Cap. I. Consideraţii generale asupra aparatului excretor.

Funcţia renală constă din două etape: 1. o filtrare primară fără elemente de resturi celulare, cu o urină diluată, 2. o filtrare secundară când se va resorbi înapoi din urina primară o parte din lichidul eliminat împreună cu glucide, aminoacizi şi electroliţi rezultând o urină mai concentrată. Numai această urină finală va fi eliminată prin uretere din organism.

I.1. Alcătuirea aparatului aexcretor.

Aparatul excretor este alcatuit din rinichi şi căi urinare intrarenale ( calice mici, calice mari, pelvis renal) bazinet şi căi extrarenale ( uretre, vezica urinară, uretră). Rinichii au ca funcţie principală menţinerea homeostazei lichidului extracelular (plasma şi lchide interstiţiale ). Aceasta se realizează prin formarea urinii, care este o pasmă filtrată ( deproteinizată ). În procesul formării urinii, rinichii reglează: - volumul plasmei sangvine ( în consecinţă, a presiunii sangvine ); - concentraţia deşeurilor din sănge; - Ph-ul plasmei.

Aparatul excretor.

1. Rinichii.

Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte si de alta a coloanei vertebrale lombare, în lojile renale. Rinichiul drept este situat putin mai jos decât cel stăng, datorită mărimii spaţiului ocupat de ficat. Fiecare rinichi prezintă un inveliş alcătuit din trei straturi: intern fibros ( capsula renală ), mijlociu alcătuit din ţesut adipos ( capsula adipoasă ), si extern, care suspendă rinichiul de peritoneu şi de peretele abdominal ( fascia renală )

2. Capsula renală.

Capsula renală se prezintă sub forma unui înveliş fibro-elastic, care acoperă toată suprafaţa rinichiului şi care aderă la parenchimul subdiacent. Capsula renală este învelită la toate speciile, de o capsula adipoasă, mai abundentă la nivelul hilului.

3. Nefronul.

Nefronul reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului. În alcătuirea unui nefron intră două părţi: corpusculul renal şi un sistem tubular. Corpusculul renal e format din capsula Bowman şi glomerulul renal.

4. Capsula Bowmann.

Capsula Bowman reprezintă porţiunea iniţială a nefronului. Ea este situată în corticală şi are forma unei cupe cu pereţii dubli. În adâncimea cupei se află glomerulul renal care este un ghem format din circa 50 de capilare, la care soseşte o arteriolă aferentă şi de la care pleacă o arteriolă eferentă. În continuarea capsulei se află tubul contort proximal, care este un tub încolăcit, situat în corticală. El se continuă cu ansa Henle, formată dintr-un braţ descendent care trece în medulară, de unde pleacă un braţ ascendent ce se reîntoarce în corticală. Braţul descendent are calibrul mai mic decât cel ascendent care, ajuns în corticală, se continuă cu tubul contort distal, acesta are o porţiune rectilinie şi una contortă. Limita dintre cele două porţiuni este marcată de prezenţa unei structuri de tip particular numită macula densă, care face parte din complexul juxtaglomerular.

5. Complexul juxtaglomerular.

Porţiunea iniţială a tubului distal, imediat după capătul segmentului îngroşat al porţiunii ascendente a ansei Henle, trece în unghiul dintre arteriolele aferentă şi eferentă, învecinându-se cu cele două arteriole. Mai mult, celulele epiteliale ale tubilor care vin în contact cu arteriolele sunt mult mai dense decât celelalte celule tubulare şi sunt denumite macula densă. Celulele maculei densă secretă anumite substanţe în arteriole. Celulele musculare netede din peretele arteriolei aferente şi eferente sunt mai dilatate şi, unde vin în contact cu macula densa, conţin granule. Aceste celule sunt numite celule juxtaglomerulare, iar granulele sunt alcătuite în special din renină inactivă. Întregul complex format de macula densa şi celulele juxtaglomerulare se numeşte complex juxtaglomerular. Mai mulţi tubi contorţi distali se varsă într-un tub colector. Tubii colectori străbat piramidele Malpighi şi la vârful acestora, se deschid în calicele mici.

6. Vascularizaţia rinichilor.

Sângele arterial ajunge în rinichi prin artera renala ( ramură a aortei abdominale ) care o dată pătrunsă în rinichi prin hilul renal, se împarte în artere interlombare care trec printer piramidele renale ( prin septurile renale ). Arterele interlombare se ramifica în artere arcuate la nivelul zonei de graniţă dintre zona corticală şi cea medulară. Din arterele arcuate se desprind numeroase artere interlombare, care irigă cortexul renal, şi împart în arteriole eferente. Fiecare arteriolă eferentă pătrunde într-un glomerul (reţea de capilare unde se produce filtrul sângelui care pătrunde în tubulii nefronului ). Săngele care rămâne în glomerul este colectat de arteola eferentă, care drenează săngele în capilarele peritubuloase( reţea capilară, care înconjoară tubulii nefronului ). Această dispunere a vaselor de sânge, în care o reţea capilară este drenată de o arteoriolă eferentă ( în locul unei venule ) este unică. Sângele din capilarele peritubulare sete colectat de vene dispuse în paralel cu arterele. De la nefroni, sângele trece în venele interlombare, apoi în cele arcuate şi interlombare. Acestea din urmă părăsesc rinichiul prin hil sub forma venei renale, care se varsa în vena cavă inferioară.

