi restabilirea situaţiei trebuie să fie posibilă);

prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris; prin orice mijloc de reparare în natură

repararea magubelor materiale şi a daunelor morale prin plata unor despăgubiri băneşti are un caracter subsidiar faţă de repararea pagubei în natură; cuprinde atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv cauzat (damnum

emergens) cât şi folosul de care a fost lipsită partea civilă (lucrum cessans); obligarea la despăgubiri băneşti poate avea drept obiect şi repararea daunelor

morale; în acest caz întinderea despăgubirilor, în lipsa unor criterii legale, este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

2.2.2. Subiecţii acţiunii civile persoana fizică sau juridică care a suferit o vatămare materială sau o daună morală

prin infracţiune şi care, prin exercitarea acţiunii civile în procesul penal, dobândeşte calitatea de parte civilă;

reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

succesorii, în cazul decesului persoanei prejudiciate; succesorii în drepturi, în cazul reorganizării persoanei juridice prejudiciate; lichidatorii, în cazul desfiinţării sau dizolvării persoanei juridice prejudiciate; învinuitul sau inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente; succesorii acestora; succesorii în drepturi, în cazul reorganizării persoanei juridice având calitatea de

parte responsabilă civilmente; lichidatorii, în cazul desfiinţării sau dizolvării persoanei juridice având calitatea de

parte responsabilă civilmente.

2.3. Trăsăturile acţiunii civile acţiunea civilă este disponibilă

punerea în mişcare a acţiunii civile se face ca urmare a cererii exprese a persoanei vătămate (cu următoarele două excepţii 1. cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă; 2.

36

instanţa dispune din oficiu cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii);

în timpul procesului penal partea civilă are dreptul de a renunţa la pretenţiile civile, fapt care determină stingerea acţiunii civile;

acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale (acţiunea civilă poate fi pornită şi se exercită în cadrul procesului penal numai alături de acţiunea penală);

acţiunea civilă este divizibilă (poate fi exercitată numai împotriva unora dintre cei care răspund civil);

acţiunea civilă nu este individuală (poate fi îndreptată şi împotriva altei persoane decât cel care a săvârşit fapta generatoare de prejudicii).

2.4. Exercitarea acţiunii civile2.4.1. Condiţiile exercitării acţiunii civile infracţiunea trebuie să fi cauzat o pagubă materială sau daune morale între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată să existe un raport de cauzalitate prejudiciul trebuie să fie cert

prejudiciul actual, constatat, întotdeauna este cert prejudiciul viitor este cert numai în ipoteza în care este susceptibil de evaluare

prejudiciul să nu fi fost reparat să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu

desdăunarea lui (condiţia nu este cerută în ipoteza în care pornirea şi exercitarea acţiunii civile se face din oficiu).

2.4.2. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile

Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile constă în posibilitatea pe care o are persoana fizică vătămate, cu capacitate deplină de exerciţiu ori persoana juridică vătămată de a-şi valorifica pretenţiile civile pe două căi, şi anume, calea penală ori calea civilă.

dreptul de opţiune nu funcţionează în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu electa una via non datur recursus ad alteram: o dată ce persoana prejudiciată a ales

una din cele două căi, nu mai poate părăsi calea respectivă excepţii de la această regulă

în ipoteza în care acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în cadrul procesului penal, partea civilă poate părăsi calea penală şi să se adreseze instanţei penaleo când procesul penal a fost suspendat (indiferent de faza procesuală în

care a intervenit motivul de suspendare); în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă;

o când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, iar instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă;

în ipoteza în care acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în faţa instanţei civile partea civilă poate părăsi calea civilă şi să se adreseze organelor judiciare penale în următoarele cazurio când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior pornirii

acţiunii civile;o când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoaterea de sub

urmărire penală ori încetarea urmăririi penale.

2.4.3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa penală pornirea acţiunii civile se face prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă

contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente; constituirea ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum şi

în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare;

37

persoana vătămată poate participa, în aceeaşi cauză, atât în calitate de parte vătămată, cât şi în calitate de parte civilă;

acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este scutită de taxă de timbru.

2.4.4. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă situaţie premisă: inexistenţa posibilităţii alăturării acţiunii civile celei penale cazuri

instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă;

acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu şi se constată din probe noi că paguba nu a fost integral reparată;

recuperarea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii de către prima instanţă.

