http://www.rasfoiesc.com/hobby/sport/Lucrare-de-licenta-EDUCATIE-FI26.php

Lucrare de licenta EDUCATIE FIZICA SI SPORT KINETOTERAPIE - PROFILAXIA SI RECUPERAREA TRAUMATISMELOR GENUNCHIULUI LA SPORTIVI

Lucrare de licenta

PROFILAXIA SI RECUPERAREA TRAUMATISMELOR GENUNCHIULUI LA SPORTIVI

CUPRINS

CAPITOLUL 1 - INTRODUCERE

1.1. SEMNIFICATIA, IMPORTANTA TEORETICA SI PRACTICA A TEMEI

1.2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA LITERATURII DE SPECIALITATE

1.3. SCOPUL, SARCINILE SI OBIECTIVELE CERCETARII

1.4. IPOTEZA DE LUCRU

CAPITOLUL 2 - BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1.ANATOMIA FUNCTIONALA A GENUNCHILUI

2.2. TRAUMATISMELE DE GENUNCHI SI PATOLOGIA ASOCIATA -EXAMENUL CLINIC AL ARTICULAtIEI GENUNCHIULUI; ASPECTE PATOLOGICE IN PRACTICA SPORTIV, PRINCIPII DE TRATAMENT

CAPITOLUL 3 - ORGANIZAREA CERCETARII 3.1. STABILIREA SUBIECTILOR SUPUSI EXPERIMENTELOR

3.2. STABILIREA VARIABILEI DE LUCRU IN EXPERIMENT, A MODALITATILOR SI METODELOR CONCRETE DE LUCRU;

CAPITOLUL 4 - PREZENTAREA SI INTERPRETAREA REZULTATELOR

CAPITOLUL 5 - CONCLUZII

CAPITOLUL 6 - BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1 - INTRODUCERE

1.1. SEMNIFICATIA, IMPORTANTA TEORETICA SI PRACTICA A TEMEI

Varietatea si multitudinea ramurilor sportive, numarul mereu in crestere al sportivilor de performanta, solicitarile deosebite impuse acestora determina o gama variata si extinsa de afectiuni al caror tratament trebuie sa fie astfel orientat, pentru a obtine refacerea integrala si rapida a capacitatii functionale a segmentului lezat. Obiectivul principal al traumatologiei sportive este astfel nu atat tratarea unor afectiuni traumatice in stadiul reversibil ci mai ales prevenirea producerii lor prin diagnosticarea si aplicarea tratamentului in stadiul preclinic. Aceste principii se aplica si in cazul leziunilor de menisc care, daca sunt repede si corect tratate, fac ca reinsertia sportivului in activitatea competitionala sa se faca cat mai repede.

Cunoasterea cauzelor care pot duce la aparitia unor traumatisme in practicarea unor sporturi are o deosebita importanta nu numai pentru precizarea corecta a

diagnosticului, ci mai ales pentru gasirea unor masuri care sa previna posibilitatea producerii lor.

Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind generat de cauze cunoscute, intre care metodica gresita a pregatirii, exagerarile in dozarea efortului si chiar intamplarea, fiind cele mai frecvente. Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului sunt numai cateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de solutii viabile pentru imbunatatirea performantei.

Profilaxia traumatismelor se poate face prin determinarea si tratarea factorilor favorizanti (concentratie redusa a Ca +, Mg , circulatie redusa, viroze, echipament sportiv necorespunzator, baza materaiala necorespunzatoare, greseli in procesul de antrenament), prin programe de exercitii specifice introduse in programul de antrenament in scopul cresterii elasticitatii structurilor articulare si periarticulare (profilaxie primara), precum si prin tratarea si recuperarea corecta a traumatismelor (profilaxia secundara). Antrenamentul sportiv trebuie astfel reconsiderat in termeni de profilaxie a traumatismelor. Teoretic toate traumatismele musculo-scheletale pot fi prevenite printr-un antrenament corect initiat si condus, printr-o pregatre fizica adecvata.

Pentru prevenirea acestor traumatisme prin introducerea in procesul de antrenament a unor exercitii specifice adresate zonelor cu risc major si avand ca scop cresterea flexibilitatii, mobilitatii si ranforsarea articulatiilor este absolut obligatorie cunoasterea mecanismelor si a factorilor etiologici ce conduc la aparitia traumatismelor.

Programele de antrenament trebuie adaptate perioadelor de pregatire respective. Astfel in timpul perioadei pregatitoare antrenamentele trebuie desfasurate zilnic, cu o durata de 1 ½ ore, cu o ponderea a pregatirii fizice generale de 50-60% din timpul alocat antrenamentului, restul antrenamentului constand din pregatire specifica tehnica sI tactica. Un antrenament pe saptamana poate avea specific de forta iar la sfarsitul ciclului saptamanal se va realiza un antrenament de refacere cu includerea intr-o inlantuire logica toate mijloacele de refacere cunoscute.

In timpul perioadei pre-competitionale ponderea pregatirii fizice generale este de 20% ; antrenamentele de forta se desfasoara o data pe saptamana sau la 2 saptamani.

Programul profilactic trebuie sa se adreseaza in egala masura intaririi tendoanelor sI ligamentelor, cresterii elesticitatii dar sI fortei musculare in scopul fortifierii articulatiilor pe care le traverseaza, pentru a permite atat cresterea stabilitatii cat sI a gradului de mobilitate la acest nivel.

Este important de urmarit de asemenea diagnosticul gradului de antrenament si al echilibrului biologic de moment al sportivului respectiv, posibil de realizat pe baza concluziilor desprinse in urma efectuarii unor probe cardiovasculare cu efort standard (Martinet si Ruffier) si pe baza aprecierii valorilor unor elemente biochimice

sanguine. S-a incercat astfel punctarea practica a cat mai multor notiuni prezentate in partea teoretica, ceea ce speram sa ofere o imagine reala si relativ complexa a diversilor factori implicati in traumatologia sportiva si a unor metode de prevenire a accidentelor.

Prin realizarea acestor deziderate incidenta traumatismelor sportive poate fi mult redusa cu o certa imbunatatire a randamentului echipei. Lucrarea se vrea deci si o pledoarie pentru o buna analiza medicala in perioada pregatitoare cu aducerea la normal a tuturor constantelor biochimice implicate in efort si in egala masura pentru un antrenament stiintific riguros condus, cu utiliyarea unui program profilactic care sa cuprinda exercitii nespecifice si specifice pentru asigurarea si mentinerea unei conditii fizice optime, fost selectate pentru a asigura incalzirea tuturor grupelor musculare.