7. Căile urinare

Sunt alcatuite din calice renale, basinet, uretre, vezica urinara şi uretră. Calicele renale reprezintă porţiunea iniţiala a căilor renale. Ele sunt de două feluri: mici si mari. Calicele renale mici sunt formaţiuni cu aspect de cupă care se afla în jurul deschiderii fiecărei papile renale. Calicele renale mari rezultădin confluarea calicelor renale mici. Bazinetul sau pelvisul renal este un organ cavitar de formă aproximativ triunghiulara care rezultă din confluarea calicelor renale mari. Ele se continuă cu ureterul. Ureterul este un organ tubular lung de 25-30cm. Acesta face legatura între basinet şi vezica urinară, în care se deschide. Pătrunderea ureterului în vezica urinară este oblica pe o distanţă de 1-2cm, acesta formănd peretele vezicii un unghi ascutit. Această particuraritate a deschiderii ureterului în vezica urinară explică de ce în timpul contracţiei vezicii urina nu este împinsă înapoi în ureter ( capătul ureterului din peretele vezicii este comprimat şi orificiul lui se închide ). Vezica urinară este un organ cavitar asezat în micul bazin, în loja vezicală, fixată aici printr-un ligament peritoneal şi prin continuitatea cu uretra şi uretrele. Forma sa este variabilă în funcţie de urină care de găseşte în interiorul ei şi are o capacitate de 250-300ml. Imeidiat sub vezica urinară, într-un spaţiu numit loja prostatică, este aşezată o glandă anexă a conductelor excretoare ce portă numele de prostată. Uretra este un organ musculomembranos care diferă în raportcu sexul. La bărbat uretra este un canal musculomembranos lung de 15-20cm, un traiect şi calibru neuniforme. Ea începe de la fundul vezicii urinare şi se termină la capatul penisului printr-un orificiu numit meatul uretral. Uretra masculină are rol atât în eliminarea urinei, cât şi a lichidului spermatic. La femei uretra este un canal musculomembranos lung de 4-5cm, care începe de la fundul vezicii urinare şi se termină în vestibulul vaginului. Ea are un calibru mai mare dacât uretra masculină. Rolul si fiziologic se rezumă în exclusuvitatea la eliminarea urinei din vezica urinară

I. 2. Fiziologia aparatului excretor.

Rolul fiziologic principal al aparatului excretor este menţinerea constantă a compoziţiei chimice şi a proprietaţilor fizice ale mediului intern ( sânge, lichid interstiţial, mediul intercellular ). Prin rolul lor de a elabora şi elimina urina, aparatul renal menţine constantă cantitatea de apă , concentraţia diferiţilor anioni si cotioni, presiunea osmotică a plasmei. De asemenea, el are un rol hotărâtor în păstratea echilibrului acidobazic al organismului. Dacă funcţiile aparatului excretor sunt tulburate, substanţele care se elimină din organism se acumulează în sânge, în lichidul interstiţial şi în cellule în concentraţii incompatibile cu viaţa. Prin urmare, buna funcţionare a acestuia menţine în limite fiziologice concentraţia tuturor substanţelor care se elimină în mod normal prin urină, cum sunt: urea, creatinina, acidul uric, sulfaţii, fosfaţii, şi mulţi alţi produşi ai metabolismului intermediar. Tot prin urină se elimină şi unele substanţe introduce în organism, ca de exemplu, medicamentele.

I. 3. Propietăţile fizice şi chimice ale urinei.

Primul produs biologic care s-a analizat în vederea punerii unui diagnostic a fost urina. Înca de acum 3000 de ani, medicii din antichitate ştiau să examineze urina şi pe baza caracterelor sale fizice (cantitate, culoare, limpezime, sânge, cheaguri, spumă, sediment ). stabileau diagnosticul şi chiar prognosticul bolilor. În evul mediu au apărut uroscopiştii sau prorocitorii de urină care puneau diagnosticul tuturor bolilor numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopiştii aveau şi ajutoare, "curieri de urina" care transportau urina de la bolnavi în "laboratorul" uroscopiştilor. Urina este produsă de rinichi atât prin filtrarea sângelui (urina primară) cât şi prin reţinerea (reabsorbţia) din urina primară numai a acelor substanţe care mai pot fi necesare corpului (apa, zahăr, minerale, etc.). Culoarea urinei normale este gălbuie sau rosiatică. Ea este mai închisă la culoare când este foarte concentrată sau după consumul unor medicamente ( piramidon, antinevralgice, tetraciclină, albastu de metilen, stc. ). În bolile însoţite de eliminarea sângelui în urină ( hematurie ), urina are o culoare rosie murdară. Iar în bolile de ficat cu icter, bila trecând în sânge se elimină prin urină producând o culoare brună-negricioasă ( ca berea

neagră ). Şi o serie de alimente ca: sfecla, varza roşie, bomboanele colorate, etc. pot să modifice culoarea normală a urinei. Mirosul urinei este specific. În infecţiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul este caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate care se elimină prin urină pot să-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor de diabet poate mirosi a acetonă, iar a alcoolicilor a alcool. Transparenţa este caracteristică urinei proaspete; dupa cateva ore de la urinare se poate tulbura, mai ales dacă este ţinută la rece. Acest lucru se datorează precipitării (solidificării) sărurilor minerale care se găsesc în mod normal dizolvate in urină şi nu constituie simptomul vreunei boli aşa cum cred unele persoane. Dar dacă urina proaspătă, caldă este tulbure atunci poate fi vorba de o infecţie (puroi şi mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte mare de produse bogate in calciu ( lapte, branză ) ori de carne. În cazul unei urini cu sânge ( hematurie ), se pot vedea plutind cheaguri cu sânge. Pentru a putea aprecia dacă urina este clară sau tulbure trebuie să fie examinată intr-o sticlă sau eprubetă necolorată. Cantitatea de urină în 24 de ore la un adult variaza de la 1-1,5 litri. În sezonul cald, după febră, după vărsături, diaree dupa transpiraţii intense (deshidratare), după fumat sau consum redus de lichide, cantitatea de urină este mai mică. Densitatea ( greutatea specifică ) urinei este mai mare daât a apei (care este de 1000) şi se determină cu urodensimetrul. Cănd se consumă mai multe lichide, deci in cazurile în care creşte cantitatea de urină, se produce in general o scădere a densitaţi urinare şi invers, când urina din 24 de ore este in cantitate mai mică şi mai concentrată, atunci densitatea urinară este mai crescută. Numai în diabetul zaharat, în ciuda unei cantitaţi mari de urină, densitatea urinei nu scade, ci creşte datorită zaharului dizolvat în urină. O densitate urinară se consideră anormală atunci cănd examenele repetate arată cifra sub 1012. Această situaţie arată că rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urină mai concentrată. Creşterea densitaţtii urinare peste cifra 1030 indică fie o deshidratare a organismului, fie un diabet zaharat. PH-ul urinar sau reacţia urinei arată dacă urina este acidă sau alcalină. Determinarea pH-ului se face cu o hartie impregnată cu tinctură de turnesol (sau cu altă substanţă indicatoare). Se introduce hârtia în urină şi se observă modificarea culorii benzii de hqrtie. Sub pH-ul 7,0 urina este considerată acidă şi hârtia se inroşeşte, iar peste pH-ul peste 7,0 urina este considerată alcalină şi hârtia se albăstreşte. În mod normal urina este acidă având pH-ul cuprins intre 5,5 si 6,5. După o alimentaţie bogată in carne şi medicamente

acide (sare de lămaie, vitaminaC), se elimină o urină mai acidă, iar dupa un regim alimentar vegetarian, după medicamente alcaline (bicarbonat, ape minerale) sau după infecţii ale aparatului urinar, devine alcalină. Urina care este permanent prea acidă sau prea alcalină, predispune la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de fosfat si carbonat de calciu. Compoziţia chimică a urinei reflectă compoziţia chimică a plaemei. Astfel, cu excepţia proteinelor şi a glucozei, toate substantele organica şi anorganice din urină se gasesc în plasmă.

