Capitolul I. Urmărirea penală

Secțiunea 1. Dispoziții generale

Urmărirea penală apare ca acea fază a procesului penal în care sunt efectuate activităţi procesuale premergătoare judecăţii. Ca primă fază a procesului penal român, ea este reglementată de Titlul I din Partea specială a noului Cod de procedură penală (art. 285-341).

Pentru realizarea justiţiei penale într-un stat de drept, în sensul descoperirii infracţiunilor, identificării şi prinderii infractorilor, strângerii probelor necesare, în cadrul mecanismului procesual s-a conturat necesitatea obiectivă ca, înainte de activitatea de judecare propriu-zisă, să existe o activitate prealabilă şi diversificată1, reglementată într-o etapă procesuală separată. Astfel, această fază obligatorie a procesului penal, urmărirea penală, apare ca esenţială prin prisma necesităţii restabilirii ordinii de drept şi sancţionării celor vinovaţi pe baza unor probe certe, indubitabile sub aspectul persoanei ce a săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi a vinovăţiei acesteia.

Obiectul (scopul) urmăririi penale este acela al strângerii probelor cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanei sau persoanelor care au săvârşit-o și la stabilirea răspunderii penale a acestor persoane, pentru a se constata dacă este sau nu cazul sesizării instanţei de judecată.

Singura trăsătură a urmăririi penale reglementată explicit în noul Cod de procedură penală este caracterul nepublic al acestei faze a procesului penal. Așa cum s-a precizat și în doctrină, apreciem totuși că urmărirea penală se caracterizează și prin lipsă de contradictorialitate, formă preponderent scrisă și prin subordonare ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală2.

În cursul urmăririi penale, procurorul dispune prin ordonanţă, atunci când legea nu prevede altfel (spre exemplu, excepții se întâlnesc în cazul actului de trimitere în judecată, care este un rechizitoriu, sau când este vorba de un acord de recunoaştere a vinovăţiei).

Organul de cercetare penală îşi manifestă voinţa de asemenea printr-o ordonanţă (spre exemplu, ordonanţa de începere a urmăririi penale) şi face propuneri prin referat (spre exemplu, organul de cercetare penală întocmeşte un referat prin care propune procurorului să solicite judecătorului de drepturi și libertăți luarea măsurii arestării preventive sau întocmeşte un referat atunci când îşi termină activitatea și propune procurorului trimiterea în judecată ori o soluţie de netrimitere în judecată).

Ordonanţa pe care o întocmeşte organul de urmărire penală trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) NCPP, anume:

a) denumirea parchetului şi data emiterii;b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz,

1 N. VOLONCIU, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 7.2 GR. THEODORU, op. cit., p. 552-557.

datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului3;d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele

de fapt şi de drept ale acestora;e) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi

măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale;f) alte menţiuni prevăzute de lege;g) semnătura celui care a întocmit-o.Legiuitorul a înţeles să includă în dispoziţiile Codului de procedură penală şi referiri cu

privire la modul în care trebuie să se comporte procurorul sau organul de cercetare penală în timpul urmăririi penale. Astfel, în ipoteza în care se fac propuneri judecătorului de drepturi şi libertăţi (spre exemplu, propunerea de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului) sau se adresează cereri judecătorului de cameră preliminară (spre exemplu, cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale), procurorul este obligat să trimită judecătorului o copie certificată a dosarului sau a actelor ce au legătură cu propunerea ori cererea şi să păstreze la sediul organului de urmărire penală originalul acestora. La fel se procedează şi în relaţiile cu alte autorităţi ale statului, atunci când se formulează cereri de către organul de urmărire penală.

De asemenea, potrivit art. 287 alin. (1) NCPP, atunci când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviințată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror (spre exemplu, ordonanța prin care procurorul, la propunerea organului de cercetare penală, autorizează utilizarea unui investigator sub acoperire).

Secțiunea a 2-a. Sesizarea organelor de urmărire penale

§1. Aspecte generale

Prin sesizare a organelor de urmărire penală înțelegem modalitatea în care acestea iau cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni.

Actele de sesizare a organelor de urmărire penală se împart în două categorii:a) moduri generale de sesizare – plângerea, denunţul, actele de sesizare ale organelor de

constatare și sesizarea din oficiu;b) moduri speciale de sesizare – toate acele condiţii de procedibilitate necesare pentru

declanșarea activității procesuale, prevăzute fie de Codul de procedură penală (spre exemplu: plângerea prealabilă, sesizarea comandantului unității militare în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 413-417 NCP), fie de un alt act normativ [spre exemplu, art. 109 alin. (2) din Constituția României prevede obligativitatea încuviințării Camerei Deputaților, Senatului sau Președintelui României pentru a se putea începe urmărirea penală împotriva unei persoane ce are calitatea de membru al Guvernului].

Reține atenția faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, în sistemul noului Cod de procedură penală se pune un accent deosebit pe forma actului de sesizare a organului de

3 Datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului pot să lipsească din cuprinsul ordonanței, spre exemplu, atunci când este vorba despre o ordonanță de începere a urmăririi penale in rem.

urmărire penală. Astfel, actele de sesizare sunt enumerate limitativ, legea indicând condiţii de formă pe care fiecare dintre ele trebuie să le îndeplinească. În legătură cu aceste condiții de formă sunt dispozițiile art. 294 alin. (2) NCPP, care prevăd că, în situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă sau neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea elementelor care lipsesc. De asemenea, una dintre soluţiile de netrimitere în judecată (clasarea) se poate dispune, conform art. 315 alin. (1) lit. a) NCPP, şi în situaţia în care nu se poate începe urmărirea penală, întrucât actul de sesizare nu îndeplineşte condiţiile de fond și de formă esenţiale prevăzute de lege (spre exemplu, în cazul în care organul de urmărire penală a primit o plângere nesemnată, cauza va fi clasată, întrucât actul de sesizare conține un viciu esențial de formă; în ipoteza în care organul de urmărire penală ar trece peste acest viciu, comportându-se ca şi cum actul este corect îndeplinit, aceasta poate conduce la sancţiuni în ceea ce priveşte nulitatea următoarele acte de urmărire penală).

§2. Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

2.1. Plângerea

Plângerea este încunoştinţarea cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, făcută de persoana vătămată prin acea infracțiune.

În cuprinsul plângerii se indică:– numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului (ori,

dacă este vorba despre o persoană juridică, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convențional);

– descrierea faptei care formează obiectul plângerii; – indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.Plângerea se introduce personal sau prin mandatar; în acest din urmă caz, mandatul

trebuie să fie special (procură), iar procura rămâne ataşată plângerii. Plângerea poate fi formulată:– în scris, caz în care este obligatorie semnarea de către persoana vătămată (sau, după caz,

de mandatar);– oral, condiţia de formă fiind aceea a consemnării plângerii într-un proces-verbal de către

organul care o primește;– prin intermediul poştei electronice, condiția fiind ca ea să fie semnată cu o semnătură

electronică, în condiţiile prevăzute de lege (spre exemplu, nu este valabilă o plângere formulată prin intermediul unui e-mail, care nu conține semnătura electronică a celui ce a formulat-o).

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, plângerea se formulează de reprezentantul legal, iar pentru cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Dacă tocmai făptuitorul este cel care

reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu.

Plângerea se poate introduce și prin intermediul substituţilor procesuali, respectiv de către un soţ pentru celălalt soţ şi de către copilul major pentru părinte; în acest caz însă, persoana vătămată poată să nu își însușească plângerea astfel făcută.

Legea prevede și că, în cazul în care prin plângere se sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să o primească și să o transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea, regulile privind cooperarea judiciară în materie penală aplicându-se în mod corespunzător.

2.2. Denunţul

Denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, alta decât cea vătămată, despre săvârșirea unei infracțiuni.

Condiţiile de formă din materia plângerii, respectiv cele privitoare la cuprinsul denunțului, semnarea denunţului în formă scrisă, întocmirea unui proces-verbal în cazul denunţului oral şi semnătura electronică în cazul denunţului formulat prin poşta electronică, sunt şi aici obligatorii.

Denunțul nu poate fi introdus prin mandatar, căci mandatarul ar face în realitate propriul denunț, el fiind o persoană care încunoștințează organul judiciar despre o infracțiune. Din aceleași considerente, nu sunt aplicabile în cazul denunțului nici dispozițiile referitoare la introducerea sa de către un soț pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinte.

În schimb, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, denunțul se formulează de reprezentantul legal, iar pentru cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

În materia denunțului, legiuitorul a înțeles să facă și anumite precizări particulare. Astfel, trebuie menţionat că persoanele cu funcții de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și persoanele cu atribuții de control sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală atunci când, în exercitarea atribuțiilor lor, iau cunoștință despre infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu4; aceleași persoane au, totodată, îndatorirea să ia măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară. Fermitatea acestei dispoziţii este dublată de prevederile din Titlul IV al Părții speciale a noului Cod penal, intitulat „ Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei”, care incriminează nedenunţarea (art. 266 NCP) și omisiunea sesizării (art. 267 NCP).

Pe de altă parte, dispozițiile legale obligă persoana care introduce o sesizare să nu

4 Au aceeași obligație și persoanele care exercită servicii de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivelor servicii de interes public (spre exemplu, notarii publici și executorii judecătorești).

formuleze învinuiri mincinoase, o asemenea faptă fiind sancționată penal ca infracțiune de inducere în eroare a organelor judiciare (art. 268 NCP).

2.3. Actele de sesizare ale organelor de constatare

Potrivit art. 61 NCPP, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească proces-verbal despre împrejurările constatate, să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă:

– organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii (spre exemplu, inspectorii din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în cazul constatării unei infracțiuni de evaziune fiscală);

– organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor (spre exemplu, primarul, în cazul în care constată o infracțiune de abuz în serviciu comisă de către un funcționar al primăriei);

– organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege (spre exemplu, organele Serviciului Român de Informații, în cazul constatării unei infracțiuni de divulgare a secretului care periclitează securitatea națională).

Procesul-verbal constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și se înaintează, împreună cu mijloacele materiale de probă, organelor de urmărire penală.

De asemenea, potrivit art. 62 NCPP, au aceleași obligații și comandanții de nave și aeronave, pentru infracțiunile săvârșite pe navele sau aeronavele pe care le comandă, în timpul cât acestea se află în afara porturilor sau aeroporturilor. Procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și se înaintează acestora, împreună cu mijloacele materiale de probă, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.

2.4. Sesizarea din oficiu (autosesizarea)

Atunci când află despre săvârșirea infracțiunii pe orice altă cale decât cele anterior indicate, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu. În ceea ce privește condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească autosesizarea, pentru a produce efecte, reținem că aceasta se consemnează întotdeauna într-un proces-verbal de către organul de urmărire penală. Prin urmare, organul judiciar va întocmi în acest caz două acte: procesul-verbal de sesizare din oficiu şi ordonanţa de începere a urmăririi penale.

2.5. Infracţiunea flagrantă

Un caz reprezentativ de sesizare din oficiu a organelor de urmărire penală este cel al constatării unei infracţiuni flagrante. Spre deosebire de legislația anterioară, în reglementarea noului Cod de procedură penală nu se mai regăsește o procedură specială de urmărire și judecare a infracțiunilor flagrante; legiuitorul a inclus dispoziţiile referitoare la constatarea infracţiunilor flagrante în capitolul privitor la sesizarea organelor de urmărire penală.

Din punct de vedere teoretic, există două tipuri de stare de flagranţă: flagranţa propriu-zisă şi cvasiflagranţa. Cele două noțiuni diferă numai sub aspectul definiţiei și sub aspectul abordării teoretice, nu însă și din perspectiva efectelor pe care le produc în plan procesual.

Infracţiunea flagrantă este infracţiunea descoperită în timpul săvârşirii ei sau imediat după săvârşire. Vorbim despre infracţiunea cvasiflagrantă atunci când, imediat după săvârșire, făptuitorul este urmărit de organele de ordine publică și siguranță națională, de persoana vătămată, de martori oculari ori de strigătul public, dar și atunci când prezintă urme ale săvârşirii infracţiunii sau când este descoperit în preajma locului săvârşirii infracţiunii având asupra sa arme, obiecte sau instrumente care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi autor sau participant la infracţiune.

Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, orice persoană are dreptul de a-l prinde şi a-l reţine pe cel care săvârşeşte o infracţiune flagrantă şi are obligaţia de a-l preda de îndată, împreună cu corpurile delicte, obiectele și înscrisurile ridicate, organului de urmărire penală, care întocmește un proces-verbal.

Constatarea infracţiunii flagrante se realizează de către organele de ordine publică sau cele de siguranţă naţională (spre exemplu, polițiștii de siguranță publică din cadrul Poliției Române sau un ofițer al Serviciului Român de Informații). Aceste organe întocmesc un proces-verbal în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală. Se trimit organului de urmărire penală şi orice plângere sau cerere formulată cu prilejul întocmirii procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, precum și corpurile delicte, obiectele și înscrisurile ridicate cu aceeași ocazie.

Întrucât legea nu face niciun fel de distincție, în cazul constatării infracțiunii flagrante, organul judiciar va începe urmărirea penală printr-o ordonanță (așadar, urmărirea penală nu începe prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii).

§3. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală. Plângerea prealabilă

Plângerea prealabilă a persoanei vătămate este atât un mod de sesizare a organelor judiciare, cât și o condiție de pedepsibilitate și de procedibilitate, lipsa acesteia fiind o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale în cazul infracțiunilor la care legea o prevede în mod expres [art. 16 alin. (1) lit. e) NCPP].

Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului. În majoritatea cazurilor, infracțiunile care pot fi urmărite la plângere prealabilă sunt de competența organului de cercetare penală, dar există și ipoteze în care plângerea trebuie

adresată procurorului (spre exemplu, dacă infracțiunea de lovire sau alte violențe a fost săvârșită de un judecător sau procuror, în acest caz urmărirea penală fiind efectuată în mod obligatoriu de procuror).

Plângerea prealabilă greşit îndreptată se socoteşte valabilă dacă a fost introdusă, în termenul legal, la organul judiciar necompetent (acesta fiind obligat să o trimită, pe cale administrativă, organului judiciar competent).

În ceea ce priveşte forma şi titularii plângerii prealabile, sunt valabile toate considerațiile expuse cu ocazia analizării plângerii, ca mod de sesizare, cu o singură excepţie, şi anume aceea că plângerea prealabilă nu poate fi formulată prin intermediul substituţilor procesuali.

Termenul de introducere a plângerii prealabile este de 3 luni de la data când persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Precizăm că termenul curge nu de la data comiterii infracțiunii, ci de la data când persoana vătămată a aflat despre aceasta, cele două momente putând fi distincte; spre exemplu, dacă violarea domiciliului persoanei vătămate s-a produs când aceasta se afla în străinătate, iar persoana vătămată află despre infracțiune în ziua întoarcerii în țară, termenul de 3 luni curge de la acest din urmă moment.

Legea prevede și unele ipoteze speciale referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul. Astfel, în cazul în care persoana vătămată este minor sau incapabil, termenul curge de la data la care reprezentantul legal al acesteia a aflat despre săvârşirea infracţiunii, iar dacă reprezentantul legal este chiar autorul faptei, termenul curge de la data când a fost desemnat un alt reprezentant legal (spre exemplu, în cazul infracţiunii de abandon de familie, de cele mai multe ori persoana care săvârșește infracțiunea este chiar reprezentantul legal al minorului, situație în care termenul pentru formularea plângerii prealabile curge de la data la care a fost numit un alt reprezentant legal al minorului)5.

Termenul de introducere a plângerii prealabile este unul procedural, astfel că expiră la sfârșitul zilei, din cea de-a treia lună, corespunzătoare celei în care persoana vătămată a aflat de faptă (sau, dacă această lună nu are zi corespunzătoare, în ultima zi a lunii), aplicându-se și dispozițiile privitoare la prorogarea termenului, dacă ziua corespunzătoare este una nelucrătoare.

Odată ce a primit plângerea prealabilă, organul de urmărire penală are obligaţia să verifice dacă aceasta îndeplinește condiţiile de formă şi dacă s-a respectat termenul de depunere, iar în cazul în care se constată că este tardivă, soluţia adoptată va fi cea de clasare a cauzei penale.

Dintre aspectele speciale privind procedura plângerii prealabile, sunt de menţionat două chestiuni:

a) în cazul în care, pe parcursul urmăririi penale, se schimbă încadrarea juridică dintr-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate (spre exemplu, din furt în abuz de încredere), persoana vătămată este chemată de organele de urmărire penală şi este întrebată dacă înţelege să formuleze plângerea. Dacă aceasta nu dorește să introducă plângerea prealabilă, se va dispune clasarea cauzei6;

5 În aceste ipoteze, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu [art. 157 alin. (4) NCP].6 O dispoziție similară există și pentru ipoteza în care o astfel de schimbare de încadrare juridică intervine în cursul judecății, cu mențiunea că, în cazul în care persoana vătămată nu formulează

b) constatarea infracțiunii flagrante este obligatorie, chiar dacă fapta se urmărește la plângere prealabilă. În această situație, după înaintarea procesului-verbal la organul de urmărire penală, acesta va chema persoana vătămată şi o va întreba dacă formulează plângere prealabilă, iar în cazul unui răspuns negativ, se va dispune clasarea cauzei.

Secțiunea a 3-a. Urmărirea penală efectuată de procuror. Conducerea şi supravegherea de către procuror a activităţii organelor de cercetare penală

În raport de regulile de competență materială și personală, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în anumite cauze penale (spre exemplu, cele privitoare la infracțiuni de omor, infracțiuni de corupție, infracțiuni contra securității naționale). Alte cauze sunt instrumentate, în cursul urmăririi penale, de către organele de cercetare penală, care își desfășoară însă activitatea sub conducerea și supravegherea procurorului.

Prin urmare, procurorul acționează în cursul acestei faze procesuale fie ca organ care efectuează urmărirea penală, fie ca organ care conduce și supraveghează urmărirea penală.