1.2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA LITERATURII DE SPECIALITATE

Cercetarile epidemiologice au demonstrat ca sportivii ce participa la diferite ramuri sportive sunt expusi diverselor tipuri de traumatisme bazate pe factori unici pentru fiecare sport si sportiv implicat. Abilitatea de a preveni aceste leziuni depinde de capacitatea de intelegere a patternurilor traumatice si de factorii de risc intrinseci si extrinseci ce stau la baza producerii acestora, precum si de posibilitatea realizarii analizei complexe a tehnicii de executie caracteristica fiecarei ramuri sportive. Cheia minimizarii incidentei traumatismelor in randul sportivilor de performanta si nu numai, consta in reducerea riscului traumatic, prin elaborarea unor strategii de prevenire corecte si eficiente si a unor programe de recuperare optime.

Cu toate ca problemele legate de patologia musculo-scheletala sunt de interes major, atat din punctul de vedere al incidentei crescute cat si al aspectelor de impact asupra starii de sanatate a sportivilor, si costurilor aferente (aspecte economice si sociale), realitate oglindita prin articolele din literatura de specialitate, aceste studii ating laturi singulare ale fatetei complexe ale problematicii[1] (Avramescu, T., Ilinca, I.).

Marea majoritate a cercetarilor sunt axate pe studiul clinic si paraclinic al diversilor parametri, oferind o analiza retrospectiva intr-un stadiu al patologiei destul de avansat. Aceste studii nu prezinta un sistem fiabil si neinvaziv care sa poata cuantifica si analiza datele initiale (in put) in scopul compararii cu datele obtinute dupa aplicarea tratamentelor corespunzatoare (out put), permitand astfel si adaptarea permanenta a terapiei de prevenire/recuperare si optimizarea acesteia.

In acest context apare ca fundamentala activitatea preventiva, de depistare a cauzelor si mecanismelor accidentelor (Avramescu, T., Ilinca, I. ).

In ultimii ani a fost dezvoltata o conceptie preventiva a recuperarii care mai nou s-a extins prin aplicarea de programe de exercitii utilizate pentru prevenirea de leziuni

sau a deficitelor functionale determinate de tulburari anterioare biomecanice sau ale lantului kinetic ce contribuie la instalarea unor leziuni musculo-scheletice denumite si programe profilactice (Dragan, I.). Totusi, pe plan national exista putine studii si articole de specialitate bazate pe interventia programelor de exercitii profilactice, specifice traumatismelor, in cadrul antrenamentului sportiv.

In acest sens demersul operational al cercetarii isi propune sa stabileasca relatiile existente intre factorii potential limitativi ai performantei sportive, cu accent pe cel traumatic, precum si impactul lor asupra performantei sportive.

Tratamentul in traumatologia sportiva se adreseaza urmatoarelor obiective:

1. Combaterea durerii, imediat si intensiv.

2. Relaxarea musculara medicamentoasa.

3. Combaterea tulburarilor circulatorii sanguino-limfatice si a permeabilitatii vasculare (oprirea producerii edemului tisular sau a hidartrozei articulare).

4. Imobilizarea segmentului lezat,folosind modalitati de imobilizare functionala care sa permita lucrul cu celelalte segmente.

5. Terapie medicamentoasa si cu agenti fizici

6. Psihoterapia

7. Ulterior se va folosi cultura fizica medicala pentru refacerea totala, functionala a

a segmentului lezat si redobandirea potentialului biologic.

In cadrul producerii traumatismului exista un circuit vicios fiziopatologic si anume traumatismul provoaca durere, edem, contractura antialgica. Durerea mareste edemul si contractura iar acestea vor intensifica durerea. Cea mai veche modalitate de reducere a durerii si inflamatiei o reprezinta crioterapia, initial prin folosirea ghetii. Actual se utilizeaza pachete speciale (Cold Pack) masajul cu gheata, spray refrigerant, pansamente refrigerante, etc.

Primul raspuns al organismului , imediat dupa aplicare,consta in vasoconstrictia locala a vaselor sanguine subcutanate cu scaderea fluxului sanguin si reducerea inflamatiei, extravagarii sanguine si a eliberarii de histamina.

Crioterapia utilizata in primele 24 - 72 de ore dupa traumatism reduce metabolismul celular si consumul de oxigen la nivelul tesutului afectat permitand

astfel viabilitatea celulelor lezate si reducaand procentul de reparatie celulara ulterioara. De asemeni aplicarile reci pot reduce si spasmul muscular ca si descarcarea de impulsuri nervoase responsabile de senzatia de durere ( motoneuronii gama si neuronii senzitivi din ganglionul spinal).

Combaterea durerii imediat si intensiv se realizeaza prin administrarea de medicamente antialgice. Se prefera administrarea preparatelor cu dublu efect: antialgic si antiinflamator pentru intreruperea cercului vicios fiziopatologic. In cazul unui traumatism procesele inflamatorii acute predomina in primele 48 de ore dupa accidentare. Initial inflamatia este mediata de amine vasoactive de tipul histaminei si serotoninei care determina cresterea fluxului sanguin si a permeabilitatii vasculare (primele 60 de minute). In mentinerea raspunsului inflamator intensiv apoi o serie de mediatori, fie produsi ai metabolismului acidului arahidonic (via prostaglandine sau leukotriene) fie ai sistemului complementului, bradikinina si fibrionopeptidele.

Dupa primele 48 de ore rolul principal este preluat de raspunsul celulelor cu fagocitarea si digestia produsilor inflamatiei. Celulele implicate in aceste procese sunt neutrofilele si macrofagele tisulare care in anumite conditii pot implica in procesul de distrugere si tesuturile vecine neafectate.

In tratamentul inflamatiei se disting doua mari clase de produse farmacologice: antiinflamatoare nesteroidiene si corticosteroizii.

Ca indicatii generale se admite ca pentru vindecarea totala a procesului inflamator sunt necesare 2 - 3 saptamani de administrare a dozei adecvate. Nu se recomanda utilizarea concomitenta a mai multor produse cu exceptia asociatiei Aminofenazona si alt inflamator nesteroidian. Corticosteroizii sunt in general interzisi in practica sportiva (doping) cu exceptia administrarilor locale (unguent, infiltratii) cu obligativitatea notificarii in scris. Mecanismul de actiune consta in inhibarea eliberarii de acid arahidonic, scaderea migrarii leucocitelor si stabilizarea lizozomilor. In cazul inflamatiilor cronice scad proliferarea fibroblastilor si sinteza fibrelor de colagen.

Este indicata combinarea unui preparat de scurta cu unul de lunga durata ca si administrarea unui anestezic pentru reducerea rapida a durerii. Efectele adverse sistemice sunt rar intalnite, dar cele locale pot fi importante (degenerarea cartilajului articular dupa infiltratii repetate, atrofii subcutanate, afectari de tendoane).