I. 4. Formarea urinei.

Mecanismele de formare a urinei se desfaşoara în doi timpi fundamentali: glomerular (filtrare şi difuzia glomerulară ) şi tubular, în care intervin simultan sau succesiv reabsorbţia tubulară şi secreţia tubulară. Filtrarea glomerulară constă în trecerea tuturor componentelor plasmatice, în afara de proteinele cu greutate plasmatică mare, din capilarele glomerulare în capsula Bowmann si apoi tubii renali. Ea se realizeaza prin procesul fizic de ultrafiltrare ( bazat pe diferenţele de presiune din structura glomerulară ). Plasma astfel filtrată care se gaseşte în capsula Bownmann poartă numele de urină primară sau filtrate glomerular. Difuzia glomerulară constă în trecerea activă a moleculelor dinto parte în alta a membranei semiparmeabile glomerulocapsularer. Aceasta trecere este străns legata de mişcarea browniană şi de concentraţia moleculară a diverselor substanţe care se găsesc de o parte şi de alta a membranei glomerulocapsulare. Ea este considerată ca fiind tot atât de importantă ca filtrarea glomerulară. S-a stability că filtrul glomerular sau cantitate de urină primară este în jur de 120-140ml/min. Rezută ca în 24 de ore, la nivelul ambilor rinichi se formează urina definitivă mai puţin de 1/100. Această diferenţa se datoreşte activitaţii tubilor renali care reabsorb 99% din urina primară pe care o redau circuitului sanghin. Timpul tubular al formarii urinei este prezentată de procese care se produc concomitant, şi anume reabsorbţia tubulară şi secreţia tubulară. Reabsorbţia tubulară consta în trecere unor substanţe din sânge în lumenul tubului unifer atqt la nivelul tubului contort distal ( aici se secretă H* şi NH4 * ). În afara substanţelor sus menţionate, la nivelul tubilor uriniferi mai sunt secretate cantităţi mici de acid uric şi de creatinină.

I. 5. Reglarea funcţiei renale.

Este dublă nervoasa şi umorala. Rglarea nervoasă controleaza îndeosebi activitatea glomerulului, iar cea umorală, activitatea tubilor uriniferi. Reglarea nervoasă se ealizează prin sistemul nervos vegetative simpatico si parasimpatic. Fibrele nervoase simpatice conduc influxul nervos la arteriole aferente şi eferente ale corpusculilor glomerulari. Prin actiunea vasoconstrictoare a sistemului nervos simpatico, presiunea afectiva de filtrare este mentinuta în jurul cifrei de 40 mm. Hg. Variaţii mari ale presiunii sângelui din presiunea efectivă de filtrare, tocmai datorită acestui mechanism de autoreglare nervoasă care acţionează asupra musculaturii netede din pereţii vaselor renale şi în special din arteriolele aferente ale glomerulilor. Efecte asemănătoare au şi catecolaminele, respective adrenalina şi nonadrenalina. În cantităţi mici, aceste catecolamine produc o vasoncnstricţie asupra arterei eferente, măind presiunea efectivă de filtrare şi cantitatea de filtrate glomerular. Cantităţi mai mari de caticolamină produc o ingustare accentuată a lumenului ambelor arteriole glomelurare. O scădere a fluxului renal sanguuin şi ca urmare, o scădere a filtrului glomerular. Sistemul nervos parasimpatic intervine în reglarea funcţiei renale prin acţiunea vasomotorie care controlează variaţiile presiunii sanguine şi al filtrului glomerular, deci, în ultimă instanţă, diurează. Reglarea umorală se realizează prin intervenţia diferiţloro hormone secretaţi de glandele endocrine. Dintre hormonii care influenţază funcţia renală menţionăm: hormonal antidiuretic,retrohipofizar ( ADH ), hormonii tirodieni, hormonal paratiroidian, hormonii medulsuprarenali şi corticosuprarenali. Hormonal antidiuretic rtrohipofizar acţionează la nivelul segmentului distal al nefronului, marind reabsorbţia de apă. Orice diminuare a presiunii osmotice a plasmei printr-un aport crescut de apă pură inhibă secreţia de ADH, care este urmata de marirea diurezei prin suspendarea reabsorbţiei de apa la nicelul tubului distal. Astfel, dacă un adult ingeră 1,5 l apă în 10-15 min., după 1-2 ore, de la această ingestie apare o creştere a diorezei (poliurie ) care ating valoarea maximă la o oră. În decurs de 3-4 ore se elimină întreaga cantitate de apă ingerată. Urina eliminate are o densitate scazută. Pe de altă parte, orice creştere a presiunii osmotice a plasmei determină o creştere a secreţiei de ADH, care mărind reabsorbţia apei la nivelul tubului distal scade diureza.

Hormonii tiroidieni, anume tirotoxina şi triodotironina, stimuleaza diureza prin actiunea lor asupra mecanismelor de reabsorbţie tubulară. Hormonul paratiroidian crşte reabsorbţia calciului şi o scade pe cea a fosfaţilor. Hormonii medulosuprarenai ( adrenalina si noradrenalina ) intervin în reglarea funcţiei renale prin modificările circulaţiei sanguine de la nivelul glomerulului care au fost amintite la eglarea nervoasă. Hormonii corticosuprarenali şi, în special, mineralocorticoizii, regleazaeliminările de NA şi K şi prin aceasta, eliminările de apa. Astfel,dezoxicorticosteronul ( DOCA ) produce creşterea reabsorbţia de Na la nivelul tubului renal cu scaderea eliminării acestuia. Retenţia de Na este urmată de K la nivelul tubilor uriniferi în proporţie de o suta de ori mai mult decăt dezoxicorticosteronul. În ceea ce priveşte hormonii sexuali steroizi, acestia produc o reacţie de apa şi de sare fără a modifica volumul filtratului glomerular.