2.5. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal în cadrul unui proces penal sunt posibile 4 ipoteze cu privire la soluţionarea ori

nesoluţionarea acţiunii civile, după cum urmează: instanţa poate admite acţiunea civilă în totul sau în parte; instanţa respinge acţiunea civilă; instanţa nu soluţionează acţiunea civilă; rezolvarea separată a acţiunii civile.

instanţa poate admite acţiunea civilă în totul sau în parte (art. 346 alin. 2 C.pr.pen.) când achitarea s-a pronunţat pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit.

b1), d) sau e) C.pr.pen. şi se constată că părţii civile i s-a cauzat un prejudiciu când încetarea procesului penal s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în

art. 10 lit. g), h), i) sau i1) şi se constată că părţii civile i s-a cauzat un prejudiciu; instanţa respinge acţiunea civilă (art. 346 alin. 3 C.pr.pen.)

când achitarea s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) sau c) C.pr.pen.;

când se constată că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile; instanţa nu soluţionează acţiunea civilă (art. 346 alin. 4 C.pr.pen.)

când încetarea procesului penal s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) şi j) C.pr.pen., precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile (instanţa va îndruma partea să se adreseze unei instanţe civile);

când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b C.pr.pen.; rezolvarea separată a acţiunii civile (art. 347 C.pr.pen.)

în cazul în care instanţa dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, pe considerentul că rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.

2.6. Raportul dintre acţiunea civilă şi acţiunea penală ipoteza rezolvării acţiunii penale separat şi înaintea acţiunii civile

hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucuru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia;

ipoteza rezolvării acţiunii civile separat şi înaintea acţiunii penale hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă

nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia;

ipoteza exercitării celor două acţiuni concomitent, în faţa aceleiaşi instanţe instanţa se va pronunţa prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile;

ipoteza exercitării celor două acţiuni concomitent în faţa unor instanţe diferite

38

judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (regula penalul ţine în loc civilul”).


1. Care sunt trăsăturile care caracterizează acţiunea penală prin raportare la celelalte acţiuni în justiţie?2. În ce circumstanţe se va dispune punerea în mişcare a acţiunii penale în cursul urmăririi penale? Dar în cursul fazei de judecată? 3. Cine poate dispune punerea în mişcare a acţiunii penale?4. Ce soluţii se pot dispune dacă se constată că faptei cu care a fost sesizat organul judiciar îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni?5. În ce ipoteze se poate dispune clasarea şi de către ce organ judiciar?6. Care este semnificaţia conceptului de „exercitare a acţiunii penale”?7. Când se poate afirma că acţiunea penală s-a stins? Prin ce acte procesuale se poate constata acest fapt?8. Care este obiectul exercitării acţiunii civile în procesul penal?9. Care sunt considerentele în funcţie de care acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este accesorie acţiunii penale?10. Care sunt condiţiile care se impun a fi îndeplinite pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal?11. Exercitarea acţiuni civile este dominată de principiul disponibilităţii. Sunt situaţii în care acţiunea civilă se va exercita din oficiu?

Bibliografie






a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 I. Gh. Gorgăneanu, Acţiunea penală, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1998 I. Urs, Repararea daunelor morale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 I. Amarie, Ministerul Public. Acţiune civilă, Revista de Drept Penal nr. 2/2003, p. 89-

93 V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, Revista de Drept

Penal nr. 1/2000, p. 107-112 C. Bulai, Din nou despre exercitarea din oficiu a acţiuni civile, Revista de Drept

Penal nr. 3/2000, p. 54-61 B. Dragoş, Rezolvarea laturii civile în cazul retragerii plângerii prealabile, Revista

Dreptul nr. 7/2000, p. 109-115

39

V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Revista Dreptul nr. 11/2000, p. 86-92

D. Ciuncan, Exercitarea din oficiu a acţiunii civile, Revista de Drept Penal nr. 3/2001, p. 83-86

V. Paşca, Erori judiciare. Daune morale. Cauţiune, Revista de Drept Penal nr. 4/2001, p. 56-59

M. A. Tatu, Limitele principiului disponibilităţii în procesul penal, Revista de Drept Penal nr. 4/2001, p. 93-95

M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Revista Dreptul nr. 5/2001, p. 153-173

T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent , Revista Dreptul nr. 6/2001, p. 65-73

D. Ciuncan, Exercitarea din oficiu a acţiunii civile, Revista de Drept Penal nr. 3/2001, p. 83-86

V. Paşca, Erori judiciare. Daune morale. Cauţiune, Revista de Drept Penal nr. 4/2001, p. 56-59

V. Luha, I. Nariţa, Unele observaţii în legătură cu exercitarea de către procuror a acţiunii civile în procesul penal, Revista Dreptul nr. 8/2003, p. 200-209

M. Bulea, Modalităţile de soluţionare a acţiunii civile în cazul abuzului de încredere săvârşit prin dispunere pe nedrept, Revista Dreptul nr. 9/2003, p. 98-104

E. Popescu, F. Bradin, Interferenţa normelor de procedură penală şi ale celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturate celei penale, Revista Dreptul nr. 12/2004, p. 193-222

A. Hărăştăşanu, Daune morale, Revista de Drept Penal nr. 3/2003, p. 103-105 C. Butiuc, Despre exercitarea acţiunii penale de către minorul cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, Revista de Drept Penal nr. 3/2005, p. 136-138 A. Chirilă, Lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea

părţilor, Revista de Drept Penal nr. 1/2006, p. 60-70

Capitolul al IV-lea

COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ

§1 Noţiunea şi formele competenţei1.1. Noţiune

Competenţa în materie penală constă în atribuţiile pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.