Relaxarea musculara medicamentoasa se obtine cu ajutorul miorelaxantelor. Lipsa unei contracturi algice impiedica producerea la nivelul articulatiilor a hidartrozei, favorizaand in acelasi timp circulatia sanguina si limfatica care previne producerea edemului la nivelul tesuturilor. Se utilizeaza frecvent: cloraxazon (Paraflex) caate 1 - 2 comprimate de 3 - 4 ori/zi (asociat cu Paracetamol sau Aspirina); Mydocalm 1 drajeu de 3 ori pe zi (se incepe cu doza mica).

Psihoterapia este importanta in mentinerea tonusului cortical. Ea se refera la informarea exacta a sportivului asupra evolutiei traumatismului facaandu-l sa participe activ la procesul de vindecare.

Imobilizarea segmentului lezat devine necesara caand continuitatea formatiei anatomice lezate nu mai exista atat la nivelul unor formatii elastice sau semielastice (rupturi de muschi, capsule sau ligamente) cat si la unele segmente osoase (fracturi, fisuri).

Este de preferat ca imobilizarea sa se faca la inceput numai prin atela gipsata, pentru primele 2 - 3 zile. Aceasta deoarece aplicarea unui aparat ghipsat circular inca de la inceput are neajunsul ca dupa cateva zile el devine larg atat datorita retragerii edemului initial posttraumatic, cat mai ales hipotrofiei musculare functionale, imobilizarea producand o scadere spectaculoasa a maselor musculare.

Modalitatile particulare ale imobilizarilor gipsate la sportivi se refera in special la aparatele gipsate gambiero - plantare (de altfel acestea sunt si cele mai frecvente), care in aceste cazuri constau in obtinerea imobilizarii functionale. Prin aceasta intelegem realizarea unui astfel de aparat gipsat care, imobilizand segmentul lezat, sa permita mobilizarea membrului in intregime. Aceasta modalitate se refera bineinteles la traumatismele sportive curente (entorse, luxatii, rupturi de ligamente, fisuri), nefiind valabila si in cazul fracturilor care urmeaza metodologia clasica a traumatologiei generale.

Durata imobilizarii in traumatismele sportive curente trebuie sa fie optima, insufucienta sau excesul aducand importante prejudicii recuperarii.

Principalele elemente care determina aprecierea duratei necesare imobilizarii sunt: gravitatea leziunilor, natura histologica a tesuturilor afectate si varsta subiectului. Gravitatea leziunilor se refera in primul rand la marimea rupturilor anatomice ale tesutului interesat. In cazurile de rupturi totale (de muschi sau tendoane), din cauza retractiei capetelor, imobilizarea este contraindicata, recomandandu-se sutura chirurgicala de urgenta. Al doilea element care determina durata imobilizarii este natura tesuturilor anatomice lezate, stiut fiind ca tesuturile au potentiale de regenerare biologica de vascularizatie (deci de troficitate) diferite pe regiuni. In aceasta idee rupturile musculare fibrilare sau vasculare vor fi imobilizate 10 zile, entorsele fara ruperea ligamentelor si capsulei 14 zile, iar cele cu ruperea acestor formatiuni 21 de zile, smulgerile osoase si fisurile minimum 30 de zile. Fracturile intra in competenta osoasa a ortopedului avand alte principii. Al treilea element, varsta, reduce sau prelungeste imobilizarea in general cu 25 - 30% din durata obisnuita daca subiectul are pana la 20 de ani sau respectiv peste 30 de ani.

Terapia cu agenti fizici utilizeaza curentul electric, energia calorica (termoterapia), terapia cu ultrasunete, fototerapia, terapia prin campuri magnetice de joasa frecventa.

In ultimul timp in acordarea primului ajutor si al tratamentului diverselor afectiuni s-au impus si metode traditionale ce include presopunctura si acupunctura. Conceptia acestor metode consta in aplicarea intepaturilor (presiunilor asupra unor puncte precis determinate ale suprafetelor cutanate considerate drept locuri de condensare a unei energii pe care omul integrat in natura si asemanat unei plante o primeste din aer si din pamant. Aceasta energie alimenteaza neintrerupt si succesiv organele corpului omenesc, circuland pe cai corespunzatoare fiecarui organ, numite meridiane si definite prin denumirea organului pe care fiecare meridian il reprezinta energetic (12 meridiane). Desi cei care practica presopunctura trebuie sa cunoasca localizarea pe corp a sute de puncte energetice, pentru primul ajutor este nevoie sa se cunoasca localizarea a numai aproximativ a 24 dintre cele mai cunoscute. Ele pot fi folositoare dupa un traumatism prin influentarea durerii dar si sistemelor organice care controleaza functii vitale ca respiratia, circulatia, starea de constienta. Formele de presopunctura difera in functie de forta, durata si locul in care se exercita presiunea. Folosirea kinetoterapiei urmareste refacerea anatomica si recuperarea functionala a segmentului traumatizat. Spre deosebire de conceptiile mai vechi nu se aplica inca din primele zile sub forma mobilizarii precoce a segmentului respectiv. Formele si mijloacele kinetoterapiei trebuie sa fie in concordanta cu caracteristicile biologice ale fazelor evolutiei clinice expuse mai sus (tabel 1).

1.3. SCOPUL, SARCINILE SI OBIECTIVELE CERCETARII

Riscul accidentului exista in activitatea sportiva fiind generat de cauze cunoscute, intre care metodica gresita a pregatirii, exagerarile in dozarea efortului si chiar intamplarea, fiind cele mai frecvente.

Tinand cont de faptul ca fiecare sport realizeaza stresuri unice kinesiologice si biomecanice asupra lantului kinetic implicat in realizarea miscarile specifice, respectarea metodelor de optimizare a mecanismelor sportului respectiv duce la prevenirea leziunilor (Dragan, I.).

Este important sa fie identificate leziunile specifice pentru o anumita activitate sportiva si sa fie amplificati functia lantului kinetic legata de partile corpului cu risc de a fi traumatizate (Avramescu,T., 2006).

Cauzele extrinseci sau externe sunt legate de caracterele anatomice si biomecanice al sportivului (Dragan, I., 2002). Aceasta categorie de factori include:malaliniament/variatii anatomice, asimetrii ale fortei musculare, flexibilitate redusa, dezechilibre musculare, factori constitutionali (relatia dintre statura si greutatea corporala), sexul si varsta sportivului.

Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului sunt numai cateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de solutii viabile pentru imbunatatirea performantei.

In urma unui studiu realizat in 1997 pe un esantion de 106 voleibalisti ce au suferit accidentari, s-a ajuns la concluzia ca 63% dintre acestea au aparut in urma sariturilor (Bahr, R., Bahr, I.A., 1997). Actiunea defensiva a fost asociata cu un numar mic de leziuni, in timp ce serviciul, preluarea si pasarea au fost responsabile de un numar minim al acestora.