I. 6. Micţiunea.

Micţiunea este un act reflex, prin care urina este evacuată din vezica urinară. La sugari şi copiii mici, micţiunea este un act reflex, provocat de un anumit grad de distensie al vezicii urinare. Controlul voluntar al micţiunii apare la vârsta de 2-3 ani şi implică dezvoltare funcţiei inhibitorii a cortexului cerebral şi maturarea anumitor regiuni medulare. Un adult produce zilnic cca 1500 ml. de urină, iar capacitate vezici urinare este de 700-800 ml. Acumularea a 200-300 ml. urina determină distensie a vezicii sufficient de puternică pentru a declanşa reflexul micţiunii. Vezica urinară este caracterizată prin plasticitate- proprietatea de a-şi mari capacitatea în timpul umplerii fără modificari semnificative ale tensiunii pereţilor şi ale presiunii intraveziculare. În timpul umplerii, presiunea intraveziculară înregistrează initial o uşoară creştere, apoi un platou, dupa care, 300-400 ml. presiunea intravezicala creşte brusc, determinănd senzaţia necesităţii imperioase de a urina Reflexul micţiunii este declanşat de distensia peretelui vezical, în care se găsesc receptori specifici. Impulsurile sunt transmise unu centru nervossimpatic din maduva lombară. Acasta trimite eferenţe prin fibre postganglionare care, alături de fibrele hipogastrice, inhibă concentraţiile, relaxează muschiul vezical şi mareşte tonusul sfincterului intern. În acelaşi timp, distensia vezicii declanşează impulsuri care se transmit la maduvă prin

nervi ruşinoşi( somatici ) şi apoi, pe cai aferente nespecifice, la scoarţa cerebrală, determinând denzaţia necesităţii de a urina. Scoarţa trimite eferenţe centrilor mrdulari, inhibâmd tonusul muşchiului vezical şi mărind tonusul sfincterului uretral extern. Astfel, continenţa vezicală creşte. Dacă este posibil însă, are loc micţiunea. Distensia vezicală stimuleaza si centrii sacrali, parasimpatici, prin fibre eferente ale nervilor pelvici. Centri sacrali trimit eferenţe tot prin nervi pelvici, determinând contracţia muşchiului vezical şi relaxarea sfincterului uretral intern. Concomitent, sfincterul extern se relaxeaza voluntar şi urina se evacuează din vezică. Reflexul medular al micţiunii este controlat de centrii nervosa corticali.

Cap. II. Plante medicinale cu acţiune asupra aparatului urinar.

Pentru a vorbii de fitoterapia şi medicaţia aparatului urinar este necesară mai întâi o cunoaştere a plantelor medicinale utilizare în terapeutică. În acest capitol sunt enumerate o serie de plante medicinle ce sa găsesc în flora spontana a României, precum şi unle plante cultivate ce se recomanda a fi folosite în dieta bolnavilor cu afectiumni renale. Ţinâmd cont de faptul că alimentaţia reprezintă unul dintre din cei mai importanţi factori cae influenţează sănătatea organismului unan, un rol deosebit trebuie acordat şi dietei. Pe lângă tratamentul medicamentos se impune şi un regim alimentar strict, adecvat tipului de afecţiune pe care pacientul o are. În majoritatea bolilor renale se urmăreşte asigurarea unei bune diureze şi alcalinizarea urinei, iar regimul alimentar se bazeaza pe un consum de fructe, legume, si produse lactate în anumite proporţii. În general o alcalizare a infuziilor şi decocturilor se poate obţine cu bicarbonate de sociu. O importanţă deosebită trebuie acordata dozarii substanţelor, pentru că unele din acestea, deşi sunt naturale, pot avea efecte toxice pentru organism. Astfel, Juniperus sp.( ienupărul ) în doze mari este irritant pentru caile urnare, putând provoca hematurie; bozul, păpadia, fructele proaspete de soc în cantităţi mari pot da intoxicaţii, greaţă, vomă, iar acidul oxalic se combină cu calciul din organism şi dă nastere la hemoragii. Concluzionănd cele spuse anterior, este foarte important de reţinut faptul că atât medicaţia cât si dieta, sunt necesare a fi perscrise de medic, pentru fiecare tip de acectiune în parte.

II.1. Plante cultivate care au şi atilizări medicinale.

CerealePorumbulZea mays L. Fam. Graminae.

De la porumb, în scop medicinal se folosesc stigmatele numite si “matasea porumbului”. Stigmatele de porumb au miros plăcut, specific şi gust dulce-mucilaginos. Conţin saponine ( 3% ), ulei volatile( 0,2% ), săruri de K, Ca, Si, vitamine( C, E şi K ), glucide, alantonina, etc. Acţiunea diuretica este data de sărurile de K şi Ca, saponine şi ulei volatile. Măreşte secreţia biliară, reduce depunerea sărurilor în bilă, influenţând în bine

colecistitele şi bolile de ficat. Prin diureză, ajută la eliminarea din ţesutiri, favorabilă în bolile de inimă şi obezitate. Uleiul extras din germeni de porumb este dietetic, ducănd la scăderea colesterolului din sânge. Stigmatele se recolteaza între perioada de înflorire şi păna în faza de lapte a boabelor. Uscarea lor se face pe cale naturală( în încăperi amenajate în acest scop, întinzăndu-se în strat subţire ) sau artificial, la 35-50° C.

OrezulOryza sativa L. Fam. Graminae.

Produsele din boabe constituie alimente detetice. Decoctul are effect antidiareic fiind utilizat la copii. Orezul are acţiune hipotensivă şi reduce urea din sânge, fiind indicat în edeme de origine cardiacă si renala. Conţine un alkaloid specific numit dordeina, amidon, maltină, săruri minerale, vitamine (A, B şi C ), protide, lipide, celuloză.

LeguminoaseFasoleaPhaseolum vulgaris Fam. Fabaceae.

În scop medicinal se folosesc păstăile uscate fără seminţe (Phaseoli fructus sien seminibus ), teci de fasole de culoare alb-gălbuie la exterior şi albă la interior. Nu au miros, iar gustul este slab mucilaginous. Conţin aminoacizi ( asparagina, arginina, tirozina, tritofan, etc. ) vitamina C, acizi organici, săruri minerale, etc. Au acţiune diuretică, antidibetică şi uşor hipoglicemiantă. Ceaiul din teci de fasole măreşte cantitatea de urină, elimină excesul de apa si toxinele, ameliorand în acelaşi timp şi stările reumatice. Produsul se obţine de la soiurile cu păstai albe. Tecile, fiind separate de impurităţi, se pun la uscat.

Plante tuberculifere şi rădăcinoase

Cartoful

Solanum tuberosum L. Fam. Solanacee.