§1. Urmărirea penală efectuată de procuror

În cauzele în care urmărirea penală este în competența obligatorie a procurorului, acesta trebuie să efectueze majoritatea actelor de urmărire penală.

Legea permite ca organelor de cercetare penală să le fie delegată îndeplinirea unora dintre aceste acte (spre exemplu, procurorul poate dispune ca organul de poliție să asculte un martor). Este însă interzisă delegarea către organul de cercetare penală a punerii în mișcare a acțiunii penale, a luării sau propunerii măsurilor restrictive de drepturi și libertăți, a dispunerii celorlalte acte sau măsuri procesuale (spre exemplu, procurorul nu poate delega luarea măsurii preventive a reținerii) și a încuviințării de probatorii (spre exemplu, nu se poate delega rezolvarea cererii inculpatului de a se efectua o expertiză în cauză).

Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua în vederea efectuării urmăririi penale, prin dispoziția motivată a conducătorului acestui parchet, cauze de competența parchetelor ierarhic inferioare.

De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calității părților ori a subiecților procesuali principali sau când există pericol de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate dispune, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, trimiterea cauzei la un parchet egal în grad celui competent teritorial să efectueze urmărirea penală.

§2. Conducerea şi supravegherea de către procuror a activităţii organelor de cercetare penală

Regula generală este aceea că procurorul are obligaţia de a verifica toate activităţile

plângerea prealabilă, instanța va dispune încetarea procesului penal [art. 386 alin. (2) NCPP].

desfăşurate de organele de cercetare penală, în vederea respectării principiului legalității. În actuala reglementare a Codului de procedură penală sunt prevăzute dispoziţii detaliate în

ceea ce priveşte căile de exercitare a supravegherii activității organelor de cercetare penală, respectiv:

– organul de cercetare penală are obligația ca, după sesizare, să îl informeze pe procuror cu privire la activităţile efectuate sau care urmează a fi efectuate;

– procurorul ia toate măsurile specifice activității de conducere a urmăririi penale, dă dispoziții organelor de cercetare penală pentru luarea acestor măsuri și poate dispune cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală (spre exemplu, într-o cauză pe care o supraveghează, procurorul poate dispune ca percheziția domiciliară autorizată de judecătorul de drepturi și libertăți să fie efectuată de organul de cercetare penală într-o anumită zi);

– participarea sau asistarea de către procuror la efectuarea oricăror acte ale organelor de cercetare penală (spre exemplu, procurorul poate decide ca, într-o cauză penală pe care o supraveghează, să asculte el însuși un anume martor);

– preluarea de către procuror a oricărei cauze penale pe care o supraveghează, indiferent de stadiul acesteia, în vederea efectuării de către el însuși a urmăririi penale;

– verificarea actelor de urmărire penală. Precizăm că această modalitate de supraveghere nu are în vedere doar verificarea lucrărilor de urmărire penală în cazul în care organul de cercetare penală a făcut propuneri de trimitere în judecată (ipoteză la care se referă art. 322 NCPP), ci verificările pe care procurorul le poate efectua oricând pe parcursul urmăririi penale în cauzele pe care le supraveghează;

– trimiterea cauzei la organul competent, legea referindu-se la ipoteza constatării necompetenţei materiale, personale sau teritoriale a organului de cercetare penală (în acest caz, actele și măsurile procesuale legal îndeplinite rămân valabile);

– trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, după necesitate (spre exemplu, în situaţia în care procurorul constată că, datorită numărului foarte mare de cauze penale înregistrate la un anumit organ de cercetare penală, acesta nu îşi desfăşoară activitatea în mod corespunzător)7;

– dispoziţiile procurorului sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare penală. O chestiune importantă, menită să garanteze efectiv regula enunțată, este prezența în Codul de procedură penală a sancţiunilor ce se aplică în cazul nerespectării de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror. Astfel, sunt prevăzute trei tipuri de sancțiuni: prima se referă la dispoziţii de sancţionare pe care procurorul le transmite superiorului ierarhic al organului de cercetare penală (sancţiuni în raporturile de muncă), cea de-a doua este cea a amenzii judiciare, iar ultima și cea mai aspră dintre sancțiuni constă în retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce echivalează cu pierderea calității de organ de cercetare penală;

– superiorii ierarhici ai organelor de cercetare penală nu pot da dispoziţii sau îndrumări celor care instrumentează cauza cu privire la activitatea de cercetare penală (spre exemplu, în

7 Legea permite ca respectiva cauză să fie trecută chiar la un organ de cercetare penală ierarhic superior, prin dispoziția procurorului care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, la propunerea motivată a organului de cercetare penală care preia cauza.

cadrul Serviciului de cercetări penale de la o secţie de poliţie, comisarul-şef care conduce acest serviciu nu poate da unui subcomisar dispoziţii în legătură cu modul în care să desfăşoare cercetarea penală într-o cauză);

– infirmarea actelor organelor de cercetare penală, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate, atunci când acestea sunt întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legale sau nu sunt întemeiate.

Secțiunea a 4-a. Efectuarea urmăririi penale

§1. Începerea urmăririi penale

Dispozițiile art. 305 NCPP fac o diferenţiere netă între cele două tipuri de începere a urmăririi penale, respectiv in rem, față de faptă, şi in personam, cu privire la persoană.

Pentru începerea urmăririi penale in rem, se cer îndeplinite cumulativ două condiţii: a) actul de sesizare îndeplinește condiţiile prevăzute de lege; b) nu există niciunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale, prevăzute la

art. 16 alin. (1) NCPP. Se poate observa că, pentru începerea urmăririi penale in rem, legea nu impune să existe

probe, indicii sau date la dosar cu privire la faptă. Practic, odată primită sesizarea, organul de urmărire penală începe urmărirea penală in rem, chiar în lipsa oricărei informații că fapta există, fiind suficient că constate că actul de sesizare este legal formulat și nu există vreo împrejurare dintre cele prevăzute de art. 16 NCPP.

Dispoziția de începere a urmăririi penale cu privire la faptă poate aparține atât procurorului, cât și organului de cercetare penală și se concretizează într-o ordonanță.

În ceea ce priveşte începerea (continuarea) urmăririi penale in personam, la cele două condiţii prevăzute mai sus se adaugă o a treia condiţie, anume aceea ca din datele şi probele existente în cauză să rezulte indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Este de semnalat că, pentru efectuarea in personam a urmăririi penale, legea prevede necesitatea, cumulată, a existenței de date și probe, ceea ce presupune că atribuirea calității de suspect nu se poate face decât pe bază de probe cu privire la săvârșirea de către acea persoană a faptei pentru care s-a început urmărirea penală.

Analizând dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale art. 305 NCPP în dinamica reglementării, se constată că, practic, pentru orice cauză în care se descoperă un făptuitor, sunt necesare două acte de începere a urmăririi penale: atât o ordonanţă de începere a urmăririi penale in rem (începerea urmăririi penale cu privire la faptă), cât şi o ordonanţă de începere a urmăririi penale in personam (efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană, atunci când există probe că ea a săvârșit fapta pentru care anterior se începuse urmărirea penală)8.8 De la această regulă apreciem totuși că face excepție cel puțin situația infracțiunilor de audiență. Potrivit art. 360 NCPP, „(1) Dacă în cursul ședinței se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, președintele completului de judecată constată acea faptă și îl identifică pe făptuitor. Încheierea de ședință se trimite procurorului competent. (2) În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală (s.n.), pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect (s.n.) sau pe inculpat”. Întrucât, în această ipoteză, între declarația verbală de începere a urmăririi

Regula de mai sus se aplică și în cazul în care făptuitorul este o persoană față de care urmărirea penală nu se poate începe decât cu autorizare prealabilă din partea anumitor instituții (spre exemplu, în cazul miniștrilor – pentru a căror urmărire penală este necesară încuviințarea Camerei Deputaților, Senatului sau Președintelui României). După cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 305 alin. (4) cu cele ale art. 2941 NCPP, în asemenea situații urmărirea penală va începe in rem, după care procurorul efectuează verificările prealabile necesare și, atunci când rezultă probe că o asemenea persoană a săvârșit infracțiunea, solicită autorizarea urmăririi penale a acestei persoane și, în ipoteza obținerii ei, dispune continuarea in personam a urmăririi penale.

Continuarea urmăririi penale față de o anume persoană se dispune, prin ordonanță, numai de către procuror.

După începerea urmăririi penale față de o persoană, aceasta dobândeşte calitatea de suspect. Potrivit dispozițiilor art. 307 NCPP, aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect se face înainte de prima sa audiere. Această reglementare poate să ducă chiar la o încălcare a dreptului la apărare al suspectului, fiind posibil ca o activitate de urmărire penală față de o persoană să fie începută cu luni de zile sau chiar ani până la momentul aducerii la cunoștință a acestei calități. Astfel, o persoană poate avea calitatea de suspect o lungă perioadă de timp, întrucât în actuala reglementare nu mai se vorbește de aducerea la cunoștință a „învinuirii” de îndată, ci de aducerea la cunoștință a calității de suspect înainte de prima sa audiere, ceea ce înseamnă că, până la acest moment, se poate desfășura o multitudine de activități procesuale (în vechea reglementare, aducerea la cunoștință a învinuirii se făcea de îndată).

§2. Extinderea urmăririi penale și schimbarea încadrării juridice. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Este posibil ca, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală să constate fapte noi ori date cu privire la participarea altor persoane la infracțiunea ce formează obiectul cauzei. În această situație, se dispune extinderea urmăririi penale la noile fapte ori la noile persoane, fiind posibile trei ipoteze:

– după începerea in rem a urmăririi penale, se descoperă noi fapte conexe celei inițiale;– după începerea in personam a urmăririi penale, se descoperă noi fapte în sarcina aceluiași

suspect;– după începerea in personam a urmăririi penale, se descoperă noi participanți la fapta

imputată suspectului.În toate ipotezele, extinderea urmăririi penale se poate dispune atât de către procuror, cât

și de către organul de cercetare penală. Din dispozițiile art. 311 alin. (1)-(2) NCPP se poate observa că extinderea urmăririi penale la persoane noi, care echivalează cu atribuirea calității

penale și reținerea suspectului nu intervine niciun alt act procesual, considerăm că declarația procurorului este, concomitent, act de începere a urmăririi penale cu privire la faptă și făptuitor. Pe de altă parte, credem că o începere concomitentă in rem și in personam a urmăririi penale ar putea interveni și în cazul infracțiunilor flagrante, indiciile rezonabile asupra identității suspectului rezultând în special din prinderea sa în flagrant, dar și din mijloacele de probă obținute în urma percheziției corporale [efectuată, spre exemplu, în temeiul art. 61 alin. (2) NCPP].

de suspect acestora, poate fi făcută și de către organul de cercetare penală; prin urmare, în timp ce continuarea urmăririi penale față de un prim suspect este atributul exclusiv al procurorului, extinderea urmăririi penale la alți suspecți poate fi realizată și de către organul de cercetare penală.

Dacă organul de cercetare penală a dispus extinderea urmăririi penale la fapte sau persoane noi, este obligat să îl informeze pe procuror, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.

După extindere, organul de urmărire penală îl informează pe suspect cu privire la faptele noi reținute în sarcina sa ori, după caz, le aduce la cunoștință noilor suspecți calitatea, faptele de care sunt suspectați, încadrarea lor juridică și drepturile procesuale, încheind despre aceasta proces-verbal.

Aceeași procedură se urmează și în caz de schimbare a încadrării juridice date faptei în cursul urmăririi penale.

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face exclusiv de către procuror şi doar atunci când se constată existenţa probelor cu privire la săvârşirea de către o persoană a unei infracţiuni. După punerea în mișcare a acțiunii penale, organul de urmărire penală îl cheamă pe inculpat spre a-i comunica noua calitate și drepturile și obligațiile sale procesuale, precum și pentru a-l audia, cu excepția situației în care acesta lipsește nejustificat, se sustrage urmăririi sau este dispărut. La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale.

§3. Suspendarea urmăririi penale

Suspendarea urmăririi penale nu reprezintă o soluţie dispusă în timpul urmăririi penale, ci constituie doar o întrerupere temporară a cursului acestei faze a procesului penal.

În actuala reglementare sunt prevăzute trei cazuri de suspendare:– atunci când se constată, printr-o expertiză medico-legală, că suspectul sau inculpatul

suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal; – în cazul procedurii de mediere, pe perioada desfășurări acestei proceduri, potrivit legii;– atunci când există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii

penale (spre exemplu: situaţia în care, după începerea urmăririi penale in rem, o persoană dobândeşte calitatea de ministru, astfel încât, pentru continuarea in personam a urmăririi penale, este necesar avizul camerei parlamentare sau al Preşedintelui României; situaţia în care, după începerea urmăririi penale cu privire la o infracţiune sancționată din oficiu, se schimbă încadrarea juridică într-o infracţiune care se pedepseşte doar la plângere prealabilă, dar această împrejurare nu poate fi adusă imediat la cunoştinţa persoanei vătămate, care este plecată din țară și, prin urmare, nu își poate manifesta voința pentru o anumită perioadă de timp).

Suspendarea urmăririi penale se dispune de către procuror, prin ordonanță, care se comunică părților și subiecților procesuali principali.

În timpul cât urmărirea este suspendată, organele de urmărire penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situația suspectului sau inculpatului,

cu respectarea dreptului la apărare al părților sau subiecților procesuali principali. La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.

Organul de cercetare penală are obligaţia să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale.

§4. Soluţiile de netrimitere în judecată și de neurmărire penală

Există două categorii de soluții de netrimitere în judecată, respectiv de neurmărire penală, ce pot fi adoptate de procuror: clasarea și renunțarea la urmărirea penală.

Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală se dispun indiferent de stadiul procesual al cauzei, aceasta presupunând că o soluție de clasare sau de renunțare la urmărire penală poate să fie adoptată înainte de începerea urmăririi penale, după începerea urmăririi penale, când acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, dar și după punerea în mișcare a acțiunii penale.

Atât clasarea, cât și renunțarea la urmărirea penală se dispun numai de către procuror, în principiu prin ordonanță. Este posibil ca, în același dosar penal, să se adopte soluții diferite de neurmărire sau netrimitere în judecată față de fapte sau persoane diferite (spre exemplu, pentru o infracțiune intervine clasarea ca urmare a amnistiei, iar pentru o altă infracțiune se renunță la urmărirea penală); în asemenea situații, procurorul întocmește o singură ordonanță referitoare la toate faptele, respectiv la toți suspecții sau inculpații din cauză.

Prin excepție, prevederile art. 328 alin. (4) NCPP permit ca soluțiile de clasare și renunțare la urmărirea penală să fie dispuse și prin rechizitoriu (spre exemplu, într-o cauză cu doi inculpați, primul este trimis în judecată, iar față de cel de-al doilea cauza este clasată, întrucât s-a constatat iresponsabilitatea).

4.1. Clasarea

Soluţia clasării poate interveni pentru una dintre următoarele două ipoteze alternative:a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât sesizarea nu îndeplineşte condiţiile

esenţiale de formă sau de fond;b) există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) NCPP.Clasarea se dispune întotdeauna printr-o ordonanţă, care trebuie să conţină, pe lângă

menţiunile obligatorii prevăzute de lege [cele arătate de art. 286 alin. (2) NCPP], şi dispoziţii cu privire la alte chestiuni, şi anume:

a) ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, cu precizarea că, după menţinerea măsurii asigurătorii, dacă persoana vătămată nu exercită acţiunea civilă în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței de clasare, măsura asigurătorie încetează de drept (spre exemplu, dacă în timpul urmăririi penale s-a luat o măsură asigurătorie, în momentul în care se adoptă soluția clasării cauzei penale procurorul poate să mențină sechestrul asigurător; în această situație, dacă persoana vătămată nu introduce acțiunea civilă în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției, sechestrul încetează

de drept);b) restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii (în cazul în care s-au ridicat bunuri în timpul

urmăririi penale sau dacă s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, se dispune restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii plătite);

c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau extinse şi, respectiv, cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris (aceste măsuri sunt de competenţa judecătorului de cameră preliminară, chiar dacă, spre exemplu, s-a dat o soluţie de absolvire de răspundere penală pentru incidenţa prescripţiei sau pentru retragerea plângerii prealabile);

d) sesizarea instanţei de judecată competente, potrivit dispozițiilor legii speciale în materia sănătății mintale, cu privire la dispunerea internării nevoluntare9;

e) cheltuielile judiciare (procurorul trebuie să verifice cui aparţine culpa procesuală, pentru a putea stabili în sarcina cui cad cheltuielile judiciare);

f) menţiuni cu privire la măsurile de siguranţă provizorii, dacă s-au luat asemenea măsuri (spre exemplu, dacă s-a dispus luarea provizorie a internării medicale sau a obligării la tratament medical, se vor face mențiuni despre aceasta în ordonanța de clasare);

g) constatarea încetării de drept a măsurilor preventive și, dacă măsura preventivă era privativă de libertate, dispoziția de punere de îndată în libertate a celui reținut sau arestat (dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză). În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, procurorul va înștiința prin adresă administrația locului de deținere cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive.

Ordonanța de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.

4.2. Renunţarea la urmărire penală10

Pentru a se adopta soluţia renunţării la urmărirea penală, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:

a) pedeapsa prevăzută de lege11 pentru infracțiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani;

b) să se constate că nu există un interes public în urmărirea respectivei fapte. Inexistența interesului public se verifică în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit, cu împrejurările concrete de săvârşire şi cu urmările produse sau care s-au fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii. După cum se poate observa, toate aceste elemente se referă la faptă (de altfel, şi expresia folosită de legiuitor, atunci când vorbeşte despre adoptarea acestei soluţii, este în sensul că nu există un interes public pentru urmărirea

9 Este vorba despre Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice (republicată în M. Of. nr. 652 din 13 septembrie 2012).10 Această soluție are caracter de noutate, fiind menită a suplini dispariția instituțiilor lipsei de pericol social al faptei și înlocuirii răspunderii penale, prevăzute de art. 181 și art. 90-98 CP 1969.11 Conform art. 187 NCP, prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

faptei respective). Acestor criterii de stabilire a interesului public li se mai adaugă și cele legate de persoana făptuitorului, dacă este cunoscut; astfel, în această situație, la stabilirea interesului public se vor avea în vedere și persoana suspectului sau inculpatului, conduita avută de acesta anterior săvârşirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.

Din cele de mai sus rezultă că renunţarea la urmărirea penală se poate dispune atât în cauzele cu autor necunoscut, cât și în cele în care s-a început urmărirea penală in personam ori în care s-a pus deja în mișcare acțiunea penală.

Renunțarea la urmărirea penală este posibilă numai în cazurile în care fapta constituie infracțiune și nu se constată niciun impediment în tragerea la răspundere penală dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) NCPP. Temeiul acestei soluții constă în lipsa interesului public în urmărirea infracțiunii. Prin urmare, renunțarea la urmărirea penală are caracter subsidiar față de clasare.

Ordonanţa de renunţare la urmărirea penală cuprinde mențiunile generale prevăzute de art. 286 alin. (2) și pe cele arătate la art. 315 alin. (2)-(4) NCPP12, dispoziții cu privire la obligațiile impuse suspectului sau inculpatului (dacă există în cauză), termenul până la care acestea trebuie îndeplinite și sancțiunea ce intervine în caz de neîndeplinire.

Singurul titular al acestei soluţii este procurorul.Dacă în cauză există suspect sau inculpat, procurorul poate dispune, dacă apreciază

necesar, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:– să înlăture consecinţele faptei penale, să repare paguba produsă sau să stabilească

împreună cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia. De cele mai multe ori, înlăturarea consecințelor faptei înseamnă repararea prejudiciului, motiv pentru care legiuitorul a reglementat această obligație în mod alternativ (fie se înlătură direct consecințele faptei, fie se poate încheia chiar o tranzacţie între partea civilă şi cel care are calitatea de suspect/inculpat);

– să ceară public scuze persoanei vătămate;– să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru o perioadă cuprinsă între

30-60 de zile (această obligație nu se poate dispune însă dacă, din cauza stării de sănătate, suspectul sau inculpatul nu poate presta munca);

– să urmeze un program de consiliere (spre exemplu, această îndatorire se poate fixa în cazul celor care săvârşesc fapte de tulburare a ordinii publice).

Pentru îndeplinirea acestor obligaţii, procurorul stabilește un termen, care poate fi de maxim 6 luni pentru fiecare dintre obligaţiile prevăzute de lege, cu excepţia obligaţiei asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă, pentru care termenul este de maxim 9 luni. Termenul curge de la momentul când ordonanța de renunțare la urmărirea penală a fost comunicată suspectului sau inculpatului13.12 Este vorba despre mențiunile care se fac și în ordonanța de clasare cu privire la încetarea de drept a măsurilor preventive, măsuri asigurătorii, măsuri de siguranță cu caracter provizoriu, sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru luarea confiscării speciale sau a celei extinse și pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris, cheltuieli judiciare.13 Copie a ordonanței de renunțare la urmărirea penală se comunică persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.

Legiuitorul a prevăzut și o sancțiune în cazul neîndeplinirii cu rea-credință, în termenele stabilite, a obligațiilor dispuse, aceasta fiind revocarea de către procuror a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală; de altfel, unul dintre cazurile de reluare a urmăririi penale este redeschiderea urmăririi penale pentru încălcarea obligaţiilor stabilite prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală [art. 335 alin. (3) NCPP].

Ulterior revocării, o nouă renunțare la urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă. Deși legea nu prevede, apreciem că, în cauzele cu mai mulți suspecți sau inculpați, dacă numai unii încalcă cu rea-credință obligațiile fixate, revocarea renunțării la urmărirea penală va opera numai față de aceștia, neexistând temei pentru revocare și față de cei care le-au respectat.

§5. Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau inculpatului

Suspectul sau inculpatul poate cere continuarea urmăririi penale dacă:– s-a dispus clasarea ca urmare a intervenției amnistiei, prescripției răspunderii penale,

retragerii plângerii prealabile sau a existenței unei cauze de nepedepsire;– s-a dispus renunțarea la urmărirea penală.Suspectul sau inculpatul își poate exercita acest drept în termen de 20 de zile de la data

primirii copiei de pe ordonanţa de clasare, respectiv de renunţare la urmărirea penală. Dacă în acest termen suspectul sau inculpatul solicită continuarea urmăririi penale, procurorul este obligat să desfăşoare activităţi de urmărire penală şi, după efectuarea acestora, va adopta soluţia clasării pe un alt temei, dacă acesta este incident în cauză [spre exemplu, dacă soluția inițială s-a întemeiat pe amnistie, dar se constată ulterior că fapta nu există, atunci se dispune clasarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) NCPP] sau, dacă nu constată alt caz de netrimitere în judecată, va adopta soluţia prefigurată înainte de cererea de continuare a urmăririi penale, adică prima soluție de netrimitere în judecată (practic, se va menține clasarea pentru temeiul inițial sau, după caz, renunțarea la urmărirea penală). Apreciem că în niciun caz suspectului sau inculpatului care a solicitat continuarea urmăririi penale nu i se poate agrava situația, ceea ce înseamnă că, dacă din probele administrate se constată o altă situație de fapt, defavorabilă acestuia, se va menține soluția adoptată anterior solicitării de continuare a urmăririi penale.

Dacă suspectul sau inculpatul nu solicită continuarea urmăririi penale în termenul de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanța de soluționare a cauzei, se menține soluția dispusă inițial.

§6. Terminarea urmăririi penale

Terminarea urmăririi penale nu este echivalentă cu sfârșitul primei faze a procesului penal. Această instituţie, care funcţionează în principiu în aceiaşi parametri ca şi în vechea

reglementare, constă în realitate în finalizarea activităţii organului de cercetare penală şi înaintarea dosarului către procuror. Diferenţa majoră faţă de Codul de procedură penală anterior este dată de renunțarea la instituția prezentării materialului de urmărire penală.

Subliniem că nu se poate vorbi despre incidența instituției terminării urmăririi penale în cazul în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Prin urmare, terminarea urmăririi penale este specifică exclusiv cauzelor instrumentate de organele de cercetare penală.

Potrivit art. 321 NCPP, de îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului, împreună cu un referat cu propunerea de adoptare a uneia dintre soluțiile prin care urmărirea penală se finalizează. Referatul cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4) NCPP, date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde acestea se află.

Este posibil ca urmărirea penală să fi fost efectuată cu privire la mai multe fapte sau mai multe persoane, iar organul de cercetare penală să propună soluții diferite în raport cu fiecare dintre acestea. În această ipoteză, se va întocmi un singur referat de terminare a urmăririi penale, în cuprinsul căruia se va indica pentru care fapte sau inculpați se propune trimiterea în judecată și pentru care se propune clasarea sau renunțarea la urmărire.

Procurorul are un termen de maxim 15 zile de la primirea dosarului pentru a proceda la verificarea lucrărilor urmăririi penale și a se pronunța asupra acestora. Legea prevede însă că, dacă în cauză sunt arestați, verificarea și rezolvarea se fac de urgență și cu precădere.

Procurorul poate adopta mai multe soluții:a) restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau

refacerii acesteia, atunci când constată că urmărirea penală este incompletă (spre exemplu, nu au fost administrate toate probele necesare pentru lămurirea împrejurărilor cauzei) sau, după caz, că nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale (spre exemplu, constată că, deși asistența juridică a inculpatului era obligatorie potrivit legii, unele acte au fost efectuate fără ca acesta să fi fost asistat de apărător). În ordonanța de restituire se vor indica actele ce trebuie efectuate ori refăcute, faptele sau împrejurările ce urmează a fi constatate și prin ce mijloace de probă. Dacă în cauză sunt mai multe fapte sau mai mulți inculpați și completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau unii inculpați, regula este disjungerea și restituirea numai a acelei părți cu privire la care se impune completarea sau refacerea; dacă disjungerea nu este posibilă (spre exemplu, în cazul infracțiunii continuate sau al celei de obicei), procurorul dispune restituirea întregii cauze;

b) trimite cauza la alt organ de cercetare penală, în ipoteza prevăzută de art. 302 NCPP;c) dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, atunci când constată, cumulativ,

că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, iar din lucrările urmăririi penale rezultă existența unei cauze dintre cele de la art. 16 NCPP sau, după caz, că nu există interes public în urmărirea infracțiunii;

d) dispune trimiterea în judecată, atunci când constată, cumulativ, că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, iar din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și acesta răspunde penal.

Secțiunea a 5-a. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței

Soluțiile pe care le adoptă procurorul sunt cea de trimitere în judecată, respectiv cea de netrimitere în judecată prin clasare sau renunțare la urmărirea penală.

Trimiterea în judecată se realizează prin rechizitoriu, iar netrimiterea în judecată prin ordonanță. Este însă posibil ca în aceeași cauză penală să se adopte soluții diferite în raport de fapte ori inculpați diferiți (spre exemplu, un inculpat este trimis în judecată, față de celălalt se dispune clasarea); în acest caz, soluțiile de clasare și renunțare la urmărirea penală vor fi cuprinse în rechizitoriu.

Conținutul rechizitoriului este similar cu cel din vechea reglementare. Există totuși o diferență importantă, anume aceea că nu se poate dispune prin rechizitoriu punerea în mișcare a acțiunii penale. Prin urmare, în cauzele penale în care se preconizează trimiterea în judecată, anterior emiterii rechizitoriului este obligatoriu să se pună în mișcare acțiunea penală prin ordonanță.

Rechizitoriul este actul de trimitere în judecată și de sesizare a instanței. El se limitează la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde:

– mențiunile generale prevăzute la art. 286 alin. (2) NCPP;– datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea ei juridică;– indicarea probelor și a mijloacelor de probă;– stabilirea cheltuielilor judiciare;– dacă este cazul, propuneri privind de luarea, menținerea, revocarea sau înlocuirea unei

măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii;– dacă este cazul, propunerea de luare a unei măsuri de siguranță cu caracter medical;– dispoziția de trimitere în judecată; – numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor

în proces, și locul unde urmează a fi citate.Rechizitoriul sesizează în mod legal instanța numai dacă, în prealabil, este verificat sub

aspectul legalității și temeiniciei și confirmat de procurorul ierarhic superior celui care l-a întocmit.

Odată confirmat, rechizitoriul se trimite instanței competente să judece cauza în fond, însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate, pentru a fi comunicate inculpaților. Dacă inculpatul nu cunoaște limba română, se iau măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului; de asemenea, dacă inculpatul este un cetățean român aparținând unei minorități naționale, i se va comunica o traducere a rechizitoriului în limba maternă, dacă cere aceasta.

Secțiunea a 6-a. Reluarea urmăririi penale

Noul Cod de procedură penală instituie trei situații de reluare a urmăririi penale, toate fiind condiționate de împrejurarea de a nu fi intervenit între timp vreo cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

Astfel, urmărirea penală se reia în caz de:

a) Încetare a cauzei de suspendare. Este vorba despre situația în care încetează cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale, în oricare dintre cele trei ipoteze de suspendare analizate mai sus.

Dacă urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta va dispune, din oficiu, reluarea urmăririi penale, iar în cazul în care urmărirea penală este supravegheată de procuror şi efectuată de organul de cercetare penală, la propunerea acestuia, procurorul va dispune reluarea urmăririi penale. În ambele ipoteze, reluarea se dispune prin ordonanţă.

b) Restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară. Legea are în vedere două ipoteze în care judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet, respectiv atunci când:

– a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale [art. 346 alin. (3) lit. b) NCPP];

– rechizitoriul este neregulamentar, neregularitatea acestuia nu a fost îndreptată de procuror în interiorul termenului prevăzut de lege (5 zile de la comunicarea către parchet a încheierii prin care s-a constatat neregularitatea) și această neregularitate determină imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății. În această ipoteză, reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior, numai atunci când acesta constată că pentru remedierea neregularității este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală.

c) Redeschidere a urmăririi penale. Există trei ipoteze de redeschidere a urmăririi penale, şi anume:

– invalidarea soluţiei de clasare, care are în conţinutul său alte două subipoteze, respectiv:• fie se constată că nu a existat împrejurarea care a determinat clasarea; • fie se constată că au apărut fapte sau împrejurări noi care invalidează împrejurarea avută

în vedere pentru soluţia de clasare. Ambele subipoteze se circumscriu redeschiderii urmăririi penale, dar sunt operaţiuni

juridice diferite cu privire la invalidarea soluţiei iniţiale, întrucât, atunci când se constată că nu a existat împrejurarea care a determinat soluţia de netrimitere, procurorul infirmă ordonanţa de clasare, pe când, în cazul în care au apărut împrejurări noi, procurorul revocă ordonanţa de netrimitere în judecată;

– suspectul sau inculpatul nu a respectat obligaţiile impuse de procuror prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, cu menţiunea că aici trebuie să se constate încălcarea acestor îndatoriri cu rea-credinţă;

– judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată (clasare sau renunțare la urmărirea penală) şi a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale14. În acest caz, dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.

Trebuie precizat că, pentru primele două cazuri enunțate, ordonanţa prin care s-a dispus redeschiderea este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de 3

14 Menţionăm că nu se poate vorbi aici de admiterea plângerii și restituirea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, întrucât nu ne-am afla într-o ipoteză de reluare a urmăririi penale (din moment ce urmărirea penală nici nu fusese începută).

zile de adoptarea acesteia, sub sancţiunea nulităţii. Este vorba de un nou control judecătoresc pe care Codul de procedură penală îl instituie asupra activităţii procurorului (în vechea reglementare, procurorul putea oricând să infirme o soluţie de neurmărire sau netrimitere în judecată, fără vreo verificare din parte judecătorului). Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei de redeschidere în camera de consiliu, fără citarea suspectului sau inculpatului şi fără participarea procurorului, și se pronunţă printr-o încheiere definitivă.

Secțiunea a 7-a. Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală

§1. Plângerea împotriva actelor organelor de cercetare penală

Titularii plângerii împotriva actelor organului de cercetare penală sunt persoanele care au suferit, prin actul acestui organ judiciar, o vătămare a intereselor lor legitime. Aceasta înseamnă că pot exercita calea de atac nu numai cei care au avut calitatea de părți sau subiecți procesuali principali, ci și orice persoană al cărei interes legitim a fost nesocotit prin măsura ori actul de urmărire penală.

În ceea ce priveşte sfera titularilor plângerii împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală (atât actele organelor de cercetare penală, cât şi actele procurorului), se cuvine a fi făcută şi o altă menţiune. În conformitate cu dispoziţiile art. 95 alin. (1) NCPP, „avocatul are dreptul de a formula plângere, potrivit art. 336-339”; în această situaţie, se poate aprecia că legea conferă avocatului un drept propriu de a formula plângere împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală în situaţia în care prin actele organului de cercetare penală sau ale procurorului se aduce atingere drepturilor şi intereselor avocatului ca participant la procesul penal.

La fel ca şi în vechea reglementare, plângerea poate fi depusă direct la cel care o soluţionează, respectiv procurorul care supraveghează urmărirea penală, sau poate fi introdusă la organul de cercetare penală al cărui act este atacat. În acest din urmă caz, organul de cercetare penală este obligat să înainteze plângerea procurorului, în termen de 48 de ore de la primirea acesteia, împreună cu explicațiile sale, dacă sunt necesare.

Plângerea nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau actului atacat. Procurorul care supraveghează urmărirea penală este cel care rezolvă plângerea,

termenul de soluţionare fiind de 20 de zile de la primirea acesteia. După soluționare, procurorul comunică petentului un exemplar al ordonanței prin care a soluționat plângerea.

§2. Plângerea împotriva actelor procurorului

Vorbind despre plângerea contra actelor procurorului, legea are în vedere două categorii de acte, analizate separat, și anume: acte ordinare ale procurorului în cursul urmăririi penale şi acte prin care se adoptă soluţia de clasare sau de renunţare la urmărirea penală.

a) Plângerea împotriva actelor ordinare ale procurorului. Pentru a determina care sunt actele ordinare ale procurorului, se folosește argumentul per a contrario, astfel că sunt

ordinare toate actele, exceptându-le pe cele prin care se adoptă soluţia de clasare sau de renunţare la urmărirea penală.

Actele ordinare ale procurorului sunt supuse plângerii în condiţiile şi cu respectarea regulilor de la plângerea împotriva actelor organelor de cercetare penală (referitoare la titulari, cu privire la faptul că plângerea nu suspendă îndeplinirea actului, cu privire la înaintarea plângerii și la termenul de soluționare – dispozițiile Codului de procedură penală cuprinzând norme de trimitere în acest sens). Precizăm și că sunt considerate acte ordinare ale procurorului atât cele realizate chiar de acesta (spre exemplu, punerea în mișcare a acțiunii penale), cât și cele efectuate de organul de cercetare penală în baza dispozițiilor date de procurorul care îi supraveghează activitatea (spre exemplu, ordonanța de schimbare a încadrării juridice emisă de organul de poliție în temeiul dispoziției obligatorii ce i-a fost dată de procuror).

Soluţionarea acestor plângeri se face de către prim-procurorul parchetului (în cazul parchetului de pe lângă judecătorie sau tribunal), de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie (în cazul secţiilor şi direcţiilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), iar atunci când urmărirea penală este efectuată de conducătorul unităţii de parchet sau de şeful secţiei, plângerea se soluţionează de către procurorul ierarhic superior acestuia.

Ordonanța prin care se soluționează plângerea împotriva actelor ordinare (ca și cea prin care se rezolvă plângerea împotriva actelor sau măsurilor organului de cercetare penală) nu mai poate fi atacată cu plângere la procurorul ierarhic superior celui care a emis-o și nici la judecător.

b) Plângerea împotriva actelor prin care se adoptă soluţia de clasare sau de renunţare la urmărirea penală. Actele prin care se adoptă soluția de clasare sau de renunțare la urmărirea penală sunt ordonanţa şi rechizitoriul. Prin urmare, se poate formula plângere și împotriva soluției de netrimitere în judecată cuprinse prin rechizitoriu.

Plângerea împotriva acestor acte se face în termen de 20 de zile de la comunicarea către persoana interesată a soluţiei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală și se rezolvă de către procurorul ierarhic superior celui care a adoptat soluția. Precizăm că doar pentru aceste acte ale procurorului legiuitorul a prevăzut un termen de formulare a plângerii, care este un termen de decădere. Per a contrario, pentru toate celelalte acte de urmărire penală (fie acte ordinare ale procurorului, fie acte ale organelor de cercetare penală), legea nu prevede termen de exercitare a căii de atac, astfel că persoana interesată îşi poate alege momentul la care să formuleze plângerea; având însă în vedere că este vorba de acte de urmărire penală, această plângere nu va putea fi formulată după epuizarea fazei de urmărire penală.

Procurorul ierarhic superior trebuie să rezolve plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată în termen de 20 de zile de la primirea acesteia, comunicând petentului copie a ordonanței de soluționare.

Soluția poate fi una de admitere (caz în care urmărirea penală se va redeschide ori, dacă plângerea a vizat doar temeiul soluției de neurmărire, acesta va fi schimbat) sau una de respingere a plângerii.

După cum se poate observa, în momentul iniţial, plângerile împotriva actelor de neurmărire

penală sau de netrimitere în judecată au acelaşi regim procesual ca şi plângerile împotriva actelor ordinare, fiind chiar reglementate în acelaşi text de lege; astfel, plângerea împotriva actelor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată se face, în prima fază, la procurorul ierarhic superior.

§3. Plângerea la judecător împotriva actelor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată

Specific actelor de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată, spre deosebire de actele ordinare ale procurorului, este împrejurarea că, în ipoteza respingerii de către procurorul ierarhic superior a plângerii inițiale, persoana interesată poate ataca soluția la judecător.

În această a doua fază, plângerea se va formula la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, astfel încât putem vorbi, în acest caz, de o competenţă exclusivă.

Termenul de formulare a plângerii la judecătorul de cameră preliminară este de 20 de zile de la comunicarea soluţiei de respingere date de procurorul ierarhic superior. În cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea iniţială în termenul legal de 20 de zile de la primirea acesteia, persoana interesată poate formula plângere la judecător oricând după împlinirea acestui termen, dar nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea soluţiei (spre exemplu, de la data primirii plângerii inițiale, procurorul are la dispoziție 20 de zile să o soluționeze, dar, dacă s-a împlinit acest termen și procurorul nu a soluționat plângerea, persoana interesată poate să introducă plângere la judecătorul de cameră preliminară. În acest caz, câtă vreme plângerea inițială rămâne nesoluționată, petentul este în drept să se adreseze oricând judecătorului. În situația în care, ulterior, după ce persoana interesată a formulat plângere la judecător, procurorul rezolvă plângerea inițială și comunică soluția, va începe să curgă un nou termen pentru formularea plângerii, dar acesta poate să nu fie valorificat de către persoana interesată, care deja s-a adresat judecătorului. Petentul poate însă aștepta și rezolvarea de către procurorul ierarhic superior, chiar cu întârziere, a plângerii, caz în care se poate apoi adresa judecătorului cu plângere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea, întârziată, a soluției de respingere date de procurorul ierarhic superior).

După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite, în aceeași zi, judecătorului de cameră preliminară.

Judecătorul de cameră preliminară, primind plângerea, stabileşte termenul de soluţionare a acesteia. Precizăm că nu se stabilește un termen de judecată, ci un termen de soluționare a plângerii, având în vedere că, potrivit actualei reglementări, procedura nu se desfășoară în ședință publică (ci în camera de consiliu) și nici cu participarea procurorului, a petentului și a intimaților.

Judecătorul de cameră preliminară comunică termenul de soluționare și un exemplar al plângerii către procuror şi către părţi, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, iar petentului îi comunică doar termenul de soluţionare. Doar persoana care a avut calitatea de inculpat în dosarul în care se formulează plângerea poate

ridica excepţii şi poate formula cereri cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, având în vedere că soluţiile acestei plângeri sunt diferenţiate după cum acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare, în timpul urmăririi penale, în cauza respectivă.

În termen de 3 zile de la primirea copiei de pe plângere, procurorul are obligaţia să înainteze judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.

Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, întotdeauna, prin încheiere motivată. În sistemul noului Cod de procedură penală, soluțiile pe care le poate adopta judecătorul

de cameră preliminară sunt împărțite în două categorii, după cum în cauza penală respectivă fusese sau nu pusă în mișcare acțiunea penală.

A. Când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare [art. 341 alin. (6) NCPP], judecătorul:a) respinge plângerea, ca tardivă, inadmisibilă (atunci când este făcută de o persoană care

nu dovedeşte interesul sau atunci când actul atacat nu este o soluție de netrimitere în judecată sau neurmărire penală) sau nefondată;

b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza procurorului, pentru începerea urmăririi penale (în cazul în care se dispusese o soluţie de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, înainte ca urmărirea penală să fi fost începută), completarea urmăririi penale (în cazul în care se dispusese o soluţie de clasare sau de renunțare la urmărirea penală după ce urmărirea penală fusese începută) sau pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi completarea urmăririi penale (atunci când constată că sunt probe pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, ca urmare a unei analize detaliate a dosarului);

c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate [spre exemplu, atunci când judecătorul de cameră preliminară constată că procurorul, în mod greșit, a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) NCPP – existența unei cauze de neimputabilitate –, iar, în mod corect, temeiul de drept al clasării era cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) NCPP – nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea]. În această ipoteză, prin schimbarea temeiului de drept al clasării nu se poate crea pentru suspect o situație mai grea [spre exemplu, nu se poate schimba temeiul din cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) NCPP în cel prevăzut de lit. f) a aceluiași articol, respectiv amnistia sau prescripția răspunderii penale].

B. Când acţiunea penală a fost pusă în mişcare [art. 341 alin. (7) NCPP], judecătorul:a) respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;b) verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude

probele nelegal administrate ori sancţionează, potrivit dispozițiilor art. 280-282 NCPP (cauzele de nulitate), actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, şi:

– respinge plângerea ca nefondată (spre exemplu, dacă s-a dispus o soluţie de clasare pe temeiul prescripţiei, cel care a făcut plângerea este interesat de anularea unor probe, pentru ca acestea să nu poată fi folosite, ulterior, într-o altă procedură judiciară);

– admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale;

– admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare

acţiunea penală, atunci când constată că probele legal administrate sunt suficiente15. Din interpretarea dispoziţiilor art. 64 alin. (5) NCPP rezultă că judecătorul de cameră preliminară devine incompatibil să soluţioneze cauza pe fond;

– admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate. Cu caracter de noutate, actuala reglementare prevede că se schimbă temeiul de drept al clasării doar atunci când nu se creează o situaţie mai grea petentului, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă [spre exemplu, pe latură penală, dacă cel care a atacat ordonanța de clasare a primit o soluție de netrimitere în judecată în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) NCPP – fapta nu este prevăzută de legea penală –, în urma plângerii formulate, pentru a nu i se agrava situația, se poate schimba temeiul numai în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) NCPP – fapta nu există].

Toate soluţiile prevăzute de dispozițiile art. 341 alin. (6) și (7) NCPP se pronunță de judecătorul de cameră preliminară prin încheiere motivată.

O singură încheiere este supusă căii de atac a contestaţiei, respectiv cea prin care se dispune începerea judecăţii [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) NCPP], în restul situaţiilor încheierile fiind definitive.

Titularii contestației sunt numai procurorul și inculpatul. Contestația poate fi privi numai modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, iar motivarea ei este obligatorie (contestația nemotivată se respinge ca inadmisibilă). Termenul de formulare a contestației este de 3 zile de la comunicarea încheierii.

Contestaţia se soluţionează de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv de completul corespunzător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (complet format din doi judecători), fără participarea procurorului şi a inculpatului.

Soluţiile care pot fi date în urma contestaţiei sunt: a) respingerea contestaţiei ca tardivă, inadmisibilă (spre exemplu, când este formulată

împotriva unei încheieri prin care s-a respins plângerea) sau nefondată, menţinându-se dispoziţia de începere a judecăţii;

b) admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi rejudecarea plângerii, procedându-se în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 NCPP, respectiv pronunţându-se una dintre cele patru soluţii, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate.

Dispoziţiile date de judecătorul de cameră preliminară în această procedură sunt obligatorii pentru procurori, iar probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

15 Se poate observa că aceasta este o soluție specifică exclusiv plângerii în cauzele în care anterior fusese pusă în mișcare acțiunea penală, ea neregăsindu-se printre soluțiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate adopta asupra plângerilor formulate în cauze fără inculpat.

Secțiunea a 2-a. Judecata în primă instanţă

Subsecțiunea 1. Consideraţii generale privind gradele de jurisdicție, obiectul și participanții la judecata în primă instanță

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în numele legii, justiţia fiind unică, imparţială şi

egală pentru toţi. În aceste condiţii, instanţa de judecată apare ca organul judiciar oficial dominant al fazei de judecată, fără concursul său nu poate fi concepută înfăptuirea judecăţii.

§1. Sistemul gradelor de jurisdicţie

Chiar dacă faza de judecată nu cunoaşte ca trăsătură fundamentală noțiunea de subordonare pe linie ierarhică, sistemul piramidal alcătuit de instanţele judecătorești determină în mod implicit o etapizare a activităţii de judecată16. Mai mult, exigenţe ce ţin de asigurarea dreptului la un proces echitabil, de controlul legalităţii actelor şi măsurilor dispuse în timpul judecăţii au făcut ca, în ansamblul său, judecata să treacă prin mai multe trepte, ca şi verificări succesive, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Treptele prin care trece activitatea de judecată, până la rămânerea definitivă a hotărârii, se numesc grade de jurisdicţie.

De-a lungul timpului, în funcţie de sistemele procesuale adoptate, procesele penale au cunoscut mai multe sisteme de jurisdicţie. Până la data de intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală (1 februarie 2014), în procesul penal era recunoscut sistemul mixt al gradelor de jurisdicţie. În prezent, noua legislaţie procesuală a consacrat universalitatea dublului grad de jurisdicţie, care stabileşte că orice cauză penală poate trece prin doar două trepte sau grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi judecata în apel. Acest sistem al dublului grad de jurisdicţie trebuie înţeles ca un beneficiu pe care îl are în principal inculpatul, dar pe care îl au şi celelalte părţi și persoana vătămată, un beneficiu în urma căruia se obţine o dublă evaluare a fondului cauzei.

Beneficiul gradelor de jurisdicţie nu presupune şi obligaţia instanţei de judecată de a trece o cauză penală, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, prin aceste două faze, întrucât o hotărâre judecătorească poate rămâne definitivă şi prin neapelarea ei. Sub acest aspect, singura treaptă de jurisdicţie care are caracter obligatoriu în rezolvarea unei cauze penale este judecata în primă instanţă, judecata în apel având, pe de o parte, caracter special în ceea ce priveşte normele care o compun, iar, pe de altă parte, caracter material în ceea priveşte materializarea şi desfăşurarea ei.

Mai mult decât atât, în prezent, între cele două grade de jurisdicţie, chiar dacă există diferenţe de proceduri sau de limite, respectiv uneori judecata în apel poate să nu cunoască aceeaşi cercetare judecătorească pe care o are judecata în primă instanţă sau acelaşi efect, din punct de vedere al consecinţelor, ambele sunt jurisdicţii de fond, întrucât au capacitatea de a antama elemente esenţiale ale raportului de conflict (faptă, persoană şi vinovăţia acesteia).

Judecata în recurs în casaţie nu corespunde jurisdicţiilor de fond şi nu face parte din sistemul gradelor de jurisdicţie, întrucât, ca orice altă cale extraordinară de atac, nu asigură decât conformitatea cu dreptul a hotărârii pronunţate.

Menționăm, totodată, că există o corelație între sistemul național și sistemul de garanții europene reprezentant de dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale17.

16 A. ZARAFIU, op. cit., p. 326.17 Potrivit art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un

§2. Obiectul judecăţii în primă instanţă

Prin obiect al judecății înțelegem aspectele deduse spre soluționare instanței de judecată. În considerarea funcției sale judiciare, instanța de judecată nu cunoaște posibilitatea autoînvestirii18.

Articolul 371 NCPP arată că judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare. Raportând aceste dispoziții legale la modul în care a fost sistematizat procesul penal, în actuala reglementare, apreciem că obiectul şi limitele judecăţii în primă instanţă sunt stabilite după cum urmează:

Ca regulă, judecata în primă instanţă se desfăşoară în considerarea unor limite trasate prin acţiunea conjugată a două acte: rechizitoriul de trimitere în judecată, actul de sesizare care fixează obiectul judecăţii (fapta și persoana), şi încheierea judecătorului de cameră preliminară, care trasează limitele judecăţii şi care arată ce probe au fost excluse, ce acte au fost anulate și care este materialul probator în baza căruia se va desfășura activitatea de judecată. Dacă rechizitoriul este actul de sesizare a instanţei, atunci hotărârea judecătorului de cameră preliminară este actul de învestire a instanţei.

Cu titlu de excepţie, când judecata priveşte plângerea împotriva unei soluţii de neurmărire sau de netrimitere în judecată, judecata în primă instanţă se va desfăşura prin acţiunea conjugată tot a două acte, unul cu caracter particular şi celălalt cu caracter oficial, şi anume: plângerea persoanei împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, care fixează obiectul judecăţii (fapta și persoana), şi încheierea judecătorului de cameră preliminară, care trasează limitele învestirii.

În considerarea acestor limite, instanţa este obligată să desfăşoare judecata. Astfel, a dispărut posibilitatea existentă în vechea reglementare prin care instanţa putea depăşi aceste limite ale învestirii, prin extinderea procesului penal sau extinderea acțiunii penale, în actuala reglementare judecătorul fondului fiind obligat să se pronunţe în cadrul acestor limite, fără a le putea depăşi. Depăşirea limitelor învestirii este sancţionată prin desfiinţarea hotărârii în exercitarea căii de atac a apelului.

§3. Participanții la judecata în primă instanță

Particularităţile fiecărei cauze impun prezenţa în proces a procurorului, a părţilor şi a altor persoane (apărători, martori, experţi, interpreţi). Însă nu în toate situaţiile participarea acestora

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.18 A. ZARAFIU, op. cit., p. 327.

este obligatorie, uneori judecata putându-se desfăşura şi în lipsa unora dintre ei.Participarea procurorului la şedinţa de judecată este obligatorie [art. 363 alin. (1) NCPP].

Lipsa de la şedinţele de judecată în care participarea sa este obligatorie atrage sancţiunea nulităţii absolute, în conformitate cu dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. d) NCPP.

Participarea procurorului este obligatorie atât la judecarea laturii penale, cât şi la judecarea laturii civile disjunse şi este consemnată în partea introductivă a sentinţei [art. 402 alin. (1) raportat la art. 370 alin. (4) NCPP].

Din prevederile referitoare la participarea procurorului rezultă că, potrivit legii, nu este suficientă numai prezenţa procurorului, ci acesta este obligat să pună concluzii, arătând şi ordinea în care, în cursul dezbaterilor, preşedintele completului de judecată trebuie să dea cuvântul. Prin urmare, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută în situaţia în care procurorul, deşi prezent în instanţă la termenul când s-a dezbătut cauza, nu a pus concluzii, fiind echivalentă cu neparticiparea sa la judecată.

Participarea părţilor și a persoanei vătămate la judecata unei cauze în primă instanţă presupune îndeplinirea legală a procedurii de citare. În acest sens vor fi aplicabile dispoziţiile art. 353 alin. (1) teza I NCPP, respectiv judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.

Pentru a asigura prezenţa părţilor și a persoanei vătămate la judecarea cauzei penale, acestea trebuie citate. Totuşi, părţile și persoana vătămată se pot prezenta şi participa la judecată, chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţie, însă numai după ce preşedintele a stabilit şi verificat identitatea acestora [art. 358 alin. (2) NCPP].

Neprezentarea persoanei vătămate și a părţilor legal citate nu constituie un impediment pentru soluţionarea cauzei penale.

Preşedintele completului de judecată verifică îndeplinirea dispoziţiilor privind citarea şi, după caz, procedează la completarea ori refacerea acesteia [art. 361 alin. (6) NCPP].

Cu privire la participarea inculpatului, regula este că judecata nu poate avea loc decât în prezenţa acestuia, atunci când se află în stare de detenţie (dispoziţiile relative la participarea obligatorie a inculpatului la şedinţa de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute). Legea prevede aducerea obligatorie a inculpatului arestat la judecarea cauzei, obligaţia incumbând organului de deţinere [art. 364 alin. (1) NCPP].

Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin raportare la art. 5 parag. 4 din acelaşi act normativ, garantează dreptul acuzatului de a participa efectiv la procesul penal, care include nu numai dreptul de a fi prezent la judecată, ci şi dreptul de a auzi şi de a urmări efectiv procedura. Aceste drepturi sunt incluse, de altfel, în însăşi noţiunea de procedură contradictorie şi rezultă şi din garanţiile conţinute de lit. c), d) şi e) de la parag. 3 al art. 6 din Convenţie19.

Cu toate acestea, așa cum am precizat anterior, actuala reglementare aduce modificări importante în ceea ce privește participarea inculpatului la ședința de judecată. Cu caracter de excepție, ședința de judecată se poate desfășura și în absența inculpatului în următoarele

19 C.E.D.O., cauza Stanford c. Regatului Unit, Hotărârea din 23 februarie 1994, în G. ANTONIU, A. VLĂŞCEANU, A. BARBU, Codul de procedură penală – texte, jurisprudenţă, hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 455.

situații: a) când inculpatul este dispărut sau se sustrage de la judecată sau când și-a schimbat adresa

unde locuiește, fără a încunoștința instanța cu privire la aceasta, iar noua adresă nu a putut fi identificată de către instanță [art. 364 alin. (2) NCPP];

b) când inculpatul lipsește nejustificat de la judecarea cauzei, deși a fost legal citat [art. 364 alin. (3) NCPP];

c) când inculpatul solicită în scris să fie judecat în lipsă, în condițiile în care este reprezentat de apărătorul ales sau din oficiu, această ipoteză fiind aplicabilă chiar și în cazul inculpatului aflat în stare de deținere. Astfel, în cursul judecății, pentru inculpatul care solicită judecarea sa în lipsă, avem de-a face cu o reprezentare legală obligatorie.

Pe de altă parte, chiar dacă există această posibilitate a reprezentării, instanța, atunci când consideră necesar, poate dispune aducerea cu mandat a inculpatului.

Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot participa la judecata în primă instanţă fie personal, fie prin reprezentare; prezenţa lor la judecata în primă instanţă nu este însă obligatorie, astfel încât judecata se poate desfăşura şi în lipsa lor, cu condiţia să fi fost legal citate.

Participarea apărătorului la judecata în primă instanţă este obligatorie în situaţiile de asistenţă juridică obligatorie. Judecarea unei cauze în care asistenţa juridică este obligatorie în lipsa apărătorului determină incidenţa sancţiunii nulităţii absolute, potrivit dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. f) NCPP.

Dacă persoana citată nu se prezintă în mod nejustificat la şedinţa de judecată, instanţa de judecată, dacă apreciază că prezenţa acesteia este necesară sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citației, poate dispune aducerea ei cu mandat, în conformitate cu dispoziţiile art. 265 alin. (1) NCPP; de asemenea, inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citație, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei [art. 265 alin. (2) NCPP].

Totodată, instanţa de judecată poate dispune aplicarea unei amenzi judiciare în condiţiile art. 283 alin. (2), (3) şi (4) lit. k) NCPP.

În afară de organele judiciare, părţi şi apărător, la judecata în primă instanţă pot participa şi alte persoane care nu au un interes direct în rezolvarea cauzei (martori, experţi, interpreţi etc.). Lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat se sancţionează cu amendă judiciară, potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (2) și (4) lit. b) și l) NCPP.

Subsecțiunea a 2-a. Etapele procesuale ale judecății în primă instanță

§1. Activităţile care compun judecata în primă instanţă

În rezolvarea unei cauze penale, judecata în primă instanţă apare ca fiind singurul grad de jurisdicţie obligatoriu. Toate activităţile care compun judecata în primă instanţă pot fi clasificate în două mari categorii, după modalitatea în care se desfăşoară: activităţi procesuale care nu se desfăşoară în şedinţa de judecată şi activităţi procesuale care se desfăşoară în

şedinţa de judecată.Din categoria activităţilor care nu se desfăşoară în şedinţa de judecată fac parte cele care

compun:a) etapa măsurilor premergătoare, care este aceeaşi pentru orice fel de judecată (pregătirea

dosarului, repartizarea aleatorie, măsuri pentru desemnarea unui apărător etc.);b) etapa deliberării, care are loc în secret şi presupune o consfătuire a tuturor membrilor

completului de judecată în fața căruia au avut loc dezbaterile;c) etapa redactării şi comunicării hotărârii. În timpul şedinţei de judecată putem identifica următoarele etape ale judecăţii în primă

instanţă: a) etapa preliminară a verificărilor (art. 372-374 NCPP);b) etapa cercetării judecătoreşti. Cercetarea judecătorească poate fi de două tipuri:

propriu-zisă (obișnuită), compusă din acte de cercetare obligatorie şi acte eventuale, şi cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii, care este o cercetare abreviată. Acordul de recunoaștere a vinovăției din timpul urmăririi penale nu îşi produce automat efectele, astfel că instanţa, prin preşedintele de complet, trebuie să îl întrebe pe inculpat cum doreşte să fie judecat.

Există o diferenţă între cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii şi procedura specială de judecată ca urmare a încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Poziţia procesuală a inculpatului este cea care dă naştere acestor două tipuri de cercetări judecătoreşti. Dacă inculpatul nu recunoaşte învinuirea şi nu solicită ca judecata să aibă loc doar pe baza probelor administrate în timpul urmării penale, atunci vom avea cercetarea judecătorească obişnuită. Dacă însă inculpatul solicită aplicarea acestei proceduri, vom avea o cercetare judecătorească abreviată, urmând a beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă;

c) etapa dezbaterilor, care constituie punctul culminant al judecăţii în primă instanţă.După etapa dezbaterilor, şedinţa de judecată se întrerupe, pentru ca judecătorii să intre în

deliberări, după care aceasta se reia pentru pronunţarea hotărârii potrivit dispozițiilor art. 405 NCPP. Pronunțarea hotărârii nu are loc într-o ședință de judecată obișnuită, întrucât părțile nu se citează, iar completul de judecată nu participă în integralitatea lui, ci doar președintele completului asistat de grefier.

Menționăm că, în actuala reglementare, ultimul cuvânt al inculpatului nu mai are un caracter distinct, ci reprezintă o etapă în cadrul dezbaterilor.

Dacă în timpul urmăririi penale succesiunea actelor de urmărire nu este obligatorie şi prestabilită, ea depinzând de particularităţile fiecărei cauze şi de modul în care procurorul decide să efectueze ancheta, în faza de judecată, ca urmare a oralităţii şi publicităţii, activităţile ce compun şedinţa de judecată urmează o ordine prestabilită, obligatorie şi progresivă. Ca urmare a oralităţii şedinţei de judecată, preşedintele completului este obligat să anunţe trecerea activităţii în timpul şedinţei de la un moment la altul (președintele completului dispune citirea actului de sesizare, întreabă părţile dacă mai au de formulat cereri, excepţii, declară terminată cercetarea judecătorească, începerea dezbaterilor).

§2. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată

Măsurile premergătoare constau în activităţi, de regulă cu caracter administrativ, situate în timp între momentul de învestire a instanţei prin hotărârea judecătorului de cameră preliminară şi începutul şedinţei de judecată, efectuate în scopul aducerii cauzei în stare de judecată. Dispuse, de regulă, de preşedintele completului de judecată, constau în asigurarea apărării, verificarea îndeplinirii dispozițiilor privind citarea, respectiv întocmirea şi afişarea listei de şedinţă.

Soluţionarea cauzei penale se realizează de un complet de judecată legal învestit. În primă instanţă, cauzele penale se soluţionează de un complet de judecată alcătuit dintr-un singur judecător (la judecătorii, tribunale, tribunale militare, curtea de apel și curtea militară de apel)20 și din trei judecători (la Înalta Curte de Casație și Justiție)21.

Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege (art. 53 din Legea nr. 304/2004).

Preşedintele completului de judecată are o serie de atribuţii fixate, în sensul că are obligaţia să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca judecarea cauzei să nu sufere amânare [art. 361 alin. (2) NCPP]. În acest scop, dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzei.

În cauzele în care asistenţa juridică este obligatorie, odată cu fixarea termenului de judecată, vor fi luate măsuri cu privire la desemnarea unui avocat din oficiu. În aceste condiţii, instanţa de judecată va dispune emiterea unei adrese la baroul de avocaţi ce îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială corespunzătoare sediului instanţei de judecată pe rolul căreia se află înregistrat dosarul, pentru ca acesta să dispună desemnarea unui avocat din oficiu cu drept de exercitare a profesiei.

În situaţia în care în aceeaşi cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică, cât şi reprezentanţii legali ai acesteia, preşedintele verifică dacă inculpatul persoană juridică şi-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar procedează la desemnarea unui reprezentant din rândul practicienilor în insolvență [art. 361 alin. (5) NCPP].

De asemenea, are obligaţia de a lua măsuri în vederea citării părţilor şi a persoanelor ce urmează să participe la judecarea cauzei. În acest sens, preşedintele de complet verifică îndeplinirea dispoziţiilor privind citarea şi, după caz, procedează la completarea ori refacerea acesteia.

În categoria măsurilor premergătoare şedinţei de judecată se înscrie şi aceea referitoare la obligaţia preşedintelui completului de judecată de a avea grijă ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi afişată de către grefierul de şedinţă cu 24 de ore înaintea termenului de judecată pentru a putea fi consultată de părţi. La întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se prioritate celor în care sunt deţinuţi sau arestați la domiciliu, precum şi celor cu privire la care legea prevede judecarea de urgenţă [art. 361 alin. (8) NCPP].

20 Potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.21 Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004.

§3. Şedinţa de judecată în primă instanţă

Așa cum precizam anterior, ședinţa de judecată în primă instanţă presupune următoarele etape:

a) începutul şedinţei de judecată;b) cercetarea judecătorească;c) dezbaterile.În cursul şedinţei de judecată, afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi, inclusiv

ale preşedintelui completului de judecată, se consemnează de către grefier. Consemnarea presupune înregistrarea cu mijloace tehnice video sau audio, respectiv note scrise ale grefierului.

După terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului, având posibilitatea de a le contesta cel mai târziu la termenul următor. În caz de contestare de către participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată [art. 369 alin. (5) NCPP].

3.1. Începutul şedinţei de judecată

În această etapă se desfășoară următoarele activităţi: a) verificări cu privire la inculpat; b) măsuri cu privire la martori, experţi și interpreţi;c) citirea actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin care s-a dispus

începerea judecății;d) aducerea la cunoştinţă persoanei vătămate și părţilor din dosar a drepturilor şi

obligaţiilor lor, inclusiv a posibilităţii formulării de cereri;e) formularea de cereri de către părți și persoana vătămată.Începutul judecăţii, etapă a şedinţei de judecată în primă instanţă, presupune deschiderea

şedinţei, strigarea cauzei, apelul celor citaţi, verificări referitoare la inculpat, luarea unor măsuri privind martorii, experţii şi interpreţii, citirea actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin care s-a dispus începerea judecății, acordarea de lămuriri, rezolvarea excepţiilor şi a cererilor.

Preşedintele completului verifică identitatea inculpatului, iar, în cazul inculpatului persoană juridică, face verificări cu privire la denumire, sediul social şi sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea şi calitatea persoanelor abilitate să îl reprezinte.

După apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele completului cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă, punându-le în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa. Experţii rămân în sala de şedinţă, afară de cazul în care instanţa dispune altfel. Martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor.

Apreciem că legiuitorul, în actuala reglementare, a făcut un pas înainte în stabilirea

obiectului judecăţii, întrucât la acest moment procesual ne aflăm în situaţia în care în faţa instanţei de judecată se prezintă un act de sesizare care este verificat anterior de judecătorul de cameră preliminară.

Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (1) NCPP, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită (care se realizează în etapa premergătoare ședinței de judecată) şi cauza se află în stare de judecată (care presupune constatarea că până la acel moment s-au făcut toate verificările cu privire la inculpați, măsuri cu privire la martori, experți, interpreți), preşedintele dispune ca grefierul să se dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată (poate fi rechizitoriul sau actul prevăzut de dispozițiile art. 341 NCPP, respectiv plângerea împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată), act principal, sau actului prin care s-a dispus începerea judecăţii (încheierea sau decizia pronunțată de judecătorul de cameră preliminară), act subsidiar. Prin urmare, se dă citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată sau a actului prin care s-a dispus începerea judecății, mai înainte de a se formula eventualele cereri de către părți.

În vederea garantării efective a dreptului la apărare părților și persoanei vătămate, legea instituie anumite obligații în sarcina președintelui de complet; astfel, acesta:

– explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar;

– încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei;

– pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti;

– în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) NCPP;

– întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.Prin urmare, numai după ce s-au adus la cunoştinţă toate chestiunile privitoare la obiectul

judecăţii şi drepturile persoanelor implicate în activitatea de judecată, se trece mai departe și numai după acest moment este vorba de formularea, eventual, a unor cereri. În această situaţie vorbim despre următoarele cereri, pe care le includem tot în categoria începutului judecăţii: cereri privind constituirea ca parte civilă, introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente şi recunoaşterea învinuirii, cereri de probatorii.

În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite (teza probantă), mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa lor. Numai cu indicarea acestor elemente o cerere prin care se propun probe poate fi evaluată sub aspectul

relevanței și utilității, pentru a fi eventual admisă.Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se

readministrează în cursul cercetării judecătoreşti, dar pot fi administrate, din oficiu, de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Aceste probe sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.

În actuala procedură, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar instanţa de judecată, la rândul său, poate dispune, din oficiu, administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

3.2. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii

Judecata în cazul recunoașterii învinuirii presupune o cercetare judecătorească abreviată, aceasta fiind derogatorie de la desfășurarea judecății în primă instanță.

Dreptul de a fi judecat după procedura în cazul recunoașterii învinuirii este, ca orice drept procesual, o posibilitate (o facultate), iar pentru ca acesta să devină efectiv, trebuie exercitat în condițiile restrictive prevăzute de lege.

Procedura de judecare în cazul recunoașterii învinuirii se declanșează ca urmare a unei cereri a inculpatului făcute până la începerea cercetării judecătorești. Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) NCPP, cererea inculpatului cuprinde două manifestări de voință distincte:

– recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina sa; declarația de recunoaștere trebuie să fie totală, adică să privească doar faptele reținute în actul de sesizare a instanței, astfel încât recunoașterea parțială sau cu privire la alte fapte exclude aplicarea procedurii22;

– solicitarea ca judecata să aibă loc numai în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți; în cerere, inculpatul trebuie să precizeze că nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor.

Așa cum am arătat anterior, la termenul de judecată, după citirea actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţi și după ce i s-a adus la cunoștință învinuirea, președintele completului de judecată îi pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți. Ca o condiție, legea impune ca inculpatul să nu fie acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Cererea inculpatului de a fi judecat după procedura specială este consecința unei opțiuni personale a acestuia, care nu trebuie justificată, însă pentru ca această procedură să se aplice și cauza să fie judecată în forma abreviată, instanța trebuie să o admită23. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 375 alin. (1) NCPP, instanța trebuie ca, înainte de a se pronunța pe această cerere, să procedeze la ascultarea inculpatului, după care să pună cererea în discuția procurorului și a celorlalte părți.

22 A. ZARAFIU, op. cit., p. 338.23 Ibidem.

Dacă admite cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri [art. 375 alin. (2) NCPP] și administrează proba cu înscrisurile încuviințate la același termen sau la un termen ulterior acordat în acest scop, potrivit dispozițiilor art. 377 alin. (2) NCPP. În actuala reglementare, în mod expres, legiuitorul a precizat că pentru prezentarea de înscrisuri instanța nu poate acorda decât un singur termen de judecată. Totodată, în situația în care s-a dispus acordarea unui nou termen pentru depunerea înscrisurilor, dacă administrarea probei anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanța poate dispune ca ea să nu mai fie administrată, însă numai după ce acest aspect este pus în discuția procurorului, a persoanei vătămate și a părților.

Prin urmare, în procedura recunoașterii învinuirii, dispozițiile legale permit doar două acte de cercetare, respectiv ascultarea inculpatului și administrarea probei cu înscrisuri solicitate de părți sau de persoana vătămată, instanța procedând la aprecierea probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Referitor la schimbarea încadrării juridice, aceasta este posibilă prin voința legiuitorului, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 377 alin. (4) NCPP, inculpatul recunoaște fapta în dimensiunea ei materială, iar nu și încadrarea dată în actul de sesizare a instanței 24. Prin urmare, instanța poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă numai după ce constată aceasta din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, fiind obligată, totodată, să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate. Chiar în cazul recunoașterii învinuirii, instanța poate schimba încadrarea juridică a faptei recunoscute, fiindu-i însă interzis a afecta obiectul judecății și limitele învestirii, precum și dreptul la apărare al inculpatului25.

Recurgând la recunoaşterea învinuirii în condiţiile art. 375 alin. (1) NCPP, inculpatul va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 386 alin. (2) NCPP, dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă procedura de judecată abreviată, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.

Cu toate acestea, dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, continuând judecarea cauzei potrivit dispozițiilor de drept comun.

Efectuarea cercetării judecătorești are loc și în situația în care cererea inculpatului de a fi judecat după procedura specială este respinsă de instanța de judecată, care va proceda potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (5)-(10) NCPP, adică va întreba procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe și va efectua cercetarea judecătorească propriu-

24 A. ZARAFIU, op. cit., p. 339.25 Ibidem.

zisă.

3.3. Diferenţe între acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi procedura recunoaşterii învinuirii

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este încheiat în timpul urmăririi penale, iar procedura recunoaşterii învinuirii presupune o cercetare judecătorească abreviată.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie cu procurorul şi presupune recunoaşterea faptelor aşa cum au fost reţinute de procuror, în totalitate a probelor administrate şi a încadrării juridice date faptei de procuror.

Procesul penal capătă o formă cu totul diferită, pentru că, în această situaţie, instanţa este sesizată chiar cu acordul de recunoaştere a vinovăției, ceea ce înseamnă că:

– nu mai există alt act de sesizare a instanței;– nu mai există procedura de cameră preliminară;– acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie încuviinţat de conducătorul parchetului,

întrucât acesta reprezintă actul de sesizare a instanței, ca și în cazul rechizitoriului (care este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei);

– nu se soluţionează acţiunea civilă.În cazul recunoaşterii învinuirii, aceasta se face în faza de judecată, înainte de începerea

cercetării judecătorești. Criticăm actuala reglementare, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) NCPP,

inculpatul poate solicita ca judecata să se facă numai pe baza probelor administrate în cursul urmării penale, în timp ce, în dispozițiile art. 377 alin. (5) din același cod, se precizează că, dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa dispune efectuarea cercetării judecătoreşti. Astfel, procedura de recunoaştere a învinuirii în faţa instanţei apare mai avantajoasă, întrucât poate conduce, pe de o parte, şi la schimbarea încadrării juridice, iar, pe de altă parte, şi la administrarea de probe noi (înscrisuri), cu o singură precizare, și anume aceea că administrarea de probe noi poate fi făcută numai cu scopul stabilirii încadrării juridice.

Apreciem că, aşa cum rezultă din actuala reglementare, preşedintele completului de judecată va trebui să marcheze în mod expres începerea cercetării judecătoreşti şi să întrebe pe toţi participanţii dacă mai au alte cereri de formulat, dacă îşi cunosc drepturile şi îndatoririle.

3.4. Cercetarea judecătorească

Potrivit dispozițiilor art. 376 NCPP, instanța începe efectuarea cercetării judecătorești când cauza se află în stare de judecată, ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească fiind următoarea: audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente și administrarea probelor încuviințate în etapa începutului ședinței de judecată. Cu toate acestea, instanța poate dispune oricând schimbarea ordinii, dacă este

necesară. Audierea inculpatului. Inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce ştie26 despre fapta pentru

care a fost trimis în judecată. I se pot pune întrebări de către preşedinte și ceilalți membrii ai completului de judecată, dacă apreciază necesar pentru justa soluționare a cauzei, şi, în mod nemijlocit, de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalţi inculpaţi, de avocații acestora şi de către apărătorul său. Întrebările adresate de către participanţii la judecată, precum și răspunsurile la acestea sunt consemnate obligatoriu în corpul declaraţiei, potrivit dispozițiilor art. 110 alin. (1) NCPP.

Unele dintre întrebările adresate inculpatului pot fi respinse de către instanţă, dacă nu sunt concludente şi utile cauzei, întrebările respinse fiind consemnate în încheierea de ședință.

Declaraţia inculpatului se consemnează de către grefier la dictarea preşedintelui completului de judecată. Cu caracter de noutate, menționăm faptul că declaraţia se semnează de către inculpatul audiat, preşedintele completului de judecată, grefier şi apărătorul inculpatului, al persoanei vătămate, al părții civile și ai părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret, când declarația a fost luată printr-un interpret.

Preşedintele completului de judecată îi cere inculpatului explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare, dacă acesta nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări sau există contraziceri între declaraţiile făcute de acesta în instanţă şi cele date anterior. Când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior. Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.

Dacă sunt mai mulţi inculpaţi în cauză, ascultarea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi. Când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă, declaraţiile luate separat fiind citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor. De asemenea, inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.

Cu caracter de noutate, în actuala reglementare, este obligatorie şi audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Astfel, instanţa procedează la audierea acestora după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor.

Persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar pentru justa soluţionare a cauzei. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă. Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar.

După audierea obligatorie a persoanelor sus-menţionate, se readministrează probele din timpul urmăririi penale numai dacă se solicită acest lucru de către procuror sau de părţi. În acest sens, în practica judiciară s-au ridicat unele probleme cu privire la modalitatea în care instanţa poate să respingă cererile de readministrare a probelor din faza de urmărire penală. Astfel, pornind de la regula că sarcina probei aparţine procurorului şi numai în mod subsidiar

26 M. BĂDILĂ, Tactica ascultării inculpatului în instanţă, Ed. Omnia, Braşov, 1998, p. 200.

instanţa poate să dispună administrarea unor probe şi de la condiţiile de relevanţă şi utilitate pentru fiecare probă, trebuie să răspundem la întrebarea dacă, odată contestate sau solicitate a fi administrate anumite probe de către instanţa de judecată, aceasta ar putea să respingă pentru lipsă de relevanţă sau de utilitate probele respective. Apreciem că aceasta ar reprezenta o încălcare a dreptului la apărare, având în vedere că nu se poate aprecia asupra relevanţei sau utilităţii unei probe dacă procurorul şi-a întemeiat învinuirea pe acele probe prin actul de trimitere în judecată. Spre exemplu, în situaţia în care inculpatul a fost trimis în judecată şi la dosar există, ca probe, înscrisuri și declaraţiile a cinci martori, în ceea ce privește înscrisurile, dacă acestea nu au fost excluse, ca probe, de către judecătorul de cameră preliminară, nu se ridică niciun fel de problemă, însă, referitor la declarațiile martorilor, se impun respectarea principiului nemijlocirii şi reaudierea acestora de către instanța de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 100 NCPP, respingerea pentru lipsă de relevanţă sau utilitate a unei probe poate avea loc oricând, pentru că legea nu distinge în care dintre fazele procesului penal se află dosarul: cea a judecății, respectiv cercetarea judecătorească, sau cea de urmărire penală.

Apreciem că anumite probe nu ar putea fi respinse doar pentru lipsă de relevanţă sau utilitate, ci doar pentru că nu îndeplinesc celelalte condiţii prevăzute de dispozițiile art. 100 alin. (3) şi (4) NCPP. Ceea ce ar putea să aibă în vedere judecătorul fondului în timpul cercetării judecătoreşti ar putea să fie cel mult o probă obţinută în mod nelegal în cursul urmăririi penale sau situaţia în care, datorită unor împrejurări obiective, proba nu mai poate fi administrată în cursul judecăţii.

Concluzionând, apreciem că se poate dispune asupra unor probe noi, în ceea ce priveşte utilitatea și relevanţa acestora, iar probele administrate în cursul urmăririi penale, dacă sunt contestate, fie de către inculpat, fie de către procuror, în cursul cercetării judecătoreşti, trebuie readministrate de către instanța de judecată, în condiţii de publicitate şi nemijlocire.

În afară de probele administrate în timpul urmăririi penale, este posibil ca în fața instanței de judecată să se administreze orice probă nouă, dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de legalitate şi de oportunitate.

În ceea ce priveşte audierea martorilor, experţilor, interpreţilor, procedura ascultării lor este similară procedurii ascultării părţilor; există însă aspecte specifice, după cum urmează: dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi [art. 381 alin. (2) NCPP].

Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar pentru justa soluţionare a cauzei. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei, întrebările respinse fiind consemnate în încheierea de şedinţă.

Dacă martorul posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută, poate să îl citească în instanţă, procurorul şi părţile având dreptul să îl examineze; instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.

În situația în care martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior, după ce martorul a

fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare [art. 381 alin. (6) NCPP]. Prevederile art. 381 alin. (6) NCPP sunt aplicabile, în lumina dispoziţiilor art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie, numai în cazul în care, în ciuda eforturilor rezonabile ale instanţei, martorii nu pot fi aduşi în faţa acesteia pentru a fi audiaţi27.

În ipoteza în care ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 30828 NCPP, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei [art. 381 alin. (7) NCPP].

Martorul, expertul, interpretul care absentează, fiind legal citat, poate fi adus cu mandat de aducere. Dacă este cazul, martorii pot fi audiaţi potrivit procedurii aplicabile persoanelor aflate în programul de protecţie a martorilor.

După ascultarea martorilor, instanţa poate dispune ca aceştia să rămână în sală până la terminarea actelor de cercetare judecătorească din şedinţa respectivă; de asemenea, se poate dispune retragerea martorilor din sala de şedinţă, în vederea reaudierii sau a confruntării lor. Instanţa, luând concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor, după audierea lor.

În anumite condiţii, se poate renunţa la probele propuse de către procuror, persoana vătămată şi părţi; instanța nu este obligată să ia act de renunțare, ci doar să o pună în discuția procurorului, persoanei vătămate și părților. Astfel, instanţa poate dispune ca proba să nu mai fie administrată, dacă apreciază că nu mai este necesar. Totodată, dispoziţia de renunţare la administrarea unei probe anterior admise are la bază constatarea inutilităţii sau imposibilității de administrare a probei. Dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă, aceasta este pusă în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei [art. 383 alin. (4) NCPP].

În cauzele în care există mijloace materiale de probă, instanţa dispune, din oficiu sau la cerere, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora. Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei.

În actuala reglementare, singurul incident procesual eventual în timpul cercetării judecătorești în reprezintă schimbarea încadrării juridice. Încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanțe între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al acesteia, sensul noțiunii deosebindu-se de „calificarea faptei”, care este făcută de către legiuitor29. Fiind învestită cu judecarea unei fapte (în sens

27 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5023/2007, în B.J. 2007, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.28 Potrivit dispozițiilor art. 308 NCPP: „(1) Atunci când există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a martorului. (2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază cererea întemeiată, stabileşte de îndată data şi locul audierii, dispunându-se citarea părţilor şi subiecţilor procesuali principali. (3) Participarea procurorului este obligatorie”.29 I. NEAGU, op. cit., p. 254.

material), instanța nu este legată de încadrarea juridică dată acesteia în actul de sesizare, fiind posibil ca, în urma actelor de cercetare judecătorească, să se constate că fapta ce face obiectul judecății trebuie să primească o altă încadrare juridică30.

Potrivit art. 386 alin. (1) NCPP, schimbarea încadrării juridice se dispune cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

– noua încadrare juridică va fi pusă în discuţia procurorului, a persoanei vătămate și a părţilor;

– inculpatului i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a solicita lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. Obligația instanței funcționează indiferent dacă noua încadrare este favorabilă ori defavorabilă inculpatului, însă doar pentru inculpat, nu și pentru celelalte părți sau persoana vătămată, în ciuda consecințelor pe care le-ar produce cu privire la situația acestora31.

Încălcarea dispoziţiilor art. 386 NCPP, prin omisiunea instanţei de a pune în discuţie noua încadrare juridică dată faptei, se sancţionează cu nulitatea relativă, în condiţiile art. 282 NCPP, numai atunci când prin omisiunea instanţei s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Astfel, apreciem actuale considerațiile32 potrivit cărora, în cazul în care schimbarea încadrării juridice s-a făcut din autorat în complicitate la infracţiune, formă de participaţie mai uşoară, iar inculpatul şi-a făcut toate apărările în raport cu calitatea sa de autor al faptei, noua încadrare juridică nu îi deschide noi căi de apărare şi, ca atare, încălcarea nu i-a putut cauza nicio vătămare, situaţie în care nepunerea în discuţie a schimbării încadrării nu atrage nulitatea actului33.

Schimbarea încadrării juridice de către prima instanţă, după încheierea dezbaterilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 386 NCPP, şi condamnarea inculpatului, ca urmare a schimbării încadrării juridice, pentru o infracțiune cu o încadrare juridică ce nu a format obiectul trimiterii în judecată, atrag desfiinţarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât dreptul inculpatului de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiilor aduse împotriva sa şi dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării – drepturi consacrate în art. 6 parag. 3 din Convenţie şi în jurisprudenţa C.E.D.O.34 – au fost încălcate, fiind incidente dispoziţiile art. 282 NCPP.

Cum exercitarea apărării presupune nu numai dezbateri judiciare contradictorii, ci și posibilitatea administrării de probe, momentul oportun pentru schimbarea încadrării este în timpul cercetării judecătorești35, ceea ce corespunde și sensului dispozițiilor art. 387 alin. (1) NCPP, care condiționează terminarea cercetării judecătorești de absența oricărei cereri noi, în condițiile în care schimbarea încadrării juridice este determinată de o cerere.

Dacă în urma deliberării instanța apreciază că s-ar impune schimbarea încadrării juridice, în vederea asigurării dreptului la apărare, se procedează la repunerea cauzei pe rol pentru

30 A. ZARAFIU, op. cit., p. 348.31 Ibidem.32 B. MICU, Drept procesual penal. Partea specială, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 95.33 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1778/2005, în B.J. 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 995-996.34 C.E.D.O., cauza Sadak şi alţii c. Turciei (nr. 1), Hotărârea din 17 iulie 2001; cauza Adrian Constantin c. României, Hotărârea din 12 aprilie 2011, www.echr.coe.int.35 A. ZARAFIU, op. cit., p. 348.

reluarea cercetării judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 395 alin. (1) NCPP.În urma schimbării încadrării juridice se pot produce modificări şi în ce priveşte

competenţa instanței, care operează în condițiile art. 49 alin. (1) NCPP.În situaţia în care instanţa dispune schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune pentru

care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, este obligată să cheme persoana vătămată pentru a o întreba dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă. Dacă persoana vătămată formulează plângere prealabilă, procesul continuă, în caz contrar, instanţa va dispune încetarea procesului penal.

Preşedintele declară cercetarea judecătorească terminată dacă procurorul şi părţile nu mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti, cererile formulate au fost respinse ori s-au efectuat completările cerute.

După încheierea cercetării judecătoreşti, se trece în etapa următoare, respectiv cea a dezbaterilor.

3.5. Dezbaterile

Dezbaterile reprezintă punctul culminant al procesului penal, constând în concluziile pe care le formulează oral procurorul şi părţile din proces, personal ori prin apărători, asupra existenţei sau inexistenţei faptei, săvârşirii acesteia de către inculpat şi răspunderii sale din punct de vedere penal şi civil.

La dezbateri participanţii vor lua cuvântul în următoarea ordine: procurorul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul. Părţile pot da cuvântul avocaţilor, ceea ce nu exclude însă dreptul părţilor de a lua cuvântul personal. Dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă, preşedintele completului are dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, existând, totodată, posibilitatea ca aceştia să aibă cuvântul și în replică.

Cu aspect de noutate, actuala reglementare prevede că durata concluziilor procurorului, ale părţilor, ale persoanei vătămate şi ale avocaţilor acestora poate fi limitată. Preşedintele completului poate hotărî că acestea trebuie să aibă o durată similară [art. 388 alin. (3) NCPP].

După ce se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor, direct sau prin avocaţi, instanţa dă ultimul cuvânt inculpatului. Așa cum am precizat anterior, în actuala reglementare, ultimul cuvânt al inculpatului nu mai are un caracter distinct, ci reprezintă o etapă în cadrul dezbaterilor. Aceasta rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 389 alin. (1) NCPP, potrivit cărora, „înainte de a închide dezbaterile, președintele dă ultimul cuvânt inculpatului personal”. Astfel, în cadrul dezbaterilor, inculpatului i se acordă cuvântul de două ori: o dată atunci când pune concluzii, el însuşi sau prin apărător, pe fondul cauzei, după partea responsabilă civilmente, potrivit dispozițiilor art. 388 alin. (1) NCPP, situație în care poate fi întrerupt sau se poate acorda cuvântul în replică celorlalte părţi, după care, doar inculpatului i se mai acordă ultimul cuvânt, fără a mai putea fi întrerupt.

Ultimul cuvânt al inculpatului este un moment în care instanța, în mod nemijlocit, poate percepe atitudinea procesuală a acestuia. Totodată, ultimul cuvânt al inculpatului este un moment foarte important, deoarece doar acesta, prin el însuși, are aptitudinea de a schimba,

spre exemplu, modalitatea de executare a pedepsei aplicate.Nerespectarea acestei dispoziţii nu atrage prin ea însăşi sancţiunea nulităţii absolute, ci

sancţiunea nulităţii relative, ceea ce înseamnă că vătămarea trebuie dovedită, iar aceasta să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului. Mai mult decât atât, nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare împrejurarea că nu a fost acordat ultimul cuvânt inculpatului lipsă la termenul de judecată la care au loc dezbaterile, în condițiile în care acesta este reprezentat de apărătorul său ales.

În ultimul cuvânt, inculpatul nu trebuie să reia din concluziile apărătorului său şi nici să se folosească de acesta ca un drept la replică, ci trebuie să facă o apreciere personală asupra activităţii judiciare.

În procedura acordării ultimului cuvânt este şi o reglementare expresă cu privire la imposibilitatea ca inculpatul să fie întrerupt în acest ultim cuvânt şi să i se adreseze întrebări. Pe de altă parte, dacă inculpatul are o poziţie nouă, este posibilă reluarea cercetării judecătoreşti.

Dezbaterile pot fi întrerupte doar pentru motive temeinice; întreruperea nu poate fi mai mare de 3 zile. De asemenea, instanța poate cere părților, după încheierea dezbaterilor să depună concluzii scrise. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă.

§4. Deliberarea și rezolvarea cauzei în primă instanță

4.1. Deliberarea

Prin declararea ca închise a dezbaterilor, ședința de judecată în primă instanță se întrerupe. Următoarea etapă a activității judiciare specifice judecății în primă instanță – deliberarea – nu se desfășoară în ședință publică, orală și contradictorie, ci în secret36.

Dispozițiile generale privind procedura deliberării, prevăzute în art. 391, art. 392 și art. 394 NCPP, analizate mai sus în subsecțiunea „Reglementări generale privind judecata”, §9. „Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârilor”, se aplică, în mod corespunzător, și pentru judecata în primă instanță.

Aceste dispoziții sunt particularizate și prin norme speciale, prevăzute de dispozițiile art. 393 și art. 395 NCPP. Astfel, după închiderea dezbaterilor, președintele completului de judecată anunță rămânerea cauzei în pronunțare, iar după deliberare ședința de judecată fie se va relua (într-o formă hibridă) cu pronunțarea hotărârii, fie se va relua, prin repunerea cauzei pe rol, în etapa cercetării judecătorești sau a dezbaterilor (în formă obișnuită)37.

Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept, potrivit dispozițiilor art. 393 NCPP, în următoarea ordine:

– existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului;– stabilirea pedepsei;– stabilirea măsurii educative ori a măsurii de siguranţă (dacă este cazul);

36 Idem, p. 353.37 A. ZARAFIU, op. cit., p. 353.

– deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale;– repararea pagubei produse prin infracţiune;– măsurile preventive şi asigurătorii;– cheltuielile judiciare;– orice alte probleme privind justa soluţionare a cauzei.Dacă pe parcursul deliberării instanţa consideră că o anumită împrejurare trebuie lămurită,

poate proceda diferit, după cum urmează: dispune reluarea cercetării judecătoreşti, repunând cauza pe rol; dispune reluarea dezbaterilor, dacă apreciază că lămurirea împrejurării care nu a fost clarificată se poate face în acest mod.

4.2. Rezolvarea acțiunii penale

Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz:a) condamnarea inculpatului; cu aspect de noutate, menționăm, așa cum am mai precizat

anterior, că soluţia de condamnare poate fi pronunţată de către instanţa de judecată doar atunci când constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat [art. 396 alin. (2) NCPP];

b) renunțarea la aplicarea pedepsei; se pronunță soluția renunțării la aplicarea pedepsei atunci când instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condiţiile prevăzute de art. 80-82 NCP cu privire la lipsa interesului public [art. 396 alin. (3) NCPP];

c) amânarea aplicării pedepsei; această soluție este un substituent pentru soluţia de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei prevăzută de reglementarea anterioară și se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 NCP [art. 396 alin. (4) NCPP];

d) achitarea inculpatului, atunci când se constată incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-d) NCPP [art. 396 alin. (5) NCPP];

e) încetarea procesului penal, atunci când se constată incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e)-j) NCPP [art. 396 alin. (6) NCPP].

Ultimele soluţii prevăzute de dispozițiile art. 396 alin. (10) NCPP sunt cea de condamnare a inculpatului sau cea de amânarea a aplicării pedepsei şi presupune scăderea limitelor pedepsei cu o treime, în cazul pedepsei închisorii, şi cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii, în ipoteza în care:

– judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2) NCPP, respectiv atunci când inculpatul a solicitat aplicarea procedurii de recunoaștere a învinuirii, iar instanța a admis cererea acestuia;

– cererea inculpatului privind aplicarea procedurii de recunoaștere a învinuirii a fost respinsă, iar instanța, în urma cercetării judecătorești, a reținut aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de acesta;

– cercetarea judecătorească s-a desfășurat ca urmare a necesității administrării altor probe în afara înscrisurilor, pentru stabilirea încadrării juridice sau după schimbarea încadrării

juridice a faptei, ca urmare a admiterii cererii de aplicare a procedurii de recunoaștere a învinuirii, iar instanța a reținut aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de acesta;

– judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2) NCPP, respectiv atunci când inculpatul a solicitat aplicarea procedurii de recunoaștere a învinuirii, instanța a admis cererea acestuia, însă la deliberare s-a constatat că, pentru soluţionarea acţiunii penale, se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor, s-a repus cauza pe rol şi s-a dispus efectuarea cercetării judecătoreşti, în final reținându-se aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de inculpat.

În cazul în care inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiunea fixată la luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune sau înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii.

Analiza soluțiilor prin care este rezolvată acțiunea civilă în procesul penal a fost realizată în cadrul părţii generale, capitolul al II-lea „Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal”, secțiunea a 2-a „Acțiunea civilă în procesul penal”, astfel încât ne vom limita doar la enumerarea acestora. Astfel, la rezolvarea acţiunii civile se pronunță una dintre următoarele soluţii:

a) instanţa admite acţiunea civilă în totalitate sau în parte; în acest caz, instanţa examinează, potrivit art. 249-254 NCPP38, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior;

b) instanţa respinge acţiunea civilă;c) instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă; în acest caz, măsurile asigurătorii se menţin.

Aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă, menționăm că dispoziţiile art. 397 NCPP fac trimitere la dispoziţiile art. 25 din același cod39, astfel că, în actuala reglementare, nu mai există dispoziţii separate în materia soluţiilor pronunțate pe latura civilă a cauzei.

Mai precizăm că instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 255 şi art. 256 NCPP40. Potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (4) NCPP, dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii şi restituirea lucrurilor sunt executorii.

În cazul în care este admisă acțiunea civilă, instanța dispune plata despăgubirilor acordate

38 Considerațiile teoretice în legătură cu măsurile asigurătorii au fost făcute în capitolul al V-lea „Măsurile preventive, măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare”, secțiunea a 2-a „Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii”, §1. „Măsurile asigurătorii” din partea generală a prezentei lucrări.39 Referitoare la „Rezolvarea acțiunii civile în procesul penal”.40 Considerațiile teoretice în legătură cu restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare au fost făcute în capitolul al V-lea „Măsurile preventive, măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare”, secțiunea a 2-a „Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii”, §2. „Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare” din partea generală a prezentei lucrări.

pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune (potrivit dispoziţiilor art. 217 NCPP) din cauţiunea fixată la luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauțiune sau înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii. Așa cum am arătat anterior, instanța este obligată să se pronunțe prin hotărâre și cu privire la măsurile preventive. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 399 alin. (1) NCPP, instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat, hotărârea fiind executorie și trebuind a fi comunicată administrației locului de deținere.

Instanţa va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă una dintre următoarele soluţii:

– renunțarea la aplicarea pedepsei;– amânarea aplicării pedepsei;– achitarea; – încetarea procesului penal; – o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; – o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării sub supraveghere; – amenda penală, care nu însoțește pedeapsa închisorii; – o măsură educativă.Și în acest caz instanța are obligația suplimentară de a trimite administrației locului de

deținere o copie de pe dispozitivul hotărârii în vederea punerii în libertate a inculpatului. Chiar dacă hotărârea pronunțată în primă instanță nu este definitivă, dispozițiile referitoare la măsurile preventive sunt executorii în caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Potrivit dispozițiilor art. 399 alin. (6) NCPP, inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere, căreia i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras.

În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a dispus plata din cauţiune a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubei, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

Instanţa dispune confiscarea cauţiunii, dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, dacă inculpatul și-a încălcat cu rea-credință obligațiile ce îi reveneau sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa şi nu s-a dispus plata din cauţiune a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubei, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

Având în vedere apariția în peisajul măsurilor preventive a arestului la domiciliu, legiuitorul actual, pentru a da posibilitatea instanței să se pronunțe și asupra deducerii

măsurilor preventive privative de libertate, a prevăzut în dispozițiile art. 399 alin. (9) NCPP că „durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă”.

Menționăm, totodată, că în actuala reglementare a fost remediată o deficiență existentă în Codul de procedură penală din 1968, aceea a inexistenței unei proceduri de dispunere asupra măsurilor preventive în perioada cuprinsă între pronunțarea hotărârii în primă instanță, cu consecința desesizării instanței și sesizarea instanței de control judiciar cu judecarea apelului, în sensul că, în acest caz, competența de luare, revocare sau înlocuire a măsurilor preventive, în condițiile legii, în acest interval de timp a fost atribuită instanței care a judecat cauza în fond41.

Prin hotărârea judecătorească în primă instanţă, în afară de soluţionarea laturii penale şi a laturii civile, instanţa trebuie să se pronunţe şi cu privire la cheltuielile judiciare, potrivit regulilor instituite de dispozițiile art. 272-276 NCPP, a căror analiză a fost realizată în partea generală a cărţii, capitolul al VI-lea „Acte procesuale și procedurale comune”, secțiunea a 3-a „Cheltuielile judiciare”.

§5. Pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârii în primă instanță

Pronunţarea sentinţei are loc imediat după deliberare. Rezultatul deliberării, consemnat într-o minută, având același conținut cu al dispozitivului, este adus la cunoștința părților, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 405 NCPP. Astfel, pronunțarea hotărârii se face în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier.

Practic, după deliberare, ședința de judecată se reia, dar într-o formă hibridă, în sensul că la această ședință părțile nu se citează, nu se efectuează alte acte de procedură și nu au loc dezbateri contradictorii42. Deși nu trebuie citate, părțile pot participa la pronunțare.

Jurisprudența Curții de la Strasbourg cu privire la cerința pronunțării în mod public a hotărârii, prevăzută în art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, a stabilit că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități, de exemplu, depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât aceasta să fie accesibilă publicului43.

Redactarea sentinţei se efectuează în cel mult 30 de zile de către unul dintre judecătorii care au alcătuit completul şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. Dispozitivul sentinței trebuie să fie conform cu minuta [art. 406 alin. (3) NCPP].

Dispozițiile generale privind redactarea hotărârilor judecătorești au fost analizate în cadrul prezentului capitol, secțiunea 1 „Dispoziții generale”, subsecțiunea a 2-a „Reglementări generale privind judecata”, §9. „Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârilor”.

Se vor comunica copii de pe minută: procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de

41 Expunerea de motive la Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, www.cdep.ro.42 A. ZARAFIU, op. cit., p. 357.43 C.E.D.O., cauza Băcanu și SC „R” SA c. României, Hotărârea din 3 martie 2009, apud A. ZARAFIU, op. cit., p. 357.

atac. În cazul în care inculpatul nu înţelege limba română, o copie a minutei hotărârii se comunică într-o limbă pe care o înţelege. După redactarea hotărârii, acestora li se comunică hotărârea în întregul său.

În cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probaţiune şi, după caz, organului sau autorităţii competente să verifice respectarea obligaţiilor dispuse de instanţă.

§6. Cuprinsul hotărârii

Potrivit dispozițiilor art. 401 NCPP, hotărârea prin care instanța penală soluționează fondul cauzei trebuie să cuprindă:

– partea introductivă;– expunerea;– dispozitivul.Partea introductivă cuprinde menţiunile prevăzute în art. 370 alin. (4) NCPP pentru

încheierea de şedinţă:a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;d) numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă în

proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;

e) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost încadrată fapta;

f) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;g) cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi de

ceilalţi participanţi la proces;h) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor;i) măsurile luate în cursul şedinţei.Dacă sentinţa s-a pronunţat în altă zi decât cea în care a avut loc judecata şi s-a redactat o

încheiere de şedinţă, partea introductivă se limitează la următoarele menţiuni: denumirea instanţei, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi grefierului, făcându-se mențiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de ședință.

În hotărârile instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului, iar atunci când inculpatul este militar, se menţionează şi gradul acestuia.

Expunerea hotărârii va cuprinde, potrivit dispozițiilor art. 403 alin. (1) NCPP: a) datele privind identitatea părţilor; b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului

unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare; c) motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca

temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză;

d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză.Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns

detaliat la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O.44, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate45.

În caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă.

Dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte încetarea procesului penal sau achitarea.

În cazul renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea şi se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Dispozitivul hotărârii (reproduce minuta) cuprinde:a) date privitoare la persoana inculpatului: nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii,

codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale;

b) soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se, în caz de condamnare, amânarea executării pedepsei sau renunțare la aplicarea pedepsei, denumirea acesteia şi textul

44 C.E.D.O., cauza Boldea c. României, Hotărârea din 15 februarie 2007, parag. 29; cauza Van den Hurk c. Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, parag. 61, www.echr.coe.int.45 Avizul nr. 11/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, p. 8.

de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, și cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16 NCPP46;

c) soluţia dată cu privire la soluționarea acțiunii civile;d) cele hotărâte de instanţă cu privire la deducerea duratei măsurii preventive privative de

libertate şi a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;e) cele hotărâte de instanţă cu privire la măsurile preventive;f) cele hotărâte de instanţă cu privire la măsurile asigurătorii;g) cele hotărâte de instanţă cu privire la măsurile de siguranţă;h) cele hotărâte de instanţă cu privire la cheltuielile judiciare;i) cele hotărâte de instanţă cu privire la restituirea lucrurilor;j) cele hotărâte de instanţă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare;k) cele hotărâte de instanţă cu privire la cauţiune;l) cele hotărâte de instanţă cu privire la rezolvarea oricărei alte probleme privind justa

soluţionare a cauzei;m) menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate

fi exercitat;n) indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată;o) indicarea faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală

aplicată. În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează şi

măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) NCP, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) NCP, după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care dintre cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate.

Când instanţa dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi îndrumarea minorului.

Când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 NCP, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) NCP, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale,

46 Art. 16 NCPP reglementează cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.

va decide în care dintre cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului.

Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 NCP, pe durata prevăzută în acelaşi articol.

Când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod a condamnatului, instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul hotărârii.

Secţiunea a 3-a. Apelul

Apelul este calea de atac ordinară exercitată în cadrul celui de-al doilea grad de jurisdicţie împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive, pronunţate în primă instanţă. Apelul este singura cale ordinară de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă prin care s-a rezolvat fondul cauzei; constituie o cale de atac ordinară, de fapt şi de drept, întrucât, odată exercitat, produce un efect devolutiv total, în sensul că provoacă un control integral atât în fapt, cât şi în drept numai cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces şi la persoana la care se referă, fiind, sub acest aspect, o nouă judecată în fond a cauzei.

Apelul este şi o cale de reformare a hotărârii. În cazul admiterii lui, hotărârea atacată este desfiinţată integral sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare în instanţa de apel.

§1. Hotărârile supuse apelului

Pot fi atacate cu apel: sentinţele (dacă legea nu prevede altfel) şi încheierile date în primă instanţă (calea de atac se poate exercita numai odată cu fondul; apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei).

§2. Titularii dreptului de apel

Procurorul, ca titular al dreptului de apel, poate declara apel în ce priveşte atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei; în latura penală, procurorul poate face apel împotriva oricărei hotărâri, indiferent dacă este de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal; în latura civilă, procurorul poate face apel chiar dacă acţiunea civilă nu este exercitată din oficiu şi indiferent dacă partea civilă a declarat sau nu apel în cauză.

Inculpatul, ca titular al dreptului de apel, poate ataca hotărârea primei instanţe sub aspectul ambelor sale laturi (penală şi civilă); împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal47; apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal, avocatul sau soţul inculpatului, pentru acesta.

Titulari ai dreptului de apel sunt şi persoana vătămată, care poate declara apel în ce priveşte latura penală, partea civilă, care poate declara apel atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă, şi partea responsabilă civilmente, care poate declara apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar în ceea ce priveşte latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; pentru aceste părţi pot face apel şi reprezentantul legal sau avocatul.

Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, ca titulari ai dreptului de apel, pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare, la indemnizaţiile cuvenite lor şi amenzile judiciare aplicate; aceste persoane nu sunt părţi în procesul penal, dar au calitatea de subiecţi procesuali şi, dacă drepturile lor au fost vătămate, pot ataca cu apel sentinţa sau încheierea pronunţată.

Apelul declarat de apărătorul inculpatului decedat este admisibil, întrucât, în acest caz, el exercită calea de atac în calitate de apărător, pentru inculpatul decedat, iar nu ca reprezentant al acestuia48. Apelul declarat de martor cu privire la soluţia de condamnare a inculpatului va fi respins ca inadmisibil49.

Persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau

47 I. NEAGU, op. cit., p. 240.

48 I.C.C.J, s. pen., dec. nr. 1257 din 27 februarie 2006, în B.J. 2006, p. 773.49 Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 139/A din 4 februarie 1998, în C.P.J.P. 1998, p. 395-396.

printr-un act al instanţei, ca titulare ale dreptului de apel: poate face apel orice persoană ale cărei drepturi legitime sunt vizate, în sens defavorabil, printr-o măsură sau printr-un act al instanţei (spre exemplu, prin hotărârea de condamnare, instanţa dispune măsura de siguranţă a confiscării speciale a unui bun, care este însă indicat în mod eronat; proprietarul bunului confiscat, fără a avea calitatea de parte în respectivul proces penal, are dreptul de a apela hotărârea, întrucât prin aceasta interesele sale legitime au fost vătămate).

§3. Termenul de apel şi repunerea în termenul de apel

A. Termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei.

Pentru martorul, expertul, interpretul şi apărătorul care formulează pretenţii cu privire la cheltuielile judiciare, indemnizaţiile ce li se cuvin şi amenzile aplicate, termenul de apel începe a curge îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra acestora şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza.

Pentru persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, termenul de apel este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.

B. Repunerea în termen reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu i se pot imputa este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel.

Instituţia repunerii în termen presupune îndeplinirea următoarelor trei condiţii: apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege, întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare (spre exemplu, pierderea facultăţilor mintale în perioada în care urma a fi declarat apelul, o inundaţie, un incendiu sau o altă calamitate, un accident etc.), cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare.

Instanţa de apel sesizată cu cererea de repunere în termen, apreciind asupra temeiniciei acesteia, poate suspenda executarea hotărârii atacate încă înainte de soluţionarea cererii. Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de apel admite cererea de repunere în termen.

Instituţia repunerii în termen nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.

Dacă apreciază îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru repunerea în termen, instanţa de apel admite cererea şi, considerând că este valabil, procedează la judecarea apelului,

hotărârea atacată pierzându-şi caracterul definitiv50.

Declararea apelului de către inculpat, cetăţean străin, după expirarea termenului prevăzut de lege, cu motivarea că nu cunoaşte limba română şi nu a ştiut că există cale de atac împotriva hotărârii, nu justifică repunerea în termenul de apel, de vreme ce la judecată a fost asistat de apărător şi de interpret51.

Având în vedere că, în actuala reglementare, majoritatea covârşitoare a termenelor pentru exercitarea căilor de atac curg de la momentul când hotărârea a fost comunicată titularului respectivei căi de atac (este şi cazul termenului de apel), instituţia apelului peste termen nu îşi mai găseşte locul şi rolul. În vechea reglementare, apelul peste termen presupunea, ca situaţie premisă, lipsa titularului de la toate termenele de judecată şi de la pronunţare. Având în vedere că, în prezent, termenul de apel începe să curgă de la comunicarea hotărârii, este lesne de înţeles opţiunea legiuitorului de a elimina din reglementare instituţia apelului peste termen.

§4. Declararea şi motivarea apelului. Renunţarea la apel. Retragerea apelului

A. Declararea şi motivarea apelului. Apelul se poate declara doar printr-o cerere scrisă, care trebuie să cuprindă: numărul dosarului în care a fost pronunţată, data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate, denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau locuinţa declarantului, precum şi semnătura acestuia.

Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de către un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat. Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată în apel cu procedura legal îndeplinită.

Cererea de apel se poate depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă [art. 413 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau la administraţia locului de deţinere (pentru persoanele aflate în stare de deţinere, caz în care procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre este atacată).

Apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.

B. Renunţarea la apel reprezintă declaraţia prin care părţile sau persoana vătămată îndreptăţite să facă apel arată, în mod explicit, că nu înţeleg să se folosească de acest drept.

Facultatea de a renunţa în mod expres la apel este recunoscută părţilor din proces şi persoanei vătămate. Se poate renunţa la apel în următoarele condiţii: voinţa de a renunţa la apel să se exprime în intervalul cuprins între data pronunţării sentinţei şi data expirării termenului de apel, iar renunţarea trebuie făcută expres, adică în termeni neechivoci sau

50 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5902/2004, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 152.51 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 858 din 19 februarie 2003, www.scj.ro.

nelegaţi de îndeplinirea anumitor condiţii.

Asupra renunţării se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului. Această posibilitate este limitată la apelul care priveşte latura penală a cauzei, fiind exclusă atunci când apelul vizează latura civilă a procesului. Declaraţia de revenire asupra renunţării la apel trebuie făcută înăuntrul termenului de declarare a apelului [art. 414 alin. (2) din Codul de procedură penală].

Renunţarea la apel, cât şi revenirea asupra renunţării se pot face personal sau prin mandatar special.

În cazul renunţării la apel, momentul la care hotărârea rămâne definitivă pe latura civilă este cel al renunţării, iar pentru latura penală este cel al expirării termenului în care poate fi declarat.

C. Retragerea apelului. Apelul declarat poate fi retras de către persoana vătămată, de oricare dintre părţile apelante şi de către procurorul ierarhic superior, pentru apelul declarat de procuror. Apelul poate fi retras oricând după declarare până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel. Retragerea apelului are drept consecinţă trecerea sentinţei atacate în puterea lucrului judecat.

Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere.

Reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă (fiind un act de dispoziţie, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare).

Potrivit art. 415 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.

Spre deosebire de renunţarea la apel, care poate fi exercitată numai de părţi şi de persoana vătămată, declaraţia de retragere a apelului poate fi făcută şi de procuror, însă această posibilitate este oferită de lege doar procurorului de la parchetul ierarhic superior. Conform dispoziţiilor art. 415 alin. final din Codul de procedură penală, apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat.

§5. Efectele apelului

5.1. Efectul suspensiv

În cursul termenului de declarare şi, după aceea, în cursul judecăţii căii de atac, hotărârea este împiedicată să rămână definitivă şi executarea ei este suspendată. Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel (art. 416 din Codul de procedură penală).

Efectul suspensiv al apelului poate fi total (când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe în întregime) sau parţial (când apelantul critică numai soluţia laturii penale sau soluţia laturii civile ori alte dispoziţii cuprinse în hotărârea primei instanţe).

În cazul repunerii în termen, suspendarea executării hotărârii atacate nu operează ope legis, aceasta rămânând la aprecierea instanţei de apel [art. 411 alin. (3) din Codul de procedură penală].

5.2. Efectul devolutiv

Efectul devolutiv al apelului constă în transmiterea de la prima instanţă la instanţa de apel a aspectelor supuse judecăţii primei instanţe.

Devoluţiunea poate fi: integrală (instanţa de apel capătă dreptul să reexamineze toate aspectele de fapt şi de drept care au format obiectul judecăţii în primă instanţă) sau parţială (instanţa de apel dobândeşte dreptul să reexamineze numai unele dintre aspectele de fapt şi de drept ce au constituit obiectul judecăţii instanţei de prim grad).

Efectul devolutiv este limitat în funcţie de persoana care a declarat apelul, persoana la care se referă declaraţia de apel şi calitatea pe care apelantul o are în proces.

a) Limitele efectului devolutiv în raport cu persoana care a declarat apelul. În principiu, apelul nu profită decât aceluia sau acelora care l-au declarat. Apelul declarat de oricare dintre părţi devoluează cauza numai cu privire la interesele legitime proprii.

Apelul declarat de martori, experţi, interpreţi şi apărători sau persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei devoluează cauza numai cu privire la interesele proprii ale fiecăruia. Apelul necircumstanţiat al procurorului produce efect devolutiv în ce priveşte toate faptele ce au constituit obiectul judecăţii la prima instanţă şi toate persoanele care au fost părţi în proces, atât în favoarea, cât şi în defavoarea lor.

Apelul procurorului îşi păstrează caracterul integral şi în situaţia în care, după expirarea termenului de apel, acesta şi-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane.

b) Limitele efectului devolutiv în raport cu persoanele la care se referă declaraţia de apel. Instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de apel.

Aşadar, în cazul apelului declarat de inculpat, prin efectul devolutiv nu se pot produce consecinţe asupra celorlalţi inculpaţi, examinarea cauzei în privinţa lor se poate produce doar ca urmare a efectului extensiv, cu îndeplinirea dispoziţiilor prevăzute de lege.

În cazul în care declaraţia de apel nu indică faptele şi persoanele cu privire la care hotărârea primei instanţe este considerată eronată, apelul trebuie privit că se referă fără rezerve la acea hotărâre.

c) Limitele efectului devolutiv în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. Procurorul şi părţile în proces, prin apelul lor, pot devolua fondul cauzei, precum şi măsurile procesuale adiacente fondului.

Apelul procurorului şi apelul inculpatului determină o devoluţiune ex integro, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile. Apelul persoanei vătămate devoluează cauza numai în ce priveşte latura penală.

Apelul declarat de partea civilă determină o devoluţiune atât sub aspectul laturii civile, cât şi sub aspectul laturii penale a cauzei, iar cel declarat de partea responsabilă civilmente în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care aceasta a influenţat soluţia în latura civilă.

Martorul, expertul, interpretul şi avocatul, cu privire la cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite ori amenzile aplicate, precum şi orice altă persoană vătămată în legătură cu alte chestiuni auxiliare nu pot devolua prin apel decât chestiuni auxiliare asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă.

5.3. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel (non reformatio in peius)

Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel [art. 418 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia [art. 418 alin. (2) din Codul de procedură penală].

Pentru ca efectul neagravării situaţiei în propria cale de atac să opereze, este necesar fie ca apelul părţii52 ori al unor părţi care formează un grup cu aceeaşi poziţie procesuală să fie singur introdus, fie ca apelul părţii să fi fost singurul admis.

Reprezintă agravări ale situaţiei inculpatului în propria cale de atac53, spre exemplu,

52 I. CHIŞ, I.I. DOLTU, Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac. Condiţii de aplicabilitate a acestui principiu. Situaţie neclară cu privire la reţinerea stării de recidivă, notă la decizia penală nr. 282/2003 a Curţii de Apel Cluj, în Dreptul nr. 8/2004, p. 54; GH. JOSAN, Probleme de drept procesual penal rezolvate în semestrul I al anului 2004 de Curtea de Apel Suceava, în Dreptul nr. 12/2004, p. 246-250.

aplicarea unei pedepse mai grele decât cea stabilită prin hotărârea primei instanţe, reţinerea unui concurs de infracţiuni faţă de o infracţiune continuată, înlăturarea unor circumstanţe atenuante reţinute prin hotărârea atacată, reţinerea stării de recidivă care în mod greşit nu fusese reţinută de prima instanţă etc.

Hotărârea instanţei de apel care, soluţionând apelul inculpatului, a redus pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului pentru săvârşirea a două infracţiuni concurente, dar a reţinut săvârşirea uneia dintre infracţiunile concurente în forma continuată, era supusă, în condiţiile vechii reglementări, casării, întrucât reţinerea prevederilor articolelor referitoare la infracţiunea continuată este de natură să agraveze situaţia inculpatului54. Având în vedere că, în prezent, apelul este singura cale de atac ordinară şi că, din analiza cazurilor în care pot fi exercitate căi extraordinare de atac, se constată că nu există niciun remediu pentru situaţia descrisă mai înainte, putem afirma că actuala reglementare face imposibilă îndreptarea unei erori a instanţei de apel de natura celei prezentate.

În lipsa apelului declarat în defavoarea inculpatului de către procuror sau de alte părţi care pot face apel în ce priveşte latura penală, în cursul judecării apelului declarat numai de inculpat, instanţa nu poate dispune arestarea sa preventivă, deoarece ar încălca dispoziţiile art. 418 alin. (1) din Codul de procedură penală, creându-i o situaţie mai grea în propriul apel55.

Dispoziţiile art. 418 din Codul de procedură penală sunt incidente şi în cazul desfiinţării cu trimitere spre rejudecare, instanţa care a primit cauza nu poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea stabilită în hotărârea desfiinţată ca urmare a admiterii apelului inculpatului.

5.4. Efectul extensiv

Din analiza dispoziţiilor legale care reglementează acest efect al apelului rezultă că el reprezintă acel remediu procesual pentru înlăturarea erorilor săvârşite în înfăptuirea justiţiei, constând în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac faţă de părţile în privinţa cărora hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neatacare. Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea o situaţie mai grea (art. 419 din Codul de procedură penală).

Pentru ca extinderea apelului să poată opera, este necesară existenţa unui apel declarat în mod legal. Dacă a fost declarat după expirarea termenului legal, de către o persoană fără calitate sau împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel, apelul nu constituie un act de sesizare a instanţei superioare şi, pe cale de consecinţă, nu poate conduce nici la examinarea

53 I. IONESCU, Neagravarea situaţiei în propria cale de atac. Implicaţii, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 89-90.

54 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6658 din 25 noiembrie 2005, www.scj.ro.55 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5217 din 15 septembrie 2005, www.scj.ro.

cauzei prin extindere cu privire la părţile care nu au atacat hotărârea.

Efectul extensiv operează numai faţă de părţile care au aceeaşi calitate în proces şi un interes comun cu apelantul, aparţinând aceluiaşi grup procesual. De exemplu, apelul inculpatului poate fi extins numai asupra altui inculpat (indiferent de calitatea în care a participat la săvârşirea infracţiunii) sau asupra părţii responsabile civilmente.

Extinzând apelul cu privire la subiecţii procesuali care nu au atacat hotărârea sau la care apelul nu se referă şi modificând soluţia dată anterior cu privire la aceştia, instanţa de apel nu le poate crea o situaţie mai grea.

§6. Judecarea apelului

Obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii primei instanţe pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Instanţa de apel are obligaţia să efectueze un control judiciar asupra hotărârii atacate cu privire la toate aspectele de fond (de fapt şi de drept) şi adiacente.

Reprezintă aspecte de fapt asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă şi care, prin efectul devolutiv al apelului, se transmit spre examinare instanţei de apel: existenţa sau inexistenţa faptei ce constituie obiectul judecăţii şi săvârşirea ei de către inculpat, existenţa sau inexistenţa datelor, împrejurărilor ori situaţiilor invocate ca circumstanţe atenuante sau agravante ori drept cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a răspunderii penale, gradul şi modalităţile de participare a coinculpaţilor la săvârşirea infracţiunii etc.

Instanţa de apel analizează aspecte de drept substanţial (încadrarea juridică a faptei, dispoziţiile legale referitoare la participaţia penală, dispoziţiile legale referitoare la formele de săvârşire a infracţiunii etc.) şi aspecte de drept procesual (verificarea modului în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea procesului penal pe întregul parcurs al acestuia).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune56.

Părţile care participă la judecata în apel sunt: apelantul (persoana care a declarat apel) şi intimatul (partea sau subiectul procesual principal la care se referă apelul declarat).

56 C.E.D.O., cauza Constantinescu c. României, Hotărârea din 27 iunie 2000, www.legalis.ro.

La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care nu există dispoziţii contrare.

Măsurile premergătoare judecăţii sunt activităţile care vizează aducerea dosarului în stare de judecată, precum fixarea termenului de judecată, citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi prezenţa acestora la judecarea apelului, asigurarea prezenţei inculpatului aflat în stare de deţinere, asigurarea dreptului de apărare, desemnarea completului de judecată, alte măsuri premergătoare.

Desfăşurarea judecăţii. Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de apel; în vederea soluţionării apelului, instanţa poate să dea o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei şi poate să administreze orice noi probe pe care le consideră necesare [art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală].

Judecarea apelului se poate face pe baza probelor administrate la prima instanţă, pe baza unor probe noi administrate în faţa instanţei de apel sau pe baza unor probe obţinute în cadrul cercetării judecătoreşti în apel. Instanţa de apel procedează la audierea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.

Preşedintele completului dă cuvântul apelantului, intimatului, procurorului (dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta). Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor. Ultimul cuvânt îl are întotdeauna inculpatul, indiferent de calitatea de apelant sau de intimat pe care o are în apel.

În ipoteza desfăşurării unei cercetări judecătoreşti în apel57, se va respecta ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească în primă instanţă (începerea cercetării judecătoreşti; ascultarea inculpatului; ascultarea coinculpaţilor; ascultarea celorlalte părţi; ascultarea martorilor, expertului sau interpreţilor).

Cercetarea judecătorească poate fi redusă numai la unele sau chiar numai la unul dintre actele prezentate mai sus.

Instanţa de apel nu este obligată să efectueze toate actele de cercetare, ci numai acele acte care, în raport cu stadiul probaţiunii, apar necesare pentru completarea materialului probator indispensabil soluţionării corecte a cauzei.

Instanţa de apel poate dispune, din oficiu sau la cerere, dacă consideră necesar, aducerea şi prezentarea în şedinţa de judecată a mijloacelor materiale de probă. Preşedintele completului de judecată al instanţei de apel întreabă procurorul şi părţile dacă mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti. Dacă nu s-au formulat cereri, dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat completările cerute,

57 A.ŞT. TULBURE, Noua legislaţie procesual penală în viziune europeană, în R.D.P. nr. 1/2004, p. 117-125.

preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească.

Instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de apel invocate.

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care se semnează de toţi membrii completului de judecată.

Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică [art. 420 alin. (12) din Codul de procedură penală].

§7. Soluţionarea apelului

După judecarea apelului, instanţa de apel poate adopta două soluţii: respingerea apelului şi menţinerea hotărârii atacate şi admiterea apelului.

7.1. Respingerea apelului

Instanţa respinge apelul dacă acesta este tardiv, inadmisibil ori nefondat.

Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după expirarea termenului legal şi nu există temeiuri pentru repunerea în termen .

În situaţia în care pe cererea de apel a părţii nu s-a făcut menţiunea datei la care a fost primită la instanţa a cărei hotărâre se atacă, apelul nu poate fi respins ca tardiv fără o verificare temeinică a împrejurărilor în care s-a primit cererea şi fără a se stabili cu certitudine, pe baza acestora, că cererea a fost primită după expirarea termenului58.

În cazul apelului respins ca tardiv, momentul la care hotărârea primei instanţe rămâne definitivă este cel al expirării termenului de apel [art. 551 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală].

Apelul se respinge ca inadmisibil în următoarele situaţii: când a fost declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, când a fost declarat de o persoană care nu are drept să facă apel sau de o persoană care a depăşit limitele în care putea ataca hotărârea, când a fost declarat de o persoană care nu are interes personal.

58 I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2003 din 17 aprilie 2003, www.scj.ro.

Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanţa de apel constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică.

Respingerea apelului are întotdeauna ca efect menţinerea hotărârii atacate.

7.2. Admiterea apelului

Instanţa de apel pronunţă această soluţie atunci când constată că hotărârea atacată este fie nelegală, din cauza unei greşite aplicări a normelor de drept penal, material sau procesual, fie netemeinică, din cauza unei greşite stabiliri a situaţiei de fapt. Admiterea apelului implică întotdeauna desfiinţarea totală sau parţială a hotărârii atacate şi pronunţarea unei noi hotărâri.

Admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe sunt însoţite întotdeauna de una dintre următoarele soluţii subsecvente:

a) pronunţarea unei noi hotărâri de către însăşi instanţa de apel – aceasta, apreciind că prima instanţă a dat o soluţie netemeinică sau nelegală în fond, desfiinţează hotărârea atacată şi o reformează prin admiterea apelului, procedând la o nouă judecată în fond, potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile;

b) dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată, când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate, când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi care, fiind legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare şi când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă;

c) dispunerea rejudecării de către instanţa competentă, când hotărârea apelată este desfiinţată ca urmare a constatării necompetenţei materiale sau personale a primei instanţe.

Cu ocazia deliberării, instanţa de apel se va pronunţa, atunci când este cazul, şi asupra unor chestiuni complementare: repararea pagubei, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, computarea reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu ori internării medicale sau orice alte probleme de care depinde soluţionarea completă a apelului (art. 422 din Codul de procedură penală).

§8. Hotărârea instanţei de apel

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte decizie. Structura

deciziei este similară celei a sentinţei: parte introductivă (aşa-numita practica), expunere (considerente, expozitiv), dispozitiv.

Partea introductivă a deciziei trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în art. 402 din Codul de procedură penală, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art. 421 din Codul de procedură penală.

Dispozitivul deciziei trebuie să cuprindă soluţia dată cu privire la apel, data pronunţării, precum şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.

Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei.

În cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă. Când instanţa de apel a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept.

Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere.

Hotărârea instanţei de apel este definitivă. Ea mai poate fi atacată printr-o cale extraordinară de atac, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii.

§9. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii atacate cu apel

Actul de sesizare subsidiar al instanţei căreia îi revine obligaţia de a rejudeca pricina este decizia instanţei de apel. Judecata se desfăşoară potrivit dispoziţiilor aplicabile la soluţionarea cauzelor în primă instanţă. Rejudecarea nu presupune o nouă desfăşurare de la început a întregii activităţi procesuale ce se îndeplineşte de prima instanţă, ci, de cele mai multe ori, doar efectuarea unora dintre actele ce se subsumează acestei activităţi. Rejudecarea cauzei se caracterizează prin existenţa unor limitări de natură procesuală şi substanţială.

Limitele procesuale se referă la următoarea ipoteză: chiar şi atunci când hotărârea atacată este desfiinţată în întregime, rejudecarea poate fi reluată numai dintr-un anumit moment al desfăşurării activităţii procesuale, marcat prin indicarea, în decizia instanţei de apel, a ultimului act procedural rămas valabil; ceea ce se desfiinţează în întregime prin hotărârea instanţei de apel este hotărârea apelată, iar nu întregul material procesual.

Limitele substanţiale vizează faptul că hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la

unele fapte sau persoane şi numai cu privire la latura penală sau cea civilă.

Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze deciziei instanţei de apel, adică să procedeze în concordanţă cu temeiurile de fapt şi de drept care au dus la admiterea apelului. Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă în primul ciclu procesual.

Atunci când hotărârea a fost desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.

Decizia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare a instanţei de apel devine act subsidiar de sesizare pentru instanţa de rejudecare. În acest caz, instanţa de rejudecare va fi învestită prin următoarele acte de sesizare: rechizitoriul procurorului sau acordul de recunoaştere a vinovăţiei (actul principal de sesizare) şi încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii, respectiv decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare (actele subsidiare de sesizare).