40

1.2. Formele competenţei1.2.1. Clasificare forme fundamentale (competenţa funcţională; competenţa materială; competenţa

teritorială); forme subsidiare (competenţa personală; competenţa specială).

1.2.2. Competenţa funcţională

Competenţa funcţională: formă de competenţă prin care se determină categoriile de activităţi pe care le desfăşoară fiecare organ judiciar.

exemplu organele de cercetare ale poliţiei judiciare, prin prisma competenţei funcţionale,

au atribuţii legate de desfăşurarea fazei de cercetare penală; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma competenţei funcţionale,

soluţionează cererile de strămutare, recursurile în interesul legii, etc.

1.2.3. Competenţa materială

Competenţa materială: formă de competenţă prin care se stabileşte capacitatea unui organ judiciar de a instrumenta anumite cauze penale.

competenţa materială poate fi determinată în mod concret sau în mod abstract; determinare abstractă

judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;

cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare;

determinare concretă competenţa materială a tribunalului în primă instanţă este reglementată în mod

concret prin dispoziţiile art. 27 C.pr.pen.; urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror pentru o

serie de infracţiuni reglementate expres în art. 209 alin. 3 C.pr.pen.; sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa materială:

nulitatea absolută, care poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau din oficiu, pe tot parcursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive (art. 197 alin. 2 şi 3 şi art. 39 alin. 1 C.pr.pen.).

1.2.4. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială: formă de competenţă prin intermediul căreia se repartizează cauzele penale din punct de vedere teritorial, între organe judiciare penale de acelaşi grad. repartizarea cauzelor penale se realizează pe linie orizontală, astfel:

judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ (cel puţin două) şi în municipiul Bucureşti (în fiecare sector);

tribunalele funcţionează în fiecare judeţ (cu sediul în municipiul reşedinţă) şi în Bucureşti;

curţile de apel funcţionează în circumscripţii care cuprin mai multe tribunale; în prezent există un număr de 15 curţi de apel;

41

tribunalele militare funcţionează în Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara tribunalul militar teritorial funcţionează în Bucureşti, având competenţă

teritorială pentru întreg teritoriul ţării; Curtea Militară de Apel funcţionează în Bucureşti, având competenţă pentru

întreg teritoriul ţării; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are ca circumscripţie întreg teritoriul ţării; parchetele sunt constituite pe lângă fiecare instanţă judecătorească,

corespunzându-le aceeaşi circumscripţie teritorială; secţiile maritime şi fluviale înfiinţate prin Decretul nr. 203/1974 (secţiile maritime

şi fluviale care funcţionează pe lângă instanţele din Constanţa îşi exercită competenţa teritorială într-o circumscripţie cuprinzând judeţele Constanţa şi Tulcea, marea teritorială şi Dunărea până la mila marină 64 inclusiv; secţiile maritime şi fluviale care funcţionează pe lângă instanţele din Galaţi îşi exercită competenţa teritorială într-o circumscripţie cuprinzând celelalte judeţe ale ţării şi Dunărea de la mila 64 în amonte până la kilometrul fluvial 1075);

competenţa teritorială se stabileşte distinct, în funcţie de mai multe ipoteze, după cum infracţiunea s-a săvârşit în ţară sau în străinătate;

ipoteza în care infracţiunea s-a săvârşit în ţară: criteriul preferinţei legale, pentru infracţiunile săvârşite de persoane fizice, care se

aplică în situaţia sesizării simultane, în funcţie de:o locul unde a fost săvârşită infracţiunea;o locul unde a fost prin făptuitorul;o locul unde locuieşte făptuitorul;o locul unde locuieşte persoana vătămată;

criteriul preferinţei legale, pentru infracţiunile săvârşite de persoanele juridice, care se aplică în situaţia sesizării simultane, în funcţie de:o locul unde a fost săvârşită infracţiunea;o locul unde se află sediul persoanei juridice;o locul unde locuieşte persoana vătămată sau unde aceasta îşi are

sediul; criteriul preferinţei cronologice; se aplică în situaţia în care mai multe organe

judiciare au fost sesizate în momente diferite, competenţa revenind organului mai întâi sesizat;

ipoteza în care infracţiunea s-a săvârşit în străinătate instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau

locuieşte făptuitorul (art. 31 alin. 1 teza I C.pr.pen.); Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (sau celelalte instanţe din Bucureşti, competente

după materie şi după calitatea persoanei), în ipoteza în care făptuitorul nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România (art. 31 alin. 1 teza finală C.pr.pen.);

instanţa în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava sau primul loc de aterizare pe teritoriul român când infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului ţării pe o navă sau aeronavă (art. 31 alin. 2 şi 3 C.pr.pen.);

instanţa prevăzută în art. 31 alin. 1 C.pr.pen., în ipoteza în care nava nu ancorează într-un port român ori aeronava nu aterizează pe teritoriul român (art. 31 alin. 4 C.pr.pen.);

sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa teritorială este nulitatea relativă, care poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau chiar din oficiu, numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată (art. 197 alin. 1 şi 4 şi art. 39 alin. 2 C.pr.pen.).