Are utilizări medicinale limitate. Tuberculii conţin amidon, vitamina C, săruri de potasiu, tanacetonă şi tanacetină, ulei eteric, flavone, tanozoide, substanţe amare. Preparatele pe baza de calomfir sunt cunoscut ca vermifuge. Ele au, însă, şi alte proprietăţi fiind antisppasmodice, tonice, antiseptice. Unii specialişti recomandă preperatele de calomfir în afecţiuni renale şi digestve. Tuberculii raşi, se folosesc, extern, sub formă de cataplasme emoliente.

LegumeLeuşteanLevisticum officinale Koch Fam. Umbelifere.

Rădăcinile (Levisticii radix ) conţin 0,5-2% ulei volatile, terpinol, cumarine, zaharuri, etc. Ulei volatile mai conţin si frunzele ( cca 0,1% ) şi frunzele (cca 1% ). Au acţiune diuretică şi hipotensivă. În cazul consumului de leuştean, se recomandă expunerea la soare, deoarece pielea devine fotosensibilă producănd fotodermatite.

MărarulAnthum graveolens L. Fam Apiacee.

Partea aeriană ( Anethi herba ) şi semintle ( Anthi semen ), conţin ulei volatile bogat în anetol, carvonă, etc. au efect carminative diuretic. Se recomandă în insomnii, colici bdominale, afecţiuni ale cailor urinare, nevralgii, iritaţii tegumentare, etc.

VarzaBrassica oleraceea L. –var. capitata Fam. Crucifere.

Varza conţine un principiu active c are calmează durerile ulceroase şi arsurile gastrice. Conţine proteine, glucide, vitamine (A, B1, B2, C, K, F, PP), K, Ca, Na, Fe, amidon.

Pomi şi arbuşti fructiferi.

CireşulVişinul

Cerasus avinum; Prunus cerasus.

Decoctul de codiţe de vişin sau cireş ( sau în amestec ) este bun pentru tratamente în bolile de rinichi, fiind totodata un diuretic active. Efecte medicinale, desigur nu de amploare celor pe care le au codiţele, au şi fructele ca atare, precum şi sâmburii de visine si cirese. Conţin derivaţi flavonici, tannin ş mai ales săruri de K.

Zea mays ( Porumbul )

Cerasus avium (Cireşul )

Cap. III. Fitoterapia aparatului urinar.

În afecţiunile aparatului urinar, fitoterapia recomandă specii de plante cae conţin substamţe active cu proprietaţi antiseptice. În cazuri de nefrite,

pielonefrite, pielite, cistite. Aceste plante sunt recomandate singure sau în asociere cu specii cu proprietaţi antiinflamatoarii şi emoliente. În cazul litiazelor renale, se utilizează plante drept adjuvante pentru prevenirea calculozei sau chiar pentru favorizarea eliminării calculilor. În principal, efectul substanţelor active din plante în afecţiunile aparatului urinar, alaturi de cel antiseptic şi antiinflamator este cel diuretic. Efectul diuretic este urmărit în aproapre toate afecţiunile aparatului urinar şi este foarte important şi-n alte afecţiuni, cum sunt: insuficienţa cardiacă, hipertensiunea arteriala, guta, reumatismul şi altele. Efectul diuretic se datorează în special substanţelor active din plantele ce conţin saponozide, uleiuri volatile, flavonoizi şi săruri de potasiu.

III.1. Afecţinui inflamatorii ale rinichilor, vezici şi căilor urinare

Speciile de plante medicinale care se recomandă în inflamaţiile ţesutuluirenal ( nefrite ), ale bazinetului ( pielite ), ale uretrei ( uretrite ) sunt în special cele cu proproetăţi antiinflamatorii şi emoliente. Sunt indicate în special plantele cu efecte diuretice, exceptăndu-le pe cele iitante pentru epiteliul renal, cum sunt: pseudofructele de Ienupăr (impropriu numite “Fructus Juniperi” ), fructele de Merişor (Folium Vitis-idea ), frunzele de Afin ( Folium Myrtilli ), motiv pentru care ele sunt contraindicate în fitoterapia afecţiunilor inflamatorii.

Din afecţiunile inflamatorii ale rinichilor, vezicii şi căilor urinare amintim: a) Nefrita – inflamaţia rinichiului cu lezarea de cele mai multe ori a glomerulului, ( glomeruro-nefrită ) dar şi a tubului urinifer (tubulo-nefrita ). De cele mai multe ori, nefruta este expresia unui proces infecţios produs de streptococi ca urmare a unei angine streptococice sau după scarlatină, având caracter difuz. b) Pielita – inflamaţia bazinetului renal în porţiunea incipientă a căilor urinare venite de la vezică (infecţia ascendenta ) sau produsă de prezenţa unui calcul.

c) Pielonefrita – inflamata bazinetului remal la care se adauga uneori şi inflamaţia rinichiului. Este cauzata de microbii ajunşi în interstiţiul renal pe cale hematogenă sau pe căile urinare. d) Uretrită – afectiune I nflamatorie a conductului urinar, de la vezica pâna la orificiul urinar extern. Cauzele pot fi multiple, de obicei de natura nfectioasă. e) Ureterita – afecţiune localizată la nivelul celor dauă canale musculo-aponevrotice prin care se elimină urina din rinichi în vezica urinară. f) Cistita – inflamaţia vezicii urinare, produsă datorită unor infecţii, ascendente sau descendente, pe uretră sau ureter, sau datorită stagnării urine. Este rezultatul acţiunii unor microbi sau a unor substanţe toxice. Evoluează acut sau cronic, cu sensibilitate şi dureri în hipogastru şi micţiune frecvente.