In general, fiecare jucator executa in timpul jocului toate aceste procedee tehnice si de aceea jucatorii sunt expusi in mod egal la riscul de aparitie al leziunilor.

Intr-un studiu asupra sportivelor voleibaliste de elita efectuat de Briner, W., Ely, C.[2] pe parcursul a doua saptamani de competitie, din cele 96 de sportive implicate, 77 au raportat unul sau mai multe traumatisme, rata traumatica inregistrata fiind de 1 la fiecare 25 de ore de joc. Cele mai afectate zone traumatice au fost articulatiile genunchilor (31.2%) si umarul (17.7%). Cercetatorii concluzioneaza ca cele mai multe traumatisme au fost de suprasolicitare, cel mai mare procentaj avandu-l tendinitele (42.7%).

Traumatismele de suprasolicitare au o incidenta mai mare decat traumatismele accidentale in randul jucatorilor de volei, constituind aproximativ 50%-80% din totalul traumatismelor, cel mai mare procent fiind reprezentat de tendinitele patelare si tendinitele coifului rotatorilor (Wiliam W. ,Briner Jr., 1999).

Prevalenta ridicata a tendinitei patelare a fost recent confirmata de un studiu larg pe un esantion de sportive de performanta din diferite sporturi in care 45 % dintre sportivii voleibalisti au raportat simptome curente ale tendinitei patelare. Datele ISS ("Injury Surveillance System") demonstreaza ca acest tip de traumatism a avut o incidenta de 0,2/1000 sportivi in randul voleibalistelor de performanta, dar aceste date au inregistrat numai timpul in care sportivul a fost scos din activitatea sportiva, prevalenta reala a tendinitei patelare se presupune a fi mult mai mare.

In conditiile actuale devine imperios necesara profilaxia traumatismelor ce se poate face prin determinarea si tratarea factorilor favorizanti (concentratie redusa a Ca +, Mg , circulatie redusa, viroze), prin programe de exercitii specifice introduse in programul de antrenament in scopul cresterii elasticitatii structurilor articulare si periarticulare, precum si prin tratarea si recuperarea corecta a traumatismelor (profilaxia secundara).

In acest sens lucrarea prezenta include programe profilactice adresate tendinitei patelare.

A fost subliniata necesitatea unui sistem mai bun de prevenire a traumatismelor in sport.

Prevenirea traumatismelor depinde in mod necesar de cunoasterea cauzelor acestora, initierea unui studiu fiind un prim pas in cercetarea acestui aspect.

Scopul a fost de a realiza un studiu prospectiv, dand o definitie precisa notiunii de traumatism, urmarind individual datele asupra mecanismelor traumatismelor si examinand aceste traumatisme, pentru a obtine informatii exacte asupra mecanismelor si a putea astfel recomanda metode profilactice eficiente.

- S-a incercat utilizarea unor mijloace terapeutice specifice, care sa tina seama de toti factorii interesati in instruirea sportiva; astfel

- Scopul final obligatoriu al tratamentului este refacerea integrala anatomica si functionala, restitutio ad integrum, a sportivului, spre deosebire de ceilalti indivizi la care pot ramane mici deficiente care sa se corecteze in timp;

- Timpul de vindecare trebuie sa fie mult redus, avand in vedere ca orice intrerupere mai mare a pregatirii sportive scade simtitor potentialul si capacitatea de efort;

- Mijloacele de tratare si mai ales caile de administrare a medicamentelor sa fie cat mai eficiente, cat mai putin traumatizante organic si mai ales psihic;

- Stabilirea diagnosticului trebuie sa fie foarte exacta, complexa si rapida, pentru a se putea aplica un tratament specific, complex si intensiv in vederea recuperarii grabnice a sportivului;

In vederea derularii optime a cercetarii ce face obiectul lucrarii prezente si creerii unui cadru etalon stiintific, potrivit cunostintelor acumulate in cadrul orelor teoretice si practice din cadrul facultatii, ca si a indrumarii permanente si consecvente a coordonatorului stiintific, am considerat importanta realizarea urmatoarelor sarcini:

- documentarea din literatura de specialitate; - formularea ipoteze lor de lucru;

- stabilirea variabilei de lucru in experiment si a modalitatilor concrete de lucru;

- stabilirea subiectilor supusi experimentelor;

- centralizarea rezultatelor;

- prelucrarea si interpretarea rezultatelor;

- redactarea conc1uziilor si propunerilor.

1.4. IPOTEZA DE LUCRU

Ipoteza nr. 1

Daca exercitiul fizic reprezinta pentru majoritatea indivizilor de alte profesii un element indispensabil mentinerii sanatatii, pentru sportivii de performanta el se poate transforma uneori si in anumite conditii in element cu efecte daunatoare.

Ipoteza nr. 2

Cauzele si mecanismele de producere sunt specifice practicarii sporturilor (factori predispozanti, favorizanti si dec1ansanti), depinzand de sportivi, de antrenor, de greselile de organizare a competitiilor, de carente alimentare, defecte de echipament sportiv s.a.;

Prevenirea accidentelor este posibila numai daca sunt cunoscute cauzele care le determina.

Ipoteza nr. 3

Profilaxia traumatismelor si recuperarea functionala a sportivului traumatizat implica nu numai vindecarea perfecta a segmentului lezat, ci si refacerea intregii capacitati de efort, ele realizandu-se numai printr-o colaborare stransa intre medic, kinetoterapeut si antrenor;

Depistarea si tratarea formelor preclinice, conduita terapeutica, recuperarea sportivului sunt numai caateva idei ce trebuiesc urmarite in scopul gasirii de solutii viabile pentru imbunatatirea performantei.

Profilaxia poate include programe de exercitii specifice introduse in programul de antrenament in scopul cresterii elasticitatii structurilor articulare si periarticulare, cresterea rezitentei tendoanelor si ligamentelor in paralel cu elasticitatea musculara, avand ca efect fortificarea din punct de vedere biomecanic a articulatiilor traversate, conferind stabilitate dar si utilizarea maximala a limitelor de miscare in articulatia respectiva. Pe langa aceste metode se mai pot utiliza masaj si automasj in relatie cu efortul, perioada de antrenament si/sau conditii meteorologice speciale, protectia zonelor articulare expuse cel mai frecvent traumatismelor in relatie cu sportul prin

tapping si straping (profilaxie primara) precum si prin tratarea si recuperarea corecta a traumatismelor (profilaxia secundara).

CAPITOLUL 2 - BAZELE TEORETICE ALE STUDIULUI

2.1.ANATOMIA FUNCTIONALA A GENUNCHILUI

Articulatia genunchiului este cea mai mare articulatie a organismului uman si are o importanta deosebita in locomotie.

Aceasta articulatie are cateva caracteristici care trebuie mentionate:

- Este o articulatie complexa fiind formata din articulatiile: Femurotibiala si Femuropatelara;

- Suporta greutatea corpului omenesc, fiind deci o articulatie portanta, structurile sale interne fiind foarte supuse la uzura;

- Localizarea sa anatomica este superficiala fiind expusa actiunii factorilor de mediu mai mult decat alte articulatii.

Consider utila impartirea elementelor constituente ale articulatiei in :Structuri osoase;Structuri intraarticulare;Structuri extraarticulare.

Farson si James considera structurile osose ca fiind cele care asigura alunecarea si fixarea, iar structurile extraarticulare ca cele care asigura miscarea articulatiei.

Structurile osoase

Sunt reprezentate de epifiza femurala inferioara, epifiza tibiala superioara si de patela.

Epifiza femurala inferioara

Aceasta structura continua distal diafiza femurala si este constituita din doi condili acoperiti de cartilaj separate si de santul intercondilian.

Cei doi condili femurali : intern si extern nu sunt identici, intre ei existand unele deosebiri :

- Condilul intern sau medial este mai ingust si mai lung (10 mm) fata de cel extern sau lateral care are numai 8 mm.

Au o forma si o structura complexa:

- Priviti din profil sunt curbati excentric, portiunea anterioara fiind parte dintr-un oval, posterioara fiind parte dintr-o sfera, raza lor de curbura suferind o descrestere dinainte - inapoi de la 45 mm la 16 mm.

Structural au traversele osose orientate diferit - oblic, orizontal si vertical - condensarea maxima fiind in punctele in care fortele au valori maxime. Ca orientare axul lung al condilului lateral este situat in planul sagital, condilul medial avand axul situat la 20 de planul sagital.

Epifiza tibiala superioara

Se articuleaza cu cei doi condili femurali prezentand doua fose articulare - cavitati glenoide - separate prin eminenta intercondiliana.

Anterior si posterior de aceasta eminenta se gasesc ariile intercondiliene - anterioara si posterioara - ce reprezita zonele de insertie a ligamentelor incrucisate.

Fosele articulare sunt acoperite de cartilaj care este mai subtire periferic si mai gros central, unde are 6 - 7 mm, intrucat condilul femural intern este mai coborat cu 2 - 3 mm si fosa articulara interna este situata pe un plan situat cu 2 - 3 mm mai jos.

Structural, prezinta travee osoase orientate orizontal, oblic si arcuit, densitatea maxima fiind similara cu femurul, in zonele unde fortele ce actioneza sunt maxime.

Intre forma condililor si forma platourilor tibiale exista o incongruenta care este compensata de niste structuri numite meniscuri articulare - intern si extern.

Patela

Acest os este situat in grosimea tendonului cvadricipital.

Are o forma ce poate fi asemanatoare cu un triunghi si se pot descrie:

- varful situat distal;

- baza situata proximal;

- o fata anterioara;

- o fata posterioara, articulara, ce vine in contact cu femurul si este acoperita de

cartilaj articular.

Aceasta fata prezinta o creasta verticala care o impartim in doua "povarnisuri",

fiecare fiind constituit la randul lui din trei fetisoare articulare ce intra succesiv in contact cu femurul in miscarile de flexie - extensie.

In cadrul acestor miscari fiziologice rotula se deplaseaza fata de femur pe o distanta de 7 - 8 mm.

Datorita fortelor de presine cu valori mari ce se dezvolta intre femur si patela, cartilajul articular la acest nivel are o grosime de 8 - 9 mm, nemaiintalnita la nici un alt nivel in organizmul uman.

Structurile intraarticulare :

Structurile intraarticulare cuprind:

- menicurile;

- aparat capsuloligamentar;

- membrana sinoviala;

- cartilaj articular.

Meniscurile intraarticulare

Meniscurile intraarticulare sunt doua formatiuni fibro - cartilaginoase situate la periferia foselor articulare tibiale, acoperind intre o jumatate si doua treimi din aceasta suprafata.

Elementele anatomice componente ale fiecarui menisc sunt:

- fata superioara, in contact cu condilul femural;

- fata interioara aplicata pe fosa articulara tibiala;

- circumferinta externa sau baza meniscului ce adera de capsula articulara;

- circumferinta mediala sau marginea libera situata spre centrul fosei articulare;

- corpul meniscului, fiind portiunea cea mai voluminoasa;

- cornul anterior;

- corpul posteror, atasat de fibre.

Intre coarnele anterioare exista ligamentul transvers care le uneste. Desi sunt fixate in modul aratat mai sus, meniscurile prezinta un grad de mobilitate mult mai mare la meniscul extern fata de cel intern. Meniscul intern poate fi asemanat cu litera "c" si acopera circa 30% din fosa tibiala interna. Meniscul poate fi asemanat cu litera "o" si acopera circa 60% din fosa articulara externa.

Mobilitatea meniscului extern este dublu ca valoare fata de cel intern 7 - 8 mm fata de aproximativ 5 mm. Corpul posterior al meniscului extern trimite doua fascicule de ancorarela femur, situate pe marginea ligamentului incrucisat anterior, numite ligamente menisco - femurale, unul anterior - Humphry si altul posterior - Wrisberg.

Histologia meniscurilor

Fiind fibrocartilaje, in compozitia lor intra:

- colagen - in proportie de aproximativ 75%, sub forma de fibre colagene dispuse circumferential si radial.

Fibrele circumferentiale sunt dispuse la periferie, actionand pe principiul "cercurilor de butoi". Histochimic 90% din colagen este de tip A.

Unele cercetari recente au constatat existenta unui fascicul de fibre perforante dispuse orizontal, facand legatura intre portiunea superioara si cea inferioara a meniscului, aceasta zona fiind intens expusa stresului atunci cand intre femur si tibie apare o miscare de rotatie sau solicitari axiale mari. Substanta fundamentala este costituita din apa 77% si proteoglicani 23%. Proteoglicanii contin hidroxilizina , hidroxipiridina , glicozaminoglicani.

Glicozaminoglicanii contin condroitiusulfat si dermatansulfat.

Condroitiusulfatul este un compus macromolecular ce realizeaza "agregate" cu acidul hialuronic. Alterarea inter - relatiei intre fibrele colagene si proteoglicani conduce la o deficienta in preluarea si distribuirea sarcinilor de incarcare.

Celulele conjuctive sunt fibrocondrocite situate in ochiurile retelei de fibre colagene.

S-a demonstrat experimental pe culturi celulare ca aceste celule au capacitate reparatorie meniscala prin sinteza de proteoglicani.

Vascularizarea meniscurilor

Acest subcapitol de anatomie a meniscului merita o atentie aparte datorita implicatiilor in patologia meniscala.

Aroczry si Warren sunt cei care au facut studii aprofundate asupra vascularizatiei meniscale. Vascularizatia meniscurilor provine in special din arterele geniculate:

- inferioara;

- superioara;

- mediala;

- laterala,

care trimit ramuri catre circumferinta fiecarui menisc formand un plex vascular perimeniscal.

Acest plex vascular perimeniscal este situat la nivelul capsulei articulare si al sinovialei, la baza meniscului.

Din plex pornesc spre marginea libera a meniscului pe o distanta de 2 - 3 mm, artere radiare care se ramifica in capilare terminale.

Studiile au descoperit ca aceste artere au forma spiralata ce le permite modificari de lungime necesare adaptarii lor la diferitele miscari ale meniscului.

O alta sursa vasulara meniscala o constituie franjurii sinoviali ce sunt purtatori de vase sanguine care la nivelul coarnelor meniscale patrund in menisc si se anastomozeaza cu plexul vascular perimeniscal.

La nivelul marginii laterale meniscale, atat pe fata femurala cat si pe cea tibiala, franjurii inainteaza radiar, dar vasele lor nu penetreaza meniscul.

Cu toate acestea s-a constat ca au o importanta mare in repararea leziunilor tratate prin proceeul suturii de menisc.

Vascularizatia meniscului involueaza in timp, procentul de menisc vascularizat scazand cu inaintarea in varsta, un punct de referinta fiind varsta de 40 ani.

Arnoczky a facut o impartire circumferentiala a meniscului legata de vascularizatia sa:

- zona - rosu - rosu (red - red), situata la periferia meniscului, bine vascularizata si propice pentru vindecarea dupa sutura.

- zona - rosu - alb (red - white), este zona de tranzitie intre baza meniscului si marginea sa libera, cu sanse reduse de vindecare.

- zona alb - alb (white - white), care este zona marginii libere, fara vascularizatie si fara posibilitati de vindecare.

BIOMECANICA SI FUNCTIILE MENISCURILOR

Intrucat cercetarile din ultimul deceniu au aprofundat cunostiintele despre functiile meniscurilor si intucat o functionare normala a genunchiului implica integritatea menscurilor, atitudinea chirurgicala, in prezent, este mai consevatoare si reparatorie, iar clasica si nociva meniscectomie totala este abandonata.

Meniscurile prezinta urmatoarele deplasari :

- Deplasari de flexie si extensie pe platoul tibial.

Meniscurile sunt solidare la tibie. Ele se deplaseaza in flexie dinainte - inapoi pe platoul tibial si prin extremitatile lor posterioare, se apropie usor intre ele.

In flexie completa distanta intre marginea anterioara a platoului tibial si meniscul extern este de 1 cm, iar apropierea intre marginea anterioara a platoului tibial si meniscul intern este de 0,8 cm.

In extensie meniscurile se deplaseaza in sens invers, dinapoi - inainte, se departeaza usor unul de altul si ating marginile anterioare ale platoului tibial.

- Depasarile meniscurilor fata de condilii femurali, care se desfasoara solidar cu deplasarea platoului tibial.

In flexie se deplaseaza posterior de condilii femurali, iar in extensie platoul tibial impreuna cu meniscurile tinde sa se situeze usor anterior fata de condilii femurali.

- Miscarea de rotatie:

In rotatia externa a gambei meniscurile urmeaza o miscare similara, dar in sens invers, de exemplu jumatatea anterioara a meniscului intern urmeaza capsula de care adera si se deplaseaza inapoi - inainte si dinauntru - inafara, iar extremitatea sa posterioara este impinsa inapoi de catre condilii femurali. Extremitatile meniscului extern desfasoara miscari in sens invers.

Intrucat extremitatile meniscale sunt solid fixate la platoul tibial, mobilizarile meniscurilor se desfasoara prin modificarea formei lor.

In timpul acestor miscari, in special in cea de rotatie, apare o tensionare importanta a meniscurilor care este mai mare la cel intern, intrucat acesta are o mobilitate mai redusa. Cand aceste eforturi la care sunt supuse meniscurile ajung superioare capacitatii lor de rezistenta apare ruptura acestora, printr-un mecanism de "menghina" femuro - tibiala.

In concluzie, macroscopic, dar mai ales microscopic, circumferinta externa a meniscului reprezinta zona principala a lui din punct de vedere trofic si biomecanic.

Meniscurile indeplinesc urmatoarele roluri:

a) Rol biomecanic: ele centreaza sprijinul femurului pe tibie in timpul miscarilor, rolul major revenind periferiei lor, care este mai voluminousa si deci mai rezistenta. Datorita acestui rol au fost etichetati ca adevarati "stabilizatori pasivi" ai genunchiului;

b) Rol mecanic: prin reducerea frecarii dintre extremitatile osoase;

c) Rol de amortizor: meniscurile preiau o buna parte din energia mecanica a socurilor, diminueaza fortele de contact si cresc aria de incarcare, protejand astfel suprafata cartilaginoasa;

d) Rol plastic: eleumplu spatiul dintre extremitatea distala femurala, care este curba si cea proximala tibiala, care este plana, deci care este intre doua extremitati care nu sunt congruente si astfel impiedica patrunderea la acest nivel a sinovialei, fapt care ar perturba dinamica articulara (fenomenul de "acrosare" a sinuvialei).

e) Rol trofic: prin lubrefierea suprafetelor articulare in timpul miscarilor, realizand o repartizare uniforma a peliculei de lichid sinovial pe suprafata cartilajului, dar si prin fenomenul de "pompaj".

Functiile meniscurilor au fost demonstrate de numeroase studii clinice si experimentale. Prin experimente pe animale, s-a demonstrat rolul protectiv al meniscurilor asupra cartilajului particular. S-au efectuat diferite tipuri de meniscectomii (partiale si totale) examinandu-se apoi articulatia dupa cateva saptamani si constatandu-se aparitia precoce a modificarilor care au fost asociate reglatiei meniscale. Ulterior s-a reprodus acest experiment si s-a constatat, pe langa faptul ca indepartarea meniscului este cauza declansatoare a distributiei condrale si ca intinderea si gravitatea procesului degenerativ sunt direct proportionale cu procesul de menisc inlaturat.

Descrierea modificarilor radiologice secundare unei meniscectomii au dus la concluzia ca acestea sunt etape progresive in instalarea procesului degeneractiv secundar ablatiei meniscale.

Intrucat meniscurile au capacitatea de a prelua si transmite incarcarea asupra platourilor tibiale, acestea isi indeplinesc o functie importanta si anume aceea de protectie a cartilajului articular.

Aceasta principala functie a meniscurilor a fost confirmata de numeroase experimente.

Modul in care cele doua meniscuri preiau incarcarea din compartimentul medial, iar meniscul lateral preia si disperseaza 65 - 75% din incarcarea de la nivelul compartimentului extern.

La solicitari mari contactul tibio - femural este direct si mijlocit de catre cartilajul articular. La incarcarea unui acest contact se produce prin intermediul meniscurilor, ce se comporta ca adevarate "spacer" - e.

Astfel, genunchiul se dovedeste a fi o articulatie foarte flexibila in ceea ce priveste stressul cartilaginos, automodulandu-si incarcarea condrala in timpul diferitelor solicitari ale sale, un rol central in acest mecanism avandu-l meniscurile.

Pentru a se determina aria de contact femuro - tibiana, in diferite grade de incarcare, cercetarile experimentale au folosit modele de methyl methacrylat.

S-a stabilit ca aceasta suprafata de contact, la nivelul fiecarui compartiment femurotibial, descreste cu doua treimi dupa o meniscectomie totala de la 6 cm2 la 2 cm2.

Printr-o tehnica artrografica s-a descoperit ca aria de contact femurotibiana scade si mai mult dupa o dubla meniscectomie. Astfel s-a concluzionat ca, cel meniscurile formeaza independent de unghiul de flexie al genunchiului, o larga suprafata portanta.

Printr-o dinamica de cercetare in care s-a folosit un fileu preso - sensibil, s-a constatat faptul ca in extensie completa si la 100 N incarcare, aria de contact femurotibiala este de 11,5 x 10 mm dupa o dubla meniscectomie.

S-a determinat ca meniscurile ocupa cca. 70% din aceasta suprafata de contact.

Printr-o deformare dinamica se realizeaza proprietatea meniscurilor de a prelua, intr-un genunchi, o mare parte din energia axiala transmisa de la femur la tabloul tibial, fiind considerati adevarati absorbanti ai socurilor.

Acest fapt a fost demonstrat prin cercetari experimentale. Ulterior s-a evidentiat faptul ca dispersia incarcarii asupra platoului tibian are la baza principiul cresterii suprafetei prin care aceasta forta se transmite, astfel stressul de contact la nivelul cartilajului articular scade semnificativ.

Meniscectomia, in schimb, duce la scaderea suprafetei de transmisie a incarcarii, prin urmare la cresterea importanta a presiunilor de contact, la valori de 200 - 400% fata de cele normale.

Absortia meniscului are efecte nocive nu numai la nivel cartilaginos cat si la osul subcondral.

S-a dovedit aparitia unei rigiditati la compresiune a genunchiului meniscectomizat, aceste alterari structurale si femurale si tibiale sunt rezultatul direct al stressului biomecanic exercitat asupra lor.

Aria de contact femurotibial se deplaseaza dinspre periferii spre zona centrala, crescand presiunea asupra tibiei, ducand reactia la o crestere a densitatii osului subcondral.

Densificarea este mai pregnanta in proportiunea centrala a tibiei, fiind cu atat mai intinsa cu cat portiunea de menisc rezecata este mai mare.

A fost introdus ca factor de initiere si progresie a alterarii cartilajului articular, conceptul de rigiditate crescuta a osului subcondrat.

Cresterea presiunilor de contact, incarcarea nemodulata in unde de soc si alterarea modului in care tensiunea se transmite asupra tibiei proximale sunt elemente componente ale stressului postmeniscectonic, ce vor duce la o alterare precoce a cartilajului articular.

Diferitele arii meniscale au functii preponderente diferite. Zona periferica formata din fibrele circumferentiale, intervine ca "intermediar" in transmiterea fortelor de incarcare, in timp ce zona centrala are rolul de a creste aria de contact femorotibiala.

Sistemul circumferential "de doaga" a fost indicat de studii experimentale ca fiind principala zona functionala a meniscului si care trebuie protejata.

Alte cercetari au concluzionat ca dupa reactia a doua treimi centrale ale meniscului, tensiunile de contact la nivelul femurului distal si tibiei proximale nu cresc semnificativ, insa daca se inlatura meniscul in intregime aceste solicitari devin foarte mari, initiind degradarea cartilajului.

S-a constatat chiar ca marginea periferica restanta dupa rezectia unei rupturi "in toarta de cos" preia si transmite o incarcare la valori semnificativ apropiate de cea a meniscului indenuu, confirmand astfel si pe criterii clinice, importantei functionale a acestei arii meniscale.

In concluzie rolul esential al meniscurilor este acela de augmentare a suprafetei de contact femurotibiale si implicit de transmitere si modulare a incarcarii.

Prin studii clinice si prin cercetare experimentala s-a demonstrat ca meniscurile au si o importanta functie in stabilitatea pasiva a genunchiului, alaturi de aparatul complex capsuloligamentar.

Studii clinice ale mobilitatii genunchiului au sugerat ca stabilitatea pasiva depinde si de prezenta si competenta meniscurilor.

S-a considerat ca pierderea masei meniscale poate fi responsabila de o relativa instabilitate a genunchiului.

Pe un studiu clinic prin care s-au revizuit 99 pacienti, la un interval de 17 ani dupa meniscectomie, s-a constatat ca 37 dintre ei au prezentat o instabilitate anterioara.

S-a constatat deci ca meniscurile participa la controlul stabilitatii rotationale a genunchiului.

Alte cercetari au evaluat rotatia tibiei fata de femur, in jurul unui singur ax, la o flexie de 25° a genunchiului.

Cupluri ciclice rotationale au fost aplicate tibiei si s-a masurat gradul rotatiei interne si externe. Dupa o dubla meniscectomie, 50% din cazuri au prezentat o crestere cu cca. 14% a gradului rotational, la o forta aplicata de 5 kg/cm. S-a concluzionat ca meniscurile contribuie la mecanismul pasiv de control respectiv rotatiei, atat interne cat si externe, a tibiei pe femur.

Prin teste in vitro a fost evaluat efectul meniscectomiei asupra stabilitatii rotatorii.

Testarea genunchilor la multiple unghiuri de flexie s-a facut cu o incarcare axiala constanta de 25 kg. Meniscectomia mediala a dus la o crestere a rotatiei interne, cu un maxim la pozitia de 20° flexie.

Rezectia meniscului medial a dus si la o augumentare a miscarii rotatorii in valgus, cu atat mai importanta cu cat gradul de flexie era mai mare.

Rezectia meniscului lateral a dus la cresterea miscarii rotatorii in varus, precum si la cresterea si mai semnificativa a miscarii rotationale in valgus.

De asemenea, alte cercetari experimentale au evaluat efectul dublei meniscectomii asupra stabilitatii anteroposterioare a genunchiului, la 0° si 30° flexie, cu sau fara incarcare axiala.

S-a determinat faptul ca ablatia chiar a ambelor meniscuri are un efect nesemnificativ asupre translatiei anterioare sau posterioare tibiale, cu sau fara incarcare. Cu toate acestea, la un genunchi la care s-a asociat si actionarea ligamentelor incrucisate, translatia tibiala in plan sagital a avut o crestere semnificativa.

Alte teste in vitro au demonstrat ca indepartarea ambelor meniscuri, la un genunchi cu ligamente integre, nu are o influenta insemnata asupra translatiei antero - posterioara sau asupra rotatiei interne - externe tibiala, cu sau fara incarcare.

Cu toate acestea, s-a constatat o crestere a rotatiei in varus - valgus, atat in extensie completa cat si in flexie la 20°.

Prin utilizarea unui aparat de testare in vitro a deplasarilor tibiale s-a demonstrat ca rezectia doar a meniscului medial nu are influenta asupra stabilitatii in plan sagital a genunchiului. Daca la aceasta se asociaza si sectionarea ligamentului incrucisat anterior, in acest caz se evidentiaza cresterea deplasarii tibiale induse, mult mai semnificativa fata de marirea ei datorata sectionarii izolate a acestui ligament.

Acesta crestere este maximala la o flexie de 90° si mai scazuta, dar statistic semnificativ, intre 30° si 80° flexie.

Dupa ablatia ligamentului incrucisat anterior, meniscul medial pare ca joaca rolul de "limitator", situat intre platoul tibial si partea posterioara a condilului femoral intern, reducand posibilitatea tibiei de a se deplasa mai mult anterior.

Pentru ca acest mecanism de "frenaj meniscal" sa aiba eficienta, s-a emis ipoteza ca este absolut necesar ca elementele mediale, atat cele active, dar mai ales cele pasive, sa fie integre si functionale, pentru a asigura forta complexiva axiala, de conventie articulara.

S-a demonstrat ca sectionarea acestui suport medial ligamentar duce la o crestere semnificativa a deplasarii anterioare tibiale, la un genunchi cu meniscul medial rezecat, numai in cazul sectionarii si a ligamentului anterior.

S-a demonstrat si rolul semnificativ al meniscului lateral in stabilirea sagitala. Utilizandu-se un aparat similar de testare in vitro a translatiei tibiale s-a certificat teoria conform careia meniscectomia izolata laterala nu influenteaza semnificativ translatia antero - posterioara tibiala, cu sau fara ligamentul incrucisat anterior eficient.

Deci meniscul lateral nu are rolul de "limitator" al deplasarii anterioare a platoului tibial, fata de condilul femoral extern, in conditiile lipsei ligamentului incrucisat anterior.

Acest fapt este cauzat probabil de mobilitatea crescuta a acestui menisc si de "abilitatea" lui de a se deplasa posterior si anterior in timpul flexiei, respectiv extensiei genunchiului, impiedicandu-l sa aiba un rol important in limitarea deplasarii anterioare a tibiei.

Faptul ca meniscul medial este un element important de stabilitate a genunchiului, mai ales daca ligamentul incrucisat anterior este nefunctional, s-a demonstrat si prin experimente pe cadavru.

Prin treimea sa periferica, meniscul intern impiedica translatia anterioara a tibiei pe femur.

Astfel, pastrarea treimii periferice a meniscului este mult mai importanta pentru functia si viitorului genunchiului, decat pastrarea celor doua treimi centrale, principii de la care s-a pornit in fundamentarea tehnicilor "conservatoare" de meniscectomie.

O importanta semnificatoare o are mediul in care meniscurile isi desfasoara functiile, lichidul sinorial fiind cel care mentine un coeficient de frecare imposibil de reprodus tehnic si anume 0,001.

Meniscurile au un rol important in lubrifierea articulatiei si nutritia cartilajului articular, prin mentinerea unui film fluid intre cele doua suprafete articulare, dar si prin compresiunea lichidului catre cartilajul articular (fenomenul de "pompaj").

2.2. TRAUMATISMELE DE GENUNCHI SI PATOLOGIA ASOCIATA -EXAMENUL CLINIC AL ARTICULAtIEI GENUNCHIULUI; ASPECTE PATOLOGICE IN PRACTICA SPORTIV, PRINCIPII DE TRATAMENT

nExamenul sportivului traumatizat include urmatoarele aspecte: locul unde a avut loc accidentul (pe strada, la antrenament, in competitie), mecanismul de producere (cadere, lovire de catre adversar etc.), momentul cand a survenit.

nPentru stabilirea diagnosticului complex s-a avut in vedere:

1. Diagnosticul pozitiv si diferential al tipului de leziune (macro si microtraumatism, afectiune cronica sau hiperfunctionala). Acestea se stabilesc atat pe baza unor elemente clinice, cat mai ales pe baza unor examene de laborator clinic.

2. Diagnosticul diferential al formei anatomoclinice si al factorilor etiopatogenici asociati prezinta o mare importanta precizand nu numai gradul, dar si felul tesutului anatomic interesat si contextul factorilor predispozanti, favorizanti sau declansanti. De exemplu, la un diagnostic de ruptura fibrilara se poate adauga: pe fond de circulatie periferica deficitara, daca s-a constatat anterior aceasta, sau pe fond de astenie postvirala.

3. Diagnosticul fazei evolutive in care s-a prezentat traumatizatul poate surprinde leziuni in faza incipienta catabolica sau in faza tardiva anabolica. Determinarea acestei faze evolutive are repercusiuni capitale in orientarea tratamentului, ea bazandu-se, in special, pe valoarea raportului albumine-globuline determinate electroforetic, cat si pe alte date clinice.

4. Diagnosticul (stabilirea) gradului de antrenament si al potentialului biologic de moment al aportivului se face pe baza concluziilor unor investigatii cardio-vasculare specific sportive (testul Martinet, Ruffier, Letunov, Astrand s.a.) si a

rezultatelor sportive din ultimul timp. Concluziile, partial, au o valoare deosebita in aprecierea evolutiei afectiunii, a recuperarii functionale a cazului si a reintegrarii lui in procesul de pregatire sportiva.

nEfectuarea unui diagnostic complex prezinta o valoare deosebita nu numai pentru inventarierea exacta a leziunilor si a factorilor care le-au produs, ci ea permite si aprecierea factorilor biologici pe care contam in recuperarea cazurilor. Bazati pe un astfel de diagnostic, putem efectua un tratament complex, specific si diferentiat, care sa dea o eficacitate, cu reducerea corespunzatoare a timpului de vindecare.

Din pacate posibilitatile si accesibilitatea mijloacelor terapeutice mentionate anterior trebuie corelate cu mijloacele disponibile, ceea ce ofera mai putine directii de cercetare in comparatie cu cele teoretic posibile.

Genunchiul constituie cea mai frecvent traumatizata articulatie a corpului omenesc. #n cadrul examinarii traumatismelor de genunchi anamneza va pune accent pe mecanismul traumatismului ca si pe acuzele subiective.

Tabel 1. Mecanisme traumatice implicate