1.2.5. Competenţa personală

Competenţa personală: formă de competenţă prin intermediul căreia se stabilesc organele

42

judiciare care pot soluţiona anumite cauze penale în funcţie de calitatea făptuitorului.

prezintă relevanţă numai calitatea făptuitorului, nu şi calitatea celorlalte părţi; per a contrario, dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei penale (art. 40 alin. 2 C.pr.pen.); prin excepţie, dobândirea vreuneia din calităţile prevăzute în art. 29 pct. 1 C.pr.pen.

va conduce la schimbarea competenţei; când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne

competentă să judece cauza, chiar dacă inculpatul, după comiterea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în următoarele cazuri (art. 40 alin. 1 C.pr.pen.): fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; s-a dat o hotărâre în primă instanţă;

sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa personală: nulitatea absolută, care poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau din oficiu, pe tot parcursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive (art. 197 alin. 2 şi 3 şi art. 39 alin. 1 C.pr.pen.).

1.2.6. Competenţa specială

Competenţa specială: formă de competenţă care revine unor organe judiciare special înfiinţate pentru soluţionarea unor cauze penale ce privesc infracţiuni dintr-o anumită ramură de activitate.

competenţa secţiilor maritime şi fluviale care funcţionează în cadrul instanţelor de la Constanţa şi Galaţi cu privire la infracţiuni săvârşite în legătură cu regimul navigaţiei maritime şi fluviale;

tribunalele militare judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute în art. 348-354 C.pen. săvârşite de militari; din această perspectivă se observă o specializare a acestor instanţe prin raportare la specificul infracţiunii săvârşite.

§2 Competenţa instanţelor judecătoreşti2.1.Competenţa judecătoriei (art. 25 C.pr.pen.) competenţa funcţională

judecătoria judecă numai în primă instanţă; competenţa materială

judecătoria judecă toate infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;

competenţa teritorială se stabileşte potrivit art. 30 şi 31 C.pr.pen.; judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ (cel puţin două) şi în Bucureşti (în

fiecare sector); competenţa specială

secţiile maritime şi fluviale de pe lângă judecătoriile Constanţa şi Galaţi.

2.2.Competenţa tribunalului (art. 27 C.pr.pen.) competenţa funcţională

judecă în primă instanţă; judecă în apel; judecă în recurs; soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa.

competenţa materială în calitate de primă instanţă tribunalul judecă o serie de infracţiuni expres

prevăzute în art. 27 pct. 1 C.pr.pen. (spre exemplu, omorul, luarea de mită,

43

infracţiunile săvârşite cu inenţie care au avut ca urmare moartea sau siniciderea victimei, infracţiunea de spălare a banilor etc.)

în calitate de instanţă de apel tribunalul judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă;

în calitate de instanţă de recurs tribunalul judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în cazuri anume prevăzute de lege (art. 27 pct. 3 C.pr.pen.).

competenţa teritorială în fiecare judeţ şi în Bucureşti funcţionează câte un tribunal cu sediul în

localitatea de reşedinţă a judeţului, respectiv Bucureşti; competenţa personală

în anumite cazuri expres prevăzute în lege, competenţa tribunalului este determinată prin raportare la calitatea persoanei (spre exemplu, conform art. 27 alin. 3 lit. a din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române competenţa de a judeca în fond infracţiunile comise de agenţii de poliţie care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare aparţine tribunalului);

competenţa specială secţiile maritime şi fluviale ale tribunalelor Constanţa şi Galaţi, potrivit Legii nr.

191/2003, judecă o serie de infracţiuni săvârşite la regimul navigaţiei maritime şi fluviale (spre exemplu, preluarea fără drept a comenzii sau controlului unei nave; împiedicarea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale personalului navigant, etc.).

2.3. Competenţa curţii de apel (art. 281 C.pr.pen.) competenţa funcţională

judecă în primă instanţă; judecă în apel; judecă în recurs; soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele din circumscripţia

sa, judecătoriile şi tribunalele din circumscripţia sa, judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite, dar situate în circumscripţia sa;

soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate;

competenţa materială şi personală în calitate de primă instanţă, curtea de apel judecă

o infracţiunile contra siguranţei naţionale a României prevăzute în Codul penal şi în legi speciale;

o infracţiunile prevăzute în Codul penal în art. 2531, art. 273-276 când s-a produs o catastrofă de cale ferată şi infracţiunile contra păcii şi omenirii;

o infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi;

o alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (spre exemplu, conform art. art. 27 alin. 1 lit. b din Legea nr. 218/2003 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, infracţiunile comise de ofiţerii de poliţie, până la gradul de comisar-şef inclusiv, care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare se judecă în primă instanţă de curtea de apel);

în calitate de instanţă de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunale;

în calitate de instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în apel, precum şi în alte alte cazuri anume prevăzute de lege;

competenţa teritorială

44

în prezent există un număr de 15 curţi de apel, fiecare având în circumscripţie mai multe tribunale.