Se recomandă:

a)Mugurii de Pin ( Turiones Pini ) – îndeosebi în pielite şi uretrite, sub forma de: - infuzi, preparata dintr-o linguriţă de muguri la o cană cu apă şi se beau 2-3 căni pe zi. b) Mugurii de Plop ( Gemmae Populi ) - infuzie, preparata din 1-2 linguriţe la o cană cu apă şi se beau 2-3 căni pe zi. c) Frunze şi radăcini de Nalbă mare ( Folium st Radix Altheae) – conţin compuşi poliuronici, denumiţi în trecut şi mucilagii, datorită acţiunii emoliente. În acelaşi scop se pot folosi şi florile şi frunzele provenind de la specia ( Malva sylvestris ) sau de la ( Althea rosea ), numita şi Nalbă de grădina, din care se prepară: - infzie, dintr-o lingură flori ş frunze la o cană cu apă şi se beau 1-2 căni pe zi - macerat la rece din rădacini, în cantitate de 1 lingură la o cană cu apă, macerat timp de o oră la temperatura camerei. Se adaugă în apa de macerare ¼ linguriţă bicarbonat de sodiu. Cantitatea rezultată după macerare şi filtrare se bea treptat în cursul unei zile. d) Frunze de Anghinare ( Folium Cynarae ) – recomandat in afecţiunile hepatice, în nefrite acute şi cronice, sub formă de : - infuzie, preparată dintr-o linguriţă frunze la o cană cu apa şi se beau 2-3 căni pe zi. e) Frunze de Mesteacăn ( Folium Betulae ) – cu bune rezultate, în special în nefritele cronice, se recomandă:

- infuzie, preparată din 2-3 linguri la o cană cu apă; în momentul în care infuzia a ajuns la 40° C, se poate neutraliza acidul betulinic pe care-l conţine şi care este uşor iritant gastric, cu un varf de cuţit de bicarbonat de sodiu, apoi se lasă în repaos btimp de 6 ore, iar întreaga cantitate se bea în timpul unei zile în două reprize.

Uu ceai medicinal complex, recomandat în special în afecţiunile inflamatorii ale căilor urinare, are urmatoarea formulă:

Rp. Frunze de Mesteacăn ( Folium Betulae ) 30 gCoada Calului (Herba Equiseti ) 20 gRizomi de Pir ( Rhizoma Graminis ) 20 gMătase de Porumb ( Gtigmata Maydis ) 10 gMuguri de Plop ( Gemmae Populi ) 10 gM.f. species

Se prepară o infuzie dintr-o lingură de amestec de plante la o cană cu apa, căreia I se adaugă un varf de cuţit de bicarbonat de sodiu. Se beau 1-2 căni pe zi în mai multe prize.

O altă combinaţie de plante ce se utilizează cu precadere în insuficienţă renală, dar nu şi în afecţiun renale inflamatorii:

Rp. Rădăcină de Păpădie ( Radix Taraxaci ) 40 g Rădăcină de Lemn dulce ( Radix Lequiritiae ) 40 g Fructe de Ienupăr ( Fructus Juniperi ) 10 g Fructe de Anason ( Fructus Anisisa ) 10 g M.f. species

Se prepară un decoct dintr-o linguriţă de amestec de plante la 2 căni cu apă, prin fierbere timp de 15 minute, se bea 1 cană la micul dejun şi un seara. La culcare. Acest decoct trebuie utilizat cu prudenţă în afecţiunile renale inflamatorii. Ca dezinfectatnte ale căilor urinare se recomandă fructe de afin şi frunzele păr, sub formă de infuzie ( 25 g la 1 litru de apă ), iar în cistite, Napii, Sparanghelul, şi Pătrunjelul, consumate ca atare.

Muguri de Pin ( Turiones Pini )

Muguri de Plop ( Gemmae Populi )

Nalbă mare ( Althae oficinalis )

Anghinarea ( Cyanarae scolymus )

III. 2. Calculoza şi colicile renale.

În calculoza sau litiaza renală sunt utile, ca adjuvante preţioase, toate plantele care au acţiune diuretică. Din acest grup de plante, sunt utile acelea care au şi proprietăţi litotriptice, adică dezintegrarea ac calculilor de oxalaţi sau de fosfaţi. În cazul colicolor renale, datorită mobilizării de calculi prin caile urinare şi care se manifesta prin dureri puternice sub formă de colică se folosesc antiseptice obţinute din plante, produşi de semisinteză sau produşi prin sinteză chimică. În general, se recomandă alcalinizarea cu puţin bicarbonat a tuturor infuziilor şi decocturilor utilizate în acest scop. În microlitiaza renala, pe lqngă regimul dietetic recomandat de medic, în funcţie de natura litiazei ( stabilită prin analiza biochimica a microcalculilor ), numeroase plante pot fi folosite cu succes. În litiaza urinara, se asociaza tratamentul cu plante cu un regim dietetic sever. Se evită carnea sub formă de conservă, mezelurile, afumături şi icrele. Se interzic total băuturile alcoolice, ceaiul chinezesc şi cafeaua neagră. În litiaza oxalică se permite consumul unor proteine din carne de vacă, porc sau oaie, din peşte proaspat, din ou si din produsele lactate, precum sunt admise şi orezul, pastele făinoase, cartofii, morcovii, fructe ( în afara de căpşuni, fragi, coacăze ), iar dintre legume, sparanghelul, stevia, spanacul, fasolea cerde şi varza, consumate moderat. În litiaza fosfatică se recomandă carnea dar nu şi laptele, legumele verzi şi fructele proaspete. În calculoza uretrală se recomanda administrarea abundentă de lichide sub forma de ceaiuri medicinale sau sub formă de sucuri de fructe (în cantitate de 2-3 litri pe zi). În general, prezenţa calculilor urinari este semnalată prin colici puternice. Pentru calmarea acestora se recomanda produse farmaceutice specifce cu acţiune antiseptică, calmantă si sedativă, unele dinte ele fiind de origine vegetală. În tratamentul calculozelor aparatului urinar, numeroase specii de plante au un rol adjuvant prin marirea diurezei, prin acţiunea bacteriostatică ( în cazul infecţiilor ) şi prin acţiunea lor antiseptică.

Se recomandă:

a) Merişorul ( Vaccinium vitis-ideae ) – are acţiune lipotrptică şi dezinfectanta a căilor urinare. Datorită arbutozidului care care după pătrunderea în organismul uman se transforma în hidrochinonă şi îpreună cu flavonoizii din frunzele acestuie, are acţiune dezinfectantă renală şi diuretică. De subliniat, este faptul că în mediul acid, arbutozidul de inactivează şi de aceea se recomanda alcalinizarea slabă ( PH=8-8,5 ) cu bicarbonat de sodiu. Nu se asociaza niciodată cu urotropină sau cu un alt dezinfectant chimic al căilor urinare. Hidrochinona se elimină rapid prin urină, colorănd-o în verde, ceea ce nu tebuie sa-l sperie pe bolnav. Acţiunea sa diuretică fiind redusă, se reconadă asocierea cu alte plante medicinale. Extractele apoase dn frunzele de merisor sunt active fata de Staphylococus aureus, cu efect bacteriostatic căt şi bactericid.Din extractul obţinut se iau 2 linguri la 3 ore. În general se prepară infuzie, decoct sau extracţie apoasă din frunzele merişorului. Se beai 1-2 căni pe zi în mai multe reprise. Este recomandată o pauză d 3-4 zile după un tratament de 7 zile, datorită cantităţii ridicate de hidrochinonă. b) Frunze de mesteacăn ( Folium Betulae ) se administrează sub formă de infuzie ce se prepara din 2-3 lingui de frunze la 1 cană cu apă. Întreaga cantitate se bea în cursul unei zile în mai multe reprise. c) Frunzele de urzică (Folium Uricae ) se administrează sub formă de infuzie ce se prepara dintr-o lingură de frunze la o cană cu apă. Se beau 2-3 căni pe zi. d) Turiţa mare ( Herba Agrimoniae ) se administreză pentru preintâmpinarea formării de calculi prin depunerea de uraţi. Se administrează sub formă de infuzie sau decoct ( 5 min. ) folosind o lingură de planta la o cana cu apa. Se beau 2-3 cani pe zi, în cure de cel puţin 2 luni. e) Coada racului ( Herba Aserinae ) se administreaza sub formă de decoct preparat dintr-o lingura de plantă la o cană cu apă. e) Osul iepurelui ( Ononis spinosa ) se prepară un decoct din rădacini, folosind o lingura din radăcina marunţită la o cana cu apa. f) Rizomi de pir ( Rhizoma Graminis ) se administrează sub formă de infurie, ce se prepară dintr-o lingură de rizomi la o cană cu apă. Se beau 3-4 căni pe zi.

Pentru calmarea colicilor renale, se recomanda şi următoarea formulă:

Rp.Rizomi de pir ( Rhizoma Graminix ) 30 gTalpa gâştii ( Herba Leonuri ) 20 gConuri de hamei (Strobuli Lupului ) 10 gFlori de levanţcă ( Flores Levandulae ) 10 gMatase de porunb ( Stigmata Maydis ) 30 g M.f. species

Se prepara o infuzie din 4 linguri amestecate de plante la 1 litru de apa. Întreaga cantitate se bea în cursul unei zile, preferabil îndulcita cu miere. În colici remale se mai pot utilize, pentru efectul septic şi diuretic, frunzele de ăr sălbatic deoarece şi acesta conţine arbutozid. Pătrunjelul ( Petroselium hortense )este şi acesta un bun diuretic şi dezinfectant renal. Se poate consuma crud, dar şi ca plantă uscată sub formă de infuzie. Ca diuretic se recomanda deasemenea şi sucul cellular de varză alba, acesta din urmă evitându-se în calculoza cu oxalaţi.

Merişor ( Vaccinum vitis-idaei )

Coada racului ( Herba Aeserinae )

Osul iepurelui ( Ononis spinosa )

III.3 Diuretice

Volumul de urină este influenţat în mare măsura de cantitatea de lichide administrarte organismului şi pe care le elimină în mod normal prin aparatul urinar. În general, majoritatea diureticelor utilizate în fitoterapie sunt folosite în toate afecţiunile aparatului urinar şi în special, în cele cronice. Mecanismul lor de acţiune se bazează pe aportul substamţe activepe cae plantele recomandate în stimularea diurezei le conţin; saponozide, flavonoide, uleiuri esenţiale, săruri de K, trepene pentaciclice, etc. Pentru efectuldiuretic, plantele medicinale din aceasta grupă sunt utile în afecţiunile aparatului cardio-vascular. Pe de altă parte, ele acţionează favorabil în unele afecţiuni metabolice. Dintre speciile diuretice, mai importante sunt următoarele:

a) Coada calului ( Herba Equiseti ) prin conţinutul bogat în bioxid de siliciu, flavonoide, uleiuri volatile şi ecvizetonină ( saponoină ) are acţiune diuretică netă. Preparatele obţinute din coada caluluui se utilizeaza în insuficienţe renale ( exceptănd faza lor acuta ), în pielite, în cistite, în litiaze urinare însoţite de hemoragii locale produse de migrarea calculilor. Se prepara sub formă de infuzie, decoct, macerat la rece. Pe lângă efectele sale diuretice, această plantă, mai este utilizată şi în insuficienţa cardiaca, în unele tulburări metabolice ce sunt datorate insuficienţei renale, reumatism, poliartrite, etc. b) Fructe de ienupăr ( Fructus Juniperi ) sunt atât diuretice cât şi dezinfectante renale. Se prepară un decoct obţinut din 10-20 boabe la 1 litru de apă, din care se beau 2 căni pe zi, infuzie. Acest tip de ceai nu se recomanda în timpul sarcinii şi la cei cu leziuni renale acute sau leziuni ale căilor urinare. c) Florile şi rădăcinile de ciuboţica cucului (Flores et Radix Primulae) au pe lângă efectul diuretic şi propietăţi pectorale. Se prepară nfuzie din 1-2 linguriţe de flori la o cană cu apă, se beau 2-3 căni pe zi. Decoctul se prepară dintr-o linguriţă de rădăcini. De regulă, dozele indicate nu trebuie depăşite deoarece, în caz contrar, apar efecte nedorite manifestate prin stări de vomă. d) Păpădia ( Foliu, Herba et Radix Traxaci ) este utilizată atât pentru proprietăţile sale diuretice căt şi pentru efectul său benefic în deschineziile biliare şi în unele tulburări metabolice. Se prepară sub formă de infuzie sau decoct. Primăvara, frunzele tinere, se recamandă a fi consumate crude, sub formă de salată. e) Trei fraţi pătaţi (Herba Violae tricoloris ) ade efect diuretic dar este utilizată cu precădere în stările alergice însoţite de edeme. Această plantă se