2.4. Competenţa tribunalului militar (art. 26 C.pr.pen.) competenţa funcţională

judecă numai în primă instanţă; competenţa materială şi personală

judecă infracţiunile prevăzute în art. 331-352 C.pen., precum şi alte infracţiuni în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe;

judecă alte cauze anume prevăzute de lege; competenţa teritorială

funcţionează în Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, având în circumscripţie mai multe judeţe.

2.5. Competenţa tribunalului militar teritorial (art. 28 C.pr.pen.) competenţa funcţională

judecă în primă instanţă; judecă în apel; judecă în recurs; soluţionează conflictele de competenţă dintre tribunalele militare din circumscripţia sa; soluţionează alte cazuri anume prevăzute de lege;

competenţa materială şi personală tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă (art. 28 pct. 1 C.pr.pen.)

infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a-e1 C.pr.pen. săvârşite în legătură cu serviciul de militari până la gradul de colonel inclusiv precum şi alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

în calitate de instanţă de apel tribunalul militar teritorial judecă judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani (art. 28 pct. 2 C.pr.pen.);

ca instanţă de recurs, tribunalul militar teritorial judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 28 pct. 3 C.pr.pen.);

competenţa teritorială în prezent, există un singur tribunal militar teritorial cu sediul în Bucureşti şi

cu competenţă pe întreg teritoriul ţării;

2.6. Competenţa curţii militare de apel competenţa funcţională

judecă în primă instanţă; judecă în apel; judecă în recurs; soluţionează conflictele de competenţă între tribunalele militare teritoriale sau

între tribunalele militare şi tribunalele militare teritoriale ori între tribunale militare din circumscripţia unor tribunale militare teritoriale diferite;

soluţionează alte cazuri anume prevăzute de lege; competenţa materială şi personală

curtea militară de apel judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute în art. 155-173 C.pen. (infracţiuni contra siguranţei statului) şi în art. 356-361 C.pen. (infracţiuni contra păcii şi omenirii) săvârşite de militari; infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de

45

procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe; alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (art. 282 pct. 1 C.pr.pen.);

ca instanţă de apel, curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale (art. 282 pct.2 C.pr.pen.);

ca instanţă de recurs, curtea militară de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 282 pct. 3 C.pr.pen.);

competenţa teritorială în prezent, există o singură curte militară de apel, cu sediul în Bucureşti şi cu

competenţă pe întreg teritoriul ţării.

2.7. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 29 C.pr.pen) competenţa funcţională

judecă în primă instanţă; judecă în recurs; judecă recursurile în interesul legii; soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţă

superioară comună; soluţionează cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt; soluţionează cererile de strămutare;

competenţa personală Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă potrivit art. 29 pct. 1

C.pr.pen., infracţiunile săvârşite de:o senatori şi deputaţi;o membrii Guvernului;o judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Curţii de Conturi, de

preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului;o mareşali, amirali, generali şi chestori de poliţie;o şefii cultelor religioase, organizate în condiţiile legii, şi de ceilalţi membri

ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

o membrii Consiliului Superior al Magistraturii;o judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;

o alte cauze date prin lege în competenţa sa (spre exemplu, conform art. 96 alin. 4 din Constituţia României, republicată, competenţa de judecată a Preşedintelui României pentru înaltă trădare aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie);

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă în apel; ca instanţă de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

o recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi curtea militară de apel;

o recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi curtea militară de apel;

o recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

competenţa teritorială Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţă pe întreg teritoriul ţării.

46


1. Ce reprezintă conceptul de „competenţă penală”? Care sunt formele competenţei în materie penală?2. Cum poate fi determinată competenţa materială a organelor judiciare penale?3. În ipoteza încălcării normelor relative la competenţă ce sancţiuni pot deveni incidente?4. Care este modalitatea de determinare a normelor de competenţă aplicabile prin raportare la calitatea persoanei?5. Cum se stabileşte competenţa teritorială pentru infracţiunile săvârşite în ţară? Dar pentru cele săvârşite în străinătate?6. Care este competenţa personală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie?7. Exemplificaţi organe judiciare care sunt învestite cu o formă de competenţă specială.8. Căror instanţe le este conferită competenţa funcţională de a judeca în recurs?9. În ce constă prorogarea de competenţă?10. Care sunt cazurile de incompatibilitate în care se poate afla judecătorul? Ce remedii procesuale sunt reglementate în lege pentru această ipoteză?11. În ce constă procedura declinării de competenţă?12. Care sunt considerentele în baza cărora poate fi dispusă strămutarea judecării unei cauze penale? La nivelul cărei instanţe sunt soluţionate cererile de strămutare?13. În ce condiţii pot fi invocate excepţiile de necompetenţă în procesul penal? 14. Care este procedura aplicabilă în ipoteza existenţei unui conflict de competenţă între organele de urmărire penală?15. Detaliaţi procedura de soluţionare a unei cereri de recuzare. Care este regimul juridic al căilor de atac exercitabile împotriva încheierilor prin care se soluţionează cererile de recuzare în procesul penal?

Bibliografie






a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 Ghe. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Editura Tempus,

Bucureşti, 2002 A. Neacşu, O problemă practică privind existenţa cazului de incompatibilitate

prevăzut de art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală , Revista Dreptul nr. 5/2003, p. 155-158

Ghe. Cocuţa, M. Cocuţa, Dacă procurorul care a efectuat urmărirea penală proprie şi a dispus trimiterea în judecată a unui inculpat poate să exercite şi funcţia de acuzare în faţa instanţei de judecată, Revista Dreptul nr. 12/2003, p. 159-161

47

M. Vasile, Consideraţii privind soluţionarea conflictului de competenţă în cursul urmăririi penale, Revista Dreptul nr. 6/2003, p. 205-210

G. Potrivitu, Discuţii în legătură cu unul din cazurile de incompatibilitate a procurorului care pune concluzii la judecarea cauzei , Revista Dreptul nr. 8/2004, p. 159-160

I. F. Cotoi, II. V. Pătulea, Dacă aplicând prevederile art. 278 lit. c din Codul de procedură penală, judecătorii devin incompatibili să participe la judecarea cauzei, Revista Dreptul nr. 9/2004, p. 213-221

A. Lazăr, Domeniile activităţii specialistului criminalist şi incompatibilitatea cu poziţia procesuală a organului de cercetare penală, Revista Dreptul nr. 10/2004, p. 165-174

A. Hărăştăşanu, Folosirea interpreţilor în procesul penal, Revista de Drept Penal nr. 4/2004, p. 115-118

B. Diamant, V. Luncean, Strămutare. Restituire, Revista de Drept Penal nr. 4/2004, p. 145-146

Ghe. Josan, Recuzare. Dispoziţiuni controversate, Revista Dreptul nr. 6/2005, p. 199-201

I. Gârbuleţ, Recuzarea întregii instanţe, Revista de Drept Penal nr. 3/2005, p. 87-91 A. Hărăştăşanu, Consideraţii privind instituţia strămutării, Revista de Drept Penal nr.

1/2006, p. 81-84

Capitolul al V-lea

PROBAŢIUNEA ÎN PROCESUL PENAL

§1 Probele în procesul penal1.1. Noţiunea şi importanţa probelor

Probele sunt elemente de fapt cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale. Mai pot fi definite ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la

48

cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

din momentul declanşării procesului penal şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor;

probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia realizându-se de organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

1.2. Clasificarea probelor criteriul caracterului (funcţiei) probelor

probe în acuzare: servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe agravante;

probe în apărare: servesc la dovedirea nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a existenţei unor circumstanţe atenuante;

criteriul surselor din care provin probe imediate (primare), obţinute din sursă originală (cuprinsul depoziţiei unui

martor ocular, conţinutul unui act original etc.); probe mediate (secundare), obţinute din altă sursă decât cea originală

(conţinutul copiei unui act original, cuprinsul declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită împrejurare);

criteriul legăturii cu obiectul probaţiunii probe directe, care dovedesc în mod direct, nemijlocit, fapta învinuitului sau

inculpatului (prinderea făptuitorului în flagrant delict; conţinutul declaraţiei prin care făptuitorul recunoaşte săvârşirea infracţiunii);

probe indirecte (indiciile), care nu dovedesc în mod direct fapta, dar, prin coroborarea cu alte probe, pot conduce la formularea anumitor concluzii în cauza respectivă (relaţiile de duşmănie existente între părţi).

1.3. Obiectul probaţiunii1.3.1. Noţiune şi clasificare

Obiectul probaţiunii: totalitatea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul clarificării unei cauze penale.

obiect generic (abstract): caracter general care trebuie dovedit în orice proces; constă în următoarele elemente: împrejurările care confirmă sau înlătură caracterul penal al faptei; împrejurările care-l acuză sau îl apără pe făptuitor de răspundere penală; mobilul infracţiunii (acesta poate constitui un element de natură a evidenţia

periculozitatea sporită a făptuitorului); urmările infracţiunii; împrejurările care duc la agravarea sau la atenuarea răspunderii penale a

făptuitorului (circumstanţe agravante sau atenuante); anumite date cu privire la părţile din proces (în special cu privire la inculpat, în

vederea unei corecte individualizări a pedepsei); împrejurările care au favorizat comiterea infracţiunii (în scopul luării măsurilor

de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni de acelaşi gen sau în acelaşi loc, ori în condiţii similare);

obiect specific (concret): trebuie dovedit numai în anumite cauze penale admisibilitatea ori inadmisibilitatea unei anumite probe; modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire; care fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite etc;

49

spre exemplu, obiectul probaţiunii pentru o infracţiune de furt implică dovedirea unor fapte şi împrejurări distincte faţă de ceea ce presupune obiectul probaţiunii pentru o infracţiune de trafic de influenţă; în primul caz, faptele care trebuie dovedite constau în stabilirea provenienţei bunurilor găsite asupra făptuitorului, ridicarea de amprente papilare, etc., în vreme ce pentru infracţiunea de trafic de influenţă trebuie dovedită fapta de primire de bani de către o persoană care are influenţă aupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă un act ce intră în atribuţile sale de serviciu.

1.3.2. Fapte şi împrejurări care formează obiectul probaţiunii fapte şi împrejurări care se referă la fondul cauzei (la existenţa infracţiunii,

vinovăţia făptuitorului şi la răspunderea acestuia) faptele principale; prin intermediul acestora se poate face dovada existenţei sau

inexistenţei faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum şi a vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului; pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale (spre exemplu, acţiunea prin care a fost suprimată viaţa victimei reprezintă faptul principal în cazul unei infracţiuni de omor);

faptele probatorii (indiciile); conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale (spre exemplu, declaraţia unei persoane care relatează ceea ce i s-a povestit de către o altă persoană );

fapte şi împrejurări care se referă la normala desfăşurare a procesului penal boala gravă a inculpatului poate reprezenta o împrejurare care să conducă la

suspendarea procesului penal (art. 303 C.pr.pen.); împrejurarea că inculpata condamnată are un copil mai mic de 1 an determină

amânarea executării pedepsei (art. 453 alin. 1 lit. b C.pr.pen.).

1.3.3. Faptele auxiliare, faptele similare şi faptele negative faptele auxiliare

deşi nu se referă la dovedirea împrejurărilor care privesc cauza, ajută la aprecierea unor probe administrate (spre exemplu, declaraţia unei persoane din care se desprinde credibilitatea unui martor audiat în respectiva cauză);

faptele similare se aseamănă cu faptele care formează obiectul probaţiunii, fără a se afla, însă,

în raport de cauzalitate cu acestea (spre exemplu, faptele de aceeaşi natură săvârşite anterior de către aceeaşi persoană conduc la stabilirea unui fapt concret de operare - modus operandi);

faptele negative (nu s-au petrecut) faptele negative determinate, pot forma obiect al probaţiunii deoarece există

posibilitatea de a fi dovedite prin fapte pozitive (spre exemplu, o persoană poate proba că, la data săvârşirii infracţiunii nu se afla la locul faptei, deoarece se afla în alt loc - alibiul);

faptele negative nedeterminate; nu pot forma obiectul probaţiunii (spre exemplu, de regulă, nu se poate dovedi că o persoană nu a fost niciodată într-o localitate).

1.3.4. Faptele şi împrejurile care nu pot forma obiectul probaţiunii limitări legale

situaţii în care legea interzice expres administrarea de probe sau impune administrarea numai a anumitor probe (spre exemplu, conform art. 911 alin. 6 C.pr.pen., înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă dacă din cuprinsul acesteia nu rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni grave);

limitări impuse de principii generale despre lume şi societate

50

faptele şi împrejurările care vin în contradicţie cu cunoştinţe ale ştiinţei sau cu normele morale (spre exemplu, nu poate fi admisă proba că o persoană a săvârşit o anumită infracţiune din cauza faptului că nu are suficiente mijloace de trai).

1.3.5. Faptele şi împrejurile care nu trebuie dovedite prezumţiile legale

prezumţiile legale relative: pot fi înlăturate cu probe contrarii (minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă a săvârşit fapta cu discernământ; deci, se poate dovedi, pe baza unei expertize psihiatrice, existenţa discernământului la un minor de 15 ani);

prezumţiile legale absolute nu admit proba contrară; astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (art. 99 alin. 1 C. pen.); rezultă că, în ipoteza în care făptuitorul are vârsta de până la 14 ani, lipsa de discernământ se prezumă, fiind inutilă efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se dovedească lipsa discernământului;

faptele evidente cunoştinţele despre lume dobândite din experienţa vieţii; conduc la

neadministrarea unor probe pentru dovedirea unor împrejurări a căror existenţă reprezintă o certitudine (spre exemplu, într-o cauză penală având ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de furt, constând în sustragerea unor bunuri la ora 23.30, nu se vor administra probe pentru a se reţine circumstanţa agravantă temporală „pe timpul nopţii”, acest aspect fiind evident);

faptele notorii cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane; notorietatea poate

fi generală sau locală; un fapt poate fi însă cunoscut de un număr mai restrâns de persoane, ceea ce

determină calificarea lui ca fiind un fapt notoriu local (spre exemplu,faptul că inculpatul avea o anumită calitate într-o comunitate mai mică, calitate care determină o competenţă personală a organelor judiciare, este un fapt de notorietate locală, calitatea făptuitorului fiind cunoscută doar respectivei colectivităţi);

faptele necontestate împrejurări cu privire la care părţile, de comun acord, nu ridică probleme,

acceptându-le existenţa sau inexistenţa.

1.4. Cerinţele probelor admisibilitatea

de regulă, orice probă este admisibilă, cu excepţa ipotezei în care legea interzice administrarea anumitor probe;

pertinenţa (probele trebuie să aibă legătură cu soluţionarea procesului penal); concludenţa (probele trebuie să fie esenţiale în cauză, contribuind la soluţionarea

procesului penal); utilitatea (probele trebuie să fie necesare pentru soluţionarea cauzei penale şi să

clarifice aspecte care nu au fost dovedite prin alte probe; trebuie să contribuie la rezolvarea cazului prin informaţii noi).

1.5. Sarcina probaţiunii

Sarcina probaţiunii constă în obligaţia procesuală ce revine unui participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.

sarcina probaţiunii revine organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată (art. 65 alin. 1 C.pr.pen.), în virtutea principiilor rolului activ şi al aflării adevărului; în exercitarea acestui drept (care constituie, totodată, şi o obligaţie), la cererea

51

organelor judiciare penale, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze (art. 65 alin. 2 C.pr.pen.).

1.6. Administrarea şi aprecierea probelor1.6.1. Administrarea probelor

Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală desfăşurată de organele judiciare, în colaborare cu părţile, constând în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea , verificarea şi preluarea, ca piese ale dosarului, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele şi soluţionată cauza.

probele trebuie să provină numai din mijloacele de probă reglementate expres limitativ în art. 64 C.pr.pen.;

mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

1.6.2. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor constă în operaţia finală a activităţii de probaţiune, prin intermediul căreia organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate.

principiul liberei aprecieri a probelor; aprecierea probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză minuţioasă a materialului

probator şi apoi pe o sinteză a evaluărilor făcute din examinarea probelor în ansamblul lor.


Într-o cauză penală, partea vătămată solicită administrarea probei testimoniale. Despre martorul propus se cunoaşte că se află în relaţii de duşmănie cu inculpatul. De asemenea, martorul este rudă cu partea vătămată.

ÎntrebareÎn aceste circumstanţe, este admisibilă cererea de administrare a probei

testimoniale?

RăspunsCu referire la participarea martorilor în procesul penal, reglementarea procesual

penală stabileşte categoriile de persoane care nu pot dobândi această calitate (art. 79 şi 82 C.pr.pen.), precum şi persoanele care nu sunt obligate să compară în calitate de martor (art. 80 C.pr.pen.).

În speţă, important este faptul de a se stabili dacă proba propusă îndeplineşte condiţiile de pertinenţă, concludenţă şi utilitate. Odată stabilit acest aspect, împrejurarea participării martorului la primul termen de judecată urmează a fi avută în vedere, după administrarea probei, cu ocazia aprecierii depoziţiei martorului în cadrul examinării tuturor probelor administrate.

În acelaşi sens, faptul că martorul propus se află în relaţii conflictuale cu inculpatul, fiind, în acelaşi timp, rudă cu partea vătămată, nu constituie prin sine însuşi o prezumţie a lipsei de obiectivitate. Instanţa de judecată, potrivit art. 63 alin. 2 C.pr.pen., nu poate înlătura ca nesinceră declaraţia unui martor numai în baza acestor motive, ci doar în urma analizei declaraţiei sale, în contextul întregului material probator.

52

Bibliografie




Bibliografie facultativă Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Tratat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008 C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal. Partea generală, ediţia a II-

a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 I. Doltu, Unele aspecte ale probaţiunii penale , Revista de Drept Penal nr.

2/1999, p. 97-106 I. Doltu, Obiectul probaţiunii, Revista Dreptul nr. 5/1999, p. 78-91 I. Doltu, Dificultăţi în activitatea de administrare a probelor şi evoluţii - în plan

legislativ şi ştiinţific - pentru consolidarea sistemului probator , Revista Dreptul nr. 12/2003, p. 149-159

Ghe. Mateuţ, O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor obţinute în mod ilegal, Revista Dreptul nr. 7/2004, p. 133-145

A. Hărăştăşanu, Folosirea interpreţilor în procesul penal, Revista de Drept Penal nr. 4/2004, p. 115-118

C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Dreptul învinuitului de a nu se autoincrimina, Revista Dreptul nr. 2/2005, p. 141-145

P. Negrea-Drucan, Atitudinea psihologică a învinuitului sau inculpatului în faţa organelor judiciare, revista Dreptul nr. 3/2006, p. 220-223

A. Şt. Tulbure, Martor. Incompatibilitate, scutiri, Revista de Drept Penal nr. 2/2005, p. 62-65

C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Înregistrările audio sau video şi fotografiile, Revista de Drept Penal nr. 3/2001, p. 49-56

C. Bogdan, Interceptările audio şi video, Revista de Drept Penal nr. 1/2006, p. 106-113

N. Văduva, Percheziţia. Unele observaţii, Revista de Drept Penal nr. 1/2005, p. 92-94

53

Documents

Procedura Penala