poate asocia cu frunzele de mesteacăn în părţi egale. SE prepară infuzie din 2 linguriţe de plantă la o cană cu apă, se beau 2-3 cămi pe zi. f) Rădăcină de brusture ( Radix Bardanae ) este utilizată în diabetul zaharat, urmărindu-se stimularea diurezei. Se prepară un decoct din 2 linguriţe de radacină la o cană cu apă, se beau 2 căni pe zi. Maceratul la rece este preparat din 4 linguri de rădăcină la 1 litru de apă. După 6-8ore, întreaga cantitate se bea în cursul unei zile. În mod genera, plantele cu rol diuretic, sunt depurative prin,,purificarea sângelui”. Aceasta se realizează printr-un fenomen complex, ca rezultat al acţiunii unor substanţe active care stimulează funcţiile secretorii ale organismului. Aceste plante acţionează asupra metabolismului general şi realizează un echilibru între sistemul nervos şi funcţiile de baza ale organismului, care implică aparatul circulator, respirator, uro-genital, hepato-biliar, etc. Plante precum păducelul, talpa gâştii, mesteacăn, coada calului, merişor, coada şoricelului, măceşe, urzică, afin, iarbă mare păpădie, brusture, osul iepurelui, sunatoare, dud precum si teci de fasole, cozi de cireşe, mătase de porumb, muguri de pin, fructe de catină, muguri de plop, etc., acţionează asupra mecanismului de secreţie a organelor importante din organismul uman; mărind cantitatea de secreţii, acţionănd specific pe organele excretoare ( rinichii, piele, intestine ) determină eliminarea şi depurarea organismului de produşi metabolici nocivi. Activitatea diurezei se poate obţine şi printr-un regim alimentar adecvat cu fructe ( afine, coacăze, fragi, mure, pere, pepene verde, prune, struguri ) şi legume 9 castraveţi ceapa, bob, dovlecei, gulii, leuştean, patrunjel, morcov, praz, sfeclă, tomate, ţelină, varză, urzici ).

Coada calului ( Herba Equiseti )

Fructe de ienupăr (Fructus Juniperi )

Ciuboţica cucului (Primulae vertis)

Păpădia ( Taraxacum officinale )

Trei fraţi pătaţi (Herba Violae tricoloris )

III. 4. Sindromul de retenţie azotată (azotemie, uremie) şi alte afecţiuni ale aparatului urinar.

Prin termenul de retenţie azotată cu uremie se înţelege creşterea atât în sânge cât şi în urină a ureei şi a diferitelor substanţe azotate (neproteice); este vorba de retenţia de azotaţi a căror cauză principală este capacitatea rinichilor de a elimina compuşii toxici rezultaţi din metabolismul celular. Uremia se poate instala, fie brusc ( în caz de şocuri traumatice sau de arsuri intestinale ), fie lent ( în urma unei nefrite cronice în cazuri de hipertrifie a prostatei, a tuberculozei renale şi a altor boli grave ale aparatului urinar ). Clinic sindromul azotenic, se manifestă cu stare de excitaţie, contracţii musculare, dispnee, senzaţie de ameţeală şi de vomă, stare de astenie, sughiţ repetat.

În cele mai mule cazuri, aceaste afecţiuni necesită spitalizare îndelungata, iar tratamentul atât cel medicamentos căt şi cel fitoterapeutic se va face la recamandarea medicului. Astfel, este obligatoriu ca tratamentul stărilor de uremie ( acute sau cronice ) să fie diagnosticate şi taratate într-un serviciu de specialitate, sub supravegherea strictă a medicului. Aceste tipuri de afecţiuni necesita un tratament medical complex, variabil de la caz la caz (medicaţie spasmolitică, perfuzii hidroelectrolitice şi de reechilibrare acido-bazică, dializă renală ). Fitoterapia devine adjuvantă mai ales în formele cornice de boală.

În multe tratate de fitoterapie, un rol aparte este ocupat de o tulburare metabolic ace se manifestă printr-o acumulare sanguină crescuta de acid uric. Din sânge, acidul uric se depune pe articulaţii, determinând boala cunoscută sub numele de gută. Derivaţii azotaţi - deci şi acidul uric – sunt substanţe secundare care provin din alimentaţie, dar în egala masura si pot fi produşi şi de organism, în cazul unor dereglarifuncţionale ale acestuia.

Creşterea exagerata a acidului uric şi retenţia lui în sânge, poate surveni în cazul unor boli de sânge ( unele anemii hemolitice, leucemie ), în bolile renale, cardiace, pulmonare sau printr-o alimentaţie foarte bogată în uraţi. Dar chiar şi astfel de situaţii nu prezinta pericolfoarte mare pentru bolnav, atăta timp cât rinichii săi sunt capabili să elimine prin urina surplusul de acid uric din circulaţie.

În cazul în care se ajunge, din diverse motive ptologice, la diminuare capacitaţii de filtrarre şi eliminarea urinara a produşilor de metabolism din organism, se produc precipitarea acidului uric sub forma de compuşi insolubili ( calculi de uraţi ). Cănd ajung în articulaţii, precipitatele de uraţ produc gută. În prezent se consideră că guta este rezultatul unei alimantaţii bogate în substanţe de natură purinică şi al sintezei excesive a acidului uric în organism, determinata probabil de un factor genetic. În gută, precipitatele de uraţi sub forma de cristale fine se depun pe cartilagii, ligamente articulare, tendoane. Dar ei pot precipita şi în rinichi şi în căile urinare, unde formeaza aşa-zisul ,, nisip urinar “ sau chiar calculi.

Pentru eliminarea uraţilor, fitoterapia recomanda tratament îndelungat cu infuzii, decocturi sau alte preparate din unele plante medicinale:

a) Splinuţa ( Solidago virga aurea ) decoctul şi alte preparate medicinale pe bază de splinuţă sunt antitoxice, antiseptice, astringente, depurative. Preparatele pe bază de splinuţă se folosesc în afecţiuni ale căilor urinare, hepatita cronică, enterocolite, guta. Planta conţine : acidsalicilic, saponine, tannin, ulei eteric.

b) Ciurul zânelor ( Corlina acaulis ) utilizată în insuficienţa renalăsub forma de decoct preparat din rădăcini, frunze ,si flori. Se iau 2 linguri plantă fragmentată la ½ l. de apă pe parcursul unei zile.

Tot din aceeaşi categorie mai fac parte: Dracila ( Berberis vulgaris ), Răchitan ( Lythrum salicaria ), Creţuşcă ( Filipendula ulmaria ).

Hematuria se defineşte ca fiind elininarea urinii ce conţine sânge, provenit din aparatul urinar situat deasupra uretrei anterioare. În practica medicală întălnim hematurie microscopică în care hematiile variază înte 1000 ml/min şi 1000000 ml/min. şi hematurie macroscopică în care numărul de hematii sunt peste 1000000 ml/min.

Când un bolnav prezintă o hematurie masivă, moderată sau chiar minoră aste apsolut necerara efectuarea unui examen de laborator şi un control medical de specialitate, deoarece hematuria poate fi consecinţa litiazei renale, tuberculozei sau tumorilor renale. După examenul clinic şi concomitent cu tratamentu recomandat de medic se poate recurge şi la fitoterapie care, în astfel de cazuri, recomandă următoarea formulăde ceai medicinal: