Ion Sârbulescu Victor Petre Dan Constantinescu

Protecţia consumatorilor şi

concurenţa pe piaţă

Radiografie Analiză Diagnostic

Bucureşti, 2003

Protecţia consumatorilor şi concurenţa pe piaţă. Radiografie. Analiză. Diagnostic Autori: Ion Sârbulescu, Victor Petre, Dan Constantinescu

Proiectare şi producţie: Ion Sârbulescu

Documentare şi cercetare: sociolog Victor Petre

Coordonare şi consultanţă: dr. ec. Dan Constantinescu

Tehnoredactare computerizată : Doina Ungureanu

Cristina Romanescu

Diana Nedelcu

Autorii mulţumesc domnului Mihai Prundianu pentru înţelegere şi susţinere.

PREFAŢĂ Salutăm apariţia lucrării „Protecţia consumatorilor şi concurenţa pe piaţă”. De ce este necesară o astfel de lucrare ? Deoarece, economia de piaţă funcţională are nevoie atât de competiţie, cât şi de protecţia consumatorilor. Competiţia, valoare fundamentală în sistemul economiei de piaţă, este forţa care generează progresul economic şi social şi trebuie să asigure consumatorilor şansa reală de a putea alege produsele şi serviciile pe care le doresc, la preţurile pe care sunt dispuşi să le plătească. Întrucât concurenţa normală poate fi afectată de practici anti-competiţie ale unor firme, ca şi de unele reglementări înguste sau subiective, este necesară promovarea unor proiecte de tip liberal, în viziune europeană, care să dezvolte capacitatea de protecţie şi autoprotecţie a consumatorilor şi care, implicit, să ducă la creşterea calităţii produselor şi serviciilor oferite pe piaţă. De aceea, protecţia consumatorilor şi concurenţa loială pe piaţă trebuie să reprezinte obiectivul primordial al autorităţilor statului şi al formaţiunilor politice democratice. Theodor Stolojan

CUVÂNT ÎNAINTE

Cartea de faţă reprezintă, pe de o parte, valorificarea concepţiei europene a celor care au coordonat elaborarea şi promovarea Ordonanţei Guvernamentale nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor şi Hotărârea Guvernului nr.482/1992 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor şi le-au promovat, iar, pe de altă parte, îmbogăţirea acesteia cu învăţămintele experienţei acumulate până azi şi cu promovarea unor proiecte legislative şi instituţionale, care să conducă la funcţionarea sistemică a întregii activităţi din domeniu şi, prin aceasta, la creşterea gradului de apărare a drepturilor fundamentale ale consumatorilor şi la integrarea europeană. Osatura ideatică a lucrării, susţinută şi de structura ei, este răspunsul la întrebarea cheie : ce trebuie făcut, azi, în România, astfel încât să se asigure un grad de protecţie a consumatorilor cât mai ridicat ? Convinşi fiind de viabilitatea viziunii europene de tip liberal, am aşezat, în prim plan, necesitatea dezvoltării capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă, cea mai eficientă cale de protecţie. De aceea, pentru noi, activităţile de informare, consiliere şi educare a consumatorilor, precum şi de înfiinţare şi dezvoltare a asociaţiilor acestora sunt prioritare. În acest sens, nutrim speranţa că lucrarea de faţă va trezi interesul consumatorilor, mai ales a celor asociaţi, ca izvor de dezbateri şi de găsire a celor mai potrivite soluţii pentru rezolvarea problemelor lor, prin ei înşişi. Dacă va fi receptată în acest fel, vom considera că efortul nostru a avut rost. Conştienţi de necesitatea rolului statului, mai ales în această etapă, când, pe de o parte, dăinuie încă mentalitatea de asistat la mulţi dintre consumatori, cultivată de peste 50 de ani de regimul totalitar, iar, pe de altă parte, trebuie să realizăm, în marş forţat, integrarea în Uniunea Europeană, am dorit să prezentăm specialiştilor, din instituţiile cu atribuţii în domeniu, viziunea sistemică asupra acestuia, care permite înţelegerea conexiunilor dintre activităţile lor şi a valenţelor multiple ale acestora, singura care asigură eficienţă demersurilor pentru protecţia consumatorilor. Cei pe care i-am deranjat cu unele aprecieri privind evoluţia protecţiei consumatorilor din România să nu uite că, dincolo de necesitatea acceptării celor care au alte opinii, sunt ei însăşi consumatori, iar felul în care sunt şi vor fi protejaţi copiii noştri şi urmaşii lor, depinde de noi toţi. Susţinem ferm ideea legăturii organice dintre concurenţa pe piaţă şi protecţia consumatorilor : concurenţa loială duce la creşterea calităţii

produselor şi serviciilor oferite pe piaţă şi, deci, la ridicarea gradului de protecţie a consumatorilor, iar aceasta, la rândul ei, prin regulile de piaţă pe care le instituie, promovează concurenţa loială. Dacă viziunea noastră convinge cât mai mulţi dintre agenţii economici cu privire la necesitatea protecţiei consumatorilor, vom considera că am realizat unul dintre principalele ţeluri ale lucrării. Credem că un rol important pentru protecţia consumatorilor îl vor avea nivelul de pregătire, în domeniu, al viitorilor specialişti şi abordarea interdisciplinară a acesteia. De aceea, prin această carte, ne adresăm profesorilor universitari şi studenţilor. Considerăm că introducerea în programele universitare a tematicii privind protecţia consumatorilor, în raport cu profilele facultăţilor, este o necesitate a integrării învăţământului superior din România în Uniunea Europeană. Evident că prioritatea vizează facultăţile de drept, economice şi socio-umane. Având în vedere, însă, că studenţii de azi vor lucra cea mai mare parte a vieţii lor în cadrul Uniunii Europene, în România sau în alte state membre ale acesteia, şi cei care vor fi specialişti în sectoarele producţiei de bunuri de consum sau în cele prestatoare de servicii trebuie să cunoască regulile de piaţă privind protecţia consumatorilor. Nu în ultimul rând, prin evidenţierea influenţei partidelor politice şi a ideologiilor lor asupra protecţiei consumatorilor, am dorit ca lucrarea de faţă să fie un mesaj privind responsabilitatea pe care o au politicienii. Dacă cei care cred în valorile liberale – libertatea individului, egalitatea şanselor, spiritul întreprinzător, proprietatea privată garantată, economia de piaţă liberă şi concurenţială, coeziunea economică şi socială, statul minimal-partener al sectorului privat în dezvoltarea economică, libertatea schimburilor economice şi culturale dintre naţiuni – vor susţine, în esenţa lor, ideile pe care le promovăm în carte, atunci vom considera că efortul nostru este împlinit. În perioada în care am scris cartea, am rememorat, de multe ori, dialogurile constructive cu cei care au făcut muncă de pionierat, unii dintre ei stinşi prematur din viaţă, care şi-au adus contribuţia la naşterea şi dezvoltarea preocupărilor privind protecţia consumatorilor din România. Le aducem, pe această cale, un sincer omagiu ! În acest moment, odată cu finalizarea cărţii, gândurile noastre se îndreaptă către toţi cei care ne-au susţinut şi sprijinit în elaborarea ei.

Autorii

C U P R I N S

Cuvânt înainte………………………………………………….. Cap.1 Protecţia Consumatorilor - fenomen complex al epocii contemporane……………………………………………

1.1. Agenţii economici şi consumatorii. 1.1.1.Agenţii economici şi consumatorii - actori ai pieţei 1.1.2.Conceptele de agent economic şi consumator.

1.2. Necesitatea protecţiei consumatorilor. 1.3. Mişcarea consumatoristă şi drepturile fundamentale ale

consumatorilor. 1.4. Învăţăminte ale experienţei internaţionale. 1.5. Ideologii politice şi protecţia consumatorilor. 1.6. Valorile liberale - fundament al drepturilor

consumatorilor. 1.7. Protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană şi

procesul de integrare a României în domeniu. 1.8. Protecţia consumatorilor în România.

Cap.2 Cadrul legislativ şi instituţional pentru protecţia consumatorilor şi concurenţa pe piaţă.

2.1. Cadrul legislativ. 2.1.1.Analiza sistemică a cadrului legislativ.

2.1.2.Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, modificată şi completată.

2.1.3.Legea nr.21/1996- Legea concurenţei. Interferenţe cu Ordonanţa Guvernului nr.21/1992.

2.1.4.Ordonanţa Guvernului nr.39/1998 privind activitatea de standardizare, aprobată prin Legea nr.355/2002, cu modificări şi completări.

2.1.5.Legea nr.608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor. Normele metodologice privind desemnarea şi notificarea laboratoarelor şi organismelor de certificare şi, respectiv, cele privind stabilirea procedurilor de evaluare a conformităţii produselor.

2.1.6.H.G. nr.556/2001 privind reactualizarea Planului naţional de cercetare-dezvoltare şi inovare, cu referire la sistemul naţional al calităţii – standardizare, metrologie, acreditare, certificare şi evaluarea conformităţii.

2.1.7.Legea nr.161/2003 privind crearea Sistemului Electronic Naţional.

2.2. Cadrul instituţional. 2.2.1.Elementele componente ale cadrului instituţional. 2.2.2.Analiza sistemică a cadrului instituţional. 2.2.3.Organe ale administraţiei publice centrale şi locale cu

atribuţii privind protecţia consumatorilor : 2.2.3.1.Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Consumatorilor. 2.2.3.2.Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei.

2.2.3.3.Autorităţile din domeniul asistenţei de sănătate publică.

2.2.3.4.Serviciul public de asistenţă socială. 2.2.3.5.Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu

Handicap. 2.2.3.6.Biroul Român de Metrologie Legală. 2.2.3.7.Registrul Auto Român – R.A. 2.2.3.8. Garda Financiară. 2.2.3.9.Inspectoratul de Stat pentru Construcţii-

I.S.C. 2.2.3.10.Agenţia Naţională Sanitară Veterinară. 2.2.3.11.Direcţia fitosanitară. 2.2.3.12.Autoritatea Naţională pentru Produsele

Ecologice. 2.2.3.13.Consiliul Naţional al Audiovizualului. 2.2.3.14.Autoritatea Naţională de Reglementare în

Domeniul Energiei – A.N.R.E. 2.2.3.15.Autoritatea Naţională de Reglementare

pentru Servicii Publice de Gospodărie Comunală.

2.2.3.16.Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii.

2.2.3.17.Autorităţile pentru protecţia mediului. 2.2.3.18.Ministerul Turismului. 2.2.3.19.Direcţia Generală a Vămilor. 2.2.3.20.Organismele pentru îndrumarea şi

coordonarea producţiei vitivinicole. 2.2.3.21.Poliţia Română. 2.2.3.22.Autoritatea Naţională de Control. 2.2.3.23.Autorităţile administraţiei publice locale

2.2.3.24.Corpurile de Control Comercial ale consiliilor judeţene şi ale primăriilor.

2.2.3.25.Procedura-cadru de anunţare/sesizare a organelor administraţiei publice centrale şi locale de către A.N.P.C.

2.2.4.Instituţii cu atribuţii privind standardizarea, omologarea, expertizarea şi certificarea, respectiv, avizarea, autorizarea, acreditarea, licenţierea şi altele asemenea.

2.2.4.1.Organismul naţional de standardizare - Asociaţia de Standardizare din România – ASRO.

2.2.4.2.Organismul naţional de acreditare – Asociaţia de Acreditare din România – RENAR.

2.2.4.3.Centrul Naţional pentru Încercări şi Expertizarea Produselor „LAREX”.

2.2.4.4.Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice 2.2.4.5.Alte instituţii cu atribuţii în aceste domenii.

2.2.5.Organisme cu rol consultativ. 2.2.5.1.Comitetul Interministerial pentru

Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor.

2.2.5.2.Consiliul Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor, la nivel central şi local.

2.2.5.3.Comitetul Interministerial pentru Coordonarea, Organizarea şi Funcţionarea Pieţelor, Produselor Agricole şi Alimentare.

2.2.5.4.Comisia pentru Securitatea Produselor. 2.2.5.5.Comisia pentru Clauze Abuzive. 2.2.5.6.Consiliul Consultativ pentru Calitate. 2.2.5.7.Comisia pentru Securitate Biologică. 2.2.5.8.Autoritatea teritorială de odine publică. 2.2.5.9.Autoritatea Naţională a Pieţei Produselor

Agricole şi Alimentare. 2.2.5.10.Comisia naţională pentru supravegherea,

controlul şi prevenirea cazurilor de infecţie HIV/SIDA

2.2.6.Organisme ale societăţii civile. 2.2.6.1.Asociaţii, fundaţii şi federaţii pentru protecţia

consumatorilor.

2.2.6.2.Asociaţii şi fundaţii constituite de persoane juridice cu activităţi privind protecţia consumatorilor.

Cap.3 Integrarea României în Uniunea Europeană din perspectiva protecţiei consumatorilor şi concurenţei. Cap.4 CE ESTE DE FĂCUT.

4.1. Principalele obiective şi direcţii de acţiune pentru creşterea gradului de protecţie a consumatorilor.

4.2. Trecerea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sub controlul Parlamentului şi descentralizarea activităţii.

4.3. Educarea consumatorilor – dimensiune educativă a procesului de învăţământ.

4.4. Dezvoltarea mişcării consumatoriste. Bibliografie legislativă

Cap. 1. PROTECŢIA CONSUMATORILOR – FENOMEN SOCIAL - ECONOMIC COMPLEX AL EPOCII CONTEMPORANE

1.1. Agenţii economici şi consumatorii

1.1.1. Agenţii economici şi consumatorii – actori ai pieţei

Agenţii economici şi consumatorii, în înţelesul lor contemporan, sunt forme instituţionalizate în care se manifestă producţia şi consumul, în procesul schimbului, pe piaţă. De aceea, pentru explicarea locului şi rolului fiecăruia, precum şi a relaţiilor dintre ei, vom pleca de la faptul că, pentru producţie , consumul este punct de pornire şi, în acelaşi timp, punct final. Nevoile şi trebuinţele oamenilor străbat toate fazele reproducţiei (cercetare-proiectare, producţie, repartiţie, schimb şi consum), generarea, dinamica şi satisfacerea lor fiind determinante pentru acestea. Privită prin această prismă, interdependenţa dintre producţie şi consum, se manifestă astfel:

1) consumul determină producţia, în sensul că, nimic nu se produce fără ca producătorii să se raporteze la nevoile şi trebuinţele oamenilor;

2) producţia produce consumul, pentru că ea crează materialul pentru consum, determină modul de consum şi trezeşte trebuinţa al cărei obiect este creat de ea. Altfel spus, producţia creează nu numai obiectul, ci şi îndemnul de a satisface trebuinţa.

Dar care sunt nevoile şi trebuinţele oamenilor şi cum se raportează agenţii economici şi consumatorii la acestea?

Teoriile socio – economice converg spre clasificarea1 acestora, după cum urmează:

1) nevoi: a) fizice – de automenţinere şi reproducere; b) sociale – de deplasare, de contact cu oamenii, de comunicare; c) intelectuale – de cunoaştere, tehnico-ştiinţifice, estetice, de formare

profesională, de educare şi cultură; 2) trebuinţe:

a) naturale, sociale, spirituale; b) individuale, de grup, ale societăţii; c) zilnice, săptămânale, lunare … anuale; d) locale, regionale, naţionale; e) reale, nereale, ideale; f) minime, normale, maxime;

1 Tratat de economie contemporană, vol.2, pag.214-215, Ed.politică, Bucureşti, 1987

g) care se satisfac cu bunuri materiale, cu servicii materiale şi, respectiv, cu servicii spirituale;

h) economice, estetice, etice, politice; i) necesităţi, obligaţii, aspiraţii.

Pentru orice agent economic cunoaşterea nevoilor şi trebuinţelor, evident, pe segmente ale acestora, reprezintă o necesitate, fiind o condiţie a reuşitei în afaceri. De aceea, ei investesc resurse în preocupări sistematice de identificare a lor, reuşind să-şi fundamenteze ştiinţific activitatea de satisfacere a lor şi, chiar, să folosească metode şi tehnici de producere a unor trebuinţe nereale sau de manipulare a comportamentului consumatorilor.

Spre deosebire de aceştia, consumatorii nu dispun de resurse suficiente şi nici nu desfăşoară o activitate sistematică de cunoaştere a nevoilor şi trebuinţelor reale, a modurilor în care ele trebuie satisfăcute (cei mai mulţi se rezumă la educaţia primită în familie şi în şcoală care, din păcate, este lipsită de consistenţă).

În consecinţă, agenţii economici oferă pe piaţă produse şi servicii care sunt destinate să satisfască anumite nevoi şi trebuinţe, iar prin metode şi tehnici de marketing, desfăşoară acţiuni de promovare a lor şi de convingere a consumatorilor privind utilitatea acestora. Aici apare o altă deosebire fundamentală între cei doi, deoarece, în timp ce pe agentul economic îl interesează valoarea de întrebuinţare, în primul rând, ca purtătoare a valorii şi, deci, a profitului, pe consumator ea îl interesează ca atare, scopul lui fiind satisfacerea într-un grad cât mai ridicat a nevoilor şi trebuinţelor sale. Aşa se explică atitudinea lor diferită faţă de calitatea produselor (serviciilor), care exprimă gradul de utilitate, măsura în care, prin caracteristicile lor tehnico-funcţionale economice, de disponibilitate (fiabilitatea, mentenabilitatea), psihosenzoriale, estetice, organoleptice, ergonomice, sociale (efecte asupra stării de sănătate a consumatorilor şi a mediului natural), satisfac nevoia pentru care au fost create. Semnalăm aici, tendinţa agenţilor economici de a oferi produse şi servicii de calitate inferioară, care se obţin cu costuri mai mici, dar care le pot aduce profituri mult mai mari, prin manipularea raportului calitate/preţ, în condiţiile unei informări incorecte a consumatorilor cu privire la acesta. Atitudinea de mai sus este efectul faptului că, agenţii economici ştiu totul despre produsele şi serviciile pe care le oferă pe piaţă, în timp ce consumatorii ştiu prea puţine sau, chiar, nu ştiu nimic despre ele, neavând posibilităţi şi mijloace de a le evalua calitatea.

Între diferenţele dintre agenţii economici şi consumatori trebuie evidenţiată, prin importanţa deosebită pe care o are, şi aceea privind locul şi rolul pe care-l au în sistemul decizional al activităţii economice. Evident că, prin resursele lor (economice, informaţionale, umane, etc.) şi, mai ales, prin structurile organizatorice (asociaţii profesionale, organizaţii patronale, etc.) agenţii economici, fie determină, fie influenţează deciziile juridice (elaborarea şi adoptarea de acte normative) şi administrative, care privesc faptele sau fenomenele economice, obţinând reguli de joc care să-i avantajeze.

În concluzie, logica internă de funcţionare a economiei, privită prin prisma intereselor şi motivaţiilor agenţilor economici şi consumatorilor, arată că aceştia se găsesc într-un raport dezechilibrat, în mod obiectiv, în defavoarea consumatorilor, chiar dacă ei, cu nevoile şi trebuinţele lor, sunt originea şi, în acelaşi timp, punctul final al activităţii primilor.

În mod premeditat, cu scopul de a evidenţia caracterul legic-obiectiv al acestui dezechilibru, nu am făcut, până acum, nici o referire la existenţa factorilor de autoreglare şi reglare a funcţionării economiei, care acţionează în direcţia diminuării acestuia la un nivel de suportabilitate acceptabilă. Dintre aceştia semnalăm: concurenţa loială, legislaţia care stabileşte reguli clare şi egale pentru toţi, activitatea de supraveghere şi control privind respectarea acesteia şi nu în ultimul rând, formarea şi creşterea capacităţii consumatorilor de autoprotecţie individuală (consumator conştient) şi asociativă (consumator activ).

Referindu-ne la ultimul, semnalăm faptul că agenţilor economici nu le este indiferentă configuraţia consumatorilor (caracteristicile principale ale acestora). Astfel, relaţia dintre agenţii economici şi consumatori, privită din punctul de vedere al agenţilor economici, arată că nivelul de informare şi educaţie al consumatorilor are un rol deosebit de important pentru ei, deoarece atunci când este scăzut, sunt avantajaţi agenţii economici care oferă produse şi servicii de calitate inferioară şi/sau substituite, contrafăcute şi, chiar, de calitate necorespunzătoare, deoarece aceşti consumatori nu fac alegerea prin prisma raportului calitate/preţ, cumpărându-le pe acelea care au preţuri mai mici, iar când este mai ridicat, sunt avantajaţi agenţii economici care oferă produse şi servicii de calitate superioară, chiar dacă acestea au preţuri mai mari. De asemenea, nivelul de informare şi educare al consumatorilor joacă un rol important pentru concurenţa dintre agenţii economici, deoarece atunci când este scăzut favorizează creşterea concurenţei neloiale, iar când este ridicat favorizează creşterea concurenţei loiale. Semnalăm că, şi nivelul veniturilor consumatorilor are o importanţă deosebită pentru agenţii economici. Când este ridicat, creşte atât cantitatea de produse şi servicii sunt cumpărate pe piaţă, cât şi ponderea acelora de calitate superioară. Când este scăzut şi, mai ales, sub nivelul minim de asigurare a celor necesare traiului (sărăcia), scade atât cantitatea de prosuse şi servicii cumpărate pe piaţă, cât şi ponderea celor de calitate superioară. În concluzie, agenţii economici care oferă produse şi servicii de calitate corespunzătoare şi, mai ales, superioară sunt interesaţi ca tot mai mulţi consumatori, să aibă un nivel cât mai ridicat de informare şi educare, respectiv, să aibă venituri cât mai mari. De aceea, credem că aceştia pot fi convinşi să ofere fonduri pentru activităţile de informare, consiliere şi educare a consumatorilor şi, chiar, să participe direct, cu resursele de care dispun, la realizarea lor. Prin aceasta, demonstrăm că relaţia dintre agenţii economici şi consumatori poate şi trebuie să fie o relaţie de parteneriat.

Nu în ultimul rând, cele afirmate mai sus, sunt un argument pentru necesitatea realizării de studii şi cercetări în vederea cunoaşterii cât mai exacte a caracteristicilor principale ale agenţilor economici şi ale consumatorilor, ca actori ai pieţei. Concluziile acestora au importanţă deosebită pentru fundamentarea, atât a strategiilor agenţilor economici, cât şi a celor privind protecţia consumatorilor, în primul rând, a celor pentru creşterea capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă.

De asemenea, în ceea ce ne priveşte, nu ne situăm de partea acelora, care neînţelegând sau neacceptând că dezechilibrul amintit, are caracter legic-obiectiv, fiind, deci, un dat natural, incriminează agenţii economici, pe întreprinzători, acuzândui că-l provoacă şi-l menţin, în goana lor după un profit cât mai mare. Fără a

detalia, pentru aceştia avem o întrebare: cine ar produce bunuri sau ar presta servicii, dacă n-ar fi printre noi oameni cu aptitudini şi abilităţi, dar şi cu dorinţa de a obţine venituri tot mai mari? Nu există decât un răspuns: STATUL. Numai că, noi, românii, ca şi alte popoare, am văzut nu numai că el este un prost gospodar ci şi că, cei care-l folosesc în acest rol, ne dau cât, cum şi când vor ei pentru satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor noastre.

În concluzie, relaţiile dintre agenţii economici şi consumatori au o natură contradictorie, fiind construite pe un raport dezechilibrat între ei, dar pot deveni, într-o economie de piaţă funcţională, relaţii de parteneriat, prin care să se rezolve interesele, opuse ca tendinţă, ale acestora, inclusiv situaţiile conflictuale, astfel încât fiecare să obţină în ultimă instanţă ceea ce vrea, în condiţii istorice date: agenţii economici, profituri maxim posibile, respectiv consumatorii, un grad cât mai ridicat de satisfacere a nevoilor şi trebuinţelor lor.

1.1.2. Conceptele de agent economic şi consumator. Având în vedere faptul că, lucrarea de faţă conţine analize ale cadrului

legislativ, vom prezenta definiţiile agentului economic şi consumatorului, prevăzute de legislaţia în vigoare, după cum urmează:

1) agentul economic2 este persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii: - producător:

a) agentul economic care fabrică un produs finit sau o componentă a unui produs;

b) agentul economic care fabrică materie primă; c) agentul economic care îşi aplică denumirea, marca sau un alt semn

distinctiv pe produs; d) agentul economic care recondiţionează produsul; e) agentul economic sau distribuitorul care prin activitatea sa schimbă

caracteristicile produsului; f) reprezentantul, înregistrat în România, al unui agent economic ce nu

are sediul în România sau, în cazul inexistenţei acestuia, importatorul produsului;

g) agentul economic care importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice altă formă de distribuţie specifică derulării afacerii;

h) distribuitorul produsului importat, în cazul în care nu se cunoaşte importatorul, chiar dacă producătorul este menţionat;

i) distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului;

- distribuitor – agentul economic din lanţul de distribuţie; - vânzător – distribuitorul care oferă produsul consumatorului;

2 Legea nr. 37/2002 privind aprobarea Ordonaţei Guvernului nr. 58/2000 pentru modificarea şi completarea Ordonaţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 2, liniuţa a 3-a.

- prestator – agentul economic ce furnizează servicii. Considerăm că definirea, de mai sus, este greşită în următoarele privinţe: a) nu trebuia să se precizeze că, persoana fizică sau juridică este autorizată, în

condiţiile în care autorizarea agenţilor economici este obligatorie pentru activităţi în legătură cu produse şi servicii cu regim special. Mai mult, prevederea, respectivă, este în contradicţie cu angajamentul asumat de România, de a elimina, încă din acest an, barierele administrative şi birocratice din calea liberei circulaţii a mărfurilor;

b) condiţia prevăzută la litera i) pentru distribuitorul produsului importat şi anume “… dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului” este lovită de nulitate, deoarece consumatorul, în orice situaţie în care este prejudiciat, solicită despăgubiri de la agentul economic de la care a achiziţionat direct produsul sau serviciul, în cazul de faţă de la distribuitorul respectiv. În plus, legislaţia în vigoare, cu toate minusurile ei, îi dă dreptul de a solicita despăgubiri într-un termen mai mic decât cel prevăzut mai sus;

c) identificarea prestatorului cu agentul economic ce furnizează servicii, exclude, în mod automat, din arealul protecţiei consumatorilor, domeniul serviciilor publice prestate de organe, instituţii şi organisme publice sau recunoscute ca fiind de interes public (ex.: din domeniile educaţiei, sănătăţii, culturii, protecţiei mediului).

Noi ştim că o asemenea definire a prestatorului de servicii nu este o simplă greşală. Excluderea serviciilor publice din zona de protecţie a consumatorilor a fost făcută la iniţiativa Guvernului, în anul 1994, când a fost adoptată, cu modificări şi completări, Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 prin Legea nr. 11.

Drept urmare, nu pot fi controlate şi sancţionate, pe baza legislaţiei privind protecţia consumatorilor, organele, instituţiile şi organismele statului care prestează servicii publice pentru consumatori.

2) consumator3 este persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara activităţii sale profesionale.

Semnalăm următoarele deficienţe: a) nu se explicitează ce înseamnă “persoane fizice constituite în asociaţii”. Se

referă, oare, doar la asociaţiile de consumatori sau la toate asociaţiile şi fundaţiile înfiinţate pe baza Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii?

b) considerăm că legea trebuia să recunoască calitatea de consumator pentru orice persoană fizică sau grupul de persoane fizice, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara activităţii lor profesionale. S-ar fi asigurat protecţie şi celor din creşe, grădiniţe, cămine, spitale, unităţi militare, etc.

De altfel nu suntem singurii care gândim aşa. La art. 25 din Hotărârea Guvernului nr. 364/1995 privind obligaţiile ce revin agenţilor economici – persoane fizice sau juridice – în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată, destinate consumatorilor, se spune: “Prevederile prezentei hotărâri se aplică şi pentru produsele 3 Idem, art.2, liniuţa a 2-a

cumpărate pentru nevoi proprii de către instituţii şi organizaţii, persone juridice (cămine, creşe, grădiniţe, şcoli, spitale, cluburi, unităţi militare, sindicate, asociaţii de locatari) care reprezintă interesul unor colectivităţi de consumatori, de persoane fizice, precum şi de către agenţii economici care procură produsele prevăzute în anexă pentru nevoi proprii”. Sau HotărâreaGuvernului nr. 935/1999 privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 784/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare, prevede la pct. (5) “Art. 1 – Prezentele norme metodologice reglementează modul de etichetare a alimentelor destinate consumatorului final, precum şi restaurantelor, spitalelor, cantinelor şi altor unităţi de alimentaţie colectivă”.

Semnalăm cu această ocazie, inconsecvenţa conceptuală a legislaţiei privind protecţia consumatorilor, care duce la inconsecvenţă şi chiar subiectivism în activitatea de supraveghere şi control pe piaţă, precum şi la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii pentru unii consumatori sau, respectiv pentru unii dintre agenţii economici.

Dincolo de observaţiile de mai sus, evidenţiem un aspect, pe care îl considerăm de o importanţă deosebită şi anume, faptul de a defini prin lege (Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor) termenul de consumator. Prin acesta, orice cetăţean, în calitatea lui de consumator, devine o instituţie, cu drepturi şi obligaţii. Drept urmare, fiecare dintre noi are posibilitatea legală, de a-şi apăra drepturile şi interesele şi, de asemenea, poate să ceară autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, să-l protejeze.

1.2. Necesitatea protecţiei consumatorilor

Dezechilibrul istoric, al raportului dintre agenţii economici şi consumatori, s-a

mărit odată cu transformarea producţiei de bunuri de consum în industrie de masă. El s-a accentuat, mai apoi, în timp, prin impactul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care a pus la îndemâna agenţilor economici posibilităţi multiple de a oferi pe piaţă produse şi servicii despre care ei ştiu totul, în timp ce consumatorii nu au mijloace de control privind calitatea acestora. Mai mult, încă din fazele de cercetare ştiinţifică şi de proiectare, prin mijloace şi tehnici de marketing, consumatorii sunt “prelucraţi”, fiindu-le create nevoi, aşteptări, dorinţe şi gusturi. Agenţii economici, cu putere economică, folosesc, azi specialişti în psihologia socială şi în psihosociologie, care le pun la dispoziţie tehnici de manipulare a consumatorilor, deosebit de subtile.

Pentru a argumenta această ultimă afirmaţie prezentăm câteva tehnici de manipulare4 pe care psihologia socială experimentală le prezintă ca, fenomene reale din societate şi ca, practici premeditate folosite de comercianţi (autorii afirmă că importul tehnicilor de marketing americane este ca o datorie).

a) uşa-în-nas – strategie de vânzare constând într-o ofertă inacceptabilă, punând în prim plan un produs foarte valoros, înainte de a se propune produsul pe care, de fapt, comerciantul vrea să-l vândă. Eficacitatea acestei tehnici de vânzare, în determinarea consumatorului de a cumpăra produsul respectiv este cu atât mai mare când vânzătorul are un contact fizic cu

4 Tratat de manipulare – R.V. Joule / J.L.Beaauvois, Editura Antet, 1997

acesta, spre exemplu o strângere de braţ (ceea ce americanii numesc “the touche”). Este interesant de semnalat că, prin această “nevinovată” atingere consumatorii, urmăriţi în cadrul experimentului, au decis să cumpere produsul respectiv într-un număr dublu faţă de cei neatinşi (nici măcar cercetătorii, care au efectuat experimentele, n-au putut explica fenomenul, considerându-l real, dar, în acelaşi timp, o enigmă);

b) amorsarea – tehnica de vânzare, prin care consumatorul este “atras”, oferindu-i-se, mai întâi avantajele unui produs sau ale prestării unui serviciu, urmând ca, abia apoi, acesta să afle costurile reale ale investiţiei. Această modalitate de realizare a ofertei nu poate fi considerată vânzare “mincinoasă”, pentru că ea se bazează pe amânarea aflării adevărului;

c) picior-în-uşă – metoda de vânzare, prin care pe temeiul unui comportament preparatoriu al consumatorului (o decizie luată în deplină libertate), comerciantul îi propune să realizeze un altul, fără să exercite o presiune asupra acestuia (altfel spus, este metoda prin care se obţin comportamente prealabile comportamentului scontat).

Pentru a demonstra eficacitatea acestei metode de vânzare vom cita un exemplu5, despre care autorii insistă că este real, afirmând că stau la dispoziţie oricărui neîncrezător pentru a-i arăta produsul în cauză:

“… intraţi într-un magazin să cumpăraţi un pantalon cu preţ redus. Nici o capcană: vânzătorul vi-l aduce imediat. Intraţi în cabina de probă, vă place şi hotărâţi să-l cumpăraţi. Chiar în momentul în care scoateţi banii, fără să insiste, vânzătorul vă sugerează să probaţi şi haina care merge cu acest pantalon. Nu are preţ redus. De ce să refuzaţi s-o probaţi? Este chiar frumoasă şi formează cu pantalonul un costum şic. Ieşiţi cu un costum pe care n-aţi avut de gând să-l cumpăraţi. Aţi fost victima unei strategii de vânzare care seamănă cu un picior în uşă executat în mod remarcabil. Iniţial aţi luat o hotărâre în deplină libertate: să cumpăraţi pantalonul. Odată realizat acest comportament (vânzătorul nu v-a pomenit de la început de haină), vi se propune să realizaţi un altul, fără să se exercite o presiune asupra dumneavoastră. Primul comportament este, în consecinţă, un comportament preparatoriu care v-a predispus la acceptarea celui de-al doilea. Este vorba de o manipulare pentru că dacă aţi fi văzut în vitrină costumul cu preţul pe care l-aţi plătit, n-aţi fi intrat niciodată în acel magazin. Este vorba de o manipulare deliberată”6. Am redat textul în întregimea lui datorită forţei explicative a autorilor lui, dar şi din dorinţa de a incita cititorii cărţii de faţă, să lectureze lucrarea amintită, mai ales că, în deplin acord cu aceştia, considerăm că, prin ea, „nu au oferit arme manipulatorilor profesionişti (le aveau deja, inclusiv altele), ci asigură creşterea capacităţii de autoprotecţie, evitarea manipulării prin cunoaşterea principiilor tehnicilor de manipulare”7.

Toate acestea demonstrează necesitatea apărării intereselor consumatorilor.

1.3. Mişcarea consumatoristă şi drepturile fundamentale ale consumatorilor.

5 Idem – pag. 139 6 Ibidem, pag. 138-139 7 Ibidem, pag. 167

Realitatea istorică arată că, primele acţiuni sistematice de protecţie a consumatorilor s-au întreprins în S.U.A., la începutul secolului al XX-lea, ţara cu cel mai înalt nivel de industrializare a producţiei bunurilor de consum, acolo unde datorită concurenţei, tot mai acerbe, s-au folosit primele metode şi tehnici de marketing (spre exemplu, tehnica de vânzare prin automate s-a introdus în anul 1905).

De asemenea, remarcăm faptul că, pionierii primelor demersuri de protecţie a intereselor consumatorilor au fost consumatorii înşişi. Astfel, chiar dacă se consideră că primul pas, în acestă direcţie, a fost adoptarea, în 1095, a legii viei şi vinurilor, în Franţa, care conţinea unele prevederi de protecţie a consumatorilor, este unanim acceptat astăzi, rolul, primordial al asociaţiilor de consumatori în declanşarea preocupărilor sistematice de definire, de recunoaştere şi de apărare a drepturilor fundamentale ale acestora.

După zeci de ani de presiuni, făcute de structurile societăţii civile (asociaţii ale consumatorilor) asupra agenţilor economici şi, mai ales, asupra organelor statului, în 15 martie 1962, J.F. Kennedy a rostit un mesaj către Congres legat de drepturile consumatorilor, enunţând pentru prima dată, drepturile consumatorilor : la securitate, la informare, de a fi ascultaţi şi de a alege produse şi servicii.

Impactul pe care l-a avut acest eveniment, asupra evoluţiei ulterioare a protecţiei consumatorilor, a determinat Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori (I.O.C.U.) să declare ziua de 15 martie drept “Ziua mondială a drepturilor consumatorilor”. Nu după mult timp, I.O.C.U. a enunţat şi promovat şi alte drepturi fundamentale ale acestora: la despăgubire, la un mediu înconjurător sănătos, la asigurarea nevoilor vitale, la educaţie privind calitatea de consumatori.

O importanţă deosebită a avut-o, mai apoi, adoptarea, în 1985, de către O.N.U. a Rezoluţiei nr. 39/248/1985 “Principiile directoare privind protecţia consumatorilor” semnată de toate statele membre, care se obligau să adopte politici naţionale pentru respectatea ei. Cu toate că, asumarea acestei obligaţii s-a realizat în grade, deosebit de variate, de la un stat la altul (dictatura ceauşistă nu numai că nu le-a recunoscut prin lege, dar le-a şi încălcat sistematic şi revoltător, mai ales după 1985, când prin măsuri aberante pentru plata datoriei externe, a înfometat şi a ţinut în frig şi întuneric poporul), protecţia consumatorilor a căpătat o importanţă tot mai mare pentru societate, deoarece:

a) asigură apărarea drepturilor consumatorilor, cu efect direct asupra calităţii vieţii lor, începând cu acelea ale consumatorilor din categoriile dezavantajate;

b) joacă rolul de regulator al economiei, determinând-o să evolueze către satisfacerea, la standarde tot mai ridicate, a nevoilor reale ale consumatorilor;

c) prin controlul activităţilor economice, diminuează riscul punerii în pericol al însăşi civilizaţiei umane, prin folosirea iresponsabilă de tehnologii, tehnici şi substanţe nocive pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor (ex.: controversele privind organismele modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne şi produsele rezultate din acestea; folosirea ca aditivi alimentari a vestitelor “E-uri"; folosirea de substanţe care creează dependenţe alimentare);

d) sistemul legislativ şi instituţional pentru protecţia consumatorilor constituie un mecanism complex de promovare şi consolidare a concurenţei loiale pe piaţă;

e) stabilind reguli de joc, precise şi transparente, egale pentru toţi, este un factor determinant pentru diminuarea corupţiei (care promovează concurenţa neloială), cu efecte pozitive asupra apărării drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor.

Rolul deosebit al protecţiei consumatorilor, în viaţa economico-socială, explică importanţa care i se acordă în statele cu democraţie avansată, cu economie de piaţă funcţională şi dezvoltată.

Ţinem să subliniem, însă, faptul că mişcarea consumatoristă este determinantă pentru promovarea şi apărarea drepturilor acestora. Ea nu şi-a încheiat şi nu-şi va încheia niciodată misiunea istorică, de a impune parlamentelor şi guvernelor să ia măsuri legislative şi administrative în această direcţie.

Există o legătură legică între gradul de dezvoltare a capacităţii de autoprotecţie individuală şi, mai ales, asociativă a consumatorilor şi gradul în care se realizează protecţia consumatorilor într-o ţară sau, chiar în interiorul unei ţări, într-o zonă, regiune geografică sau într-o localitate. Altfel spus, fiecărei comunităţi de consumatori îi sunt respectate drepturile în raport cu priceperea şi capacitatea ei de a impune agenţilor economici şi celor responsabili din instituţiile publice, s-o facă. Când consumatorii se autoprotejază individual (consumatori conştienţi) şi asociativ (consumatori activi) ceilalţi, începând cu agenţii economici, le vor respecta drepturile. Dacă este corectă afirmaţia că, aşa cum sunt consumatorii, aşa sunt şi agenţii economici care le oferă produse şi servicii pe piaţă, nu putem fi de acord cu efectul ei, că fiecare are ce merită, deoarece:

a) consumatorii conştienţi trebuie să acţioneze, aşa cum au făcut pionierii mişcării consumatoriste, pentru protejarea tuturor consumatorilor, începând cu cei dezavantajaţi, şi pentru a determina instituţiile responsabile, ale statului de a-şi face datoria;

b) parlamentarii trebuie să se implice responsabil în apărarea drepturilor cetăţenilor care i-au ales, în calitatea acestora de consumatori, prin îmbunătăţirea şi adoptarea legilor specifice şi, prin monitorizarea activităţii guvernului de aplicare a legislaţiei în domeniu.

1.4. Învăţăminte ale experienţei internaţionale

Istoria protecţia consumatorilor - ca fenomen social-economic - este nu numai

interesantă, fiind un exemplu de caz al evoluţiei societăţii occidentale către un grad mai înalt de funcţionare democratică, ci şi un model plin de învăţăminte pentru consumatorii din România. Analiza acesteia relevă următoarele:

a) pe piaţă, raportul dintre agenţii economici şi consumatori a fost, este şi va fi, dezechilibrat, în defavoarea ultimilor;

b) cronologic, mişcarea consumatoristă a apărut înaintea legislaţiei specifice privind protecţia consumatorilor;

c) parlamentele şi guvernele devin "sensibile" la adoptare de reglementări şi măsuri executive, sub presiunea mişcării consumatoriste;

d) protecţia consumatorilor se realizează într-un grad cât mai ridicat, când se face prin autoprotecţie individuală - consumatori conştienţi şi asociativă - consumatori activi;

e) soluţia, la nivel de comunitate naţională (respectiv, europeană) este îmbinarea autoprotecţiei individuale şi asociative - asociaţii de consumatori, organisme consultative şi neutre, cu protecţia statului - parlament, guvern, organe ale administraţiei publice centrale şi locale (Anexa nr. 1).Deoarece, protecţia consumatorilor, ca orice fenomen social-economic este determinat multifactorial, raportul dintre acestea diferă, în funcţie de tipul de cultură (în ţările anglo-saxone rolul dominant îl au organismele neguvernamentale şi consultative, pe când în cele latine, rolul statului este mai mare), de regimul politic (un grad mai înalt sau mai scăzut de democarţie este însoţit de un rol mai mare, respectiv, mai scăzut, al organizaţiilor neguvernamentale), de ideologii, tradiţii, nivelul de cultură şi educaţie al consumatorilor etc.

1.5. Ideologii politice şi protecţia consumatorilor.

Protecţia consumatorilor, în configuraţia şi funcţionarea sistemică a cadrului

legislativ şi instituţional, este determinată de ideologia pe care se fundamentează. Deoarece scopul acestei analize este de a arăta esenţa evoluţiei protecţiei

consumatorilor pe plan mondial, dar mai ales în România, ne rezumăm la următoarele:

a) stânga (clasică) promovează numai protecţia directă a statului ; b) social-democraţia (modernă) promovează, cu prioritate, protecţia directă, nu

neagă rolul protecţiei indirecte şi al autoprotecţiei, în schimb, manifestă tendinţa de a-l minimaliza;

c) dreapta liberală consideră autoprotecţia şi protecţia indirectă ca fiind fundamentală, acordă importanţa cuvenită protecţiei directe şi consideră că statul are rolul de a elabora, în colaborare cu societatea civilă, regulile de joc de piaţă, care să ducă la o relaţie de parteneriat a celor doi actori - agenţii economici şi consumatorii.

Concluzia este evidentă. Protecţia consumatorilor trebuie să se fundamenteze pe ideologia liberală, pe valorile liberale. Mai mult, putem spune că orice altă fundamentare ideologică induce un grad mai scăzut de protecţie sau chiar o deturnare de la scop a sistemului. Elocventă în acest sens este evoluţia protecţiei consumatorilor în România, privită prin această prismă (Anexa nr.2).

1.6. Valorile liberale -fundament al drepturilor consumatorilor

şi al politicilor de protecţia consumatorilor. Necesitatea obiectivă a fundamentării protecţiei consumatorilor pe ideologia

liberală rezultă din corelaţia, pe de o parte, dintre valorile liberale şi drepturile consumatorilor (Anexa nr.3), apărate azi pe plan internaţional şi european iar, pe de altă parte, dintre acestea şi politicile de realizare a protecţiei consumatorilor (Anexa nr.4).

S-a dovedit istoriceşte (experienţa României e încă proaspătă) că, în economia unde proprietatea statului este dominantă, nu putem vorbi de drepturi ale consumatorilor în ansamblul lor, de apărarea acestora prin autoprotecţie individuală şi, mai ales asociativă. De aceea, proprietatea privată garantată, economia liberă şi concurenţială, respectiv, spiritul întreprinzător, sunt valorile liberale care joacă rolul de funadment economic obiectiv al existenţei drepturilor consumatorilor şi al apărării lor.

Libertatea individuală, respectul pentru individ şi familia sa, reprezintă înainte de toate capacitatea acestuia de a alege şi acţiona liber. O asemenea persoană are capacitatea de a se autoproteja - este consumator conştient, şi de a apăra familia sa şi comunitatea - este consumator activ. Exprimându-şi neîngrădit ideile, individul liber, este un factor de presiune asupra statului pentru a realiza protecţia directă şi, mai ales, indirectă.

Egalitatea şanselor, ca egalitate în faţa legii, ca şanse egale la educaţie şi informare, este modalitatea prin care se diminuează dezechilibrul istoric dintre agenţii economici şi consumatori şi, implicit, este premisa care asigură, acestora din urmă, posibilitatea de a-şi apăra drepturile.

Nu se poate vorbi de protecţia consumatorilor fără a fi apărate drepturile consumatorilor din categoriile şi grupurile sociale defavorizate (copii, bătrâni, handicapaţi, femei gravide, bolnavi de SIDA, victimele unor excrocherii financiare gen CARITAS, FNI, unele bănci etc.), din zona rurală, din regiunile rămase în urmă (ex.: o parte a Moldovei, a Olteniei) sau izolate (ex.: Delta Dunării, Munţii Apuseni). Asta înseamnă că, protecţia consumatorilor trebuie să se fundamenteze pe coeziunea economică şi socială (valoare liberală).

Maximizarea autoprotecţiei şi protecţiei indirecte, însoţită de optimizarea protecţiei directe, obiectiv al politicilor europene privind protecţia consumatorilor, reprezintă operaţionalizarea, în domeniu, a valorii liberale - statul minimal, partener al sectorului privat în dezvoltarea economică.

De asemenea, dar nu în ultimă instanţă, dezvoltarea protecţiei consumatorilor din România prin integrarea europeană, în plan legislativ, instituţional şi prin ancorarea structurilor societăţii civile la organismele similare europene şi internaţionale, este consecinţă a libertăţii schimburilor economice şi culturale între naţiunile care respectă drepturile fundamentale ale omului, promovată de ideologia liberală.

Exactitatea matematică a corelării valorilor liberale cu drepturile consumatorilor şi respectiv, cu politicile de apărare a lor face ca încercarea de negare a ei să fie o inepţie. De aceea, orice partid politic serios, de altă orientare ideologică, trebuie să accepte tacit fundamentarea liberală a protecţiei consumatorilor, iar prin politicile lor în domeniu, n-au decât să încerce să dea nuanţări, în raport cu ideologiile lor, componentelor sistemului şi nu sistemului în întregimea lui şi, mai ales, mecanismului de funcţionare a acestuia.

În concluzie, protecţia consumatorilor este la ea acasă numai la domiciliul ideologiei liberale - societatea liberală şi, în primul rând, economia liberală care funcţionează după reguli de joc clare, iar ce-i doi actori ai pieţii, agenţii economici şi consumatorii, se respectă reciproc, având o relaţie de parteneriat.

1.7. Protecţia consumatorilor în Uniunea Europeană şi procesul de integrare al României în domeniu.

În Uniunea Europeană protecţia consumatorilor tinde către performanţe înalte

la nivel comunitar, chiar dacă, cu diferenţe de la un stat membru la altul. Aici s-a ajuns, înainte de toate, prin armonizare legislativă, directivele Consiliului European fiind adoptate prin legi proprii de către fiecare stat membru. Aceasta înseamnă drepturi cât mai largi pentru consumatori, apărate prioritar prin autoprotecţie şi protecţie indirectă, dar şi prin optimizarea protecţiei directe, dirijată, mai ales, către categoriile şi grupurile sociale dezavantajate. De aceea, integrarea Românieri în Uniunea Europeană presupune nu numai adaptarea la legislaţia acesteia, ci şi funcţionarea întregului sistem al protecţiei consumatorilor în spirit european. Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor a fost primul pas, de o importanţă deosebită, chiar dacă deficienţele ei nu asigură funcţionarea sistemului în sens european (Anexa nr.5). Dovadă că, la Conferinţa privind protecţia consumatorilor în Europa Centrală şi de Est, organizată de Uniunea Europeană la Budapesta în decembrie 1192, s-a apreciat că România este “campioana” zonei respective în domeniu. Şi aceasta în condiţiile în care la noi, spre deosebire, de exemplu, de Polonia, Cehia şi Ungaria, în afara statului – protector, nu a existat o mentalitate de consumator conştient şi activ (în Polonia primele asociaţii ale consumatorilor au apărut în anii ‘70). De atunci, în primul rând, sub presiunea Uniunii Europene, au fost adoptate o serie de reglementări în direcţia asimilării legislaţiei comunitare, mai bine sau mai puţin bine elaborate, dar aceasta nu s-a făcut într-o viziune sistemică, care să-i asigure coerenţa necesară. Întârzierea este gravă în raport cu calendarul integrării, cu atât mai mult cu cât la noi autoprotecţia trebuia “născută” şi ajutată să “crească”.

1.8. Protecţia consumatorilor în România.

Dincolo de referirile făcute mai înainte, protecţia consumatorilor din România, privită din perspectivă istorică, a evoluat astfel:

a) înainte de 1948, a fost doar efectul secundar al legislaţiei comerciale şi al caracterului predominant manufacturier, meşteşugăresc şi casnic al producţiei bunurilor de consum ;

b) între 1948 – 1989, era atributul absolut al statului – protector; c) după decembrie 1989, statul centralizat nu a mai funcţionat, consumatorii,

cu mentalitatea de asistat, neputându-se autoproteja, au devenit “copii abandonaţi”.

Pentru că nu puteam face un salt istoric, dar nici nu trebuia să redescoperim oul lui Columb, se impunea: să învăţăm din experienţa internaţională în domeniu, să analizăm modul cum se face în Uniune Europeană, să alegem, eventual, un model şi, pe această bază, să trecem la treabă. Că nu s-a făcut întru-totul aşa este cert. Cauze: munca de pionierat are şi minusuri; ideologia care a fundamentat politicile în

domeniu; mentalitatea refractară la nou şi, mai ales, la ceea ce reprezintă occidentul; incompetenţa promovată politic etc.

Drept urmare, chiar dacă, pe ansamblu, startul a fost bun (Ordonanţa nr. 21/1992) ceea ce a urmat a fost, din păcate, pierdere de timp. Astfel:

1) În perioada 1992 – 1996, lipsa de autoritate şi de resurse (care nu sunt asigurate de textul legii nici astăzi), opoziţia din interiorul Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor faţă de orice altă activitate în afara celei de control (salariaţii erau inspectorii fostului Inspectorat General de Stat al lui Ceauşescu în domeniul calităţii, care controlau intreprinderile socialiste, având puteri care decapitau şi prim-secretari de judeţ) şi, mai ales, a liderilor din Guvern (mentalităţi neo-comuniste), au fost piedici majore pentru evoluţia protecţiei consumatorilor în sens european. Strategic, puneau problema astfel: stat sau stat şi asociaţii? Sub presiunea Uniunii Europene au acceptat asociaţiile, numai că erau văzute ca organizaţii obşteşti. De aceea, Guvernul din anii 1992-1996 s-a comportat faţă de acestea ca un hingher. Cele care-l “muşcau” erau anihilate, cele care-l “lătrau” erau izolate, iar cele care-l lăudau erau “hrănite”, inclusiv cu subvenţii de la buget (dar nu sprijinite în sens european). În consecinţă, multe din proiectele legislative, elaborate încă din acea perioadă, care însemnau armonizarea cu legislaţia comunitară (legea contractului – cadru, legea alimentului, legea publicităţii mincinoase, etc.) precum şi, proiectele de acţiuni privind dezvoltarea protecţiei indirecte şi a autoprotecţiei, au devenit lucrări de sertar. De asemenea, şi mai grav, s-au pierdut finaţări nerambursabile din partea Uniunii Europene, care evident nu a acceptat să subvenţioneze proiecte care nu înscriau România în viziunea europeană în domeniu. În concluzie, în perioada 1992 – 1996, Guvernul a pus accentul pe creşterea rolului statului, O.P.C.-ul, ca organ de specialitate fiind deturnat de la scop, devenind practic o instituţie de control pe piaţă.

De aceea, trebuie spus clar că politica acestuia a frânat procesul de integrare europeană în domeniu, cu consecinţe foarte grave pentru România şi deci, pentru cetăţeni, în calitatea lor de consumatori. 2) Între 1996 – 2000, a avut loc o schimbare de atitudine faţă de activitatea de informare, consiliere şi educare a consumatorilor şi respectiv, faţă de asociaţiile de consumatori, dar fără ca acestea să devină obiective fundamentale ale strategiei Guvernului în domeniu. Din nou pierdere de timp. 3) După 2000, Guvernul actual a pus iarăşi accent pe creşterea rolului statului (ca de altfel în toate domeniile vieţii economico-sociale). Insistenţa cu care preşedintele A.N.P.C. vorbeşte, în ultimul timp, despre importanţa activităţii de informare, consiliere şi educare a consumatorilor – se poate observa uşor că nu şi despre asociaţiile de consumatori, considerate în continuare duşmanul A.N.P.C.-ului – se datorează presiunilor, tot mai puternice, din partea Uniunii Europene (“enervată” de inerţia păguboasă a României). Dovadă că, a făcut mai multe modificări ale Ordonanţei nr. 21/1992 în anii 2000 - 2003 dar nici una care să se refere la obligaţia statului de a face, pe de o parte, informarea, consilierea şi, mai ales, educaţia consumatorilor iar, pe de altă parte, să sprijine, în mod real, asociaţiile de consumatori.

De aceea, acţiunile A.N.P.C.-ului în această direcţie sunt dezarmonice şi ineficiente. Guvernul nu doreşte şi nici nu poate elabora o stategie de tip european, în domeniile respective, de pe baza ideologiei sale social-democrate. El mimează, ici şi colo, ca un actor neavenit, ceea ce se face prin ţările europene, fluturând ambalajul în faţa reprezentanţilor Uniuniii europene (se înşală că îi poate păcăli !). Dintre neajunsurile politicii Guvernului în domeniu semnalăm: plăteşte sondaje de opinie privind consumatorii în loc să facă un studiu al comportamentului acestora şi al aceluia al agenţilor economici care să fundamenteze strategia de lucru; face analiza legumelor de pe piaţa Bucureştiului la laboratorul propriu – culmea, declarat neutru prin Hotărâre de Guvern, dar care se află sub conducerea directă a A.N.P.C-ului, trăgând concluzia că sunt bune pentru consum (NU CREDEM !), în loc să facă un studiu comparativ, la un laborator într-adevăr neutru, între legume produse în ţară şi cele importate; nu se implică în rezolvarea problemei care-i apasă pe consumatorii din toată ţara, cea a facturilor uriaşe de la RADET-uri.

Lista cu deficienţe de fond în plan legislativ, instituţional şi operaţional va fi completată de analizele cadrului legislativ şi instituţional, pe care le prezentăm în lucrarea de faţă. Facem precizarea că am păstrat denumirea organelor administraţiei publice centrale de dinaintea reorganizării guvernamentale (iunie 2003), deoarece interesul nostru a vizat atribuţiile acestora ca autorităţi administrative centrale.

Anexa nr 1

PROTECŢIA CONSUMATORILOR (ÎN VIZIUNEA EXPERIENŢEI INTERNAŢIONALE)

AUTOPROTECŢIE PROTECŢIE

INDIVIDUALĂ (CONSUMATOR CONŞTIENT)

PROTECŢIE DIRECTĂ

PROTECŢIE INDIRECTĂ ASOCIATIVĂ (CONSUMATOR ACTIV)

OBIECTIV FUNDAMENTAL: MAXIMIZAREA AUTOPROTECŢIEI PENTRU

(PROTECŢIA DIRECTĂ) 1. Adoptarea de reglementări pentru protecţia consumatorilor; 2. Acţiuni de control pe piaţă la producători, importatori, distribuitori, vânzători, prestatori de servicii şi la unităţile vamale; 3. Analize şi încercări în laboratoare; 4. Verificarea mijloacelor de măsurare folosite pe piaţă; 5. Verificarea afirmaţiilor prezentate prin publicitate, prospecte, cataloage şi altele asemenea; 6. Primirea şi rezolvarea sesizărilor şi reclamaţiilor; 7. Constatarea de contravenţii şi aplicarea de sancţiuni; 8. Dispunerea de măsuri de limitare a consecinţelor producerii, importului sau comercializării de produse şi servicii care nu respectă dispoziţiile legale; 9. Schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente naţionale şi internaţionale privind produsele care prezintă riscuri pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor; 10. Suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare, a licenţei de fabricaţie ori a certificatului de clasificare; 11. Elaborarea de reglementări sau îmbunătăţirea lor privind certificarea calităţii produselor şi serviciilor şi sacnţionarea neconformităţilor. (PROTECŢIA INDIRECTĂ) 1. Activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor; 2. Sprijinirea asociaţiilor de consumatori. (PROTECŢIA INDIVIDUALĂ) ÎI MAI LIPSEŞTE CEVA: SĂ DEVINĂ ACTIV = SĂ-I PROTEJEZE ŞI PE ALŢII - familie şi rude - prieteni, colegi, vecini - comunitate locală - comunitate regională - comunitate na]ională - comunitate europeană - comunitate mondială (PROTECŢIA ASOCIATIVĂ) 1. Acţionează, în forme specifice, ca organizaţie neguvernamentală pentru adoptarea de reglementări privind protecţia consumatorilor; 2. Colaborează cu organele competente, la elaborarea de reglementări specifice protecţiei consumatorilor; 3. Identifică, sesizează şi reclamă cazurile de încălcare a drepturilor consumatorilor; 4. Desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor;

5. Colaborează cu organiza]iile neguvernamentale din alte ţări şi aderă la organismele internaţionale, asigurând integrarea României în societatea civilă europeană şi mondială, în circuitul de valori promovate pe plan internaţional.

Anexa nr. 5

PROTECŢIA CONSUMATORILOR

PROTECŢIE

PROTECŢIE DIRECTĂ

PROTECŢIE

AUTOPROTECŢI

INDIVIDUALĂ (CONSUMATOR CONŞTIENT)

ASOCIATIVĂ (CONSUMATOR ACTIV)

Anexa nr.2

IDEOLOGII POLITICE ŞI DREPTURILE CONSUMATORILOR RESPECTIV, PROTECŢIA CONSUMATORILOR

DREPTURILE CONSUMATORILOR PROTECŢIA CONSUMATORILOR

AUTOPROTECŢIE PROTECŢIE

1 2 3 4 5 6 7 8 INDIVIDUALĂ

ASOCIATIVĂ

DIRECTĂ

INDIRECTĂ

STÂNGA NU NU DA DA/NU

DA/NU

NU NU NU NU NU DA DA/NU

SOCIAL-DEMOCRAŢIA DA/NU

DA/NU

DA/NU

DA/NU

DA/NU

DA/NU

DA/NU

DA/NU

DA/NU DA/NU DA/NU DA/NU

DREAPTA LIBERALĂ DA DA DA DA DA DA DA DA DA DA DA DA

Legendă Drepturile consumatorilor 1 - Educaţie 2 - Informare 3 - Asigurarea nevoilor vitale 4 - Siguranţă 5 - Despăgubire 6 - Acces la pieţe cu gamă variată de produse şi servicii de calitate corespunzătoare 7 - Mediu înconjurător sănătos 8 - Organizare în asociaţii

Anexa nr.3

VALORILE LIBERALE ŞI DREPTURILE CONSUMATORILOR

DREPTURILE CONSUMATORILOR

VALORILE LIBERALE

Educaţie

Informare

Asigurarea nevoilor

vitale

Siguranţă

Despăgubire

Acces la pieţe cu

gamă variată de produse şi

servicii de calitate

Mediu

înconjurător sănătos

Organizar

e în asociaţii

Libertatea individuală, respectul faţă de individ şi familia sa

Egalitatea şanselor

Coeziunea economică şi socială

Statul minimal, partener al sectorului privat în dezvoltarea economică,

alocarea descentralizată a majorităţii resurselor

Libertatea schimburilor economice şi culturale între naţiunile care respectă drepturile fundamentale ale omului

Proprietatea privată garantată

Economia de piaţă liberă şi concurenţială

Spiritul întreprinzător

FUNDAMENT ECONOMIC AL EXISTENŢEI DREPTURILOR CONSUMATORILOR

ŞI APĂRĂRII LOR

Anexa nr.4 VALORILE LIBERALE ŞI POLITICILE PRIVIND

PROTECŢIA CONSUMATORILOR (OBIECTIVE, CĂI, MIJLOACE, ACTIVITĂŢI, ACŢIUNI, MĂSURI)

CAP. 2 CADRUL LEGISLATIV ŞI INSTITUŢIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR ŞI CONCURENŢA PE PIAŢĂ. 2.1. CADRUL LEGISLATIV 2.1.1. Analiza sistemică a cadrului legislativ Din cadrul legislativ fac parte toate actele normative care conţin prevederi privind promovarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor. Remarcăm că am întâmpinat dificultăţi în demersurile noastre de a le identifica, deoarece nu există o bancă de date juridice în domeniu, mai ales având în vedere diferenţele dintre viziunea noastră şi aceea a celor care lucrează în instituţii cu atribuţii privind protecţia consumatorilor. De aceea, lista bibliografică a actelor normative, supuse analizei noastre, poate fi un bun reper pentru specialiştii din domeniu, pentru consumatori şi asociaţiile lor, precum şi pentru studenţii de la facultăţile unde s-a introdus tematică privind protecţia consumatorilor. Astfel, au fost analizate 204 acte normative, grupate după cum urmează :

a) legi……………………………………………………………28 b) ordonanţe ale Guvernului…………………………………….50

din care aprobate prin legi………………………..26 c) hotărâri ale Guvernului……………………………………….77 d) ordine, decizii, regulamente, instrucţiuni,

norme (publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a)………………………………………59

Ca şi în alte domenii ale vieţii economico-sociale, statistica arată că cele mai multe acte normative, cu putere de lege, au fost adoptate prin ordonanţe ale Guvernului (50, faţă de 28, adoptate direct de Parlament). Pe legislaturi, situaţia se prezintă astfel : Legislatură/Acte normative legi ordonanţe

1992-1996 3 2 1996-2000 11 27 2000-2003 9 18

Având în vedere că actualul Guvern mai are, cel puţin, un an la dispoziţie, are şanse mari să devină campion (media anuală este 7,2 ordonanţe, faţă de 6,75 ale guvernelor din perioada 1996-2000). Sperăm că adoptarea noii Constituţii va frâna o asemenea evoluţie. S-ar putea să surprindă atenţia pe care o acordăm acestui aspect al fenomenului legislativ. Considerăm, însă, că are o importanţă potenţială mare pentru evoluţia protecţiei consumatorilor, deoarece cei care, teoretic, cunosc cel mai bine problemele cu care se confruntă aceştia şi poartă, prioritar, răspunderea de a adopta soluţiile legislative cele mai potrivite, sunt parlamentarii şi nu guvernanţii. Centralizarea excesivă a deciziei în plan legislativ, la nivelul Guvernului, este demonstrată şi de faptul că 83,54% din totalul actelor normative au fost adoptate de acesta sau au fost emise de organele administraţiei centrale, aflate în subordinea lui (50 de ordonanţe, 77 de hotărâri ale Guvernului şi 44 de ordine, decizii, regulamente, instrucţiuni, norme – din cele 59 am scăzut pe cele emise de Consiliul Concurenţei şi, respectiv, de Consiliul Naţional al Audiovizualului, instituţii aflate sub controlul Parlamentului). Situaţia de mai sus este încă un argument pentru susţinerea proiectului avansat de noi, în lucrarea de faţă, privind elaborarea şi adoptarea unei legi a concurenţei şi protecţiei consumatorilor, care să prevadă înfiinţarea Consiliului Concurenţei şi Protecţiei Consumatorilor, sub controlul Parlamentului. Analiza cadrului legislativ evidenţiază deficienţe majore, care privesc atât ansamblul lui, cât şi elementele componente. Sintetic, ele pot fi grupate astfel :

1. Deficienţe ale procesului de îmbunătăţire şi de elaborare de noi acte normative :

a) armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene nu a fost obiectiv fundamental pentru Guvern şi, respectiv, pentru organele administraţiei publice centrale, ceea ce explică, pe de o parte, întârzierea în adoptarea acquis-ului comunitar şi, pe de altă parte, calendarul încărcat, în acest sens, până în anul 2007 ;

b) superficialitatea şi chiar iresponsabilitatea în elaborarea unor acte normative, dovedită de modificarea, la intervale scurte de timp, a unor ordonanţe ale Guvernului şi de retragerea altora ;

c) lipsa sau insuficienta colaborare între organele administraţiei publice centrale privind elaborarea proiectelor de acte normative, care a dus fie la încălcarea unora de către altele, fie la nearmonizarea prevederilor lor. Din păcate, cele mai ignorate acte normative au fost : legea-cadru privind protecţia consumatorilor,

legea concurenţei şi legile privind standardizarea şi evaluarea conformităţii produselor ;

d) instabilitatea legislativă, atât în privinţa organizării şi funcţionării organelor administraţiei publice centrale cu atribuţii privind protecţia consumatorilor, cât şi în privinţa reglementărilor vizând diferite activităţi economice sau produse şi servicii, destinate consumatorilor ;

e) lipsa de reglementări pentru protecţia consumatorilor în diferite domenii ale activităţii economice (creditele de consum, asigurările etc.).

2. Deficienţe de conţinut : a) lipsa prevederilor, în anumite acte normative, privind retragerea

produselor de la consumatori, în situaţia în care s-a constatat că sunt periculoase, şi informarea corespunzătoare a acestora ;

b) sunt multe acte normative care nu prevăd obligaţii şi răspunderi pentru toţi agenţii economici, în mod deosebit pentru importatori şi pentru cei care desfăşoară activităţi de depozitare, ambalare şi transport ;

c) nu se asigură protecţia intereselor economice ale consumatorilor, mai ales în cazul despăgubirii şi restituirii contravalorii ;

d) există tendinţa de a fi protejate interesele agenţilor economici împotriva principiului legislaţiei europene de interpretare a tuturor cazurilor neclare în favoarea consumatorilor ;

e) lipsesc, în unele acte normative, prevederi privind colaborarea instituţiilor statului cu structurile societăţii civile, iar, în altele, acestea fie limitează accesul lor la actul de decizie, fie nu conţin şi modalităţi clare de colaborare, rămânând declarative ;

f) sunt acte normative care nu au prevederi privind chiar activitatea, produsele sau grupele de produse pe care le reglementează şi la care se face referire în denumirea lor ;

3. Deficienţe în aplicarea lor : a) sunt reglementări care nu prevăd dreptul de control, de constatare a

contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor, pentru unele organe ale administraţiei publice centrale şi locale, abilitate prin legi, în acest sens ;

b) sunt prevăzute, în unele acte normative, obligaţii şi răspunderi pentru agenţii economici, fără să fie considerate contravenţii încălcările lor şi care, deci, nu sunt sancţionabile ;

c) efectul aplicării amenzilor este, în unele cazuri, mult diminuat, pentru că nu a fost modificat cuantumul acestora în raport cu indicele inflaţiei. Toate acestea conduc la deficienţa fundamentală a cadrului

legislativ, şi anume lipsa viziunii sistemice asupra lui. Cauza principală constă în faptul că nu există o instituţie-pilon a cadrului instituţional care să asigure corelarea activităţilor de reglementare a tuturor participanţilor implicaţi în protecţia consumatorilor. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor nu a jucat acest rol şi consecinţele se văd : dezordine, irosire de resurse şi grad scăzut de protecţie a consumatorilor.

De asemenea, această situaţie demonstrează ineficienţa Comitetului Interministerial de Supraveghere a Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, precum şi a Consiliului Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor la nivel central, organisme înfiinţate în acest scop.

Viziunea sistemică asupra cadrului legislativ presupune ca el să fie conceput în raport cu obiectivul-vector, protecţia consumatorilor, asigurându-se corelarea actelor normative pentru apărarea drepturilor fundamentale ale acestora. De aceea, am optat pentru prezentarea actelor normative, în raport cu dreptul fundamental pe care fiecare, în parte, îl apără prioritar. De altfel, considerăm că aceasta este metoda prin care se poate cuantifica gradul în care sunt apărate drepturile consumatorilor.

1. Dreptul la protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor. Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, republicată, modificată şi

completată, are prevederi care : a) enunţă dreptul consumatorilor privind protecţia vieţii, sănătăţii şi

securităţii lor ; b) definesc produsul sigur, riscul, evaluarea securităţii produselor şi

produsul periculos ; c) interzic punerea pe piaţă a produselor periculoase, falsificate şi

contrafăcute, precum şi pe acelea care au termenul de valabilitate sau data durabilităţii minimale depăşite ;

d) stabilesc obligaţia Guvernului de a adopta norme şi reglementări privind furnizarea şi utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor în condiţii optime, în mod deosebit a celor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ;

e) stabilesc obligaţiile agenţilor economici – producători, distribuitori, prestatori de servicii – de a pune pe piaţă numai produse şi servicii sigure, să retragă de pe piaţă sau de la beneficiari pe cele

periculoase şi să respecte condiţiile igienico-sanitare, conform normativelor sanitare în vigoare ;

f) precizează contravenţiile şi sancţiunile corespunzătoare. Actele normative care se referă la apărarea vieţii, sănătăţii şi

securităţii consumatorilor privesc : a) protejarea consumatorilor împotriva unor activităţi comerciale

ilicite ca : vânzarea de produse fără specificarea termenului de valabilitate sau a datei durabilităţii minimale ; comercializarea de produse falsificate sau substituite etc. ;

b) stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele legale de igienă şi sănătate publică ;

c) reglementarea producţiei, circulaţiei şi comercializării alimentelor ; d) responsabilităţile producătorilor de alimente ; e) normele igienico-sanitare pentru alimente ; f) condiţii pentru producerea şi comercializarea cărnii de pasăre,

făinii etc. ; g) interzicerea producerii şi comercializării imitaţiilor de produse

alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor ;

h) asigurarea securităţii utilizatorilor de jucării ; i) marcarea buteliilor de sticlă refolosibile, utilizate pentru ambalarea

substanţelor şi produselor periculoase ; j) condiţiile impuse produselor cosmetice, la fabricarea şi

comercializarea acestora ; k) regulile privind comercializarea unor produse folosite ; l) condiţiile de introducere pe piaţă a produselor şi serviciilor care pot

pune în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului ;

m) condiţiile de siguranţă şi protecţie a consumatorilor, utilizatori de telefonie mobilă ;

n) obligaţiile agenţilor economici la introducerea pe piaţă şi la exploatarea echipamentelor pentru agrement ;

o) obligaţiile producătorilor şi comercianţilor de echipamente, piese de schimb şi materiale de exploatare utilizate de vehicule rutiere;

p) norma sanitară veterinară privind procedura de autorizare sanitară veterinară a unităţilor şi de aprobare a activităţii de export ;

q) normele sanitare veterinare privind producerea, prelucrarea, depozitarea, transportul şi comercializarea produselor de origine animală ;

r) regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acestea ;

s) măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi ;

t) amenajarea, omologarea, întreţinerea şi exploatarea pârtiilor şi traseelor de schi pentru agrement ;

u) protecţia consumatorilor, utilizatori ai plajei Mării Negre ; v) controlul calităţii materialelor, elementelor de construcţii şi

produselor destinate construcţiilor ; w) asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente electrice de

joasă tensiune ; x) protecţia sănătăţii şi a siguranţei consumatorilor, utilizatori de

echipamente radio şi echipamente terminale de telecomunicaţii ; y) obligaţii şi răspunderi ale producătorilor şi a celor care pun la

dispoziţie consumatorilor echipamente de agrement. Este evident că, în perioada 1992-2003, evantaiul actelor normative

privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor s-a lărgit. Cu toate acestea, el nu acoperă arealul riscurilor imediate, posibile (ex.: accidentele casnice, ale căror victime sunt, în primul rând, copiii şi bătrânii).

Cheia problemei stă în funcţionarea sistemului : reglementări specifice, standardizare – evaluarea conformităţii produselor – supravegherea conformităţii produselor – supraveghere şi control (nu numai pe piaţă). De aceea, creşterea gradului de protecţie a vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor este determinată de rezolvarea următoarelor probleme :

1. îmbunătăţirea şi adoptarea de noi reglementări specifice şi accelerarea procesului de asimilare a standardelor europene, începând cu cele privind produsele cu risc imediat (ex.: securitatea alimentelor) ;

2. dezvoltarea şi întărirea infrastructurii de evaluare a conformităţii produselor ;

3. îmbunătăţirea activităţii de supraveghere şi control pe tot traseul producţie-consum. Rezolvarea corespunzătoare a lor presupune :

a) sprijinirea Asociaţiei de Standardizare din România în adoptarea standardelor europene prin intensificarea colaborării, cu aceasta, a tuturor instituţiilor cu atribuţii privind protecţia consumatorilor,

sub coordonarea, sub coordonarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor ;

b) sprijinirea organismului naţional de acreditare, Asociaţia de Acreditare din România – RENAR, prin încheierea de proceduri de colaborare cu organele administraţiei publice cu atribuţii în domeniu, inclusiv cu ministerele de resort, pentru dezvoltarea infrastructurii de evaluare a conformităţii ;

c) întărirea sistemului de supraveghere şi control al calităţii produselor şi serviciilor, în primul rând, al acelora care pot pune în pericol viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor, de către A.N.P.C., prin Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor ;

d) crearea de către A.N.P.C. a unui sistem „TRAPEX” intern, astfel încât să se producă reacţii imediate de identificare a produselor şi serviciilor cu risc mare şi de luare de măsuri corespunzătoare ;

e) să se dezvolte colaborarea A.N.P.C. cu organismele similare din Uniunea Europeană şi cu cele la nivel mondial, precum şi a tuturor instituţiilor cu atribuţii privind protecţia consumatorilor, cu cele europene şi internaţionale, în domeniul securităţii produselor şi serviciilor.

2. Dreptul la protecţia intereselor economice ale consumatorilor. Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, republicată cu modificări şi

completări ulterioare, conţine prevederi care : a) stabilesc obligaţia Guvernului de a adopta reglementări specifice în

scopul prevenirii şi combaterii practicilor ce dăunează intereselor economice ale consumatorilor ;

b) obligă agenţii economici de a se comporta în mod corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive ;

c) stabilesc drepturile consumatorilor la încheierea contractelor ; d) obligă agenţii economici să folosească mijloace de măsură şi

control a produselor şi serviciilor, adecvate şi verificate metrologic ;

e) stabilesc dreptul consumatorilor de a pretinde agenţilor economici remedierea, înlocuirea sau restituirea contravalorii produselor şi serviciilor, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate ;

f) stabilesc contravenţiile şi sancţiunile pentru încălcarea prevederilor privind protecţia intereselor economice ale consumatorilor. Alte acte normative prevăd :

a) drepturile consumatorilor privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale ;

b) clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori ;

c) protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă ;

d) obligaţiile agenţilor economici – persoane fizice sau juridice – în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată, destinate consumatorilor ;

e) înlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care prezintă deficienţe de calitate ;

f) protejarea intereselor economice ale consumatorilor împotriva unor activităţi comerciale ilicite ;

g) obligaţii ale furnizorilor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice ;

h) răspunderi şi obligaţii în organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de gospodărie comunală ;

i) răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase ;

j) obligaţii ale producătorilor şi comercianţilor de produse alimentare ecologice ;

k) organizarea şi funcţionarea pieţelor produselor agricole şi alimentare ;

l) producerea şi comercializarea vinurilor şi a celorlalte produse vitivinicole ;

m) obligaţiile producătorilor care exploatează, valorifică şi comercializează ape minerale naturale ;

n) contractul de comercializare a pachetului de servicii turistice ; o) încadrarea pe tipuri a unităţilor de alimentaţie publică neincluse în

structurile de primire turistice ; p) obligaţii ale agenţilor economici care produc şi comercializează

fonograme ; q) condiţiile de introducere pe piaţă şi de funcţionare a aparatelor

electrice şi electronice din punct de vedere al compatibilităţii electromagnetice ;

r) obligaţiile şi răspunderile furnizorilor de servicii poştale. Analiza actelor normative va evidenţia gradul scăzut de protecţie a

intereselor economice ale consumatorilor. Pentru creşterea acestuia credem că se impune :

a) îmbunătăţirea legislaţiei în direcţia stabilirii modalităţilor concrete şi rapide de despăgubire şi desdăunare, conform principiului protejării, înainte de toate, a consumatorilor, în situaţiile în care aceştia au fost prejudiciaţi ;

b) crearea sistemului prejudecătoresc pentru rezolvarea amiabilă, prin mediere şi arbitraj, a situaţiilor în care consumatorii au fost prejudiciaţi, cu implicarea directă a organizaţiilor patronale şi profesionale, precum şi a asociaţiilor de consumatori şi a organismelor consultative neutre ;

c) îmbunătăţirea sistemului juridic pentru soluţionarea, în sistem de urgenţă, a proceselor privind solicitarea de despăgubiri şi desdăunări de către consumatori.

3. Dreptul consumatorilor la informare Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, republicată cu modificările şi

completările ulterioare, prevede : a) obligaţiile agenţilor economici de a informa consumatorii, în mod

complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite acestora ;

b) obligaţia agenţilor economici de a demonstra modul de utilizare şi funcţionarea produselor ce urmează să fie vândute, la cererea consumatorilor şi de a efectua demonstraţii de utilizare la lansarea produselor pe piaţă ;

c) interzicerea prezentării, prin publicitate, a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, altele decât cele efectiv realizate ;

d) informarea corectă şi precisă cu privire la preţuri şi tarife ; e) comercializarea şi prestarea serviciilor în locuri autorizate ; f) utilizarea mijloacelor de măsurare, în prezenţa consumatorilor, la

vederea acestora ; g) contravenţiile şi sancţiunile privind încălcarea obligaţiilor de a

informa consumatorii despre produsele şi serviciile oferite acestora ; Alte acte normative se referă la :

1. informarea consumatorilor prin publicitate ; 2. indicarea preţului produselor oferite consumatorilor spre vânzare; 3. denumirile sub care se vinde şi condiţiile de calitate ale laptelui de

consum ; 4. etichetarea aromelor destinate vânzării consumatorului final ; 5. etichetarea făinii şi proprietăţile organoleptice ale acesteia ;

6. etichetarea uleiurilor vegetale, margarinelor şi maionezelor şi proprietăţile organoleptice ale acestora ;

7. etichetarea vinurilor aromatizate, a băuturilor aromatizate pe bază de vin şi a cocteilurilor aromatizate din produse vitivinicole;

8. etichetarea sucurilor de legume şi proprietăţile organoleptice ale acestora ;

9. condiţii de comercializare a cărnii de pasăre ; 10. etichetarea şi marcarea compoziţiei fibroase a produselor textile; 11. etichetarea încălţămintei ; 12. informarea consumatorilor privind produsele cosmetice ; 13. etichetarea energetică a aparatelor frigorifice de uz casnic ; 14. informarea turistului privind pachetul de servicii turistice ; 15. marcarea buteliilor de sticlă refolosibile, utilizate pentru

ambalarea substanţelor şi produselor periculoase ; 16. etichetarea detergenţilor, a produselor de întreţinere şi a

produselor de curăţat ; 17. etichetarea şi marcarea produselor din sticlă cristal ; 18. etichetarea şi marcarea jucăriilor ; 19. inscripţionarea şi marcarea echipamentelor, pieselor de schimb şi

materialelor de exploatare utilizate la vehiculele rutiere ; 20. informarea consumatorilor, utilizatori ai echipamentelor pentru

agrement amplasate în parcuri de distracţii sau în spaţii de joacă; 21. informarea consumatorilor cu privire la caracteristicile tehnice ale

aparatelor de telefonie mobilă ; 22. informarea consumatorilor privind echipamentele radio şi

echipamentele terminale de telecomunicaţii ; 23. informarea privind tarifele de telefonie fixă ; 24. obligaţiile autorităţilor şi operatorilor din domeniul serviciilor

publice de gospodărie comunală de a informa consumatorii cu privire la acestea ;

25. informarea turiştilor privind categoria de clasificare a plajei de pe litoralul Mării Negre ;

26. măsuri de comercializare a produselor agroalimentare în pieţe, târguri şi oboare ;

27. informarea consumatorilor privind materialele, elementele de construcţii şi produsele destinate construcţiilor ;

28. publicitatea în cadrul programelor audiovizuale radiodifuzate sau distribuite prin cablu ;

29. etichetarea alimentelor ; 30. etichetarea produselor agroalimentare ecologice ;

31. etichetarea vinurilor şi a celorlalte băuturi pe bază de must şi vin ; 32. etichetarea apelor minerale naturale.

Creşterea gradului de informare a consumatorilor privind caracteristicile tehnico-calitative ale produselor şi serviciilor oferite pe piaţă presupune lărgirea în continuare a evantaiului de reglementări privind obligaţiile agenţilor economici în acest sens, mai ales prin adoptarea acquis-ului comunitar.

Spre deosebire de viziunea limitativă dată de legea-cadru, noi înţelegem informarea consumatorilor într-un sens mult mai larg, şi anume informarea cu privire la : drepturile pe care le au ; legislaţia care le apără ; modalităţile de protecţie şi autoprotecţie ; instituţiile cu atribuţii privind protecţia consumatorilor sau care desfăşoară activităţi în domeniu etc.

De aceea, considerăm necesară elaborarea unei strategii şi a unui program naţional în domeniu, pentru stabilirea obiectivelor fundamentale, fundamentată ştiinţific pe concluziile unor studii şi cercetări privind caracteristicile principale ale consumatorilor şi agenţilor economici din România. De asemenea, trebuie elaborată norma metodologică privind informarea şi educarea consumatorilor, care să stabilească modalităţile concrete prin care instituţiile cu atribuţii în domeniu vor acţiona în colaborare cu structurile societăţii civile.

4. Dreptul consumatorilor la un mediu sănătos Dacă Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, republicată, modificată şi

completată, nu prevede, între drepturile principale ale consumatorilor (art.3), şi dreptul la un mediu sănătos, nici Strategia A.N.P.C. 2001-2004 nu abordează această problematică.

În schimb, dincolo de atribuţiile şi răspunderile autorităţilor pentru protecţia mediului, stabilite de Ordonanţa Guvernului nr.91/2002 privind modificarea şi completarea Legii nr.137/1995 privind protecţia mediului, exemplificăm pe cele ale unora dintre componentele cadrului instituţional, după cum urmează :

1. Legea nr.100/1998 privind sănătatea publică prevede obligaţia Ministerului Sănătăţii de a elabora norme tehnice privind :

a) protecţia persoanelor împotriva factorilor de poluare a mediului înconjurător ;

b) calitatea sanitară a apei potabile. De asemenea, ea stabileşte următoarele obligaţii ale Direcţiilor de

sănătate publică judeţene : a) studiază calitatea factorilor de mediu, în vederea prevenirii

îmbolnăvirilor şi promovării sănătăţii ;

b) informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale cu privire la factorii de risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător şi despre măsurile care vor fi aplicate pentru reducerea riscurilor de îmbolnăvire şi de prevenire a unor îmbolnăviri cauzate de factorii de mediu ;

c) emite avize şi autorizaţii sanitare de funcţionare solicitate, potrivit legii, pentru obiective economice sau social-culturale, care urmează să fie amplasate, construite sau amenajate în teritoriu, potrivit normelor avizate de Ministerul Sănătăţii ;

d) efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului, a apei, a solului, a poluării sonore a zonelor de locuit.

2. H.G. nr.22/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, la art.30 alin.20, prevede că acesta emite avize şi autorizaţii sanitare de funcţionare, abilitări şi acorduri scrise pentru importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător.

3. H.G. nr.768/1991 prevede, la art.3, atribuţii ale Registrului Auto Român – R.A., privind :

a) efectuarea de încercări în vederea omologării echipamentelor şi pieselor care afectează siguranţa circulaţiei rutiere sau protecţia mediului înconjurător ;

b) efectuarea de cercetări şi proiectări legate de siguranţa circulaţiei rutiere şi poluarea mediului înconjurător de către vehiculele rutiere.

4. Ordonanţa Guvernului nr.58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism din România prevede, la art.38 că zonele şi staţiunile turistice beneficiază de priorităţi pentru ameliorarea şi protecţia mediului înconjurător, prin măsuri şi programe speciale care vizează asigurarea şi încurajarea dezvoltării funcţiei turistice, elaborate de Ministerul Turismului, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte organisme interesate. De asemenea, la art.30, lit.j, prevede obligaţia agenţilor economici

de a exploata patrimoniul turistic, asigurând, totodată, protecţia şi conservarea acestuia şi a mediului înconjurător (ordonanţa nu prevede, însă, nici o sancţiune pentru nerespectarea acesteia !).

Nu are rost să ne întrebăm dacă A.N.P.C. colaborează în acest domeniu cu autorităţile cu atribuţii şi răspunderi pentru protecţia mediului. Evident că ar trebui !

Pe această bază şi-ar putea construi un sistem informaţional, la nivel naţional, care să permită supravegherea şi cunoaşterea situaţiei existente, ca premisă a unor reacţii imediate, atunci când se impune.

5. Dreptul consumatorilor la educaţie Ordonanţa Guvernului nr.21/1999 privind protecţia consumatorilor,

republicată, cu modificări şi completări ulterioare, conţine cap.IV „Informarea şi educarea consumatorilor”, dar nu are nici o prevedere referitoare la educarea acestora (!).

De asemenea, obligaţia Guvernului de a elabora norma metodologică privind informarea şi educarea consumatorilor, prevăzută la art.58 din ordonanţă, nu a fost respectată nici după 12 ani de la adoptarea acesteia.

Am subliniat importanţa pe care o are educarea consumatorilor, mai ales în România (unde mentalitatea de asistat a fost cultivată timp de peste 50 de ani), pentru întărirea capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă.

Din toate aceste motive, am ales varianta de a prezenta soluţia pe care o propunem în capitolul ultim al cărţii de faţă : „CE ESTE DE FĂCUT ”.

6. Dreptul consumatorilor la asociere El este instituit prin lege (Ordonanţa Guvernului nr.26/2000

privind asociaţiile şi fundaţiile). La rândul ei, Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, modificată şi completată, stabileşte drepturile acestora în cap.VI „Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor”.

Deoarece analizele, pe care le prezentăm în continuare, evidenţiază marginalizarea asociaţiilor de consumatori, prezentăm, tot în ultimul capitol, soluţia de deblocare a procesului de structurare a mişcării consumatoriste, şi anume, înfiinţarea Institutului Naţional al Consumului, organism neguvernamental, cu rol de focar al acesteia.

7. Dreptul consumatorilor de a le fi asigurată satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor vitale Sărăcia, care îi apasă pe mulţi dintre români, este cel mai grav

fenomen social-economic de după decembrie 1989. Bineînţeles, ea este efectul unei multitudini de cauze obiective şi subiective, dar rolul determinant l-au avut politicile guvernelor care au tergiversat adoptarea de măsuri ferme şi corespunzătoare pentru reformă. Sunt cunoscute, de asemenea, politicile sociale ale acestora, care s-au dovedit ineficiente în a asigura traiul pentru categoriile dezavantajate.

Cu toate acestea, Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor nu prevede şi acest drept al consumatorilor de ale fi asigurată satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor vitale. Ca urmare, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor nu a făcut nimic, în acest sens.

Deoarece, analiza fenomenului presupune o abordare multisectorială şi interdisciplinară, care depăşeşte obiectivele lucrării de faţă, anunţăm, pe această cale, că este în elaborare o carte care va prezenta evaluarea gradului de apărare a fiecărui drept fundamental în parte.

8. Dreptul consumatorilor de a avea acces la pieţe cu o gamă variată de produse şi servicii. După decembrie 1989, piaţa românească a fost invadată de o gamă

tot mai variată de produse şi servicii. Bineînţeles că pentru noi, românii, care, mai ales, în ultimii ani ai epocii ceauşiste, am stat la cozi, de multe ori fără speranţa că ne întoarcem acasă cu ceva în sacoşe, oferta de acum, de pe piaţă, ne lasă impresia că putem găsi de toate.

Lucrurile, nicidecum, nu stau aşa ! Pentru a susţine afirmaţia, nu vom apela la studii de piaţă, ci la o

comparaţie revelatoare. Cu câtva timp în urmă, preşedintele A.N.P.C. a efectuat o vizită de

documentare în Grecia, care deţinea în acel moment preşedinţia Uniunii Europene. Mare a fost surpriza acestuia (a relatat-o într-o emisiune la TVR 1) să afle de la unul din liderii asociaţiilor de consumatori din Grecia (Atenţie ! Acestea au activat în ilegalitate în timpul dictaturii generalilor, perioadă neagră a istoriei, destul de recente, a Greciei), că principala problemă a consumatorilor greci este gama insuficientă de produse şi servicii oferite pe piaţă (!). Să ţinem cont de faptul că este vorba despre o ţară membră a Uniunii Europene şi care are un nivel de trai cu mult peste al nostru.

La noi, sunt două probleme principale : a) diferenţele mari, uneori prăpăstioase, dintre zone şi regiuni

geografice, dintre oraş şi sat, dintre localităţi ; b) diversificarea gamei de produse şi servicii oferite pe piaţă nu a fost

însoţită de creşterea concurenţei şi de efectul acesteia, creşterea calităţii lor. Să nu ne aşteptăm că Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Consumatorilor se va implica în rezolvarea lor, deoarece, în emisiunea de la TVR 1, amintită mai înainte, preşedintele acesteia a lăsat să se

înţeleagă că pentru consumatorii români lărgirea gamei de produse şi servicii oferite pe piaţă nu este un obiectiv al perioadei actuale.

* * *

Gruparea actelor normative pe drepturile fundamentale ale

consumatorilor şi identificarea problemelor majore sunt premise pentru aproximarea gradului în care ele sunt, astăzi, apărate.

Analiza aprofundată a acestora, pe care am anunţat-o, va permite evaluarea şi mai exactă a acestuia. Pe o asemenea bază, se va putea stabili cu mare precizie ce trebuie făcut în continuare.Aceasta este metoda de analiză care să fundamenteze elaborarea strategiei şi programului naţional, inclusiv a celor la nivel local, privind protecţia consumatorilor.

Pentru înţelegerea activităţilor de protecţie a consumatorilor, în ansamblul lor, prezentăm, în lucrarea de faţă, legile pe care le considerăm fundamentale, şi anume cele privitoare la : protecţia consumatorilor, concurenţa pe piaţă, activitatea de standardizare, evaluarea conformităţii calităţii produselor, sistemul naţional al calităţii şi sistemul electronic naţional.

2.1.2 Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, modificată şi completată.

c) Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, legea cadru privind protecţia

consumatorilor, a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

11/1994 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65

din 14 martie 1994. Mai apoi, a fost modificată şi completată prin:

1) Legea nr. 178/1998 pentru modificarea art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;

2) Ordonanţa Guvernului nr. 58/ianuarie 2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992;

3) Ordonanţa Guvernului nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase;

4) Ordonanţa Guvernului nr. 88/2000 privind finanţarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor;

5) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2001 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992;

6) Legea nr. 322/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 146/2001 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;

7) Legea nr. 37/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 58/2000; 8) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2000 pentru completarea

Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992; 9) Legea nr. 37/2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr. 84/2002. Analiza evoluţiei legii-cadru, între 1992-2003, evidenţiază următoarele

aspecte negative ale procesului de reglementare: 1) Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor este

azi în vigoare, cu toate că, din cele 61 de articole, doar 16 au rămas nemodificate;

2) Din cele 10 reglementări, adoptate între 1994-2002 care au modificat complet 25 de articole, parţial 8 şi care conţin 22 de articole noi – 2 dintre ele cu o contribuţie redusă (Legea nr. 178/1998 a modificat un articol; Ordonanţa de urgenţă nr. 84/2002 conţine un articol modificat complet şi un articol nou) – sunt în vigoare astăzi, 7 (Legea nr. 178/1998, Ordonanţa nr. 87/2000 şi Ordonanţa nr. 88/2000, au fost abrogate explicit sau implicit);

3) Fiecare guvern a modificat şi completat legea-cadru (Guvernul dintre 1992 – 1996, o modificare; Guvernele dintre 1996 – 2000, 4 modificări; Guvernul din 2000 până azi, 3 modificări), îmbunătăţind-o, ici şi colo, fără a asigura armonizarea ei cu acquis-ul comunitar existent în perioadele respective;

4) În medie, la un an şi două luni, s-a adoptat o nouă reglementare, ceea ce a dus la o instabilitate legislativă cu efecte negative asupra activităţii agenţilor economici, dar şi pentru toţi actorii implicaţi în activitatea de protecţie a consumatorilor, inclusiv a agenţilor de control ai A.N.P.C.;

5) Lipsa viziunii sistemice asupra domeniului, precum şi a strategiilor pe termen mediu şi lung, este demonstrată de adoptarea ordonanţelor în stil pompieristic. Spre exemplu, în interval de 7 luni s-au adoptat 3 ordonanţe, după cum urmează:

a) în noiembrie 2001, Ordonanţa de urgenţă nr. 146, care completează Ordonanţa nr. 21/1992 cu un articol referitor la aplicarea sancţiunii de închidere temporară sau definitivă a unităţii în cazurile prevăzute de aceasta;

b) în 17 decembrie, Camera Deputaţilor, respectiv în 20 decembrie, Senatul, au adoptat legea care a fost emisă sub nr. 37, în 16 ianuarie 2002, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 58/2000, modificată şi completată;

c) în 20 iunie 2002, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 84, care se referă tot la sancţionarea agenţilor economici ce au încălcat prevederi ale legislaţiei în vigoare.

Deoarece, nu au fost respectate art. 1, pct. 26 din Legea nr. 37/2002, art. II din Legea nr. 322/2002 şi art. II din Legea nr. 37/2003, care prevăd că Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată, trebuie republicată, dându-se textelor o nouă numerotare, prezentăm conţinutul acesteia, incluzând în el şi pe cel al celorlalte legi şi ordonanţe aflate în vigoare.

Prin urmare, legea-cadru privind protecţia consumatorilor arată, astăzi, astfel :

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Art. 1. – Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea

lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora, la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. Prevederile prezentei ordonanţe se aplică la comercializarea produselor noi, folosite sau recondiţionate şi a serviciilor destinate consumatorilor cu excepţia produselor care se comercializează ca antichităţi şi a produselor necesar a fi reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate, cu condiţia ca agentul economic să informeze consumatorii despre aceasta.

Art. 2. – În sensul prezentei ordonanţe se întelege: - calitate: ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unui produs sau serviciu

care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile explicite sau implicite;

- consumator: persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara activităţii sale profesionale;

- agent economic: persoană fizică sau juridică autorizată care, în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori părţi din acestea, sau prestează servicii;

- producător: a) agentul economic care fabrică un produs finit sau o componentă a unui

produs; b) agentul economic care fabrică materie primă; c) agentul economic care îşi aplică denumirea, marca sau un alt semn

distinctiv pe produs; d) agentul economic care recondiţionează produsul; e) agentul economic sau distribuitorul care prin activitatea sa modifică

caracteristicile produsului; f) reprezentantul, înregistrat în România, al unui agent economic care nu are

sediul în România sau, în cazul inexistenţei acestuia, importatorul produsului;

g) agentul economic care importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice altă formă de distribuţie specifică derulării afacerii;

h) distribuitorul produsului importat, în cazul în care nu se cunoaşte importatorul, chiar dacă producătorul este menţionat;

i) distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului;

- distribuitor – agentul economic din lanţul de distribuţie; - vânzător – distribuitorul care oferă produsul consumatorului; - prestator – agentul economic care furnizează servicii; - produs: bun material a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea

individuală sau colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa şi gazele livrate pentru consumul individual;

- produs sigur - produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia; riscul se consideră acceptabil şi compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru siguranţa şi sănătatea consumatorilor, în funcţie de următoarele aspecte: a) caracteristicile produsului, ale ambalării şi ale instrucţiunilor de montaj şi

întreţinere; b) efectul asupra altor produse, împreună cu care acesta poate fi folosit; c) modul de prezentare a produsului, etichetarea, instrucţiunile de folosire şi

orice alte indicaţii şi informaţii furnizate de producător; d) categoria de consumatori expusă riscului prin folosirea produsului;

- produs periculos - produsul care nu poate fi definit ca produs sigur; - produs cu defecte - produsul la care modul de prezentare, utilizarea

previzibilă şi data achiziţionării nu oferă siguranţă consumatorului, producând pagube acestuia;

- pagubă - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte, precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator. Prejudiciul poate fi material, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi pierderea vieţii. În cazul utilizării unui produs cu defecte, se consideră pagubă deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiţia ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat folosinţei sau consumului privat şi să fi fost folosit de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea pagubei să nu fie mai mică de 2 milioane lei;

- produs de folosinţă îndelungată - produsul relativ complex, constituit din piese şi subansambluri, proiectat şi construit pentru a putea fi utilizat pe durată medie de utilizare şi asupra căruia se pot efectua reparaţii sau activităţi de întreţinere;

- serviciu - activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor;

- declaraţie de conformitate - declaraţia făcută de către un producător sau un prestator, prin care acesta informează, pe propria răspundere, despre faptul că un produs sau un serviciu este conform cu un document tehnic normativ;

- clauză abuzivă - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

- termen de garanţie - limita de timp, care curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achiziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt imputabile consumatorului;

- termen de valabilitate - limita de timp, stabilită de producător, până la care un produs perisabil sau un produs care în scurt timp poate prezenta un pericol imediat pentru sănătatea consumatorului îşi păstrează caracteristicile specifice, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi păstrare; pentru produsele alimentare acesta reprezintă data limită de consum;

- data durabilităţii minimale - data stabilită de producător până la care un produs alimentar îşi păstrează caracteristicile specifice în condiţii de depozitare corespunzătoare; produsele pentru care se stabileşte data durabilităţii minimale nu trebuie să fie periculoase nici după această dată;

- durata medie de utilizare - intervalul de timp, stabilit în documente tehnice normative sau declarat de către producător ori convenit între părţi, în cadrul căruia produsele de folosinţă îndelungată trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare;

- viciu ascuns - deficienţa calitativă a unui produs livrat sau a unui serviciu prestat care nu a fost cunoscută şi nici nu putea fi cunoscută de către consumator prin mijloacele obişnuite de verificare;

- practici comerciale abuzive - metode de vânzare restrictive sau condiţionate care afectează interesele consumatorilor;

- punere pe piaţă - acţiunea de a face disponibil pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs sau un serviciu în vederea distribuirii sau utilizării.

Art. 3. – Principalele drepturi ale consumatorilor sunt: a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se

presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;

b) de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;

c) de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate;

d) de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege;

e) de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în scopul apărării intereselor lor.

CAPITOLUL II

Protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor

Art. 4. – Se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Se interzic producerea, importul şi comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute.

Art. 5. – Produsele se comercializează numai în cadrul termenului de valabilitate sau al datei durabilităţii minimale stabilite de producător. Se interzice modificarea termenului de valabilitate sau a datei durabilităţii minimale înscrise pe produs, pe etichetă, pe ambalaj sau în documentele însoţitoare. Art. 6. – Guvernul, prin organismele sale specializate, stabileşte norme şi reglementări specifice sau le îmbunătăţeşte pe cele existente, când se impune protecţia vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorilor, în următoarele cazuri:

a) fabricarea, importul, conservarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, transportul, depozitarea, pregătirea pentru vânzare şi vânzarea produselor;

b) furnizarea şi utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor. Normele şi reglementările se referă la grupe de produse şi servicii care,

anual, sunt nominalizate şi actualizate de Guvern, dacă acest lucru se impune. Art. 7. – Agenţii economici sunt obligaţi: a) producătorii:

- să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum şi pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o acţiune sau o omisiune a unei terţe persoane;

- să pună pe piaţă numai produse sigure şi, dacă actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi / sau certificate;

- să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile prescrise sau declarate;

- să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la consumatori produsele la care organele abilitate sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor, dacă această măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective;

- să asigure în producţie condiţii igienico-sanitare conform normelor sanitare în vigoare;

b) distribuitorii: - să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi

respectă condiţiile prescrise sau declarate; - să nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau

consideră că pot fi periculoase;

- să anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum şi producătorul despre existenţa pe piaţă a oricărui produs de care au cunoştinţă că este periculos;

- să retragă de la comercializare produsele la care organele abilitate de lege au constatat că nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, dacă aceasta constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective;

- să asigure condiţiile tehnice stabilite de producător, precum şi condiţiile igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării, depozitării şi desfacerii, conform normelor în vigoare;

c) prestatorii de servicii: - să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi proceduri

sigure şi, după caz, dacă actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi / sau certificate, şi să anunţe imediat existenţa pe piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este periculos;

- să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora;

- să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele prevăzute în contracte;

- să asigure, la prestarea serviciilor, condiţiile tehnice stabilite de producător, precum şi condiţiile igienico-sanitare, conform normelor în vigoare;

- să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.

CAPITOLUL III

Protecţia intereselor economice ale consumatorilor Art. 8. – Guvernul adoptă reglementări specifice în scopul prevenirii şi combaterii practicilor ce dăunează intereselor economice ale consumatorilor. Art. 9. – Agenţii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive. Art. 10. – Drepturile consumatorilor, la încheierea contractelor, sunt:

a) libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune în contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale abuzive în vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;

b) de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor privind caracteristicile calitative şi condiţiilor de garanţie, indicarea exactă a preţurilor sau tarifului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor;

c) de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate şi acceptate;

d) de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale;

e) de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată durata medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită de părţi;

f) de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea preţului stabilit iniţial este posibilă numai cu acordul consumatorului;

g) de a sesiza asociaţiile pentru protecţia consumatorilor şi organele administraţiei publice asupra încălcării drepturilor şi intereselor lor legitime, în calitate de consumatori, şi de a face propuneri referitoare la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor.

Art. 11. – Produsele şi serviciile oferite consumatorilor se măsoară cu mijloace de măsurare şi control adecvate, verificate metrologic, potrivit reglementărilor legale.

d) Indicaţiile mijloacelor de măsurare trebuie să fie lizibile şi la vederea

cumpărătorului.

Art. 12. – Consumatorii au dreptul de a pretinde vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate. După expirarea acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora.

Vânzătorul suportă toate cheltuielile legate de aceste deficienţe, situaţie care nu îl exonerează de răspundere pe producător în relaţia sa cu vânzătorul.

Art. 13. – Remedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori înlocuirea produselor care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate şi care nu sunt imputabile consumatorului se face în termenul maxim stabilit prin reglementări sau, după caz, prin contract.

În cazul unor vicii ascunse, termenul maxim stabilit la alineatul precedent curge de la data finalizării expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru.

Art. 14. – În cazul produselor la care timpul de nefuncţionare din cauza defectelor apărute în cadrul termenului de garanţie depăşeşte 10% din acest termen, precum şi în cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice care prezintă abateri faţă de caracteristicile calitative prescrise, vânzătorul este obligat, le cererea consumatorului, să le înlocuiască sau să restituie contravaloarea acestora.

Timpul de nefuncţionare, menţionat la aliniatul precedent, prelungeşte în mod corespunzător termenul de garanţie şi curge din momentul sesizării vânzătorului până la aducerea produsului în stare de utilizare normală.

Art. 15. – Restituirea contravalorii sau înlocuirea produsului achiziţionat ori a serviciului prestat se face imediat după constatarea imposibilităţii folosirii acestuia, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului.

Restituirea contravalorii produsului sau serviciului se face la valoarea actualizată a acestuia, calculată în funcţie de indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică. Valoarea actualizată astfel calculată nu va putea fi mai mică decât contravaloarea produsului sau serviciului pe care agentul economic obligat la restituire o percepe pentru produse sau servicii de acelaşi fel, în momentul restituirii.

Agentul economic are aceleaşi obligaţii pentru produsul sau serviciul înlocuit ca şi pentru produsul sau serviciul iniţial.

Persoanele împuternicite conform art. 49 să constate contravenţia şi să aplice sancţiunea prevăzută de prezenta ordonanţă vor stabili o dată cu sancţiunea şi măsuri de remediere, înlocuire a produsului ori a serviciului, precum şi restituirea contravalorii acestuia, după caz.

Art. 16. – Consumatorul poate solicita plata unor despăgubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dispoziţiilor legale, în cazul remedierii ori al înlocuirii produselor sau serviciilor necorespunzătoare.

Art. 17. – Vânzătorul asigură toate operaţiunile necesare repunerii în funcţiune, înlocuirii produselor ori remedierii serviciilor reclamate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate, respectiv pentru vicii ascunse în cadrul duratei medii de utilizare, precum şi a celor ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea acestora; vânzătorul suportă şi cheltuielile legate de acestea, situaţie care nu îl exonerează de răspundere pe producător în relaţia sa cu vânzătorul.

CAPITOLUL IV Informarea şi educarea consumatorilor

Art. 18. – Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect

şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

Art. 19. – Informarea consumatorilor despre produsele şi serviciile oferite se realizează, în mod obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizare ale acestora, care se înscriu la vedere, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire ori altele asemenea, ce însoţesc produsul sau serviciul, în funcţie de natura acestuia.

Art. 20. – Producătorul trebuie să informeze despre denumirea produsului, denumirea şi/sau marca producătorului, adresa producătorului, cantitatea şi, după caz, termenul de garanţie, de valabilitate sau data durabilităţii minimale, principalele caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia, aditivii folosiţi, despre eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare, conservare sau păstrare, despre contraindicaţii, precum şi despre valoarea nutritivă la produsele alimentare preambalate şi despre ţara producătoare, în cazul produselor din import.

Produsele de folosinţă îndelungată trebuie să fie însoţite de certificatul de garanţie şi, dacă reglementările în vigoare prevăd, de declaraţia de conformitate, precum şi de cartea tehnică ori de instrucţiunile de folosire, instalare, exploatare, întreţinere, eliberate de către producător.

Vânzătorul trebuie să informeze consumatorii despre preţul produsului şi să ofere acestora toate informaţiile şi documentele tehnice care trebuie să însoţească produsul.

Toate informaţiile privitoare la produsele şi serviciile oferite consumatorilor, documentele însoţitoare, precum şi contractele preformulate trebuie să fie scrise în limba română, indiferent de ţara de origine a acestora, fără a exclude prezentarea acestora şi în alte limbi. Art. 21. – Informaţiile referitoare la serviciile prestate trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful riscurile previzibile şi, după caz, declaraţia de conformitate. Art. 22. – Agenţii economici sunt obligaţi să demonstreze consumatorilor, la cererea acestora, cu ocazia cumpărării, modul de utilizare şi funcţionalitatea produselor ce urmează a fi vândute; la lansarea pe piaţă a produselor, aceştia sunt obligaţi să efectueze demonstraţii de utilizare. Art. 23. – Obligaţia de a informa pe consumator potrivit art. 19, 20, 21 şi 22 nu poate fi înlăturată prin invocarea secretului comercial sau profesional. Art. 24. – Se interzice prezentarea, prin orice mijloace, a afirmaţiilor şi indicaţiilor care nu sunt conforme cu parametri ce caracterizează produsele şi serviciile şi care nu pot fi probate.

Art. 25. – Preţurile şi tarifele trebuie indicate în mod vizibil şi într-o formă neechivocă, uşor de citit.

Art. 26. – Comercializarea produselor şi prestarea serviciilor se fac în locuri şi în spaţii autorizate, conform reglementărilor legale în vigoare.

Este obligatorie afişarea, în mod vizibil, a denumirii unităţii, autorizaţiei de funcţionare, precum şi afişarea şi respectarea orarului de funcţionare.

Orarele de funcţionare vor fi stabilite, după caz, în conformitate cu hotărârile administraţiei publice locale.

CAPITOLUL V Organe ale administraţiei publice pentru protecţia consumatorilor.

Art. 27. – Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului, coordonează şi realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.

Art. 28. – Atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi relaţiile dintre aceasta şi alte organisme competente în domeniu se stabilesc prin hotărâri ale Guvernului.

Guvernul va stabili reglementări în domeniul protecţiei consumatorilor pentru organele de specialitate ale administraţiei publice centrale şi, respectiv, pentru unele servicii publice ale ministerelor şi altor autorităţi ale administraţiei publice centrale, organizate în judeţe şi în municipiul Bucureşti.

Guvernul va stabili reglementări-cadru în domeniul protecţiei consumatorilor pentru organele de specialitate şi serviciile publice ale administraţiei publice locale. Taxele care se percep de către serviciile sau organele administraţiei publice, cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor, se stabilesc conform legii, iar tarifele pentru încercările efectuate în laboratoare proprii, subordonate sau agreate, conform actelor normative în vigoare.

Art. 29. – Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, în baza consultării cu alte organisme interesate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cu cele neguvernamentale, elaborează reglementări referitoare la modalităţile concrete de colaborare şi de sprijinire reciprocă şi le propune spre aprobare Guvernului.

CAPITOLUL VI Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor.

Art. 30. – În sensul prezentei ordonanţe, asociaţiile pentru protecţia

consumatorilor sunt considerate organizaţii neguvernamentale, ca persoane juridice, conform legii, şi care, fără a urmări realizarea de profit pentru membri lor, au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în general.

Art. 31. – Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare în consiliile consultative cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor, în care organele administraţiei publice sunt reprezentate, dacă îndeplinesc condiţiile prezentei ordonanţe.

Art. 32. – Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor care apără drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor, în general, sunt, de drept, parteneri sociali în consiliile consultative prevăzute în prezenta ordonanţă, dacă:

a) au cel puţin 3.000 membri şi filiale în cel puţin 5 judeţe; b) sunt organizate astfel:

- la nivel local se constituie ca asociaţie; - la nivel judeţean, se constituie în federaţie de asociaţii provenind din

cel puţin 5 localităţi din judeţ; - la nivel central, se constituie în confederaţie; confederaţia se formează

din cel puţin 10 federaţii care pe ansamblu, însumează cel puţin 2.000 membri ai asociaţiilor.

Art. 33. – Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor care sunt constituite în scopul apărării intereselor numai ale membrilor lor pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele administraţiei publice sunt reprezentate, numai dacă au cel puţin 800 membri.

Art. 34. – După constituire, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor vor solicita luarea lor în evidenţă de către organul administraţiei publice pentru protecţia consumatorilor de nivel central sau local, după caz.

Art. 35. – Personalul de conducere şi salariaţii organelor de specialitate ale administraţiei publice, precum şi ale serviciilor publice descentralizate ale

ministerelor sau ale altor autorităţi, cu atribuţii pe linia protecţiei consumatorilor nu au dreptul de a deţine funcţii în organele de conducere ale asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor.

Art. 36. – Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt consultate de către serviciile şi organismele administraţiei publice prevăzute la art. 35, potrivit competenţelor, la elaborarea dispoziţiilor şi procedurilor cu caracter general şi a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor, cu privire la:

a) cunoaşterea cerinţelor consumatorilor privind sortimentele, calitatea şi cantitatea produselor şi serviciilor;

b) formarea unei atitudini corecte a agenţilor economici angajaţi în producerea şi comercializarea produselor şi prestarea serviciilor, faţă de calitatea acestora;

c) prevenirea practicilor comerciale abuzive şi a publicităţii de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor.

Art. 37. – Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au următoarele drepturi şi obligaţii:

a) de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;

b) de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale; c) de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi

producţiei sau retragerii de pe piaţă a produselor ori serviciilor care nu asigură nivelul calitativ prescris în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor;

d) de a solicita agenţilor economici realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia;

e) de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative, standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor;

f) de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de natură să ajute consumatorul la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora;

g) de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra deficienţelor de calitate ale produselor şi serviciilor, precum şi asupra consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori;

h) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor;

i) de a solicita serviciilor sau organelor administraţiei publice, prevăzute la art. 35, efectuarea de analize şi încercări ale produselor destinate consumatorilor şi de a publica rezultatele;

j) de a iniţia acţiuni proprii, în vederea identificării cazurilor în care agenţii economici nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege, precum şi a cazurilor de neconformitate a produselor sau serviciilor, şi de a sesiza, în cadrul unei proceduri de urgenţă, serviciile sau organele de specialitate ale administraţiei publice abilitate să acţioneze în consecinţă.

Art. 38. – Centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor pot fi organizate la nivel de birouri în structura organizatorică a asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi desfăşoară activităţi gratuite în folosul acestora constând în informaţii, recomandări şi consultanţă privind problemele legate de achiziţionarea unui produs sau serviciu.

Art. 39. – Sumele primite de la bugetul de stat, prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, se utilizează exclusiv pentru înfiinţarea şi funcţionarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor, respectiv pentru:

a) salarizarea sau, după caz, remunerarea personalului utilizat în centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor, care se va face în funcţie de timpul efectiv lucrat, până la nivelul maxim al funcţiei echivalente utilizate în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

b) cheltuieli materiale efectuate pentru întreţinerea sediului şi a dotărilor aferente;

c) cheltuieli curente şi cele ocazionate de tipărirea materialelor informative. e) Sumele prevăzute la alin. 1 se utilizează în condiţiile Legii nr. 72/1996

privind finanţele publice, iar sumele rămase neutilizate la data încheierii

exerciţiului financiar se restituie la bugetul de stat.

Art. 40. – Sumele primite de la bugetele locale prin hotărâri ale consiliilor locale sau, după caz, ale consiliilor judeţene vor fi utilizate în condiţiile stabilite prin convenţiile încheiate de acestea cu asociaţiile respective, conform legii.

Sumele prevăzute la alin. 1 se utilizează în condiţiile Legii nr. 72/1996 privind finanţele publice, iar sumele rămase neutilizate se restituie bugetelor locale respective.

Art. 41. – Controlul asupra activităţilor desfăşurate în centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor din cadrul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care au primit sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, se exercită de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

Art. 42. – Pentru anul 2000, din bugetul aprobat al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor s-au alocat 200 milioane lei pentru înfiinţarea şi funcţionarea unui centru-pilot de consultanţă şi informare a consumatorilor în municipiul Bucureşti şi 195 milioane lei pentru finanţarea unor programe în domeniul protecţiei consumatorilor, editarea de materiale şi organizarea de acţiuni privind informarea opiniei publice prin mass-media.

Art. 43. – Centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor beneficiază de asistenţă de specialitate din partea personalului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, împuternicit în acest scop.

CAPITOLUL VII Consiliul consultativ

Art. 44. – La nivel central şi local - judeţ, oraş, comună - se constituie câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor. Acesta are caracter consultativ şi asigură, la nivelurile respective, cadrul informaţional şi organizatoric necesar:

a) stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor; b) corelării acţiunilor diverselor organisme ale administraţiei publice cu cele

ale organizatiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei consumatorilor.

Art. 45. – Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor este format din:

a) reprezentanţi ai tuturor serviciilor descentralizate şi ai organelor administraţiei publice care au competenţe cu caracter general sau special în domeniul protecţiei consumatorilor şi au structuri organizatorice la nivelul respectiv;

b) prefect sau primar, după caz, sau reprezentanţi ai acestora; c) reprezentanţi ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor; d) reprezentanţi ai altor organisme, după caz. Art. 46. – Guvernul stabileşte, în mod concret, componenţa, atribuţiile şi

modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor, la fiecare nivel în parte.

CAPITOLUL VIII Raporturile juridice dintre consumatorii prejudiciaţi şi agenţii economici

Art. 47. – Agentii economici răspund pentru orice deficienţă privind

calitatea produselor sau serviciilor, apărută în cadrul termenului de garanţie sau valabilitate a acestora, şi care nu este imputabilă consumatorului, precum şi pentru eventualele vicii ascunse constatate pe durata medie de utilizare, care nu permit folosirea de către consumator a produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat si achiziţionat sau care pot afecta viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor.

Răspunderea se menţine şi în cazul în care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu preţ redus, ori dacă se comercializează ca piese de schimb, sau se distribuie sub alte forme.

Dacă două sau mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru aceeaşi pagubă, ele răspund solidar.

Art. 48. – Pentru angajarea răspunderii civile a agentului economic consumatorul prejudiciat trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi pagubă.

Art. 49. – Producătorul este exonerat de răspundere pentru pagubele generate de produsele defecte dacă dovedeşte existenţa uneia dintre situaţiile următoare:

a) nu el este cel care a pus produsul în circulaţie;

b) defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului din cauze neimputabile lui;

c) produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de distribuţie în scop economic;

d) paguba se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de reglementările emise de autorităţile competente;

e) nivelul cunoştintelor ştiinţifice şi tehnice la momentul punerii în circulaţie a produsului nu i-a permis depistarea existenţei defectului.

Producãtorul de componente este exonerat de răspundere dacă dovedeşte că defectul este imputabil fabricantului produsului finit datorită proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de către acesta.

Art. 50. – Răspunderea producătorului poate fi limitată de instanţa competentă dacă paguba este cauzată, împreună, de defectul produsului şi culpa consumatorului vătămat sau prejudiciat ori a altei persoane, pentru care aceasta este ţinută să răspundă.

Art. 51. – Aplicarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe nu exclude posibilitatea consumatorului vătămat ori prejudiciat de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale ori al altui regim special de răspundere existent la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe.

Societăţile de asigurare au un drept de regres împotriva agentului economic răspunzător, conform legii, pentru sumele plătite persoanelor prejudiciate.

Art. 52. – Orice clauză abuzivă contractuală de limitare sau exonerare de răspundere a agentului economic, încheiată între comerciant şi consumator, este lovită de nulitate absolută.

Art. 53. – Dreptul la acţiune pentru repararea pagubei, ce decurge din prevederile prezentei ordonanţe, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii agentului economic, însă nu mai târziu de la împlinirea a 10 ani de la data la care agentul economic a pus produsul în circulaţie, cu condiţia ca paguba să se fi produs înăuntrul termenului de 10 ani.

Art. 54. – Acţiunea pentru repararea pagubelor produse este de competenţa instanţei de judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba sau consumatorul are domiciliul ori agentul economic reclamat îsi are sediul, după caz.

Art. 55. – Acţiunile în justitie îndreptate de către asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, înfiinţate în condiţiile prevăzute la art. 32 şi 33, împotriva agenţilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor sunt scutite de taxe de timbru.

Art. 56. – Ministerul Public poate interveni în acţiunile civile introduse, în care sunt implicate interesele consumatorilor.

CAPITOLUL IX Sancţiuni

Art. 57. – Încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe atrage răspunderea

materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz. Art. 58. – Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de

condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, şi se sancţionează după cum urmează:

a) încălcarea dispoziţiilor art. 4, art. 7 lit. a) a 2-a, a 3-a şi a 5-a liniuţă, lit. c) prima şi a 2-a liniuţă, art. 15 alin. 1, cu amendă contravenţională de la 10.000.000 lei la 100.000.000 lei;

b) încălcarea dispoziţiilor art. 7 lit. a) a 4-a liniuţă, lit. b) a 3-a şi a 4-a liniuţă, cu amendă contravenţională de la 7.000.000 lei la 70.000.000 lei;

c) încălcarea dispoziţiilor art. 5, art. 7 lit. b) prima, a 2-a şi a 5-a liniuţă, lit. c) a 3-a şi a 4-a liniuţă, art. 9, art. 10, lit. a) - f) şi art. 11, cu amendă contravenţională de la 5.000.000 lei la 30.000.000 lei;

d) încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. 1, art. 14 alin. 1, art. 17 - 25 şi art. 26 alin. 1 şi 2, cu amendă contravenţională de la 2.000.000 lei la 20.000.000 lei.

Sancţiunile se pot aplica şi persoanelor juridice. Art. 59. – Împiedicarea, sub orice formă, a organelor administraţiei publice

însărcinate cu protecţia consumatorilor de a exercita atribuţiile de serviciu referitoare la prevenirea şi combaterea faptelor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora constituie contravenţie, dacă nu a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, şi se sancţionează cu închisoare contravenţională de la 15 zile la 2 luni sau cu amendă de la 10.000.000 lei la 100.000.000 lei.

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a uneia ori mai multor persoane, se sancţionează cu amendă contravenţională de la 250.000.000 lei la 1.000.000.000 lei.

În cazul aplicării sancţiunii amenzii pentru săvârşirea faptei prevăzute la alin. 2 se va dispune şi închiderea definitivă a unităţii.

Contravenienţii sunt obligaţi să suporte, potrivit prevederilor legale în vigoare, şi cheltuielile efectuate de terţi, persoane fizice sau juridice, în vederea vindecării persoanelor vătămate în calitatea lor de consumatori. Art. 60. – Valoarea amenzilor prevăzute la art. 58 şi 59 se va actualiza prin hotărâre de guvern.

Art. 61. – Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 58 şi 59 se fac de către reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de către reprezentanţii împuterniciţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor stabilite prin actele normative în vigoare.

În cazul sancţiunilor cu închisoare contravenţională, măsura se aplică de instanţa competentă la sesizarea organului din care face parte agentul constatator.

Organele de poliţie sunt obligate să acorde, la cerere, sprijinul necesar persoanelor împuternicite prevăzute la alin. 1, aflate în exerciţiul funcţiunii, sau să le însoţească, după caz.

Organele de control prevăzute la alin. 1 pot preleva produse în vederea testării acestora în laboratoare. Contravaloarea produselor prelevate şi a cheltuielilor legate de testarea lor se suportă de către organul administraţiei publice dacă în urma testării nu se constată neconformităţi faţă de cerinţele de securitate şi/sau de calitate prescrise ori declarate. În caz contrar, cheltuielile respective se suportă de către agentul economic.

Art. 62. – Pentru limitarea prejudicierii consumatorilor agentul constatator poate propune următoarele măsuri:

1. oprirea definitivă a comercializării şi retragerea din circuitul consumului uman a produselor care: a) sunt periculoase, falsificate sau contrafăcute; b) au termenul de valabilitate expirat sau data durabilităţii minimale

depăşită; c) sunt interzise consumului uman prin reglementări legale;

2. oprirea temporară a prestării serviciilor, importului, fabricaţiei, comercializării produselor sau a utilizării acestora la prestarea serviciilor, până la remedierea deficienţelor, în cazul în care: a) produsele nu sunt testate şi/sau certificate conform normelor legale; b) produsele nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, fără

ca acestea să fie periculoase; c) produsele nu prezintă elementele de identificare şi de caracterizare,

precum şi documentele de însoţire, conform prevederilor art. 18-22; d) se prestează servicii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau

securitatea consumatorilor; 3. distrugerea produselor periculoase oprite definitiv de la comercializare,

dacă aceasta constituie singurul mijloc care face să înceteze pericolul. Art. 63. – O dată cu aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale agentul

constatator poate propune una dintre următoarele sancţiuni complementare: a) închiderea temporară a unităţii pe o durată de cel mult 6 luni; b) închiderea temporară a unităţii pe o durată de la 6 luni la 12 luni; c) închiderea definitivă a unităţii; d) suspendarea sau retragerea definitivă, după caz, a avizului, acordului sau

a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi. Sancţiunea complementară prevăzută la alin. 1 lit. a) poate fi aplicată în

cazurile în care se constată: a) lipsa condiţiilor igienico-sanitare sau sanitare veterinare; b) folosirea unor spaţii şi condiţii necorespunzătoare pentru producţie,

depozitare sau comercializare; c) nerespectarea condiţiilor impuse de producători privind manipularea,

transportul, depozitarea şi comercializarea, dacă acestea sunt de natură să

modifice, în mod periculos, caracteristicile iniţiale ale produsului respectiv;

d) lipsa specificaţiilor tehnice, a instrucţiunilor şi a procedurilor de lucru la producători şi prestatori de servicii;

e) lipsa certificatelor sau a avizelor necesare eliberate de laboratoarele de încercări sau de omologări specifice;

f) lipsa certificatelor de conformitate. Sancţiunea complementară prevăzută la alin. 1 lit. b) poate fi aplicată în

cazurile în care se constată: a) folosirea practicilor de comercializare abuzive sau săvârşirea repetată a

unor abateri sancţionate de organele de control în decurs de 6 luni de la prima constatare;

b) refuzul agentului economic de a permite, în prima fază, controlul organelor de specialitate şi la care, în urma unui control ulterior, se constată deficienţe grave;

c) lipsa licenţei de fabricaţie a produselor alimentare pentru producători; d) nerespectarea sau neacordarea certificatelor de garanţie pentru lucrările

de prestări de servicii; e) utilizarea în activitatea de service a unor piese sau componente

neomologate. Sancţiunea complementară prevăzută la alin. 1 lit. c) poate fi aplicată în

cazurile în care se constată: a) importul cu bună-ştiinţă al produselor care nu respectă condiţiile

calitative prescrise sau declarate ori care sunt periculoase; b) prestarea de servicii care pun în pericol viaţa, sănătatea sau siguranţa

consumatorilor; c) punerea în vânzare a produselor despre care agenţii economici controlaţi

au cunoştinţă că sunt falsificate sau contrafăcute ori care au parametri de securitate neconformi;

d) recondiţionarea unor produse alimentare retrase de la consumul uman ca fiind necorespunzătoare, prin adăugarea de aditivi sau alte substanţe ce nu se regăsesc în reţeta de fabricaţie, în urma căreia a rezultat un produs destinat comercializării în scopul consumului uman;

e) în cazul în care agentul economic nu a sistat livrările sau nu a retras de la comercializare ori de la beneficiar produsele pentru care organele abilitate prin lege au constatat că sunt periculoase sau că nu îndeplinesc caracteristicile calitative prescrise ori declarate;

f) împiedicarea sub orice formă de către agentul economic sau de către angajaţii acestuia a organelor administraţiei publice însărcinate cu protecţia consumatorilor şi supravegherea calităţii produselor şi serviciilor să îşi exercite atribuţiile de serviciu referitoare la prevenirea şi combaterea faptelor ce pot afecta viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor sau instigarea oricărei alte persoane împotriva acestor organe;

g) comercializarea de produse interzise prin reglementările legale în vigoare;

h) continuarea desfăşurării activităţii după dispunerea măsurii de închidere temporară, fără obţinerea acordului prevăzut la alin. 8;

i) nerespectarea măsurilor dispuse în temeiul art. 62. În consecinţă, sancţiunea complementară prevăzută la alin. 1 lit. d) va avea

acelaşi regim, o dată cu sancţiunea aplicată menţionată la alin. 1 lit. a), b) sau c), după caz.

Sancţiunea prevăzută la alin. 1 lit. d) se aplică de către autorităţile publice competente care vor fi înştiinţate în acest sens.

Sancţiunile prevăzute la alin. 1 lit. a), b) şi c) pot fi aplicate şi în cazurile în care se constată că nu mai sunt îndeplinite condiţiile acordării avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, după caz, precum şi ale normelor şi reglementărilor privind modul de realizare a acestor activităţi.

Aplicarea sancţiunilor prevăzute la alin. 1 lit. a), b) şi d) se suspendă numai cu acordul scris al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau al oficiilor judeţene pentru protecţia consumatorilor, după remedierea deficienţelor care au condus la aplicarea sancţiunii complementare.

Art. 64. – Sancţiunile propuse pentru a fi aplicate potrivit art. 62 şi art. 63 alin. 1 lit. a)-c) se dispun, direct sau prin delegare, de către conducătorii autorităţilor publice prevăzute la art. 61, prin ordin sau decizie.

Art. 65. - Sancţiunile contravenţionale complementare dispuse în condiţiile art. 62 şi art. 63 se vor materializa prin aplicarea de sigilii sau alte semne distinctive cu valoare de sigiliu.

Procedura de aplicare a acestora se va reglementa prin norme aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Art. 66. – Prevederile art. 59, alin. 3, art. 62 şi ale art. 63 nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 32 alin. (3) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002. Art. 67. – În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea închisorii contravenţionale sau, dacă există consimţământul contravenientului, cu sancţiunea obligării acestuia la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea de amendă care a fost achitată. La primul termen de judecată, instanţa poate acorda contravenientului, la cererea acestuia, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii.

În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. 2, instanţa procedează la transformarea amenzii în închisoare contravenţională. Executarea sancţiunii închisorii contravenţionale se prescrie în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Art. 68. – Produsele periculoase, falsificate sau contrafăcute se confiscă de organele abilitate de lege, la sesizarea agentului constatator, şi se distrug sau se valorifică, după caz, conform prevederilor legale.

Veniturile încasate ilicit de către agenţii economici, ca urmare a încălcării prevederilor art. 4, art. 7 lit. a) a 2-a, a 3-a şi a 4-a liniuţă, art. 7 lit. b) prima şi a 2-a liniuţă şi ale art. 7 lit. c) prima şi a 2-a liniuţă, se preiau la bugetul de stat de organele abilitate ale Ministerului Finanţelor Publice.

Art. 69. – Aplicarea sancţiunilor prevăzute în prezenta ordonanţă nu înlătură răspunderea disciplinară a făptuitorului.

Art. 70. – Dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu prevederile Codului civil.

Art. 71. – Prevederile prezentei ordonanţe nu se aplică: a) pagubelor generate de produsele puse în circulaţie anterior datei intrării în

vigoare a acesteia; b) pagubelor rezultate din accidentele nucleare. Art. 72. – Guvernul va lua măsurile necesare pentru organizarea executării

prevederilor prezentei ordonanţe, precum şi pentru elaborarea normelor metodologice privind:

a) condiţiile de realizare a expertizelor tehnice, în cazul unor vicii ascunse, pe categorii de produse şi servicii;

b) modul de înlocuire, remediere sau restituire a contravalorii, pentru produsele şi serviciile care prezintă deficienţe;

c) măsuri de prevenire şi limitare a prejudicierii consumatorilor, precum şi condiţiile în care acestea pot fi luate de către organele administraţiei publice prevăzute la art. 61 din prezenta ordonanţă;

d) conţinutul şi competenţa de aprobare a documentelor care atestă nivelul calitativ al produselor şi serviciilor;

e) informarea şi educarea în domeniul protecţiei consumatorilor; f) condiţiile în care asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, constituite

potrivit art. 33 din prezenta ordonanţă, pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare;

g) desfăşurarea activităţilor consiliilor consultative pentru protecţia consumatorilor.

Art. 73. – Începând cu anul 2001 numărul centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor pentru care se acordă sume de la bugetul de stat va fi stabilit prin hotărâre a Guvernului, după aprobarea legii bugetului de stat pe anul respectiv, cu încadrarea în sumele aprobate cu această destinaţie.

Art. 74. – Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor aprobă sau modifică criteriile de evaluare şi selectare a asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor care înfiinţează şi funcţionează centre de consultanţă şi informare a consumatorilor, precum şi modelul de convenţie prevăzut la art. 40 alin. 1.

Art. 75. – La data intrării în vigoare a Legii nr. 37/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 58/2000 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, Ordonanţa Guvernului nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuoase şi Ordonanţa Guvernului nr. 88/2000 privind înfiinţarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor se abrogă.

Conţinutul articolelor din textul de mai sus, are următoarele surse legislative, aflate astăzi în vigoare:

Art. 1. – alin. 1, din Legea nr. 11/1994 şi alin. 2 din Legea nr. 37/2002; Art. 2. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 2; Art. 3. – alin. 1, lit a), b), c), e), din art. 3 Legea nr. 11/1994 şi respectiv lit

d), din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 3; Art. 4. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 4; Art. 5. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 5; Art. 6. – alin 1 şi lit. b), din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 6, iar lit. a) şi

alin. 2, din Legea 11/1994, art. 6; Art. 7. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 7; Art. 8. – Legea nr. 11/1994, art. 8; Art. 9. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 8; Art. 10. – alin. 1 şi lit. b), c), d), e), f), din Legea nr. 11/1994, iar lit. a) şi g)

din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 9, 61 şi 62; Art. 11. – alin. 1, din Legea nr. 11/1994, art. 11, iar alin. 2, din Legea nr.

37/2002, Art. I, pct. 9, 63; Art. 12. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 9, 64; Art. 13. – alin. 1, din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 9, 65, iar alin. 2, din

Legea nr. 11/1994, art. 13, alin. 2; Art. 14. – Legea nr. 11/1994, Art. 14; Art. 15. – alin. 1, din Legea nr. 11/1994, art. 15; alin. 2 şi 4, din Legea nr.

37/2002, Art. I, pct. 10 şi pct 11, 71; alin. 3, din Ordonanţa Guvernului nr. 58/2000, Art. I, pct. 5;

Art. 16. – Legea nr. 11/1994, art. 16; Art. 17. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 11, 72; Art. 18. – Legea nr. 11/1994, art. 18; Art. 19. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 11, 73; Art. 20. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 12; Art. 21. – Legea nr. 11/1994, art. 21; Art. 22. – Legea nr. 11/1994, art. 22; Art. 23. – Legea nr. 11/1994, art. 23; Art. 24. – Ordonanţa Guvernului nr. 58/2000, Art. I, pct. 9; Art. 25. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 13; Art. 26. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 14: Art. 27. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 15, 102, “Art. 28-”; Art. 28. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 15, 102, “Art. 29-“; Art. 29. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 15, 102, “Art. 30-“; Art. 30. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 15, 102, “Art. 31-“; Art. 31. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 15, 102, “Art. 32-“; Art. 32. – alin. 1, din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 16, iar lit a)şi b), din

Legea nr. 11/1994, art. 33; Art. 33. – Legea nr. 11/1994, art. 34; Art. 34. – Legea nr. 11/1994, art.35; Art. 35. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 17, 111;

Art. 36. – alin. 1, din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 17, 112,iar lit. a), b) şi c, din Legea nr. 11/1994, art. 37;

Art. 37. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 18; Art. 38. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 131, “Art. 381-“; Art. 39. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 131, “Art. 382-“; Art. 40. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 131, “Art. 383-“; Art. 41. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 131, “Art. 384-“; Art. 42. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 131, “Art. 385-“; Art. 43. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 131, “Art. 386-“; ………..Titlul capitolului VII, din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 132; Art. 44. – Legea nr. 11/1994, art. 39; Art. 45. – alin. 1 şi lit. b), c) şi d), din Legea nr. 11/1994, art. 40, iar lit. a),

din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 133; Art. 46. – Legea nr. 11/1994, art. 41; ……….. Titlul capitolului VIII, din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 134; Art. 47. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 135; Art. 48. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 136, “Art. 421-“; Art. 49. – alin. 1, din Legea nr. 322/2002, Art. I, pct. 2, alin. 1, iar lit a), b),

c), d), e) şi alin. 2, din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 136, “Art. 422-“;

Art. 50. – Legea nr. 322/2002, Art. I, pct. 2, alin. 2; Art. 51. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 136, “Art. 424-“; Art. 52. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 136, “Art. 425-“; Art. 53. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 136, “Art. 426-“; Art. 54. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 136, “Art. 427-“; Art. 55. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 19, 137; Art. 56. – Legea nr. 11/1994, art. 44; Art. 57. – Legea nr. 11/1994, art. 45; Art. 58. – alin.1, lit. a) şi b), din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 20, iar lit. c),

d) şi alin. 2, din Legea nr. 322/2002, Art. I, pct. 2, alin. 3 şi 4; Art. 59. – alin. 1, din Legea 37/2002, Art. I, pct. 21, iar alin. 2, 3 şi 4, din

Legea nr. 37/2003, Art. I, pct. 1; Art. 60. – Ordonanţa Guvernului nr. 58/2000, Art. I, pct. 15, Art. 462; Art. 61. – alin. 1, din Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 22, iar alin. 2, 3 şi 4, din

Lrgea nr. 37/2003, Art. I, alin. 2; Art. 62. – Legea nr. 322/2002, Art. I, pct. 2, alin. 6, “Art. 501-“; Art. 63. – Legea nr. 322/2002, Art. I, pct. 2, alin. 7, “Art. 502-“; Art. 64. – Legea nr. 322/2002, Art. I, pct. 2, alin. 8, “Art. 503-“; Art. 65. – Legea nr. 322/2002, Art. I, pct. 2, alin. 8, “Art. 504-“; Art. 66. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2002, Art. I, pct. 2, “Art.

505-“; Art. 67. – alin. 1, din Ordonanţa Guvernului nr. 58/2000, Art. I, pct. 22, iar

alin. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 11/1994, art. 52: Art. 68. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 24; Art. 69. – Legea nr. 11/1994, art. 56; Art. 70. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 25, 241, “Art. 561”;

Art. 71. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 25, 241, “Art. 562”; Art. 72. – Legea nr. 11/1994, art. 58; Art. 73. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 25, 243, “Art. 581”; Art. 74. – Legea nr. 37/2002, Art. I, pct. 25, 245, “Art. 591”; Art. 75. – Legea nr. 37/2002, Art. II.

Această fotografiere a corelaţiilor dintre cele 10 legi şi Ordonanţe privind protecţia consumatorilor, arată dificultatea deosebită pentru agenţii constatatori ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale, cu atribuţii în domeniu, de a le aplica. Nu e singura deficienţă a legii-cadru. Dintre toate, considerăm că principalele sunt următoarele :

1. Rolul statului este prezentat printr-o definire tautologică şi limitativă. La art.1 se spune :

„Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar…”. În continuare se reiterează câteva dintre drepturile consumatorilor. Analiza de conţinut a textului relevă următoarele :

a) acceptând că protecţia consumatorilor înseamnă afirmarea şi apărarea drepturilor consumatorilor, reiese că statul protejează, asigurând cadrul necesar……protecţiei ;

b) nu se face referire la trei dintre drepturile principale ale consumatorilor (art.3) : dreptul la securitate, dreptul la educaţie, dreptul la organizare în asociaţii. Şi, mai grav, nu se spune nimic despre dreptul de a le fi asigurate nevoile

vitale şi, respectiv, despre dreptul lor la un mediu înconjurător sănătos, care sunt promovate de legislaţia Uniunii Europene, de Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori (I.O.C.U.), precum şi de Rezoluţia ONU nr.39/248/1985 „Principiile directoare privind protecţia consumatorilor”. Cu atât mai mult se impunea ca acestea să fie prevăzute de lege, cu cât în România sărăcia a devenit fenomen de masă, iar poluarea afectează sănătatea cetăţenilor din marile oraşe şi, mai ales, în anumite zone industriale (Copşa Mică, Baia Mare etc.).

Definirea în acest fel a rolului statului arată clar că legea-cadru din România privind protecţia consumatorilor nu asigură integrarea în legislaţia comunitară şi, în mod deosebit, nu respectă mecanismul de funcţionare a sistemului protecţiei consumatorilor din statele membre ale acesteia şi spiritul comunitar din domeniu, care înseamnă autoprotecţie, înainte de toate, însoţită de protecţia directă şi indirectă făcută de stat.

Aceasta este cauza care face ca protecţia consumatorilor din România să fie anacronică, fiind cantonată în concepţia potrivit căreia statul protejează, iar consumatorii sunt asistaţi.

2. Prevederile legii nu asigură apărarea drepturilor economice ale consumatorilor înscrise la art.3, fără echivocuri

În privinţa dreptului consumatorilor de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor se spune :

a) „Consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici……despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate” (art.12) ;

b) „Consumatorul poate solicita plata unor despăgubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dispoziţiilor legale, în cazul remedierii (art.16). Cu alte cuvinte, dacă în contractele încheiate între agenţii economici şi

consumatori nu sunt prevăzute, expres, clauze în acest sens (şi, de obicei, nu sunt înscrise) rămâne ca temei pentru solicitarea de despăgubiri de către consumatori ceea ce textul numeşte „dispoziţiile legale”. Care sunt acestea, legea nu spune.

Argumentul că, ea este lege-cadru în baza căreia urmează să se adopte alte reglementări specifice s-a dovedit neasiguratoriu în timp. Dovadă că H.G. nr.364/1995 cu privire la obligaţiile ce revin agenţilor economici în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată destinate consumatorilor şi HG nr.365/1995 privind înlocuirea, remedierea şi restituirea contravalorii produselor care prezintă deficienţe de calitate, nu spun nimic despre despăgubire.

În concluzie, legea trebuia să fie clară şi să prevadă obligaţia agenţilor economici de a plăti despăgubiri (şi nu doar dreptul consumatorilor de a cere despăgubiri), precum şi modalităţile în care aceasta se va face, cum ar fi : prin înţelegere amiabilă dintre părţi; prin arbitraj realizat de comisii consultative de arbitraj prejudecătoresc ; prin sentinţa tribunalelor dată în procedură de urgenţă şi fără plata taxei de timbru de către consumator, ci prin plata acesteia după actul juridic, de către partea care a pierdut procesul.

În ceea ce priveşte înlocuirea sau restituirea contravalorii produsului achiziţionat sau a serviciului prestat la art.14 se spune :

„Restituirea contravalorii sau înlocuirea produsului achiziţionat ori a serviciului prestat se face imediat după constatarea imposibilităţii folosirii acestuia, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului”.

Numai că, în contradicţie cu acesta, la art.14 se afirmă : „În cazul în care produsele la care timpul de nefuncţionare din cauza deficienţelor apărute în cadrul termenului de garanţie depăşeşte 10% din acest termen…..vânzătorul este obligat, la cererea consumatorului, să le înlocuiască sau să restituie contravaloarea acestora”.

Dacă adaugăm că H.G. nr.364/1995, la care s-a făcut referire mai înainte, nu aduce în plus decât prevederea art.14, potrivit căreia „Restituirea contravalorii actualizate a produsului se va face la cererea consumatorului şi în cazul unor defecţiuni repetate (cel puţin trei defecte în prima jumătate a perioadei de garanţie) sau în cazul defectării produsului care a fost deja înlocuit”. Lipsa de claritate este evidentă, având consecinţe nefaste privind apărarea acestui drept fundamental al consumatorilor.

3. Legea nu prevede obligaţii exprese pentru Guvern de a lua măsuri în vederea desfăşurării de activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor.

La cap.IV „Informarea şi educarea consumatorilor”sunt stabilite numai obligaţiile agenţilor economici de a informa consumatorii privind produsele şi serviciile pe care le oferă.

Drept urmare, această activitate, foarte importantă, care duce la dezvoltarea capacităţii de autoprotecţie a consumatorilor este lăsată la bunul plac al conducerilor organului administrativ specializat (A.N.P.C.). Consecinţele se cunosc. Ceea ce se face nu are coerenţă şi eficienţă.

Este şi mai grav că, în pofida definirii capitolului, nu se prevede nimic despre obligaţiile Guvernului privind educarea consumatorilor. Aşa se face că aceasta nu a fost inclusă până acum între dimensiunile educative ale procesului de învăţământ, precum în statele Uniunii Europene (ex. în Suedia de peste 30 de ani). Consecinţele sunt şi mai grave. Copiii sunt azi victime sigure ale comerţului cu produse de calitate necorespunzătoare (au fost frecvente cazurile cu consecinţe grave pentru viaţa, sănătatea şi securitatea acestora), iar, în viitor, vor fi adulţi cu o capacitate de autoprotecţie scăzută şi cu aceeaşi mentalitate de asistaţi.

4. Legea nu prevede obligaţii clare pentru Guvern de a sprijini asociaţiile de consumatori

La cap.VI „Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor” nu se spune nimic în acest sens.

La art.38 lit.(a) şi (b) se precizează că asociaţiile de consumatori au dreptul de a fi sprijinite logistic de către organele administraţiei publice centrale şi locale şi, respectiv, au dreptul de a fi subvenţionate de la bugetul de stat prin intermediul A.N.P.C.

Înscrierea acestor drepturi era necesară, dar nu este şi suficientă. Numai stabilirea unor obligaţii exprese şi clare este temeiul legal pentru respectarea lor. Dovadă este faptul că, din 1992 până în prezent, sprijinul dat acestora a fost, de asemenea, la bunul plac al conducerilor organelor administraţiei publice centrale şi locale, iar modalităţile în care s-a realizat nu au fost coerente, eficiente şi transparente (atunci când ne referim la subvenţionare prin A.N.P.C.)

Procedând aşa, nu ne vom integra în Uniunea Europeană în mod real. Când vom ajunge din urmă, spre exemplu Franţa, unde există peste 20.000 de asociaţii de consumatori (nu este chiar o glumă când francezii spun că mai toţi sunt preşedinţi) înregistrate la Ministerul de Finanţe, deci care sunt subvenţionate, iar prefecţii departamentelor au în agenda lor de lucru colaborarea cu acestea ? Fără comentarii ! 2.1.3. Legea nr.21/1996 – Legea concurenţei. Interferenţe cu Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor !. Scopul Legii Art.1. Prevede: “Prezenta lege are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor”. Distingem, aici, două scopuri: unul primar – protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, care este, de fapt, mijlocul de realizare a celui final şi anume, protecţia intereselor consumatorilor. Privit astfel, se constată identitatea perfectă cu Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, care la art.1 prevede: “Statul, prin mijloacele prevăzute

de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor, legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori”. II. Obiectul Legii Art.2. Precizează că legea se aplică actelor şi faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei “săvârşite de agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici şi de organele administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin decizii sau reglementări, intervin în operaţiunile pe piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa cu excepţia situaţiilor când ele sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.” Faptul că legea vizează actele şi faptele organelor administraţiei publice centrale sau locale este normal, deoarece ele pot determina decisiv mediul concurenţial şi gradul de concurenţă (de altfel, Guvernul a fost în mod repetat acuzat de oamenii de afaceri români sau străini, dar mai ales din afara ţării, pentru faptul că nu creează un mediu de afaceri propice manifestării acesteia). Remarcăm însă că, prevederea respectivă este salutară şi din cauza particularităţilor realităţii româneşti, cum ar fi: sectorul de stat din economie, administrat de Guvern prin organele administraţiei centrale (cu structuri descentralizate în teritoriu) sau prin cele ale administraţiei locale, este încă predominant, având statutul de monopol în diferite domenii, cu influenţe economice decisive în structura pe verticală şi orizontală a economiei (ex: preţurile la petrol, energie electrică, gaze naturale şi energie termică etc.); acţiunile concertate ale Guvernului, de creştere a rolului statului. Obiectivul principal al legii sunt preţurile, rezultat al mecanismelor concurenţei. Astfel, art.4 prevede: “(1) Preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele practicate de regiile autonome, precum şi cele practicate în cadrul activităţilor de monopol natural sau al unor activităţi economice supuse prin lege unui regim special se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei. (2) În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită unei poziţii de monopol, Guvernul poate, prin hotărâri, să instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe. (3) Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită

succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri. (4) Intervenţia Guvernului în situaţiile prevăzute la alin.(2) şi (3) se face cu avizul Consiliului Concurenţei. Pentru ca preţurile să se stabilească în conformitate cu prevederile legii, aceasta interzice: Practicile anticoncurenţiale, după cum urmează: Înţelegerile exprese sau tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici care urmăresc (art.5): fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale inechitabile; limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor; împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumelor de vânzare şi achiziţii, pe alte criterii; aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând, în acest fel unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială; condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte; participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte; eliminarea de pe o piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către aceşti agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă. Legea prevede şi exceptarea de la interdicţia stabilită, exceptare care este acordată prin decizie a Consiliului Concurenţei, conform regulamentului stabilit de acesta. Folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerţului ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot conduce în special, la : impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari; limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor; aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială; condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătura cu obiectul acestor contracte;

realizarea de importuri fără competiţie de ofertă şi tratative tehnico-comerciale uzuale, în cazul produselor şi serviciilor care determină nivelul general al preţurilor şi tarifelor în economie; practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, sub costuri, în scopul înlăturării concurenţilor sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni; exploatarea stării de dependenţă economică în care se găseşte un client sau un furnizor faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate. În cazul nerespectării, de către agentul economic care abuzează de poziţia sa dominantă, a măsurilor, luate şi a sancţiunilor aplicate de Consiliul Concurenţei, acesta, pentru motive de afectare gravă a unui interes public major, poate cere Curţii de Apel, în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul principal al agentului economic, să ordone măsuri adecvate (propuse de el instanţei) pentru lichidarea poziţiei dominante pe piaţă a acestuia (art.7. alin1). În cazul regiilor autonome, al societăţilor comerciale la care participarea statului este majoritară, precum şi al unor instituţii sau altor organisme publice care realizează activităţi productive, de distribuţie cu servicii, dar fără ca acestea să exercite prerogative de autoritate publică, Consiliul Concurenţei va sesiza în prealabil organul competent al administraţiei publice centrale şi locale pentru restabilirea situaţiei şi prevenirii repetării abuzului, prin restructurarea sau prin alte modalităţi adecvate situaţiei, putând sesiza Curtea de Apel, competentă numai în cazul neluării de către organul administrativ a unei decizii corespunzătoare, în termen de 30 de zile de la sesizare (art.7, alin.4). Din păcate nu se spune nimic despre ce se întâmplă cu efectele produse până atunci (cine şi le însuşeşte?), şi nici despre măsurile ce trebuie luate, dacă cei vinovaţi repetă situaţia anterioară pentru a-şi crea noi avantaje pe o durată de timp scurtă. Acţiuni ale organelor administraţiei publice centrale şi locale care au ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, în special : să ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia agenţilor economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale; să stabilească condiţiile discriminatorii pentru activitatea agenţilor economici Este important că, dispoziţiile alin1 nu fac obiectul aplicării excepţiei stabilită la art.2, alin.1, lit.b şi anume, atunci când măsurile acceptate de acestea sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major. B) Concentrările economice care având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea să conducă la diminuarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, Legea stabileşte condiţiile în care concentrările pot fi admise (art.14) şi precizează că, în situaţia în care cifra de afaceri a agenţilor economici implicaţi este mai mare de 10 miliarde lei, ele sunt supuse controlului şi notificării Consiliului

(art.16), iar până la luarea de către acesta a unei decizii, ei pot lua numai acele măsuri, legate de concentrare, care nu sunt ireversibile şi nu modifică definitiv structura pieţii. Legea abilitează două instituţii care să o administreze şi să o aplice : Consiliul Concurenţei, supus controlului Parlamentului ; Oficiul Concurenţei, subordonat Guvernului. Analiza atribuţiilor acestora (vezi cap.2, cadrul instituţional) arată clar că Oficiul Concurenţei a fost înfiinţat pentru ca Guvernul să poată stabili preţurile şi tarifele practicate de regiile autonome, precum şi pe cele din cadrul activităţilor de monopol natural. Faptul că acestea nu se stabilesc la piaţă are, în mod cert, drept consecinţă, restrângerea concurenţei. Aşa se explică de ce Uniunea Europeană, în negocierile de aderare a României, a cerut insistent eliminarea preţurilor administrative (vezi cap.3). Din prezentarea succintă a Legii concurenţei reiese interferenţa acesteia cu Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor. Aceasta nu este doar consecinţă a procesului de elaborare a celor două legi, ci, în primul rând, a legăturii organice dintre concurenţă şi protecţia consumatorilor, existentă în economia reală. Se vede limpede că toate prevederile şi obiectivele Legii concurenţei conduc la crearea unui mediu economic favorabil protecţiei consumatorilor. De aceea, pledăm pentru elaborarea unei singure legi, legea concurenţei şi protecţiei consumatorilor, care ar permite corelarea sinergică a activităţilor desfăşurate, astăzi, separat, de instituţii independente una de cealaltă, Consiliul Concurenţei şi, respectiv, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. 2.1.4. Ordonanţa Guvernului nr.39/1998 privind activitatea de standardizare, aprobată prin Legea nr.355/2002, cu modificări şi completări În sensul ordonanţei termenii sunt definiţi astfel: autoritate – organul de specialitate al administraţiei publice centrale sau locale sau organismul de specialitate aflat în subordinea ori coordonarea acestuia, abilitat ca, în exerciţiul autorităţii de stat, să ia măsuri obligatorii şi să adopte reglementări în domeniul său de competenţă; standard – document care stabileşte pentru utilizări comune şi repetate, reguli, prescripţii sau caracteristici pentru activităţile sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine, într-un context dat; standardizare . activitate specifică, complexă, pentru elaborarea şi aprobarea sau adoptarea, după caz, de standarde; proiect de standard – standard propus, în general disponibil pentru observaţii, vot, aprobare sau adoptare, după caz; standard naţional – standardul care este elaborat şi aprobat sau adoptat, după caz, de un organism naţional de standardizare şi care este pus la dispoziţie publicului; standard european – standardul care este adoptat de către un organism european cu activitate de standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului;

standard internaţional – standard care este adoptat de un organism internaţional cu activitate de standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului; organism naţional de standardizare – organismul cu activitate de standardizare la nivel naţional, care are ca principală funcţie elaborarea, aprobarea sau adoptarea, după caz, de standarde naţionale şi care este recunoscut de către o autoritate de stat; program de standardizare naţională – programul de activitate al organismului naţional de standardizare, realizat în scopul aplicării politicii naţionale de standardizare; reglementare tehnică – reglementare care prevede condiţii tehnice, fie în mod direct, fie prin referire la un standard, la o specificaţie tehnică, la un cod de bună practică sau care preia integral conţinutul acestuia; aplicare a unui standard – utilizarea standardului în producţie şi/sau servicii; marca de conformitate – marca protejată, aplicată sau emisă în baza unui sistem de certificare, indicând faptul că produsul în cauză este conform cu un standard sau cu un alt document normativ specific în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produsului sau de prestare a serviciului ori alte caracteristici. Standardizarea naţională trebuie să respecte următoarele principii de bază: elaborarea şi aprobarea standardelor naţionale pe baza consensului părţilor interesate; transparenţă şi disponibilitate publică; reprezentarea intereselor publice; caracterul voluntar al participării la activitatea de standardizare şi al aplicării standardelor naţionale; accesul liber la elaborarea standardelor naţionale pentru toate părţile interesate; independenţă faţă de orice posibil interes specific, predominant; respectarea regulilor standardizării naţionale în corelare cu evoluţia legislaţiei. Activitatea de standardizare naţională are următoarele obiective: îmbunătăţirea calităţii vieţii; obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman; protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului şi apărarea intereselor consumatorilor; protecţia consumatorilor, printr-un nivel de calitate a produselor şi serviciilor adaptat necesităţilor şi verificat corespunzător; recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti; promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând seama de gradul de dezvoltare al economiei; stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii; înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional; reprezentarea şi susţinerea intereselor naţionale în activităţile de standardizare, internaţionale şi europene; Activitatea de standardizare are drept rezultat, aprobarea sau adoptarea de standarde naţionale. Standardul naţional nu trebuie să conţină prevederi care să contravină legislaţiei în vigoare. Aplicarea lui are caracter voluntar. Ea poate deveni obligatorie, în totalitate sau parţial, pe întreg teritoriul, pe plan zonal sau pe plan local, numai conform prevederilor unei reglementări tehnice adoptate, în cazul în

care considerente de ordin public, de protecţie a vieţii, sănătăţii şi a securităţii persoanelor fizice, a mediului şi de apărare a intereselor consumatorilor, fac necesară o astfel de măsură. Standardele internaţionale şi europene se publică numai după adoptarea lor ca standarde naţionale. Producerea de bunuri sau prestarea de servicii în conformitate cu standardele naţionale are avantaje certe, atât pentru agenţii economici, cât şi pentru consumatori pentru că asigură8: calitate mai bună a activităţii de control; eliminarea de studii inutile; preţuri mai mici, cu performanţe mai mari prin activitate mai eficientă de inspecţie şi încercare şi nevoia redusă de negocieri; eliminarea barierelor tehnice din calea comerţului, atât în comerţul intern, cât şi în cel exterior, pe piaţa europeană şi internaţională; comunicarea mai bună între agenţii economici şi beneficiari; securitatea publică sporită în folosirea produselor respective; încredere mai mare a consumatorilor în produsele pe care le cumpără; înţelegerea mai bună a modului în care se folosesc produsele respective. Toate acestea sunt argumente care să determine agenţii economici, producători de bunuri sau prestatori de servicii de a fi interesaţi să demonstreze conformitatea acestora cu cerinţele transpuse într-un standard sau document normativ. Evaluarea conformităţii, efectuată de organisme de certificare autorizate, este o cerinţă esenţială atât pentru producătorii care doresc să pătrundă pe pieţe noi şi pentru consumatori, care pot decide, mai uşor, cu privile la produsele care sunt cele mai sigure şi mai adecvate scopului de utilizare, deoarece prin aceasta se atestă, de o manieră indiscutabilă şi imparţială, calitatea, fiabilitatea şi performanţele produselor şi serviciilor oferite pe piaţă. Atestarea conformităţii se face folosindu-se mărcile de conformitate cu standardele naţionale, şi anume: SR şi SR-S. Marca SR este acordată produselor certificate în conformitate cu cerinţele unui standard naţional. Marca SR–S este acordată produselor certificate în conformitate cu cerinţele unui standard naţional de securitate. Dimensiunle lor sunt următoarele: marca SR – 38 mm înălţime /37 mm lungime; marca SR – S – 38 mm înălţime /41mm lungime. Culoarea mărcii se alege de către titular, cu condiţia ca marca să fie distinctă în context. În cazul în care marca trebuie să fie mărită sau micşorată, este necesar să se respecte proporţiile prezentate mai sus. Dimensiunea pe verticală a mărcii nu trebuie să fie mai mică de 10 mm. Produsele cu marca SR/SR-S, care arată că ele corespund caracteristicilor (de dimensiune, securitate, rezistenţă, aptitudini de utilizare etc.), stabilite printr-un standard român sau european, sunt controlate de către producător şi de către 8 Oferta de Servicii şi Publicaţii – Asociaţia de Standardizare din România – ASRO, 2003

Organismul de certificare produse al ASRO (OC–P ASRO), în calitate de organism independent. Pe de o parte, producătorul se angajează să verifice în permanenţă acele caracterictici ale produselor, puse în vânzare, care sunt certificate, iar, pe de altă parte, OC-P ASRO controlează, în perioada de supraveghere, performanţele produselor marcate SR/SR –S, prin audituri la sediul producătorului şi prin prelevarea de produse pentru verificare. Mărcile SR/SR–S sunt proprietatea exclusivă a Asociaţiei de Standardizare din România, conform Legii nr.355/2002, şi sunt înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Procesul de standardizare, mai ales prin adoptarea standardelor europene, are o importanţă decisivă pentru protecţia consumatorilor. Efortul este, însă, uriaş. Se impune ca toate organele administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniu, să sprijine Asociaţia de Standardizare din România. 2.1.5. Legea nr.608/2001 privind evaluarea conformităţii. Normele metodologice privind desemnarea şi notificarea laboratoarelor şi organismelor de certificare şi, respectiv, cele privind stabilirea procedurilor de evaluare a conformităţii produselor. Legea stabileşte cadrul unitar pentru elaborarea reglementărilor tehnice, evaluarea conformităţii şi supravegherea pieţei pentru produsele introduse pe piaţă şi/sau utilizate în România, în domeniile reglementate: Echipamente de joasă tensiune; Recipiente sub presiune; Jucării; Materiale şi produse pentru construcţii; Compatibilitatea electromagnetică; Maşini industriale; Echipamente de protecţie personală; Aparate de cântărit cu funcţionare neautomată; Aparatură medicală activă implantabilă; Arzătoare cu combustibili gazoşi; Cazane pentru apă caldă; Explozibili utilizaţi în scopuri civile; Aparatură medicală; Medii potenţial explozive; Ambarcaţiuni de agrement; Ascensoare; Echipamente de refrigerare; Echipamente sub presiune; Echipamente terminale de telecomunicaţii; Echipamente medicale de diagnosticare în vitro; Echipamente terminale de radio şi telecomunicaţii; Ambalaje şi deşeuri de ambalaje;

Această listă, cu domeniile reglementate, va fi completată, după caz, prin hotărâre a Guvernului. Produsele, din domeniile reglementate, se introduc pe piaţă şi se utilizează numai dacă satisfac cerinţele, dacă conformitatea lor a fost evaluată conform procedurii de evaluare aplicabile şi dacă sunt marcate potrivit prevederilor reglementărilor tehnice specifice, aplicabile, în vigoare. În sensul ordonanţei, termenii sunt definiţi, după cum urmează: acord european privind evaluarea conformităţii – acord care se încheie între Uniune Europeană şi fiecare dintre ţările asociate şi care prevede recunoaşterea reciprocă a rezultatelor aplicării procedurilor de evaluare a conformităţii; acreditare – procedura prin care organismul naţional de acreditare, recunoscut conform legii, atestă că un organism sau un laborator este competent să efectueze sarcini specifice; auditul calităţii – examinare sistematică şi independentă în scopul de a determina dacă activităţile referitoare la calitate şi rezultatele aferente satisfac dispoziţiile prestabilite, precum şi dacă aceste dispoziţii sunt implementate efectiv şi sunt corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor; autoritate competentă – organ al administraţiei publice centrale responsabil cu reglementarea în domeniu; cerinţă esenţială – cerinţă care are în vedere, în special, protecţia sănătăţii, securitatea utilizatorilor, protecţia proprietăţii şi a mediului, astfel cum este prevăzută în actele normative în vigoare; certificare – procedura prin care o terţă parte dă o asigurare scrisă că un produs, proces sau serviciu este conform cu condiţiile specificate; certificare a conformităţii – acţiune a unei terţe părţi care dovedeşte existenţa încrederii adecvate că un produs, identificat corespunzător, este conform cu un anumit standard sau cu un alt document normativ; certificat de conformitate – document emis pe baza regulilor unui sistem de certificare şi care indică existenţa încrederii adecvate că un produs, identificat corespunzător, este conform cu un anumit standard sau cu un alt document normativ; conformitate – îndeplinirea de către un produs, proces sau serviciu a condiţiilor specificate; declaraţie de conformitate – procedura prin care un producător sau un reprezentant autorizat al acestuia dă o asigurare scrisă că un produs este conform condiţiilor specificate; domeniu normativ – ansamblul activităţilor economice şi al produselor asociate acestora, pentru care se emit reglementări tehnice specifice privind condiţiile de introducere pe piaţă şi de utilizare; desemnare – procedura prin care o autoritate competentă confirmă că un laborator, un organism de certificare sau de inspecţie satisface condiţiile pentru a efectua o procedură de evaluare a conformităţii, prevăzută de o reglementare tehnică; evaluare a conformităţii – activitatea al cărei obiect este determinarea în mod direct sau indirect a faptului că sunt îndeplinite condiţiile specifice;

infrastructura pentru evaluarea conformităţii – ansamblul laboratoarelor şi organismelor care efectuează încercări, etalonări, certificări de personal, de sisteme ale calităţii, de sisteme de management al mediului, precum şi inspecţie; importator – orice persoană fizică sau juridică cu sediul în România, care introduce pe piaţă un produs provenit dintr-o altă ţară; inspecţie – evaluare a conformităţii prin observare şi raţionament, însoţite, după caz, de măsurare, încercare sau comparare; introducere pe piaţă a unui produs – acţiunea de a face disponibil, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs din domeniul reglementat, în vederea distribuirii şi/sau utilizării; încercare – operaţiune tehnică ce constă în determinarea uneia sau mai multor caracteristici ale unui produs, în concordanţă cu o procedură specificată; marcaj de conformitate – simbol care se aplică de producător sau de reprezentantul autorizat al acestuia, înainte de introducerea pe piaţă şi/sau pe documentele însoţitoare şi care are semnificaţia conformităţii produsului cu toate cerinţele aplicabile, prevăzute de reglementările tehnice: CE – marcaj european de conformitate; CS – marcaj naţional de conformitate; notificare – procedura prin care autoritatea competentă informează autoritatea ce gestionează Registrul organismelor notificate cu privire la organismele desemnate pentru a evalua conformitatea produselor conform prevederilor din reglementările tehnice specifice; organism de certificare – organism independent faţă de clientul lui şi alte părţi interesate, care aplică regulile unui sistem de certificare în scopul evaluării, certificării şi supravegherii conformităţii; organism notificat – laborator de încercări, de etalonare, organism de certificare sau organism de inspecţie, persoană juridică, cu sediul în România, care a fost desemnat de o autoritate competentă să efectueze evaluarea conformităţii într-un domeniu reglementat şi care este înscris în Registrul organismelor notificate; producător – persoană responsabilă pentru proiectarea şi realizarea unui produs în scopul introducerii pe piaţă, în numele său; responsabilităţile producătorului se aplică oricărei persoane fizice sau juridice care asamblează, ambalează sau etichetează produse în vederea introducerii pe piaţă sub nume propriu; reglementare – document care conţine reguli cu caracter obligatoriu şi care este adoptat de către o autoritate; reglementare tehnică – reglementare care prevede condiţii tehnice, fie în mod direct, fie prin referire la un standard, la o specificaţie tehnică, la un cod de bună practică, sau care preia integral conţinutul acestora; reprezentant autorizat al producătorului – persoană juridică împuternicită de producător să acţioneze în numele acestuia; standard european armonizat – standard european adoptat sub incidenţa unui mandat al Comisiei Europene şi care transformă cerinţele esenţiale de securitate în specificaţii tehnice pentru produsele din domeniul reglementat; securitate – stare a unui produs, proces sau serviciu în care riscul de a pune în pericol persoanele sau de a provoca pagube mediului şi/sau proprietăţii este limitat la un nivel acceptabil;

supravegherea pieţei – ansamblul măsurilor, resurselor şi structurilor instituţionale adecvate, prin care autorităţile competente asigură şi garantează, în mod imparţial, că sunt îndeplinite prevederile tehnice aplicabile, indiferent de originea produselor introduse pe piaţă şi cu respectarea principiului liberei concurenţe; trasabilitate – capacitatea de regăsire a istoricului, a utilizării sau a localizării unei entităţi prin identificări înregistrate; atunci când este asociat etalonării, termenul racordează echipamentele de măsurare la etaloanele naţionale sau internaţionale, la etaloanele primare, la constantele sau proprietăţile fizice fundamentale ori la materialele de referinţă. Autorităţile competente elaborează reglementări tehnice, cu respectarea principiilor internaţionale privind libera circulaţia a bunurilor în comerţul intern şi internaţional, aprobate prin hotărâri ale Guvernului, în scopul asigurării securităţii vieţii şi sănătăţii populaţiei, precum şi al protejării mediului şi a proprietăţii. Reglementările tehnice prevăd în principal: definirea domeniilor reglementate, cuprinse în lista arătată mai sus sau în cele actualizate de Guvern, în timp; grupele de produse din domeniile reglementate pentru care se aplică evaluarea conformităţii; grupele de produse din domeniile reglementate pentru care nu se aplică evaluarea conformităţii; cerinţele esenţiale; procedurile pentru evaluarea conformităţii produselor; conţinutul dosarului tehnic şi documentele ce atestă conformitatea cu cerinţele esenţiale; cerinţele minime pentru evaluarea organismelor desemnate să realizeze evaluarea conformităţii produselor cu cerinţele esenţiale; reguli de aplicare a marcajului de conformitate, dacă este cazul; cerinţele privind supravegherea pieţii. Reglementările tehnice vor face referire la standardele europene armonizate, adoptate la nivel naţional, care conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale, iar în scopul adoptării acestora, autorităţile competente asigură mijloacele financiare din fonduri alocate de la bugetul de stat şi publică lista lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Conformitatea produselor cu cerinţele esenţiale este atestată prin: declaraţia de conformitate întocmită de producător sau de reprezentantul autorizat al acestuia, prin rapoartele de încercare sau prin certificatele de conformitate emise de laboratoare ori de organisme de certificare sau inspecţie, alese de producător, conform procedurilor de evaluare, şi prin marcajul de conformitate, potrivit reglementărilor tehnice aplicabile. Pentru aceasta producătorul sau reprezentantul autorizat al acestuia înainte de introducerea pe piaţă şi/sau de utilizare a produselor din domeniul reglementat, are obligaţia să asigure (art.10): proiectarea şi realizarea produselor, respectând cerinţele esenţiale: întocmirea şi deţinerea dosarului tehnic, în forma, scopul şi pe perioada prevăzute de reglementările tehnice;

aplicarea procedurilor pentru evaluarea conformităţii produselor cu cerinţele esenţiale, prevăzute de reglementările tehnice; întocmirea declaraţiei de conformitate, deţinerea rapoartelor de încercare, a certificatelor sau a altor documente ce atestă conformitatea, după caz; aplicarea marcajului de conformitate, după caz. În cazul în care nici producătorul, nici reprezentantul autorizat al acestuia nu are sediul în România, deţinerea documentelor care atestă conformitatea şi prezentarea acestor documente, la cererea autorităţilor responsabile cu supravegherea pieţei, se află în sarcina importatorului. evaluarea conformităţii, dacă procedura de evaluare impune intervenţia unui organism independent faţă de clienţii lui şi alte părţi interesate, desemnat de autorităţile competente dintre acelea care, în prealabil, au fost acreditate de organismul naţional de acreditare. Pentru a fi desemnate, organismele independente trebuie să îndeplinească, permanent, următoarele cerinţe minimale (art.15): disponibilitate de personal şi echipamente; independenţă şi imparţialitate în relaţiile directe şi indirecte; personal competent tehnic pentru evaluarea conformităţii; asigurarea confidenţialităţii, păstrarea secretului profesional şi integritatea; deţinerea unei asigurări de răspundere civilă, pentru cazul în care răspunderea nu revine statului prin lege. Desemnarea organismelor se face pe baza certificatului de recunoaştere emis de autoritatea competentă, care conţine cel puţin următoarele informaţii: denumirea autorităţii competente care a decis desemnarea; datele de identificare a organismului desemnat, inclusiv numărul de înregistrare a acestuia în Registrul organismelor notificate; domeniul pentru care se face desemnarea; data emiterii Organismele se consideră desemnate şi acţionează, conform prevederilor reglementărilor tehnice, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, de către autoritatea competentă a listei, cuprinzând organismele notificate, care va fi actualizată ori de căte ori va fi necesar. Procesul de evaluare a conformităţii se bazează pe următoarele principii: competenţă şi imparţialitate; transparenţă şi credibilitate; independenţă faţă de posibila predominare a oricăror interese specifice; asigurarea confidenţialităţii şi păstrarea secretului profesional; reprezentarea intereselor publice; contribuţia la promovarea principiului liberei circulaţii a produselor. Procedurile pentru evaluarea conformităţii depind de gradul de complexitate al produselor şi de riscul estimat la utilizarea acestuia. De aceea, reglementările tehnice prevăd, pentru fiecare categorie de produse din domeniul reglementat, una sau o combinaţie adecvată a următoarelor proceduri: controlul intern al producţiei; controlul intern al producţiei cu examinări realizate de organism notificat; examinarea CS de tip; conformitatea cu tipul; asigurarea calităţii producţiei;

asigurarea calităţii produsului; verificarea produsului; verificarea unităţii de produs; asigurarea calităţii. Marcajele de conformitate, până în momentul semnării acordului european privind evaluarea conformităţii, sunt: marcajul naţional de conformitate a produselor cu cerinţele esenţiale prevăzute în reglementările tehnice române, specifice, aplicabile, este marcajul de conformitate CS, cu elementele de identificare de mai jos : fontul (stilul literei) – Times New roman, Corp 36; diametrul cercului – 2 mm; litera “C” simbolizează cerinţa esenţială; litera “S” simbolizează securitate. Componentele “C” şi “S”, ale marcajului de conformitate CS, trebuie să aibă aceeaşi dimensiune pe verticală, dar aceasta nu trebuie să fie mai mică de 5 mm. În cazul în care marcajul trebuie să fie mărit sau micşorat, este necesar să se respecte proporţiile prezentate mai sus. marcajul de conformitate CE, recunoscut în condiţiile prevăzute de reglementările tehnice aplicabile produsului. Componentele “C” şi “E” ale marcajului de conformitate CE trebuie să aibă aceeaşi dimensiune pe verticală, dar aceasta nu trebuie să fie mai mică de 5 mm. În cazul în care marcajul trebuie să fie mărit sau micşorat, este necesar să se respecte proporţiile prezentate mai sus. Marcajul de conformitate se aplică în mod vizibil, uşor lizibil şi de neşters, direct pe produs, pe instrucţiunile ce însoţesc produsul sau pe o placă de marcaj ataşată produsului astfel încât să nu poată fi detaşată. Marcajul de conformitate CS este urmat de numărul de identificare al organismului desemnat care a evaluat conformitatea produsului, atunci când reglementările tehnice aplicabile produsului prevăd aceasta. Marcajul de conformitate CE este urmat, după caz, de numărul de identificare al organismului desemnat care a evaluat conformitatea produsului, număr atribuit acestuia de Comisia Europeană. Se interzice aplicarea oricăror alte marcaje care pot fi confundate cu marcajele de conformitate prezentate mai sus. Notificarea naţională este efectuată de autorităţile competente, care au desemnat şi care au obligaţia de a solicita înscrierea organismelor desemnate în Registrul organismelor notificate. Acesta este gestionat de autoritatea care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluării conformităţii produselor. Certificatul de recunoaştere se retrage de către autoritatea competentă atunci când organismul desemnat nu mai îndeplineşte una din cerinţele iniţiale ce au stat la baza emiterii lui şi a desemnării. Aceasta impune retragerea notificării, precum şi radierea din registrul organismelor notificate, ceea ce, însă, nu afectează valabilitatea certificatelor de conformitate emise anterior datei retragerii notificării. Supravegherea pieţei, este în responsabilitatea şi în subordinea autorităţilor competente, care trebuie să asigure un sistem eficient şi efectiv de supraveghere şi control atât pentru produsele din domeniile reglementate, cât şi pentru evaluarea conformităţii produselor în aceste domenii. Autorităţile competente nominalizează în reglementările tehnice structurile responsabile cu supravegherea pieţei. Acestea

trebuie să deţină resursele şi autoritatea necesare pentru exercitarea activităţilor de supraveghere, să asigure competenţa şi integritatea profesională a personalului lor şi să acţioneze independent şi nediscriminatoriu. Încălcarea prevederilor prezentei legi atragerea răspunderea materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz, a celor vinovaţi. Altfel, constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni, următoarele fapte şi se sancţionează astfel: nerespectarea prevedrii art.10 lit a) cu amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei, retragerea de pe piaţă şi/sau interzicerea utilizării şi introducerii pe piaţă a produselor neconforme; nerespectarea prevederilor art.10 lit b), c) şi d), cu amendă de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei şi interzicerea comercializării, până la o dată stabilită de organul de control al autorităţii competente împreună cu producătorul, reprezentantul autorizat al acestuia sau cu importatorul, după caz, pentru eliminarea neconformităţilor; nerespectarea prevederii art.10 lit e), cu amendă de la 25.000.000 la 50.000.000 lei, retragerea de pe piaţă şi/sau interzicerea introducerii pe piaţă a produselor nemarcate sau marcate incorect; nerespectarea prevederii art.15, cu amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei şi retragerea certificatului de recunoaştere. Sancţiunile, de mai sus, se aplică de către organul de control împuternicit de autoritatea competentă şi nominalizat în reglementările tehnice. Cuantumul amenzilor va fi reactualizat prin hotărâre de Guvern. Contravenţiile prevăzute la art.31 alin.(1) le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr.180/2002. În termen de 6 luni de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, partea I (8 noiembrie 2001), Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, împreună cu Ministerul Industriei şi Resurselor, Ministerul muncii şi Solidarităţii Sociale şi Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei vor supune spre aprobare Guvernului modificările corespunzătoare, potrivit prevederilor prezentei legi, ale HG nr.168/1997 privind regimul produselor şi serviciilor care pot pune în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului înconjurător. Legea evaluării conformităţii produselor are o importanţă deosebită pentru apărarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor, în primul rând, privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii acestora. Protecţia directă, realizată de stat, se face conform triadei : standardizare – evaluarea conformităţii – supraveghere şi control. Pentru înţelegerea deplină a mecanismului de evaluare a conformităţii produselor de către agenţii economici, dar şi de către consumatori, vom prezenta, în continuare, şi normele metodologice de aplicare a legii. Norma metodologică privind desemnarea şi notificarea naţională a laboratoarelor de încercări, precum şi a organismelor de certificare şi de inspecţie care realizează evaluarea conformităţii produselor din domeniile reglementate prevăzute în Legea nr.608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor (H.G. nr.487/16 mai 2002) de către autorităţile competente, stabileşte că poate fi laborator sau organism desemnat orice persoană juridică ori entitate din cadrul unei persoane juridice cu

sediul în România, care dovedeşte că respectă prevederile art.14 şi 16 din Legea nr.608/2001. După ce au fost desemnate ele îndeplinesc sarcinile ce fac obiectul desemnării atât pentru operatori economici români, cât şi străini şi prestează serviciile pentru care au fost desemnate atât pe teritoriul României, cât şi în afara acestuia, după caz. Desemnarea laboratoarelor şi organismelor: Laboratoarele şi organismele pot solicita autorităţii competente să fie desemnate numai pentru sarcinile specifice şi pentru produsele sau grupele de produse prevăzute în reglementarea tehnică. Cererea de desemnare tip trebuie însoţită de următoarele documente: certificatul de înregistrare la camera de comerţ şi industrie teritorială sau orice act juridic echivalent privind înfiinţarea, în copie; scurtă prezentare a laboratorului sau organismului, din care să rezulte experienţa şi abilităţile acestuia în domeniul în care solicită a fi desemnat şi/sau în domenii înrudite cu acesta, inclusiv organigrama laboratorului sau a organismului; certificatul de acreditare în legătură cu obiectul desemnat, emis de organismul naţional de acreditare, în copie; asigurarea de răspundere civilă, în copie, pentru cazul în care răspunderea nu revine statului prin lege; referinţe privind schema de evaluare care va fi aplicată de laborator sau organism ca laborator sau organism desemnat; schema de evaluare trebuie să facă referinţe la cerinţele şi procedurile de evaluare a conformităţii; raportul întocmit de organismul naţional de acreditare, referitor la procedura de evaluare a conformităţii documentată şi aplicată de către solicitant şi la sistemul de management al calităţii, având în vedere cerinţele din reglementarea tehnică specifică pentru care se solicită desemnarea; documentele încheiate pentru subcontractarea activităţilor în legătură cu sarcinile pentru care solicită desemnarea, în copie, dacă este cazul; modelul contractului de subcontractare, dacă este cazul; o declaraţie scrisă prin care solicitantul este de acord ca organismul naţional de acreditare să pună la dispoziţie autorităţii competente, la cerere, documente şi informaţii în legătură cu acreditarea sa; Dacă pentru luarea deciziei privind desemnarea, autoritatea competentă consideră necesar, ea poate întreprinde orice alte măsuri. 2) Evaluarea solicitării, acordarea, limitarea, suspendarea şi retragerea desemnării: Autorităţile competente evaluează solicitarea privind desemnarea verificând dacă solicitantul respectă: prevederile art.14 şi 16 din Legea nr.608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor; cerinţele relevante în legătură cu sarcinile prevăzute de reglementarea tehnică specifică, pentru care laboratorul sau organismul solicită desemnarea; valoare minimă a asigurării de răspundere civilă. Autorităţile competente emit certificatul de recunoaştere, atunci când e cazul, laboratorului sau organismului solicitant, stabilind scopul şi sarcinile pentru care va fi desemnat, în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii de desemnare.

Desemnarea se face prin ordin al ministrului care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. În cazuri motivate desemnarea poate fi acordată pentru o perioadă limitată, urmând să se decidă ulterior privind prelungirea , limitarea sau retragerea desemnării. Ordinul ministrului, privind lista laboratoarelor şi organismelor desemnate, se emite pentru fiecare reglementare tehnică şi conţine, pentru fiecare laborator ori organism desemnat, informaţii privind denumirea completă, sediul, produsele sau grupele de produse care se supun testării, respectiv evaluării conformităţii şi sarcinile specifice pentru care a fost desemnat. Dacă reglementarea tehnică specifică prevede obligativitatea notificării laboratorului sau organismului, informaţiile prevăzute mai înainte, se completează cu numărul de înregistrare al laboratorului ori organismului în Registrul organismelor notificate, care constituie numărul de identificare al acestuia. Autorităţile pot să suspende, să limiteze sau să retragă desemnarea unui laborator ori organism în cazul nerespectării cerinţelor care au stat la baza desemnării sau în situaţia în care laboratorul ori organismul solicită acest lucru. În cel de-al doilea caz, solicitarea trebuie făcută, de laborator sau organism, cu minimum 3 luni înainte de încetarea activităţii. Supravegherea laboratoarelor şi organismelor desemnate Supravegherea laboratoarelor şi organismelor desemnate se realizează de către autorităţile competente şi prin organismul naţional de acreditare, în conformitate cu procedura de supraveghere a acestuia. În termen de 10 zile de la data încheierii auditului de supraveghere, organismul desemnat va informa autoritatea competentă cu privire la rezultatul auditului de supraveghere, prin transmiterea raportului complet privind auditul încheiat de echipa de evaluare a organismului naţional de acreditare. De asemenea, au obligaţia de a informa autorităţile competente, care le-au desemnat, cu privire la limitarea, suspendarea, retragerea, expirarea acreditării şi reînnoirea acesteia. În caz de existenţă a oricărui dubiu, privind respectarea cerinţelor care au stat la baza desemnării, laboratorul sau organismul desemnat va transmite, la solicitarea autorităţii competente, toate informaţiile necesare pentru clarificarea situaţiei apărute. Autoritatea competentă poate solicita organismului naţional de acreditare realizarea unui audit de supraveghere neplanificat oricărui laborator sau organism desemnat, în cauză. Ea poate întreprinde orice alte măsuri necesare clarificării dubiului. Laboratoarele sau organismele desemnate vor transmite autorităţilor competente, care le-au desemnat, copii de pe rapoartele de testare şi/sau certificate de conformitate emise, refuzate sau retrase, în situaţia în care reglementarea tehnică specifică prevede o astfel de cerinţă referitoare la informarea lor. De asemenea, în fiecare an, anterior datei de 1 martie, ele vor transmite autorităţilor competente care le-au desemnat un raport scris referitor la activităţile întreprinse în anul calendaristic anterior, privind:

documentele emise, refuzate sau retrase, care sunt în legătură cu sarcinile ce îi revin acestuia; reclamaţiile înregistrate împotriva deciziilor laboratorului sau ale organismului, inclusiv informaţii privind modul de rezolvare a acestora; dificultăţile întâmpinate în realizarea sarcinilor, măsurile proprii întreprinse şi/sau pe care le propune pentru îmbunătăţirea activităţii; activităţile subcontractate, subcontractanţii; măsurile întreprinse şi/sau pe care le propune pentru îmbunătăţirea acestor activităţi; participarea la activităţile de standardizare din domeniul în care a fost desemnat. Laboratorul sau organismul desemnat va transmite Ministerului Industriei şi Resurselor, în fiecare an, anterior datei de 1 martie, o copie a raportului anual de activitate. Notificarea naţională a laboratoarelor şi organismelor Autorităţile competente solicită Ministerului Industriei şi Resurselor înscrierea laboratorului sau organismului în Registrul organismelor notificate, atunci când reglementările tehnice specifice prevăd aceasta. Cererea privind notificarea , va conţine următoarele informaţii: denumirea şi adresa sediului laboratorului sau organismului; denumirea şi numărul reglementării tehnice, precum şi numărul şi data Monitorului Oficial al României în care a fost publicată reglementarea tehnică; produsul sau grupa de produse care va fi evaluată; indicarea clară a procedurii de evaluare a sarcinilor în legătură cu aceasta, care urmează să fie realizate de către organismul notificat; perioada pentru care se va acorda desemnarea. Fiecare laborator sau organism va primi în Registrul organismelor notificate, un singur număr de identificare, indiferent de numărul notificărilor solicitate anterior pentru acesta. Autorităţile competente, care au solicitat notificarea, trebuie să publice lista organismelor notificate, cel târziu la 3 luni de la data alocării numărului de identificare. În caz contrar, Ministerul Industriei şi Resurselor retrage numărul de identificare acordat. În cazul limitării, suspendării sau retragerii desemnării unui organism notificat autorităţile competente vor face cunoscută decizia motivată şi măsurile propuse Ministerului Industriei şi resurselor, în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii acesteia. Numărul alocat unui organism a cărei desemnare a fost retrasă nu va mai fi alocat unui alt organism. De la data intrării în vigoare a normei metodologice prezente, pentru evaluarea solicitării, acordarea, limitarea, suspendarea şi retragerea desemnării laboratoarelor sau organismelor, autorităţile competente constituie comisii de desemnare care îşi desfăşoară activitatea pe baza acestei norme şi ale regulamentelor proprii de organizare şi funcţionare. Componenţa lor şi regulamentele de organizare şi funcţionare se aprobă prin ordin al conducătorului autorităţii competente.

Deciziile comisiei de desemnare se consemnează într-un registru unic gestionat de comisie. În scopul aplicării coerente a testărilor şi procedurilor de evaluare a conformităţii prevăzute în reglementările tehnice, autorităţile competente trebuie să sprijine şi să dezvolte cooperarea cu şi între laboratoarele şi organismele desemnate. Laboratoarele şi organismele care la data publicării prezentei norme metodologice sunt recunoscute, autorizate sau desemnate de către autorităţile competente pentru a opera în domeniile reglementate prevăzute de anexa nr.1 la Legea nr.608/2001 pot să-şi continue activitatea în condiţiile în care au fost recunoscute, autorizate sau desemnate, după caz, până la data de 30 aprilie 2003. Respectarea acestor norme metodologice duce la dezvoltarea şi întărirea infrastructurii de evaluare a conformităţii produselor, cu efecte deosebite pentru creşterea gradului de protecţie a consumatorilor. Normele metodologice privind stabilirea procedurilor ce se utilizează în procesul de evaluare a conformităţii produselor din domeniile reglementate, prevăzute în Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor, şi a regulilor de aplicare şi utilizare a marcajului naţional de conformitate CS (H.G. nr. 71/24 ianuarie 2002), obligă autorităţile competente să stabilească în reglementările tehnice procedurile pentru evaluarea conformităţii produselor, denumite în continuare module. Procesul de evaluare a conformităţii se poate abate de la module numai atunci când cerinţele specifice dintr-o reglementare tehnică impun acest lucru. Aceste abateri trebuie să fie limitate şi trebuie să fie explicit justificate în reglementarea tehnică respectivă. Modulele sunt următoarele: Controlul intern al producţiei (Modulul A). Modulul A descrie etapele prin care producătorul sau reprezentantul său autorizat cu sediul în România asigură şi declară faptul că produsele respective satisfac cerinţele din reglementările tehnice aplicabile acestora. Producătorul sau reprezentantul său autorizat cu sediul în România aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte declaraţia de conformitate. Producătorul elaborează documentaţia tehnică pentru acest modul. Ea trebuie să permită evaluarea conformităţii produsului cu cerinţele din reglementarea tehnică. Dacă este relevant pentru evaluare, trebuie să se refere la fazele de proiectare, producţie şi funcţionare a produsului. Conţinutul documentaţiei tehnice se stabileşte în fiecare reglementare tehnică, în funcţie de produsele respective şi cuprinde în principal: o descriere generală a produsului; proiecte de execuţie, planuri de fabricaţie şi scheme ale componentelor, subansamblelor, circuitelor; descrieri şi aplicaţii necesare pentru înţelegerea desenelor şi schemelor menţionate mai sus şi a modului de funcţionare a produsului; o listă a standardelor ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale, aplicate integral sau parţial, precum şi descrieri ale soluţiilor adoptate pentru îndeplinirea cerinţelor esenţiale din reglementările tehnice, atunci când s-au aplicat aceste standarde;

rezultate ale calculelor de proiectare, ale verificărilor efectuate ; rapoarte de încercări. Producătorul ia toate măsurile necesare pentru ca procesul de fabricaţie să asigure conformitatea produsului fabricat cu documentaţia tehnică şi cu cerinţele reglementărilor tehnice aplicabile acestora. Producătorul sau reprezentantul său autorizat, cu sediul în România ori importatorul când nici unul din ei nu are sediul în România, deţine documentaţia tehnică şi un exemplar al declaraţiei de conformitate şi le pune la dispoziţia organelor de control, la cerere, o perioadă de minim 10 ani de la data fabricării ultimului produs sau în perioada înscrisă în reglementările tehnice, dacă acestea stabilesc altă limită a duratei ei. Controlul intern al producţiei cu examinări realizate de organism notificat (Modulul Aa). Modulul Aa constă in Modulul A, la care se adaugă următoarele cerinţe suplimentare: pentru fiecare produs fabricat producătorul sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, efectuează una sau mai multe încercări asupra unuia sau mai multor aspecte specifice ale produsului, sub responsabilitatea unui organism notificat ales de producător. Atât produsele la care se aplică această procedură, cât şi tipurile de încercări care se efectuează, sunt stabilite de reglementările tehnice. Producătorul aplică numărul de identificare al organismului notificat, în timpul procesului de fabricaţie, sub responsabilitatea organismului respectiv; organismul notificat ales de producător efectuează sau dispune efectuarea de examinări asupra produselor, la intervale de timp aleatorii, luând mostre corespunzătoare din produsele finite, prelevate la locul de producţie de un organism notificat; în situaţia în care unul sau mai multe produse examinate nu se conformează cerinţelor, organismul notificat trebuie să ia măsurile corespunzătoare prevăzute în reglementarea tehnică. Examinarea CS de tip (Modulul B). Modulul B descrie etapele procedurii prin care un organism notificat constată şi atestă faptul că un exemplar reprezentativ din producţia avută în vedere respectă prevederile din reglementarea tehnică aplicată ei. Producătorul sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, trimite unui organism notificat, ales de el, o cerere de examinare de tip, care cuprinde: denumirea şi sediul producătorului, precum şi denumirea şi sediul reprezentantului său autorizat, dacă cererea este înaintată de către acesta din urmă; o declaraţie potrivit căreia aceeaşi cerere nu a mai fost înaintată nici unui alt organism notificat; documentaţia tehnică prevăzută pentru acest modul. Solicitantul pune la dispoziţia organismului notificat un exemplar reprezentativ din producţia avută în vedere denumit în continuare tip. Organismul notificat poate cere şi alte exemplare, dacă acestea sunt necesare pentru realizarea programului de încercări. El are următoarele obligaţii: să examineze documentaţia tehnică, să verifice dacă tipul a fost fabricat în conformitate cu documentaţia tehnică şi să identifice elementele care au fost

proiectate fără să se aplice prevederile din standardele care conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele din reglementările tehnice; să efectueze sau să solicite să se efectueze examinările corespunzătoare şi încercările necesare pentru a verifica dacă soluţiile adoptate de producător respectă cerinţele esenţiale din reglementarea tehnică specifică aplicabilă, atunci când nu s-au aplicat standardele ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale; să efectueze sau să ceară să se efectueze examinările corespunzătoare şi încercările necesare pentru a verifica dacă standardele au fost într-adevăr aplicate, atunci când producătorul a optat pentru aplicarea standardelor ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale; să convină cu solicitantul asupra locului unde vor fi efectuate examinările şi încercările necesare. Dacă tipul respectă prevederile reglementărilor tehnice specifice, organismul notificat emite solicitantului un certificat de examinare CS de tip, care conţine: denumirea şi sediul producătorului; concluziile examinării; condiţiile pentru valabilitatea acestuia; datele necesare pentru identificarea tipului aprobat; perioada de valabilitate a certificatului, conform reglementărilor tehnice. La aceasta se anexează o listă cuprinzând elementele din documentaţia tehnică, semnificative pentru evaluare, iar o copie a lor se păstrează de către organismul notificat. Când se refuză certificarea de tip, organismul notificat trebuie să justifice detaliat solicitantului acest refuz. Dacă producătorul a făcut modificări asupra produsului certificat şi dacă ele afectează conformitatea cu cerinţele esenţiale din reglementările tehnice sau condiţiile prevăzute pentru utilizarea produsului, produsul trebuie să primească o certificare suplimentară, care va fi o completare la certificatul de examinare CS de tip iniţial. Reglementările tehnice pot să conţină prevederi diferite cu privire la schimbul de informaţii între organismele notificate, dar fiecare trebuie să le informeze pe celelalte despre certificatele de examinare CS de tip emise şi completările la acestea, precum şi despre certificatele de examinare CS de tip retrase, prin trimitere de copii. Anexele la certificatele de examinare CS de tip se pun la dispoziţie celorlalte organisme notificate, la cerere. Producătorul sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România (importatorul când nici unul dintre aceştia nu are sediul în România), păstrează documentaţia tehnică, copiile de pe certificatele de examinare CS de tip emise şi de pe completările la acestea o perioadă de minim 10 ani de la data fabricării ultimului produs (reglementările tehnice pot să modifice perioada). Conformitatea cu tipul (Modelul C). Modelul C descrie etapele prin care producătorul sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, asigură şi declară că produsele respective sunt conforme cu tipul descris în certificatul de examinare CS de tip şi sunt respectate cerinţele din reglementarea tehnică aplicabilă acestora. Producătorul sau

reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Producătorul ia toate măsurile necesare pentru a garanta că procesul de fabricaţie asigură conformitatea produselor fabricate cu tipul aprobat, aşa cum se specifică în certificatul de examinare CS de tip şi cu cerinţele din reglementarea tehnică aplicabilă. În situaţia în care reglementarea tehnică prevede, drept cerinţă suplimentară, ca în cazul unor produse să se efectueze anumite încercări, acestea sunt efectuate de producător sau în numele acestuia pentru fiecare produs fabricat, privind unul sau mai multe aspecte ale produsului. Testele sunt efectuate sub responsabilitatea unui organism notificat ales de producător. În procesul de fabricaţie producătorul aplică numărul de identificare al organismului notificat, sub responsabilitatea acestui organism. Dacă reglementarea tehnică prevede, ca cerinţă suplimentară, efectuarea examinării produselor la intervale aleatorii, atunci ea stabileşte metoda statistică ce se aplică şi planul de eşantionare cu caracteristicile sale operaţionale, aplicabil, după caz. Drept urmare, un organism notificat, ales de producător, efectuează sau solicită efectuarea încercărilor pe un eşantion adecvat, dintre produsele finite, prelevat de către organismul notificat, prevăzute în standardele ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale sau încercări cu efect echivalent, pentru a verifica conformitatea procesului de fabricaţie cu cerinţele din reglementarea tehnică. În cazurile în care unul sau mai multe dintre produsele verificate nu sunt conforme, organismul notificat trebuie să ia măsurile necesare. În cursul procesului de fabricaţie producătorul aplică numărul de identificare al organismului notificat, sub responsabilitatea acestui organism. Un exemplar al declaraţiei de conformitate se păstrează o perioadă de minim 10 ani de la data fabricaţiei ultimului produs (sau altă perioadă dacă reglementarea tehnică prevede astfel) de către producător sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România (importatorul când nici unul dintre aceştia nu are sediul în România). Asigurarea calităţii producţiei (Modelul D). Modelul D descrie etapele prin care producătorul asigură şi declară că produsele respective sunt conforme cu tipul, aşa cum se menţionează în certificatul de examinare CS de tip, şi că îndeplinesc cerinţele reglementării tehnice aplicabile în cazul lor. Producătorul sau reprezentantul lui autorizat cu sediul în România aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Marcajul CS este însoţit de numărul de identificare al organismului notificat responsabil cu supravegherea CS, conform prevederilor acestui modul. Producătorul aplică un sistem al calităţii aprobat pentru producţie, inspecţie şi încercarea produsului finit, conform prevederilor acestui modul; sistemul calităţii aprobat este supus supravegherii sub răspunderea organismului notificat prevăzut la acest model. Referitor la sistemul calităţii:

Producătorul solicită unui organism notificat, ales de, el evaluarea sistemului calităţii pentru produsele avute în vedere, printr-o cerere care conţine: toate informaţiile necesare pentru categoria de produse avută în vedere; documentaţia privind sistemul calităţii; documentaţia tehnică a tipului aprobat şi un exemplar al certificatului de examinare CS de tip, dacă este cazul; Trebuie să asigure conformitatea cu tipul, aşa cum se specifică în certificatul CS de tip, şi cu cerinţele din reglementările tehnice aplicabile; Documentaţia privind sistemul calităţii trebuie să permită o interpretare uniformă a programelor, planurilor, manualelor şi înregistrărilor privind calitatea. Pentru aceasta, toate elementele, cerinţele şi deciziile adoptate de producător sunt reunite într-o documentaţie sistematică şi ordonată, sub formă de măsuri, proceduri şi instrucţiuni scrise. Documentaţia conţine o descriere a următoarelor aspecte: obiectivele legate de calitate şi structura organizatorică a agentului economic, responsabilităţile şi atribuţiile conducerii acestuia cu privire la calitatea produselor; procesul de fabricaţie, tehnicile de control şi de asigurare a calităţii, precum şi procesele şi măsurile sistematice care vor fi utilizate; încercările şi testările care vor fi efectuate înainte, în timpul şi după procesul de fabricaţie, precum şi frecvenţa lor; înregistrările privind calitatea, cum ar fi: rapoartele de inspecţie, rezultatul cercetărilor şi datele de testare, rezultatele etalonărilor, rapoartele privind calificarea personalului implicat; mijloacele de urmărire a realizării calităţii produsului, precum şi a funcţionării efective a sistemului calităţii. Organismul notificat examinează sistemul calităţii pentru a stabili dacă este în conformitate cu cerinţele standardului român SR EN ISO 9002;1994, adoptat pentru produsele la care se aplică. Echipa de audit are cel puţin un membru cu experienţă în evaluarea tehnologiei produsului avut în vedere. Procedura de evaluare include o inspecţie la locul unde se realizează produsul respectiv. Organismul notificat face cunoscută producătorului decizia sa. Comunicarea va conţine concluziile examinării şi decizia de evaluare motivată. Producătorul se angajează să îndeplinească obligaţiile ce decurg din sistemul calităţii, aşa cum a fost aprobat, şi să menţină acest sistem la un nivel corespunzător şi eficient. El sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, informează organismul notificat care a aprobat sistemul calităţii asupra oricărei intenţii de actualizare a acestuia. Organismul notificat evaluează modificările propuse şi decide dacă sistemul calităţii modificat satisface în continuare cerinţele sau dacă este necesară o reevaluare a acestuia. El va face cunoscută decizia sa, producătorului. Supravegherea sub răspunderea organismului notificat: Scopul este de a asigura că producătorul îşi îndeplineşte corect obligaţiile care decurg din sistemul calităţii aprobat; Producătorul permite accesul reprezentanţilor organismului notificat, pentru efectuarea inspecţiei în incintele de producţie, control, încercare şi depozitare a

produselor, şi pune la dispoziţie acestora toate informaţiile necesare şi, în mod special: documentaţia privind sistemul calităţii; înregistrările privind calitatea, cum ar fi: rapoartele de inspecţie şi rezultatele încercărilor, rezultatele etalonărilor, rapoartele privind nivelul de calificare a personalului calificat; Organismul notificat efectuează audituri periodice pentru a avea garanţia că producătorul menţine şi aplică sistemul calităţii, după care emite producătorului un raport de audit. Frecvenţa auditurilor periodice poate fi stabilită în reglementările tehnice. Suplimentar organismul notificat poate face şi inspecţii inopinate la sediul producătorului. În timpul acestora el are dreptul să efectueze sau să solicite să se efectueze încercări pentru verificarea funcţionării corecte a sistemului calităţii, dacă se consideră necesar. Organismul notificat predă producătorului un raport al inspecţiei şi, dacă s-a efectuat o încercare, un raport de încercare. Producătorul deţine şi pune la dispoziţie organelor de control, la cerere, pe o perioadă de minim 10 ani de la data fabricării ultimului produs (reglementările tehnice pot modifica perioada) următoarele: documentaţia care însoţeşte cererea de evaluare a sistemului calităţii, adresată organismului notificat; documentele de actualizare a sistemului calităţii; deciziile şi rapoartele organismului notificat. Fiecare organism notificat comunică celorlalte organisme notificate informaţii referitoare la aprobările privind sistemul calităţii emise sau retrase (informarea reciprocă se poate referi şi la alte aspecte, prevăzute de reglementările tehnice). În cazul în care modulul D este folosit fără modulul B, prevederile modulului A, începând cu alin. 2, se adaugă după alin. 1 al acestuia, care va avea următorul conţinut: Modelul D descrie etapele prin care producătorul, care îndeplineşte obligaţiile prevăzute la acest modul, asigură şi declară că produsele respective îndeplinesc cerinţele reglementării tehnice aplicabile în cazul lor. Producătorul sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Marcajul CS este însoţit de simbolul de identificare al organismului notificat responsabil cu supravegherea CS, conform prevederilor acestui modul. Sistemul calităţii trebuie să asigure conformitatea produselor cu cerinţele din reglementările tehnice aplicabile. Asigurarea calităţii produsului (Modulul E). Modelul E descrie etapele prin care producătorul, care îndeplineşte obligaţiile prevăzute la acest modul, asigură şi declară că produsele ce fac obiectul evaluării sunt conforme cu tipul, aşa cum se specifică în certificatul de examinare CS de tip, şi satisfac cerinţele reglementării tehnice aplicabile în cazul lor. Producătorul sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Marcajul CS este însoţit de simbolul de identificare al organismului notificat care răspunde de supraveghere, conform prevederilor acestui modul. La inspecţia şi încercarea finală a produsului, producătorul aplică un sistem al calităţii aprobat, conform prevederilor acestui modul; sistemul calităţii aprobat este

supus supravegherii sub răspunderea unui organism notificat, conform prevederilor acestui modul. În cadrul sistemului calităţii se realizează examinarea fiecărui produs şi se efectuează încercările corespunzătoare prevăzute în standardul sau în standardele ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale sau încercări cu efect echivalent, pentru a garanta conformitatea produsului cu cerinţele din reglementarea tehnică aplicabilă. Toate prevederile legate de sistemul calităţii şi de supravegherea acestuia sub răspunderea organismului notificat, cuprinse în modulul D sunt valabile şi pentru modulul E. În cazul în care modulul E este folosit fără modulul B, prevederile modulului A, de după alineatul 1, se adaugă modulului E, după alin. 1, el urmând să aibă următorul conţinut: Modelul E descrie etapele prin care producătorul, care îndeplineşte obligaţiile prevăzute la acest modul, asigură şi declară că produsele ce fac obiectul evaluării satisfac cerinţele reglementărilor tehnice aplicabile în cazul lor. Producătorul sau reprezentantul lui autorizat cu sediul în România aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Marcajul CS este însoţit de simbolul de identificare al organismului notificat care răspunde de supraveghere, conform prevederilor acestui modul. 7. Verificarea produsului (Modulul F). Modulul F descrie etapele prin care un producător sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, verifică şi atestă faptul că produsele care sunt examinate conform prevederilor acestui modul sunt conforme cu tipul, aşa cum se specifică în certificatul de examinare CS de tip, şi respectă cerinţele din reglementările tehnice aplicabile acestora. Producătorul ia toate măsurile necesare pentru ca procesul de fabricaţie să asigure conformitatea produselor cu tipul aprobat, aşa cum se specifică în certificatul de examinare CS de tip, şi cu cerinţele din reglementările tehnice aplicabile acestora. Producătorul aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Organismul notificat efectuează examinările şi încercările corespunzătoare pentru verificarea conformităţii produsului cu cerinţele reglementării tehnice, fie prin examinarea şi încercarea fiecărui produs, fie prin examinarea şi încercarea produselor pe baze statistice, conform prevederilor acestui modul; metoda de examinare şi încercare a produsului se alege de producător, dacă reglementările tehnice aplicabile nu prevăd altfel: Verificarea prin examinarea şi încercarea fiecărui produs. Toate produsele sunt examinate individual şi se efectuează încercările corespunzătoare, conform standardului sau standardelor cu privire la acestea. Organismul notificat aplică sau solicită să se aplice numărul său de identificare pe fiecare produs aprobat şi emite un certificat de conformitate referitor la încercările efectuate. Producătorul sau reprezentantul lui autorizat cu sediul în România deţine şi pune la dispoziţia organismului de control, la cerere, certificatele de conformitate emise de organismul notificat şi păstrează un exemplar al declaraţiei de conformitate o

perioadă de minim 10 ani de la data fabricării ultimului produs sau o perioadă prevăzută de reglementarea tehnică specifică. Verificarea prin examinarea şi încercarea produselor pe baze statistice. Producătorul prezintă produsele sub formă de loturi omogene şi ia toate măsurile necesare pentru ca procesul de fabricaţie să asigure omogenitatea fiecărui lot realizat. Din fiecare lot se extrage un eşantion aleatoriu. Produsele din cadrul eşantionului se examinează individual şi se efectuează încercări, conform standardului sau standardelor ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale, sau încercări cu efect echivalent, pentru a asigura conformitatea cu cerinţele din reglementările tehnice aplicabile acestora şi pentru a stabili dacă lotul respectiv va fi admis sau respins. În cazul loturilor admise organismul notificat aplică sau solicită să se aplice simbolul său de identificare pe fiecare produs aprobat şi emite un certificat de conformitate referitor la încercările efectuate. Pot fi introduse pe piaţă toate produsele din lot, cu excepţia celor care au fost găsite neconforme. Dacă un lot este respins, organismul notificat sau autoritatea competentă ia măsuri corespunzătoare pentru a împiedica introducerea pe piaţă a acelui lot. În cazul respingerii repetate a loturilor organismul notificat poate suspenda verificarea statistică. Producătorul aplică numărul de identificare al acestui din urmă organism notificat, în timpul procesului de fabricaţie, sub responsabilitatea organismului respectiv. El sau reprezentantul său autorizat, cu sediul în România, deţine şi pune la dispoziţia organelor de control, la cerere, certificatele de conformitate emise de organismul notificat. În cazul în care modulul F este folosit fără modulul B, atunci prevederile modulului A, de după alin. 1, se adaugă după alin. 1 al modulului F, care va avea următorul conţinut: Modulul F descrie etapele prin care un producător sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, verifică şi atestă faptul că produsele care sunt examinate conform prevederilor acestui modul respectă cerinţele din reglementările tehnice aplicabile acestora. Aliniatul 2 va conţine: Producătorul ia toate măsurile necesare pentru ca procesul de fabricaţie să asigure conformitatea produselor cu cerinţele din reglementările tehnice aplicabile acestora. Producătorul aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Alin. 1 de la lit. a) va fi: Toate produsele sunt examinate individual şi se efectuează încercările corespunzătoare, conform prevederilor standardului sau standardelor ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale, sau încercări cu efect echivalent, pentru verificarea conformităţii acestora cu cerinţele din reglementările tehnice aplicabile. 8. Verificarea unităţii de produs (Modulul G). Modulul G descrie etapele prin care producătorul asigură şi declară că produsul supus evaluării, pentru care a fost emis certificatul de conformitate, prevăzut de acest modul, este conform cu cerinţele reglementării tehnice aplicabile acestuia.

Producătorul sau reprezentantul lui autorizat cu sediul în România aplică marcajul CS pe produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Organismul notificat examinează produsul individual şi efectuează testele corespunzătoare, aşa cum prevăd standardele ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale, sau teste echivalente, pentru a asigura conformitatea produsului cu cerinţele din reglementările tehnice. El aplică sau solicită să fie aplicat numărul său de identificare pe produsul aprobat şi emite un certificat de conformitate referitor la încercările efectuate. Conţinutul documentaţiei tehnice se stabileşte în fiecare reglementare tehnică, în funcţie de produsele ce se supun evaluării conformităţii. Scopul acesteia este de a permite evaluarea conformităţii produselor cu cerinţele din reglementările tehnice aplicabile acestora şi înţelegerea proiectării, fabricaţiei şi funcţionării produsului. În măsura în care este important pentru evaluarea conformităţii produsului, documentaţia tehnică va cuprinde toate informaţiile prevăzute la modulul A, referitoare la aceasta. 9. Asigurarea calităţii (Modulul H). Modulul H descrie etapele prin care producătorul, care îndeplineşte obligaţiile prevăzute la acest modul, asigură şi declară că produsele supuse evaluării sunt conforme cu cerinţele esenţiale din reglementările tehnice aplicabile. Producătorul sau reprezentantul lui autorizat, cu sediul în România, aplică marcajul CS pe fiecare produs şi întocmeşte o declaraţie de conformitate. Marcajul CS este însoţit de numărul de identificare al organismului notificat care răspunde de supravegherea CS, conform prevederilor acestui modul. Modulul H este identic cu modulul A, mai puţin referirile la conformitatea cu certificatul de examinare CS de tip. De asemenea, acestui modul i se poate adăuga cerinţa suplimentară, denumită examinarea fazei de proiect, drept pentru care, spre deosebire de modulul D, producătorul aplică un sistem al calităţii aprobat, inclusiv pentru această fază. Pentru examinarea fazei de proiect, producătorul solicită unui organism notificat, ales de el, să evalueze proiectul produsului. Documentele ce însoţesc solicitarea sunt în principal: specificaţiile tehnice de proiectare care au fost aplicate, inclusiv standardele; alte informaţii de proiectare, în special în cazurile în care standardele ce conferă prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale nu au fost aplicate integral. Acestea includ rezultatele încercărilor efectuate de un laborator corespunzător al producătorului sau de un alt laborator, în numele producătorului. Organismul notificat examinează cererea şi documentele ce o însoţesc, iar în cazul în care proiectul produsului îndeplineşte cerinţele din reglementările tehnice specifice, emite solicitantului un certificat de examinare CS de proiect, care conţine: concluziile examinării; condiţiile de valabilitate ale acestuia; datele necesare pentru identificarea proiectului aprobat; o descriere a modului de funcţionare a produsului, dacă este cazul. Dacă producătorul aduce modificări proiectului aprobat, el informează organismul notificat, care în situaţia în care ele pot afecta conformitatea cu cerinţele esenţiale

din reglementarea tehnică sau condiţiile prevăzute pentru utilizarea produsului va da o aprobare suplimentară sub forma unei completări la certificatul iniţial de examinare CS de proiect. În reglementările tehnice, autorităţile competente stabilesc pentru evaluarea conformităţii în faza de proiect şi/sau în faza de producţie, înainte de introducerea pe piaţă a produselor, dacă nu prevăd măsuri diferite în această privinţă, posibilităţile de utilizare a modulelor sau a combinaţiilor acestora, astfel încât să se asigure nivelul de siguranţă pe care-l doresc pentru un anumit produs. La stabilirea modulelor, posibil a fi utilizate de către producător, autorităţile competente vor ţine seama, în mod special, de aspecte cum ar fi: adecvarea modulelor la tipurile de produse, natura riscurilor antrenate, infrastructurile necesare, tipurile şi importanţa producţiei. Factorii care au fost luaţi în considerare trebuie precizaţi explicit de către autorităţile competente, în reglementările tehnice respective. Acestea trebuie să stabilească criteriile în funcţie de care producătorul poate alege dintre modulele prevăzute în reglementare, modulele cele mai potrivite pentru producţia proprie. De asemenea, reglementările tehnice trebuie să conţină prevederi prin care să se evite impunerea inutilă a unor module care nu se justifică în raport cu obiectivele reglementării în cauză. În situaţia în care în reglementările tehnice se prevede posibilitatea utilizării de către producător a unor module bazate pe tehnici de asigurare a calităţii, producătorul trebuie să aibă şi alternativa de utilizare a unei combinaţii de module nebazate pe tehnici de asigurare a calităţii şi viceversa, cu excepţia cazului în care evaluarea conformităţii produselor cu cerinţele esenţiale din reglementarea tehnică, prevede aplicarea exclusivă a unei anumite proceduri. Autorităţile competente trebuie să se asigure că organismele notificate aplică modulele în aceleaşi condiţii, fără a impune producătorilor cerinţe suplimentare nejustificate. Pentru a proteja producătorii, documentaţia tehnică pusă la dispoziţia organismelor notificate se limitează numai la ce este necesar pentru evaluarea conformităţii produselor; protecţia informaţiilor confidenţiale se asigură conform legii. În scopul utilizării modulelor, autorităţile competente au răspunderea de a notifica organismele desemnate, alese dintre organismele acreditate care îndeplinesc cerinţele din reglementările tehnice; această responsabilitate implică obligaţia autorităţilor de a verifica respectarea în permanenţă de către organismele notificate, a prevederilor reglementărilor tehnice şi de a solicita acestora informaţii privind îndeplinirea sarcinilor ce le revin. În situaţia retragerii notificării unui organism în vederea asigurării continuităţii activităţii, autorităţile competente trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru ca dosarele înaintate respectivului organism pentru evaluarea conformităţii unui produs, să fie instrumentate de către alt organism notificat. În cazul în care în cadrul procesului de evaluare a conformităţii produselor o lucrare este subcontractată, aceasta trebuie să asigure: competenţa instituţiei care acţionează ca subcontractor, pe baza conformităţii cu standardele din seria SR EN 45.000 şi monitorizarea efectivă a acestei conformităţi;

capacitatea organismului notificat de a-şi exercita răspunderea efectivă pentru lucrarea realizată pe bază de subcontractare. Organismele care dovedesc că se conformează cerinţelor cuprinse în standardele armonizate din seria SR EN 45000, prin prezentarea unui certificat de acreditare emis de organismul naţional de acreditare, sunt considerate că respectă criteriile cuprinse în reglementările tehnice pentru recunoaşterea organismelor. În reglementările tehnice se pot utiliza modulele A, C şi H cu cerinţele suplimentare prevăzute în prezentele norme metodologice. Modulul C este conceput pentru a fi utilizat în combinaţie cu modulul B. Modulele D, E şi F se utilizează de regulă, în combinaţie cu modulul B; în situaţiile speciale cum ar fi produsele foarte simple ca proiect şi construcţie, aceste module pot fi utilizate independent. În ceea ce priveşte regulile pentru aplicarea şi utilizarea marcajului CS, dincolo de prevederile Legii nr. 608/2001, reglementarea tehnică trebuie să conţină prevederi pentru eliminarea posibilităţii de confuzie şi utilizare abuzivă a marcajului CS; fără a aduce atingere dispoziţiilor din reglementarea tehnică respectivă, referitor la aplicarea clauzei de salvgardare, dacă organul de control stabileşte că marcajul CS a fost aplicat necorespunzător, reprezentantul său autorizat cu sediul în România sau, în mod excepţional, dacă reglementarea tehnică specifică prevede astfel, persoana care răspunde de punerea produsului respectiv pe piaţă, are obligaţia să aducă produsul în stare de conformitate şi să pună capăt încălcării prevederilor legale, pe baza condiţiilor impuse de autorităţile competente prin reglementările tehnice. Atunci când situaţia de neconformitate continuă, organul de control trebuie să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a restricţiona sau a interzice distribuirea sub orice formă a produsului respectiv ori pentru a asigura retragerea de pe piaţă a acestuia, în concordanţă cu procedurile stabilite prin clauzele de salvgardare. 2.1.6. H.G. nr.556/2001 privind reactualizarea Planului naţional de cercetare-dezvoltare şi inovare, cu referire la sistemul naţional al calităţii – standardizare, metrologie, acreditare, certificare şi evaluarea conformităţii. Dintre obiectivele strategice ale politicii guvernamentale în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării semnalăm : intensificarea proceselor de inovare şi transformarea lor în suport direct pentru creşterea calităţii şi competitivităţii produselor şi serviciilor oferite de întreprinderile româneşti pe piaţa internă şi internaţională ; armonizarea cu cadrul legal, instituţional şi procedural din Uniunea Europeană, în vederea implementării rapide şi eficiente a parteneriatului pentru aderare. Planul naţional de dezvoltare-cercetare şi inovare, care este instrumentul principal de realizare a politicii guvernamentale în domeniu, cuprinde, printre altele, direcţiile fundamentale de acţiuni pentru creşterea nivelului tehnic şi calitativ al produselor şi serviciilor româneşti, în scopul asigurării creşterii competitivităţii lor pe plan intern şi internaţional, după cum urmează :

eliminarea decalajului faţă de nivelul european în privinţa standardelor, precum şi a măsurătorilor şi încercărilor, prin promovarea unor mijloace de realizare care să asigure precizia, repetabilitatea şi reproductibilitatea acestora ; susţinerea şi dezvoltarea sistemului naţional de calitate, cu componentele de acreditare, certificare şi evaluare a conformităţii, standardizare şi metrologie ; armonizarea şi integrarea europeană şi internaţională a politicilor şi practicilor uzuale în domeniul calităţii ; dezvoltarea infrastructurilor adecvate. În acest scop, Planul naţional de cercetare-dezvoltare şi inovare prevede între programele de cercetare-dezvoltare şi stimularea inovării, programe specifice în domeniul calităţii, şi anume : Calitate şi standardizare – CALIST9Scopul programului este creşterea capacităţii României de a realiza produse sigure, cu un înalt nivel de calitate, în conformitate cu standardele internaţionale şi, în special, ale Uniunii Europene, precum şi de a asigura aplicarea corectă a exigenţelor comunitare privitoare la Piaţa Unică, în primul rând cele legate de libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi persoanelor. Conducerea Programului CALIST este asigurată de Academia de Studii Economice – ASE Bucureşti, în colaborare cu Asociaţia Generală a Inginerilor din România – AGIR, iar monitorizarea acestuia este asigurată de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării-MEC. Programul are următoarele obiective (direcţii tematice) : crearea şi dezvoltarea procedurilor/mijloacelor de măsurare şi încercare, care să permită evaluarea precisă a caracteristicilor produselor în condiţiile unui preţ competitiv şi ale respectării standardelor de siguranţă şi a altor reglementări ; realizarea de sisteme performante de verificare, reglare şi control, pe tipuri de produse şi procese de fabricaţie, care să asigure creşterea preciziei, a productivităţii şi care să permită un retur rapid al informaţiei către producător ; elaborarea de documente şi reglementări armonizate cu tendinţele existente pe plan european şi mondial referitoare la organizarea şi desfăşurarea activităţilor de standardizare, certificare şi acreditare, corelarea acţiunilor, politicilor, strategiilor şi obiectivelor în domeniul calităţii şi asigurării calităţii pe plan naţional ; crearea bazei tehnico-ştiinţifice necesare, precum şi dezvoltarea şi certificarea sistemelor de asigurare a calităţii şi încadrarea acestora în tendinţele existente pe plan european ; asigurarea bazei ştiinţifice pentru elaborarea standardelor româneşti şi adoptarea prin acestea a standardelor europene şi internaţionale, în scopul înlăturării barierelor tehnice din comerţ, precum şi dezvoltarea parteneriatului internaţional şi participarea la procesul de elaborare de standarde europene şi internaţionale ; aducerea etaloanelor naţionale şi de referinţă ale României la performanţele metrologice cerute de Uniunea Europeană, introducerea metrologiei legale

9 Catalogul organismelor şi laboratoarelor acreditate din România – Ediţia 1 decembrie 2001, Ediţia 1 din mai 2002 şi Ediaţia 2 din decembrie 2002.

progresiv în domeniile legate de siguranţă şi calitatea vieţii, asigurarea recunoaşterii mutuale a elaborărilor şi verificărilor metrologice ; dezvoltarea de metode/mijloace noi sau îmbunătăţite privind siguranţa vieţii, protecţia sănătăţii şi a mediului, evaluarea corectă a originii, stării precum şi a gradului de deteriorare a patrimoniului naţional, măsuri şi încercări specifice luptei împotriva fraudelor, traficului de droguri, terorismului etc., care să permită cooperarea României la acţiunile comune europene. Programul estimează că, prin realizarea lui, se vor realiza : metode şi procedee de control, măsurări şi încercări pentru atestarea de noi tehnologii, produse şi servicii ; realizarea de prototipuri/echipamente la nivelul tehnic al Uniunii Europene, precum şi metode/tehnologii de măsurare (încercare pentru evaluarea conformităţii) ; realizarea unui sistem naţional de etaloane dezvoltat, cu performanţe metrologice la nivelul cerut de Uniunea Europeană ; optimizarea concepţiei produselor pe criterii legate de raportul calitate-cost ; armonizarea legislaţiei şi a reglementărilor tehnice, în domeniu, cu cerinţele Uniunii Europene ; formarea de specialişti şi crearea unei culturi a calităţii la nivel economiei naţionale ; realizarea unui sistem armonizat de standarde naţionale ; extinderea accesului la informare prin dezvoltarea sistemului de diseminare de informaţii. În esenţă, Programul îşi propune să contribuie la realizarea de produse sigure, de calitate, corespunzătoare exigenţelor Comunităţii Europene şi care să contribuie la creşterea securităţii vieţii. Pentru aceasta, România trebuie să ţină cont de Noua Abordare a legislaţiei europene privind armonizarea tehnică a standardelor U.E., ale cărei linii principale au fost stabilite prin Rezoluţia Consiliului European din 7 mai 1985, care prevede următoarele aspecte noi : definirea unui nou tip de directivă CEE pentru stabilirea exigenţelor esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească produsele pentru a putea circula liber pe piaţa comunitară ; standardele devin voluntare, oferind soluţii tehnice adecvate pentru îndeplinirea cerinţelor esenţiale ; deschiderea spre o politică de evaluare a conformităţii, prin punerea la punct a unor mijloace armonizate de evaluare a conformităţii şi marcării, precum şi prin adoptarea unei doctrine comune privind aplicarea lor ; Deoarece, aplicarea efectivă a Noii Abordări şi a tuturor Directivelor Consiliului European, din domeniu, depinde de existenţa infrastructurilor care să se ocupe de aplicarea regulamentelor, supravegherea pieţei, standardizare şi evaluarea conformităţii, Programul CALIST este corelat cu Programul INFRAS - Consolidarea Infrastructurilor calităţii. Evaluarea situaţiei existente în România, în domeniile vizate de Programul CALIST, a evidenţiat următoarele : privind măsurile şi încercările : există metode/mijloace de măsurare/încercare privind majoritatea produselor, dar este necesar să se intervină asupra lor, fie pentru armonizarea lor cu prescripţiile

EN, fie pentru îmbunătăţirea preciziei, reproductibilităţii, repetabilităţii şi trasabilităţii ; lipsesc metode/mijloace de analiză, identificare, măsurare/încercare pentru sectoarele vamal şi judiciar, precum şi privind calitatea vieţii : sănătate, siguranţă, protecţia consumatorului şi mediului. privind controlul calităţii în fabricarea produselor : există sisteme de control atât în fazele premergătoare, cât şi în fabricaţia propriu-zisă, dar dispune de tehnologii şi mijloace depăşite din punct de vedere al performanţelor tehnice şi al costurilor ; privind calitatea produselor : cheltuielile pentru realizarea calităţii sunt mari ; este necesară educarea şi pregătirea personalului pentru dezvoltarea unei mentalităţi şi culturi noi – CULTURA COMPETITIVITĂŢII PRIN CALITATE ; nu sunt evidenţiate efectele economice ale realizării calităţii şi ale pierderilor datorate non-calităţii ; managementul calităţii nu este corespunzător ; nu sunt utilizate metode noi ale ingineriei calităţii, mai ales cele privind noua calitate, raportul calitate-cost. privind standardizarea : este îndeplinită condiţia de realizare a independenţei organismului naţional de standardizare, prin crearea Asociaţiei de Standardizare din România (ASRO), ca persoană juridică de drept privat, de interes public ; la nivelul lucrărilor de realizat, ASRO nu are, în prezent, capacitatea de a putea prelua complet standardele europene/internaţionale ca standarde naţionale şi nici de a participa din plin la lucrările organismelor europene/ internaţionale de standardizare; în acest sens, utilizarea asociaţiilor de profil cu preocupări în domeniul standardizării se impune ca o soluţie de maximă urgenţă ; ASRO nu are capacitatea de a dezvolta serviciile necesare solicitate de agenţii economici, datorită resurselor financiare proprii reduse, ceea ce implică necesitatea unei susţineri bugetare întâlnită şi în ţări cu economie dezvoltată (ex. Germania, Elveţia). Programul CALIST vizează sau implică următoarele : sectoare : industria, agricultura, transporturile şi construcţiile, metrologia, sănătatea, protecţia consumatorilor, protecţia mediului, sistemul judiciar, sistemul vamal, comerţul, serviciile, protecţia patrimoniului naţional, infrastructura calităţii ; activităţi care susţin sectoarele de mai sus : cercetare-dezvoltare, standardizarea, metrologia, asigurarea calităţii, educaţia, acreditarea, certificarea ; instituţii partenere : instituţii cu profil de cercetare-dezvoltare; universităţi acreditate sau structurile acestora; instituţii publice cu profil de cercetare-dezvoltare şi inovare; agenţi economici cu profil specific programului; organizaţii neguvernamentale cu competenţe în domeniu ; unităţi de implementare a rezultatelor programului : agenţi economici, cu precădere din domeniul industrial; laboratoare de măsurări/încercări acreditate sau care vizează acreditarea; laboratoare metrologice; laboratoare criminalistice; organizaţii neguvernamentale având ca obiect de activitate cercetare-dezvoltare, standardizare,

acreditare, certificare ; unităţi vamale; muzee şi alte unităţi cu personalitate juridică din domeniile specifice patrimoniului naţional. Programul are următoarele subprograme cu obiectivele lor principale : sisteme de măsurare/încercare şi control al calităţii produselor/proceselor; crearea şi dezvoltarea procedurilor/mijloacelor de măsurare şi încercare; elaborarea de noi metode de măsură, capabile să creeze instrumente noi, care să permită evaluarea precisă a caracteristicilor produselor, în condiţiile unui preţ competitiv; realizarea de sisteme performante de verificare, reglare şi control pe tipuri de produse şi procese de fabricaţie, care să asigure creşterea preciziei, a stabilităţii şi a productivităţii; asigurarea uniformităţii şi corectitudinii încercărilor. Structura propunerilor de proiecte pentru acest subprogram trebuie să respecte cerinţele impuse de tipul de proiect MTM (metode, tehnologii şi mijloace de încercare şi control) ; dezvoltarea, implementarea şi certificarea sistemelor de management al calităţii : susţinerea procesului de dezvoltare şi evaluare a sistemelor de management al calităţii implementate la nivelul organizaţiilor, în scopul obţinerii certificatului de conformitate cu standardele europene şi internaţionale. Structura propunerilor de proiect pentru acest subprogram trebuie să respecte cerinţele impuse prin tipul de proiect CSM (certificarea sistemelor de management al calităţii) ; dezvoltarea şi susţinerea sistemului de standarde naţionale : accelerarea procesului de adaptare a standardelor europene şi internaţionale ca standarde române. Structura propunerilor de proiecte pentru acest subprogram trebuie să respecte cerinţele impuse de tipul de proiect SR (standard român) ; metode şi instrumente pentru îmbunătăţirea managementului calităţii : conştientizarea şi pregătirea organizaţiilor pentru desfăşurarea activităţilor legate de managementul calităţii şi asigurarea instrumentelor specifice de aplicare a acestuia. Structura propunerilor de proiecte pentru acest subprogram trebuie să respecte cerinţele impuse prin tipul de proiect QM (instrumente pentru managementul calităţii) ; proiecte lansate în competiţie de conducătorul Programului CALIST : asigurarea flexibilităţii necesare pentru a răspunde operativ la cerinţele concrete de rezolvare a unor teme de cercetare, care decurg din priorităţile stabilite prin strategiile guvernamentale adoptate pe sectoare, domenii specifice, în procesul integrării României în UE. Prin Programul CALIST sunt finanţate proiectele de cercetare care contribuie la realizarea scopului şi obiectivelor programului, selectate potrivit procedurii definite în Pachetul de Informaţii elaborat pentru fiecare competiţie, conform reglementărilor în vigoare. Finanţarea proiectelor se asigură din fondurile alocate în acest sens de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, din fondurile agenţilor economici beneficiari, în calitate de cofinanţatori ai proiectelor şi, după caz, din alte surse atrase. Finanţarea de la bugetul de stat se realizează în conformitate cu Normele metodologice privind finanţarea, elaborarea, atribuirea şi implementarea, în sistem descentralizat, a programelor/proiectelor de cercetare-dezvoltare şi de stimulare a inovării, aprobate prin HG nr.48/1998.

Bugetul multianual 1999-2005 (milioane lei), aprobat şi prin H.G. nr.556/2001, pentru Programul CALIST este de 23.499,625 milioane lei. Dintre proiectele aprobate în cadrul Programului CALIST prezentăm proiectul „Calitate online – instrument informatic destinat dezvoltării, promovării şi instruirii în domeniul managementului calităţii şi evaluării conformităţii” datorită rolului pe care îl are în promovarea acestuia. Proiectul are drept obiectiv realizarea unui PORTAL Internet al infrastructurii calităţii în România, care va contribui la creşterea gradului de conştientizare şi pregătire a organizaţiilor pentru desfăşurarea activităţilor legate de infrastructura calităţii şi asigurarea de instrumente specifice pentru aplicarea acestuia, precum şi la diseminarea unor tehnici inovatoare de management performant în România, cu aplicaţii la managementul calităţii. Proiectul nu este un proiect de dezvoltare software, ci îşi propune construcţia unei structuri informatice şi organizatorice capabile să gestioneze activităţi diverse şi complexe, puse la dispoziţia infrastructurii calităţii din România, respectiv : colectarea de informaţii relevante ; activităţi editoriale (publicarea prin intermediul portalului a informaţiilor relevante) ; activităţi educaţionale, prin desfăşurarea de cursuri în regim de e-learning şi dezvoltarea de materiale de curs specifice ; activităţi informatice, legate de proiectarea, dezvoltarea şi întreţinerea infrastructurii informatice a sistemului, esenţială în cazul unui proiect de acest gen ; activităţi de promoţie a organismelor din infrastructura calităţii, cu precădere companiile certificate ISO 9000 şi ISO 14000, care să înlocuiască soluţiile clasice : cataloage, expoziţii etc. Activităţile se desfăşoară pe două planuri : dezvoltarea platformei software, care să permită stocarea, gestionarea şi accesarea prin intermediul Internetului a informaţiilor şi serviciilor specifice (ex.: cursuri, cataloage) oferite prin intermediul portalului. Pentru obţinerea unei platforme software care să corespundă cerinţelor şi aşteptărilor utilizatorilor, dezvoltarea este structurată în următoarele etape : analiza de sistem, elaborarea unui prototip funcţional, dezvoltarea şi implementarea unui portal-pilot, dezvoltarea platformei software complete şi implementarea soluţiei informatice (introducerea şi publicarea datelor); activităţi specifice de colectare a datelor, redactare şi publicare a conţinutului informaţional al portalului. În această categorie sunt incluse studiile de identificare a ariilor de interes, colectarea datelor relevante pentru organizaţiile active în infrastructura calităţii, publicarea datelor prin intermediul portalului, editarea de materiale de curs şi organizarea de cursuri în regim e-learning. Consolidarea infrastructurilor calităţii şi standardizării - INFRAS Scopul programului este dezvoltarea activităţilor din domeniul evaluării conformităţii şi standardizării, în concordanţă cu principiile şi practicile internaţionale destinate eliminării barierelor tehnice în calea comerţului, în mod

special cu cele din Uniunea Europeană, menite să promoveze libera circulaţie şi recunoaşterea internaţională a produselor. Programul INFRAS este condus de Asociaţia de Acreditare din România - RENAR, care a câştigat licitaţia organizată de Agenţia Naţională pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare - ANSTI, în octombrie 1999. Obiectivele/direcţiile tematice ale programului sunt : reorganizarea şi consolidarea activităţilor şi organismelor de nivel naţional în domeniul standardizării, evaluării şi certificarea conformităţii şi al supravegherii pieţei ; transpunerea, armonizarea, dezvoltarea şi aplicarea principiilor şi practicilor comunitare în domeniul standardizării, evaluării şi certificării conformităţii şi al supravegherii pieţei ; sprijin pentru construcţiile instituţionale în domeniul standardizării, evaluării şi certificării conformităţii ; crearea premiselor pentru recunoaşterea şi integrarea internaţională, în special în structurile europene, a organismelor naţionale din domeniul standardizării, evaluării şi certificării conformităţii ; consolidarea structurilor de certificare a conformităţii produselor şi serviciilor cu standardele naţionale, a sistemelor calităţii şi a celor de management al mediului ; certificarea integrată a sistemelor de asigurare a calităţii şi de management al mediului, precum şi utilizarea metodei interlaboratoare ; creşterea capacităţii sistemului naţional de acreditare şi evaluare a conformităţii, în vederea accelerării integrării în sistemul european specific ; elaborarea şi implementarea de strategii şi politici în domeniu ; promovarea culturii calităţii şi consolidarea conducerii schimbării ; conştientizarea publică a rolului şi avantajelor activităţilor, a politicilor de nivel naţional în domeniul standardizării, evaluării şi certificării conformităţii şi al supravegherii pieţei ; diseminarea de informaţii ; parteneriat internaţional şi activităţi în reţea, specifice domeniului. Rezultatele estimate sunt următoarele : recunoaşterea la nivelul Uniunii Europene a organismului naţional de standardizare ; recunoaşterea la nivelul Uniunii Europene a organismului naţional de acreditare ; realizarea şi acreditarea unor laboratoare de referinţă şi organisme de certificare pentru recunoaşterea naţională şi internaţională a certificatelor emise, în scopul asigurării recunoaşterii şi liberei circulaţii a produselor româneşti pe pieţele internaţionale ; crearea de noi organisme de certificare a conformităţii produselor şi serviciilor, a sistemelor de management al mediului, de inspecţie, de personal etc. şi consolidarea celor existente. Obiectivele Programului INFRAS sunt structurate la nivelul următoarelor subprograme : Consolidarea şi dezvoltarea instituţională a infrastructurii calităţii, care are ca obiectiv principal crearea/dezvoltarea organismelor din infrastructura de evaluare a conformităţii ;

Transpunerea şi aplicarea principiilor şi practicilor comunitare în domeniul evaluării şi certificării conformităţii are ca obiectiv principal creşterea capacităţii de elaborare şi implementare a strategiei de integrare în UE privind asigurarea liberei circulaţii a produselor şi serviciilor. Acest subprogram conţine două grupe mari de obiective specifice : Evaluarea conformităţii, având drept scop dezvoltarea şi armonizarea activităţilor specifice din infrastructura calităţii ; Armonizarea şi alinierea reglementărilor, având ca scop creşterea capacităţii de preluare şi implementare a reglementărilor tehnice ale UE referitoare la standardizare şi la evaluarea şi certificarea conformităţii. Pregătirea IMM în vederea realizării de produse certificabile, care urmăreşte creşterea capacităţii IMM de a produce şi furniza produse capabile să satisfacă cerinţele esenţiale obligatorii pentru punerea pe piaţă şi utilizarea acestora, conform directivelor Uniunii Europene din Noua Abordare ; Acţiuni de susţinere a programului – au, ca obiectiv principal, conştientizarea publică a rolului şi avantajelor activităţilor şi politicilor de nivel naţional în domeniul calităţii, în contextul aderării României la Uniunea Europeană. Subprogramele sunt concepute pe baza principiului „de jos în sus”. Conducătorul de program lansează în competiţie obiectivele care trebuie atinse, participanţii având libertatea deplină de a crea proiectul, cu condiţia ca acesta să contribuie la realizarea obiectivelor propuse şi să respecte cerinţele impuse prin tipurile de proiecte, respectiv : Proiect tip CI (construcţie instituţională) pentru subprogramul 1 ; Proiect tip EC (evaluarea conformităţii) pentru subprogramul 2(A) ; Proiect tip RE (reglementări europene) pentru subprogramul 2(B) ; Proiect tip PC (produs certificabil) pentru subprogramul 3 ; Proiect tip AS (acţiuni suport) pentru subprogramul 4. În cadrul fiecărui tip de proiect sunt detaliate activităţile care pot fi finanţate, categoriile de cheltuieli eligibile, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească participanţii la proiect, precum şi cota de cofinanţare a proiectului din surse bugetare. Programul INFRAS este finanţat atât din fonduri de la buget, cât şi din surse atrase de la agenţii economici sau de la participanţii la program. Bugetul multianual 1999-2005, aprobat şi prin HG nr.556/2001 este de 9.590, 149 milioane lei. Programul se derulează prin proiecte, selectate în sistem competiţional, în conformitate cu Normele metodologice privind finanţarea, elaborarea, atribuirea şi implementarea, în sistem descentralizat, a programelor/proiectelor de cercetare-dezvoltare şi de stimulare a inovării 1999-2005, aprobate prin H.G. nr.48/1998, în cadrul unor competiţii organizate periodic. Toate informaţiile referitoare la o competiţie – calendarul acţiunilor, obiective, condiţii de finanţare – se găsesc în Pachetul de Informaţii al competiţiei, furnizat de conducătorul de program, RENAR. Lansarea şi calendarul competiţiilor sunt făcute publice prin presă şi prin Internet, la adresele RENAR, http://www.renar.ro şi MEC : http://www.m.c.t.ro

În anii 1999 şi 2001 s-au desfăşurat două competiţii prin care au fost selectate spre finanţare 125 de proiecte, dintr-un total de 287 proiecte înscrise, vizând, în cea mai mare parte, crearea de noi organisme din infrastructura de evaluare a conformităţii (53 laboratoare, din care 43 de încercări şi 10 etalonare; 25 organisme de certificare, 7 de sisteme, 17 de produse şi 1 de personal; 16 organisme de inspecţie, 15 de terţă parte). Pentru obţinerea finanţării în cadrul programului trebuie parcurse următoarele etape : procurarea Pachetului de informaţii aferent competiţiei ; întocmirea unei propuneri de proiect, conform cerinţelor impuse prin acesta ; predarea şi înregistrarea propunerii de proiect, până la termenul limită stabilit în Pachetul de informaţii, la conducătorul de programe RENAR ; evaluarea propunerii de proiect de către panelurile de evaluatori ai programului ; selectarea proiectelor admise pentru finanţare ; contractarea. Pe toată durata derulării lor, proiectele sunt monitorizate de către conducătorul programului pentru a exista garanţia atingerii obiectivelor propuse, concomitent cu respectarea condiţiilor de finanţare impuse prin legislaţia în vigoare. 2.1.7. Legea nr.161/2003 privind crearea Sistemului Electronic Naţional. Sistemul Electronic Naţional, ca sistem informatic de utilitate publică, are drept scop asigurarea acceslui la informaţii publice şi furnizarea de servicii publice de către persoane fizice şi juridice. Operatorii Sistemului Electronic Naţional sunt: Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei, din subordinea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, pentru "Sistemul-e-guvernare"; Ministerul Administraţiei Publice, pentru "Sistemul-e-administraţie"; autoritatea stabilită de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în condiţiile aprobate de acesta, pentru Sistemul de Apărare şi Siguranţă Naţională. În cadrul Sistemului Electronic Naţional pot participa şi alte persoane fizice sau juridice, precum bănci, notari publici, experţi, în condiţiile legii. Obiectivele procedurii electronice, de acces la informaţiile publice şi furnizarea acestora, sunt următoarele: reducerea cheltuielilor publice, combaterea birocraţiei şi a corupţiei la nivelul instituţiilor publice; creşterea gradului de transparenţă a modului de utilizare şi administrare a fondurilor publice; îmbunătăţirea accesului la informaţii şi servicii publice în conformitate cu legislaţia privind protecţia datelor cu caracter personal şi liberul acces la informaţiile de interes public; eliminarea contactului direct între funcţionarul de la ghişeu şi cetăţean sau agentul economic;

furnizarea de informaţii şi servicii publice de calitate prin intermediul mijloacelor electronice; întărirea capacităţii administrative a instituţiilor publice de a-şi indeplini rolul şi obiectivele şi de a asigura furnizarea, într-o manieră transparentă, de informaţii şi servicii publice; promovarea colaborării dintre instituţiile publice pentru furnizarea de servicii publice prin mijloace electronice; redefinirea relaţiei dintre cetăţean şi administraţia publică, respectiv între mediul de afaceri şi administraţia publică, în sensul facilitării accesului acestora la serviciile şi informaţiile publice, prin intermedul tehnologiei informaţiei; promovarea utilizării internetului şi tehnologiilor de vârf în cadrul instituţiilor publice. Autorităţile administraţiei publice au obligaţia să asigure respectarea următoarelor principii în relaţia cu persoanele fizice sau juridice interesate să utilizeze procedura electronică pentru accesul la informaţii şi servicii publice, precum şi pentru schimbul de informaţii: transparenţa în furnizarea de informaţii şi servicii publice; accesul egal, nediscriminatoriu, la informaţii şi servicii publice, inclusiv pentru persoanele cu handicap; eficienţa utilizării fondurilor publice; confidenţialitatea, respectiv garantarea protejării secretului datelor cu caracter personal; 5) garantarea disponibilităţii informaţiilor şi a serviciilor publice. Sistemul Informatic Naţional, presupune definirea următorilor termeni: guvernare electronică este utilizarea de către autorităţile administraţiei publice centrale a aplicaţiilor bazate pe tehnologia informaţiilor, în scopul: îmbunătăţirii accesului la informaţiile şi serviciile publice ale acestora; eliminării procedurilor birocratice şi simplificării metodologiilor de lucru; îmbunătăţirii schimbului de informaţii şi servicii între autorităţile administraţiei publice centrale; îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice la nivelul administraţiei publice centrale; administraţia electronică este utilizarea de către autorităţile administraţiei publice locale a aplicaţiilor bazate pe tehnologia informaţiei, în scopul: îmbunătăţirii accesului şi furnizării informaţiilor şi serviciilor publice ale autorităţilor administraţiei publice locale de către cetăţeni; eliminării procedurilor birocratice şi simplificării metodologiilor de lucru; îmbunătăţirii schimbului de informaţii între componentele autorităţilor administraţiei publice locale; îmbunătăţirii eficacităţii, eficienţei şi calităţii serviciilor publice la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale; portalul pentru acces la servicii de guvernare electronică şi la formulare administrative în format electronic ale administraţiei publice centrale este sistemul informatic de utilitate publică, accesibil prin internet la adresa www.e-guvernare.ro, denumit în continuare “Sistemul e-guvernare”; portalul pentru acces la servicii de administraţie electronică şi la formulare administrative în format electronic ale administraţiei publice locale este sistemul

informatic de utilitate publică, accesibil pe internet la adresa www.e-administratie.ro, denumit în continuare “Sistemul e-administraţie”; Sistemul Electronic Naţional este ansamblul unitar alcătuit din “Sistemul e-guvernare” şi “Sistemul e-administraţie”, accesibil prin internet la adresa www.e-guvernare.ro;procedura electronică este modalitatea prin care o persoană fizică sau juridică beneficiază de facilităţile tehnice oferite de Sistemul Electronic Naţional; interacţiunea unidirecţională este procedura electronică prin care destinatarii informaţiilor publice şi beneficiarii serviciilor publice au acces la formulare administrative, pe care le pot vizualiza, completa şi tipări în vederea depunerii sau transmiterii acestora către autorităţile administraţiei publice prin mijloace tradiţionale; interacţiunea bidirecţională este procedura electronică prin care destinatarii informaţiilor publice şi beneficiarii serviciilor publice au acces la formulare administrative, pe care le pot vizualiza, completa şi trimite către autorităţile administraţiei publice prin mijloace electronice; interoperabilitatea este capacitatea sistemelor electronice, produselor-program, aplicaţiilor sau serviciilor accesibile prin Sistemul Electronic Naţional de a comunica şi schimba informaţii într-o modalitate efectivă şi compatibilă. Serviciile publice de bază ce vor fi furnizate prin intermediul mijloacelor electronice şi care reprezintă interes pentru funcţionarea sistemului de protecţie a consumatorilor, sunt: servicii privind obţinerea de autorizaţii sau certificate, precum şi completarea cererilor pentru obţinerea certificatelor de urbanism, obţinerea autorizaţiilor de construcţie sau de desfiinţare, completarea şi transmiterea electronică a documentelor necesare eliberării autorizaţiilor şi certificatelor, efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice de plată, programarea în vederea eliberării autorizaţiilor sau a certificatelor; servicii privind obţinerea de licenţe de funcţionare precum: completarea cererilor pentru obţinerea de licenţe, completarea şi transmiterea electronică a documentelor necesare eliberării licenţelor, efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice de plată, programarea în vederea eliberării licenţelor; servicii privind obţinerea de permise legate de mediu precum: completarea, cererilor pentru obţinerea permiselor legate de mediu, efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice de plată; servicii privind achiziţiile publice efectuate prin mijloace electronice, inclusiv efectuarea de plăţi prin mijloace electronice de plată; servicii privind înregistrarea unui comerciant sau efectuarea de menţiuni în registrul comerţului precum: transmiterea cererii de înregistrare în registrul comerţului, transmiterea electronică a statutului, a contractului de societate sau a altor documente, rezervarea denumirii, programarea în vederea eliberării autorizaţiilor legale; servicii în legătură cu înregistrarea vehiculelor auto precum: notificarea cu privire la achiziţionarea unui nou vehicul, rezervarea opţională a numărului de înmatriculare, completarea formularelor necesare în vederea înmatriculării, programarea în vederea înmatriculării şi prezentării documentelor doveditoare;

servicii în legătură cu evidenţa informatizată a persoanei precum: completarea cererilor de eliberare a paşapoartelor, cărţilor de identitate şi a permiselor de conducere, notificarea schimbării domiciliului sau reşedinţei, transmiterea electronică a documentelor, efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice de plată, programarea în vederea eliberării unor astfel de documente, declararea furtului sau pierderii unor astfel de documente, urmărirea soluţionării reclamaţiilor, publicarea listelor de documente pierdute; servicii de sănătate publică precum: informaţii interactive cu privire la disponibilitatea serviciilor din unităţi medicale, efectuarea de programări pentru servicii medicale, efectuarea de plăţi pentru serviciile medicale prin intermediul mijloacelor electronice de plată; înscrierea în diferite forme de învăţământ, în special învăţământul liceal şi superior: completarea şi transmiterea electronică a cererilor de înscriere şi a documentelor; servicii privind înregistrarea unei societăţi sau fundaţii precum: cererea de rezervare a denumirii, consultarea Registrului Naţional al Persoanelor Juridice fără scop patrimonial, efectuarea de plăţi prin intermediul mijloacelor electronice de plată; servicii pentru declaraţiile vamale precum: întocmirea şi transmiterea declaraţiilor vamale, efectuarea de plăţi pentru taxele şi comisioanele în vamă prin mijloace electronice de plată. Autorităţile administraţiei publice centrale pot înainta proiecte din domeniul guvernării electronice spre a fi aprobate de către Grupul de Promovare a Tehnologiei Informaţiei din România (înfiinţat prin H.G. nr. 271/2001), care propune Guvernului alocarea fondurilor necesare prin bugetele anuale ale acestora şi supervizează implementarea serviciilor publice prin procedura electronică. Implementarea Sistemului Informatic Naţional se va realiza după cum urmează: Guvernul va stabili autorităţile administraţiei publice care au obligativitatea de a realiza guvernarea electronică, respectiv administrarea electronică, precum şi formularele administrative, serviciile publice şi termenele de la care acestea vor participa la procedura electronică; Înregistrarea în Sistemul Informatic Naţional a autorităţilor administraţiei publice interesate să participe la procedura electronică se realizează gradual, cu avizul operatorilor acestui sistem, prin hotărâre de Guvern; Fiecare autoritate a administraţiei publice va transmite Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei şi Ministerului Administraţiei Publice, în termen de 60 de zile de la înregistrarea în Sistemul Informatic Naţional, formulare administrative tipizate care se utilizează în raporturile cu persoanele fizice şi juridice, care vor fi disponibile prin Sistemul Informatic Naţional; În termen de 6 luni de la înregistrarea în Sistemul Informatic Naţional, fiecare autoritate a administraţiei publice are obligaţia de a utiliza formulare administrative în format electronic prin intermediul Sistemului Informatic Naţional; În termen de 12 luni de la înregistrarea în Sistemul Informatic Naţional, instituţiile publice ale administraţiei centrale au obligaţia de a implementa şi utiliza, gradual, servicii publice furnizate prin intermediul Sistemului Informatic Naţional, în concordanţă cu sistemele informatice existente în cadrul acestuia;

În termen de 24 de luni de la înregistrarea în Sistemul Electronic Naţional, Instituţiile publice ale administraţiei publice locale au obligaţia de a implementa şi utiliza, gradual, servicii publice furnizate prin Sistemul Informatic Naţional, în concordanţă cu resursele şi sistemele informatice existente în cadrul acestuia; În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, toate autorităţile administraţiei publice vor transmite Ministerului Administraţiei Publice, Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor şi Ministerului Informaţiilor Publice date cu privire la sistemele informatice existente în cadrul acestora şi la serviciile publice oferite prin intermediul acestora, precum şi la categoriile de utilizatori cărora li se adresează; În termen de 6 luni de la înregistrarea în Sistemul Informatic Naţional, fiecare autoritate a administraţiei publice, are obligaţia de a-şi crea o pagină proprie pe internet; Ministerul Administraţiei Publice şi Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei pot adopta, acolo unde se impune, norme obligatorii pentru utilizarea Sistemului Informatic Naţional în funcţie de gradul de dezvoltare a tehnologiei şi de cerinţele de securitate necesare; Ministerul Administraţiei Publice va înfiinţa, până la 31 ianuarie 2004, prin hotărâre de Guvern, Centrul Informatic Naţional al Ministerului Administraţiei Publice care va întreţine, dezvolta şi promova “Sistemul e-administraţie”; Începând cu 1 februarie 2004, operatorul “Sistemului e-administraţie” va fi Centrul Informatic Naţional al Bazelor de Date Integrate ale Ministerului Administraţiei Publice. Nu mai este necesară argumentarea importanţei pe care Sistemul Electronic Naţional o are pentru consumatori, asociaţii ale acestora, agenţi economici şi, respectiv, pentru Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi toate celelalte instituţii de stat sau neguvernamentale cu atribuţii sau activităţi în domeniu. Implementarea şi dezvoltarea sistemului va juca un rol foarte important pentru funcţionarea sistemică a cadrului instituţional privind protecţia consumatorilor şi va duce la creşterea eficienţei activităţilor desfăşurate de acesta. 2.2. CADRUL INSTITUŢIONAL 2.2.1. Elementele componente ale cadrului instituţional.

La prima vedere, pare ciudată întrebarea : care sunt instituţiile care fac parte din cadrul instituţional privind protecţia consumatorilor? Credem, însă, că ea trebuie pusă, deoarece :

a) cele mai frecvente opinii, exprimate şi în literatura de specialitate, folosesc drept criteriu de bază prevederile legislaţiei în vigoare. Astfel, se afirmă că instituţiile cu atribuţii sau activităţi în domeniu sunt cele precizate în legea-cadru, Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, republicată, modificată şi completată, şi anume : Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ; organele administraţiei publice centrale şi locale care au

primit atribuţii în acest sens, prin diferite acte normative ; organismele consultative ; asociaţiile de consumatori, ca organisme neguvernamentale, recunoscute ca parteneri sociali. La acest răspuns se adaugă prevederile H.G. nr.757/1992 privind cele 14 proceduri de colaborare dintre A.N.P.C. şi organele administraţiei publice, amintite mai sus ;

b) prin mass-media, A.N.P.C. a indus opiniei publice imaginea că ea este un fel de FACTOTUM. În ceea ce ne priveşte, considerăm că răspunsul trebuie să se fundamenteze

pe conceptul de consumator (în care includem şi consumatorii de servicii publice) şi pe obiectivul-vector al domeniului, protecţia consumatorilor, înţeleasă ca ansamblu de activităţi, acţiuni şi măsuri de apărare a drepturilor fundamentale ale acestora.

Ca atare, cadrul instituţional include toate instituţiile care desfăşoară activităţi de promovare şi apărare a drepturilor consumatorilor.

Potrivit acestei viziuni, prezentăm, mai jos, elementele componente ale acestuia, fără a avea pretenţia că am reuşit să le identificăm pe toate.

Pentru a justifica punctul nostru de vedere, dar, mai ales, pentru a informa în mod complet, corect şi precis consumatorii, am optat pentru prezentarea lor prin prisma atribuţiilor pe care le au şi am emis unele consideraţii cu privire la o parte dintre ele, cu scopul de a promova metoda de analiză care să fundamenteze acţiunea de întărire şi dezvoltare a capacităţii lor de a apăra consumatorii, atât prin îmbunătăţirea activităţii fiecăreia în parte, cât şi prin colaborarea sistemică dintre ele. 3.2.1. Elementele componente ale cadrului instituţional privind protecţia

consumatorilor.

I. Organe ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor.

1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. 2. Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei. 3. Autorităţile din domeniul asistenţei de sănătate publică :

a) Ministerul Sănătăţii ; b) Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului

Bucureşti ; c) Institutele de sănătate publică, precum şi Institutul de

Management al Serviciilor de Sănătate ; d) Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară ; e) Agenţia Naţională a Medicamentului.

4. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap. 5. Serviciul public pentru asistenţă socială ; 6. Biroul Român de Metrologie legală ; 7. Registrul Auto Român – R.A. ; 8. Garda financiară ; 9. Direcţia Generală a Vămilor ;

10. Poliţia Română ; 11. Inspectoratul de Stat pentru Construcţii ; 12. Direcţia fitosanitară ; 13. Agenţia Naţională Sanitară Veterinară ; 14. Organismele pentru Îndrumarea şi Coordonarea Producţiei

Vitivinicole : a) Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic, Vitivinicol şi al

Băuturilor Alcoolice, Naturale cu Denumire de Origine; b) Oficiul Naţional al Denumirilor de Origine pentru Vinuri şi

alte Produse Vitivinicole (O.N.D.O.V.) ; c) Oficiul Naţional al Viei şi Vinului ;

15. Autoritatea Naţională pentru Produse Ecologice ; 16. Autorităţile pentru protecţia mediului :

a) Autoritatea centrală pentru protecţia mediului ; b) Garda Naţională de Mediu ; c) Autorităţile administraţiei publice cu atribuţii privind

protecţia mediului. 17. Ministerul Turismului ; 18. Consiliul Naţional al Audiovizualului ; 19. Administraţia Publică Locală ; 20. Corpurile de Control Comercial ale consiliilor judeţene şi

primăriilor ; 21. Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei ; 22. Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Publice

de Gospodărie Comunală ; 23. Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii ; 24. Autoritatea Naţională a Controlului.

II. Instituţii de standardizare, acreditare, expertizare, omologare şi certificare, respectiv de avizare, autorizare, licenţiere şi altele asemenea acestora.

1. Organismul naţional pentru standardizare – Asociaţia de Standardizare din România (A.S.R.O.) ;

2. Organismul naţional de acreditare – Asociaţia de Acreditare din România – RENAR ;

3. Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” ;

4. Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice ; 5. Instituţii de avizare, autorizare, licenţiere şi altele asemenea

acestora.

III. Organisme cu rol consultativ. 1. Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor

şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor ; 2. Consiliile Consultative pentru Protecţia Consumatorilor, la nivel

naţional şi local (judeţene, municipale şi orăşeneşti, comunale) ;

3. Comitetul Interministerial pentru Coordonarea, Organizarea şi Funcţionarea Pieţei Produselor Agricole şi Alimentare în România ;

4. Comisia pentru Securitatea Produselor ; 5. Comisia pentru Clauze Abuzive ; 6. Comisia pentru Securitate Biologică ; 7. Consiliul Consultativ pentru Calitate ; 8. Autoritatea teritorială de ordine publică ; 9. Autoritatea Naţională a Pieţei Produselor Agricole şi Alimentare ; 10. Comisia naţională pentru supravegherea, controlul şi prevenirea

cazurilor de infecţie HIV/SIDA ; 11. Altele, cum ar fi :

a) Consiliul Interministerial pentru Infrastructura Calităţii ; b) Consiliul Consultativ de Turism ; c) Colegiul Medicilor din România ; d) Autoritatea teritorială de ordine publică ; e) Structurile asociative, la nivel naţional, ale primarilor şi

consiliilor judeţene.

IV. Organisme ale societăţii civile. 1. Asociaţii ale consumatorilor privind protecţia consumatorilor ; 2. Asociaţii şi fundaţii constituite de persoane juridice cu activităţi

privind protecţia consumatorilor (Fundaţia „Premiul calităţii din România – J.M.JURAN, Clubul Organismelor de Certificare, Acreditare din România – C.O.C.A.R. etc.”).

2.2.2. Analiza sistemică a cadrului instituţional Cadrul instituţional pentru protecţia consumatorilor s-a născut odată cu adoptarea Ordonanţei nr.21/1992, deoarece, prin prevederile Cap.V „Organele administraţiei publice pentru protecţia consumatorilor” şi ale Cap.VI „Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor”, a dus la înfiinţarea instituţiei pilon a acestuia – Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, la stabilirea de atribuţii pentru organele administraţiei publice centrale şi locale, care au drept finalitate realizarea obiectivului fundamental – protecţia consumatorilor şi la structurarea consumatorilor în organizaţii neguvernamentale, care să le apere drepturile. De atunci, a cunoscut o evoluţie sinusoidală, dar totuşi ascendentă, prin îmbunătăţirea organizării şi funcţionării fiecărei instituţii în direcţia delimitării, cât mai clare, a locului şi rolului ei ; desfiinţarea unora şi înlocuirea lor cu instituţii mai eficiente ; apariţia de instituţii noi, care au mărit gradul de acoperire a arealului activităţii, obiectiv-necesare, de apărare a drepturilor consumatorilor. În configuraţia lui de azi, distingem :

1. organe ale administraţiei publice centrale şi locale, cu atribuţii specifice privind protecţia consumatorilor ;

2. organisme de avizare, autorizare, licenţiere ;

3. organisme de expertizare şi certificare ; 4. organisme fără personalitate juridică, legal constituite, cu rol consultativ ; 5. organisme ale societăţii civile (asociaţii de consumatori, organizaţii

patronale, asociaţii profesionale).

Dinamica cadrului instituţional şi configuraţia lui de azi trebuie analizată în raport cu eficienţa optimă a sistemului protecţiei consumatorilor şi cu dezideratele procesului de integrare europeană. Asta presupune să se răspundă următoarelor întrebări :

a) are o structură corespunzătoare realizării obiectivului strategic fundamental – protecţia consumatorilor ?

b) a devenit un sistem, cu caracteristici specifice oricărui sistem ? c) funcţionează potrivit sistemului european, asigurând maximizarea, în timp,

a autoprotecţiei individuale şi asociative şi, respectiv, optimizarea protecţiei directe şi indirecte făcute de stat ?

Răspunsurile le aflăm analizându-i caracteristicile generale10 : elementele constitutive ; calitatea de a fi un subsistem al unui sistem mai cuprinzător ; interacţiunea elementelor într-o structură ordonată şi unitară ; buclele de reacţie şi punctele de decizie ale structurii ; intrările şi ieşirile ; obiectivele.

A. Elementele constitutive Pentru a fi similar cu sistemele instituţionale din statele membre ale Uniunii

Europene, pe lângă instituţiile existente trebuie înfiinţate altele, privitoare, spre exemplu, la :

a) activitatea de formare şi formare continuă, care să asigure resurse umane tot mai bine pregătite profesional şi corespunzătoare unei abordări, teoretice şi practice, interdisciplinare a protecţiei consumatorilor, ca fenomen complex, social-economic ;

b) activitatea de cercetare ştiinţifică, care să fundamenteze elaborarea politicilor, strategiilor şi programelor la nivel naţional.

B. Cadrul instituţional este un subsistem al sistemului de protecţie a

consumatorilor, care, la rândul lui, este un subsistem al sistemului economiei de piaţă, parte a sistemului social global.

Drept urmare, el trebuie analizat în raport cu caracteristicile generale ale acestuia, unele dintre ele determinându-i decisiv configuraţia şi funcţionarea :

1. Reprezintă un „mijloc” specific de realizare a obiectivului sistemului protecţiei consumatorilor, văzut ca un vector-protecţia consumatorilor sau ca o matrice de obiective specifice – apărarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor (dreptul la securitate, dreptul la educaţie etc.).

Din acest punct de vedere, fiecare instituţie are un anumit loc şi rol. Astfel : a) Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, ca instituţie pilon a

sistemului, este destinată să realizeze obiectivul vector, gestionând, direct sau prin colaborare, toate celelalte subsisteme care realizează obiectivele

10 Mihai Drăgănescu, Sistem şi civilizaţie, pag.175-203, Ed. Politică, 1976, Bucureşti

specifice (legislativ, informaţional, operaţional, subsisteme instituţionale etc.) ;

b) fiecare instituţie participă, în raport cu atribuţiile pe care le are, la apărarea unuia sau a mai multor drepturi fundamentale ale consumatorilor (vezi analiza organizării şi funcţionării acestora);

c) instituţiile se diferenţiază în raport cu modalităţile de realizare a protecţiei consumatorilor, având un rol mai mare sau mai mic în realizarea protecţiei directe şi indirecte, a autoprotecţiei individuale şi asociative. Putem distinge instituţii de protecţie directă şi indirectă şi instituţii de autoprotecţie care, în acelaşi timp, sunt şi instituţii de presiune asupra primelor.

2. Este în interdependenţă şi interacţiune cu celelalte subsisteme ale sistemului de protecţie a consumatorilor : legislativ, economic, informaţional etc., determinate, la rândul lor, de o multitudine de factori: ideologici, politici, culturali, educaţionali etc., până la cei de natură externă (Uniunea Europeană, fenomenul globalizării etc.)

Identificarea şi cuantificarea acestora este un proces complex, dar are o importanţă decisivă pentru organizarea şi funcţionarea sistemului instituţional, deoarece unii îi dau forţa internă (generanţa socială), în timp ce alţii se constituie în inerţia socială sau rezistenţa socială, care încetinesc ritmul schimbărilor, respectiv frânează evoluţia acestuia , irosind sau consumând din energia sa propulsivă. Tocmai de aceea pledăm cu toată tăria pentru fundamentarea întregii activităţi de protecţie a consumatorilor pe cercetări ştiinţifice interdisciplinare, realizate de instituţii specifice.

De asemenea, în această viziune, se explică şi propunerea noastră de a trece Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în subordinea Parlamentului şi de înfiinţare a Consiliului Concurenţei şi Protecţiei Consumatorilor, care ar duce la diminuarea influenţei negative a unor factori (ideologici, politici, administrativi etc.) şi la creşterea gradului de conexiune cu celelalte subsisteme ale sistemului protecţiei consumatorilor şi, respectiv, ale sistemului social global.

C. Elementele se găsesc în interconexiune Cadrul instituţional se constituie în sistem numai atunci când instituţiile

încep să interacţioneze puternic şi multiplu între ele. Din păcate, nu aşa stau lucrurile în realitate. Colaborarea dintre instituţii se

realizează nesistematic, cu eficienţă condamnabil de scăzută. Deci, cadrul instituţional nu este un sistem şi nu funcţionează ca atare.

Evident că regulile de funcţionare a instituţiilor şi a sistemului instituţional trebuie stabilite prin legi şi hotărâri de guvern şi, inclusiv, procedurile de colaborare dintre ele. Din păcate, ele nu sunt nici clare şi nici elaborate prin prisma unei viziuni sistemice. Mai mult, nu a fost emisă o hotărâre de guvern care să adopte procedurile de colaborare, în conformitate cu prevederea de la art.2 pct.5 din H.G. nr.166/2001 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi nici nu se va emite, având în vedere faptul că Strategia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor 2001-2004 prevede la pct.5.1 că se vor iniţia şi încheia protocoale (nu proceduri) de colaborare cu

organele implicate în acţiuni de control în domeniul protecţiei consumatorilor, fără a se mai preciza că acestea vor fi adoptate prin hotărâre de guvern.

De asemenea, interacţiunile dintre elementele unui sistem trebuie să se realizeze în interiorul unei structuri ordonate şi unitare, ceea ce presupune o anumită ordine în aşezarea şi funcţionarea elementelor sale, pe verticală şi orizontală. Ordinea şi unitatea structurii trebuie făcută de cineva, de o instituţie. Sesizând lipsa acesteia, Uniunea Europeană, printr-o scrisoare de bună intenţie, trimisă în 1997, ne-a sugerat s-o înfiinţăm sub forma unui Comitet Interministerial. Regretabil este nu numai faptul că a fost înfiinţat abia în anul 2001 (HG nr.681/2001), ci şi că, prin prevederile reglementării respective, el are un rol pur decorativ.

În consecinţă, nu există ordine şi unitate, ci dezordine şi acţiuni dezarmonice, relaţii între instituţii care se înscriu pe traseul animozităţi-conflicte, cu consecinţe, uneori dramatice, pentru cei doi actori ai pieţei - agenţii economici şi consumatorii.

D. Structura trebuie să cuprindă bucle de reacţie şi puncte de decizie autonomă şi umană, bazate pe sisteme informatice. Procesele de autoconducere au un rol determinant pentru funcţionarea

sistemului instituţional. De viteza de reacţie şi de decizie depinde eficienţa acestuia. De aceea, fiecare instituţie trebuie să aibă un loc şi un rol clar definite.

Atât buclele de reacţie, cât şi punctele de decizie se stabilesc pe porţiuni de procese, pe segmente de sistem şi pe întregul sistem.

Pentru rezolvarea problemei propunem elaborarea unei proceduri-cadru, care să fie adoptată prin hotărâre de guvern, pe baza căreia să fie încheiate proceduri de colaborare sectoriale dintre A.N.P.C. şi organele administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniu. S-ar asigura, astfel, stabilirea unor obiective unitare şi reguli, clare şi precise, pentru toate organele administraţiei publice centrale şi locale vizate, precum şi posibilitatea modificării acestora, ori de câte ori este cazul.

Procedura-cadru ar trebui să se refere la următoarele domenii : 1. elaborarea strategiilor şi programelor naţionale şi locale ; 2. îmbunătăţirea legislaţiei, în domeniu, pentru integrare europeană ; 3. informarea reciprocă, inopinată şi periodică ; 4. colaborarea cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi

locale ; 5. realizarea de acţiuni comune de supraveghere şi control a pieţei,

inopinate şi tematice ; 6. activitatea proprie de informare, consiliere şi educare a consumatorilor

; 7. sprijinirea organizaţiilor neguvernamentale ; 8. pregătirea specialiştilor pentru o abordare interdisciplinară a

problematicii în domeniu ; 9. efectuarea de studii şi cercetări.

Semnalăm că, între buclele de reacţie, cea mai importantă este cea privitoare la produsele cu grad ridicat de risc pentru viaţa, sănătatea şi securitatea

consumatorilor. Pentru asta, ar trebui creat un sistem informatic românesc, de tipul celui pentru Europa centrală şi de est („TRAPEX”, cu sediul la Budapesta).

La rândul său, sistemul decizional cuprinde următoarele tipuri de decizii : a) decizia globală, pe care, în viziunea noastră, ar trebui s-o aibă

Comitetul Interministerial, în primul rând pentru latura operativă a activităţii instituţiilor şi, respectiv, Consiliul Concurenţei şi Protecţiei Consumatorilor, atât pentru latura strategică, cât şi pentru cea operativă ;

b) decizia radială, pe care s-o adopte Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ;

c) decizia specifică (strategică şi cazuistică), adoptată de organele administraţiei publice centrale şi locale ;

d) decizia de colaborare, în raport cu prevederile procedurilor de colaborare dintre organele administraţiei publice centrale şi locale şi/sau rezultată din colaborarea cu celelalte instituţii (consultative, de expertizare şi certificare etc.)

În raport cu natura conţinutului lor pot fi : decizii de intrare în sistem, decizii de constatare a abaterilor de la prevederile legislaţiei în vigoare, decizii de sancţionare a agenţilor economici sau a prestatorilor de servicii care au încălcat legea etc.

Este clar că, dacă sistemul decizional ar fi construit într-o asemenea viziune, precizia şi viteza de luare a deciziilor ar asigura o eficienţă sporită a sistemului protecţiei consumatorilor.

E. Sistemul instituţional are intrări şi ieşiri Intrările se referă la concepţii, informaţii, resurse materiale, financiare şi

umane şi la toţi ceilalţi factori economici şi neeconomici, interni şi externi, care influenţează sau determină sistemul protecţiei consumatorilor. Identificarea şi cuantificarea acestora trebuie făcută pentru că intrările determină dinamica obiectivului propus şi, mai ales, „mărimea” obiectivului stare (ceea ce s-a realizat într-o anume etapă sau la un moment dat).

Cea mai importantă ieşire din sistem este obiectivul acestuia.

F. Obiectivele sistemului Obiectivul propus - protecţia consumatorilor - trebuie văzut ca obiectiv de

referinţă, în timp ce obiectivul stare (de ieşire) caracterizează efectiv sistemul. Elaborarea politicilor, strategiilor şi programelor naţionale presupune cuantificarea, mai ales a acestuia din urmă.

De aceea, trebuie luate în considerare şi alte „mărimi” : inerţia socială, rezistenţa socială, forţa internă socială (generanţa socială), bucla de reacţie socială (investiţia socială), bucla de reacţie externă (dezideratele procesului de integrare europeană etc.).

Astfel, definirea obiectivelor şi realizarea lor trebuie să ţină cont de: 1) Inerţia socială, dovedită de inerţia la schimbare a omului, a grupurilor de

oameni şi a societăţii în ansamblul ei. Spre exemplu, mentalitatea de asistat, cultivată timp de peste 50 de ani în regimul comunist în care statul făcea protecţia,

se manifestă ca inerţie socială, fiind o piedică în activitatea de informare, consiliere şi educare a consumatorilor şi inclusiv pentru reformarea statului şi a rolului său, în sens european. Drept urmare, strategiile şi programele ce vizează activităţile respective trebuie să ţină cont de aceasta şi să prevadă măsuri de contracarare corespunzătoare.

2) Rezistenţa socială, care este o realitate socială. Spre deosebire de inerţia socială, care intervine la schimbarea ritmului de mişcare a obiectivului, aceasta se opune direct forţei interne a sistemului. Iată câţiva dintre factorii constituenţi ai rezistenţei sociale : ideologiile de stânga (ex. : cea de tip gorbaciovist din primii ani ai deceniului trecut) ; atitudinile refractare faţă de reformele radicale care înscriau România în procesul integrării europene ; opoziţia faţă de nou a unora dintre specialiştii Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, în primii ani de după înfiinţarea acestuia ; refuzul de colaborare al organelor administraţiei publice centrale şi locale ; atitudinea, potrivnică asociaţiilor de consumatori, a instituţiilor statului etc. Identificarea şi cuantificarea acestora este, de asemenea, foarte importantă pentru funcţionarea sistemului instituţional şi pentru creşterea eficienţei activităţii elementelor sale.

3) Forţa internă socială (generanţa sa), înţeleasă ca energia sa socială, combustibilul activităţii de realizare a obiectivelor. Munca de identificare şi cuantificare a factorilor care dau forţa internă socială este complexă, dar trebuie făcută pentru că ea oferă căile de tratare exactă a sistemului. Enumerăm câţiva dintre ei : citirea exactă a modelelor europene şi adaptarea corespunzătoare a lor la realitatea românească ; gradul de pregătire profesională a specialiştilor din instituţii pentru a asigura o abordare interdisciplinară a problematicii ; colaborarea dintre instituţii ; atragerea unui număr cât mai mare de consumatori în organismele neguvernamentale şi îmbunătăţirea activităţii acestora ; implicarea tot mai mare a organizaţiilor patronale, inclusiv pentru atragerea de resurse financiare extrabugetare ca investiţii ale acestora pentru promovarea, prin protecţia consumatorilor, a concurenţei loiale, ai căror beneficiari sun, în primul rând, agenţii economici etc.

4) Bucla de reacţie socială (investiţia socială). Evaluarea exactă a factorilor economici şi neeconomici care dau forţa internă

socială sau care se constituie în inerţia socială şi rezistenţa socială, determină reacţia socială, înţeleasă ca investiţie socială în sistem (intrările în sistem).

De 13 ani ne plângem de puţinătatea resurselor sociale şi, mai ales, a celor care să fie dirijate către instituţii. Dacă, indiscutabil, ele sunt reduse, trebuie să recunoaştem că şi folosirea lor este, în multe cazuri, ineficientă şi chiar risipitoare. Dăm câteva exemple :

a) desfiinţarea Oficiului Concurenţei, care are 250 de posturi la nivel central şi 650 la nivel teritorial, instituţie care nici nu trebuia să existe, ar permite, prin reconversie, o creştere semnificativă a numărului de posturi, mai ales la nivel teritorial, pentru Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, cu efecte evident benefice privind eficienţa activităţii ei ;

b) televiziunea şi radiodifuziunea publică, în programele cărora ponderea emisiunilor cultural-educative trebuie să fie cât mai mare, ar putea

deveni „canalul” principal pentru realizarea protecţiei indirecte şi, în primul rând, pentru activitatea de informare, consiliere şi educare a consumatorilor (nu prin emisiuni de 5-7 minute săptămânal, cum prevede Strategia Naţională a Protecţiei Consumatorilor 2001-2004).

5) Bucla de reacţie externă Este cunoscut faptul că, la începutul anilor ’90, procesul de integrare

europeană s-a realizat, în România, foarte lent, cu multe piedici în comparaţie cu cele mai multe state din Europa centrală şi de est. Cauzele ţin de România, evident !

Aceasta a făcut ca Uniunea Europeană să înceapă să facă presiuni pentru declanşarea de reforme sectoriale. La început, ele erau îmbrăcate în haine diplomatice de înaltă ţinută stilistică, dar treptat au devenit făţişe, ajungându-se, astăzi, la ameninţări. Este clar că lentoarea cu care ne mişcăm, ezitările de a adopta măsuri radicale, tergiversările şi greşelile comise au enervat-o.

Ce trebuie făcut ? Să învăţăm bine lecţiile, să anticipăm ce i-ar deranja pe membri Uniunii, fiecare în parte sau pe grupuri de interese, să negociem, acolo unde este cazul, pentru a ne apăra interesele şi, să trecem la treabă.

Analiza sistemică a cadrului instituţional pentru protecţia consumatorilor, în viziune globală, trebuie însoţită de analiza structurală, adică o analiză a fiecărei instituţii componente şi a relaţiilor de interacţiune dintre ele.

Scopul acesteia este de a stabili atribuţiile pe care le au, pe baza prevederilor legilor pe care le aplică şi a hotărârilor de guvern privind organizarea şi funcţionarea lor, precum şi locul şi rolul în mecanismele de reacţie şi de decizie.

Evident, analiza începe cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (fostul Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor), instituţie pilon a cadrului instituţional.

2.2.3. Organe ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii privind protecţia consumatorilor.

2.2.3.1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, sub coordonarea directă a ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Autoritatea coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor şi evaluează efectele pe piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor destinate consumatorilor. Autoritatea are următoarele atribuţii principale: 1. elaborează strategii pe termen scurt, mediu şi lung, împreună cu alte organe ale

administraţiei publice centrale şi locale de specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele neguvernamentale de protecţie a consumatorilor;

2. elaborează programul naţional privind protecţia consumatorilor, împreună cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale de specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu reprezentanţi ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, asigurând corelarea acestuia cu legislaţia Uniunii Europene în domeniu;

3. elaborează sau avizează proiecte de acte normative în domeniul protecţiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea, etichetarea, conservarea, depozitarea, transportul, importul şi comercializarea produselor, precum şi cu privire la prestarea serviciilor, astfel încât acestea să nu pună în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori să afecteze drepturile şi interesele lor legitime;

4. elaborează sau avizează proiecte de acte normative în domeniul protecţiei consumatorilor cu privire la autorizarea specială privind fabricarea, ambalarea, etichetarea, conservarea, depozitarea, transportul, importul şi comercializarea anumitor produse;

5. elaborează, împreună cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice, proceduri privind obiectivele, condiţiile şi modul de colaborare în desfăşurarea activităţii de protecţie a consumatorilor şi le supune spre aprobare Guvernului;

6. participă la realizarea programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor colaborând cu organizaţii şi instituţii din ţară şi din străinătate, conform competenţelor ce îi revin, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;

7. efectuează analize şi încercări în laboratoarele acreditate conform legii sau în laboratoarele proprii ori agreate, efectuează sau finanţează studii şi teste comparative cu privire la calitatea produselor şi serviciilor destinate consumatorilor , pe care le aduce la cunoştinţa publicului;

8. desfăşoară activităţi de informare , consiliere şi educare a consumatorilor; editează publicaţii de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor;

9. sprijină asociaţiile pentru protecţia consumatorilor în vederea atingerii obiectivelor prevăzute de lege;

10. sprijină autorităţile administraţiei publice locale şi asociaţiile consumatorilor în acţiunea de înfiinţare de centre de consultaţii, informare şi educare a consumatorilor;

11. informează permanent consumatorii asupra produselor care prezintă riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor;

12. prezintă informări periodice Guvernului şi organelor administraţiei publice centrale interesate, referitoare la activitatea proprie privind respectarea drepturilor şi intereselor consumatorilor;

13. controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, referitoare la securitatea produselor şi serviciilor destinate populaţiei, precum şi la apărarea drepturilor legitime şi a intereselor economice ale acestora, prin efectuarea de controale pe piaţă, la producători, importatori, distribuitori, vînzători, prestatori de servicii şi în unităţile vamale, având acces la locurile în care se produc, se depozitează ori se comercializează produsele sau în care se prestează serviciile, precum şi la documentele referitoare la acestea;

14. dispune măsuri de limitare a consecinţelor producerii, importului sau comercializării unor produse şi servicii care nu respectă dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor, după cum urmează: oprirea temporară sau definitivă a comercializării, fabricării produsului sau prestării serviciului; retragerea de pe piaţă sau de la consumatori a produselor; distrugerea produselor oprite definitiv de la comercializare, dacă aceasta constituie singurul mijloc care face să înceteze pericolul; verifică îndeplinirea măsurilor stabilite;

15. coordonează schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente, naţionale şi internaţionale, privind produsele care reprezintă risc pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor;

16. verifică legalitatea mijloacelor de măsurare folosite pe piaţă, utilizarea corectă a acestora şi ia măsuri pentru interzicerea celor necorespunzătoare prin retragerea licenţelor de comercializare acordate agenţilor economici autorizaţi, precum şi prin sigilarea produselor necorespunzătoare;

17. solicită organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizaţei de funcţionare, a licenţei de fabricaţie ori a certificatului de clasificare, atunci când constată nerespectarea condiţiilor în care acestea au fost acordate;

18. constată contravenţii şi aplică sancţiuni, potrivit legii, în domeniul său de activitate şi sesizează organele de urmărire penală ori de câte ori constată încălcări ale legii penale;

19. sesizează factorii de decizie şi operatorii implicaţi în sistemul de certificare a calităţii produselor şi serviciilor, în baza constatărilor proprii şi a informaţiilor primite de la organismele neguvernamentale şi de la consumatori, cu privire la neconformităţile produselor şi serviciilor destinate consumului populaţiei în raport cu documentele de certificare şi propune îmbunătăţirea sau elaborarea de regelmentări în domeniu;

20. verifică dacă afirmaţiile prezentate prin publicitate, prospecte, cataloage sau altele asemenea, sunt în conformitate cu parametri ce caracterizează produsele sau serviciile respective;

21. primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept, potrivit competenţelor, sesizările asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, precum şi sesizările persoanelor fizice privind încălcarea drepturilor consumatorilor;

22. participă la pregătirea specialiştilor în domeniul protecţiei consumatorilor şi acordă consultanţă în domeniu, agenţilor economici;

23. stabileşte şi percepe tarife pentru efectuarea de încercări în laboratoarele proprii, pentru organizarea de cursuri şi acordarea de consultanţă agenţilor economici;

24. fundamentează şi propune în proiectul de buget resursele financiare necesare realizării politicilor în domeniul său de competenţă; utilizează aceste resurse şi evidenţiază periodic eficienţa folosirii lor;

25. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său de activitate. Structura organizatorică a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, prevăzută în anexa nr.1 a H.G. nr.166/2001, evidenţiază că atribuţiile ce-I revin se realizează de către trei compartimente: 1. Direcţia de control şi supraveghere a pieţei; 2. Direcţia strategii, parteneriat, armonizări legislative europene şi relaţii cu

mass-media; 3. Direcţia economică şi resurse umane Numărul maxim de posturi este de 65, exclusiv demnitarul şi posturile aferente

cabinetului acestuia (H:G: nr.1416/2002). În subordinea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor funcţionează, ca unităţi cu personalitate juridică, oficii judeţene pentru protecţia consumatorilor, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti şi Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor “Larex” Bucureşti (numărul maxim de posturi pentru acestea este de 685).

În structura Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti funcţionează Laboratorul pentru analiza calităţii vinurilor şi băuturilor alcoolice. Oficiile pentru protecţia consumatorilor judeţene pot avea filiale în municipii şi în oraşe, în cadrul numărului maxim de posturi.

Pentru realizarea atribuţiilor ce le revin oficiile pentru protecţia consumatorilor judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, pot deţine în dotare câte două autoturisme, cu un consum normal lunar de carburant de 360 litri/autoturism.

Analiza Hotărârii de Guvern relevă deficienţe majore în raport cu viziunea sistemică asupra legislaţiei şi instituţiilor pentru protecţia consumatorilor din România, cât şi de natură procedural juridică. Astfel:

A. Noutatea primă a H.G.nr.166/2001 este înfiinţarea Autorităţii Naţionale

pentru Protecţia Consumatorilor, prin reorganizarea Oficiului pentru protecţia consumatorilor, care s-a desfiinţat.

În condiţiile în care prevederile privind subordonarea, atribuţiile, organizarea şi funcţionarea noii instituţii nu aduc vreo schimbare fundamentală, înţelegem că s-a dorit doar schimbarea denumirii acesteia.

Nu ne surprinde, deoarece încă de la înfiinţarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor (august 1992), denumirea a născut dezbateri aprinse, tonul opozanţilor fiind dominant. Argumentele acestora vizau impactul scăzut pe care-l induce asupra agenţilor economici, a consumatorilor şi a reprezentanţilor celorlalte organe ale administraţiei publice cu atribuţii de control.

Atunci, ca şi acum, noi credem că denumirea de oficiu este mai potrivită, deoarece:

a) autoritatea instituţiei este dată de autoritatea legii şi de puterea pe care ea o induce;

b) impactul asupra celorlalti este determinat de modul în care îşi desfăşoară activitatea şi de eficienţa acesteia:

c) corespunde viziunii sistemice asupra protecţiei consumatorilor de tip european în care rolul principal revine autoprotecţiei individuale şi asociative, în raport cu care statul nu poate avea autoritate, relaţia lui cu asociaţiile de consumatori fiind de parteneriat. Cu alte cuvinte, autoritatea ei nu se extinde asupra sistemului protecţiei consumatorilor, în întregul lui.

Numai că, Guvernul îşi doreşte, dimpotrivă, să aibă AUTORITATE asupra a tot ce mişcă şi nu mişcă-n ţara asta. Drept urmare, în conformitate cu Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II – a, 1998) schimbă, prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.2/4 ianuarie 2001, cuvântul “Oficiu” (“Denumire dată unor servicii ale unor întreprinderi sau instituţii; serviciu adminstrativ; local, birou al acestui serviciu”) cu cel de “AUTORITATE” (“Organ al puterii de stat, competent să ia măsuri şi să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu”).

Nu putem să nu evidenţiem, însă, un aspect cu o importanţă majoră pentru evoluţia instituţiei şi a protecţiei consumatorilor din România şi anume, promovarea imaginii ei. Fiind o noutate absolută pentru viaţa social-economică din România, încă de la înfiinţare, s-a depus un efort deosebit pentru identificarea ei de către consumatori şi agenţii economici. Schimbarea denumirii după 9 ani a determinat, pe de o parte, zădărnicirea acestui efort şi, pe de altă parte, dezorientarea actorilor pieţei, având în vedere faptul că, la nivel central instituţia se numeşte Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, în timp ce la nivel teritorial, în judeţe, s-a menţinut denumirea de oficiu. B. Definirea obiectului de activitate al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

Consumatorilor (art.nr.1, alin nr.4) este greşită, din considerentele: a) instituţia de specialitate nu trebuie să coordoneze şi să realizeze

politica Guvernului în domeniu, pentru că, protecţia consumatorilor nu este apanajul unui partid la guvernare. Am arătat influenţele nefaste ale unor ideologii şi a atâtor altor factori, până la mentalităţile persoanelor puse să gestioneze instituţia;

b) este limitativă pentru că stabileşte ca obiectiv numai prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii şi securităţii

consumatorilor, respectiv, intereselor lor economice. Şi atunci, cine apără celelalte drepturi fundamentale: dreptul la informare, dreptul la educaţie, dreptul la asociere etc. Rezultă că, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor le ignoră;

c) nu poţi spune “strategia şi politica Guvernului”, ci doar “politică” sau “politica şi strategia” pentru că strategia este doar o modalitate programatică de realizare a politicii, ea stabilind obiectivele de atins.

S-ar putea invoca faptul că, Ordonanţa nr.21/1992, cap.V, art.28 obligă la definirea obiectului de activitate în acest fel. Numai că, ea afirmă, că Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor realizează politica Guvernului (corect din punct de vedere formal), nu şi strategia sa.

C. Atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, prevăzute la

art.2, arată lipsa unei viziuni sistemice asupra protecţiei consumatorilor precum şi, incompetenţă profesională şi juridică. Pentru claritatea expunerii prezentăm, mai întâi, punctul nostru de vedere

privind mecanismul de stabilire a atribuţiilor instituţiei. Astfel, considerăm că el se fundamentează pe următoarele premise: a) viziunea sistemică asupra protecţiei consumatorilor potrivit căreia

aceasta se realizează, prioritar, prin autoprotecţie individuală şi asociativă şi, respectiv, prin protecţia directă şi indirectă;

b) definirea locului şi rolului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, în cadrul sistemului instituţional pentru protecţia consumatorilor, ca instituţie centrală. de specialitate, care trebuie să creeze cadrul legislativ şi instituţional pentru realizarea acesteia;

c) protecţia consumatorilor din România trebuie să evolueze în direcţia integrării în Uniunea Europeană.

Procedând în acest fel, atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sunt următoarele (nu ne interesează, acum, forma de redactare):

1) programarea activităţii (elaborarea strategiilor şi programelor naţionale);

2) elaborarea de reglementări şi îmbunătăţirea celor existente; 3) întărirea sistemului instituţional; 4) creşterea capacităţii de autoprotecţie individuală (prin activitatea de

informare, consiliere şi educare a consumatorilor) şi a celei asociative (prin sprijinirea asociaţiilor de consumatori);

5) colaborarea pe plan internaţional cu instituţii similare; 6) elaborarea de sinteze şi rapoarte de activitate. Realizarea atribuţiilor de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Consumatorilor, se face prin strategia naţională, care stabileşte obiective specifice fiecăreia în parte şi, prin programul naţional, care prevede activităţi, acţiuni şi măsuri de atingere a obiectivelor.

Analiza atribuţiilor, prevăzute la art.2, în raport cu această viziune, relevă următoarele deficienţe:

a) lipsa de precizie – la alin.1 se spune că sunt atribuţii principale, lăsând să se înţeleagă că sunt şi altele secundare, fără să se spună care anume. Mai mult, alin.2 prevede că Autoritatea îndeplineşte orice altă atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său de activitatea (!). Nu poate fi aşa pentru că, singura reglementare care-i spune ce să facă este, fie legea, atunci când ea prevede şi atribuţiile instituţiei abilitate să o aplice , fie hotărârea de guvern privind organizarea şi funcţionarea acesteia (cum este în cazul de faţă):

b) lipsa de claritate – sunt prezentate 24 de atribuţii, care se grupează, în raport cu cele precizate de noi, mai sus, după cum urmează: programarea activităţii–2; elaborarea de reglementări–3; întărirea capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă–4; îmbunătăţirea sistemului de supraveghere şi control al pieţei–13; colaborare pe plan internaţional–1; elaborare de sinteze şi rapoarte de activitate –1.

Evantaiul atribuţiilor este atât de larg, pentru că acestea sunt confundate cu obiective, activităţi, acţiuni şi măsuri specifice strategiilor şi programelor naţionale. Nepricepere juridică şi de management a activităţii!

Lipsa de claritate este adâncită şi de înscrierea lor într-o ordine care încalcă conexiunile logicii interne.

Spre exemplu, la pct.12 se prevede că Autoritatea prezintă informări periodice Guvernului şi organelor administraţiei publice centrale interesate (de ce nu şi celor locale?).

Se poate înţelege că, informările se referă la primele 11 atribuţii, antecedente pct.12. Or, este limpede că ele cuprind întreaga activitate şi, deci, trebuia înscrisă ultima (a 24-a).

În concluzie, H.G.nr. 166/2001 încalcă un principiu fundamental al elaborării de reglementări, acela de a fi precise şi clare, inducând de aici lipsa de clarviziune în activitatea instituţiei. Având în vedere faptul că, proiectul acesteia a fost elaborat chiar de A.N.P.C., deducem că specialiştii săi nu au o viziune sistemică asupra domeniului cu consecinţe nefaste asupra întregii activităţii şi, ceea ce este şi mai grav, asupra cadrului instituţional în ansamblul lui şi a eficienţei funcţionării lui. Analiza de conţinut a fiecărei atribuţii evidenţiază deficienţe majore.

Pentru a facilita înţelegerea acesteia, păstrăm, pentru observaţiile noastre, numerotaţia atribuţiilor din textul hotărârii de guvern, după cum urmează:

1) Când se spune că Autoritatea participă la elaborarea de strategii în domeniu, împreună cu alte organe ale adminstraţiei publice centrale şi locale de specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele neguvernamentale, se comit următoarele greşeli: a) se încalcă prevederea art.1, alin.4 care spune că Autoritatea

coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române a participa înseamnă “a lua parte la activitate”, pe când a coordona

înseamnă “ a pune de acord părţile unui tot, a îndruma în sens unitar o serie de activităţi desfăşurate în vederea aceluiaşi scop”. Deci, sunt acţiuni complet diferite. Cea mai potrivită este de a coordona.

Dincolo de diferenţa dintre”participă” şi “coordonează” se pune întrebarea privind modul cum o face. Iar “modul” de a o face, evident că trebuie stabilit printr-o reglementare care să prevadă regulile de joc, obligaţiile şi drepturile părţilor. Dar nu există o asemenea reglementare.

H.G.nr.681/2001 privind componenţa nominală şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, nu conţine nici o prevedere cu referire la elaborarea strategiei în domeniu. Aşa trebuia! De altfel, scopul înfiinţării acestuia a fost tocmai de a asigura colaborarea dintre instituţiile sistemului. O altă deturnare de la scop a unei instutuţii, o altă păcăleală aruncată Uniunii Europene.

În privinţa Consiliului Consultativ la nivel naţional, înfiinţat prin H.G.nr.251/1994, nu putem spune decât că, el doar face propuneri privitoare la strategia naţională.

În concluzie, strategia, nu este elaborată împreună cu celelalte instituţii. În realitate, se constată că între ele sunt relaţii de competiţie, ajungându-se la animozităţi şi conflicte. Fiecare îşi apără “ograda” de celelalte. Dovadă, ANPC a elaborat H.G.681/2001 privind Comitetul Interministerial şi nu a înscris în el o prevedere privind colaborarea cu celelalte. Deci, nu doreşte acest lucru. De aceea, nu există nici procedurile de colaborare, cum am arătat mai înainte. Lupta dintre ele, pentru putere şi influenţă pe piaţă, este certă.

Se mai pune o singură întrebare: de ce s-a formulat în acest fel atribuţia? Pentru că”sună” bine, mai ales pentru cei din Uniunea Europeană. În general, demnitarii români sunt adevăraţi “artişti” în a ascunde tendinţele către autocraţie sectorială în formule democratice.

Consencinţa este că la noi cadrul instituţional nu funcţionează ca sistem, eficienţa fiind, practic, nulă.

b) nu există organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, ci doar unul – Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi, respectiv, alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniu, stabilite prin legi sau hotărâri de guvern.

Această eroare o întâlnim şi la art.29, cap.V din Ordonanţa nr 21/1992 . Încă un motiv de a o modifica.

c) într-o asemenea perspectivă, de elaborare a strategiei prin colaborare, de ce nu au fost luate în considerare şi celelalte

componente ale cadrului instituţional? Pentru că, spunem noi, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor nu doreşte aşa ceva şi, mai ales, nu consideră drept partenere organizaţiile neguvernamentale.

2) În privinţa elaborării programului naţional în domeniu, situaţia este identică cu cea prezentată mai sus.

Subliniem, aici, o altă eroare şi anume, afirmaţia potrivit căreia elaborarea acestuia trebuie să asigure corelaţia lui cu legislaţia Uniunii Europene.

Aici, se confundă, de data aceasta, programul naţional cu strategia naţională. Nu programul trebuie să asigure corelaţia cu legislaţia Uniunii Europene, ci strategia naţională, acesta fiind unul din obiectvele fundamentale ale ei. Programul naţional, cuprinde activităţile, acţiunile şi măsurile de realizare a obiectivelor strategice. Trebuie s-o spunem direct, este vorba de INCOMPETENŢĂ, de SLABĂ PREGĂTIRE PROFESIONALĂ şi JURIDICĂ. Se va vedea managementul defectuos, când vom prezenta analiza Strategiei Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor 2001-2004, adoptată prin H.G.nr.571/2001.

3) Autoritatea are în vedere elaborarea de proiecte de acte normative, care se referă numai la produse şi servicii. Pentru ea nu există obiective ca: întărirea capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă; îmbunătăţirea sistemului instituţional etc. Este încă o dovadă a lipsei viziunii sistemice asupra protecţiei consumatorilor, de tip european, a marginalizării organismelor neguvernamentale şi consultative ale cadrului instituţional.

4) Când se referă la proiecte de acte normative privind produsele cu regim special (ar fi trebuit să se aibă în vedere şi serviciile din această categorie), nu s-a prevăzut obligaţia, pentru A.N.P.C., de a elabora lista acestora şi de a o propune Guvernului spre adoptare, prin hotărâre de guvern, precum şi de a o modifica ori de câte ori este nevoie. Neprocedându-se astfel se încalcă prevederile Ordonanţei nr.21/1992, după cum urmează: a) art.6, alin.1, care obligă Guvernul să adopte norme şi

reglementări specifice sau de a le îmbunătăţi pe cele existente, când situaţia o impune, privind produsele şi serviciile care pot afecta viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor;

b) art.6, alin.2, care precizează că normele şi reglementările se referă la grupe de produse şi servicii care, anual, sunt nominalizate şi actualizate de Guvern, dacă acest lucru se impune. De data aceasta, avem o dovadă că cei din A.N.P.C., care au elaborat proiectul H.G.nr.166/2001, nu cunosc legea pe care au obligaţia să o aplice, Semnalăm faptul că, adoptarea listei respective prin hotărâre de guvern, nu este un moft administrativ, ci are o importanţă deosebită pentru toţi cei implicaţi (instituţii pentru protecţia consumatorilor, agenţi economici, consumatori

etc.) pentru că reprezintă, alături de alţi factori, premisa acţiunilor preventive.

5) Elaborarea şi adoptarea prin hotărâre de guvern a procedurilor privind colaborarea cu celelalte organe ale administraţiei publice (ar fi trebuit să se specifice – centrale şi locale) cu atribuţii în domeniu este de salutat, având în vedere faptul că H.G.757/1992, care se referă la ele, este caducă, chiar dacă este în vigoare, deoarece între timp unele dintre cele existente atunci s-au desfiinţat, altele au suferit modificări fundamentale de organizare şi funcţionare şi, în sfârşit, s-au înfiinţat organe noi cu atribuţii specifice (ex.Garda de Mediu, Direcţia fitosanitară).

Acum, la mijlocul anului 2003, constatăm că, această atribuţie nu a fost respectată. Dacă este vorba de o întârziere, semnalăm gravitatea ei prin consecinţele pe care le are asupra eficienţei activităţii de apărare a drepturilor consumatorilor, privită sectorial.

Nu putem să nu remarcăm importanţa lor pentru stabilirea buclelor de reacţie şi a punctelor de decizie din structura sistemului instituţional, de care depinde funcţionarea lui, aşa cum am arătat în analiza globală a acestuia.

Nu credem, însă că este doar o întârziere, ci mai degrabă că ele nu vor fi elaborate. Dovadă că, Strategia A.N.P.C. 2001-2004 aprobată prin H.G. nr.574/2001 prevede la pct.5.1 că se vor iniţia şi încheia protocoale de colaborare cu toate organele implicate în acţiuni de control în domeniul protecţiei consumatorilor.

Aici, trebuie remarcate deosebirile fundamentale faţă de atribuţia prevăzută de H.G. nr.166/2001: a) sunt numite protocoale şi nu proceduri, cu alte cuvinte sunt

văzute ca nişte înţelegeri, convenţii şi, nu ca reguli clare şi exacte, obligatorii pentru părţi;

b) nu se face nici o referire la obligaţia A.N.P.C. de a le supune spre aprobare Guvernului, deci H.G.nr.574, adoptată în iunie 2001, încalcă H.G.nr.166, adoptată în ianuarie 2001.

Remarcăm încă un aspect, care arată viziunea greşită a ANPC asupra sistemului instituţional din domeniu şi anume, faptul că se referă numai la protocoale de colaborare cu organele implicate în acţiuni de control. De ce numai cu acestea? De ce, spre exemplu, nu şi o procedură de colaborare cu Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară cu privire la cazuistica accidentelor casnice (pentru a fundamenta acţiuni şi măsuri de prevenire a acestora) sau cu Institutele de Sănătate Publică care, printre altele, asigură fundamentarea ştiinţifică a politicii sanitare şi a strategiilor din domeniul prevenirii îmbolnăvirilor, promovării şi apărării sănătăţii populaţiei?

Se demască singuri. Pentru că, pentru cei din A.N.P.C., protecţia consumatorilor înseamnă acţiuni de control pe piaţă, A.N.P.C.-ul fiind aproape deturnat de la scop. (13 din atribuţii,

mai mult de jumătate, sunt legate de activitatea de supraveghere şi control a pieţei). Restul atribuţiilor, legate de informare, consiliere şi educare a consumatorilor, sprijinirea asociaţiilor de consumatori etc. sunt formale. De asemenea, componentele cadrului instituţional, care nu au activităţi de control, sunt marginalizate sau ignorate.

6) Când se referă la participarea A.N.P.C. la realizarea programelor interne şi internaţionale, în colaborare cu organizaţii din ţară şi străinătate, nu putem decât să întrebăm: care programe interne?; care organizaţii şi instituţii din ţară?; care internaţionale?

ASTA, AŞA, CA SĂ FIE! Sună frumos! Dovadă că, dacă ne uităm din nou la Strategia A.N.P.C. 2001-

2004, vom vedea că în afara participării la sistemul TRAPEX, schimbul rapid de informaţii privind produsele cu risc grav şi imediat asupra vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor sau a intereselor economice ale acestora (cu sediul central la Budapesta), aceasta nu se referă decât la documentare, schimb de informaţii şi de experienţă pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului propriu (nicidecum pentru perfecţionarea sistemului global al protecţiei consumatorilor).

Din nou, FĂRĂ COMENTARII! 7) A.N.P.C face analize şi încercări în laboratoarele acreditate conform

legii. Care lege? Atunci, cum rămâne cu prevederea art.6 din H.G. nr.625/1999 privind reorganizarea şi funcţionarea Centrului Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor “Larex”: “A.N.P.C. va urmări ca , prin politica sa în domeniul calităţii, C.N.Î.EX.P. Larex să realizeze, atât acreditarea laboratoarelor de încercări cât şi acreditarea organismelor de certificare produse?

Deci, C.N.Î.EX.P. Larex are politica sa în domeniul calităţii! Pe ce temei normativ se fundamentează? Aceasta nu este decât expresia, subiectivităţii celor care lucrează la C.N.Î.EX.P Larex şi la A.N.P.C., pentru că Legea nr.245/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.38/1998 privind acreditarea şi infrastructura pentru evaluarea conformităţii prevede clar că acreditarea organismelor de certificare a produselor este atribuţia Organismului Naţional de Acreditare, iar acesta este Asociaţia de Acreditare din România-RENAR.

În concluzie, putem spune că, NU EXISTĂ O ASEMENEA LEGE, iar C.N.I.EX.Î. “Larex” nu are o asemenea abilitare!

Şi, oricum o lege ar putea să-i dea abilitarea respectivă, cu condiţia de a abroga H.G.nr.625/1999, care îl declară neutru, când în realitate, tot ea, prevede că este subordonată A.N.P.C., DIRECTORUL GENERAL AL ACESTUIA FIIND NUMIT în FUNCŢIE de preşedintele A.N.P.C. Ciudată viziune asupra neutralităţii are A.N.P.C. şi Guvernul.

Concluzii:

a) Fiecare face, cam ce vrea! b) A.N.P.C. face TOTUL, după CUM VREA!

Încă o dovadă este faptul că, ea colaborează cu laboratoare agreate (!). Nu încercăm să aflăm deosebirea dintre “acreditate” şi “agreate”. Asta-i invenţia A.N.P.C. În “traducere”, “agreate” înseamnă cele care-i convin, adică cele care fac ce vrea şi cum vrea ea.

Ce să mai vorbim despre neutralitate, despre eficienţa sistemului de expertizare şi certificare etc.

O altă activitate, care este înscrisă la această atribuţie, se referă la efectuarea de studii şi teste comparative.

Ne bucură faptul că ANPC trebuie să le facă, pentru că ele sunt sursa cea mai precisă pentru informarea şi consilierea consumatorilor, privind calitatea produselor oferite pe piaţă. Susţinem, chiar, ca bugetul ANPC, sărac cum este, să prevadă un capitol destinat studiilor şi testelor comparative, cât mai mare posibil.

Regretabil este că lucrurile nu stau aşa. H.G. nr.625/1999, art.1, prevede că el este finanţat integral din venituri extrabugetare. În atare condiţii, înseamnă că ANPC nu face studii şi teste comparative. Dacă le-ar face, ar însemna că o parte din bugetul ANPC este sursă de finanţare a C.N.Î.EX.P. Larex. Şi, drept urmare, art.1, citat mai sus, ar prevede că Larex este finanţat parţial de la buget pentru efectuarea de studii şi teste comparative. Să presupunem, totuşi, că ANPC cheltuieşte o parte din buget pentru această activitate. Asta înseamnă că, în contextul celor spuse mai înainte, ea încalcă legea bugetului.

8) Faptul că, ANPC desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor, chiar dacă Ordonanţa nr.21/1992, modificată şi completată, inclusiv de ANPC – ul actual, nu prevede o asemenea obligaţie pentru ea, este de apreciat.

Altfel spus, încalcă legea, acţionând în spiritul ei, dar e bine (putea să fie în legalitate dacă ar fi modificat-o în acest sens).

Numai că, de aici reiese că ANPC nu-şi cunoaşte locul şi rolul său în cadrul sistemului instituţional.

Înainte de toate, ea ar trebui să creeze cadrul legal şi instituţional pentru desfăşurarea acestei activităţi. Spre exemplu: să propună modificarea legii învăţământului pentru ca ea să prevadă introducerea educaţiei consumatorilor în şcoală; să sprijine înfiinţarea de către asociaţiile de consumatori a unui institut naţional, neguvernamental, specializat în activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor etc.

De altfel, Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, republicată, cu modificări şi completări ulterioare, prevede la art.58, obligaţia Guvernului, deci a A.N.P.C., să elaboreze o normă metodologică privind informarea şi educarea consumatorilor. Atenţie! Această

prevedere este în vigoare din august 1992 şi nici până azi norma metodologică respectivă nu a fost elaborată şi adoptată prin hotărâre de Guvern.

În al doilea rând, ar trebui să ştie că activitatea proprie, în această direcţie, are caracteristici specifice, legate de: a) conţinutul informaţiilor – acestea trebuie să se refere la probleme

specifice, privitoare la: produsele şi serviciile cu risc grav şi imediat pentru viaţă, sănătate şi securitatea consumatorilor sau pentru interesele lor economice; legislaţia şi instituţiile de protecţie a consumatorilor; modalităţile de apărare a drepturilor consumatorilor etc.;

b) destinatar – să vizeze, în primul rând , categoriile de consumatori dezavanjaţi, agenţii economici etc.;

c) modalităţi – informare şi consiliere prin mass-media, întâlniri – dezbateri etc.

Problematica este complexă. De aceea, noi susţinem că rezolvarea ei, presupune elaborarea unei strategii naţionale privind informarea, consilierea şi educarea consumatorilor, a metodologiei, amintite mai sus, a unui program naţional care să cuprindă activităţi, acţiuni şi măsuri specifice, precum şi a unei proceduri de colaborare între instituţiile componente ale sistemului instituţional pentru protecţia consumatorilor, astfel încât, fiecare dintre acestea să ştie precis ce are de făcut, direct sau prin colaborare cu celelalte.

Se pune întrebarea dacă ANPC, actuală, are capacitatea managerială şi operaţională ca să realizeze cele arătate mai sus. Noi spunem că n-o are, deoarece nu are această viziune sistemică asupra problemei.

Nu resursele materiale şi financiare îi lipsesc, în primul rând. Acestea vin din diferite direcţii, interne şi externe, dacă se elaborează proiecte viabile. ANPC are nevoie, înainte de toate de specialişti cu pregătire specifică. Nu-i are, nu şi-a propus să-i aibă şi, foarte grav, nu-i caută.

În conformitate cu hătărârea de guvern, ANPC, trebuie să editeze publicaţii de specialitate. Nu înţelegem la ce se referă, la ceva care se tipăreşte sau la o tipăritură cu apariţie periodică?

Strategia ANPC 2001-2004 prevede, pe de o parte, editarea unei cărţi destinate agenţilor economici (Bravo!) şi, pe de altă parte, editarea unui “supliment de informare“ a cărui ”difuzare” se va face cu un ziar de circulaţie naţională. Credem că s-a dorit să se spună, supliment al unui ziar, destinat informării consumatorilor şi, de asemenea, redactat în colaborare cu un ziar, nu doar difuzat de acesta.

Se nasc, însă, o serie de întrebări: ce ziar?; pe ce criterii îl alege?; ce vor spune reprezentanţii celorlalte ziare privitor la tratamentul diferenţiat de dirijare a informaţiilor deţinute de ANPC? etc. În strategia ANPC se spune despre construirea unei relaţii speciale cu mass-media, nu cu un anumit ziar.

Toate astea, dovedesc că ANPC nu înţelege că asta nu-i treaba ei, ci a asociaţiilor de consumatori (spre exemplu, ele pot stabili relaţii cu un ziar, organul statului, însă, nu).

Concluzia este că, ANPC este departe de a înţelege ce rol are în acestă

direcţie. Drept urmare, face ceea ce face sub presiunea Uniunii Europene,

neînţelegând că aceasta cere să se acorde importanţa cuvenită activităţii de informare, consiliere şi educare a consumatorilor ca, mijloc de întărire a capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă şi, ca ea să fie făcută de către toate componentele sistemului instituţional, în modalităţi specifice fiecăreia, şi, în primul rând, de către organismele neguvernamentale, cu sprijinul, inclusiv financiar, al statului.

9) ANPC sprijină asociaţiile de consumatori în vederea atingerii obiectivelor prevăzute de lege.

Lipsa de profesionalism atinge culmi revoltătoare. Legea nu stabileşte obiective, ci: obligaţii şi sancţiuni pentru agenţii

economici; obligaţii pentru organele administraţiei publice; drepturi pentru consumatori şi asociaţiile de consumatori.

Formă fără fond! Este clar că, ANPC nu înţelege locul şi rolul asociaţiilor de

consumatori, natura şi conţinutul relaţiilor ei cu acestea. Tratarea superficială şi marginalizantă a organizaţiilor

neguvernamentale, spune totul despre lipsa viziunii sistemice asupra protecţiei consumatorilor, în sens european.

Când îşi propune să sprijine asociaţiile, ANPC trebuie să ştie ce obiective strategice urmăreşte, spre exemplu: continuarea procesului de structurare a consumatorilor pe orizontală şi pe verticală; formarea continuă a membrilor cei mai activi ai acestora, de către o instituţie, tot neguvernamentală, cu o asemenea activitate; elaborarea de metodologii specifice activităţii lor etc.

9) Este şi aici nevoie de o strategie şi un program naţional cu privire la sprijinirea asociaţiilor de consumatori precum şi de o procedură de colaborare cu acestea, respectiv, de prevederi referitoare la această problemă, cuprinse în procedurile de colaborare cu celelalte componente ale sistemului instituţional;

10) Informarea cu privire la produsele cu risc pentru viaţă, sănătatea şi securitatea consumatorilor face parte din activitatea prezentată la punctul (8):

11) Tratarea separată a problemei se datorează lipsei viziunii sistemice asupra protecţiei consumatorilor, a strategiei şi programului sectorial referitoare la activitatea de informare, consiliere şi educare a consumatorilor;

12) Informarea periodică a Guvernului şi a organelor administraţiei publice centrale, am spus-o şi mai înainte, trebuia să fie ultima dintre atribuţii. Ar fi trebuit să se prevadă obligaţia ANPC, prin oficiile judeţene şi al municipiului Bucureşti, de a informa şi organele administraţiei publice locale, precum şi, organele descentralizate cu atribuţii în domeniu. Apare, din nou, marginalizarea problematicii la nivel de comunităţi;

13) ANPC nu-şi propune să controleze agenţii economici care desfăşoară activităţi privind ambalarea, etichetarea, transportul şi exportul de produse (doar intrăm în Uniunea Europeană şi trebuie să respectăm regulile pieţei acesteia).

O altă eroare se comite când se vorbeşte despre “securitatea produselor şi serviciilor destinate populaţiei”. Să fie clar, ANPC trebuie să apere drepturile persoanelor şi a grupurilor de persoane numai în calitatea lor de consumatori, în înţelesul dat termenului de la art.2, din Ordonanţa nr.58/2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor; aprobată prin Legea nr.37/2002.

Deci, termenul “populaţie” trebuie eliminat, el însemnând cu totul altceva decât prevede, expres, legea.

Semnalăm un pas înapoi faţă de H.G. nr.223/1995 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, care prevedea la art.2, pct.5 că va controla “calitatea produselor şi serviciilor prestate, inclusiv a celor publice”.

Actuala prevedere elimină referirea la cele publice. Să fie cu intenţia de a evita controlul acestora sau s-a considerat că precizarea nu e necesară atâta timp cât Ordonanţa nr.58/2000 defineşte serviciul ca: “activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor”?

14) Măsurile de contracarare a consecinţelor abaterilor de la prevederile legislaţiei în vigoare sunt prevăzute de Ordonanţa nr.58/2000 aprobată prin Legea nr.37/2002. Deci, nu trebuia să fie înscrise în H.G.nr.166/2001 şi, mai ales, incomplet, aşa cum s-a făcut.

De asemenea, nu ANPC, retrage de pe piaţă sau de la consumatori produsele cu defecte, ci agenţii economici, obligaţi de ea să facă aceasta, pe cheltuiala lor. În acest sens, Ordonanţa nr.58/2000, prevede obligaţii clare pentru:

a) producători – “să oprească livrările şi să retragă de la beneficiari produsele la care organele abilitate de lege (deci, nu numai ANPC) au constatat că sunt periculoase sau nu îndeplinesc caracteristicile calitative prescrise sau declarate”;

b) distribuitori – “să retragă de la comercializare şi de la consumatori produsele la care organele abilitate de lege au constatat că nu îndeplinesc caracteristicile calitative prescrise sau declarate”.

Mai mult, se prevede în hotărârea de guvern că ANPC ia măsura “distrugerii produselor oprite definitiv de la comercializare, dacă aceasta reprezintă singurul mijloc care face să înceteze pericolele”. Ca să distrugă, ANPC, trebuie să aibă dreptul de a confisca (încă un motiv de a o modifica). Singurul organ care are acest drept, astăzi, este Garda Financiară (Lege nr.30/1991, art.17, lit.e). Semnalăm că nici ea nu are dreptul prin lege, de a le distruge. Tocmai de aceea. H.G.nr.757/1992, care a aprobat procedura de colaborare cu Garda Financiară, prevede la anexa nr.2 că Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor poate declanşa acţiuni comune cu Garda Financiară

atunci când constată “abateri de la prevederile Ordonanţei nr.21/1992 care impun confiscarea produselor şi preluarea la bugetul de stat a profiturilor obţinute ilicit de agenţi economici. FĂRĂ COMENTARII!”.

Pentru ca tabloul să fie complet, strategia ANPC 2001-2004 prevede la pct.1.6. “Finalizarea procedurii pentru denaturarea produselor oprite definitiv de la comercializare”.

Sperăm că procedura nu va stabili modul în care ANPC va face acest lucru. Ar fi aberant! Distrugerea produselor respective trebuie să aibă rezolvarea juridică dată măsurii de retragere de pe piaţă.

Adică, ANPC sesizează Garda Financiară, care confiscă produsele în cauză şi obligă agenţii economici să le distrugă, pe cheltuiala lor, în locurile şi modalităţile prevăzute de procedura de denaturare.

Cele arătate, mai sus , dovedesc încă o dată că specialiştii din ANPC nu cunosc legislaţia în vigoare, nici măcar legea pe care o aplică şi, respectiv, reglementările pe care chiar ei le-au elaborat în faza de proiecte.

15) Ce înseamnă că ANPC “coordonează” schimbul rapid de informaţii privind produsele cu risc (de ce nu şi serviciile cu risc?)?

Dacă nu se prevede obligaţia ANPC de a creea în plan intern, un sistem TRAPEX, la care să fie conectate toate componentele cadrului instituţional pentru protecţia consumatorilor şi, pe care să-l gestioneze ea, totul va rămâne doar bună intenţie.

Culmea este că, îşi propune să “coordoneze” şi schimbul de informaţii cu organele competente internaţionale (am prezentat mai înante înţelesul termenului, dat de Dicţionarul explicativ al limbii române), în loc să-şi propună să se înscrie în sistemul mondial care gestionează aceste informaţii.

E adevărat că se plătesc taxe, dar creşterea eficienţei protecţiei consumatorilor din România merită efortul.

Şi bani ar fi dacă s-ar cheltui pe ce trebuie (nu pe “suplimentul de informare “ al unui ziar ales, probabil, pe criterii clientelare în stil “dâmboviţean”)

16. Problema mijloacelor de măsurare folosite pe piaţă este treaba Biroului Român de Metrologie Legală.

Semnalăm următoarele erori; a) verificarea legalităţii şi utilizării corecte, nu o face ANPC, ci

B.R.M.L. H.G.nr.193/2002 privind organizarea şi funcţionarea

Biroului Român de Metrologie Legală, prevede la art.3, lit.b că acesta “supraveghează şi controlează la nivel naţional (nu-i lasă ANPC nici măcar un cătun răsfirat din Ţara Moţilor sau din Delta Dunării) aplicarea prevederilor legale în domeniul metrologiei”, iar la acelaşi articol lit.e) “asigură supravegherea pieţei privind mijloacele de măsurare”;

b) interzicerea celor necorespunzătoare, prin retragerea licenţelor de comercializare acordate agenţilor economici acreditaţi, nu o face ANPC, ci, tot BRML.

Are ANPC specialişti, care să le identifice pe cele necorespunzătoare?

Cum să retragă ea licenţele dacă nu ea acreditează, în domeniu, agenţii economici şi nu ea eliberează licenţele?

Ea poate doar să sesizeze BRML, atunci când sunt suspiciuni că mijloacele de măsurare folosite nu sunt corespunzătoare şi numai acesta poate să aplice apoi sancţiunile prevăzute, pentru fiecare caz, de prevederile legislaţiei în vigoare, pentru fiecare caz în parte.

Deci, din nou, un exemplu de necunoaştere a legislaţiei: Mai punem două întrebări:

a) De ce BRML nu a luat atitudine când s-a adoptat H.G.nr166/2001 cu asemenea prevederi?

b) De ce nu se respectă H.G.nr.757/1992 privind procedurile de colaborare dintre Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale, care este în vigoare, pînă vor fi elaborate noi proceduri de colaborare? Aceasta prevede la anexa nr.1, cap.III.2, lit.a) că Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor poate declanşa acţiuni comune cu B.R.M.L. când “în acţiunile desfăşurate de organele teritoriale ale sale sau în urma reclamaţiilor de la consumatori se constată că produsele şi serviciile oferite consumatorilor nu se măsoară cu mijloacele de măsurare şi control adecvate, verificate metrologic, potrivit reglementărilor legale (conducând la vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare).

17) De ce nu s-a respectat obligaţia de a solicita organelor emitente, suspendarea sau retragerea licenţei şi, în cazul de mai sus, privind B.R.M.L.?

A spune că ANPC face acest lucru când “constată nerespectarea condiţiilor în care acestea au fost acordate “este însă prea mult. Cum poate ANPC să facă acest lucru în cazul medicamentelor, al mijloacelor de măsurare (cum s-a văzut mai înainte) etc.?

Pe de altă parte, verificarea respectării condiţiilor de acordare a avizelor, a autorizaţiilor de funcţionare, a certificatelor de clasificare şi a licenţelor, este o obligaţie a organelor emitente, nu a A.N.P.C.

Cum se explică aceste imixtiuni repetate, ale ANPC, în treburile altora?

Răspuns: necunoaşterea de către specialişti ANPC a legislaţiei în vigoare şi lipsa colaborării cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniu.

18) Dovadă că avem dreptate, în cele afirmate mai sus, este că ANPC nu are decât obligaţia de a sesiza organele de cercetare penală, atunci când e cazul. Nu se face nici o referire la celelalte, cu atribuţii specifice.

19) Când se spune că ANPC sesizează factorii de decizie şi operatorii, din sistemul de certificare a calităţii produselor şi serviciilor, cu privire la neconformităţi, ne întrebăm dacă într-adevăr ea are o organigramă exhaustică a acestora. Bine ar fi!

20. Verificarea afirmaţiilor făcute prin publicitate este pentru consumatori de o importanţă majoră, din următoarele motive :

a) să nu uităm că noi, românii, am trăit mai mult de o jumătate de secol într-o economie planificată (de la producţie, la consum), unde publicitatea nu a existat. Suntem, din această cauză, deosebit de vulnerabili la actul publicitar ; b) publicitatea mincinoasă, făcută fără scrupule din 1990 încoace, precum şi tehnicile de manipulare, deosebit de subversive, elaborate de specialişti în psihologia socială, care fundamentează activitatea agenţilor economici încă înainte a de începe să producă un produs nou, măresc vulnerabilitatea consumatorilor, transformându-i în „copii neajutoraţi” ;

Semnalăm că realizarea acestei atribuţii presupune nevoia construirii unui sistem de lucru referitor la : specialişti în domeniu ; crearea unei echipe interdisciplinare ; elaborarea unei metodologii de lucru ; construirea de bucle de reacţie şi puncte de decizie în cadrul sistemului instituţional prevăzute în procedurile de colaborare cu toate componentele acestuia ; colaborare şi schimb de informaţii şi de experienţă cu instituţii specifice din Uniunea Europeană şi în plan internaţional etc.

Dacă nu se procedează cum trebuie, totul este, din nou, bună intenţie ! 21. Rezolvarea sesizărilor şi reclamaţiilor, făcute de consumatori, de

asociaţiile de consumatori sau de diferite instituţii, reprezintă acţiuni-ţintă cu o eficienţă foarte ridicată, având în vedere faptul, dovedit, că majoritatea acestora sunt întemeiate. Este motivul principal pentru care trebuie luate toate măsurile pentru promovarea iniţierii de sesizări şi reclamaţii şi pentru îmbunătăţirea sistemului de primire şi rezolvare a lor. Dar, atenţie, acesta să se refere la toate componentele sistemului instituţional, fiecare în parte, cât şi la colaborarea dintre ele, realizată cu viteză cât mai mare de reacţie şi răspuns. Noi credem că numărul de sesizări şi reclamaţii este un indicator al:

a) gradului de informare şi educaţie a consumatorilor, al capacităţii acestora de autoprotecţie individuală – consumatori conştienţi şi asociativă – consumatori activi ;

b) al calităţii şi eficienţei activităţilor de protecţie indirectă (informare consiliere, educare a consumatorilor şi sprijinirea asociaţiilor de consumatori) făcute de instituţiile componente ale sistemului instituţional ;

c) al funcţionării sistemului de protecţie a consumatorilor în globalitatea sa. Este adevărat că, în statele membre ale Uniunii Europene, există factori care

diminuează numărul sesizărilor şi reclamaţiilor, cum ar fi : comportamentul agenţilor economici determinat de concurenţa loială şi de regulile de joc, clare, ale pieţei ; asociaţiile de consumatori, care rezolvă multe din problemele consumatorilor, fără a mai fi nevoie de sesizări şi reclamaţii la organele de stat, cu atribuţii în domeniu; sistemul prejudecătoresc care rezolvă multe situaţii pe cale amiabilă şi prin medieri etc. Dar, asta e la ei, nu la noi ! Mai este până vom ajunge acolo. Şi va dura şi mai mult dacă ANPC şi toţi actorii sistemului protecţiei consumatorilor nu-şi vor schimba viziunea şi modul de lucru.

Spre exemplu, rămânem nedumeriţi când citim pct.1.5 din Strategia ANPC 2001-2004, care prevede „Finalizarea procedurii pentru cercetarea reclamaţiilor” (termen 2001).

Ea nu spune nimic despre sesizări şi rău face, pentru că sunt consumatori conştienţi şi activi, sau asociaţii de consumatori care, atunci când constată pe piaţă

o abatere de la prevederile legislaţiei în vigoare informează organul abilitat să ia măsuri sau care, în situaţia când au cumpărat un produs sau au beneficiat de un serviciu necorespunzător, nu doresc să beneficieze de drepturile reparatorii prevăzute de legislaţie, din varii motive, dar, în schimb, informează organele abilitate, din dorinţa de a preveni prejudicierea şi a altor consumatori.

22. Se spune că A.N.P.C. „participă la pregătirea specialiştilor din domeniu”. Formulare cel puţin ciudată, dacă nu chiar aberantă. Înţelegem că A.N.P.C. ia parte la această activitate. Atunci, cine sunt cei care o fac ? Cum „participă” A.N.P.C. ? La care specialişti se referă, la cei existenţi, salariaţi ai A.N.P.C. sau la alţii ?

Întrebări fireşti, în raport cu textul hotărârii de guvern, dar care nu rezolvă problema, nici dacă am da răspunsurile.

Noi am spus, în repetate rânduri, că de calitatea resurselor umane din sistemul protecţiei consumatorilor depinde eficienţa acestuia. Prin comparaţie, priviţi cum a fost rezolvată : A.N.P.C. are obligaţia (atribuţiile sunt obligaţii pentru ea) de a „participa” la pregătirea specialiştilor.

23. Tarifele pentru încercări, expertizări şi certificări, realizate de laboratoarele proprii, nu trebuie stabilite de către A.N.P.C. Ea trebuie să le propună, într-o listă, care să fie aprobată de ministrul care coordonează Secretariatul General al Guvernului, căruia i se subordonează. Aşa e normal ! A.N.P.C. nu-i stat în stat. Altfel, se poate ajunge la asemenea nivele de tarifare încât agenţii economici nu vor mai face expertizări şi certificări ale calităţii produselor pentru a lucra în legalitate.

În ceea ce priveşte stabilirea tarifelor pentru activităţile de consultanţă a agenţilor economici, problema se pune la fel. Semnalăm, însă, două aspecte :

a) ele trebuie diferenţiate : în raport cu beneficiarii (firme mari, respectiv, întreprinderi mijlocii) ; în funcţie de complexitatea problematicii (greu de cuantificat, dar nu imposibil) ; interni sau externi;

b) să se stabilească la nivele cât mai mici sau să nu se perceapă tarife pentru întreprinderile mici (sub şapte salariaţi angajaţi) protejate de legislaţia în vigoare şi pentru alte categorii, stabilite în colaborare cu Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi al Cooperaţiei (ex.: cele din zonele declarate dezavantajate etc.)

24. Este atribuţia cu cea mai potrivită formulare. Mai puţin „resursele financiare necesare realizării politicilor în domeniu”, de parcă A.N.P.C. are mai multe. Noi spunem că nici nu are vreuna !

D. Structura organizatorică a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

Consumatorilor este dovada grăitoare a lipsei viziunii sistemice asupra protecţiei consumatorilor, în sens european. Orice instituţie este înfiinţată cu scopul de aplicare a legislaţiei privitoare la un domeniu al vieţii social-economice. Drept urmare, organizarea şi funcţionarea ei este determinată de prevederile legii, transpuse în atribuţii (obligaţii pentru instituţie). Stabilirea acestora are, de aceea, o importanţă decisivă asupra structurii instituţiei şi, evident, pentru capacitatea ei de a aplica legea. Este ştiut că, în cele mai multe cazuri, decizia privind stabilirea atribuţiilor, cât şi a organizării şi funcţionării instituţiilor, o are guvernul.

Din această cauză, ideologia partidului aflat la guvernare, responsabilitatea, profesionalismul, trăsăturile de personalitate şi mentalitatea membrilor guvernelor şi a celor numiţi de aceştia să gestioneze aplicarea legislaţiei sunt factorii care determină sistemul instituţional pe care-l creează şi structura organizatorică şi funcţională a fiecărei instituţii în parte. Atât de evidentă este această influenţă încât putem spune că organizarea şi funcţionarea instituţiilor este indicator de evaluare a capacităţii unui guvern de a administra ţara şi a eficienţei acesteia. Pentru că, atributele care caracterizează partidele, guvernele, persoanele desemnate să îndeplinească funcţii publice, se înscriu pe o scală de la pozitive la negative, această influenţă poate fi şi nefastă, cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave, asupra eficienţei activităţii sistemului instituţional. Din această cauză, noi pledăm pentru o soluţie preventivă, şi anume, legile să conţină prevederi care să stabilească atribuţiile şi organizarea instituţiilor abilitate să le aplice. Guvernele se schimbă, dar legile rămân. S-ar asigura, astfel, stabilitatea instituţională, cu efecte benefice asupra întregii societăţi. În condiţiile tranziţiei (un câmp al întrebărilor, unele cu răspunsuri greu de găsit), cu o clasă politică în proces de formare (evoluţia sinusoidală este obiectivă), cu bunele sau relele intenţii (ex.: corupţia) etc., această soluţie ar fi cu atât mai benefică societăţii româneşti. Naşterea şi evoluţia Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, a organizării şi funcţionării lui, este un exemplu de caz, a ceea ce am arătat mai sus. Ordonanţa nr.21/1992, privind protecţia consumatorilor, nu precizează atribuţiile acestuia. În consecinţă, ele au fost stabilite prin H.G. nr.482/1992. Situaţie fericită, atunci, pentru că proiectul acesteia a fost elaborat de cei care au conceput legea şi, respectiv, a fost adoptat de Guvernul 1991-1992 care a emis şi ordonanţa respectivă. Aşa se explică faptul că structura organizatorică corespunde cel mai bine prevederilor legii şi spiritului ei. Susţinem afirmaţia de mai sus, arătând evoluţia acesteia între anii 1992-2003, din păcate într-o direcţie regresivă. Precizăm că, în 11 ani, s-au adoptat cinci hotărâri de guvern de reorganizare şi funcţionare a instituţiei (media : 2 ani şi 2 luni). Instabilitate cronică, cu efecte negative pentru activitatea sa (de aceea, am susţinut, mai înainte, să fie stabilite prin lege). Prezentăm trei formule structurale, după cum urmează :

1. H.G. nr.482/1992 :

DIRECTOR GENERAL

Direcţia economică DIRECTOR GENERAL ADJUNCT

Direcţia sinteză, strategie, legislaţie

Birou juridic

Direcţia teritoriu Direcţia dezvoltarea asociaţiilor de consumatori

Direcţia informare, consiliere şi educare

a consumatorilor

Direcţia resurse umane

2. H.G. nr.223/1994 :

DIRECTOR GENERAL

Direcţia control şi sprijin asociaţii

consumatori

Direcţia sinteză, consiliere

şi mass-media

Direcţia economică

Laboratorul pentru analiza

calităţii vinurilor şi băuturilor alcoolice

Serviciul contencios Control financiar propriu

3. H.G. nr. 166/2001 :

SECRETAR DE STAT- PREŞEDINTE -

Direcţia de control şi supraveghere a pieţei

Direcţia strategii, parteneriat, armonizări legislative şi relaţii cu mass-media

Birou juridic Cabinet demnitar

Direcţia economică şi resurse umane

Birou audit intern

Analiza lor trebuie făcută, evident, în raport cu prevederile legii, transformate în atribuţii ale instituţiei, dar nu cele stabilite prin hotărârile de guvern respective, ci cu cele pe care le-am prezentat la punctul (C.) al analizei prezentate anterior, adică cu cele care corespund conţinutului legii, în textul şi în spiritul ei. Două sunt schimbările fundamentale reieşite din compararea lor :

a) Direcţiile cu atribuţii privind sprijinirea asociaţiilor de consumatori şi, respectiv, privind informarea, consilierea şi educarea consumatorilor, au dispărut, a doua începând cu H.G.nr.223/1995, iar prima prin H.G.nr.166/2001.

În concluzie, toate afirmaţiile reprezentanţilor instituţiei, privitoare la importanţa pe care o acordă activităţilor de informare, consiliere, educare a consumatorilor şi de sprijinire a asociaţilor de consumatori, sunt formale şi demagogice, atâta timp cât au desfiinţat compartimentele, din structura instituţiei, care le realizau.

b) De la funcţia de Director general şi, respectiv, director general adjunct, s-a ajuns la funcţia de secretar de stat – preşedinte al instituţiei, care a acaparat toată decizia, conducând prin emiterea de ordine şi instrucţiuni.

Avea nevoie instituţia de funcţia de ministru pentru şeful ei ca să-i crească autoritatea şi/sau să funcţioneze mai bine ? Noi spunem, NU !

În concluzie, A.N.P.C. se află în incapacitate organizatorică de a realiza atribuţiile prevăzute de H.G. nr.166/2001 şi obiectivele, acţiunile (măsurile) prevăzute de H.G.nr.574/2001 pentru aprobarea Strategiei A.N.C.P. 2001-2004.

Privind, din nou, actuala structură de organizare, întrebăm cine se ocupă de realizarea următoarelor atribuţii prevăzute de H.G.nr.166/2001:

(6) colaborează cu organismele şi instituţiile din străinătate ; (7) realizează studii şi teste comparative privind calitatea produselor şi

serviciilor ; (8) desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor

şi editează publicaţii de specialitate ; (9) sprijină asociaţiile de consumatori ;

(20) verifică dacă afirmaţiile prezentate prin publicitate sunt în conformitate cu parametrii ce caracterizează produsele şi serviciile respective.

E. Resursele umane, materiale şi financiare determină capacitatea A.N.P.C. de realizare a atribuţiilor sale şi eficienţa activităţii ei.

a) În ceea ce priveşte resursele umane, H.G.nr.1416/2002 stabileşte numărul maxim de posturi, 65 la nivel central, exclusiv demnitarul şi posturile aferente cabinetului său, şi 668 de posturi la nivelul oficiilor judeţene şi al Municipiului Bucureşti.

Comparaţi cu numărul de posturi prevăzut de H.G.nr.775/1997 pentru Oficiul Concurenţei, subordonat Guvernului, 250 posturi în aparatul central, exclusiv demnitarii, şi 650 de posturi în aparatul teritorial (inspectoratele judeţene de concurenţă şi al Municipiului Bucureşti), pe care propunem să fie desfiinţat, iar o parte a posturilor acestuia să fie transferate la A.N.P.C., în primul rând, în structurile sale teritoriale.

Evident că sunt puţini salariaţi. Media pe judeţ este de 16,3. Dacă scădem 2,5 posturi (director, secretar şi îngrijitoare), rămân 13,8 posturi de agenţi de control. În condiţiile în care, în acţiunile de control, se formează echipe de doi agenţi de control, avem aproape şapte echipe pe judeţ.

Incapacitatea organizatorică a A.N.P.C. este însoţită de incapacitatea operativă, determinată de resursele umane, cu totul insuficiente.

Nu pledăm pentru un aparat operativ cât mai mare – în concepţia noastră, protecţia consumatorilor trebuie să se realizeze, în primul rând, prin autoprotecţie, iar statul trebuie să fie minimal – ci pentru resurse umane la nivel optim, stabilit în raport cu atribuţiile A.N.P.C. şi cu obiectivele fundamentale ale activităţii ei.

Structura încadrării pe verticală evidenţiază un dezechilibru flagrant, nejustificat şi necesar de a fi eliminat. Şi anume, numărul de posturi din aparatul central este de patru ori mai mare decât cel de la nivel de judeţ. Pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru, specifice acestuia (elaborarea de reglementări, strategii şi programe, de proceduri şi metodologii, de sinteze, analize şi raportări, coordonarea activităţii din teritoriu etc.) este suficient ca raportul amintit mai sus, să fie de 2-2,5. Deci, 30-35 de posturi, raţional încărcate cu atribuţii pe post, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare internă.

În atare condiţii, ne întrebăm cum pot oficiile judeţene să înfiinţeze filiale, în municipii şi oraşe, în limitele numărului de posturi aprobat ?

Şi cât de necesare sunt, mai ales în judeţe cu caracteristici atipice ca : Prahova, care are peste 800.000 de locuitori (primul între judeţe din acest punct de vedere), cu două municipii şi alte 13 oraşe (primul din ţară) şi cu salba de staţiuni turistice, care atrag un aflux de turişti tot mai mare, pe tot parcursul anului ; Tulcea, cu aşezările izolate din cuprinsul Deltei Dunării ; Alba, cu satele răsfirate şi izolate din Ţara Moţilor etc.

Structura profesională a salariaţilor – rămasă şi azi o necunoscută pentru conducerea A.N.P.C. – este necorespunzătoare în raport cu atribuţiile instituţiei.

Majoritatea acestora, inclusiv a agenţilor de control, au o pregătire tehnică. Şi atunci, cine se ocupă de informarea, consilierea şi educarea consumatorilor, sprijinirea asociaţilor de consumatori, de atâtea şi atâtea aspecte economice ale

activităţii de protecţia consumatorilor, de publicitatea mincinoasă, de creditele de consum, de societăţile de asigurări, de serviciile publice – învăţământ, sănătate, ordine publică, cultură etc. ? Evident, inginerii – mecanici, electronişti, electrotehnişti, chimişti, textilişti etc.

Cauzele care au împiedicat schimbarea structurii profesionale în raport cu atribuţiile A.N.P.C. sunt următoarele : lipsa viziunii sistematice asupra protecţiei consumatorilor ; incompetenţa managerială privind gestionarea resurselor umane ; permanentizarea pe posturi a celor angajaţi ; atitudinea potrivnică abordării interdisciplinare şi a nevoii de profesiuni corespunzătoare acesteia etc.

Dăm un singur exemplu. După instalarea Guvernului, în 1992, Ministrul Finanţelor a declanşat un control de fond a activităţii Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor. Consilierul ministrului finanţelor a întrebat ce caută un sociolog şi profesor de economie la O.P.C. şi, mai ales, de ce a fost numit director al Direcţiei de dezvoltare a asociaţiilor de consumatori (evident că nu era de acord cu existenţa, în structura organizatorică, a unei asemenea direcţii care se ocupă de….organizaţii obşteşti !).

În primele luni de la înfiinţarea O.P.C. au fost angajaţi : doi sociologi, un economist, un jurist în aparatul central şi opt jurişti la oficiile judeţene, un horticultor şi un medic. Şi aceştia trebuiau să rezolve problemele privind : sprijinirea înfiinţării şi dezvoltării asociaţiilor de consumatori ; informarea, consilierea şi educarea consumatorilor ; elaborarea de reglementări pentru armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene ; fundamentarea juridică a activităţii oficiilor judeţene şi reprezentarea lor în instanţele juridice la procesele intentate de agenţii economici, sancţionaţi în urma acţiunilor de control ; supravegherea şi controlul pe piaţă a vinurilor şi băuturilor alcoolice ; elaborarea procedurii pentru acţiunile de control privind medicamentele şi activităţile de sănătate publică etc. Comparaţi numărul noilor angajaţi, specializările profesionale ale acestora şi activităţile pe care urmau să le realizeze. Insuficienţa resurselor umane şi neconcordanţa dintre structura profesională şi atribuţiile instituţiei sunt evidente. Nici azi, situaţia nu s-a schimbat !

b) Dotarea A.N.P.C. este necorespunzătoare. Oficiile judeţene şi al Municipiului Bucureşti au la dispoziţie, conform H.G.nr.166/2001, două autoturisme, cu un consum de combustibil de 360 l/lunar. Dacă unul dintre ele deserveşte, în general, pe directorul instituţiei, rămâne doar unul pentru cele şapte echipe de control existente, în medie, la nivel judeţean. În condiţiile în care transportul public intrajudeţean este cum este, acoperirea teritorială este practic imposibilă. Ce să mai vorbim de judeţe cu localităţi izolate (Tulcea are nevoie şi de o şalupă, atâta timp cât transportul public cu vaporul până la Sfântul Gheorghe durează şase ore şi se face la interval de 24 de ore). Strategia A.N.P.C. 2001-2004 prevede continuarea implementării sistemului automat de prelucrare a datelor din sistemul informaţional, ceea ce denotă că analizele, sintezele, raportările etc. se fac cu pixul şi coala A4. Viteza de reacţie şi de decizie este în consecinţă foarte mică. Când ne gândim la sistemul informaţional TRAPEX pentru Europa centrală şi de est sau la propunerea noastră de a se realiza, în plan intern, un sistem asemănător, rămânem fără comentarii.

O altă problemă este cea a dotării tehnice a C.N.Î.Ex.P. „Larex” şi a reţelei sale teritoriale. Ea nu permite realizarea întregii game de analize şi încercări, mai ales a celor de profunzime. În plus, lipsesc echipamentele tehnice (trusele) pentru efectuarea de preanalize de către agenţii de control, chiar în timpul desfăşurării acţiunilor de control pe piaţă, care ar asigura precizie şi viteză mărită în constatarea abaterilor, fundamentarea ştiinţifică a contravenţiilor şi a aplicării sancţiunilor prevăzute de legislaţia în vigoare. În privinţa resurselor financiare situaţia este aceeaşi. Sunt puţine, determinând schimbarea înceată în domeniul dotărilor materiale şi, respectiv, salarii mici, nestimulatorii (nu s-a făcut nimic pentru ca un procent, cât de mic, din valoarea totală a amenzilor aplicate să devină sursă de remunerare şi stimulare a agenţilor de control, aşa cum se întâmplă la Oficiul Concurenţei, Garda Financiară etc.). Cea mai importantă problemă este cea a atragerii de resurse financiare externe. Nepriceperea în elaborarea de proiecte viabile sau propunerea de proiecte care nu se înscriu în viziunea europeană asupra protecţiei consumatorilor au făcut să se piardă finanţări nerambursabile dinspre Uniunea Europeană, prin diferite programe ale acesteia de sprijinire a integrării ţărilor din Europa centrală şi de est (ex.: în 1994 s-au pierdut finanţări prin programul PHARE de 500.000 de dolari). În concluzie, incapacitatea organizatorică este însoţită de incapacitatea operativă determinată de insuficienta, cantitativă şi calitativă, a resurselor umane, materiale şi financiare. Instituţia pilon a cadrului instituţional pentru protecţia consumatorilor nu poate, în mod obiectiv, să-şi îndeplinească rolul pe care-l are. Sistemul protecţiei consumatorilor din România este blocat, nu funcţionează. Afirmaţia este susţinută şi de analiza strategiei Autorităţii pentru Protecţia Consumatorilor 2001-2004 (H.G. nr.574/2001). Aceasta stabileşte obiectivele, acţiunile, măsurile de realizare a acestora şi termenele aferente, după cum urmează (cităm actul normativ datorită importanţei pe care o are pentru analizele noastre) :

1. Ridicarea calităţii vieţii prin măsuri de protejare a consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona produse sau de a li se presta servicii care ar putea să le afecteze viaţa, sănătatea, securitatea sau interesele economice.

1.1. Controale tematice la nivel regional, pe grupe de produse cu impact deosebit la categoriile defavorizate ale populaţiei.

1.2. Acţiuni de control pentru depistarea şi retragerea de pe piaţă a produselor şi serviciilor care prezintă risc asupra sănătăţii consumatorilor.

Aceste acţiuni vizează următoarele grupe de produse şi servicii : a) Alimentar :

comercializarea cărnii, produselor din carne, produselor derivate şi a celorlalte produse alimentare care conţin carne ;

băuturi alcoolice, sucuri şi răcoritoare, ape minerale ; pâine, produse de panificaţie şi paste făinoase ; dulciuri ; lapte şi produse lactate, ouă.

b) Nealimentar : produse vândute prin contracte încheiate la distanţă ; produse second-hand ; comercializarea produselor valorificate ca bunuri confiscate sau intrate în proprietatea privată a statului ;

comercializarea produselor petroliere ; jucării ; produse de folosinţă îndelungată şi piese de schimb aferente ; producerea şi comercializarea neautorizată a fonogramelor; cosmetice şi detergenţi ; piese de schimb auto ; comerţ electronic (e-commerce) ;

c) Servicii : controlul privind calitatea serviciilor prestate în unităţi de alimentaţie publică şi structuri de primire turistice ;

serviciile de utilitate publică : furnizarea de energie electrică şi termică, salubrizare, apă ;

servicii de transport – taxi şi interurban ; servicii de publicitate, teleshoping, televiziune prin cablu ; servicii de telefonie fixă şi mobilă.

1.3. Acţiuni de control pentru retragerea de pe piaţă a produselor pirat şi contrafăcute.

1.4. Acţiuni de control cu rol de prevenţie. 1.5. Finalizarea procedurii pentru cercetarea reclamaţiilor consumatorilor. 1.6. Finalizarea procedurii pentru denaturarea produselor oprite definitiv

de la comercializare. 1.7. Finalizarea procedurii pentru oprirea definitivă a fabricării produselor

sau prestării serviciilor neconforme sau periculoase. 1.8. Finalizarea procedurii de control pentru telefonie fixă şi mobilă. 1.9. Elaborarea procedurii de control pentru calculatoare, subansambluri,

telefonie mobilă şi service. 2. Întărirea sistemului de supraveghere a pieţei.

Acţiuni (măsuri) : 2.1. Act normativ pentru înfiinţarea Comitetului Interministerial pentru

Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor.

2.2. Dezvoltarea sistemului rapid de informaţii privind produsele notificate prin sistemul TRAPEX, cu risc grav şi imediat asupra vieţii, sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor.

2.3. Acţiuni tematice de supraveghere pe piaţă şi în unităţile vamale a conformităţii produselor.

2.4. Program de evaluare a securităţii produselor prin prelevări de probe şi efectuarea încercărilor în laboratoare acreditate sau agreate.

2.5. Acţiuni de supraveghere a produselor – pirat şi contrafăcute.

2.6. Evaluarea contractelor de furnizare a serviciilor de către instituţiile publice pentru eliminarea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

2.7. Evaluarea activităţii laboratoarelor existente şi determinarea necesarului de noi laboratoare.

2.8. Dotarea fiecărui oficiu judeţean cu echipamente specifice de laborator pentru efectuarea de preanalize.

2.9. Înfiinţarea a opt laboratoare mobile cu finanţare de la buget sau din surse extrabugetare.

3. Asigurarea dreptului consumatorilor de a fi informaţi asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori, precum şi de a fi despăgubiţi pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi a serviciilor.

Acţiuni (măsuri) : 3.1. Asigurarea consultanţei pentru agenţii economici, elaborarea

metodologiei specifice şi stabilirea de tarife. 3.2. Îmbunătăţirea conţinutului publicaţiilor de specialitate. 3.3. Organizarea unei campanii naţionale de informare a consumatorilor

privind drepturile ce le sunt asigurate, finalizată cu o expoziţie cuprinzând produse neconforme şi/sau periculoase pentru viaţa, sănătatea, securitatea sau interesele economice ale consumatorilor.

3.4. Realizarea unei emisiuni săptămânale TV (5-7 minute). 3.5. Realizarea de emisiuni săptămânale radio. 3.6. Editarea unui supliment de informare care să reprezinte aspecte

semnificative privind protecţia consumatorilor, a cărui difuzare se va face împreună cu un ziar de circulaţie naţională.

3.7. Elaborarea Codului consumului. 3.8. Elaborarea Ghidului consumatorilor de produse şi servicii alimentare

şi nealimentare. 3.9. Elaborarea Ghidului consumatorilor de servicii turistice. 3.10. Editarea unei cărţi destinate agenţilor economici care să cuprindă

legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor. 3.11. Înfiinţarea şi implementarea, la nivel naţional, a telefonului

consumatorului, cu acces gratuit – TELCONS 3.12. Asigurarea informării permanente a consumatorilor privind atribuţiile

Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor prin intermediul unei linii telefonice – INFOCENTER.

3.13. Reactualizarea paginii WEB. 3.14. Iniţierea şi încheierea unui protocol de colaborare cu Ministerul

Educaţiei şi Cercetării. 3.15. Construirea unei relaţii speciale cu mass-media.

4. Închiderea provizorie a capitolului 3.2.3 – protecţia consumatorilor şi a sănătăţii, atingerea acquisului comunitar de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

Acţiuni (măsuri) :

4.1. Act normativ privind crearea unei comisii de securitate şi a unei comisii de clauze abuzive.

4.2. Act normativ privind vânzarea produselor către consumatori şi garanţiile asociate.

4.3. Act normativ privind produsele prezentate ca fiind benefice pentru sănătatea oamenilor.

4.4. Act normativ privind creditul de consum. 4.5. Act normativ privind protecţia consumatorilor în contractele de

proprietate imobiliară în regim de indiviziune pe timp limitat (time share).

4.6. Act normativ referitor la controalele de conformitate cu reglementările privind securitatea produselor, în cazul produselor importate din terţe ţări.

4.7. Documentare, schimb de informaţii privind strategiile, procedurile, reglementările aplicate la nivelul pieţei comunitare.

4.8. Schimburi de experienţă în instituţii similare din ţări comunitare pentru pregătirea şi perfecţionarea personalului propriu.

5. Extinderea cooperării şi dialogului cu societatea civilă şi cu celelalte instituţii ale statului care au atribuţii în domeniul protejării vieţii, sănătăţii, securităţii sau intereselor economice ale consumatorilor.

Acţiuni (măsuri) : 5.1. Iniţierea şi încheierea de protocoale de colaborare cu toate organele

implicate în acţiuni de control în domeniul protecţiei consumatorilor. 5.2. Intensificarea acţiunilor de analiză şi control în domeniul serviciilor

comunitare, întreprinse de autorităţile administraţiei publice locale, în conformitate cu prerogativele stabilite prin Legea nr.215/2001 şi de oficiile judeţene pentru protecţia consumatorilor, în vederea creşterii gradului de protecţie a consumatorilor.

5.3. Asigurarea de sprijin şi consultanţă pentru asociaţiile de protecţie a consumatorilor.

5.4. Crearea de centre de consultanţă în municipiile de reşedinţă de judeţ în colaborare cu asociaţiile locale ale consumatorilor şi cu autorităţile locale.

5.5. Întocmirea programului privind derularea acţiunilor speciale cu ocazia Zilei Mondiale a Consumatorilor.

5.6. Întâlniri cu asociaţiile consumatorilor, cu asociaţiile patronale şi profesionale.

5.7. Acordarea de sprijin legal pentru dobândirea personalităţii juridice a unor noi asociaţii pentru protecţia consumatorilor în teritoriu.

5.8. Organizarea şi funcţionarea, inclusiv finanţarea unui sistem prejudecătoresc de rezolvare a plângerilor consumatorilor.

6. Întărirea rolului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi a răspunderii acesteia privind protejarea vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor.

Acţiuni (măsuri) :

6.1. Organizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, conform H.G. nr.166/2001.

6.2. Analiza activităţii desfăşurate de Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor şi identificarea punctelor tari/slabe.

6.3. Analiza pe bază de bilanţ a execuţiei bugetului. 6.4. Crearea unui sistem de motivare a personalului în vederea atingerii

criteriilor de performanţă aferente acquisului comunitar. 6.5. Stabilirea unui sistem de indicatori de performanţă pentru unităţile din

teritoriu care să permită evaluarea activităţii proprii. 6.6. Program de instruire şi perfecţionare a personalului propriu. 6.7. Continuarea implementării sistemului automat de prelucrare a datelor

din sistemul informaţional la nivelul structurilor teritorial, crearea de soft integrat.

*

* *

În mod normal, strategia A.N.P.C., ca a oricărei instituţii, este documentul programatic care stabileşte obiectivele activităţii :

a) obiectivul vector, ţinta finală, ultimă, a întregii activităţi (obiectiv de referinţă, cel de atins ca tendinţă) : protecţia consumatorilor, adică apărarea drepturilor principale ale consumatorilor (la securitate, la protecţia intereselor economice, la asigurarea necesităţilor vitale, de acces la pieţe cu o gamă variată de produse şi servicii de calitate corespunzătoare, la un mediu înconjurător sănătos, la informare, la educare, la asociere) ;

b) obiectivele fundamentale, prin care se realizează obiectivul vector: optimizarea protecţiei directe şi indirecte şi întărirea capacităţilor de autoprotecţie individuală şi asociativă ;

c) obiective operaţionale (obiective „de parcurs”, căi, mijloace), care arată ce trebuie să facem pentru a realiza obiectivele fundamentale, schimbările în plan legislativ şi instituţional pentru creşterea gradului de apărare a drepturilor consumatorilor.

La rândul lui programul de activitate se referă la acţiunile şi măsurile prin care se realizează obiectivele operaţionale şi termenele limită până la care se fac sau se adoptă.

În raport cu această viziune asupra mecanismului de organizare a activităţilor, Strategia A.N.P.C. 2001-2004 are următoarele deficienţe :

A) Nu defineşte obiectivul vector N-o face, pentru că nu ştie că acesta are drept conţinut apărarea drepturilor

principale ale consumatorilor. Dar, atenţie ! Cele prezentate de noi şi nu acelea prevăzute de Ordonanţa nr.21/1992, modificată şi completată de ordonanţa nr.58/2000, aprobată prin Legea nr.37/2002, şi Ordonanţele nr.146/2001 şi nr.84/2002.

B) Obiectivele fundamentale sunt definite greşit, atât în raport cu viziunea sistemică europeană (acestea sunt cele prevăzute de noi mai înainte), cât şi cu

atribuţiile A.N.P.C., de asemenea, cele precizate de noi, în analiza H.G.nr.166/2001. Astfel :

1. Ridicarea calităţii vieţii prin măsuri de protejare a consumatorilor (obiectivul nr.1) este efectul ultim al întregii activităţi de protecţie a acestora şi nicidecum unul din obiectivele ei şi, cu atât mai mult, al apărării celor doar două drepturi enunţate „împotriva riscului de a achiziţiona produse şi servicii, care ar putea să le afecteze viaţa, sănătatea, securitatea sau interesele economice”.

2. Întărirea sistemului de supraveghere a pieţei, de asemenea, nu poate fi un obiectiv fundamental, ci doar unul operaţional. Mai mult, sistemul de supraveghere a pieţei este un segment complex, rezultat din intersecţia sistemului legislativ cu sistemul instituţional, cu alte cuvinte, reprezintă o matrice legislativo-instituţională care fundamentează activitatea de supraveghere şi control a pieţei.

3. La obiectivul nr.3, despăgubirea, care este o modalitate de protecţie a intereselor economice ale consumatorilor (nerezolvată, din punct de vedere practic, de Ordonanţa nr.21/1992, aşa cum am arătat în analiza acesteia), este aşezată aberant, alături de dreptul la informare, consiliere şi educare a consumatorilor. În plus, semnalăm că, şi de data aceasta, este precizată degeaba, pentru că nu se prevede nici o acţiune (măsură) cu referire la ea. A.N.P.C. ne face să credem că, pentru ea, DESPĂGUBIREA e un fel de FATA MORGANA, atât timp cât face referire la ea în multe locuri, dar n-o rezolvă nicăieri.

4. Obiectivul nr.4 privind „încheierea provizorie a capitolului 323 – protecţia consumatorilor şi sănătăţii, atingerea acquisului comunitar de către A.N.P.C., armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor” nu este un obiectiv fundamental, ci unul operaţional, o cale prin care se rezolvă obiectivele fundamentale şi, în ultimă instanţă, obiectivul vector. În plus, trebuie văzut ca parte componentă a obiectivului operaţional-îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului legislativ.

5. „Extinderea cooperării şi a dialogului cu societatea civilă şi cu celelalte instituţii ale statului cu atribuţii în domeniu” (obiectivul nr.5) vizează cadrul instituţional al sistemului de protecţie a consumatorilor, numai că este greşit formulat.

Ce înseamnă extinderea….dialogului ? Dialogul dintre instituţii nu poate fi un obiectiv strategic. El poate reprezenta

un obiectiv al unui simpozion, al unei conferinţe sau a unei întâlniri-dezbatere, gen masă rotundă.

De aceea, cadrul instituţional din România nu funcţionează ca un sistem pentru că A.N.P.C. îşi propune doar să poarte un „DIALOG” cu celelalte componente ale acestuia. Măcar dacă ar fi prezentat tema sau temele dialogului !

6. Obiectivul nr.6, întărirea rolului A.N.P.C. şi a răspunderii ei, de asemenea, nu poate fi obiectiv fundamental. Rolul şi răspunderea instituţiei sunt precizate prin legea pe care o aplică şi prin hotărârea de guvern de organizare şi funcţionare.

Prin definirea acestui obiectiv, care, în realitate, este un obiectiv operaţional, parte componentă, a obiectivului care vizează întărirea sistemului instituţional din România, A.N.P.C. arată că, într-adevăr, nu-şi cunoaşte rolul şi răspunderea pe care o are.

C. Obiectivele operaţionale sunt confundate cu acţiuni (măsuri), care ar trebui prevăzute de Programul naţional pentru protecţia consumatorilor, ce trebuia elaborat de A.N.P.C. conform art.2, alin.1, pct.2 din H.G. nr.166/2001 privind organizarea şi funcţionarea sa. Astfel:

1. Unele dintre ele nu respectă prevederile Ordonanţei nr.21/1992, republicată, modificată şi completată (ex. : acţiunile privind informarea, consilierea, educarea consumatorilor şi sprijinirea asociaţiilor de consumatori nu sunt obligaţii stabilite prin lege), sau ale H.G.nr.166/2001. Spre exemplu, iniţierea şi încheierea de protocoale de colaborare cu toate organele implicate în activitatea de control privind protecţia consumatorilor (pct.5.1.), încalcă prevederea art.2, alin.1, pct.5 din H.G.nr.166/2001, care prevede încheierea de proceduri de colaborare, nu protocoale, şi, în plus, care să fie adoptate de Guvern prin hotărâre de guvern, la care Strategia A.N.P.C. nu mai face referire.

2. Acţiunile (măsurile) sunt prezentate haotic, nu în raport cu obiectivele prevăzute de Strategie.

Spre exemplu : a) acţiunile tematice de supraveghere pe piaţă şi în unităţile vamale a

conformităţii produselor (pct.2.3.) se referă la obiectivul nr.1 ; b) acţiunile de supraveghere pentru eliminarea de pe piaţă a produselor-pirat şi

contrafăcute (pct.2.5.) visează, de asemenea, obiectivul nr.1 şi, în plus, chiar e prevăzut la pct.1.3. etc.

D. Strategia nu se referă la o multitudine de probleme privind activitatea A.N.P.C. de protecţie a consumatorilor.

Astfel : 1. Nu se prevăd acţiuni (măsuri) privind : obligaţia agenţilor economici de a

informa consumatorii cu privire la produsele şi serviciile oferite pe piaţă ; satisfacerea necesităţilor vitale ale consumatorilor ; accesul la pieţe cu o gamă variată de produse şi servicii de calitate corespunzătoare; asigurarea unui mediu înconjurător sănătos ; dreptul la educaţie.

2. De asemenea, nu se prevede elaborarea de acte normative care să lărgească aria de supraveghere şi control a pieţei (ex.: societăţile de asigurări) şi nici elaborarea de proceduri pentru controlul agenţilor economici cu privire la respectarea actelor normative care sunt în proces de elaborare, conform prevederilor strategiei (ex. : vânzarea produselor către consumatori şi garanţiile asociate ; privind creditul de consum etc.).

3. La obiectivul nr.2 nu se face referire la : organele administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii privind protecţia consumatorilor ; organismele consultative ; instituţiile abilitate să emită avize, autorizaţii, licenţe, certificate de clasificare ; sistemul de expertizare şi certificare etc.

4. Nu sunt prevederi privind îmbunătăţirea organizării şi funcţionării A.N.P.C. privind gestionarea resurselor sale materiale, financiare şi umane sau cele existente sunt formă fără fond. Spre exemplu, cea privind „Programul de instruire şi perfecţionare a personalului propriu” de la pct.6.6. (care, oricum, e mai bine formulată decât la art.2, alin.1, pct.22 din H.G. nr.166/2001, aceea privind „participarea” sa la pregătirea specialiştilor).

Aici, trebuia să se prevadă crearea unui Centru de formare şi formare continuă, care să organizeze cursuri în diferite formate de participare, cu obiective specifice evantaiului larg de specializări necesare realizării protecţiei consumatorilor.

5. Strategia nu stabileşte nimic în legătură cu componenta comunitară a protecţiei consumatorilor, la nivelul unităţilor teritorial-administrative.

În concluzie, Strategia A.N.P.C. 2001-2004 nu este nici STRATEGIE NAŢIONALĂ şi nici PROGRAM NAŢIONAL.

Este un amalgam de aşa-zise obiective şi de acţiuni (măsuri) care, analizate prin prisma viziunii sistemice asupra protecţiei consumatorilor, duc către….NICĂIERI.

Asta dovedeşte incapacitatea managerială, deoarece conducerea A.N.P.C. nu ştie să elaboreze documentele programatice ale activităţii în domeniu : STRATEGIA şi PROGRAMUL, la nivel naţional.

2.2.3.2. Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei

Instituţiile administrative abilitate cu administrarea şi aplicarea Legii nr.21/1996 – Legea concurenţei (art.3) sunt : A. Consiliul Concurenţei este autoritate administrativă autonomă în domeniul

concurenţei, format din 10 membri (art.17 şi 18) un preşedinte cu funcţia de ministru, 3 vicepreşedinţi cu funcţii de secretar de stat şi 6 consilieri de concurenţă, cu funcţii de subsecretar de stat. Aceştia sunt numiţi în funcţie de Preşedintele României, după prestarea de jurământ, la propunerea comună a Comisiei economice a Senatului şi a Comisiei de politică economică, reformă şi privatizare a Camerei deputaţilor, care-i înaintează lista cu persoanele nominalizate pe funcţii.

Membrii Consiliului Concurenţei nu reprezintă autoritatea care i-a numit şi, sunt independenţi în luarea deciziilor. Ei sunt revocabili de către autoritatea care ia numit, dacă au încălcat dispoziţiile prezentei legi, dovedită prin hotărâre judecătorească penală. Până când aceasta rămâne definitivă, ei pot fi suspendaţi din funcţie de către aceeaşi autoritate. Pentru exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul Concurenţei îşi elaborează şi îşi adoptă regulamentele de organizare şi funcţionare şi procedură, şi îşi constituie aparatul propriu a cărui încadrare pe funcţii se stabileşte prin regulament. De asemenea, Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni - avizate de Consiliul Legislaţiei -, emite ordine, ia decizii şi formulează avize, face recomandări şi elaborează rapoarte. Are următoarele atribuţii (art. 27):

a) ia decizii pentru cazurile de încălcare a dispoziţiilor art. 5, 6, 13 şi 16, constatate în urma investigaţiilor efectuate;

b) certifică, pe baza investigaţiilor efectuate, la cererea agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici şi pe baza dovezilor prezentate, că nu există temei pentru intervenţia sa în baza art. 5, alin (1) sau art. 6;

c) ia decizii de acordare a dispenselor de exceptări individuale, de înţelegeri, decizii de asociere sau practici concurenţiale, care se încadrează în prevederile art. 5, alin. (2) precum şi decizii de admitere de concentrări economice, conform prevederilor art. 14, alin.(2), ca urmare a investigaţiei întreprinse în cazurile notificate de către agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici interesaţi;

d) asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii; e) efectuează, din proprie iniţiativă, investigaţii utile pentru cunoaşterea

pieţii; f) sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor

cazuri, asemenea celor prevăzute la art.4 alin(2) şi (3) şi propune luarea măsurilor considerate necesare pentru controlul preţurilor;

g) sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente;

h) urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al prezentei legi;

i) sesizează Guvernul cazurile de imixtiune a organelor administraţiei publice centrale şi locale în aplicarea prezentei legi;

j) avizează proiectele de hotărâri ale Guvernului care pot avea impact anticoncurenţial şi propune modificarea actelor normative care au un asemenea defect;

k) avizează din punct de vedere al efectelor asupra concurenţei, politica şi schemele de acordare a ajutorului de stat şi controlează respectarea acestor reguli;

l) face recomandări Guvernului şi organelor administraţiei publice locale pentru adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;

m) propune Guvernului sau organelor administraţiei publice locale luarea de măsuri de disciplinare împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu respectă dispoziţiile obligatorii ale Consiliului Concurenţei;

n) realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi furnizează Guvernului, publicului şi organizaţiilor internaţionale specializate, informaţii privind această activitate;

o) reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil şi cooperează cu autorităţile de concurenţă, străine şi comunitare.

B. Oficiul Concurenţei, este organul de specialitate în domeniul concurenţei, în subordinea Guvernului.

El are următoarele atribuţii (art.37):

a) efectuează din proprie iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri, sesizări sau notificări, investigaţiile privind aplicarea prevederilor art.5, 6, 13 şi 16 din prezenta lege;

b) avizează stabilirea preţurilor în situaţiile prevăzute la art.4 alin(1); c) urmăreşte aplicarea efectivă a deciziilor Consiliului Concurenţei şi

informează asupra situaţiilor constatate; d) urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente

în domeniul de reglementare al prezentei legi; e) urmăreşte evoluţia preţurilor în economie, face cercetări în sectoarele

economice în care evoluţia şi nivelul preţurilor, rigiditatea preţurilor sau orice alte împrejurări sugerează o restrângere a concurenţei şi propune luarea de măsuri conform dispoziţiilor legale;

f) realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi furnizează Guvernului, Consiliului Concurenţei, publicului şi organizaţiilor internaţionale informaţii privind această activitate;

g) inventariază formele de ajutor de stat, monitorizează şi raportează în condiţii de transparenţă ajutoarele de stat acordate;

h) promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil şi cooperează cu autorităţile de concurenţă străine şi comunitare.

Analiza comparativă a atribuţiilor celor două instituţii arată următoarele: 1) unele dintre ele sunt identice, cele ale Consiliului Concurenţei prevăzute

de art.37, lit (a), (d), (e), (h), (n) şi (o), cu cele ale Oficiului Concurenţei prevăzute la art.37, lit.(a), (c), (d), (e), (f), (h);

2) atribuţiile prevăzute la art.27, lit.(k) cu art.37, lit. (g) sunt complementare;

3) atribuţiile Oficiului Concurenţei prevăzute de art.37, lit (a), încalcă legea într-una din componentele ei. Astfel, se precizează, aici, că acesta efectuează, din proprie iniţiativă sau ca urmare a unei notificări, investigaţiile privind aplicarea prevederilor art.5, 6, 13 şi 16 din prezenta lege. Or, Legea Concurenţei nu are nici o prevedere care să-i permită acestuia acest lucru. Mai mult, ea prevede pentru agenţii economici sau organele administrative publice centrale şi locale, doar posibilitatea de a introduce recurs împotriva sentinţei Curţii de Apel, sesizată de Consiliul Concurenţei conform art.6, alin.(1) sau (4), la Curtea Supremă de Justiţie;

4) singura deosebire fundamentală dintre ele este cea privind dreptul Oficiului Concurenţei de a aviza singur stabilirea preţurilor în situaţiile prevăzute la art.4, alin.(1), Consiliul Concurenţei neputând, în cazurile respective, decât să recomande, să propună să sesizeze Guvernul pentru adoptarea de măsuri în vederea respectării dispoziţiilor legii, conform art.27, lit.(i), (l) şi (m).

În atare condiţii, se pună întrebarea: de ce legea a prevăzut înfiinţarea a două instituţii care să o aplice? Logic, răspunsul trebuie căutat acolo unde ele se deosebesc fundamental şi anume: art.37, lit.(b).

Ca să fie foarte clar, repetăm că acesta prevedea că Oficiul Concurenţei avizează stabilirea preţului în situaţiile prevăzute la art.4, alin (1). Căutând, aici, găsim “secretul”: “Preţurile şi tarifele practicate de regiile autonome, precum şi cele practicate în cadrul activităţilor cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice supuse prin lege unui regim special se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei”.

Or, ştim cu toţii ce înseamnă asta ! Cine are decizii în acest domeniu, deţine pârghiile cele mai eficiente de a influenţa centrele de putere economică. Aici se găsesc: salarii uriaşe pentru clientela politică; posibilităţi multiple pentru contracte oneroase cu profituri numite de mass-media”tunuri”;sursele de provocare a mitei; mijloacele de manevrare politică a centrelor de putere economică.

CONCLUZIE: Trebuie promovat un proiect de lege a concurenţei şi protecţei

consumatorilor, care să prevadă: 1) Înfiinţarea unei singure instituţii în domeniu – Consiliul

Concurenţei şi Protecţei Consumatorilor, autoritate administrativă autonomă, care să răspundă, prin raportări anuale, faţă de Parlament;

2) Obligaţia Guvernului de a se supune deciziilor Consiliului Concurenţei şi Protecţiei Consumatorilor, cu excepţia situaţiilor pentru care există o Hotărâre judecătorească a Curţii Supreme de Justiţie.

3) Trecerea, în condiţiile prevăzute de lege, a unei părţi a personalului actual al Oficiului Concurenţei, la Autoritatea Naţională a Protecţiei Consumatorilor, în primul rând în structura teritorială operativă a acesteia.

Semnalăm că, potrivit HG 775/1997, Oficiul Concurenţei are, în prezent, 250 de posturi în aparatul central, exclusiv demnitarii şi 650 de posturi în aparatul teritorial (inspectoratele judeţene de concurenţă şi al municipiului Bucureşti), iar ANPC are, potrivit HG nr.166/2001, 65 de posturi în aparatul central, exclusiv membrii Cabinetului Preşedintelui acestuia şi 668 de posturi în structura teritorială (oficii judeţene pentru protecţia consumatorilor şi al municipiului Bucureşti).

În acest fel, pe de o parte, s-ar mări numărul de personal operativ al ANPC, cu efecte benefice asupra eficienţei acesteia şi, pe de altă parte, s-ar reduce masiv, personalul existent, în prezent, în cele două instituţii, luate împreună.

2.2.3.3. Autorităţile din domeniul asistenţei de sănătate publică Autorităţile respective sunt stabilite de Legea nr.100/1998, cap.II, art.8,9,10

şi 11, iar atribuţiile lor sunt prevăzute de cap.III al acesteia. 1. Ministerul Sănătăţii şi Familiei este autoritatea centrală în domeniul

asistenţei de sănătate publică, având următoarele atribuţii : a) elaborează norme de organizare şi funcţionare a unităţilor care asigură

asistenţa de sănătate publică ; b) organizează şi finanţează programele naţionale de sănătate publică ; c) aprobă normele tehnice cuprinse în programele naţionale de sănătate publică

; d) elaborează norme privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei sanitare de

stat ; e) împuterniceşte personalul sanitar care urmează să îndeplinească sarcinile de

inspecţie sanitară de stat ; f) participă la acreditarea unităţilor sanitare care prestează servicii pentru

autorităţile din domeniul asistenţei de sănătate publică ; g) înfiinţează şi desfiinţează filiale ale instituţiilor din domeniul asistenţei de

sănătate publică ; h) organizează sistemul informaţional din domeniul asistenţei de sănătate

publică şi modul de raportare al datelor pentru cunoaşterea stării de sănătate a populaţiei.

H.G. nr.22/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, modificată şi completată de H.G. nr.790/2001, îi stabileşte şi alte atribuţii (art.3), întemeiate pe prevederile Legii nr.100/1998, cum ar fi :

a) stabileşte principalele obiective de etapă şi pe termen mediu şi lung în domeniul sănătăţii populaţiei şi al reformei în sistemul sanitar ;

b) are obligaţia să asigure supravegherea şi controlul aplicării legislaţiei de către instituţiile şi organismele care au responsabilităţi în domeniul sănătăţii publice, inclusiv de către sistemele de asigurări de sănătate şi de unităţile sanitare din sectorul privat de asistenţă medicală, colaborând în acest scop cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Colegiul Medicilor din România, Colegiul Farmaciştilor din România, autorităţile publice locale şi cu alte instituţii abilitate ;

c) îndrumă şi controlează modul de aplicare a normelor de igienă şi sanitar-antiepidemice în mediul de viaţă al populaţiei şi la locul de muncă ;

d) organizează, coordonează şi controlează, după caz, activitatea unităţilor de ocrotire şi asistenţă medicală a mamei şi copilului, asistenţa medicală de urgenţă şi asistenţa medicală la locul de muncă ;

e) elaborează, coordonează şi îndrumă elaborarea politicilor de sănătate familială ;

f) colaborează cu Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale în domeniul coordonării metodologice a activităţii instituţiilor specializate care asigură servicii de asistenţă socială ;

g) colaborează la utilizarea raţională a factorilor naturali de mediu, coordonează şi controlează activitatea de asistenţă medicală în staţiunile balneoclimaterice , activitatea de medicină a culturii fizice şi de medicină sportivă ;

h) aprobă Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate, elaborat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi de Colegiul Medicilor din România ;

i) elaborează anual, împreună cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu avizul Colegiului Medicilor din România şi al Colegiului Farmaciştilor din România, în baza contractului-cadru, lista cu medicamentele din Nomenclatorul de produse medicamentoase de uz uman de care beneficiază asiguraţii pe bază de prescripţie medicală, cu sau fără contribuţie personală ;

j) emite avize şi autorizaţii sanitare de funcţionare, abilitări şi acorduri scrise pentru importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător, în conformitate cu prevederile legale în vigoare ;

k) emite autorizaţii de funcţionare şi norme tehnice pentru organizarea şi funcţionarea unităţilor farmaceutice, publice şi private, îndrumă şi controlează activitatea în reţeaua farmaceutică ;

l) aprobă preţul produselor medicamentoase din ţară şi din import; emite reglementări privind termenii, condiţiile, modul de calculare şi avizare a preţurilor produselor medicamentoase şi limitele de profit ;

m) organizează, în situaţii deosebite, asistenţa medicală, asigurând rezerva de mobilizare cu medicamente ;

n) elaborează sau, după caz, avizează proiecte de acte normative din domeniul său de activitate, armonizate cu reglementările Uniunii Europene ; urmăreşte şi răspunde de aplicarea prevederilor specifice din Acordul european de asociere şi din Strategia naţională de pregătire pentru aderarea României la Uniunea Europeană ;

o) avizează înfiinţarea, reorganizarea sau desfiinţarea spitalelor şi aprobă schimbarea sediului, a profilului sau a structurii spitalelor; întocmeşte planul naţional de paturi şi elaborează norme privind încadrarea spitalelor publice şi private cu personal;

p) avizează funcţionarea şi supraveghează activitatea tuturor formelor de prestare a serviciilor medicale private pe întreg teritoriul ţării, conform dispoziţiilor legale ;

q) editează publicaţii de specialitate şi de informare specifice. Prezentăm câteva din programele naţionale de sănătate publică care au

legătură directă cu protecţia consumatorilor privind apărarea drepturilor lor fundamentale :

Programul naţional de prevenire şi control al infecţiilor nosocomiale (intraspitaliceşti) ;

Programul naţional de acţiune pentru mediu şi sănătate (impactul factorilor de risc din mediu) ;

Programul naţional de supraveghere a stării de sănătate în colectivităţi de copii şi adolescenţi ;

Programul naţional de planificare familială şi de protecţie a stării de sănătate a mamei şi copilului ;

Programul naţional de susţinere a centrelor naţionale de referinţă pentru laborator ;

Programul naţional de standardizare a serviciilor medicale în sănătatea publică ;

Programul naţional de evaluare a stării de sănătate a populaţiei ; Programul naţional de acreditare a unităţilor medicale de sănătate publică şi servicii de interes naţional ;

Profilaxia şi recuperarea balneo-fizio-climatologică. Iată unele din normele tehnice privind activităţi în domeniul asistenţei de sănătate publică, elaborate de Ministerul Sănătăţii :

Norme privind protecţia persoanelor împotriva factorilor de poluare a mediului înconjurător ;

Calitatea sanitară a apei potabile ; Securitatea sanitară a alimentelor ; Protecţia persoanelor din colectivităţi :

a) funcţionarea unităţilor hoteliere, a staţiunilor balneare, a locurilor de agrement, a mijloacelor de transport în comun, a gărilor, a aeroporturilor, porturilor şi a punctelor de trecere a frontierei de stat, a stadioanelor şi terenurilor de sport, a oboarelor şi pieţelor ;

b) asigurarea condiţiilor de igienă în unităţi de îngrijire a copiilor şi în unităţi de învăţământ ;

c) protecţia specială a persoanelor cu handicap, încadrate în unităţi speciale ocupaţionale.

Norme pentru înregistrarea şi controlul medicamentelor şi al produselor biologice de uz uman ;

Norme de igienă şi antiepidemice pentru activitatea care se desfăşoară în unităţile sanitare publice şi private ;

Norme privind funcţionarea unităţilor care asigură servicii pentru populaţie ;

Metodologii privind principiile de promovare a sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate.

2. Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti îşi desfăşoară activitatea în plan local, în scopul realizării politicilor şi programelor naţionale de sănătate publică, a activităţii de medicină preventivă şi a inspecţiei sanitare de stat, a monitorizării stării de sănătate a populaţiei şi a organizării statisticii de sănătate. Ele desfăşoară următoarele activităţi :

a) cercetează şi evaluează starea de sănătate a populaţiei, studiază calitatea factorilor de mediu şi stilul de viaţă, în vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi promovării sănătăţii ;

b) informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale despre factorii de risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător şi despre măsurile care vor fi aplicate pentru reducerea riscurilor de îmbolnăvire şi de prevenire a unor îmbolnăviri cauzate de factorii de mediu ;

c) emit avize şi autorizaţii sanitare de funcţionare, solicitate potrivit legii, pentru obiective economice sau social-culturale care urmează a fi amplasate, construite sau amenajate în teritoriu, potrivit normelor aprobate de Ministerul Sănătăţii ;

d) efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului, a apei, a solului, a poluării sonore a zonelor de locuit ;

e) organizează depistarea bolnavilor cu boli infecţioase, supravegherea contacţilor, luând măsuri de aplicare a tratamentului necesar ;

f) organizează şi supraveghează realizarea, pe baza calendarului naţional, a vaccinărilor obligatorii şi a celor facultative, cu respectarea normelor tehnice de vaccinare ;

g) iniţiază, proiectează şi implementează programe locale de sănătate ; h) organizează acţiuni de educaţie pentru sănătatea populaţiei, în colaborare cu

autorităţile locale, cu instituţii de învăţământ şi organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale ;

i) controlează respectarea condiţiilor de igienă ; j) coordonează serviciile de salvare din teritoriu, organizează şi coordonează

asistenţa medicală în caz de calamităţi, catastrofe şi situaţii deosebite ; k) organizează culegerea şi prelucrarea informaţiilor statistice medicale ; l) face propuneri Ministerului Sănătăţii şi Familiei privind modificarea

profilului şi a numărului de paturi pentru unităţile sanitare cu paturi. 3. Institutele de sănătate publică, precum şi Institutul Naţional de

Cercetare-Dezvoltare în Sănătate Bucureşti, au următoarele atribuţii : a) asigură fundamentarea ştiinţifică a politicii sanitare şi a strategiilor din

domeniul prevenirii îmbolnăvirilor, promovării şi apărării sănătăţii populaţiei ;

b) efectuează studii în domeniul sănătăţii publice şi al conducerii sistemului de sănătate ;

c) elaborează proiecte de norme, metodologii şi instrucţiuni privind sănătatea publică ;

d) efectuează examene clinice şi expertize medicale, eliberează certificate cerute de autorităţile publice, precum şi de către persoane fizice sau juridice, şi efectuează expertize sanitare în unităţile economice şi în instituţiile publice ;

e) efectuează expertize, asigură asistenţa tehnică şi realizează servicii, la solicitarea unor persoane fizice sau juridice, pentru produsele care sunt supuse obligaţiei de înregistrare şi autorizare, precum şi la cerere, în domeniile de competenţă specifice.

4. Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară este instituţia de specialitate din structura Ministerului Sănătăţii şi Familiei, care are ca principală atribuţie organizarea sistemului informaţional şi informatic al activităţii de ocrotire a sănătăţii populaţiei.

Eficienţa sistemului naţional al asistenţei de sănătate publică depinde nu numai de prevederile legislaţiei specifice şi de cadrul instituţional de aplicare a acestora, ci şi de activitatea de control privind modul cum sunt respectate de către toţi cei vizaţi (instituţii publice, agenţi economici, cetăţeni etc.).

Dacă, aşa cum am arătat mai înainte, direcţiile de sănătate publică teritoriale realizează inspecţia sanitară de stat, exercitarea acesteia se face, însă, de către persoane împuternicite de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, iar responsabilitatea

organizării, precum şi coordonarea ei revine secretarului de stat desemnat prin ordin al ministrului Sănătăţii (art.23) :

Persoanele împuternicite au următoarele obligaţii (art.23 alin.4) : a) să solicite unităţilor controlate documentele şi informaţiile necesare evaluării

riscurilor pentru sănătate, precum şi înlăturarea deficienţelor de igienă constatate ;

b) să dispună suspendarea temporară a activităţii până la remedierea deficienţelor, precum şi retragerea autorizaţiei de funcţionare ;

c) să dispună suspendarea lucrărilor de construcţii, montaj, amenajări, în cazul în care nu se respectă clauzele stabilite prin avizul sanitar sau în normele de igienă ;

d) să oprească sau să condiţioneze darea în consum a alimentelor care nu corespund normelor de igienă, precum şi folosirea obiectelor, materialelor sau a substanţelor care, prin natura sau prin modul lor de utilizare, periclitează sănătatea populaţiei ;

e) să recolteze probe necesare evaluării riscului de sănătate ; f) să dispună măsuri speciale pentru bolnavii, suspecţii şi contacţii de boli

transmisibile sau purtătorii de germeni patogeni, precum şi alte măsuri cu caracter obligatoriu pentru prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile şi profesionale ;

g) să oprească folosirea preparatelor biologice, de diagnostic, profilaxie, tratament, care se dovedesc necorespunzătoare sau novice sănătăţii ;

h) să constate şi să sancţioneze contravenţiile privind normele de igienă, conform legii ;

i) să participe la acţiuni specifice, impuse de riscul deteriorării stării de sănătate a populaţiei. Pentru realizarea acestor atribuţii, inspectorii sanitari de stat au dreptul să

intre în unităţi de orice tip din raza lor de activitate şi în locuinţe particulare, numai cu acordul celor care ocupă locuinţa sau cu autorizarea procurorului pentru efectuarea controlului sanitar sau pentru instituirea măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile (art.23 alin.5).

Este important să se ştie faptul că cetăţenii, precum şi conducătorii de unităţi sunt obligaţi să respecte întocmai normele de igienă şi sănătate publică, să ofere informaţiile solicitate şi să aplice măsurile stabilite privind instituirea condiţiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi pentru promovarea sănătăţii individului şi a populaţiei (art.24).

Mai mult, agenţii economici şi celelalte persoane juridice sunt obligate să asigure fondurile şi condiţiile necesare pentru (art.28) :

a) efectuarea examenului medical la angajarea în muncă şi a controlului periodic, conform normelor de sănătate publică şi securitate în muncă ;

b) aplicarea normelor legale de igienă ; c) aplicarea normelor de igienă, dezinfecţie, dezinsecţie şi deratizare

periodică. De asemenea, remarcăm că orice persoană aflată pe teritoriul României are

obligaţia să se supună măsurilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, să respecte şi să aplice normele de igienă.

Nerespectarea prevederilor alin.23 alin(4) şi (5), precum şi ale art.24 şi 29, atrage răspunderea contravenţională sau penală, potrivit legii, după caz.

5. Agenţia Naţională a Medicamentului, înfiinţată prin Ordonanţa nr.125/1998, aprobată prin Legea nr.594/2002, este instituţie publică în subordinea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, care poate înfiinţa agenţii teritoriale, fără personalitate juridică, prin reorganizarea actualelor laboratoare teritoriale ale Institutului pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi Cercetării Farmaceutice „Petre Ionescu Stoian” Bucureşti.

Ea are rolul de a realiza politica statului în domeniul controlului complex al calităţii, eficacităţii şi siguranţei produselor medicamentoase de uz uman, folosite pentru prevenirea, tratamentul sau diagnosticul bolilor, contribuind la promovarea şi asigurarea sănătăţii şi siguranţei populaţiei. Producţia, importul, distribuţia şi utilizarea produselor medicamentoase de uz uman sunt admise în România numai după autorizarea de către Agenţia Naţională a Medicamentului. Autorizarea se certifică prin eliberarea autorizaţiei de punere pe piaţă. Pentru materiile prime de uz farmaceutic fabricate în România este nevoie numai de autorizaţie.

Agenţia Naţională a Medicamentului are următoarele atribuţii : a) propune Ministerului Sănătăţii şi Familiei spre aprobare norme, instrucţiuni

şi alte reglementări cu caracter obligatoriu vizând asigurarea calităţii, eficacităţii şi siguranţei produselor medicamentoase de uz uman ;

b) eliberează autorizaţii de punere pe piaţă sau, după caz, autorizaţia pentru produsele medicamentoase de uz uman, informând pentru aceasta Ministerul Sănătăţii şi Familiei cu 15 zile lucrătoare înainte de eliberarea acestor documente; prezintă trimestrial Ministerului Sănătăţii şi Familiei lista cererilor de autorizare ;

c) controlează respectarea prevederilor legale privind calitatea produselor medicamentoase de uz uman de către unităţile de distribuţie cu amănuntul şi angro, unităţile de producţie, laboratoarele farmaceutice, alte persoane fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în domeniul produselor medicamentoase de uz uman ; răspunde la solicitările Ministerului Sănătăţii şi Familiei privind realizarea de inspecţii în domeniul său de activitate ;

d) autorizează studiile clinice care se efectuează, după caz, pentru produsele de uz uman, în conformitate cu Regulile de bună practică în studiul clinic ;

e) iniţiază şi/sau efectuează studii clinice sau preclinice şi analize de laborator privind calitatea, eficacitatea şi siguranţa produselor medicamentoase de uz uman, în scopul asigurării sănătăţii populaţiei ; pentru aceasta colaborează cu unităţi de învăţământ superior, de cercetare ştiinţifică sau de sănătate publică ;

f) organizează, îndrumă şi controlează activitatea de farmacovigilenţă, efectuează studii privind utilizarea produselor medicamentoase de uz uman ; elaborează şi editează buletine informative de informare privind rezultatele activităţii de farmacovigilenţă ;

g) aprobă materialele publicitare pentru produsele medicamentoase de uz uman, în conformitate cu reglementările în vigoare ;

h) întocmeşte Nomenclatorul produselor medicamentoase de uz uman, lista medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală, denumită OTC,

lista medicamentelor care necesită condiţii speciale de eliberare, lista medicamentelor esenţiale şi lista medicamentelor orfane ;

i) elaborează „Farmacopeea română” şi cooperează cu organisme internaţionale şi naţionale în domeniul respectiv ;

j) asigură funcţionarea unui serviciu de informare privind produsele medicamentoase de uz uman ; elaborează şi editează publicaţii de specialitate şi de informare specifice, distribuite gratuit sau contra cost şi Buletinul informativ al Agenţiei Naţionale a Medicamentului ;

k) produce şi distribuie substanţe de referinţă-standarde naţionale- pentru controlul produselor medicamentoase de uz uman ;

l) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate la elaborarea listei cu produse medicamentoase de uz uman din Nomenclatorul produselor medicamentoase de uz uman de care beneficiază asiguraţii de bază de prescripţie medicală, cu sau fără contribuţie personală ;

m) elaborează la cererea Ministerului Sănătăţii şi Familiei sau a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, materiale informative referitoare la orice produs medicamentos de uz uman autorizat de punere pe piaţă, în curs de autorizare sau comparaţii între diverse produse medicamentoase de uz uman cu privire la eficacitate, calitate, siguranţă şi preţ de cost ;

n) hotărăşte, după caz, suspendarea, retragerea sau modificarea autorizaţiilor pentru produsele medicamentoase de uz uman ; informează Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în termen de 24 de ore, asupra acestor decizii ; informaţia trimisă Ministerului Sănătăţii şi Familiei este însoţită de o notă justificativă ; informaţia va fi trimisă către toţi distribuitorii de produse medicamentoase de uz uman ;

o) prestează diverse servicii şi activităţi specifice compartimentelor sale, precum analize de laborator, cu excepţia celor necesare persoanelor juridice în vederea întocmirii dosarului pentru autorizarea produselor medicamentoase de uz uman, cursuri de instruire ;

p) propune spre aprobare Ministerului Sănătăţii şi Familiei tarife pentru activităţile desfăşurate de Agenţia Naţională a Medicamentului ;

q) iniţiază, negociază şi încheie acorduri şi documente de cooperare internaţională în domeniul produselor medicamentoase de uz uman, în limita competenţelor atribuite de lege, organizează activităţi de relaţii şi colaborări internaţionale în domeniul respectiv ;

r) organizează reuniuni de lucru şi manifestări ştiinţifice în domeniul produselor medicamentoase de uz uman ;

s) desfăşoară alte activităţi specifice în domeniul produselor medicamentoase de uz uman, precum şi cele dispuse de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei. Pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind asigurarea calităţii,

eficacităţii şi siguranţei produselor medicamentoase de uz uman, Agenţia Naţională a Medicamentului colaborează cu ministere, cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale, având dreptul de a solicita acestora documentele, datele şi informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor sale.

Pentru exercitarea atribuţiilor de control personalul împuternicit din cadrul Agenţiei Naţionale a Medicamentului sau din autorităţile teritoriale ale acesteia are dreptul să solicite, iar agenţii economici şi unităţile din sectorul public şi privat au obligaţia să prezinte documente şi să răspundă la alte solicitări necesare verificării modului în care se aplică legislaţia din domeniul calităţii produselor medicamentoase de uz uman.

Analiza reglementărilor privind asistenţa de sănătate publică, inclusiv privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instituţiilor de specialitate, evidenţiază :

a) vastitatea, dar şi complexitatea domeniului, având în vedere că nu există drept fundamental al consumatorilor care să nu fie obiectiv al acestuia, începând cu protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor ;

b) necesitatea elaborării de noi reglementări care să permită rezolvarea unora dintre atribuţiile prevăzute de lege (ex. : privind înfiinţarea, funcţionarea şi supravegherea tuturor formelor de prestare a serviciilor medicale private, a activităţilor bazate pe libera iniţiativă în domeniul sanitar şi farmaceutic, realizate în condiţii de concurenţă loială) ;

c) numărul mare de instituţii cu atribuţii în domeniu, cu care A.N.P.C., dar şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale, cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, trebuie să colaboreze pentru apărarea drepturilor acestora (Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a Municipiului Bucureşti ; Institutele de sănătate publică, precum şi Institutul de Management al Serviciilor de Sănătate, Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară, Agenţia Naţională a Medicamentului, Colegiul Medicilor din România, Colegiul Farmaciştilor din România, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate etc.) ;

d) inspecţia sanitară de stat este realizată de direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, organizată şi coordonată de secretarul de stat desemnat prin ordin de ministrul Sănătăţii, dar este exercitată de persoane împuternicite de Ministerul Sănătăţii şi Familiei. În plus, controlul calităţii produselor medicamentoase de uz uman este realizat de Agenţia Naţională a Medicamentului pe reţeaua producători, importatori, laboratoare farmaceutice, distribuitori cu ridicata şi cu amănuntul. Deci, procedura de colaborare cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei trebuie să prevadă capitole separate pentru acţiunile de control comune, în raport cu modul de organizare al acesteia în domeniul gestionat de minister ;

e) Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi instituţiile din subordinea lui sunt parteneri ai A.N.P.C. pentru protecţia consumatorilor, dar, în acelaşi timp, ca şi alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniu, este şi prestator de servicii publice şi, deci, intră în sfera de supraveghere şi control al acesteia. De aceea, procedura de colaborare dintre ele trebuie să stabilească cu precizie locul şi rolul fiecăreia. În raport cu cele arătate mai sus, semnalăm câteva dintre observaţiile

referitoare la legislaţia în vigoare : 1. nu se prevăd obligaţii clare pentru Ministerul Sănătăţii şi Familiei de a

colabora cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale la elaborarea

reglementărilor din domeniu şi nici în privinţa activităţii de supraveghere şi control, şi asta în condiţiile în care aplicarea Ordonanţei nr.21/1992 presupune implicarea A.N.P.C. în domeniu ;

2. Legea nr.100/1998 nu face nici o referire privind responsabilitatea Ministerului Sănătăţii şi Familiei referitoare la sistemul de asigurări de sănătate, în schimb H.G. nr.22/2001 prevede la art.3 alin.3 că „are obligaţia să supravegheze şi să controleze aplicarea legislaţiei de către sistemele de asigurări de sănătate”, iar la alin.18 că „aprobă Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate, elaborate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi de Colegiul Medicilor din România” ;

3. normele tehnice privind protecţia persoanelor din colectivităţi nu au corespondent între Programele Naţionale, prevăzute de lege în anexă, deoarece singurul Program naţional din domeniu se referă doar la colectivităţile de copii şi adolescenţi ;

4. H.G. nr.22/2002 prevede la art.3 alin.24 că Ministerul Sănătăţii şi al Familiei aprobă preţurile produselor medicamentoase din ţară şi din import, emite reglementări privind termenii, condiţiile, modul de calculaţie şi de avizare a preţurilor produselor medicamentoase şi limitele de profit, fără nici o referire la Legea concurenţei (Legea nr.21/1996) şi prevederile ei. Consecinţele se văd. Un exemplu este şi recenta luare de poziţie a ambasadorului SUA la Bucureşti, care a semnalat faptul că medicamentele pentru bolnavii de SIDA, importate din SUA, au preţuri, în România, de 2-3 ori mai mari decât cele de pe piaţa americană (!)

5. Ministerul Sănătăţii şi Familiei nu avizează produsele naturale comercializate ca având calităţi de tratare a unor boli şi nu autorizează activităţile comerciale cu asemenea produse şi nici activităţile de tratament, direct sau indirect, aferent acestora, făcute de persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu are obligaţii privind acreditarea sau interzicerea unităţilor unde se efectuează astfel de practici, aşa-zis medicale.

6. Elaborarea proiectelor actelor normative de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei demonstrează nepricepere, dezordine şi pierdere de timp. Dovadă că H.G. nr.22/4 ian.2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, a fost modificată şi completată de H.G. nr.287/8 martie 2001 şi de H.G. nr.790/21 august 2001 (deci, în opt luni s-au adoptat trei hotărâri de guvern, media fiind de una la 2,6 luni) ;

7. De la adoptarea H.G. nr.22/2001 au trecut doi ani şi jumătate şi nici acum nu există o strategie de reformă a sistemului sanitar, pe termen scurt şi, mai ales, pe termen mediu şi lung. Toate acestea, ca şi alte neajunsuri, care ţin de fondul prevederilor legislaţiei

din domeniu, trebuie eliminate. Ele sunt dovezi că reforma sanitară este departe de a se realiza, dar şi piedici în realizarea protecţiei consumatorilor.

În privinţa procedurii de colaborare dintre A.N.P.C. şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei considerăm că aceasta trebuie să se refere la toate cele nouă domenii ale Procedurii-cadru propusă de noi şi, în acelaşi timp, să vizeze toate drepturile fundamentale ale consumatorilor. În plus, ea trebuie să fie structurată pe capitole

privind colaborarea cu instituţiile din subordinea ministerului (direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, institutele de sănătate publică, Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară, Agenţia Naţională a Medicamentului etc.), în raport cu atribuţiile acestora.

Spre exemplu, A.N.P.C. trebuie să colaboreze cu Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară pentru elaborarea unui sistem informatic care să asigure crearea unei bănci de date privitoare la accidentele casnice, accidentele cauzate de folosirea jucăriilor etc., care să-i permită, mai apoi, să descopere cauzele şi să acţioneze pentru eliminarea lor.

În privinţa atribuţiilor Agenţiei Naţionale a Medicamentului, A.N.P.C. este departe de a avea autoritatea instituţiei similare din S.U.A., care supervizează orice autorizaţie de punere pe piaţă a medicamentelor. Cu toate acestea există un front larg de atribuţii care presupune implicarea directă a A.N.P.C.

2.2.3.4. Serviciul public de asistenţă socială

Serviciul public de asistenţă socială de la nivelul judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti, se află în subordinea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al municipiului Bucureşti.

El are rolul de a asigura aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţă socială în domeniul protecţiei familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a oricăror persoane aflate la nevoie.

Pentru aceasta, îndeplineşte următoarele funcţii: a) de strategie, prin care asigură elaborarea planurilor de asistenţă socială

pentru prevenirea şi combaterea marginalizării sociale şi a programelor de acţiune antisărăcie, pe care le supune spre aprobare consiliului judeţean, respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti;

b) de coordonare, prin care stabileşte măsuri pentru dezvoltarea strategiilor de intervenţie în sprijinul persoanelor aflate în nevoie şi de prevenire a situaţiilor de marginalizare şi excludere socială la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti;

c) de administrare a fondurilor pe care le are la dispoziţie; d) de colaborare cu serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi

instituţiilor care au responsabiltăţi în domeniul asistenţei sociale, cu serviciile publice locale de asistenţă socială, precum şi cu reprezentanţii societăţii civile implicaţi în derularea programelor de aistenţă socială;

e) de execuţie, prin asigurarea mijloacelor umane, materiale şi financiare necesar pentru implementarea strategiilor cu privire la acţiunile antisărăcie, prevenirea şi combaterea marginalizării sociale individuale şi colective la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti;

f) de reprezentare, prin reprezentarea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pe plan intern şi extern, în domeniul asistenţei sociale.

Serviciul public local de asistenţă socială se află în subordinea consiliilor locale de la nivelul municipiilor, oraşelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti.

El are rolul de a identifica şi de a soluţiona problemele sociale ale comunităţii din domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie. Pentru realizarea atribuţiilor sale, serviciul public local desfăşoară activităţi în următoarele domenii:

A. în domeniul protecţiei copilului: a) monitorizează şi analizează situaţia din unitatea administrativ-

teritorială respectivă, respectarea şi realizarea drepturilor lor, asigură centralizarea şi sintetizarea acestor date şi informaţii;

b) identifică copiii aflaţi în dificultate, elaborează documentaţia pentru stabilirea măsurilor speciale de protecţie a acestora şi susţine în faţa organelor coompetente măsurile de protecţie propuse;

c) realizează şi sprijină activitatea de prevenire a abandonului copilului; d) acţionează pentru clasificarea situaţiei juridice a copilului, inclusiv

pentru înregistrarea naşterii lui, în vederea identificării unei soluţii cu caracter permanent pentru protecţia copilului;

e) exercită dreptul de a reprezenta copilul şi de a administra bunurile acestuia în situaţiile şi în condiţiile prevăzute de lege;

f) organizează şi susţine dezvoltarea de servicii alternative de tip familial;

g) identifică, evaluează şi acordă sprijin material şi financiar familiilor cu copii în întreţinere: asigură consiliere şi informare familiilor cu copii în întreţinere asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora, asupra drepturilor copilului, asupra serviciilor disponibile pe plan local, asupra instituţiilor speciale etc.;

h) asigură şi urmăreşte aplicarea măsurilor educative stabilite de organele competente pentru copilul care a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal;

i) asigură şi urmăreşte aplicarea măsurile de prevenire şi combatere a consumului de alcool şi droguri, precum şi a comportamentului delincvent;

j) colaborează cu serviciile descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale în vederea identificării situaţiilor deosebite care apar în activitatea de protecţie a copilului, a cauzelor apariţiei acestor situaţii şi a stabilirii măsurilor pentru îmbunătăţirea acestei activităţi;

k) realizează parteneriate şi colaborează cu organizaţiile neguvernamentale şi cu reprezentanţii societăţii civile în vederea dezvoltării şi susţinerii măsurilor de protecţie a copilului;

l) asigură relaţionarea cu diverse servicii specializate; m) sprijină accesul în instituţiile de asistenţă socială destinate copilului

sau mamei şi copilului şi evaluează modul în care sunt respectate drepturile acestora;

n) asigură realizarea activităţilor în domeniul asistenţei sociale, în conformitate cu responsabilităţile ce îi revin, stabilite de legislaţia în vigoare.

B. în domeniul protecţiei persoanelor adulte: a) evaluează situaţia social-economică a persoanei, identifică nevoile şi

resursele acesteia; b) identifică situaţiile de risc şi stabileşte măsuri de prevenţie şi de

inserţie a persoanelor în mediul familial natural şi în comunitate; c) elaborează planurile individualizate privind măsurile de asistenţă

socială pentru prevenirea sau combaterea situaţiilor de risc social, inclusiv intervenţii focalizate pentru consumatorii de droguri, de alcool, precum şi pentru persoanele cu probleme psiho sociale;

d) organizează acordarea drepturilor de asistenţă socială şi asigură gratuit consultanţă de specialitate în domeniul asistenţei sociale, colaborează cu alte instituţii responsabile pentru a facilita accesul persoanelor la aceste drepturi;

e) organizează şi răspunde de plasarea persoanei într-o instituţie de asistenţă socială şi facilitează accesul acesteia în alte instituţii specializate (spitale, instituţii de recuperare etc);

f) evaluează şi monitorizează aplicarea măsurilor de asistenţă socială de care beneficiază persoane, precum şi respectarea drepturilor acestora;

g) asigură consiliere şi informaţii privind problematica socială (probleme familiale, profesionale, psihologice, de locuinţă, de ordin financiar şi juridic etc.);

h) asigură, prin instrumente şi activităţi specifice asistenţei sociale, prevenirea şi combaterea situaţiilor care implică risc crescut de marginalizare şi excludere socială, cu prioritate a situaţiilor de urgenţă;

i) asigură relaţionarea cu diverse servicii publice sau alte instituţii cu responsabilităţi în domeniul protecţiei sociale;

j) realizează evidenţa beneficiarilor de măsuri de asistenţă socială; k) dezvoltă parteneriate şi colaborează cu organizaţii neguvernamentale

şi cu alţi reprezentanţi ai societăţii civile în vederea acordării şi difersificării asistenţei sociale, în funcţie de realităţile sociale locale, pentru persoanele cu handicap şi persoanele vârstnice;

l) colaborează cu serviciile publice descentralizate ale ministerelor în vederea dezvoltării de programe de asistenţă socială de interes local;

m) asigură sprijin persoanelor vârstnice sau persoanelor cu handicap prin realizarea unei reţele eficiente de asistenţi personali şi îngrijitori la domiciliu pentru aceştia;

n) susţine financiar şi tehnic realizarea activităţilor de asistenţă socială, inclusiv serviciile sociale acordate la domiciliu sau în instituţii;

o) sprijină activitatea unităţilor protejate pentru persoanele cu handicap; p) asigură amenajările teritoriale şi instituţionale necesare, astfel încât să

fie permis accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap;

q) asigură realizarea activităţilor de asistenţă socială, în conformitate cu responsabilităţile ce îi revin, stabilite prin legislaţia în vigoare;

C. în domeniul instituţiilor de aistenţă socială, publice sau private; a) înfiinţează şi organizează instituţii de asistenţă socială, în funcţie de

nevoi şi de numărul de potenţiali beneficiari; b) finanţează sau cofinanţează instituţiile de asistenţă socială; c) asigură resursele tehnice, materiale şi de personal necesare pentru

buna funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială, în conformitate cu standardele de calitate aprobate;

d) evaluează şi monitorizează activitatea desfăşurată în cadrul instituţiilor de asistenţă socială, în conformitate cu responsabilităţile stabilite de legislaţia în vigoare;

e) controlează modul de utilizare a fondurilor acordate de asistenţă socială de la bugetul local;

f) dezvoltă şi diversifică, singur sau în parteneriat cu organizaţiile neguvernamentale, serviciile acordate în cadrul instituţiilor de asistenţă socială, în vederea creşterii calităţii vieţii persoanelor asistate;

D) în domeniul finanţării asistenţei sociale: a) elaborează şi fundamentează propunerea de buget pentru finanţarea

măsurilor de asistenţă socială; b) pregăteşte documentaţia necesară în vederea stabilirii dreptului la

prestaţiile şi serviciile de asistenţă socială; c) realizează activitatea financiar-contabilă privind asistenţa socială; d) comunică direcţiilor generale de muncă şi solidaritate socială judeţene,

respectiv Direcţiei generale de muncă şi solidaritate socială a municipiului Bucureşti, numărul de beneficiari de asistenţă socială şi sumele cheltuite cu această destinaţie, potrivit prevederilor legislaţiei în vigoare, precum şi altor autorităţi centrale cu competenţe în implementarea strategiilor sectoriale din domeniul asistenţei sociale.

Prezentarea funcţiilor serviciului public de asistenţă socială şi a domeniilor în care desfăşoară activităţi, arată rolul deosebit pe care îl au pentru apărarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor dezavantajaţi. Considerăm că nu trebuie să mai pledăm pentru necesitatea colaborării A.N.P.C. cu acesta. 2.2.3.5. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap.

A.N.P.H. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, sub directa coordonare a ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Autoritatea coordonează, la nivel central, activităţile de protecţie specială şi promovare a drepturilor persoanelor cu handicap, asigură urmărirea aplicării reglementărilor în domeniul propriu şi controlul activităţilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap.

Ea îşi realizează obiectivele în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap, îndeplinind funcţii de strategie, de reglementare, de administrare, de autoritate de stat şi de reprezentare. Autoritatea are următoarele atribuţii principale :

a) elaborează strategia naţională în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap, în conformitate cu principiile şi normele internaţionale ;

b) organizează, coordonează şi controlează, prin inspecţiile regionale, realizarea măsurilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap şi a strategiei naţionale în domeniul respectiv ;

c) iniţiază, elaborează şi avizează actele normative din domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap ;

d) acţionează pentru promovarea alternativelor de tip familial la protecţia instituţionalizată a persoanelor cu handicap, prin dezvoltarea şi diversificarea serviciilor de recuperare şi reintegrare ambulatorii ;

e) analizează factorii carenţiali, generatori ai handicapului şi stabileşte măsurile adecvate de prevenire a apariţiei acestora ;

f) monitorizează respectarea drepturilor persoanelor cu handicap, realizarea accesibilităţilor, întocmeşte analize şi studii în domeniu şi elaborează metodologii de aplicare a măsurilor ce se impun pentru ameliorarea situaţiei în acest domeniu ;

g) întocmeşte studii în vederea propunerii unor măsuri de diversificare a resurselor economico-financiare, destinate susţinerii acţiunilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap şi creşterii eficienţei în gestionarea acestor resurse ;

h) realizează îndrumarea şi controlul în aplicarea şi respectarea legislaţiei în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap, cu privire la aplicarea politicilor şi standardelor în activitatea instituţiilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap, aflate în coordonarea sa ;

i) iniţiază, cu avizul Secretariatului General al Guvernului, implementează şi evaluează proiectele cu finanţare externă ;

j) finanţează şi cofinanţează programe şi proiecte în domeniu ; k) colaborează cu ministerele şi celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului sau a ministerelor, cu autorităţile administraţiei publice locale, precum şi cu organizaţiile neguvernamentale, în acţiuni comune de educaţie şi protecţie specială a persoanelor cu handicap, în vederea atenuării, limitării sau eliminării consecinţelor handicapului, precum şi a reabilitării profesionale şi reintegrării lor în societate ;

l) iniţiază, negociază şi încheie, cu împuternicirea Guvernului, documente de cooperare internaţională în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap ;

m) dezvoltă un sistem de informare şi consultanţă accesibil persoanelor cu handicap şi familiilor acestora ;

n) sprijină crearea unei reţele naţionale de unităţi protejate, ca parte a unei strategii globale de angajare în muncă a persoanelor cu handicap ;

o) elaborează, coordonează şi monitorizează planurile de acţiune privind implementarea strategiilor în domeniu ;

p) urmăreşte implementarea planului naţional de acţiune în acest domeniu ; q) asigură crearea şi dezvoltarea unei baze de date referitoare la persoanele cu

handicap, comparabilă cu cea a sistemului naţional de asistenţă socială ; r) elaborează standarde privind calitatea serviciilor oferite persoanelor cu

handicap ; s) evaluează necesarul şi calitatea serviciilor, stabileşte planuri noi de

dezvoltare a serviciilor pe baza nevoilor reale din comunitate; t) coordonează şi evaluează activitatea comisiilor de expertiză medicală a

persoanelor cu handicap pentru adulţi, informând despre aceasta autorităţile administraţiei publice locale ;

u) autorizează persoanele juridice de drept public şi privat, cu avizul Secretariatului General al Guvernului, să desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap ;

v) realizează inspecţii ale serviciilor prestate persoanelor cu handicap în cadrul instituţiilor de protecţie specială a persoanelor cu handicap ;

w) controlează modul de respectare a reglementărilor legale în vigoare în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap.

În subordinea Autorităţii funcţionează opt inspecţii regionale, instituţii

publice cu personalitate juridică, după cum urmează : Bucureşti – municipiul Bucureşti, jud. Ilfov, Vaslui-judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui; Satu Mare – judeţele Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Satu Mare ; Arad – judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş; Vâlcea-judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea; Argeş – judeţele Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova, Teleorman; Mureş – judeţele Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu; Vrancea – judeţele Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea, Vrancea.

Inspecţiile regionale au următoarele atribuţii : a) controlează modul de respectare a reglementărilor în vigoare în domeniul

protecţiei speciale a persoanelor cu handicap şi aplică sancţiunile prevăzute de lege ;

b) monitorizează modul de aplicare a politicilor din domeniu ; c) verifică realizarea accesibilităţilor de către autorităţile sau instituţiile care au

această obligaţie, potrivit legii, şi aplică sancţiunile prevăzute de lege ; d) orice alte atribuţii stabilite prin ordin al preşedintelui Autorităţii.

În domeniul de activitate al Autorităţii, pentru problemele referitoare la

copiii cu handicap, Inspecţiile regionale colaborează cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.

De asemenea, tot în subordinea Autorităţii funcţionează şi Institutul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap, instituţie publică cu personalitate juridică, precum şi Comisia superioară de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi, cu activitate decizională în soluţionarea contestaţiilor la certificatele de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap, emise de comisiile judeţene sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

Comisiile de expertiză medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi se înfiinţează şi se organizează de către consiliile judeţene, respectiv de către consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe care le reprezintă, în realizarea atribuţiilor ce le revin. Ele emit certificatul de încadrare într-o categorie de handicap. Eliberarea acestuia este scutită de taxa de timbru.

Întreaga lor activitate este coordonată metodologic de către Comisia Superioară, care soluţionează, aşa cum am arătat mai sus, şi contestaţiile la deciziile luate de acestea.

Este important de ştiut faptul că, din acest an, drepturile persoanelor cu handicap se plătesc prin bugetele proprii ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti din transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale, prevăzute cu această destinaţie în bugetul Autorităţii.

De asemenea, prin bugetul Autorităţii se acordă subvenţii de la bugetul de stat, potrivit legilor bugetare anuale, Asociaţiei Nevăzătorilor din România, Asociaţiei Surzilor din România, Asociaţiei Invalizilor de Război Nevăzători din România, Ligii Naţionale a Organizaţiilor cu Personal Handicapat din Cooperaţia Meşteşugărească. Remarcăm că, actuala ordonanţă le recunoaşte statutul de persoane juridice independente, ca organizaţii neguvernamentale de sine stătătoare, faţă de H.G. nr.22/2001, care prevedea că sunt coordonate metodologic de către Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, eroare juridică deloc întâmplătoare, ea înscriindu-se în atitudinile guvernanţilor, refractare sau chiar potrivnice, faţă de organizaţiile neguvernamentale, în general.

Pentru noi este clar că Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap nu poate rezolva singură problemele acestora. A.N.P.C. are obligaţia de a se implica, urmărind, mai ales, diversificarea gamei de produse şi servicii destinate satisfacerii nevoilor şi trebuinţelor specifice persoanelor cu handicap, precum şi creşterea calităţii lor. 2.2.3.6. Biroul Român de Metrologie Legală

B.R.M.L. este instituţie publică cu personalitate juridică, organ de specialitate al administraţiei publice centrale pentru coordonarea şi controlul la nivel naţional al activităţii de metrologie legală, în subordinea Ministerului Industriei şi Resurselor (H.G.nr.193/2002 privind organizarea şi funcţionarea Biroului Român de Metrologie Legală). Pentru realizarea obiectului său de activitate are următoarele competenţe;

a) asigură transmiterea unităţilor de măsură şi atestă etaloanele din Sistemul naţional de etalonare;

b) deţine, întreţine, perfecţionează, conservă şi utilizează etaloanele naţionale, asigurând trasabilitatea acestora la etaloane internaţionale;

c) emite Lista oficială a mijloacelor de măsurare supuse obligatoriu controlului metrologic al statului şi norme de metrologie legală, care se publică în Monitorul Oficial al României , Partea !, precum şi proceduri de metrologie legală;

d) exercită controlul metrologic al statului asupra măsurărilor, mijloacelor de măsurare şi activităţilor care au ca obiect măsurările şi mijloacele de măsurare;

e) evaluează mijloacele de măsurare şi certifică conformitatea acestora cu cerinţele esenţiale stabilite de reglementările tehnice;

f) constată contravenţiile şi aplică sanţiunile prevăzute de legislaţia în domeniul metrologiei. În realizarea obiectului său de activitate Biroul Român de Metrologie

Legală are următoarele atribuţii: a) elaborează strategii şi programe de dezvoltare privind activitatea de

metrologie; b) supraveghează şi controlează la nivel naţional aplicarea reglementărilor

legale în domeniul metrologiei; c) elaborează proiecte de acte normative privind activitatea de metrologie,

armonizate cu reglementările internaţionale din domeniul metrologiei, pe care le transmite spre promovare sau aprobare Ministerului Industriei şi Resurselor;

d) evaluează competenţa tehnică a organismelor care solicită notificarea şi propune spre aprobare ministrului industriei şi resurselor lista cuprinzând organismele recunoscute care realizează proceduri de evaluare a conformităţii; în cazul în care acestea nu mai au competenţa corespunzătoare, propune retragerea notificării;

e) asigură supravegherea pieţei pentru mijloacele de măsurare; f) transmite unităţile de măsură la mijloacele de măsurare nesupuse

obligatoriu controlului metrologic al statului; g) evaluează şi atestă laboratoarele de metrologie pentru mijloace de

măsurare nesupuse obligatoriu controlului metrologic al statului; h) reprezintă interesele României în cadrul Organizaţiei Internaţionale de

Metrologie Legală şi al altor organisme internaţionale şi regionale de metrologie şi colaborează cu instituţiile similare din alte ţări sau cu organisme internaţionale;

i) efectuează lucrări de cercetare ştiinţifică în domeniul metrologiei; j) elaborează proiectul Listei de tarife pentru lucrările efectuate de Biroul

Român de Metrologie Legală, pe care îl transmite spre aprobare Ministerului Industriei şi Resurselor;

k) sprijină învăţământul şi manifestările ştiinţifice în domeniul metrologiei şi organizează forme de perfecţionare profesională specifice;

l) coordonează şi derulează programe în domeniul metrologiei la nivel naţional, cu finanţare internă şi/sau internaţională;

m) asigură editarea şi difuzarea reglementărilor, informaţiilor şi altor materiale specifice domeniului;

n) încheie, în condiţiile legii, convenţii, protocoale sau alte documente de recunoaştere a unor documente sau activităţi de metrologie.

În structura Biroului de Metrologie Legală funcţionează direcţiile regionale de metrologie legală, după cum urmează: Bacău – jud.Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui; Constanţa – jud.Constanţa, Brăila, Buzău,

Galaţi, Tulcea, Vrancea; Ploieşti - jud.Prahova, Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Teleorman, Ialomiţa; Craiova – jud.Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea; Timişoara – jud.Timiş, Arad, Hunedoara, Caraş-Severin; Cluj-Napoca – jud.Cluj, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Sălaj, Satu Mare; Braşov – jud.Braşov, Alba, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu; Bucureşti – Municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov. Numărul maxim de posturi este de 975.

Finanţarea cheltuielilor aferente activităţii Biroului Român de Metrologie Legală se asigură integral din venituri extrabugetare. Veniturile se realizează din sumele încasate pentru lucrările de etalonare, verificare metrologică, încercare de mijloace de măsurare, evaluare în vederea acordării autorizaţiilor metrologice, expertizare şi supraveghere metrologică pe bază de tarife, precum şi pentru alte lucrări efectuate în conformitate cu atribuţiile sale.

Pentru activităţile de supraveghere a pieţei şi de control metrologic, B.R.M.L. are în dotare un parc auto care cuprinde autolaboratoare şi autoturisme. Numărul de autolaboratoare şi consumul de carburanţi aferent se stabilesc, în funcţie de necesităţi, prin ordin al directorului general al B.R.M.L. Fiecare direcţie regională de metrologie legală utilizează câte un autoturism, cu un consum mediu lunar de carburanţi de 250l/autoturism. Având în vedere obiectul de activitate şi atribuţiile sale, Biroul Român de Metrologie Legală trebuie să încheie proceduri de colaborare cu majoritatea organelor administraţiei publice centrale şi locale. Procedura de colaborare cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, trebuie să se refere la: 1) Elaborarea strategiilor şi programelor naţionale; 2) Îmbunătăţirea reglementărilor în vigoare şi, respectiv, elaborarea de noi

reglementări în domeniile specifice; 3) Informarea reciprocă, inopinată şi periodică :

a) Biroul Român de Metrologie Legală, cu privire la: - Lista oficială a mijloacelor de măsurare supuse obligatoriu controlului

metrologic şi normele de metrologie legală; - Lista cu organismele acreditate pentru evaluarea mijloacelor de măsurare

şi certificarea conformităţii cu reglementările tehnice; - Lista cu laboratoarele atestate pentru mijloacele de măsurare nesupuse

obligaţiei controlului metrologic; - rezultatele activităţii de control metrologic asupra măsurărilor,

mijloacelor de măsurare şi activităţilor care au ca obiect măsurările şi mijloacele de măsurare, efectuate şi respectiv, folosite pe piaţă;

- evaluarea mijloacelor de măsurare folosite pe piaţă şi certificarea conformităţii cu reglementările tehnice;

- supravegherea pieţei, constatarea contravenţiilor şi aplicarea de sancţiuni; - situaţiile în care, în urma controalelor efectuate pe piaţă, are suspiciuni

privind încălcarea prevederilor Ordonanţei nr.21/1992, altele decât cele din domeniul de specialitate (ex.: produse falsificate sau substituite);

- obiectivele de interes comun reieşite din procesul de integrare europeană în domeniul său de activitate şi din experienţa statelor membre ale Uniunii Europene.

b) Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, cu privire la: - situaţiile constatate, prin activitatea de supraveghere şi control a pieţei, cu

privire la activităţile de măsurare şi mijloacele de măsurare folosite pe piaţă (ex.: lipsa documentelor de certificare, suspiciuni privind corectitudinea folosirii lor);

- analize, statistici, sinteze din activitatea proprie, de interes pentru B.R,M.L.;

- activitatea de protecţie a consumatorilor în ansamblul ei.

4) Realizarea de acţiuni comune de control pe piaţă:

a) inopinate sau cu caracter de urgenţă (când se constată infracţiuni sau pot apare consecinţe grave pentru viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor) atunci când: - în acţiunile desfăşurate de organele teritoriale ale A.N.P.C. sau în urma

reclamaţiilor primite se constată că nu sunt folosite mijloace de măsurare şi control adecvate, verificate metrologic sau sunt suspiciuni privind corectitudinea folosirii lor;

- în acţiunile desfăşurate de organele teritoriale ale B.R,M.L, se constată că, datorită mijloacelor de măsurare neadecvate, neverificate metrologic sau defecte, nu se asigură, păstrarea, depozitarea şi transportul produselor destinate comercializării, în condiţii care să nu pericliteze viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor

b) acţiuni tematice la nivel naţional, regional şi local. 5) Colaborarea cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale

privind obiective specifice care necesită cooperarea multisectorială; 6) Activitatea proprie de informare, consiliere şi educare a consumatorilor

privitoare la: mijloacele de măsurare legale, activităţile de măsurare şi modalităţile ilegale prin care agenţii economici pot produce prejudicii economice consumatorilor etc.

7) Sprijinirea asociaţiilor de consumatori în realizarea activităţilor lor specifice, de constatare şi sesizare a cazurilor în care există suspiciuni de încălcare a legislaţiei din domeniu, precum şi în activitatea de informare, consiliere şi educare a consumatorilor;

8) Pregătirea specialiştilor proprii pentru lărgirea orizontului de pregătire profesională, într-o viziune de abordare interdisciplinară a problematicii din domeniu;

9) Efectuarea în comun de studii şi cercetări pentru creşterea gradului de protecţie a vieţii, sănătăţii, securităţii şi a intereselor economice ale consumatorilor, precum şi pentru creşterea capacităţii de autoprotecţie a acestora.

2.2.3.7. Registrul Auto Român - R.A.

R.A.R. este persoană juridică care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, în baza împuternicirii date de Ministerul Transporturilor, certifică încadrarea vehiculelor rutiere în normele de siguranţă a circulaţiei şi de protecţie a mediului înconjurător, precum şi în categoria de folosinţă căreia îi sunt destinate, efectuează verificarea staţiilor de inspecţie tehnică, la cererea Ministerului Transporturilor, precum şi operaţiunile de registru pentru vehiculele rutiere înmatriculate în România (H.G.nr.768/1991 privind înfiinţarea şi funcţionarea Regiei Autonome ”Registrul Auto Român”, art.2).

Obiectul de activitate cuprinde: a) omologarea de tip şi individuală pentru circulaţia pe drumurile publice a

tuturor tipurilor de vehicule rutiere, fabricate în ţară sau importate pe baza încercărilor în laboratoarele proprii;

b) încadrarea vehiculelor rutiere în categoriile de folosinţă prevăzute de lege;

c) organizarea şi ţinerea evidenţei tuturor tipurilor de vehicule rutiere în circulaţie şi acordarea numărului de registru;

d) efectuarea inspecţiilor tehnice pe un anumit eşantion de vehicule rutiere în vederea verificării unor noi tehnologii şi aparate pentru inspecţia tehnică;

e) certificarea sistemelor calităţii, produselor şi serviciilor pentru vehiculele rutiere şi componentele acestora, precum şi a personalului;

f) acreditarea laboratoarelor de încercări în domeniul auto; g) elaborarea tehnologiei şi prescripţiilor tehnice privind verificările

tehnice şi inspecţiile periodice; h) efectuarea de încercări în vederea omologării echipamentelor şi pieselor

care afectează siguranţa circulaţiei rutiere sau protecţia mediului înconjurător;

i) efectuarea de încercări, la cererea Ministerului Transporturilor, Ministerului de Interne şi a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, cu vehicule rutiere, prelevate din fabricaţia de serie, în scopul verificării stabilităţii procesului de fabricaţie;

j) efectuarea de cercetări şi proiectări legate de siguranţa circulaţiei rutiere şi poluarea mediului înconjurător de către vehiculele rutiere;

k) elaborarea şi propunerea de standarde referitoare la vehiculele rutiere şi echipamentele lor;

l) analizarea aplicării regulamentelor – anexa la Acordul privind adoptarea de condiţii uniforme de omologare şi recunoaştere reciprocă a omologării echipamentelor şi pieselor vehiculelor cu motor, adoptat la Geneva în anul 1958, şi a amendamentelor la aceste regulamente;

m) efectuarea de expertize tehnice pentru unele accidente de circulaţie, în scopul găsirii unor soluţii pentru prevenirea acestora;

n) stabilirea consumurilor de combustibil în condiţii de exploatare a autovehiculelor;

o) omologarea vehiculelor care funcţionează cu motoare cu combustibili neconvenţionali;

p) stabilirea gradului de confort pentru vehiculele de transport pasageri;

q) participarea, în cadrul Comisiei Economice pentru Europa a ONU sau în cadrul altor organisme similare, la elaborarea de regulamente de securitate rutieră şi poluare;

r) proiectarea de utilaje, aparate şi dispozitive pentru verificările tehnice şi inspecţiile periodice;

s) consulting în probleme privind achiziţionarea de vehicule rutiere, stabilirea performanţelor unor vehicule rutiere de serie unică sau individuale, achiziţionarea de utilaje şi aparate de garaj, stabilirea tehnologiilor funcţionale pentru staţiile de inspecţie tehnică;

t) omologarea pentru circulaţie a vehiculelor rutiere, la solicitarea obligatorie a producătorilor sau a reprezentanţilor autorizaţi ai acestora sau, după caz, a persoanelor care le importă sau le construiesc din piese detaşate;

u) participarea la asociaţii, convenţii şi acorduri cu organisme similare din alte ţări pentru colaborare şi cooperare în domeniul său de activitate în scopul punerii de acord a regulilor şi prescripţiilor tehnice;

Pentru realizarea obiectului său de activitate “Registrul Auto Român” – R.A. are reprezentanţe în toate judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti. Remarcăm faptul că, hotărârea de guvern privind înfiinţarea şi funcţionarea Registrului Auto Român, nu face nici o referire la protecţia consumatorilor cu toate că întreaga sa activitate are drept obiectiv-vector apărarea unor drepturi fundamentale ale acestora: protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii lor; apărarea intereselor economice; dreptul la un mediu înconjurător sănătos; dreptul de acces la pieţe cu o gamă variată de produse şi servicii; dreptul la informare; dreptul la educare. Argumentul că ea a fost elaborată înainte de înfiinţarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor nu rezistă în raport cu locul şi rolul pe care Registrul Auto Român – R.A. îl are în domeniul protecţiei consumatorilor. De aceea, pe lângă necesitatea ca R.A.R. să încheie proceduri de colaborare cu organe ale administraţiei publice centrale şi locale (ex. Ministerul Apelor şi Protecţia Mediului, autorităţile administraţiei publice locale), o importanţă deosebită pentru protecţia consumatorilor o are procedura de colaborare cu A.N.P.C., care trebuie să se refere la:

1) Elaborarea documentelor programatice ale activităţii, strategii şi programe naţionale, cu obiective şi activităţi care să ducă la creşterea gradului de protecţie a consumatorilor, din perspectiva realizării atribuţiilor R.A.R.;

2) Îmbunătăţirea legislaţiei în domeniu; 3) Informarea reciprocă, inopinată şi periodică:

a) Registrul Auto Român, cu privire la: - omologarea de tip pentru circulaţia pe drumurile publice a

vehiculelor rutiere în categoriile de folosinţă; - lista produselor şi serviciilor pentru vehiculele rutiere şi

componentele acestora, precum şi a personalului care au fost certificate;

- lista laboratoarelor de încercări acreditate;

- omologarea echipamentelor şi pieselor care afectează siguranţa circulaţiei rutiere şi/sau protecţia mediului înconjurător;

- standardele referitoare la vehiculele rutiere şi echipamentele lor; - rezultatele cercetărilor proprii legate de siguranţa circulaţiei rutiere

şi poluarea mediului înconjurător de către vehiculele rutiere; - soluţiile pentru prevenirea accidentelor, rezultate din expertizele

tehnice proprii; - stabilirea gradului de confort pentru vehiculele de transport

pasageri; - acţiunile de control proprii sau în colaborare cu organele de poliţie; - cazurile de accidente rutiere datorate unor deficienţe calitative sau

stării tehnice necorespunzătoare ale vehiculelor rutiere sau echipamentelor acestora;

- lista agenţilor economici care au comercializat şi/sau utilizat autovehicule sau piesele de schimb care nu se încadrează în prevederile standardelor obligatorii, cu deficienţe calitative, termene de garanţie expirate, falsificate, neomologate sau netestate conform reglementărilor legale, potenţial periculoase pentru circulaţia rutieră sau pentru mediul înconjurător;

- lista agenţilor econimici prestatori de service auto care nu respectă tehnologiile şi prescripţiile tehnice pentru efectuarea acestor lucrări, dacă în acest fel se pun în pericol siguranţa circulaţiei rutiere şi protecţia mediului înconjurător;

- cazurile de suspendare sau retragere a certificatului de omologare pentru circulaţie;

- obiectivele reieşite din procesul de integrare europeană şi din experienţa statelor membre ale Uniunii Europene.

4) Realizarea de acţiuni comune de supraveghere şi control a pieţei, atunci când: a) în acţiunile desfăşurate de organele teritoriale ale A.N.P.C. sau ca

urmare a reclamaţiilor primite, se constată: - comercializarea sau utilizarea de echipamente şi piese de schimb,

precum şi a autovehiculelor şi remorcilor neomologate şi/sau netestate conform reglementărilor în vigoare;

- prestarea de service auto, inclusiv verificările tehnice şi inspecţiile periodice în condiţii în care nu se asigură calitatea acestora, punându-se în acest fel în pericol siguranţa circulaţiei rutiere sau protecţia mediului înconjurător;

- comercializarea sau utilizarea unor piese, subansambluri şi echipamente auto cu deficienţe calitative, care pun în pericol siguranţa circulaţiei şi protecţia mediului înconjurător;

- nerespectarea standardelor obligatorii referitoare la vehiculele rutiere şi echipamentele acestora sau normele de siguranţă a circulaţiei şi de protecţie a mediului înconjurător;

- produse sau servicii auto asupra cărora sunt prezumţii de falsificare sau substituire;

- necesitatea efectuării unor expertize tehnice, în cazul identificării unor vicii ascunse la vehiculele rutiere şi echipamentele acestora;

b) în acţiunile desfăşurate de specialiştii R.A.R. se constată: - comercializarea de echipamente sau piese de schimb pentru

populaţie, fără elemente de identificare şi documente de însoţire referitoare la calitate;

- utilizarea unor piese, subansambluri sau echipamente auto la care s-au constatat termene de garanţie depăşite sau abateri de la caracteristicile tehnico-calitative prescrise, de natură a afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;

- prezentarea, prin publicitate, a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile decât cele efectiv realizate;

5) Colaborarea cu celelalte organe ale adminstraţiei publice centrale şi locale pentru obiectivele care necesită o abordare multisectorială;

6) Activitatea, proprie fiecărei instituţii de informare, consiliere şi educare a consumatorilor cu privire la problematica care ţine de obiectul de activitate al R.A.R;

7) Sprijinirea asociaţiilor de consumatori pentru realizarea activităţilor lor specifice;

8) Pregătirea specialiştilor proprii în direcţie interdisciplinară; 9) Efectuarea de studii şi cercetări comune pentru creşterea gradului de

protecţie a consumatorilor. 2.2.3..8. Garda Financiară

Este un corp de control financiar specializat al statului, militarizat, neîncazarmat, care efectuează controale operative şi inopinate pentru constatarea încălcării legilor fiscale, a reglementărilor vamale, a normelor de comerţ şi de circulaţie a bunurilor şi serviciilor, urmărind identificarea şi sancţionarea, în condiţiile legii, a evaziunii fiscale, a activităţilor de contrabandă şi a altor fapte nepermise de lege, săvârşite în domeniile pentru care ea este împuternicită prin lege să execute control (Legea nr.30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi al Gărzii Financiare şi Regulamentul din 1998 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii financiare).

Garda Financiară dispune de un aparat central abilitat să acţioneze pe întreg teritoriul României şi de un aparat teritorial, constituit din secţii judeţene şi a municipiului Bucureşti, care au competenţe de control pe teritoriul unităţii teritorial-administrative în care sunt organizate.

În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, organele Gărzii Financiare sunt în drept :

a) să efectueze controale în locurile şi dependinţele în care se produc, se depozitează, se comercializează bunuri sau se desfăşoară activităţi care fac obiectul impozitării ;

b) să verifice existenţa şi autenticitatea documentelor justificative pe timpul transportului, precum şi în locurile de desfăşurare a unor activităţi de producţie, prestări de servicii, acte şi fapte de comerţ, când există indicii de sustragere de la obligaţiile fiscale sau de utilizare a unor procedee interzise de lege ;

c) să confişte, în condiţiile legii, obiectele sau produsele – corpuri delicte – sustrase de la plata impozitelor şi taxelor sau ale căror fabricaţie şi desfacere sunt interzise, precum şi să ridice documentele care pot servi la dovedirea faptelor sau a contravenţiilor descoperite ;

d) să constate contravenţii şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, potrivit competenţei prevăzute de lege, să ia măsura confiscării mărfurilor sau produselor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele pentru care, prin lege, se prevede luarea unei astfel de măsuri ;

e) să sesizeze organele de urmărire penală în legătură cu infracţiunile constatate cu ocazia exercitării atribuţiilor sale ;

f) în situaţia în care, ca urmare a controlului inopinat sau operativ, se consideră necesară extinderea sau aprofundarea verificării, să informeze în scris, în acest scop, organele în competenţa cărora intră verificările respective ;

g) să colaboreze, în limitele atribuţiilor stabilite prin lege, cu alte organe specializate ale statului, care au atribuţii în domeniul fiscal şi al reglementărilor vamale, al respectării normelor de comerţ sau de protecţie a populaţiei, pentru împiedicarea oricăror sustrageri sau eschivări de la plata impozitelor şi taxelor, a activităţii de contrabandă şi a oricăror procedee interzise de lege în activitatea de comerţ.

Natura obiectului de activitate impune încheierea de protocoale de colaborare cu toate organele administraţiei publice centrale şi locale, cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor.

Procedura de colaborare cu A.N.P.C. trebuie să se refere la toate domeniile procedurii-cadru. Ne oprim, însă, asupra a două dintre acestea :

1. Informarea reciprocă, inopinată sau periodică : a) Garda financiară, cu privire la :

cazuri de falsificare sau substituire ale produselor ; mărfuri cu termen de valabilitate expirat ; agenţii economici la care s-au constatat abateri privind informarea consumatorilor referitoare la caracteristicile calitative şi tehnice ale produselor şi serviciilor, preţuri şi tarife ;

agenţii economici care nu respectă prevederile legale privind producţia, depozitarea, transportul şi comercializarea produselor ;

agenţii economici şi produsele acestora care au fost confiscate, deoarece fabricarea şi desfacerea acestora este interzisă ;

obiectivele reieşite din procesul de integrare europeană în domeniu şi din experienţa statelor membre ale Uniunii Europene.

b) Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cu privire la : analize, statistici, sinteze şi rapoarte de interes pentru activitatea Gărzii financiare ;

activitatea de ansamblu privind protecţia consumatorilor ; obiective reieşite din procesul de integrare europeană şi din experienţa statelor membre ale Uniunii Europene.

2. Realizarea de acţiuni comune de control pe piaţă, atunci când, în acţiunea desfăşurată de :

a) Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, se constată abateri care impun confiscarea produselor şi preluarea profiturilor obţinute ilicit de agentul economic :

lipsa elementelor de identificare şi a documentelor de însoţire a produselor care trebuie să dovedească provenienţa acestora (producător, distribuitor sau importator) ;

neexpunerea la vânzare a produselor existente sau vânzarea preferenţială ori refuzul nejustificat al vânzării acestora sau al prestării de servicii cuprinse în obiectul de activitate al agentului economic ;

vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare a mărfurilor ; falsificarea ori substituirea de produse, precum şi expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea produse, cunoscând că sunt falsificate sau substituite ;

expunerea spre vânzare sau vânzarea de produse fără specificarea termenului de valabilitate sau cu termenul de valabilitate expirat ;

omiterea afişării în unităţi şi locurile de desfacere sau servire de către agenţii economici a preţurilor şi tarifelor, a categoriei de calitate a produselor şi serviciilor.

b) Garda Financiară, se constată : comercializarea produselor sau prestarea serviciilor fără elementele de identificare prevăzute de lege ;

produse şi servicii asupra cărora sunt prezumţii de falsificare sau substituire ;

producerea sau comercializarea produselor sau prestarea serviciilor cu abateri calitative potenţial periculoase pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor sau care pot afecta interesele economice ale acestora ;

păstrarea, depozitarea sau transportul produselor destinate comercializării, în condiţii în care nu se asigură calitatea acestora, dacă în acest fel se pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ;

folosirea practicilor abuzive la vânzarea produselor sau la prestarea serviciilor, prevăzute la art.9 şi 10 din Ordonanţa nr.21/1992, modificată şi completată de Ordonanţa nr.58/2000, altele decât cele menţionate la art.1 lit.(c) şi (k) din Legea nr.12/1990, modificată şi republicată.

2.2.3.9. Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C.

Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C., instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, este organul tehnic specializat, care exercită controlul de stat cu privire la respectarea disciplinei în urbanism şi a regimului de autorizare a construcţiilor, precum şi la aplicarea unitară a prevederilor legale în domeniul calităţii în construcţii.

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspectoratului de Stat în Construcţii – I.S.C., aprobat prin Ordinul nr.1398/2001 al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, prevede următoarele atribuţii ale acestuia :

a) exercită controlul statului privind respectarea prevederilor actelor normative referitoare la disciplina în urbanism şi în amenajarea teritoriului ;

b) verifică la organele de specialitate ale administraţiei publice locale legalitatea emiterii autorizaţiilor de construire, conform reglementărilor în vigoare ;

c) exercită controlul privind respectarea reglementărilor în vigoare în domeniul calităţii în construcţii, în toate componentele sistemului calităţii în construcţii şi în toate etapele : concepţie, proiectare, execuţie, urmărirea comportării în exploatare, postutilizare, indiferent de forma de proprietate sau de sursa de investiţii ;

d) dispune, în limita competenţelor legale, oprirea lucrărilor realizate necorespunzător sau cu încălcarea reglementărilor în vigoare ;

e) sesizează organele penale să ia măsurile prevăzute de lege privind construcţiile realizate ilegal ;

f) constată contravenţiile în domeniul construcţiilor şi aplică sancţiunile şi amenzile prevăzute de lege ;

g) emite acorduri de modificări la construcţiile existente ; h) emite acorduri pentru construcţiile noi, atunci când prin certificatul de

urbanism se stabileşte astfel ; i) autorizează laboratoarele de încercări în construcţii ; j) autorizează personalul de specialitate în construcţii pentru : dirigenţie de

şantier, controlul calităţii, urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor, şefi laboratoare şi şefi profil laboratoare, încercări nedistructive de betoane şi metale, auditori laboratoare ;

k) verifică modul în care agrementele tehnice corespund standardelor şi reglementărilor tehnice româneşti referitoare la caracteristicile, domeniul şi condiţiile de utilizare ale produsului supus agrementării, astfel încât să fie asigurate cerinţele de calitate în construcţii ;

l) solicită modificarea sau retragerea agrementelor tehnice, după caz ; m) avizează execuţia de construcţii situate în vecinătatea drumurilor naţionale ; n) verifică modul în care reglementările tehnice în construcţii, urbanism şi

amenajarea teritoriului răspund cerinţelor de calitate în construcţii, respectiv : rezistenţă şi stabilitate, siguranţă în exploatare, siguranţă la foc, igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului, izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie, protecţia împotriva zgomotului, şi propune modificarea acestora atunci când este cazul ;

o) dispune proprietarilor, administratorilor sau utilizatorilor efectuarea de expertize tehnice la lucrările de construcţii realizate din fonduri bugetare, precum şi la construcţiile publice, la blocurile de locuinţe, indiferent de proprietate, în cazul producerii unor accidente tehnice sau dezastre, precum şi în toate cazurile în care inspecţia ajunge la această concluzie în urma unui control ;

p) propune primăriilor, acolo unde expertiza cere, încetarea exploatării construcţiilor şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a acelor construcţii ;

q) dispune administratorilor şi utilizatorilor de construcţii publice, acolo unde expertiza o cere, încetarea exploatării acelor construcţii ;

r) participă la toate fazele determinante ale construcţiilor, stabilite conform reglementărilor în vigoare, precum şi la cele prevăzute de proiectant, pe care le acceptă, verifică dacă sunt îndeplinite de către factorii implicaţi condiţiile tehnice din proiectele şi reglementările tehnice aplicabile şi autorizează continuarea execuţiei lucrărilor de construcţii numai în cazurile îndeplinirii acestora ;

s) verifică la proprietarii şi utilizatorii de construcţii aplicarea prevederilor legii şi a reglementărilor în vigoare referitoare la recepţia, la întocmirea, păstrarea şi completarea cărţii tehnice a construcţiei şi la modul în care aceştia efectuează urmărirea curentă a construcţiilor ;

t) verifică la agenţii economici cu activitate în construcţii, precum şi la furnizori, respectarea prevederilor legale referitoare la controlul şi atestarea calităţii materialelor, produselor, elementelor de construcţii ; constată abaterile şi aplică sancţiunile legale ;

u) verifică modul de îndeplinire a responsabilităţilor de control al calităţii de către persoanele şi organizaţiile cu atribuţii în acest sens ; constată abateri de la prevederile reglementate şi aplică sancţiuni ;

v) efectuează periodic şi ori de câte ori este necesar analize şi elaborează sinteze şi rapoarte în domeniul specific de activitate, cu propuneri de măsuri preventive şi de îmbunătăţire privind disciplina în urbanism, amenajarea teritoriului şi calitatea lucrărilor de construcţii ;

w) desfăşoară prestări de servicii privind : redactarea de publicaţii de specialitate şi de studii de sinteză ; instruiri în domeniul disciplinei în urbanism şi al calităţii în construcţii ; manifestări tehnice legate de problematica specifică activităţii proprii. Inspectoratul de Stat în Construcţii are în structură 11 inspectorate teritoriale

în construcţii, unităţi fără personalitate juridică, care coordonează activitatea inspectoratelor judeţene în construcţii, respectiv al municipiului Bucureşti, prin delegare de sarcini şi competenţe.

Inspectoratul de Stat în Construcţii se finanţează integral din surse extrabugetare, putând realiza venituri şi din activităţile de autorizare a laboratoarelor de încercări în construcţii, a personalului de laborator, a responsabililor cu urmărirea comportării în exploatare, redactarea de publicaţii de specialitate, instruiri în domeniul specific de activitate.

Activităţile Inspectoratului de Stat în Construcţii – I.S.C., mai ales cele privind asigurarea calităţii produselor şi serviciilor destinate construirii, întreţinerii şi reparaţiei locuinţelor intră sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor. De aceea, este surprinzătoare lipsa de prevederi referitoare la colaborarea cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

Considerăm că între cele două instituţii trebuie, de urgenţă, încheiată o procedură de colaborare care să se refere la probleme cheie ale traseului :

standardizare, reglementări specifice - expertizare, certificare - supraveghere şi control - în domeniul produselor şi serviciilor din domeniul construcţiilor. 2.2.3.10. Agenţia Naţională Sanitară Veterinară Este organul de specialitate, din cadrul Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care coordonează şi controlează întreaga activitate din domeniul sanitar veterinar. Are următoarele atribuţii principale :

a) organizează întreaga activitate sanitară veterinară, pe întreg teritoriul ţării, care să asigure apărarea sănătăţii animalelor şi sănătăţii publice ;

b) coordonează şi controlează tehnic activitatea sanitară veterinară; c) stabileşte normele sanitare veterinare, unice şi obligatorii pentru toate

persoanele fizice şi juridice cu activităţi în domeniul creşterii animalelor, producerii, prelucrării, depozitării, transportului şi valorificării produselor de origine animală, furajelor, medicamentelor şi altor produse de uz veterinar ;

d) elaborează strategia şi programul naţional în domeniul sanitar veterinar ; e) elaborează proiecte de acte normative pe care le propune Ministerului

Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor ; f) coordonează şi controlează activitatea de cercetare veterinară finanţată de la

bugetul administraţiei centrale ; g) coordonează şi controlează producţia de biopreparate strategice ; h) avizează şi coordonează fabricarea produselor de uz veterinar ; i) autorizează, înregistrează şi controlează producţia de biopreparate,

medicamente, aditivi furajeri şi alte produse de uz veterinar ; j) coordonează şi controlează aprovizionarea cu produse şi materiale

strategice de uz veterinar ; k) coordonează şi controlează activitatea tehnică şi administrativă a

instituţiilor centrale de specialitate şi a direcţiilor sanitare veterinare judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi a laboratoarelor din structura acestora ;

l) coordonează tehnic şi controlează activitatea formaţiunilor de asistenţă sanitară veterinară din societăţile comerciale şi asociaţiile agricole ;

m) avizează conform normelor legale de organizare şi funcţionare a serviciilor sanitare veterinare particulare şi îndrumă tehnic activitatea acestora ;

n) stabileşte criteriile pentru acordarea legitimaţiilor pentru medicii veterinari de stat şi formularul tip de legitimaţie. Agenţia Naţională Sanitară Veterinară are următoarea structură

organizatorică : 1. Direcţia antiepizootică şi de asistenţă sanitară veterinară ; 2. Direcţia de igienă şi sănătate publică ; 3. Direcţia de Poliţie Sanitară Veterinară ;

4. Compartimentul de legislaţie şi avizare sanitară veterinară. În subordinea Agenţiei Naţionale Sanitară Veterinară se află :

1) instituţii centrale, de specialitate ; 2) direcţiile sanitare veterinare judeţene şi a municipiului Bucureşti, cu

laboratoarele, clinicile, circumscripţiile acestora, precum şi inspectoratele de Poliţie Sanitară Veterinară de Frontieră. În cadrul direcţiilor sanitare veterinare judeţene sunt organizate, ca unităţi

teritoriale, circumscripţii sanitare veterinare zonale şi, respectiv, circumscripţii sanitare veterinare pentru controlul produselor de origine animală.

Rolul cel mai important, în programarea şi controlul activităţilor realizate de medicii veterinari concesionari şi de personalul sanitar veterinar autorizat, îl au medicii veterinari din circumscripţiile sanitare veterinare zonale.

Dincolo de aceste aspecte privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale Sanitare Veterinare, semnalăm două probleme :

1) în prezent, controlul sanitar veterinar nu asigură protecţia vieţii şi sănătăţii consumatorilor, la nivelul minimal cerut de legislaţia europeană ;

2) procesul de reorganizare a instituţiilor sanitare veterinare, care durează de 13 ani (am întâmpinat dificultăţi deosebite pentru a identifica actele normative, care stau la baza acestuia), trebuie să fie finalizat prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Securitatea Alimentelor, instituţie cerută de Uniunea Europeană, care să funcţioneze cu eficienţa necesară.

2.2.3.11. Direcţia fitosanitară Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor este organ al administraţiei publice centrale, care reglementează activitatea în domeniul protecţiei plantelor, carantinei fitosanitare şi al produselor sanitare de uz fitosanitar, coordonează şi controlează aplicarea prevederilor legale specifice, prin Direcţia fitosanitară. Aceasta are următoarele atribuţii:

a) organizarea activităţii de protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară pe întreg teritoriul ţării, după o concepţie unitară, care să asigure sănătatea plantelor cultivate, a pădurilor, păşunilor şi fâneţelor naturale şi a altor forme de vegetaţie utilă şi a produselor agricole depozitate;

b) coordonarea, îndrumarea tehnică şi controlul activităţii în domeniul fitosanitar şi al omologării şi utilizării produselor de uz fitosanitar;

c) stabilirea normelor fitosanitare, unice şi obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice deţinătoare de culturi agricole şi alte forme de vegetaţie utilă, precum şi pentru cei care depozitează, transportă şi valorifică vegetale şi produse vegetale;

d) elaborarea strategiei fitosanitare privind apărarea sănătăţii plantelor, prevenirea introducerii diseminării pe teritoriul ţării a organismelor de carantină;

e) elaborarea sau, după caz reactualizarea regulamentului de organizare şi funcţionare a direcţiilor fitosanitare judeţene, respectiv a municipiului

Bucureşti, precum şi a altor regulamente care privesc activitatea de protecţie a plantelor, carantină fitosanitară şi produsele de uz fitosanitar;

f) elaborarea proiectelor de lege, şi a altor acte normative care privesc activitatea de protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară şi regimul produselor de uz fitosanitar, în scopul îmbunătăţirii şi perfecţionării legislaţiei naţionale şi al armonizării acesteia cu legislaţia comunitară, organizării dotării şi funcţionării serviciilor naţionale fitosanitare;

g) controlul aplicării şi respectării tuturor dispoziţiilor legale, normelor tehnice în domeniul fitosanitar şi al produselor de uz fitosanitar;

h) organizarea şi urmărirea asigurării dotării tehnice şi materiale a punctelor de control fitosanitar vamal;

i) organizarea unui sistem informaţional unic pentru monitorizarea vegetalelor şi produselor vegetale care se exportă, se importă sau tranzitează România;

j) participarea la omologarea periodică a Codexului cu produse de uz fitosanitar omologate, pentru a fi utilizate în România;

k) organizarea la nivel naţional a politicii fitosanitare; l) abilitarea agenţilor economici pentru importul produselor de uz

fitosanitar, în condiţiile legii; m) reprezintă România la organismele internaţionale O.E.P.P., F. A.O.,

O.M.S., I.U.P.A.C. şi altele. Direcţia fitosanitară coordonează din punct de vedere tehnic următoarele

instituţii publice: 1. Laboratorul Central pentru Carantină Fitosanitară; 2. Direcţiile fitosanitare judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti; 3. Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor. Direcţiile fitosanitare judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, sunt

unităţi bugetare cu personalitate juridică, în subordinea direcţiilor generale pentru agricultură şi industrie alimentară judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Regulamentul de organizare şi funcţionare şi structura organizatorică ale direcţiilor judeţene fitosanitare, respectiv a municipiului Bucureşti, se aprobă prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor.

Ele desfăşoară următoarele activităţi: a) diagnoza şi prognoza agenţilor de dăunare şi avertizare a producătorilor

agricoli, persoane fizice şi juridice, privind apariţia şi evoluţia acestora; b) depistarea şi monitorizarea bolilor, a dăunătorilor şi buruienilor de

carantină; c) testarea acţiunii biologice a produselor de uz fitosanitar, în vederea

omologării în condiţii de producţie; d) controlul fitosanitar al vegetalelor şi produselor vegetale importate şi

exportate; e) abilitarea agenţilor economici pentru acţiuni de comercializare şi prestare

de servicii cu produse de uz fitosanitar în condiţiile legii; f) controlul reziduurilor de pesticide din vegetale şi produse vegetale; g) monitorizarea întregii activităţi de protecţie a plantelor şi carantină

fitosanitară pe întregul teritoriu al ţării;

h) elaborarea şi urmărirea aplicării tehnologiilor din domeniul protecţiei plantelor;

i) activitate de poliţie sanitară; j) urmărirea respectării legislaţiei în vigoare, în domeniu; k) eliberarea autorizaţiilor de import pentru vegetale şi produse vegetale

supuse regimului de carantină fitosanitară, a paşapoartelor fitosanitare, certificatelor fitosanitare şi altor documente prevăzute de lege.

Serviciile publice de protecţie a plantelor

Sunt unităţi cu personalitate juridică, în subordinea consiliilor judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care îndeplinesc următoarele activităţi publice de interes local:

a) combaterea bolilor dăunătorilor şi buruienilor la toate culturile agricole, pentru toţi producătorii agricoli;

b) tratamentul chimic al seminţelor destinate însămânţării; c) dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea depozitelor de cereale şi a

produselor agricole depozitate; d) dezinfecţia materialului săditor şi de plantare; e) aprovizionarea cu produse de uz fitosanitar, depozitarea şi

comercializarea acestora; f) alte activităţi specifice. Centrele de protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară trec în structura

serviciilor publice de protecţie a plantelor. Acestea sunt coordonate, tehnic şi metodologic, de către direcţiile fitosanitare judeţene şi a municipiului Bucureşti, care controlează modul de aplicare a normelor fitosanitare şi dispune măsuri, în acest sens. Finanţarea serviciilor publice de protecţie a plantelor, judeţene şi a municipiului Bucureşti, se face de la bugetele consiliilor judeţene şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi din venituri extrabugetare. In cazul în care apar agenţi de dăunare, care prin atacul lor pun în pericol producţia agricolă, atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor alocă fonduri de la buget pentru acţiunea de combatere a acestora, în scopul achiziţionării produselor de uz fitosanitar şi achitării contravalorii lucrărilor de combatere a agenţilor dăunători. Agenţii de dăunare se nominalizează prin ordin al ministrului, agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor. Schema sistemului instituţional al activităţii fitosanitare, realizată în conformitate cu prevederile Legii nr.206/2001, pentru aprobarea Ordonanţeinr.71/1995 privind reorganizarea activităţii de protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară, evidenţiază existenţa unor structuri organizatorice paralele din punctul de vedere al subordonării, respectiv, al coordonării tehnice şi metologice şi al finanţării.(vezi anexa). Ne exprimăm îndoiala că un asemenea sistem, cu puncte de reacţie şi de decizie paralele, funcţionează eficient. Semnalăm, de asemenea, că legea respectivă precizează că protecţia plantelor pentru cultură, a pădurilor, păşunilor şi fâneţelor naturale este o obligaţie pentru

autorităţile publice, producătorii agricoli şi pentru toţi cetăţenii României. În schimb, ea nu stabileşte obligaţiile şi, în mod normal, drepturile pe care le au producătorii agricoli şi cetăţenii, respectiv, obligaţiile pe care le au agenţii economici sau persoanele fizice care tranzitează teritoriul ţării cu vegetale, produse vegetale şi/sau produse de uz fitosanitar. Este evident că pentru realizarea atribuţiilor sale Direcţia fitosanitară trebuie să încheie proceduri de colaborare cu alte organe ale administraţiei publice centrale, printre care şi cu A.N.P.C., în conformitate cu procedura – cadru propusă de noi. Ne vom referi la câteva dintre domeniile de aplicare ale acesteia:

1. Informarea reciprocă, inopinată şi periodică; a) Direcţia fitosanitară, cu privire la:

- omologarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar (Codexul produselor de uz fitosanitar);

- controlul activităţii în domeniul fitosanitar; - normele fitosanitare; - sistemul informaţional unic care monitorizează vegetalele şi

produsele vegetale; - autorizarea agenţilor economici pentru importul produselor de uz

sanitar (lista acestora); - depistarea şi monitorizarea bolilor, a dăunătorilor şi buruienilor de

carantină; - lista agenţilor economici autorizaţi pentru acţiuni de comercializare

şi prestarea de servicii cu produse de uz fitosanitar; - controlul reziduurilor la pesticide, la vegetale şi la produsele

vegetale; - obiective reieşite din procesul integrării europene;

b) Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, cu privire la: - produse de uz fitosanitar, fabricate în ţară sau importate, neavizate

conform legislaţiei în vigoare; - folosirea produselor de uz fitosanitar în alte condiţii sau pentru alte

scopuri, în afara celor prevăzute prin reglementări obligatorii; - produse de origine vegetală sau de uz fitosanitar comercializate cu

abateri de la caracteristicile tehnico-calitative prescrise, care au afectat sau puteau afecta viaţa şi sănătatea consumatorilor;

- ambalarea şi etichetarea produselor în afara prevederilor legale; - obiectivele reieşite din procesul integrării europene.

2. Realizarea de acţiuni comune, atunci când în acţiunile de control pe piaţă sau în urma reclamaţiilor primite, se constată:

- comercializarea unor produse de origine vegetală (legume, fructe, seminţe etc) destinate consumului, cu urme vizibile de pesticide, îngrăşăminte, atac de boli sau dăunători, ce pot afecta viaţa, sănătatea sau interesele consumatorilor;

- comercializarea unor produse de origine vegetală, destinate însămânţării sau înmulţirii, care nu corespund condiţiilor minime de calitate, prevăzute de actele normative în vigoare;

- prestarea unor servicii de protecţia plantelor (tratamente, stropiri etc.) de calitate necorespunzătoare, nerespectându-se prevederile din norme şi care pot afecta viaţa şi sănătatea consumatorilor sau interesele acestora;

- comercializarea şi utilizarea unor produse de origine vegetală pentru care există prezumţia depăşirii limitelor maxime admise de substanţe chimice toxice pentru sănătate;

- folosirea de ambalaje, pentru produsele de uz fitosanitar, neavizate sau fără elementele de identificare şi caracterizare, prevăzute de actele normative în vigoare;

- comercializarea unor produse de origine vegetală neîncadrate corect pe clase de calitate, afectând în acest fel interesele consumatorilor.

3) Activităţile proprii pentru informarea, consilierea şi educarea consumatorilor privind protecţia plantelor şi utilizarea produselor de uz sanitar, inclusiv pentru sesizarea organelor abilitate, atunci când au luat la cunoştinţă despre cazuri când produsele de uz fitosanitar au afectat sau puteau să afecteze viaţa şi sănătatea consumatorilor, ori le-au prejudiciat interesele economice. Acestă activitate are o importanţă majoră în perspectiva integrării europene. 4) Sprijinirea asociaţiilor de protecţia consumatori pentru a desfăşura activităţi de protecţia consumatorilor în raport cu problemele specifice domeniului fitosanitar. 5) Efectuarea de studii în legătură cu cauzele care au generat sau au favorizat încălcări ale dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor.

MINISTERUL AGRICULTURII, ALIMENTAŢIEI ŞI PĂDURILOR

DIRECŢIILE GENERALE PENTRU AGRICULTURĂ ŞI INDUSTRIE ALIMENTARĂ JUDEŢENE ŞI A

MUNICIPIULUI BUCUREŞTI

DIRECŢIILE FITOSANITARE JUDEŢENE ŞI A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI

DIRECŢIA FITOSANITARĂ

CONSILIILE JUDEŢENE ŞI AL MUNICIPIULUI

BUCUREŞTI

SERVICIUL PUBLIC PENTRU PROTECŢIA

PLANTELOR

finanţare în situaţii deosebite subordonaresubordonare

coordonare tehnică şi metodologică şi control

organizare şi funcţionare prin ordin al ministrului

subordonare

subordonare + finanţare

coordonare tehnică şi metodologică şi control

2.2.3.12. Autoritatea Naţională pentru Produsele Ecologice.

A.N.P.E. este un serviciu de specialitate, în cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care asigură respectarea prevederilor legale specifice şi controlul privind metodele de producţie ecologică a produselor agroalimentare (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice). Are următoarele atribuţii principale: a) elaborează Programul naţional privind agricultura ecologică; b) iniţiază, prin Ministerul Agriculturii,Alimentaţiei şi Pădurilor, proiecte de acte

normative privind agricultura ecologică; c) emite şi revizuieşte periodic caietele de sarcini – cadru pentru produsele

ecologice, aprobate prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor;

d) elaborează reguli şi norme de control, de certificare şi comercializare a produselor agroalimentare ecologice, în concordanţă cu regulamentele organismelor internaţionale, în domeniu, la care România este parte;

e) înregistrează şi ţine evidenţa la zi a operatorilor, persoane fizice şi juridice, care produc, prepară sau importă/exportă produse agroalimentare, în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă;

f) acreditează persoane fizice şi juridice, din sectorul public şi privat pentru efectuarea inspecţiei şi a testelor de calitate pentru producţia ecologică;

g) controlează şi supraveghează activitatea organismelor de inspecţie şi certificare, acreditate;

h) aprobă Programul de inspecţie şi certificare propus de organismele acreditate; i) retrage acreditarea organismelor de inspecţie şi certificare care nu respectă

normele prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă şi reglementările adoptate în temeiul acesteia;

j) asigură legătura cu organismele internaţionale specializate în domeniul agriculturii ecologice:

k) organizează programe de formare şi pregătire a operatorilor din agricultura ecologică.

Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor este abilitat să adopte reglementări armonizate cu normele şi standardele comunitare.

2.2.3.13 Consiliul Naţional al Audiovizualului Consiliul Naţional al Audiovizualului, este autoritate publică autonomă sub control parlamentar şi garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale (Legea nr.504/2002 – Legea audiovizualului). CNA are următoarele funcţii: 1) este autoritate unică de reglementare în domeniul serviciilor de programe

audiovizuale; 2) este garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, cu

obligaţia de a asigura: a) respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul conţinutului

serviciilor de programe transmise de radiodifuzori aflaţi sub jurisdicţia României;

b) plurarismul surselor de informare a publicului; c) încurajarea liberei concurenţe; d) un raport echilibrat între serviciile naţionale de radiodifuziune şi serviciile

locale, regionale ori tematice; e) protejarea demnităţii umane şi protejarea minorilor; f) protejarea culturii şi a limbii române, a culturii şi limbii minorităţilor

naţionale; g) transparenţa mijloacelor de comunicare în masă din sectorul audiovizual; h) transparenţa activităţii proprii.

3) este instituţie de control privind conţinutul programelor oferite de radiodifuzori, după comunicarea publică a acestor programe şi oferta de servicii de programe asigurate de distribuitorii de servicii, exercitând controlul de regulă, periodic ori de câte ori consideră că este necesar sau după primirea unei plângeri cu privire la nerespectarea de către un radiodifuzor a prevederilor legale, a normelor de reglementare în domeniu sau a obligaţiilor înscrise în licenţa audiovizuală;

4) este obligată să sesizeze autorităţilor competente apariţia sau existenţa unor practici restrictive de concurenţă, a abuzului de poziţie dominantă sau a concentrărilor economice, precum şi orice alte încălcări ale prevederilor legale care nu intră în competenţa sa. Consiliul este autorizat: a) să stabilească condiţiile, criteriile şi procedura pentru acordarea licenţelor

audiovizuale; b) să stabilească procedura de acordare a autorizaţiei de retransmisie; c) să elibereze licenţe audiovizuale şi autorizaţii de retransmisie pentru

exploatarea serviciilor de programe de radiodifuziune şi televiziune şi să emită decizii de autorizare audiovizuală;

d) să emită, decizii cu caracter de norme de reglementare în vederea realizării atribuţiilor sale prevăzute expres în prezenta lege, cu precădere privind: - asigurarea informării corecte a opiniei publice;

- urmărirea exprimării corecte în limba română şi în limbile minorităţilor naţionale;

- asigurarea echidistanţei şi a pluralismului; - transmiterea informaţiilor şi a comunicatelor oficiale ale autorităţilor

publice la calamităţi naturale, starea de necesitate sau de urgenţă, starea de asediu ori de conflict armat;

- protecţia minorilor; - apărarea demnităţii umane; - politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naţionalitate, religie,

convingeri politice ori orientări sexuale; - exercitarea dreptului la replică; - publicitate, inclusiv publicitatea electorală şi teleshopping; - sponsorizare; - programarea şi difuzarea emisiunilor ori programelor privind campaniile

electorale; - responsabilităţile culturale ale radiodifuzorilor;

e) să elaboreze instrucţiuni şi să emită recomandări pentru desfăşurarea activităţilor în domeniul comunicării audiovizuale;

f) să fie consultat în procesul de definire a poziţiei României şi să poată participa, prin reprezentanţi, la negocierile internaţionale cu privire la domeniul audiovizual;

g) să fie consultat cu privire la toate proiectele de acte normative prin care se reglementează activităţi din domeniul audiovizual ori în legătură cu acesta;

h) să solicite şi să primească de la radiodifuzori şi distribuitori de servicii de programe audiovizuale orice date, informaţii şi documente care privesc îndeplinirea atribuţiilor sale, având obligaţia să păstreze confidenţialitatea datelor care au un caracter public. Consiliul este compus din 11 membri şi este numit de Parlament, la

propunerea: a) Senatului: 3 membri; b) Camerei Deputaţilor: 3 membri; c) Preşedintelui României: 2 membri; d) Guvernului: 3 membri.

Procedura de numire a membrilor este următoarea: - propunerile candidaţilor pentru postul de titular, precum şi pentru postul

de supleant sunt înaintate birourilor permanente ale celor două Camere, în termen de 15 zile de la declanşarea procedurii de numire;

- birourile permanente înaintează propunerile comisiilor permanente de specialitate, în vederea audierii candidaţilor în şedinţa comună;

- comisiile permanente de specialitate întocmesc avizul comun, în urma audierii candidaţilor, pe care îl prezintă în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi senatului;

- candidaturile se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Durata mandatului este de 4 ani, iar numirea acestora se face eşalonat, în

funcţie de expirarea mandatului. În cazul în care un loc În Consiliu devine vacant înaintea expirării mandatului, acesta va fi ocupat de supleant până la expirarea mandatului iniţial de 4 ani.

Membrii Consiliului au următoatele drepturi şi obligaţii: a) sunt garanţi ai interesului public şi nu reprezintă autoritatea care i-a

propus; b) au funcţie de demnitate publică asimilată funcţiei de secretar de stat; c) nu pot ocupa funcţii publice sau private, cu excepţia celor didactice, dacă

nu dau naştere unor conflicte de interese; d) nu pot face parte din partide politice sau din alte structuri politice; e) nu au dreptul să deţină acţiuni sau părţi sociale, direct sau indirect, la

societăţi comerciale cu activităţi în domenii în care ei s-ar afla în conflict de interese cu calitatea de membru al Consiliului. În cazul în care, la momentul numirii, se află în una din situaţiile de mai sus, au la dispoziţie un termen de 3 luni pentru a renunţa la calitatea sau la acţiunile respective, perioadă în care nu au drept de vot în cadrul Consiliului. După acest termen, nerespectarea prevederilor respective atrage demiterea de drept a persoanei în cauză.

Membrii Consiliului mai pot fi demişi, la propunerea comisiilor de specialitate ale Parlamentului, în următoarele situaţii:

a) în cazul incapacităţii de a-şi exercita funcţia pentru o perioadă mai mare de 6 luni, caz sesizat, de Consiliu, Parlamentului;

b) în cazul unei condamnări penale, aplicate printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

Preşedintele Consiliului, asimilat funcţiei de ministru, este numit prin votul Parlamentului, dintre membri Consiliului, la propunerea acestora. Mandatul este de 2 ani şi poate fi reînnoit o singură dată. Vicepreşedintele Consiliului este ales prin vot secret, de către Consiliu, în prezenţa a cel puţin 9 membri, ai acestuia, pentru un mandat de 2 ani.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale Consiliul emite, în prezenţa a cel puţin 8 membri şi cu votul a cel puţin 6 membri:

a) decizii, inclusiv motivarea acestora, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I

b) instrucţiuni şi recomandări, care se fac publice. De asemenea, în exercitarea atribuţiilor, Consiliul constituie o structură

funcţională proprie, inclusiv structuri, de control şi monitorizare, teritoriale, care sunt prevăzute în regulamentul propriu de organizare şi funcţionare, elaborat de el, personalul acestora fiind alcătuit din funcţionari publici, care la angajare cu contract de muncă individual, depun la preşedintele Consiliului o declaraţie, pe propria răspundere potrivit căreia arată că nu sunt membri în consiliile de

administraţie ale radiodifuzorilor publici sau privaţi, în organele de conducere ale radiodifuzorilor şi nici un exercită funcţii sau nu deţin acţiuni ori părţi sociale într-o societate comercială titulară a unei licenţe audiovizuale.

Consiliul este reprezentat în comisia mixtă, formată din 3 reprezentanţi ai acestuia şi 3 reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii, care elaborează strategia în domeniul utilizării frecvenţelor radioelectrice, a Planului naţional de frecvenţe radioelectrice alocate comunicării audiovizuale şi pentru analizarea problemelor legate de utilizarea spectrului radioelectric destinat comunicării audiovizuale.

Activitatea Consiliului este analizată de Parlament, prin dezbaterea raportului anual şi ori de câte ori comisiile de specialitate ale acestuia solicită Preşedintelui Consiliului rapoarte specifice. Rapoartele de activitate se depun la comisiile de specialitate până la data de 15 aprilie. Dacă raportul de activitate este respins de comisiile de specialitate, Consiliul este obligat, ca în termen de 30 de zile , să prezinte comisiilor reunite un program de măsuri concrete pentru remedierea lipsurilor semnalate. Raportul de activitate şi, după caz, programul de măsuri sunt supuse dezbaterii în plenul camerelor reunite ale parlamentului, în prezenţa membrilor Consiliului. Rapoartele periodice privind modul în care îşi exercită atribuţiile se publică, în mod obligatoriu.

Consiliul Naţional al Audiovizualului are un rol deosebit de important pentru :

1. controlul publicităţii audiovizuale şi sancţionarea publicităţii înşelătoare ; 2. obligarea radiodifuzorilor de a transmite informaţii pentru protejarea

intereselor consumatorilor ; 3. obligarea TVR de a realiza emisiuni periodice de informare, consiliere şi

educare a consumatorilor.

2.2.3.14. Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei – A.N.R.E. ANRE este autoritatea competentă în sectorul energiei electrice, recunoscută prin lege (Legea nr.318/2003 – Legea energiei electrice), ca instituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică, ce funcţionează în coordonarea ministerului de resort, în baza regulamentului de organizare şi funcţionare, aprobat prin hotărâre a Guvernului. ANRE elaborează, stabileşte şi urmăreşte aplicarea ansamblului de reglementări obligatorii la nivel naţional, necesar funcţionării sectorului şi pieţei energiei electrice, în condiţii de eficienţă, concurenţă, transparenţă şi protecţia consumatorilor, având următoarele atribuţii:

a) stabileşte reglementări cu cracter obligatorii pentru agenţii economici din sectorul energiei electrice;

b) acordă, modifică, suspendă sau retrage autorizaţiile şi licenţele pentru agenţii economici din sectorul energiei electrice, inclusiv pentru producătorii de energie termică produsă în cogenerare, precum şi pentru cei care vor apărea ca urmare a deschiderii pieţei de energie electrică;

c) elaborează şi aprobă metodologiile de calcul necesare stabilirii preţurilor şi tarifelor;

d) stabileşte tarifele aplicabile consumatorilor captivi (cel care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnizorul);

e) stabileşte preţurile şi tarifele practicate între agenţii economici din cadrul sectorului energiei electrice, tarifele pentru serviciile de sistem de transport şi de distribuţie a energiei electrice, preţurile şi tarifele pentru serviciile de sistem, de transport şi de distribuţie a energiei electrice, preţurile şi tarifele practicate pentru activităţile şi serviciile aferente producerii energiei termice în cogenerare;

f) stabileşte contractele – cadru de furnizare, precum şi cele dintre agenţii economici privind vânzarea, achiziţia, transportul, serviciul de sistem şi distribuţia energiei electrice, precum şi cele de vânzare a energiei termice produse în cogenerare;

g) elaborează regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori, care se aprobă prin hotărâre de Guvern;

h) stabileşte cerinţe, criterii şi proceduri pentru eligibilitatea consumatorilor de energie electrică şi acreditează consumatorii eligibili;

i) aprobă reglementări tehnice şi comerciale pentru agenţii economici din sector; j) exercită controlul cu privire la respectarea de către agenţii economici din

sectorul energiei electrice a reglementărilor emise a sistemului de preţuri şi tarife în vigoare şi aplică sancţiuni în cazul nerespectării acestora;

k) stabileşte procedura de soluţionare a neînţelegerilor precontractuale şi soluţionează neînţelegerile legate de încheierea contractelor între agenţii economici din sectorul energiei electrice şi contractelor de furnizare a energiei electrice;

l) stabileşte metodologia proprie de urmărire şi control în vederea respectării de către agenţi economici a sistemului de preţuri şi tarife;

m) elaborează, în conformitate cu prevederile legale, regulamentul de constatare, notificare şi sancţionare a abaterilor de la reglementările emise în domeniu;

n) elaborează regulamentul pentru autorizarea electricienilor şi atestarea agenţilor economici care proiectează, execută, verifică şi exploatează capacităţi energetice, respectiv instalaţii utilizate;

o) urmăreşte aplicarea reglementărilor specifice în domeniul energiei electrice; p) sesizează ministerul de resort şi Consiliul Concurenţei cu privire la abuzul de

poziţie dominantă pe piaţă şi la încălcarea prevederilor legale referitoare la

concurenţă, ori de câte ori constată nerespectarea reglementărilor cu privire la concurenţă şi transparenţă;

q) crează şi gestionează o bază de date la nivel naţional, necesară desfăşurării activităţii şi pentru furnizarea de informaţii altor autorităţi în elaborarea strategiei de dezvoltare a sectorului energiei electrice, precum şi în legătură cu activitatea comerţului internaţional cu energie electrică şi cu practicile internaţionale în domeniu, pe baza datelor ce vor fi transmise de agenţii economici implicaţi;

r) elaborează regulamentul privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului;

s) informează ministerul de resort asupra activităţii proprii desfăşurate, prin rapoarte care se dau publicităţii. Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, ANPE colaborează cu Consiliul

Concurenţei, cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, cu ministerele şi cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale sau locale interesate, cu asociaţiile consumatorilor de energie electrică, cu agenţii economici specializaţi care prestează servicii pentru sector, cu asociaţiile profesionale din domeniul energiei electrice şi termice şi cu asociaţiile patronale şi sindicale. ANRE este condusă de un preşedinte şi un vicepreşedinte, numiţi de primul-ministru, la propunerea ministrului de resort, pe o perioadă de 5 ani. Activităţile de reglementare sunt realizate de un comitet de reglementare, constituit în vederea obţinerii unui spor de obiectivitate, format din preşedinte, vicepreşedinte şi 3 reglementatori, care sunt numiţi de către ministrul de resort, pe o perioadă de 5 ani. Calitatea de membru în comitetul de reglementare este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi cu caracter comercial, funcţii sau demnităţi publice, cu excepţia celei didactice din învăţământul superior. Comitetul de reglementare este asistat de un consiliu consultativ format din 9 membri, numiţi prin ordin al ministrului de resort, din care: a) 2 membri – din partea asociaţiilor patronale din domeniul energiei; b) 2 membri – din partea organizaţiilor sindicale ale salariaţilor din domeniul

energiei; c) un membru – din partea asociaţiilor din administraţia publică locală; d) 2 membri – din partea organismelor profesionale; e) 2 membri – din partea asociaţiilor de consumatori de energie electrică şi

termică. Consiliul consultativ urmăreşte armonizarea intereselor agenţilor economici din

sector cu cele ale consumatorilor de energie electrică, evaluarea impactului reglementărilor ANRE şi face propuneri de îmbunătăţire a acestora potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a ANRE. Membrii consiliului consultativ au dreptul la o indemnizaţie de şedinţă egală cu 10% din salariul de bază al preşedintelui, fără a depăşi lunar 20% din acesta,

precum şi la decontarea cheltuielilor de deplasare şi cazare, în cazul în care şedinţa se desfăşoară într-o altă localitate, decât în cea de domiciliu a acestora. Personalul ANRE este angajat şi eliberat din funcţie în conformitate cu prevederile de organizare şi funcţionare al acesteia, ale contractului colectiv de muncă şi cu reglementările legale în vigoare, respectându-se condiţiile de incompatibilitate prezentate mai sus. Finanţarea activităţii ANRE se asigură integral din venituri extrabugetare obţinute din tarife pentru acordarea de licenţe şi autorizaţii, precum şi din contribuţii ale organismelor internaţionale sau ale agenţilor economici, potrivit reglementărilor legale privind finanţele publice. Nivelul tarifelor şi contribuţiilor se stabilesc de ANRE, în fiecare an, în condiţiile legii, şi sunt date publicităţii. Pentru înţelegerea exactă a locului şi rolului ANRE în funcţionarea sectorului energiei electrice şi a pieţei energiei electrice evidenţiem că legea prevede următoarele: 1) Guvernul elaborează strategia energetică naţională, care defineşte obiectivele

sectorului energiei electrice şi modalităţile optime de realizare a acestora, în condiţiile asigutării unei dezvoltări durabile a economiei naţionale pe termen mediu şi lung. Strategia se elaborează prin consultarea organizaţiilor neguvernamentale şi se aprobă prin lege:

2) Ministerul de resort elaborează în colaborare cu organizaţiile neguvernamentale politica energetică, urmărind direcţiile stabilite prin strategia energetică, pe baza programului de guvernare, pentru un interval de timp mediu şi cu considerarea evoluţiilor probabile pe termen lung, având în vedere, în principal: a) constituirea cadrului instituţional corespunzător, prin definirea

organismelor şi a autorităţilor competente pentru realizarea acestei politici; b) asigurarea securităţii în aprovizionarea cu combustibili; c) asigurarea importurilor şi exporturilor de combustibil şi de energie

electrică; d) asigurarea protecţiei mediului, reconstrucţia ecologică a siturilor afectate

de activităţi energetice; e) transparenţa preţurilor şi tarifelor la combustibili şi energie; f) creşterea eficienţei în utilizarea combustibililor şi energiei; g) dezvoltarea surselor regenerabile de energie, cu acordarea de priorităţi

energiei electrice pentru aşezările izolate; h) dezvoltarea cooperării energetice internaţionale. Iată câteva din atribuţiile ministerului de resort privind elaborarea şi

îndeplinirea politicii energetice naţionale: a) elaborează programe şi planuri de măsuri pentru aplicarea politicii

Guvernului în sectorul energiei electrice; b) elaborează proiecte de acte normative pentru sectorul energiei electrice;

c) aprobă norme şi prescripţii tehnice cu caracter obligatoriu pentru sistemul electroenergetic;

d) supraveghează aplicarea şi respectarea măsurilor stabilite pentru protecţia mediului de către toţi participanţii la activităţile din sectorul energiei electrice;

e) implementează politica energetică a Guvernului , referitoare la continuarea promovării cogenerării, ca soluţie eficientă de acoperire a consumului naţional de energie termică şi la utilizarea surselor regenerabile de energie – solară, eoliană, geotermală, biomasă, biogaz;

f) elaborează şi fundamentează, împreună cu Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Familiei, şi cu organizaţiile patronale şi sindicale, propunerile de programe sociale specifice sistemului energetic, programele de asistenţă socială şi medicală, de asigurări de risc şi accidente, în vederea evitării riscurilor profesionale şi a reabilitării celor care au suferit accidente de muncă şi boli profesionale.

Analiza prevederilor legii energiei electrice, prin prisma protecţiei consumatorilor şi a concurenţei, evidenţiază, ca cea mai importantă realizare a acesteia, înfiinţarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei , ca autoritate competentă în sectorul energiei electrice, declarată instituţie autonomă de interes naţional, care elaborează, stabileşte şi urmăreşte aplicarea ansamblului de reglementări la nivel naţional, inclusiv metodologia de calculare şi stabilirea preţurilor şi tarifelor, şi stabilirea lor, ca atare, în condiţii de eficienţă, concurenţă, transparenţă şi protecţie a consumatorilor.

Constatăm, însă, că legea conţine prevederi care anulează autonomia şi independenţa de funcţionare a ANRE, cum ar fi:

a) art.4, alin.(2), lit.a) şi e) acordă guvernelor posibilitatea ca prin politicile energetice, elaborate pe baza programelor lor de guvernare, să constituie cadrul instituţional corespunzător, inclusiv prin definirea organismelor şi a autorităţilor competente pentru realizarea acestor politici, precum şi de a lua măsuri privind transparenţa preţurilor şi tarifelor la combustibili şi energie;

b) la art.6, lit.a), b), c), f), g), h), l), n) şi o) se stabilesc o serie de atribuţii ale ministerului de resort, care se corelează, direct sau indirect, cu atribuţii ale ANRE, prevăzute la art.11, fără a se face nici o referire, măcar, la necesitatea colaborării ministerului cu aceasta:

c) la art.7 se afirmă că ANRE este coordonată de ministerul de resort, iar regulamentul de organizare şi funcţionare a acesteia se aprobă prin hotărâre a Guvernului;

d) la art.9, alin.(1) se prevede că preşedintele şi vicepreşedintele ANRE sunt numiţi de primul ministru, la propunerea ministrului de resort;

e) la art.2, alin.(3), se acordă dreptul ministrului de resort de a numi pe cei 3 reglementatori.

Toate cele, de mai sus, duc la concluzia că autonomia ANRE, ca instituţie publică de interes naţional, este doar declarativă. Drept urmare, aşteptările consumatorilor privind obiectivitatea cu care le sunt apărate interesele sunt, din nou, înşelate. Pentru ca deciziile ei să fie cât mai obiective, astfel încât să se limiteze posibilităţile de stabilire a unor preţuri şi tarife artificiale şi de manipulare a cetăţenilor, prin transparenţa încheierii şi a administrării contractelor şi, prin promovarea competiţiei pe piaţă, este necesară asigurarea reală a autonomiei şi independenţei de funcţionare a acesteia. Singura soluţie este scoaterea ANRE, de sub controlul Guvernului şi trecerea sub control parlamentar, ceea ce va permite şi o participare democratică a reprezentanţilor structurilor societăţii civile.

2.2.3.15. Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Servicii Publice de Gospodărie Comunală.

Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Publice de Gospodărie Comunală a fost înfiinţată prin Legea nr.326/2001 – Legea serviciilor publice de gospodărie comunală, care stabileşte cadrul juridic unitar privind înfiinţarea, organizarea, monitorizarea şi controlul funcţionării serviciilor publice de gospodărie comunală în judeţe, oraşe şi comune. În sensul legii, expresiile de mai jos se definesc astfel :

servicii publice de gospodărie comunală – ansamblul activităţilor şi acţiunilor de utilitate şi de interes local, desfăşurate sub autoritatea administraţiei publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică, prin care se asigură : alimentarea cu apă, energie electrică, gaze naturale, energie termică produsă centralizat, canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale, salubrizarea localităţilor, transportul public local, administrarea fondului local public şi a domeniului public ;

sisteme publice de gospodărie comunală – ansamblul de construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente funcţionale şi dotări specifice, inclusiv terenurile aferente, care fac parte din infrastructura edilitară a localităţilor, aparţinând domeniului public şi/sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale, evidenţiat şi inventariat în planurile cadastrale şi urbanistice ;

operatori de servicii publice de gospodărie comunală – societăţile comerciale autorizate să furnizeze/să presteze servicii publice în condiţiile stabilite de autorităţile publice locale, în temeiul prezentei legi. Modul de organizare şi funcţionare a A.N.R.S.C. s-a stabilit prin H.G.

nr.373/2002, în conformitate cu prevederea de la art.23 alin.6 din Legea nr.326/2001, la propunerea Ministerului Administraţiei Publice.

Analiza comparativă a prevederilor legii şi, respectiv, ale hotărârii de guvern scoate în evidenţă deosebiri, unele fundamentale, între acestea, după cum urmează :

1) în mod surprinzător, chiar dacă legea stabileşte denumirea instituţiei – Autoritatea Naţională de Reglementare – nu ea este aceea care prevede rolul ei, de a reglementa activitatea din domeniu, ci hotărârea de guvern. Astfel, la art.23 alin.(1) şi (2) legea prevede că A.N.R.S.C. „este instituţie publică, cu personalitate juridică şi funcţionează în condiţiile de monopol natural, sub coordonarea Ministerului Administraţiei Publice”. Spre deosebire de ea, la art.1 alin.(4), hotărârea de guvern face precizarea că A.N.R.S.C. „are ca scop reglementarea, monitorizarea şi controlul la nivel central al activităţilor din sfera serviciilor publice de gospodărie comunală, care funcţionează în condiţii de monopol natural”. Mai mult, la art.4 se afirmă „A.N.R.S.C. elaborează şi aplică sistemul de reglementări, obligatoriu la nivel naţional, privind organizarea, coordonarea şi funcţionarea sectorului serviciilor publice de gospodărie comunală, precum şi a pieţei acestor servicii, în condiţii de eficienţă liberă, concurenţă şi transparenţă, pentru satisfacerea nevoilor utilizatorilor, în conformitate cu standardele europene”.

2) afirmarea principiilor care fundamentează întreaga activitate a A.N.R.S.C. este inconsecventă şi incompletă. La art.23 alin.(3) din lege se precizează că îşi desfăşoară activitatea pe baza următoarelor principii :

a) promovarea eficienţei economice şi protejarea intereselor consumatorilor ;

b) asigurarea unui tratament nediscriminatoriu din partea autorităţilor administraţiei publice locale pentru toţi operatorii furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală;

c) conservarea resurselor şi protecţiei mediului. La acestea, hotărârea de guvern le adaugă pe următoarele (art.5):

a) promovarea mecanismelor economiei de piaţă, crearea şi asigurarea unui mediu concurenţial şi stimularea pătrunderii capitalului privat în sfera serviciilor publice de gospodărie comunală ;

b) promovarea formelor de gestiune delegată ; c) promovarea parteneriatului public privat şi a asocierii intercomunale ; d) descentralizarea serviciilor publice de gospodărie comunală ; e) promovarea şi întărirea autonomiei locale ; f) corelarea cerinţelor cu resursele.

Cu toate acestea, nu se face nici o referire la următoarele principii, prevăzute la art.5 din lege, unde se afirmă că serviciile publice de gospodărie comunală se organizează şi se administrează cu respectarea lor, şi anume :

a) dezvoltarea durabilă ; b) responsabilitate şi legalitate ; c) participarea şi consultarea cetăţenilor ;

d) liberul acces la informaţii privind aceste servicii publice. Semnalăm, în primul rând, pe ultimele două, deoarece nici legea şi nici

hotărârea de guvern nu stabileşte vreo atribuţie, în sensul lor, pentru A.N.R.S.C. Mai mult, ultimul, se va vedea, este chiar încălcat în mod flagrant.

Considerăm că problema se putea rezolva simplu, printr-o prevedere în care se preciza că A.N.R.S.C. îşi va desfăşura întreaga activitate, respectând principiile afirmate de lege la art.5.

3) art.23 din lege privind înfiinţarea A.N.R.S.C. şi hotărârea de guvern privind organizarea şi funcţionarea acesteia nu fac nici o referire la :

a) garantarea, prin lege (art.6), a dreptului tuturor persoanelor de a utiliza serviciile publice de gospodărie comunală prin:

accesibilitate egală la servicii publice de gospodărie comunală ;

accesul la informaţiile privind serviciile publice de gospodărie comunală ;

dreptul la asociere în organizaţii neguvernamentale pentru apărarea, promovarea şi susţinerea intereselor utilizatorilor ;

dreptul de a fi consultate, direct sau prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale ale utilizatorilor în procesul de elaborare a deciziilor, strategiilor şi reglementărilor privind activităţile din sectorul serviciilor publice de gospodărie comunală ;

dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor organizaţii neguvernamentale, autorităţilor administraţiei publice ori instanţelor judecătoreşti, în vederea prevenirii sau reparării unui prejudiciu.

b) condiţiile esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească serviciile publice de gospodărie comunală (art.11, alin.1) :

continuitate din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în condiţii contractuale ;

adaptabilitate la cerinţele consumatorilor ; accesibilitate egală la serviciul public, în condiţii contractuale ;

asigurarea sănătăţii publice şi a calităţii vieţii. c) faptul că organizarea, exploatarea şi funcţionarea serviciilor publice de

gospodărie comunală trebuie să asigure (art.11 alin.2) : satisfacerea cerinţelor cantitative şi calitative a utilizatorilor,

corespunzător prevederilor contractuale; funcţionarea optimă, în condiţii de siguranţă, rentabilitate şi

eficienţă economică, a sistemelor publice de gospodărie comunală, corespunzător parametrilor tehnologici proiectaţi şi

în conformitate cu caietele de sarcini, cu instrucţiunile de exploatare şi cu regulamentele de organizare şi funcţionare ; protejarea domeniului public şi a mediului prin respectarea

reglementărilor legale ; informarea şi consultarea cetăţenilor în vederea protejării

sănătăţii populaţiei care beneficiază de serviciile respective. 4) legea stabileşte atribuţiile A.N.R.S.C., dar nu prevede nici una pentru

activitatea de reglementare (!), în timp ce hotărârea de guvern, pe de o parte, reiterează, însă, incomplet, pe cele înscrise în lege, iar, pe de altă parte, le completează (!), inclusiv cu atribuţii în domeniul reglementării activităţilor de servicii publice de gospodărie comunală, dar le prezintă pe unele drept competenţe (art.6) şi pe altele drept atribuţii (art.7), ca atare.

Astfel, la art.23 alin(4), legea stabileşte următoarele atribuţii principale : a) atestarea/autorizarea operatorilor de servicii publice de gospodărie

comunală ; b) culegerea de informaţii privind activitatea operatorilor de servicii

publice de gospodărie comunală şi publicarea acestora ; c) controlul documentelor şi evidenţelor operatorilor de servicii publice

de gospodărie comunală ; d) stabilirea mecanismului de ajustare a tarifelor, în condiţiile respectării

contractelor de delegare a gestiunii ; e) efectuarea de ajustări de tarife la cererea uneia dintre părţile

contractante, în condiţiile legii ; f) soluţionarea conflictelor dintre operatorul şi consumatorul de servicii

publice de gospodărie comunală ; g) solicitarea de la operatorii de servicii publice de gospodărie comunală

a programelor de îmbunătăţire a activităţii, în cazul în care prestaţiile acestora nu corespund parametrilor stabiliţi în licenţa de operare, respectiv în contractul de delegare a gestiunii ;

h) retragerea licenţelor de operare, în cazul în care operatorul de servicii publice de gospodărie comunală refuză să ia măsuri în vederea îmbunătăţirii activităţii.

Hotărârea Guvernului procedează în felul următor : a) la art.7, care stabileşte atribuţiile principale :

le reiterează pe cele din lege de la lit.g) şi h) ; se referă indirect la atribuţia de la lit.a), precizând că A.N.R.S.C. va elabora şi va supune aprobării Ministerului Administraţiei Publice, Regulamentul privind acordarea licenţelor şi a autorizaţiilor în sectorul serviciilor publice de gospodărie comunală;

prevede atribuţii noi, în raport cu legea, după cum urmează : elaborează şi supune aprobării Ministerului Administraţiei Publice regulamentul de organizare şi funcţionare propriu şi

stabileşte responsabilităţile personalului, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare ;

aprobă contractele-cadru de achiziţie şi de vânzare a produselor şi serviciilor de gospodărie comunală;

elaborează, în conformitate cu prevederile legale, regulamentul de constatare, notificare şi sancţionare a abaterilor de la reglementările emise în domeniul său de activitate şi îl supune aprobării Ministerului Administraţiei Publice ;

elaborează metodologia de soluţionare a neînţelegerilor precontractuale privind furnizarea/prestarea serviciilor publice de gospodărie comunală ;

monitorizează, în condiţiile legii, încheierea contractelor dintre operatorii furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală şi autorităţile administraţiei publice locale, în vederea protejării intereselor utilizatorilor ;

limitează efectele caracterului de monopol natural al unor servicii publice de gospodărie comunală şi restrânge domeniile în care se manifestă acestea, propunând măsuri de prevenire şi eliminare a abuzului de poziţie dominantă pe piaţă ori de câte ori constată nerespectarea reglementărilor cu privire la concurenţă şi transparenţă.

b) la art.6 stabileşte competenţele (legea nu prevede aşa ceva) A.N.R.S.C. unde reiterează atribuţiile stabilite de lege la art.23 alin.(4), lit.a), b), c) şi d) şi le adaugă pe următoarele:

elaborarea proiectelor de acte normative pentru domeniul său de activitate ;

supraveghează desfăşurarea licitaţiilor pentru delegarea gestiunii serviciilor ;

avizează proiectele de acte normative elaborate de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, care au implicaţii şi consecinţe asupra activităţilor din sfera serviciilor publice de gospodărie comunală ;

organizează revizuirea, elaborarea, avizarea şi aprobarea standardelor, normativelor şi prescripţiilor tehnice pentru domeniul gospodăriei comunale şi a controlului aplicării acestora ;

asigură corelarea şi armonizarea standardelor, normativelor şi prescripţiilor tehnice pentru domeniul gospodăriei comunale cu reglementările existente în Uniunea Europeană;

elaborează, potrivit legii, reglementările organizatorice, administrative, tehnice şi economice vizând perfecţionarea

managementului şi a gestiunii serviciilor publice de gospodărie comunală, precum şi a reglementărilor-cadru privind raporturile dintre operatorii furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală şi utilizatorii acestora ;

iniţiază acţiuni vizând perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional necesar întăririi capacităţii decizionale şi manageriale a autorităţilor administraţiei publice locale în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii, cu privire la înfiinţarea, organizarea, coordonarea şi controlul furnizării/prestării serviciilor publice de gospodărie comunală şi în ceea ce priveşte administrarea şi exploatarea bunurilor proprietate publică şi/sau privată din infrastructura tehnico-edilitară a unităţilor administrativ-teritoriale ;

promovează adoptarea şi impunerea unor criterii şi indicatori de performanţă minimi privind calitatea şi cantitatea serviciilor publice de gospodărie comunală şi alinierea acestora la nivelul serviciilor acceptate în Uniunea Europeană ;

iniţiază programe de instruire şi pregătire profesională continuă pentru personalul propriu şi pentru cel al operatorilor, precum şi pentru educarea şi informarea utilizatorilor, inclusiv cu asistenţă tehnică străină ;

prezintă, anual, Ministerului Administraţiei Publice, un raport cu privire la starea serviciilor publice de gospodărie comunală şi la activitatea proprie ;

colaborează cu organizaţii şi autorităţi similare din alte ţări pe linie de gospodărie comunală ;

colaborează cu autorităţile administraţiei publice centrale şi/sau locale care au atribuţii în domeniul gospodăriei comunale sau în legătură cu aceasta şi atrage organizaţiile profesionale şi ale societăţii civile la elaborarea şi implementarea deciziilor privind sfera serviciilor publice de gospodărie comunală ;

organizează sistemul informaţional naţional de culegere, prelucrare şi sinteză a datelor cu privire la serviciile publice de gospodărie comunală, la infrastructura tehnico-edilitară aferentă acestora, precum şi la activitatea operatorilor, în vederea desfăşurării activităţii proprii şi pentru furnizarea de informaţii altor autorităţi centrale şi/sau locale ; datele se dau publicităţii cu avizul ministerului administraţiei publice, în condiţiile legii.

Pe ultima, am redat-o, chiar dacă reprezintă, într-o parte a ei, reiterarea unei atribuţii înscrisă în lege (art.23 lit.b), datorită finalului care reprezintă o încălcare flagrantă a acesteia. Dăm două exemple :

între principii, art.5 prevede principiul liberului acces la informaţii despre serviciile publice ;

art.23 lit.b) stabileşte atribuţia pentru A.N.R.S.C. de a culege informaţii privind activitatea operatorilor de servicii publice de gospodărie comunală şi de a le publica.

c) la art.6 şi 7, prezentate mai sus, nu se face nici o referire la atribuţia prevăzută de lege la art.23 lit.f), şi anume, de a soluţiona conflictele dintre operatorul şi consumatorul de servicii publice de gospodărie comunală.

Hotărârea de Guvern precizează la art.17 că pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, A.N.R.S.C. colaborează cu Consiliul Concurenţei, Oficiul Concurenţei şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, cu ministere şi cu alte organe ale administraţiei publice centrale sau locale interesate, cu asociaţiile profesionale din domeniul gospodăriei comunale, cu asociaţiile utilizatorilor, cu operatorii furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală, cu agenţi specializaţi care furnizează/prestează servicii pentru sector şi cu asociaţiile profesionale. Elaboratorii Hotărârii de Guvern mai aveau de amintit structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, organismele şi instituţiile similare din statele membre ale Uniunii Europene etc. Nu au spus nimic, însă, despre formele instituţionalizate, în cadrul cărora se va realiza colaborarea cu toţi aceşti parteneri. Şi era lucrul cel mai important, pentru că altfel, considerăm că totul este formă fără fond !

Inconsecvenţele şi, mai ales, contradicţiile prezentate mai sus dintre prevederile legii, pe de o parte, şi dintre lege şi Hotărârea de Guvern, pe de altă parte, fac imposibilă înţelegerea statutului, a locului şi rolului A.N.S.C.R. în cadrul sistemului instituţional.

Pentru clarificare, ne-am îndreptat atenţia asupra prevederilor legii referitoare la :

1. Atribuţiile şi răspunderile autorităţilor administraţiei publice centrale, mai ales că la art.2 alin(3) se afirmă că domeniile care fac obiectul serviciilor publice de gospodărie comunală (cele precizate de lege) vor fi detaliate prin legi speciale sau prin hotărâri ale guvernului, după caz. Astfel, art.14 alin(1) prevede că Guvernul asigură realizarea politicii generale a statului în domeniul gospodăriei comunale, în concordanţă cu programul de guvernare şi cu obiectivele strategiei economico-sociale a ţării, prin :

a) iniţierea şi supunerea spre adoptare a unor proiecte de lege privind reglementarea activităţii din sectorul gospodăriei comunale ;

b) adoptarea unor hotărâri pentru aprobarea de norme, regulamente şi normative din domeniul gospodăriei comunale, acolo unde se impune reglementarea la nivel central ;

c) sprijinirea activităţilor administraţiei publice locale pentru înfiinţarea, dezvoltarea şi îmbunătăţirea serviciilor publice de gospodărie comunală, respectiv a infrastructurii din acest domeniu.

Cum îşi exercită Guvernul atribuţiile de mai sus, se spune în acelaşi articol al legii, şi anume :

examinează periodic starea serviciilor publice de gospodărie comunală şi ia măsuri pentru dezvoltarea durabilă şi creşterea calităţii acestora corespunzător cerinţelor utilizatorilor şi nevoilor localităţilor, pe baza unor strategii specifice ;

aşează la baza activităţii principiile…..Nu le mai redăm, ca atare. Sunt 9 la număr, care se referă la 5 dintre cele 11 prevăzute de lege la art.5, ca temei pentru organizarea şi administrarea serviciilor publice de gospodărie comunală şi, respectiv, la unul din cele 3 prevăzute, tot de lege, la art.23 alin(3), pentru a fundamenta activitatea A.N.R.S.C. ;

sprijină autorităţile administraţiei publice locale pentru înfiinţarea şi organizarea serviciilor publice de gospodărie comunală, la SOLICITAREA acestora (alin.4), prin asistenţă tehnică şi financiară, acordată de departamentele specializate ale autorităţilor administraţiei publice centrale competente.

Concluzii : a) A.N.R.S.C. nu are drept de iniţiativă legislativă, aşa cum, spre

exemplu, are Autoritatea Naţională de Control, recent înfiinţată; b) normele, regulamentele şi normativele din domeniul gospodăriei

comunale, elaborate de A.N.R.S.C. sunt adoptate prin hotărâri de guvern, „acolo unde se impune reglementarea la nivel central” ;

c) guvernul joacă rolul de intermediar între autoritatea administrativă publică locală, care solicită sprijin în domeniu, şi autoritatea administrativă publică centrală competentă, iar A.N.R.S.C. nu are, în această situaţie, nici un rol.

2. Atribuţiile şi răspunderile autorităţilor administraţiei publice locale, ţinând cont şi de dreptul lor de a înfiinţa şi alte servicii publice de gospodărie comunală, având ca obiect alte activităţi decât cele prevăzute de prezenta lege (art.2 alin.1) Legea afirmă clar că acestea au COMPETENŢĂ EXECUTIVĂ (art.12

alin.1) cu privire la înfiinţarea, organizarea, coordonarea, monitorizarea şi controlul funcţionării serviciilor publice de gospodărie comunală, precum şi la crearea, administrarea şi exploatarea bunurilor proprietate publică din infrastructura edilitară a unităţilor administrativ-teritoriale.

Autorităţile administraţiei publice locale pot adopta hotărâri în legătură cu :

a) stabilirea programelor de reabilitare şi dezvoltare a sistemelor publice de gospodărire comunală, în corelare cu cele privind dezvoltarea economico-socială a localităţilor, de amenajare a teritoriului, urbanism şi mediu ;

b) asocierea intercomunală ; c) delegarea gestiunii serviciilor publice de gospodărie comunală,

precum şi a bunurilor aparţinând patrimoniului public din infrastructura tehnico-edilitară ;

d) asocierea sau parteneriatul la societăţi comerciale, de interes local sau judeţean, cu activităţi în domeniu ;

e) contractarea sau garantarea împrumuturilor pentru finanţarea programelor de investiţii din infrastructura de gospodărie comunală a localităţilor ;

f) garantarea împrumuturilor contractate de operatorii de servicii publice de gospodărie comunală pentru formarea şi asigurarea stocurilor de combustibil lichid în sezonul rece ;

g) elaborarea şi aprobarea normelor locale şi a reglementărilor de funcţionare a prestatorilor de servicii privind reglementarea activităţii de gospodărie comunală, pe baza normelor-cadru elaborate de autoritatea centrală ;

h) stabilirea taxelor şi avizarea taxelor pentru serviciile de gospodărie comunală, cu respectarea reglementărilor în vigoare.

Toate acestea trebuie realizate respectând obligaţiile pe care autorităţile administraţiei publice le au faţă de :

a) utilizatorii serviciilor publice de gospodărie comunală cu privire la : delegarea gestiunii, respectiv gestiunea directă, pe criterii de competitivitate şi eficienţă managerială ;

promovarea reabilitării infrastructurii din sectorul utilităţilor publice de gospodărie comunală ;

monitorizarea şi controlul periodic a activităţilor de prestare a serviciilor publice de gospodărie comunală şi luarea de măsuri în cazul în care operatorul nu asigură performanţa pentru care s-a obligat ;

asigurarea continuităţii serviciilor publice de gospodărie comunală ;

consultarea cu utilizatorii de servicii publice de gospodărie comunală în stabilirea politicilor şi strategiilor locale, adoptarea normelor locale şi negocierea contractelor de delegare a gestiunii ;

informarea periodică a utilizatorilor asupra politicilor de dezvoltare în domeniu, asupra situaţiei serviciilor publice de

gospodărie comunală, precum şi asupra necesităţii de instituire a unor taxe ;

medierea conflictelor dintre utilizatorul şi operatorul de servicii, la cererea uneia dintre părţi.

b) operatorii de servicii publice de gospodărie comunală, cu privire la : asigurarea tratamentului egal ; asigurarea unui mediu de afaceri transparent ; păstrarea confidenţialităţii informaţiilor cu privire la activitatea acestora.

De asemenea, autorităţile administraţiei publice trebuie să uzeze de drepturile pe care le au faţă de operatorii de servicii publice de gospodărie comunală, şi anume :

a) să solicite informaţii privind nivelul şi calitatea serviciului oferit ; b) să invite pentru audieri operatorul de servicii în vederea concilierii

diferendelor dintre consumator şi operator ; c) să se pronunţe asupra ajustărilor de tarif propuse de operator ; d) să sancţioneze operatorul de servicii, în cazul în care acesta nu

operează la parametri de eficienţă la care s-a obligat, prin : refuzul de a aproba ajustările de tarif propuse de operatorul de servicii ;

propunerea făcută autorităţii naţionale de reglementare de a revoca licenţa de operare ;

revocarea hotărârii prin care s-a aprobat delegarea de gestiune.

Dincolo de faptul că acea COMPETENŢĂ EXCLUSIVĂ a autorităţilor administraţiei publice locale cu privire la organizarea, monitorizarea şi controlul funcţionării serviciilor publice de gospodărie comunală trebuia explicitată pentru ca, spre exemplu, A.N.R.S.C. să nu rămână fără obiect de activitate, analiza atribuţiilor şi răspunderilor acestora în domeniu, duce la următoarele concluzii :

a) autorităţile administraţiei publice locale nu au competenţe care să limiteze prerogativele atribuite prin lege A:N.R.S.C., dimpotrivă, activitatea acesteia din urmă ar fi un sprijin real pentru ele ;

b) considerăm că unele atribuţii ale A.N.R.S.C., prevăzute de lege şi/sau de hotărârea de guvern, în forma în care sunt stabilite de acestea, revin, de drept, autorităţilor locale, şi anume :

efectuarea de ajustări de tarife, la cererea uneia dintre părţile contractante (art.23 lit.e). În acest caz, A.N.R.S.C. trebuia să fie cel mult abilitată cu rolul de mediator între autoritatea administrativă publică locală şi operatorul de servicii publice de gospodărie comunală în cauză ;

soluţionarea conflictelor dintre operatorul şi consumatorul de servicii publice de gospodărie comunală (art.23 lit.f). În

această situaţie, ar trebui, cel mult, prevăzut că A.N.R.S.C. poate juca rolul de mediator, ca activitate prejudecătorească de stingere a conflictelor, la solicitarea uneia dintre părţi, nemulţumită de rezultatul medierii făcute de autoritatea administrativă publică locală ;

solicitarea de la operatorii de servicii a programelor de îmbunătăţire a activităţii, în cazul în care prestaţiile acestora nu corespund parametrilor stabiliţi în contractul de delegare a gestiunii, respectiv în licenţa de operare (art.23 lit.g). În acest caz, intervenţia A.N.R.S.C. ar trebui să se facă numai la solicitarea uneia dintre părţile contractante privind delegarea de gestiune, cu rol de mediere, în prima fază, şi, în eventualitatea eşuării medierii, prin emiterea de ordin, potrivit competenţelor sale, de soluţionare a situaţiei respective.

3. Locul A.N.R.S.C. pe scara decizională a cadrului instituţional în domeniu. Cum legea nu are nici o prevedere în acest sens, am analizat prevederile

hotărârii de guvern, după cum urmează : a) la art.7 alin(3) se precizează că, în exercitarea prerogativelor şi

competenţelor sale, A.N.R.S.C. emite avize, instrucţiuni, reglementări şi eliberează licenţe de atestare/autorizare cu privire la obiectul său de activitate, precum şi pentru alte activităţi prevăzute de lege.

Spre exemplu, atestarea/autorizarea operatorilor de servicii publice de gospodărie comunală se face în conformitate cu Regulamentul privind acordarea licenţelor şi a autorizaţiilor în sectorul serviciilor publice de gospodărie comunală (art.8).

Numai că pe acesta nu-l aprobă A.N.R.S.C., ci îl elaborează şi-l supune spre aprobare Ministerului Administraţiei Publice (art.7 alin.1, lit.b).

Acest Regulament va cuprinde : componenţa comisiilor de atestare, corespunzătoare fiecărui serviciu public de gospodărie comunală, şi modul de organizare şi funcţionare a acestora ;

criteriile tehnice şi financiare pentru atestarea operatorilor şi emiterea licenţelor de operare.

La art.9 alin(2), legea prevede, însă, că atestarea/autorizarea operatorilor furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală se va face de către comisii de specialitate, ale căror organizare şi funcţionare se vor stabili prin hotărâre a guvernului.

Concluzii : cert, A.N.R.S.C. nu este instituţie de reglementare pentru că nu ea aprobă Regulamentul amintit mai sus ;

legea şi hotărârea de guvern se contrazic : prima prevede aprobarea lui de către Guvern, în timp ce a doua de către Ministerul Administraţiei Publice.

Legea-i lege ! Deci, Regulamentul privind acordarea licenţelor şi autorizaţiilor în sectorul serviciilor publice de gospodărie comunală va fi aprobat prin hotărâre a guvernului.

Problema nu este, însă, rezolvată, pentru că H.G. nr.373/2002 prevede la art.8 alin(2) că aceste comisii de atestare se organizează şi funcţionează pe lângă agenţiile teritoriale ale A.N.R.S.C., care asigură activitatea de secretariat şi din ele fac parte şi specialişti desemnaţi de asociaţiile profesionale ale operatorilor de servicii publice. La art.3 alin(3) din hotărârea de guvern se prevede că în subordinea A.N.R.S.C. se organizează şi funcţionează 8 agenţii teritoriale ca servicii publice descentralizate, fără personalitate juridică. Potrivit art.9 alin(2), înfiinţarea şi desfiinţarea agenţiilor teritoriale se aprobă prin ordin al ministrului administraţiei publice, la propunerea preşedintelui A.N.R.S.C., în condiţiile legii (care lege, dacă Legea nr.326/2001 – legea serviciilor publice de gospodărie comunală – nu prevede aşa ceva ?).

În concluzie, comisiile de atestare stabilite, potrivit legii, prin hotărâre a guvernului, care se organizează şi funcţionează pe lângă agenţiile teritoriale, potrivit hotărârii guvernului, sunt desfiinţate printr-un ordin al ministrului administraţiei publice (!).

b) la art.10 alin(5) se prevede că, în exercitarea prerogativelor ce îi revin, preşedintele A.N.R.S.C. emite ordine, decizii şi instrucţiuni. Ordinele preşedintelui A.N.R.S.C. au caracter normativ pentru domeniul serviciilor publice de gospodărie comunală şi se publică în Monitorul Oficial al României, partea I.

Art.11 stabileşte competenţele şi atribuţiile cu privire la care preşedintele A.N.R.S.C. poate emite ordine (aici apar 12, faţă de art.6, care prevede 17 competenţe, şi art.7, care se referă la 9 atribuţii).

Vom lua câteva exemple : ordin privind stabilirea criteriilor şi metodelor pentru calculul tarifelor şi preţurilor în sectorul serviciilor publice de gospodărie comunală şi a mecanismului de ajustare a acestora, în condiţiile respectării contractelor de delegare a gestiunii (art.11 lit.d) ;

La art.7 lit.b se afirmă, însă, că A.N.R.S.C. elaborează şi SUPUNE APROBĂRII Ministerului Administraţiei Publice, Normele metodologice privind calculul tarifelor aplicabile produselor şi serviciilor publice de gospodărie comunală şi activităţilor cu caracter de monopol natural din domeniul său de activitate.

Deci, ordinul preşedintelui A.N.R.S.C., care are caracter normativ şi se publică în Monitorul Oficial al României, partea I, va fi aprobat printr-un ordin al

ministrului administraţiei publice, care are şi el caracter normativ şi se publică în Monitorul Oficial al României, partea I.

ordine privind stabilirea normelor tehnice şi comerciale cu caracter obligatoriu, la nivel naţional, pentru operatorii din sector, necesare funcţionării eficiente şi transparente a serviciilor publice de gospodărie comunală (art.11, lit.j) ;

Numai că legea, la art.14 alin(1), lit.b, prevede că normele, regulamentele şi normativele din domeniul gospodăriei comunale se aprobă prin hotărâri ale guvernului, acolo unde se impune reglementarea la nivel central.

ordinul cu privire la controlul documentelor şi evidenţelor operatorilor furnizori/prestatori de servicii publice de gospodărie comunală (art.11, lit.c, şi art.7 alin.1, lit.d), emise în conformitate cu atribuţia prevăzută la art.23 alin(4), lit.c din lege ;

Numai că, în 24 februarie 2003, a fost emis, de către Ministerul Administraţiei Publice, Ordinul nr.147 pentru aprobarea Regulamentului de constatare, notificare şi sancţionare a abaterilor de la reglementările emise în domeniul de activitate al A.N.R.S.C., publicat în Monitorul Oficial nr.203 din 28 martie 2003, în baza prevederilor art.23 alin(4), lit.c din Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr.326/2001 şi ale art.7 alin(1), lit.d din Hotărârea Guvernului nr.373/2002 privind organizarea şi funcţionarea A.N.R.S.C.

Deci, ordinul preşedintelui A.N.R.S.C. a fost, de fapt, aprobat de Ministerul Administraţiei Publice, care l-a publicat în Monitorul Oficial, ca Ordinul nr.147, emis de el.

Exemplele, date mai sus, demonstrează că dreptul de decizie al A.N.R.S.C. şi al preşedintelui acesteia este mereu subordonat puterii de decizie, fie a ministerului de resort, fie a Guvernului, fie pe temeiul legii, fie, acolo unde legea nu prevede, în temeiul unei prevederi a hotărârii guvernului, care încalcă o altă prevedere a acesteia.

Concluzia finală este că Autoritatea de Reglementare pentru Serviciile Publice de Gospodărie Comunală nu este, în realitate, instituţie de reglementare. Ea funcţionează ca un departament sau o direcţie din cadrul Ministerului Administraţiei Publice Locale.

Pe de altă parte, organizarea şi funcţionarea A.N.R.S.C. este de tip autocratic. Preşedintele conduce prin ordine, fiind asistat de un Consiliu consultativ, care se întruneşte trimestrial sau la cererea preşedintelui, având rolul de a sprijini „armonizarea intereselor operatorilor din domeniul serviciilor publice de gospodărie comunală cu cele ale utilizatorilor serviciilor publice de gospodărie comunală şi cu cele ale autorităţilor administraţiei publice locale, respectiv, evaluează impactul reglementărilor A.N.R.S.C. şi face propuneri de îmbunătăţire a acestora”. Şi cum preşedintele A.N.R.S.C. este numit de primul ministru, la

propunerea ministrului administraţiei publice, tragem concluzia că întreaga putere de decizie în domeniu se concentrează, în realitate, la nivelul primului ministru.

Ca şi în cazul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, considerăm că pentru asigurarea obiectivităţii în luarea deciziilor, mai ales într-un domeniu atât de sensibil cum este cel al serviciilor publice de gospodărie comunală, care, în prezent, afectează grav interesele economice ale consumatorilor, A.N.R.S.C. trebuie scoasă din subordonarea faţă de Guvern şi trecută sub control parlamentar. De altfel, teoretic, parlamentarii sunt cei care ar trebui să cunoască cel mai bine problemele locale ale cetăţenilor şi, în consecinţă, de la nivelul instituţiei parlamentare ar găsi soluţiile cele mai potrivite de rezolvare a lor, prin intermediul A.N.R.S.C., abilitată cu atribuţii reale de reglementare. 2.2.3.16. Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii. În sensul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor şi Legea nr.591/2002 pentru aprobarea acesteia, cu modificări şi completări, se definesc următorii termeni :

furnizarea unei reţele de comunicaţii electronice – instalarea, operarea, controlul sau punerea la dispoziţie a unei reţele de comunicaţii electronice ;

furnizor de reţele de comunicaţii electronice – o persoană a cărei activitate constă, în tot sau în parte, în furnizarea unei reţele de comunicaţii electronice ;

utilizator final – orice utilizator, cu excepţia celor care furnizează reţele publice de comunicaţii sau servicii de comunicaţii electronice destinate publicului ;

consumator – orice persoană fizică, utilizator sau solicitant, în alte scopuri decât cele ale activităţii sale, comerciale sau profesionale, al unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului ;

interferenţă perturbatoare – o interferenţă care influenţează negativ funcţionarea unui serviciu de radionavigaţie ori a altor servicii cu rol de siguranţă sau care, în orice alt mod, afectează grav, obstrucţionează ori întrerupe repetat un serviciu de comunicaţii electronice care utilizează frecvenţe radioelectrice şi operează în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare. Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii este instituţie publică,

cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care are rolul de a pune în aplicare politica naţională în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale.

ANRC îndeplineşte următoarele funcţii : a) de punere în aplicare a politicii şi strategiei în domeniul comunicaţiilor

electronice şi al serviciilor poştale ;

b) de administrare şi gestionare a resurselor prin care planifică, alocă, urmăreşte şi evaluează utilizarea acestora pentru punerea în aplicare a politicilor în domeniu ;

c) de alocare a resurselor de numerotaţie pentru servicii de comunicaţii electronice, prin elaborarea Planului naţional de numerotaţie şi a planurilor de perspectivă în acest sens ;

d) de gestionare a resurselor de numerotaţie la nivel naţional, în vederea utilizării raţionale şi eficiente a acestora ;

e) de elaborare şi adoptare de norme tehnice, de iniţiere de standarde naţionale, de propunere spre adoptare a standardelor internaţionale ca standarde naţionale şi de adoptare de reglementări tehnice care să declare ca obligatorie aplicarea standardelor în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, precum şi pentru utilizarea resurselor de numerotaţie ;

f) de reglementare a activităţilor în domeniul comunicaţiilor electronice, al serviciilor poştale şi al resurselor de numerotaţie, prin adoptarea şi implementarea de decizii cu caracter normativ şi individual, precum şi de proceduri funcţionale, operaţionale şi financiare, prin care se pun în aplicare politicile în domeniu, de urmărire şi control al respectării acestora ;

g) de reprezentare în organismele şi organizaţiile naţionale, regionale şi internaţionale, ca autoritate de stat pentru domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, precum şi de comunicare cu acestea ;

h) de comunicare cu celelalte structuri ale administraţiei publice, cu societatea civilă şi cu cetăţenii, precum şi cu furnizorii de reţele şi de servicii în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale ;

i) de arbitru şi organ de decizie în soluţionarea litigiilor dintre furnizorii de reţele şi de servicii în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, în scopul asigurării liberei concurenţe şi al protecţiei intereselor utilizatorilor pe pieţele acestor servicii. Obiectivele activităţii ANRC sunt :

a) punerea în aplicare a politicii şi strategiei în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, aşa cum sunt definite de ministerul de resort ;

b) promovarea concurenţei în toate sectoarele pieţelor de comunicaţii electronice şi servicii poştale ;

c) promovarea transparenţei faţă de utilizatori, prin informarea corespunzătoare a acestora de către furnizorii de reţele şi de servicii de pe pieţele de comunicaţii electronice şi servicii poştale, inclusiv cu privire la tarife şi celelalte condiţii de utilizare a serviciilor ;

d) asigurarea condiţiilor de exercitare a dreptului cetăţenilor României de a avea acces la serviciul universal, astfel cum acesta este prevăzut de legislaţia specială în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale ;

e) protecţia drepturilor şi a intereselor utilizatorilor cu privire la serviciile şi reţelele de comunicaţii electronice, precum şi cu privire la serviciile poştale, inclusiv prin luarea tuturor măsurilor necesare pentru ca utilizatorii să obţină un maximum de beneficii în condiţiile unei pieţe concurenţiale, în ceea ce priveşte diversitatea ofertei, tarifele şi calitatea serviciilor ;

f) promovarea intereselor specifice ale utilizatorilor cu handicap şi ale celor cu nevoi sociale speciale ;

g) protecţia drepturilor persoanelor, în special a dreptului la viaţă privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal în sectoarele de comunicaţii electronice şi servicii poştale ;

h) încurajarea investiţiilor eficiente în infrastructură şi promovarea inovaţiei în sectoarele de comunicaţii electronice şi servicii poştale;

i) promovarea integrităţii şi securităţii reţelelor publice de comunicaţii; j) promovarea convergenţei media şi a neutralităţii tehnologice ; k) promovarea diversităţii lingvistice şi culturale, precum şi a pluralismului

media. ANRC are următoarele atribuţii :

1) elaborarea şi actualizarea autorizaţiilor generale ; 2) monitorizarea şi controlul respectării obligaţiilor impuse furnizorilor de

reţele şi de servicii de comunicaţii electronice prin autorizaţiile generale ; 3) promovarea şi sprijinirea armonizării la nivel european a utilizării resurselor

de numerotaţie, în conformitate cu instrumentele juridice în vigoare, în cadrul Uniunii Europene ;

4) adoptarea Planului naţional de numerotaţie şi a oricăror modificări ale acestuia, sub rezerva restricţiilor impuse din motive de siguranţă naţională ;

5) gestionarea, la nivel naţional, a resurselor de numerotaţie ; 6) acordarea licenţelor de utilizare a resurselor, de numerotaţie, stabilirea şi

încasarea tarifelor pentru emiterea licenţelor, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi în concordanţă cu costurile administrative emiterii acestora ;

7) emiterea reglementărilor privind modul de utilizare a resurselor de numerotaţie ;

8) identificarea pieţelor relevante în sectorul comunicaţiilor electronice şi elaborarea metodologiei pentru efectuarea analizelor de piaţă, prin elaborarea şi actualizarea regulamentelor prevăzute de prezenta ordonanţă ;

9) efectuarea analizelor de piaţă în situaţiile în care acestea sunt obligatorii, potrivit legii ;

10) desemnarea furnizorilor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice, cu putere semnificativă pe piaţă ;

11) impunerea în sarcina furnizorilor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice cu putere semnificativă pe piaţă a obligaţiilor prevăzute de art.9-14 din Ordonanţa Guvernului nr.34/2002 privind accesul la reţelele de

comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora ;

12) gestionarea mecanismelor de finanţare a obligaţiilor legate de asigurarea serviciului universal, prevăzute de legislaţia specială ;

13) controlul îndeplinirii obligaţiilor impuse furnizorilor de serviciu universal, în temeiul prevederilor legislaţiei speciale ;

14) atribuţiile ce revin autorităţii de reglementare în temeiul prevederilor Legii nr.676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor ;

15) atribuţiile care revin autorităţii de reglementare în temeiul Ordonanţei privind serviciile poştale, cu excepţia prevederilor art.5,6,7 şi 12 din aceeaşi ordonanţă ;

16) elaborarea reglementărilor necesare în vederea asigurării protecţiei mediului în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale ;

17) elaborarea şi adoptarea de norme tehnice, iniţierea de standarde naţionale în acord cu cerinţele naţionale şi cu standardele internaţionale în domeniu, propunerea de adoptare ca standarde naţionale a standardelor internaţionale şi adoptarea de reglementări tehnice care să declare obligatorie aplicarea standardelor pe întregul teritoriu naţional, pe plan zonal sau pe plan local, în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, precum şi pentru utilizarea resurselor de numerotaţie ;

18) asigurarea reprezentării în instituţii şi în organizaţii internaţionale în domeniu, susţinând în cadrul acestora politica şi strategia naţională ;

19) colaborarea cu instituţii şi organizaţii naţionale şi internaţionale din domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, dezvoltarea şi stimularea relaţiilor cu acestea, respectiv colaborarea cu autorităţile de reglementare, în domeniile respective din străinătate, inclusiv prin încheierea de acorduri de colaborare şi schimb de informaţii ;

20) aplicarea acordurilor internaţionale în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale ;

21) colaborarea cu ministerul de specialitate în toate cazurile în care expertiza ANRC este necesară şi utilă ;

22) înaintarea către ministerul de specialitate de propuneri privind cadrul legislativ pentru stimularea dezvoltării sectoarelor de comunicaţii electronice şi servicii poştale ;

23) prognozarea, planificarea şi programarea în proiectul de buget propriu a resurselor financiare necesare realizării politicilor în domeniul său de competenţă ;

24) coordonarea derulării programelor de asistenţă financiară de la Uniunea Europeană în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, care vizează capacitatea instituţională a ANRC ;

25) elaborarea şi publicarea de rapoarte, studii, analize şi altele asemenea în domeniile comunicării electronice şi al serviciilor poştale, în special pentru evaluarea necesităţii şi oportunităţii emiterii de noi reglementări, pentru evaluarea şi controlul implementării politicilor şi reglementărilor, precum şi al conducerii programelor şi proiectelor, organizarea de seminarii şi mese rotunde , acţiuni promoţionale de imagine, informare şi conştientizare a publicului, putând contracta în aceste scopuri servicii de consultanţă, expertiză, asistenţă tehnică şi altele asemenea, în conformitate cu reglementările legale în vigoare ;

26) urmărirea şi controlul aplicării prevederilor cuprinse în actele normative în vigoare, în acordurile internaţionale în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, luând măsuri pentru prevenirea, înlăturarea şi sancţionarea nerespectării acestor prevederi, potrivit competenţei recunoscute de acestea ;

27) alte atribuţii acordate prin dispoziţii legale speciale. Pentru realizarea funcţiei de comunicare cu celelalte structuri ale

administraţiei publice, cu societatea civilă şi cu cetăţenii, precum şi cu furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţie electronice şi servicii poştale, ANRC are următoarele obligaţii :

1) să informeze publicul, prin crearea, menţinerea, dezvoltarea şi actualizarea permanentă a unei pagini de Internet proprie, cu privire la:

a) organizarea, funcţionarea, obiectivele şi atribuţiile ANRC, precum şi atribuţiile fiecărei structuri interne a ANRC ;

b) datele necesare pentru a asigura comunicarea eficientă cu structurile interne ale ANRC ;

c) legislaţia naţională şi internaţională aplicabilă în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale ;

d) deciziile emise de preşedintele ANRC care privesc furnizorii de reţele şi de servicii de comunicare electronică, precum şi furnizorii de servicii poştale ;

e) căile legale de atac împotriva deciziilor preşedintelui ANRC ; f) documentele a căror publicare este obligatorie în cadrul procesului de

consultare a publicului ; g) bugetul de venituri şi cheltuieli al ANRC ; h) autorităţile cu atribuţii similare din alte state ; i) orice alte informaţii utile publicului, care au legătură cu activitatea

ANRC. 2) să consulte publicul ori de câte ori intenţionează să adopte măsuri de natură

să producă un impact semnificativ pe piaţa relevantă, în aplicarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a legii de aprobare a ei, cu modificări şi completări ori a legislaţiei specifice în domeniul comunicaţiilor electronice sau al serviciilor poştale.

Textul supus consultării va fi publicat pe pagina de Internet proprie, însoţit de următoarele precizări : data publicării documentului; data la care expiră termenul de depunere a observaţiilor; data estimativă la care intenţionează să adopte măsura care face obiectul consultării. Persoanele interesate, care au solicitat înscrierea adresei lor de post electronic pe lista corespondenţei special constituită a ANRC, vor fi informate cu privire la lansarea consultării, cel mai târziu la data publicării documentului. Din momentul în care textul supus consultării este publicat pe pagina de internet, ANRC va acorda un termen de cel puţin 30 de zile pentru depunerea de observaţii, în scris, de către orice persoană interesată. Dacă măsurile trebuie luate în regim de urgenţă, termenul poate fi mai scurt de 30 de zile, însă nu mai scurt de 10 zile.

Măsura nu poate fi adoptată înainte de expirarea unui termen de 10 zile de la data expirării termenului de depunere a observaţiilor. Cel mai târziu la data publicării pe pagina de Internet a deciziei prin care se adoptă măsura, ANRC are obligaţia de a publica un material de sinteză a observaţiilor, care va preciza şi poziţia sa faţă de aceste observaţii.

Trebuie să recunoaştem că obligaţia pentru ANRC de a consulta pe toţi cei interesaţi cu privire la măsurile semnificative pe care le ia în domeniile respective este instituţionalizată într-un mod, credem, unic în România.

Procedura de consultare este un model-tip care ar trebui reglementat ca obligaţie pentru toate organele şi instituţiile statului. Aplicarea ei de către organele administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor ar asigura, prin transparenţă şi participarea celor interesaţi, un înalt nivel de informare şi educare şi un grad ridicat de protecţie.

O importanţă deosebită pentru protecţia intereselor consumatorilor o are şi prevederea art.33, potrivit căreia ANRC trebuie să colaboreze cu Consiliul Concurenţei în vederea elaborării şi actualizării :

a) Regulamentului privind identificarea pieţelor relevante din sectorul comunicaţiilor electronice, în scopul impunerii de către ANRC a unor obligaţii specifice furnizorilor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice cu putere semnificativă pe piaţă ;

b) Regulamentului privind efectuarea analizelor de piaţă şi determinarea puterii semnificative pe piaţă, care conţine regulile pe baza cărora ANRC efectuează analiza pieţelor identificate potrivit Regulamentului privind identificarea pieţelor relevante din sectorul comunicaţiilor electronice şi determină dacă un furnizor are putere semnificativă pe o anumită piaţă. Regulamentul conţine, de asemenea, şi criterii pe baza cărora ANRC determină dacă doi sau mai mulţi furnizori de reţele ori de servicii de comunicaţie electronică se bucură în comun de putere semnificativă pe o anumită piaţă. ANRC controlează respectarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă

şi ale legislaţiei speciale în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor

poştale, precum şi respectarea obligaţiilor impuse prin autorizaţia generală şi prin licenţe, cu excepţia controlului îndeplinirii obligaţiilor privind utilizarea frecvenţelor radioelectrice.

Pentru aceasta, personalul de control de specialitate are următoarele drepturi :

a) să solicite furnizorilor orice informaţii care îi sunt necesare, menţionând temeiul legal şi scopul solicitării şi poate stabili termene până la care aceste informaţii să-i fie furnizate ;

b) să solicite declaraţii sau orice documente necesare efectuării controlului, să ridice copii de pe orice registre, acte financiar-contabile şi comerciale ori alte acte; de asemenea, pot face inspecţii, inclusiv inopinate, la orice instalaţii, incinte, terenuri sau infrastructuri utilizate de furnizori în activitatea sa şi să primească la convocare sau la faţa locului informaţii şi justificări ;

c) să efectueze percheziţii, pe baza autorizării judiciare, în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă.

Din punct de vedere organizatoric, semnalăm următoarele : ANRC are oficii teritoriale în fiecare municipiu, reşedinţă de judeţ şi

în fiecare sector al Municipiului Bucureşti ; este condusă de un preşedinte şi de un vicepreşedinte, numiţi de

primul ministru pe o perioadă de 5 ani ; deciziile emise de preşedinte au caracter normativ şi se publică în

Monitorul Oficial al României, partea I ; structura organizatorică a ANRC se aprobă de către preşedinte.

În timp ce ANRC administrează şi gestionează, la nivel naţional, resursele de numerotaţie. Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei administrează şi gestionează, la nivel naţional, frecvenţele radioelectrice, în conformitate cu tabelul naţional de alocare a benzilor de frecvenţă şi cu acordurile internaţionale la care România este parte, ţinând cont şi de nevoile siguranţei naţionale, ordinii publice şi apărării naţionale, autorităţile cu competenţe în domeniile respective, având drept să utilizeze benzile de frecvenţe, în măsura în care este necesar pentru îndeplinirea atribuţiilor speciale conferite prin lege. În realizarea acestei activităţi Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei este asistat de Comisia interdepartamentală de radiocomunicaţii, organism consultativ al ministerului de specialitate, înfiinţat şi organizat prin hotărâre a Guvernului. Benzile de frecvenţe radioelectrice alocate pentru utilizare neguvernamentală sunt gestionate de către Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei – IGCTI, care se organizează şi funcţionează prin hotărâre de Guvern.

Utilizarea frecvenţelor radioelectrice este supusă regimului autorizării generale, fiind permisă după obţinerea unei licenţe, eliberată printr-o procedură deschisă, transparentă şi nediscriminatorie, în 6 săptămâni de la depunerea cererii şi, respectiv, în cel mult 8 luni, în cazul licenţelor care se acordă printr-o procedură de selecţie competitivă sau comparativă. Numărul de licenţe de utilizare a frecvenţelor radioelectrice poate fi limitat pentru a se asigura utilizarea eficientă a spectrului de frecvenţe radioelectrice, respectându-se următoarele condiţii :

a) măsura să aducă utilizatorilor maximum de beneficii şi să faciliteze dezvoltarea concurenţei ;

b) decizia de limitare să fie supusă consultării tuturor părţilor interesate, inclusiv utilizatorilor şi consumatorilor ;

c) decizia de limitare să fie publicată de către minister, însoţită de motivaţia corespunzătoare ;

d) să se lanseze invitaţia de depunere a cererilor, după stabilirea procedurii de acordare a licenţelor respective. Măsura de limitare a numărului de licenţe va fi analizată de minister anual

sau în urma primirii unei cereri motivate din partea unei persoane interesate. Atunci când au devenit disponibile, în vederea acordării, noi frecvenţe radioelectrice, ministerul are obligaţia de a aduce la cunoştinţa publicului acest lucru şi să lanseze invitaţia de depunere a cererilor.

Licenţele se acordă numai pe baza unor criterii obiective, transparente, nediscriminatorii şi proporţionale.

Controlul îndeplinirii obligaţiilor privind utilizarea frecvenţelor radioelectrice revine IGCTI, personalul împuternicit al acestuia având aceleaşi drepturi în exercitarea activităţii de prevenire şi constatare a abaterilor.

În raport cu cele prezentate, considerăm : 1) ANRC, ca autoritate de reglementare în domeniul comunicaţiilor electronice,

trebuia să aibă şi sarcina de a administra şi gestiona utilizarea frecvenţelor radioelectrice, simplificându-se astfel structura instituţională a domeniului respectiv, cu efecte benefice asupra funcţionării întregului sistem şi inclusiv asupra activităţii de prevenire şi constatare a încălcării legislaţiei ;

2) ANRC să fie trecută sub control parlamentar, ca şi celelalte autorităţi de reglementare, pentru a asigura şi în acest domeniu un grad corespunzător de obiectivitate în luarea deciziilor, cu beneficii în promovarea concurenţei în domeniu, cu beneficii maxime posibil, pentru consumatori.

2.2.3.17. Autorităţile pentru protecţia mediului.

1. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii :

a) reactualizează periodic strategia protecţiei mediului, cu respectarea principiilor şi elementelor strategice prevăzute de lege ;

b) elaborează recomandările şi acţionează pentru integrarea politicilor de mediu în strategiile şi politicile sectoriale, corelează planificarea de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi urbanism şi impune măsuri de reconstrucţie ecologică ;

c) creează sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi termenii care să permită accesul liber la informaţii şi participarea publicului la deciziile privind mediul ;

d) iniţiază proiecte de legi, norme tehnice, reglementări şi proceduri ; avizează normele şi reglementările privitoare la activităţi cu impact asupra mediului, elaborate de alte autorităţi ; controlează aplicarea acestora ;

e) organizează sistemul naţional de monitorizare integrată de fond şi de impact pentru toţi factorii de mediu, sistemul de inspecţie privind mediul, coordonează activitatea acestora şi asigură informarea autorităţii centrale pentru sănătate privind rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului ;

f) creează cadrul instituţional-administrativ pentru identificarea şi promovarea programelor de cercetare, pentru formarea şi instruirea unui personal calificat pentru supraveghere, analiză, evaluare şi control al mediului şi atestă acest personal ;

g) numeşte comisii de experţi, când este cazul, pentru analiza evaluării impactului asupra mediului şi a bilanţului de mediu ; autorizează laboratoarele pentru controlul calităţii mediului ;

h) elaborează şi implementează programe ; elaborează materiale educative privind importanţa protecţiei mediului ;

i) urmăreşte aplicarea programului şi a măsurilor pentru respectarea Convenţiilor internaţionale la care România este parte pe linie de mediu ;

j) urmăreşte şi analizează aplicarea prezentei legi şi întocmeşte, anual, rapoarte privind starea mediului, pe care le prezintă Guvernului ; rapoartele se publică ;

k) colaborează cu organizaţii şi autorităţi similare din alte ţări şi reprezintă Guvernul în relaţii internaţionale pe linie de protecţie a mediului ;

l) propune Guvernului reduceri sau scutiri de taxe, impozite, precum şi alte facilităţi fiscale pentru titularii activităţilor care înlocuiesc substanţele periculoase în procesul de fabricaţie sau investesc în procesele tehnologice şi produse care reduc impactul sau riscul de impact negativ asupra mediului, ca şi pentru cei care realizează măsuri speciale de protecţie, conservare şi

reconstrucţie ecologică, stabilite de autoritatea centrală pentru protecţia mediului ;

m) aplică sancţiuni titularilor activităţilor pentru neconformare ; n) asistă celelalte autorităţi publice şi celelalte persoane juridice, în scopul

diminuării efectelor negative ale activităţilor economice asupra mediului şi încurajează introducerea tehnologiilor şi tehnicilor adecvate pentru mediu ;

o) pune la dispoziţie publicului datele centralizate privind starea mediului, programele şi politica de protecţie a mediului ;

p) se consultă, periodic, cu reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale şi cu alţi reprezentanţi ai societăţii civile pentru stabilirea strategiei protecţiei mediului şi luarea deciziilor în cazul în care pot afecta mediul ;

q) pregăteşte, în colaborare cu Ministerul Finanţelor, aplicarea de noi instrumente financiare care favorizează protecţia şi îmbunătăţirea calităţii factorilor de mediu, în conformitate cu cele aplicate pe plan internaţional ;

r) realizează activitatea de supraveghere a mediului prin intermediul Gărzii de Mediu, corp de control ecologic cu statut specific ;

s) în situaţii speciale, constatate pe baza datelor obţinute din supravegherea mediului, autoritatea centrală de mediu are împuternicirea de a declara, cu informarea Guvernului, zone de risc înalt de poluare în anumite regiuni ale ţării şi obligaţia de a elabora, împreună cu alte instituţii centrale şi autorităţile locale, programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în aceste zone. După eliminarea factorilor de risc înalt de poluare, pe baza noilor date rezultate din supravegherea evoluţiei stării mediului, zona respectivă este declarată intrată în normalitate ;

t) colaborează cu autorităţile publice de protecţie civilă pentru elaborarea planurilor operative pentru executarea în comun a intervenţiilor în caz de poluări sau accidente ecologice.

Autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului îndeplinesc la nivel

local atribuţiile şi răspunderile autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, prevăzute la art.65 lit.(b), (c), (d), (h), (i), (j), (m), (o), (p), (r), (s), (t), (u) şi întocmesc rapoarte cu privire la activităţile desfăşurate pe perioada anului financiar şi la aplicarea programelor de mediu, pe care le publică în presa locală.

În perimetrul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, autoritatea publică teritorială pentru protecţia mediului este reprezentată de Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.

Pentru exercitarea atribuţiilor sale, autoritatea centrală pentru protecţia mediului solicită informaţiile necesare ministerelor, autorităţilor administraţiei publice locale, persoanelor fizice şi juridice cu privire la prevederile art.65 lit.(a), (b), (d), (e), (f), (h), (i), (j), (l), (p), (r) şi (t).

2. Garda Naţională de Mediu este instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat, care funcţionează sub autoritatea Ministerului

Apelor şi Protecţiei Mediului, ca un corp specializat de control şi inspecţie, cu atribuţii în urmărirea respectării prevederilor legale în domeniul protecţiei mediului, silviculturii şi cinegetic (Ordonanţa nr.91/2002 privind modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr.137/1995 şi H.G. nr.297/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu).

Are următoarea structură organizatorică : a) Comisariatul General al Gărzii Naţionale de Mediu ; b) Comisariatul Municipiului Bucureşti al Gărzii Naţionale de Mediu ; c) comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu.

Pentru a realiza activitatea de supraveghere a mediului, îndeplineşte următoarele atribuţii :

a) controlează activităţile cu impact major asupra mediului înconjurător, constată încălcările prevederilor legale în domeniul protecţiei mediului şi aplică sancţiunile contravenţionale prevăzute de acestea ;

b) participă la intervenţiile pentru eliminarea sau diminuarea efectelor majore ale poluărilor asupra factorilor de mediu, stabileşte cauza acestora şi aplică sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege, inclusiv oprirea unor instalaţii şi/sau suspendarea unor activităţi pe perioade determinate, atunci când este pusă în pericol sănătatea cetăţenilor sau când poluările depăşesc limitele admise de legislaţia de mediu ;

c) sesizează organele de urmărire penală şi colaborează cu unităţile de poliţie şi/sau de jandarmerie la constatarea faptelor care, potrivit legislaţiei de mediu, constituie infracţiuni ;

d) cooperează, pe bază de protocoale, cu toate autorităţile cărora le-au fost stabilite, potrivit legii, atribuţii referitoare la protecţia mediului ;

e) controlează investiţiile în domeniul mediului în toate fazele de execuţie şi are acces la întreaga documentaţie ;

f) constată încălcările privind implementarea prevederilor amenajamentelor silvice în domeniul mediului şi aplică sancţiuni contravenţionale prevăzute de lege ;

g) constată şi sancţionează faptele de natură contravenţională prevăzută de legislaţia din domeniul silvic cu privire la exploatarea şi comercializarea materialului lemnos ;

h) constată şi sancţionează contravenţiile la legislaţia cinegetică cu privire la gestionarea fondurilor de vânătoare, evaluarea efectivelor de vânat şi exercitarea vânătorii ;

i) constată şi sancţionează actele de braconaj, precum şi alte fapte care constituie contravenţii la legislaţia în vigoare în domeniul cinegetic. În îndeplinirea atribuţiilor sale, Garda Naţională de Mediu exercită control

operativ, tematic şi inopinat şi cooperează, în limitele legii, cu autorităţile administraţiei centrale şi locale, cu reprezentanţi ai societăţii civile, cu persoane juridice şi fizice.

Comisarii Gărzii Naţionale de Mediu sunt investiţi cu exerciţiul autorităţii publice a statului, în virtutea căruia au următoarele drepturi:

a) să aibă acces deplin, în condiţiile legii, în orice situaţie, în amplasamentele şi incintele în care se desfăşoară o activitate generatoare de impact negativ asupra mediului ;

b) să legitimeze, în vederea stabilirii identităţii, persoanele care încalcă dispoziţiile legale din domeniile de competenţă ale Gărzii Naţionale de Mediu ;

c) să conducă la sediul organelor de poliţie persoanele a căror identitate nu a putut fi stabilită, suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale ;

d) să reţină, împreună cu organele de poliţie, în vederea efectuării primelor cercetări, persoanele suspecte şi mijloacele de transport folosite la săvârşirea unor infracţiuni la legislaţia de mediu ;

e) să efectueze, împreună cu organele de poliţie, controale ale mijloacelor de transport, când există indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni în domeniul mediului, silviculturii, vânătorii şi pescuitului ;

f) să reţină, în vederea confiscării, pe baza constatărilor efectuate, bunurile şi mijloacele de transport folosite sau rezultate în urma săvârşirii faptelor ilegale ;

g) să participe, după caz, împreună cu organele competente, la controlul specific în punctele de trecere a frontierei de stat.

3. Autorităţile publice centrale au următoarele obligaţii : a) să elaboreze politica şi strategia aplicabile în propriul domeniu de activitate,

în conformitate cu principiile prezentei legi ; b) să asigure integrarea politicilor de mediu în politicile specifice ; c) să elaboreze planuri şi programe sectoriale, cu respectarea prevederilor

prezentei legi ; d) să asigure în structura lor organizatorică compartimente cu atribuţii în

domeniul protecţiei mediului, încadrate cu personal de specialitate ; e) să dezvolte, cu sprijinul autorităţii centrale pentru protecţia mediului,

programe de restructurare, în acord cu strategia pentru protecţia mediului şi politica de mediu şi să asiste unităţile aflate în coordonare, în subordinea sau sub autoritatea lor, la punerea în aplicare a acestor programe ;

f) să elaboreze normele şi reglementările specifice domeniului de activitate pe linia protecţiei mediului şi să le înainteze pentru avizare autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului ;

g) să semnaleze măsura în care unele prevederi pot împiedica vreo autoritate să acţioneze eficient pentru protecţia mediului şi, totodată, să arate progresul făcut prin aplicarea prezentei legi.

4. Autoritatea publică centrală pentru dezvoltare şi prognoză are următoarele atribuţii şi responsabilităţi ;

a) elaborează politicile de dezvoltare pe baza principiilor dezvoltării durabile, cu luarea în considerare a posibilelor efecte asupra mediului;

b) integrează în politica proprie măsuri şi acţiuni de refacere a zonelor afectate şi măsuri de prevenire a producerii dezastrelor ;

c) elaborează Planul naţional de dezvoltare regională şi celelalte planuri şi programe, în concordanţă cu principiile şi cu prevederile legii.

5. Autoritatea publică centrală pentru sănătate are următoarele atribuţii şi răspunderi :

a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei în relaţia cu factorii de risc de mediu ;

b) supraveghează şi controlează calitatea apei potabile şi de îmbăiere, precum şi calitatea produselor alimentare ;

c) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora ;

d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în managementul calităţii mediului în relaţia cu starea de sănătate a populaţiei ;

e) colaborează cu celelalte ministere cu reţea sanitară proprie pentru cunoaşterea exactă a stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea normelor de igienă a mediului din domeniul lor de activitate ;

f) colaborează la nivel central şi local în asigurarea accesului publicului la informaţia de sănătate în relaţie cu mediul.

6. Ministerul Apărării Naţionale are următoarele atribuţii : a) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu legislaţia

internă şi cu respectarea principiilor ecologice ale protecţiei mediului, pentru domeniile sale de activitate ;

b) supraveghează respectarea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a normelor de protecţia mediului pentru activităţile din zonele militare ;

c) controlează acţiunile şi aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul Ministerului Apărării Naţionale a legislaţiei de protecţia mediului în domeniul militar.

7. Autoritatea publică centrală pentru educaţie şi cercetare asigură : a) adaptarea planurilor şi programelor de învăţământ la toate nivelele, în scopul

însuşirii noţiunilor şi principiilor de protecţia mediului, pentru conştientizarea, instruirea şi formarea în acest domeniu ;

b) promovarea tematicilor de studii şi programe de cercetare care răspund priorităţilor stabilite de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului ;

c) elaborarea programelor educaţionale în scopul formării unui comportament responsabil faţă de mediu.

8. Autoritatea publică centrală pentru industrie şi resurse are următoarele atribuţii :

a) elaborează şi aplică, la nivel naţional, strategia de exploatare a resurselor naturale neregenerabile, în concordanţă cu principiile dezvoltării durabile şi cu prevederile legii ;

b) colaborează la elaborarea şi promovarea cadrului legislativ care asigură aplicarea principiului prevenirii şi controlului integrat al poluării pentru anumite instalaţii industriale ;

c) colaborează la elaborarea mecanismelor financiare pentru stimularea utilizării celor mai bune tehnici disponibile la instalaţiile supuse autorizării integrate de mediu ;

d) elaborează politica în domeniul reciclării materialelor. 9. Autoritatea publică centrală pentru agricultură, alimentaţiei şi păduri

are următoarele atribuţii şi răspunderi : a) asigură protecţia şi conservarea solurilor şi menţinerea patrimoniului funciar,

în conformitate cu standardele de calitate ; b) iniţiază actul normativ care aprobă volumul anual de tăieri de masă

lemnoasă, pe baza avizului de mediu eliberat de autoritatea competentă de mediu după aplicarea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului ;

10. Autoritatea publică centrală pentru lucrări publice, transporturi şi locuinţe are următoarele atribuţii şi răspunderi :

a) dezvoltă planuri şi programe care materializează politica naţională de amenajare a teritoriului şi localităţilor cu respectarea principiilor protecţiei şi conservării mediului stabilite prin lege ;

b) integrează în planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism prevederile strategiei pentru protecţia mediului, ale planurilor şi programelor de gestionare a mediului ;

c) elaborează şi aplică programe pentru dezvoltarea transporturilor multimodale şi a transportului combinat, cu respectarea prevederilor legii privind evaluarea impactului asupra mediului ;

d) asigură, pe baza normelor avizate de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, controlul gazelor de eşapament, intensităţii zgomotelor şi vibraţiilor produse de autovehicule şi transportul de mărfuri ;

e) elaborează şi dezvoltă planuri de acţiune şi programe privind îmbunătăţirea calităţii şi protecţiei mediului pentru toate modurile de transport.

11. Ministerul de Interne are următoarele atribuţii şi răspunderi : a) realizează activitatea de protecţie a mediului prin structuri proprii care

desfăşoară acţiuni de control, îndrumare şi coordonare, în scopul păstrării şi menţinerii echilibrului ecologic în domeniile sale de responsabilitate ;

b) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea principiilor legii, pentru domeniile sale de activitate;

c) supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de protecţie a mediului pentru activităţile proprii ;

d) aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul Ministerului de Interne a legislaţiei de protecţie a mediului în domeniul său de activitate ;

e) sprijină reprezentanţii autorităţilor publice pentru protecţia mediului în exercitarea controlului transporturilor de materiale, pe baza normelor avizate de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului ;

f) conduce acţiunile de prevenire, protecţie şi intervenţie în caz de accidente ecologice şi poluări majore, prin Comandamentul Protecţiei Civile.

12. Autoritatea publică centrală pentru turism urmăreşte : a) protejarea patrimoniului natural, inclusiv prin măsuri impuse unităţilor care

desfăşoară activităţi în acest domeniu şi încurajarea aplicării principiilor ecoturismului ;

b) elaborarea, în colaborare cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte organisme interesate, de programe speciale de acordare de priorităţi zonelor şi staţiunilor turistice care ameliorează şi protejează mediul înconjurător.

13. Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii : a) supraveghează aplicarea prevederilor din planurile de urbanism şi

amenajarea teritoriului, în acord cu planificarea de mediu ; b) supraveghează agenţii economici din subordine pentru prevenirea eliminării

accidentale de poluanţi sau depozitării necontrolate de deşeuri şi dezvoltă sisteme de colectare a deşeurilor refolosibile ;

c) adoptă programe pentru dezvoltarea reţelelor de canalizare, de colectare a apelor pluviale, de aprovizionare cu apă potabilă, pentru spaţii de epurare a apelor uzate ale localităţilor, precum şi pentru transportul în comun ;

d) asigură servicii cu specialişti în ecologia urbană şi protecţia mediului şi colaborează în acest scop cu autorităţile competente pentru protecţia mediului ;

e) promovează o atitudine corespunzătoare a comunităţilor în legătură cu importanţa protecţiei mediului ;

f) asigură prin serviciile publice şi agenţii economici responsabili, luarea măsurilor de salubrizare stradală, de întreţinere şi gospodărire a spaţiilor verzi, a pieţelor şi a parcurilor publice.

Înainte de toate, remarcăm calitatea legislaţiei în domeniu, deoarece :

1. promovează o viziune unitară la nivel naţional ; 2. stabileşte obiective strategice, fundamentale şi operative, clare pentru

organele de specialitate , dar şi pentru toate celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale ;

3. a dus la înfiinţarea Gărzii Naţionale de Mediu, ca organ de control şi inspecţie în domeniul protecţiei mediului, silviculturii şi cinegeticii, investit cu autoritate deplină ;

4. obligă organele de specialitate să colaboreze cu structurile societăţii civile atât la elaborarea strategiilor şi programelor naţionale şi locale, cât şi la realizarea de acţiuni concrete ;

5. stabileşte obligaţii privind informarea şi educarea cetăţenilor, mai ales a tineretului prin sistemul de învăţământ ;

6. propune reduceri de impozite şi taxe pentru agenţii economici care promovează proiecte de protecţia mediului, precum şi alte mecanisme financiare de stimulare care favorizează protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii acestuia.

Evidenţiem, de asemenea, că A.N.P.C. trebuie, pe de o parte, să încheie o procedură de colaborare cu autoritatea centrală de protecţie a mediului, dar prin care să se asigure colaborarea şi cu organele de specialitate subordonate acesteia (Garda Naţională de Mediu şi comisariatele judeţene, respectiv, al municipiului Bucureşti), iar, pe de altă parte, să precizeze obiective specifice domeniului în procedurile de colaborare cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale, cu atribuţii privind protecţia mediului.

Drept urmare, procedura de colaborare trebuie să prevadă colaborarea cu : 1. autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu privire la:

a) elaborarea strategiilor şi programelor naţionale ; b) elaborarea de reglementări specifice ; c) informarea reciprocă, inopinată şi periodică, cu referire la :

sistemul de monitorizare de fond şi de impact pentru toţi factorii de mediu ;

sistemul de inspecţie ; sistemul informaţional la nivel naţional şi produsele acestuia ;

reduceri de scutiri de impozite şi taxe şi celelalte mecanisme financiare de stimulare a promovării de proiecte pentru protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii acestuia ;

obiective reieşite din procesul de integrare europeană şi din experienţa statelor membre ale Uniunii Europene.

d) informarea şi educarea cetăţenilor ; e) colaborarea cu structurile societăţii civile ; f) pregătirea specialiştilor într-o direcţie interdisciplinară ; g) cercetarea ştiinţifică în domeniu.

2. Garda Naţională de Mediu, cu privire la : a) informarea reciprocă, inopinată şi periodică, cu referire la:

rezultate acţiunilor de control ; cazurile de poluare şi intervenţiile pentru eliminarea sau reducerea efectelor negative asupra mediului ;

controlul investiţiilor pentru protecţia mediului ; controlul în domeniul silviculturii şi cinegeticii ;

b) realizarea de acţiuni de control comune, inopinate şi tematice, atunci când :

A.N.P.C. constată : comercializarea de produse care pot afecta mediul

înconjurător ; prestarea de servicii către consumatori, în care se

utilizează sau rezultă reziduuri care poluează mediul înconjurător ;

comercializarea de produse sau utilizarea acestora pentru prestarea de servicii către consumatori, care, datorită conţinutului de substanţe dăunătoare, provenite din poluarea mediului, pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ;

Garda Naţională de Mediu constată : cazuri de poluare a mediului care pot conduce la

realizarea de produse sau prestarea de servicii, în zona respectivă, care pot deveni periculoase pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor ;

cazuri în care se depistează substanţe poluante, rezultate în urma efectuării incorecte a unor servicii către consumatori.

Este evident că A.N.P.C. trebuie, la rândul ei, să informeze autoritatea

centrală pentru protecţia mediului, cât şi Garda Naţională de Mediu cu privire la orice situaţie privind protecţia mediului, constată în acţiunile proprii de supraveghere şi control a pieţei sau cu privire la obiectivele reieşite din procesul integrării europene şi din experienţa în domeniu a statelor membre ale Uniunii Europene.

De asemenea, A.N.P.C. trebuie să asigure sprijin logistic pentru colaborarea dintre organele de specialitate pentru protecţia mediului şi asociaţiile de consumatori.

Nu în ultimul rând, semnalăm că acţiunile de control tematice, cu caracter constatativ şi preventiv, trebuie să aibă o pondere însemnată, cu implicarea masivă a asociaţiilor de consumatori şi a organizaţiilor patronale.

2.2.3.18. Ministerul Turismului

Este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care elaborează şi aplică, în baza Programului Guvernului, politica în turism, ca domeniu prioritar al economiei naţionale. Are următoarele atribuţii principale :

1. elaborează şi propune Guvernului, spre aprobare, strategia şi politica naţională în domeniul turismului ;

2. aplică şi promovează strategia şi politica naţională în domeniul turismului şi urmăreşte realizarea acesteia ;

3. iniţiază şi promovează acte normative specifice, avizează reglementările ministerelor sau ale organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, care au implicaţii şi asupra domeniului său de activitate ;

4. urmăreşte aplicarea legilor şi a celorlalte acte normative în domeniul turismului, precum şi armonizarea acestora cu reglementările existente în Uniunea Europeană ;

5. coordonează aplicarea prevederilor legale, inclusiv a convenţiilor şi acordurilor internaţionale, în funcţie de specificul activităţii, şi întreprinde măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea oricăror încălcări ale acestora ;

6. colaborează cu celelalte organe de specialitate aflate în subordinea Guvernului, cu ministere, cu autorităţi publice locale, cu asociaţii şi cu alte organizaţii neguvernamentale pentru aplicarea şi armonizarea strategiei naţionale cu reglementările şi strategiile internaţionale în domeniu ;

7. stabileşte orientarea programelor de cercetare, dezvoltare şi investiţii publice în turism ;

8. realizează şi gestionează baza de date şi sistemul informaţional în domeniul turismului, participând la sistemul informaţional naţional şi internaţional ;

9. autorizează agenţii economici şi personalul de specialitate din turism, respectiv licenţierea agenţiilor de turism, clasificarea structurilor de primire turistice, brevetarea personalului de specialitate; taxele percepute pentru aceste activităţi se fac venituri la Fondul special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului ;

10. efectuează controlul calităţii serviciilor din turism. Ministerul Turismului organizează reprezentanţe teritoriale ale căror atribuţii

sunt stabilite prin ordin al ministrului. În subordinea sau coordonarea acestuia funcţionează următoarele persoane

juridice : a) Centrul Naţional de Învăţământ Turistic ;

b) Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Turism care are ca obiect principal de activitate efectuarea de cercetări fundamentale şi aplicative, de interes public şi naţional, care privesc dezvoltarea şi promovarea turismului românesc. Pentru realizarea atribuţiilor sale Ministerul Turismului, în cadrul numărului

de posturi aprobat (143, exclusiv demnitarii şi posturile aferente cabinetelor acestora, din care 20 de la birourile de promovare turistică din străinătate), organizează reprezentanţe teritoriale ale căror atribuţii sunt stabilite prin ordin al ministrului.

Înainte de toate, remarcăm faptul că Ordonanţa nr.58/1998, Legea nr.755/2001 şi Ordonanţa nr.5/2003, care reglementează activitatea din turism, nu prevăd sancţiuni pentru toate obligaţiile agenţilor economici, atunci când acestea sunt încălcate şi, de asemenea, nu stabilesc, pentru A.N.P.C., dreptul de a controla, constata şi aplica sancţiunile prevăzute (organele abilitate sunt : Ministerul Turismului şi structurile lor teritoriale, Ministerul Finanţelor, respectiv, organele de poliţie). Este o eroare gravă, deoarece, pe de o parte, se încalcă prevederile Ordonanţei nr.21/1992, modificată şi completată de ordonanţele nr.58/2000, nr.146/2001 şi nr.84/2002, iar, pe de altă parte, autoritatea centrală pentru turism refuză un sprijin pe care organele de specialitate pentru protecţia consumatorilor l-au acordat acesteia, încă de la înfiinţare (ex.: concentrarea agenţilor de control în zonele turistice de pe litoral sau de la munte, în perioadele de sezon turistic). Importanţa acestei colaborări, inclusiv cu implicarea asociaţiilor de consumatori, este cu atât mai mare, cu cât explozia ofertelor turistice (agenţiile de turism s-au înmulţit ca ciupercile, unele funcţionând în sedii cu totul necorespunzătoare) s-a realizat pe fondul unei educaţii, cel puţin precare, a consumatorilor beneficiari ai acesteia. Aşa se explică numeroasele cazuri în care, datorită lipsei de responsabilitate şi de profesionalism, a fost pusă în pericol viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor sau le-au fost încălcate interesele economice. Nici astăzi, legislaţia nu rezolvă, clar şi cu efecte imediate, acoperirea de către agenţii de turism a daunelor produse consumatorilor şi, mai ales, problema despăgubirilor.

De aceea, considerăm necesară colaborarea, pe baza unei proceduri, dintre A.N.P.C şi Ministerul Turismului, mai ales în domeniile informării, consilierii şi educării consumatorilor, a implicării asociaţiilor de consumatori, a îmbunătăţirii reglementărilor din domeniu, a activităţii de supraveghere şi control a activităţilor de turism şi a cercetării ştiinţifice în domeniu.

În privinţa ultimului domeniu semnalat, dăm exemplul Suediei, care a desfăşurat, timp de mai bine de 20 de ani, o cercetare interdisciplinară privind reducerea riscului de înec pe litoral (în timp ce la noi, în fiecare sezon estival, au loc evenimente tragice, iar pe plaje nu sunt asigurate nici măcar puncte medicale de prim ajutor).

2.2.3.19. Direcţia Generală a Vămilor

Direcţia Generală a Vămilor aplică Codul vamal în mod uniform şi

nediscriminatoriu pe întreg teritoriul României, tuturor bunurilor introduse sau scoase din ţară de către persoane fizice sau persoane juridice (Codul Vamal/1997).

Ea are în subordine direcţiile regionale vamale, birourile şi punctele vamale. Direcţiile regionale şi birourile vamale de interior sunt înfiinţate de Direcţia

Generală a Vămilor, în timp ce birourile vamale de frontieră se înfiinţează prin hotărâre de guvern.

Direcţia Generală a Vămilor şi direcţiile regionale vamale exercită coordonarea, îndrumarea şi controlul efectuării operaţiunilor de vămuire, realizate de către birourile şi punctele vamale, asigurând aplicarea uniformă a reglementărilor vamale.

Birourile şi punctele vamale sunt unităţi operative care efectuează operaţiunile de vămuire a bunurilor şi supravegherea vamală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de reglementările vamale.

Autoritatea vamală comunică, la cererea ministerelor şi a altor instituţii centrale, precum şi a Băncii Naţionale a României, date privind operaţiunile vamale necesare activităţii acestora.

Autoritatea vamală are următoarele drepturi : a) să efectueze controlul vamal al mijloacelor de transport şi al mărfurilor,

precum şi al bunurilor şi valorilor aparţinând persoanelor fizice, prezentate la introducerea sau la scoaterea lor din ţară, chiar fără acordul titularului ;

b) să oprească mijloacele de transport, folosind semnale formale specifice, sau, când conducătorii acestora refuză să oprească, să le imobilizeze prin modalităţi prevăzute de lege ;

c) să controleze bunurile supuse vămuirii, în orice loc s-ar afla pe teritoriul ţării ;

d) să solicite, fără plată pentru efectuarea controlului vamal, de la instituţii şi agenţi economici, datele şi informaţiile pe care le deţin, referitoare la bunurile supuse vămuirii.

Operaţiunea de vămuire începe odată cu depunerea, la biroul sau punctul vamal, a declaraţiei vamale în detaliu, semnată de importator sau de reprezentantul acestuia. Aceasta are valoarea unei declaraţii pe propria răspundere în ceea ce priveşte :

a) exactitatea datelor înscrise în declaraţia vamală ; b) autenticitatea documentelor anexate la declaraţia vamală ; c) plasarea mărfurilor sub regim vamal solicitat.

Odată cu depunerea declaraţiei de vămuire în detaliu se prezintă şi mărfurile. Numai în cazuri excepţionale, justificate de importator şi cu aprobarea şefului biroului sau punctului vamal, mărfurile pot fi prezentate după acest moment.

Declaraţia de vămuire în detaliu trebuie să fie însoţită de următoarele documente :

a) documentul de transport al mărfurilor sau, în lipsa acestuia, alte documente emise de transportator, cuprinzând date referitoare la mărfurile transportate ;

b) factura, în original sau în copie, ori un alt document pe baza căruia se declară valoarea în vamă a mărfurilor ;

c) declaraţia de valoare în vamă ; d) documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial sau altor

măsuri derogatorii la regimul tarifar de bază ; e) orice alt document necesar aplicării dispoziţiilor prevăzute în normele legale

specifice care reglementează importul mărfurilor declarate ; f) codul fiscal al titularului ; g) lista coletelor, indicând conţinutul fiecărui colet atunci când marfa este

ambalată în mai multe colete. Controlul vamal are drept scop prevenirea încălcării reglementărilor vamale

şi stricta respectare a condiţiilor şi termenelor legale, precum şi descoperirea fraudelor vamale.

El constă în : 1. verificarea documentelor necesare vămuirii :

a) corectitudinea completării declaraţiei vamale în detaliu ; b) existenţa documentelor anexate la declaraţia vamală în detaliu, potrivit

regimului vamal solicitat ; c) concordanţa dintre datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi cele

din documentele anexate ; d) corectitudinea formală a documentelor anexate.

2. controlul fizic al bunurilor importate constă în identificarea acestora pe baza declaraţiei vamale în detaliu, însoţită de documentele depuse împreună cu aceasta.

El se efectuează astfel : a) mărfurile de masă se controlează prin observare sau prin sondare pe

mijloacele de transport pe care se află, pe rampe sau cheiuri, ori pe platformele din terminalele de manipulare a containerelor ;

b) mărfurile ambalate se controlează prin sondaj pe mijloacele de transport pe care se află. Când nu sunt condiţii de control pe mijlocul de transport, organele vamale pot cere descărcarea mărfurilor;

c) mărfurile ambalate în colete care se află în magazii, pe rampe sau cheiuri, ori pe platformele din terminalele de manipulare a containerelor se controlează prin sondaj pe fiecare partidă de mărfuri.

Când nu sunt indicii temeinice de fraudă, controlul vamal fizic se efectuează numai pe bază de documente.

Atunci când, în cadrul operaţiunii de control vamal fizic este necesară prelevarea de eşantioane, autoritatea vamală notifică aceasta declarantului şi face prelevarea în prezenţa acestuia sau din oficiu dacă acesta refuză.

Pentru acordarea liberului de vamă autoritatea vamală verifică dacă : a) felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în

declaraţia vamală ; b) cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport şi în facturi

corespunde cu cea din declaraţia vamală ; c) numărul şi valabilitatea licenţei, înscrise în declaraţia vamală, corespund cu

datele din licenţă, atunci când normele legale prevăd existenţa unei licenţe ; d) clasificarea tarifară, taxa vamală, valoarea de vamă şi, atunci când este cazul,

originea mărfurilor, cuantumul drepturilor de import, felul, numărul şi data instrumentului de plată.

Dacă toate prevederile legale sunt respectate, liberul de vamă se acordă în scris, după prezentarea documentelor care atestă efectuarea plăţii datoriei vamale.

Autoritatea vamală abilitată din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor realizează supravegherea şi controlul vamal în afara birourilor şi punctelor vamale, pe întreg teritoriul ţării, în scopul prevenirii, combaterii şi sancţionării fraudei în domeniul vamal. În acest sens, ea are următoarele atribuţii principale :

a) exercită prin mijloace şi procedee specifice supravegherea persoanelor, precum şi a bunurilor care sunt supuse vămuirii pe întregul teritoriu naţional ;

b) constată şi încasează diferenţele de drepturi de import sau de export datorate declarării nereale a bunurilor în cadrul operaţiunilor de import, export şi tranzit, rezultate ca urmare a acţiunilor proprii întreprinse ;

c) constată şi sancţionează nerespectarea reglementărilor în domeniul vamal ; d) constată şi reţin în vederea confiscării bunurilor care fac obiectul încălcării

legislaţiei vamale, ca urmare a acţiunilor proprii întreprinse ; e) previn şi combat prin mijloace specifice traficul ilicit cu produse şi substanţe

impuse unui regim special. Pentru aceasta are următoarele drepturi :

a) opreşte orice mijloace de transport ; b) verifică documentele mijlocului de transport, precum şi cele care arată

provenienţa şi regimul vamal al bunurilor, inclusiv documentele de transport internaţional ;

c) controlează mijlocul de transport, aplicând sigilii vamale asupra compartimentului de marfă, atunci când este cazul ;

d) controlează clădiri, depozite, terenuri, sedii şi alte obiective unde se găsesc sau s-ar putea să se găsească bunuri supuse vămuirii ori cu regim special ;

e) controlează magazinele, punctele de desfacere care comercializează mărfuri, în vederea identificării mărfurilor străine a căror provenienţă nu poate fi justificată cu documente vamale.

Autoritatea vamală autorizată, abilitată să realizeze supravegherea şi controlul vamal în afara birourilor şi punctelor vamale desfăşoară următoarele activităţi :

a) efectuează investigaţii, supravegheri şi verificări în cazurile în care sunt semnalate încălcări ale legislaţiei ;

b) verifică registre, evidenţe financiar-contabile, orice înscris, inclusiv cele pe suport informatic, care au legătură directă sau indirectă cu bunurile exportate, importate sau tranzitate pe teritoriul naţional ;

c) prelevează probe din mărfurile supuse vămuirii pentru a fi analizate în laboratoare proprii sau abilitate în vederea identificării şi expertizării acestora ;

d) când se consideră că prin încălcarea reglementărilor vamale au fost săvârşite infracţiuni sesizează organele de cercetare penală competente ;

e) efectuează controlul vamal ulterior, conform programelor aprobate de directorul general al Direcţiei Generale a Vămilor, în scopul stabilirii modului în care persoanele juridice sau persoanele fizice au respectat reglementările vamale.

Remarcăm faptul că prevederile Codului vamal nu se referă la colaborarea dintre Direcţia Generală a Vămilor şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale, privind diferitele aspecte legate de produsele importate sau de cele care doar tranzitează teritoriul României şi care sunt obiectul diferitelor legi, pentru a căror aplicare sunt abilitate diferite organe de control (ex. : A.N.P.C. privind calitatea produselor ; Garda Naţională de Mediu privind poluarea mediului înconjurător).

O singură excepţie de la situaţia prezentată mai sus, şi anume, sesizarea organelor de cercetare penală când se consideră că au fost săvârşite infracţiuni şi, respectiv, un act de bunăvoinţă atunci când se prevede că Direcţia Generală a Vămilor dă informaţii ministerelor, altor instituţii centrale şi Băncii Naţionale a României, la solicitarea acestora.

Este cel puţin ciudată, noi spunem iresponsabilă, această permisivitate largă privind intrarea în ţară a atâtor produse care, prin natura, compoziţia şi caracteristicile tehnico-calitative necorespunzătoare, pot încălca legislaţia în vigoare, unele putând pune în pericol direct sau imediat viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, în situaţia în care sunt destinate comercializării, altele putând afecta grav mediul înconjurător etc. Şi aceasta, în condiţiile în care importul de produse de consum a crescut în progresie geometrică după decembrie 1989, când cu toţii ştim că piaţa a fost invadată de produse importate, fie falsificate, fie de calitate necorespunzătoare, fie second-hand etc.

Pentru a demonstra că avem dreptate, prezentăm aşa-zisa procedură de colaborare dintre Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor şi Direcţia Generală a Vămilor, aprobată prin H.G. nr.757/1992, care, la cap.III „Reguli de procedură”, se referă numai la ceea ce trebuie să facă specialiştii O.P.C. în unităţile vamale, şi anume:

1. calitatea produselor destinate populaţiei se inspectează în unităţile vamale de către organele de specialitate ale Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor în procesul de vămuire la import a acestora, respectiv după depunerea la unitatea

vamală de către titularul importului, direct sau prin reprezentant, a declaraţiei vamale de import;

2. produsele din import care sunt supuse supravegherii de către Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor în unităţile vamale sunt cele cuprinse în anexa nr.1 la procedura de supraveghere a calităţii produselor şi serviciilor, în vederea protecţiei consumatorilor (PC 01.01.01.92) ;

3. organele de specialitate ale Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor vor solicita efectuarea inspecţiei pentru produsele la care s-au depus declaraţii vamale de import, în regim definitiv ;

4. inspectarea şi prelevarea de eşantioane în unităţile vamale de către specialiştii Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor se realizează în prezenţa organelor vamale. Procesul verbal se vizează de către organul vamal care a efectuat controlul vamal ;

5. pentru produsele inspectate, ca şi pentru eşantioanele prelevate, organele de specialitate ale Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor depun la unitatea vamală un exemplar după procesul verbal încheiat, care devine anexă la declaraţia vamală de import definitiv ;

6. eşantioanele prelevate se consideră ca rămase în întreaga încărcătură şi se cuprind în declaraţia vamală de import definitiv ;

7. produsele de import interzise pentru comercializarea către populaţie, prin procesul verbal încheiat de organele Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor intră sub incidenţa art.54 din Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 (se confiscă de organele abilitate de lege, la sesizarea agentului constatator) ;

8. directorii oficiilor teritoriale pentru protecţia consumatorilor vor numi şi comunica persoanele împuternicite cu efectuarea, în unităţile vamale, a acţiunilor de supraveghere a calităţii produselor destinate populaţiei ;

9. persoanele împuternicite de Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor vor respecta regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Generale a Vămilor, precum şi normele de confidenţialitate privind informaţiile şi documentele de care au luat cunoştinţă în unităţile vamale. După cum se vede, procedura nu prevede nici o obligaţie pentru Direcţia Generală a Vămilor. Oare specialiştii vamali nu pot să verifice nici măcar dacă produsele importate sunt însoţite de declaraţia de conformitate (dată de importator), sau dacă acestea au marcajul CE de conformitate cu directivele europene sau o marcă de conformitate cu standardele, dacă această marcă este recunoscută în România ? Sau nu se poate asigura vameşilor o pregătire profesională, astfel încât, doar peste puţin peste nivelul bunului simţ, să poată sesiza cazurile prezumtive de abateri calitative organelor teritoriale ale A.N.P.C. ? Cum pot oficiile teritoriale, în această situaţie, să realizeze controlul calităţii produselor, destinate consumului populaţiei, în punctele vamale, când, aşa cum am arătat, dispun de şapte echipe de control în medie pe judeţ ?

Este clar că se impune schimbarea situaţiei prezentate şi implicarea, cu răspunderile de rigoare, a Direcţiei Generale a Vămilor în realizarea atribuţiilor celorlalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale legate de diferite aspecte ale importului de produse. Singura norocoasă este Direcţia fitosanitară care, potrivit Legii nr.206/2001, îşi creează puncte de control vamal.

2.2.3.20. Organismele pentru îndrumarea şi coordonarea producţiei vitivinicole.

Atribuţiile, modul de organizare şi funcţionare a acestora sunt reglementate prin: 1) Legea nr.67/1997 – Legea viei şi vinului, cap.III; 2) Ordonanţa Guvernului nr.34/2000 privind modificarea şi completarea

Legii viei şi vinului nr.67/1997, articol unic, pct.7 şi 8; 3) H.G. nr.314/1999 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii viei

şi vinului nr.67/1997, anexa nr.1, cap.VII. 1. Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic Vitivinicol şi al Băuturilor Alcoolice Naturale cu denumire de Origine

Atribuţii principale: a) urmăreşte respectarea prevederilor legale privind înfiinţarea şi defrişarea

plantaţiilor de viţă de vie, modul de întreţinere a plantaţiilor şi de conservare a amenajărilor de combatere a eroziunii solurilor la producătorii de orice fel, indiferent de forma de proprietate sau de exploatare;

b) avizează cererile întocmite pentru înfiinţarea şi defrişarea plantaţiilor de viţă de vie pe suprafeţe mai mari de 0,1 ha de familie sau agent economic, în vederea acordării autorizaţiilor de plantare, respectiv de defrişare, de către direcţiile generale pentru agricultură şi industrie alimentară judeţene şi a municipiului Bucureşti;

c) colaborează cu specialiştii din cadrul Direcţiei Fitosanitare, în scopul aplicării normelor de producere şi comercializare a materialului săditor viticol;

d) verifică şi controlează modul de aplicare a prevederilor legale privind producerea, în vederea comercialitării, a strugurilor, vinurilor şi celorlalte produse vitivinicole, indiferent de producător;

e) verifică activitatea laboratoarelor autorizate de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor în vederea efectuării de analize şi expertize la vinuri şi alte băuturi obţinute din must, vin şi subproduse vitivinicole pentru consumul intern şi pentru export;

f) execută, în colaborare cu Oficiul Naţional al Denumirilor de Origine pentru Vinuri şi alte Produse Vitivinicole (O.N.D.O.V.), acţiuni de control tehnic în legătură cu producerea vinurilor şi a altor produse vitivinicole cu denumire de origine;

g) execută expertize tehnice şi analize în domeniul realizării producţiei de struguri, vinuri şi alte produse vitivinicole;

h) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de actele normative în vigoare. Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehmic Vitivinicol şi al Băuturilor

Alcoolice Naturale cu Denumire de Origine este organizată şi funcţionează în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, cu finanţare de la bugetul aprobat pentru acesta. Organizarea acesteia este următoarea:

a) un compartiment central, format din 3 inspectori, care funcţionează în sediul ministerului;

b) 26 de inspectori teritoriali, care funcţionează la direcţiile generale pentru agricultură şi industrie alimentară din judeţele cu pondere viticolă, a căror repartizare se aprobă prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor. Pentru executarea unor lucrări speciale, legate de acţiunile de control tehnic

vitivinicol, expertize, analize de vinuri şi altele asemenea, vor putea fi folosiţi şi specialişti atraşi care vor fi retribuiţi pentru serviciile prestate.

Personalul Inspecţiei este împuternicit să constate contravenţiile, conform prevederilor legii, şi să aplice amenzi. Pentru asigurarea calităţii produselor vitivinicole care intră în sfera comercializării, Inspecţia colaborează cu organele Ministerului Sănătăţii şi Familiei, respectiv cu ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, participând, la solicitarea acestora, la anchetarea încălcării normelor sanitare sau de calitate. 2. Oficiul Naţional al Denumirilor de Origine pentru Vinuri şi alte Produse Vitivinicole (O.N.D.O.V) Are următoarele atribuţii:

a) elaborează norme tehnice pentru producerea vinurilor cu denumire de origine, care se aprobă prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, cu consultarea Oficiului Naţional al Viei şi Vinului (O.N.V.V.);

b) întocmeşte, cu consultarea O.N.V.V., proiecte de ordine ale ministerului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor pentru aprobarea denumirilor de origine pentru vinuri şi alte produse vitivinicole;

c) eliberează decizii privind acordarea dreptului de producere a vinurilor şi a altor produse vitivinicole cu denumire de origine;

d) eliberează autorizaţii de producători de vinuri şi alte produse vitivinicole cu denumire de origine, în baza cererilor întocmite de deţinătorii plantaţiilor viticole îndreptăţite să producă astfel de băuturi sau de către producătorii de vinuri care realizează vinificarea strugurilor preluaţi de la cultivatorii de viţă de vie, care deţin astfel de plantaţii;

e) eliberează certificate de atestare a dreptului de comercializare a vinurilor şi a altor produse vitivinicole cu denumire de origine, în baza verificărilor

efectuate în legătură cu respectarea normelor tehnice de realizare acestor produse, precum şi a controlului analitic şi organoleptic executat asupra celor pregătite în vederea comercializării;

f) analizează contestaţiile depuse în legătură cu deciziile de retragere a certificatelor menţionate anterior;

g) controlează, împreună cu Inspecţia de Stat pentru Controlul Tehnic Vitivinicol şi al Băuturilor Alcoolice Naturale cu Denumire de Origine, modul de respectare şi aplicare a prevederilor legale în legătură cu regimul denumirilor de origine pentru vinuri şi alte produse vitivinicole;

h) retrage temporar sau definitiv documentele de atestare, în cazul în care se constată nerespectarea de către producător a prevederilor deciziei de denumire de origine sau a documentelor de atestare pentru anumite loturi de produse vitivinicole, sesizând totodată Inspecţia de Stat, mai sus amintită, în vederea constatării infracţiunilor sau a contravenţiilor la lege:

i) asigură, prin intermediul specialiştilor împuterniciţi, numiţi prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, semnarea documentelor de atestare a calităţii vinurilor şi a celorlalte băuturi provenite din must şi vin, destinate exportului;

j) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de actele normative în vigoare. O.N.D.O.V. se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului

Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, ca unitate cu personalitate juridică, cu finanţare extrabugetară. Sursele de finanţare extrabugetară se constituie din sumele încasate de la producătorii şi comercianţii de produse vitivinicole, care solicită dreptul de a produce şi valorifica produsele obţinute prin folosirea unei denumiri de origine sau a unei indicaţii geografice recunoscute. Nivelurile sumelor percepute, în acest scop, se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor. Pe de altă parte, cheltuielile privind plata analizelor de laborator şi a aprecierilor organoleptice, în vederea atestării denumirilor de origine pentru produsele vitivinicole, sunt suportate de producători. Aprecierea organoleptică a vinurilor şi a altor produse vitivinicole se face în comisii formate de degustători autorizaţi, care funcţionează la sediul unităţilor de cercetare vitivinicole, în care îşi desfăşoară activitatea oficiile teritoriale ale O.N.D.O.V. Pentru executarea unor lucrări speciale, legate de acţiunile de control şi de atestare în realizarea vinurilor şi a altor produse vitivinicole cu denumire de origine, vor putea fi folosiţi şi specialişti atraşi, care vor fi retribuiţi pentru serviciile prestate în limita bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat. 3. Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (O.N.V.V.) Atribuţiile sunt următoarele:

a) participă la definirea politicii în domeniul vitivinicol şi la stabilirea cadrului legal de producere a strugurilor , vinurilor pe bază de must şi vin, în concordanţă cu interesele economiei naţionale şi ale viticultorilor, precum şi cu reglementările adoptate pe plan internaţional;

b) participă la elaborarea unor proiecte de legi şi alte acte normative pentru sectorul vitivinicol, ţinând seama de problemele dezvoltării viticulturii şi vinificaţiei în ţara noastră;

c) iniţiază şi participă la acţiunile importante reclamate de dezvoltarea viticulturii, conform prevederilor din lege privind delimitarea arealelor viticole, introducerea cadastrului viticol, stabilirea soiurilor recomandate şi autorizate pentru cultură pe cereale, producerea vinurilor cu denumire de origine şi altele asemenea;

d) iniţiază şi sprijină organizarea de manifestări naţionale şi internaţionale cu caracter vitivinicol: congrese, simpozioane, consfătuiri, concursuri de struguri şi vinuri şi altele asemenea;

e) asigură legătura ţării noastre cu organismele internaţionale de profil; f) participă la editarea unor reviste de specialitate destinate informării

specialiştilor şi producătorilor interni şi externi; g) îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de actele normative în vigoare. Din O.N.V.V. fac parte specialişti din domeniul viticulturii, oenologiei şi

economiei vitivinicole, recunoscuţi pentru valoarea lor profesională şi morală, din cercetare, învăţământ şi producţie.

Finanţarea activităţii O.N.V.V. se realizează prin: a) sponsorizări acordate de agenţi economici de producţie şi comercializare a

produselor şi materialelor vitivinicole, de organizaţii profesionale ale producătorilor, de către firme de producere şi comercializare a produselor auxiliare şi de uz fitosanitar, de unele organizaţii neguvernamentale, precum şi de alte instituţii şi organisme:

b) cotizaţii ale membrilor săi şi donaţii. 2.2.3.21. Poliţia Română

Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţia specializată a statului care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii (Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române). Activitatea acesteia constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.

În realizarea misiunilor ce îi revin, Poliţia Română colaborează, în limitele legii, cu instituţiile statului, cu organizaţiile neguvernamentale, precum şi cu cetăţenii. Are următoarea structură organizatorică :

a) Inspectoratul General al Poliţiei Române ; b) Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratele

Judeţene de Poliţie ; c) instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului

; d) alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice, înfiinţate

potrivit legii. În plan teritorial, unităţile de poliţie cooperează cu prefecţii, autorităţile

administraţiei publice locale, autorităţile judecătoreşti, serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, precum şi cu reprezentanţi ai comunităţii.

Poliţia Română are următoarele atribuţii principale : a) apără viaţa, integritatea corporală şi libertatea persoanelor, proprietatea

privată şi publică, celelalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor şi ale comunităţii ;

b) aplică măsuri de menţinere a ordinii şi liniştii publice, a siguranţei cetăţeanului, de prevenite şi combatere a fenomenului infracţional şi de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii ;

c) asigură, direct sau în cooperare cu alte instituţii abilitate potrivit legii, executarea controalelor tehnice şi intervenţiilor pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea şi neutralizarea dispozitivelor explozive amplasate în scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrităţii corporale, sănătăţii persoanelor sau provocării de daune proprietăţii publice ori private ;

d) culege informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite ;

e) realizează activităţi de prevenire şi combatere a corupţiei, a criminalităţii economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracţiunii în domeniul informaticii şi a crimei organizate ;

f) desfăşoară, potrivit competenţei, activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuează cercetări în legătură cu acestea ;

g) constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii ; h) acordă sprijin, potrivit legii, autorităţilor administraţiei publice centrale şi

locale în vederea desfăşurării activităţii acestora. În concordanţă cu prevederile legii de organizare şi funcţionare a Poliţiei

Române, dar în opoziţie cu viziunea tradiţională asupra acesteia (să ne amintim de birourile din pieţe ale Miliţiei din perioada ceauşistă), considerăm că ea nu este

organ de control privind calitatea produselor şi serviciilor, oferite consumatorilor pe piaţă.

În acest domeniu, poate fi implicată numai în sprijinirea organelor administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii de control, la solicitarea acestora, în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare.

De aceea, ne raliem proiectului de desfiinţare a Poliţiei economice – structură a Poliţiei Române – şi de extindere, pe această bază, a Gărzii Financiare.

2.2.3.22. Autoritatea Naţională de Control Autoritatea Naţională de Control, este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, condusă de ministrul delegat pentru coordonarea autorităţilor de control, care aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul exercitării funcţiilor autorităţilor de control (H.G.nr.745/2003). Are următoarele funcţii:

a) de strategie – are drept de iniţiativă legislativă şi elaborează strategia comună pentru autorităţile de control aflate în subordine sau în coordonare;

b) de reglementare şi sinteză – elaborează cadrul legislativ şi instituţional pentru realizarea funcţiilor autorităţilor de control aflate în subordine sau în coordonare;

c) de supraveghere a cadrului legal în domeniul controlului, fiind organ de avizare;

d) de corelare şi coordonare a planurilor de control pe domenii specifice de activitate ale fiecărei autorităţi de control, elaborate de autorităţile aflate în subordinea sau în coordonarea sa;

e) de administrare şi gestionare a patrimoniului său; f) de autoritate de stat – exercită controlul aplicării unitare şi respectării

reglementărilor legale în domeniul său de activitate, precum şi funcţionării instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau în coordonarea sa;

g) de reprezentare, pe plan intern şi extern, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în domeniul său de activitate.

Autoritatea Naţională de Control are următoarele atribuţii principale: a) defineşte politica şi strategia în domeniul controlului; b) elaborează obiectivele pe termen scurt şi mediu ale activităţii autorităţilor

de control aflate în subordinea sau în coordonarea sa; c) monitorizează realizarea programului de acţiuni şi prezintă Guvernului

rapoarte priodice privind stadiul de realizare a obiectivelor;

d) reglementează şi armonizează cadrul legislativ privind controlul specific, efectuat de autorităţile aflate în subordinea sau în coordonarea sa, potrivit reglementărilor Uniunii Europene, în colaborare cu celelalte ministere, autorităţi publice şi instituţii publice implicate;

e) elaborează politica de restructurare, responsabilizare, stimulare şi sancţionare a personalului cu atribuţii de control;

f) prognozează, urmăreşte şi evaluează periodic încasările din venituri bugetare sau proprii, rezultate din activitatea autorităţilor de control, în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice;

g) stimulează, promovează şi supraveghează afirmarea unei conduite corecte şi morale a personalului cu atribuţii de control;

h) asigură respectarea Cartei drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor în timpul actului de control;

i) promovează o politică de dialog social pe probleme specifice activităţii de control;

j) promovează principiul ingerinţei minime în activitatea contribuabililor şi eficienţei maxime a actului de control.

De asemenea, Autoritatea Naţională de Control: - ia măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea şi funcţionarea

unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice, precum şi orice alte atribuţii din domeniul său de activitate, stabilite prin alte acte normative;

- în exercitarea atribuţiilor colaborează cu celelalte ministere şi autorităţi ale administraţiei publice centrale, cu autorităţile publice locale, cu alte instituţii publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice, române şi străine.

- Pentru îndeplinirea atribuţiilor are dreptul să solicite informaţii de la ministere şi autorităţi ale administraţiei publice centrale, de la autorităţile administraţiei publice locale, de la alte instituţii publice.

Are în subordinea sa următoarele instituţii şi activităţi: a) Corpul de Control al Guvernului; b) Garda Naţională de Mediu; c) Inspectoratul de Stat în Construcţii; d) Garda Financiară şi structurile din cadrul Direcţiei Generale a Vămilor,

care desfăşoară activitate de inspecţie vamală şi activitate de control vamal ulterior, exclusiv stabilirea şi încasarea drepturilor de import, după intrarea în vigoare a actelor normative de reorganizare a acestora.

Până la intrarea în vigoare a actelor normative, precizate mai sus, ministrul delegat coordonează următoarele activităţi:

- activitatea de control operativ din cadrul Gărzii Financiare, exclusiv stabilirea, urmărirea şi încasarea veniturilor bugetare, valorificarea actelor de control şi soluţionarea contestaţiilor;

- activitatea de inspecţie vamală şi activitatea de control vamal ulterior din cadrul Direcţiei Generale a Vşmilor, exclusiv stabilirea şi încasarea drepturilor de import.

Autoritatea Naţională de Control coordonează direct următoarele autorităţi publice, instituţii publice şi activităţi:

a) Agenţia Naţională de Control al Exporturilor; b) Inspecţia Muncii, aflată în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii

Sociale şi Familiei; c) Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare, aflată în subordinea

Guvernului; d) activitatea de inspecţie sanitară, aflată în subordinea Ministerului

Sănătăţii; e) activitatea de inspecţie şi poliţie sanitar-veterinară, aflată în subordinea

Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor si Mediului; f) alte autorităţi publice, instituţii publice şi activităţi stabilite prin decizie a

prim-ministrului. Regulamentele de organizare şi funcţionare a autorităţilor de control aflate în

subordinea sau în coordonarea ministrului delegat pentru coordonarea activităţilor de control se aprobă numai cu avizul acestuia.

Autoritatea Naţională de Control are următoarea structură organizatorică: MINISTRU DELEGAT pentru coordonarea autorităţilor de control

CABINETUL INFORMARE ŞI MINISTRULUI DELEGAT RELAŢII PUBLICE

INFORMAŢII CONSILIUL AUTORITĂŢII

AUDIT

SECRETAR DE SECRETAR DE

DIRECŢIA GENERALĂ DE

DIRECŢI DIRECA ŢIA

În cadrul acesteia se pot organiza servicii, birouri şi colective temporare, prin

ordin al ministrului delegat. Ministrul delegat pentru coordonarea activităţilor de control are următoarele

atribuţii: a) conduce aparatul propriu, format din 70 de posturi, exclusiv demnitarii şi

cabinetul ministrului delegat, şi eliberează din funcţie personalul acestuia; b) asigură conducerea unitară a activităţii de control a autorităţilor aflate în

subordinea Autorităţii Naţionale de Control, numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii acestor autorităţi sau face propuneri de numire şi de eliberare din funcţie a acestora de către prim-ministru, după caz;

c) exercită, prin aparatul propriu şi structurile aflate în subordinea sau în coordonarea sa, după caz, controlul activităţii caselor de asigurări de sănătate şi a furnizorilor de servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare;

d) coordonează activitatea de control a autorităţilor de control, aflate în coordonarea sa şi dă aviz conform pentru numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestor autorităţi sau face propuneri de numire şi de eliberare din funcţie a acestora de către prim-ministru, după caz;

e) aprobă statul de funcţii al Autorităţii Naţionale de Control şi dă aviz conform pentru statele de funcţii ale autorităţilor aflate în subordinea sau în coordonarea sa, după caz;

f) acordă stimulente din fondul constituit, potrivit prevederilor prezentei hotărâri, pentru personalul din aparatul propriu, cât şi pentru cel din cadrul autorităţilor aflate în subordinea sau în coordonarea Autorităţii Naţionale de Control;

g) dă aviz conform pentru numirea şi eliberarea din funcţie a personalului fiecărei autorităţi în subordinea sau în coordonarea sa, precum şi pentru personalul din structurile teritoriale ale acestora, după caz;

h) sancţionează, dispune sancţionarea sau, după caz, avizează actele de sancţionare a personalului autorităţilor aflate în subordinea sau în coordonarea Autorităţii Naţionale de Control.

În exercitarea atribuţiilor sale, ministrul delegat emite ordine şi instrucţiuni, obligatorii pentru autorităţile aflate în subordinea sau în coordonarea sa. Dacă ordinele şi instrucţiunile emise de ministrul delegat au acelaşi obiect de reglementare cu cele emise de către conducătorii altor autorităţi sau instituţii publice, primează cele emise de ministrul delegat.

De asemenea, ministrul delegat: - reprezintă autoritatea în raport cu celelalte ministere, autorităţi publice şi

instituţii publice, cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate; - este ordonator principal de credite pentru bugetul aparatului propriu,

precum şi pentru autorităţile de control din subordine; - răspunde de întreaga activitate a Autorităţii Naţionale de Control în faţa

Guvernului, iar în calitate de membru al Guvernului, în faţa Parlamentului.

Pe lângă ministrul delegat funcţionează Consiliul Autorităţii Naţionale de Control, ca organ colectiv de analiză şi evaluare, cu caracter consultativ. Preşedintele acestuia este ministrul delegat, iar membri sunt conducătării autorităţilor de control aflate în subordinea sau în coordonarea Autorităţii Naţionale de Control. El se întruneşte cel puţin o dată pe lună la cererea ministrului delegat sau a reprezentantului desemnat de acesta.

Finanţarea activităţii Autorităţii Naţionale de Control se face de la bugetul de stat.

La dispoziţia ministrului delegat se constituie fondul de stimulente prin virarea unei cote din fondurile de stimulente constituite potrivit legii la nivelul autorităţilor de control, cota fiind stabilită prin ordin al ministrului delegat în cazul celor aflate în subordinea sa şi, respectiv, prin ordin comun al ministrului delegat şi al ordonatorului principal de credite pentru cele aflate în coordonarea sa. Modalitatea de repartizare şi persoanele din cadrul aparatului propriu al Autorităţii Naţionale de Control şi din cadrul autorităţilor de control aflate în subordinea sau în coordonarea sa, care beneficiază de stimulente, se aprobă de către ministrul delegat.

Autoritatea Naţională de Control poate încheia contracte cu persoane fizice sau juridice, române sau străine, având ca obiect prestarea de servicii de consultanţă în materie fiscală, juridică,de resurse umane, precum şi orice alte servicii necesare realizării obiectivelor din domeniul său de activitate.

Analiza prevederilor Hotărârii de Guvern, privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Control, conduce la concluzia că, prin aceasta, se realizează centralizarea deciziei, referitoare la activitatea tuturor autorităţilor de control, la nivelul prim-ministrului, deoarece:

1) funcţiile (art. 2), vizează:

a) controlul asupra tuturor autorităţilor cu atribuţii în domeniu: lit. c) şi g);

b) conducerea directă a autorităţilor de control aflate în subordonare sau în coordonare, pentru că cele prevăzute la lit. a), b), d) şi f) nu fac nici o distincţie între ele;

2) atribuţiile (art. 3), se referă la: a) activitatea tuturor autorităţilor de control (lit. a), e), f), g), h), i), j)),

precum şi la aparatul tehnic al Guvernului, al ministerelor, al altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi al unor instituţii publice (art. 3 alin. 2);

b) activitatea autorităţilor de control aflate în subordonarea sau în coordonarea sa, fără a face distincţie între ele (art. 3 alin. 1 lit. b), c), d), art. 3 alin. 2 şi art. 7);

3) atribuţiile ministrului delegat îi dau puteri discreţionare în domeniul activităţilor de control: a) îi dau dreptul de a decide asupra activităţii tuturor autorităţilor de

control, prin emiterea de ordine şi instrucţiuni, care au prioritate faţă de cele, cu acelaşi obiect, ale conducătorilor altor autorităţi şi instituţii publice. Atenţie! Hotărârea de Guvern nu se referă la ordine şi instrucţiuni privind doar autorităţile de control aflate în subordinea sau în coordonarea sa;

b) poate avea în subordinea sau în coordonarea sa şi alte autorităţi publice, instituţii publice şi activităţi, pentru că acesta se stabileşte prin decizie a prim-ministrului;

c) numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii autorităţilor de control aflate în subordinea sa, avizează conform pe cei ai autorităţilor aflate în coordonarea sa (cine se opune, atâta timp cât are tot sprijinul prim-ministrului) şi (aici este surpriza!) face propuneri de numire şi eliberare din funcţie de către premier, în toate cazurile. În mod normal, pentru cele subordonate n-ar trebui să ceară prim-ministrului să-i numească sau să-i elibereze din funcţie, iar pentru cele aflate în coordonarea sa, ministrul delegat nici nu are dreptul de a face propuneri, ci doar să-i avizeze pe cei propuşi de către conducătorii autorităţilor în subordonarea cărora acestea se află.

d) are autoritate deplină asupra întregului personal al autorităţilor aflate în subordonarea sau în coordonarea sa, inclusiv al structurilor teritoriale al acestora, deoarece el aprobă statele de funcţii, avizează numirea şi eliberarea din funcţie, dispune sancţionarea sau avizează sancţionarea personalului, acordă stimulente pentru personalul din aparatul propriu, cât şi pentru cel al celorlalte autorităţi;

e) decide, hotărâtor, cu privire la constituirea fondului de stimulare.

Se pune, firesc, întrebarea privind SCOPUL REAL al înfiinţării unei asemenea instituţii, la îndemâna prim-ministrului.

Cele arătate mai înainte, ne duc la concluzia că s-a urmărit : 1. creşterea puterii prim-ministrului, prin:

a) controlul total, direct al acestuia, asupra tuturor autorităţilor cu atribuţii în domeniu;

b) centralizarea informaţiilor rezultate din activităţile de control, care este cea mai puternică armă de manipulare şi influenţă;

c) creşterea rapidă a veniturilor bugetare, ca sursă pentru finanţări făcute în scopul prevenirii unor reacţii sociale adresate Guvernului sau, chiar, a unor conflicte sociale de natură sindicală (ex.: subvenţionarea energiei termice pe perioada de iarnă, înainte de alegerile locale; comenzi de stat pentru unele întreprinderi de stat – vezi, recent, cazul ARO, pentru care s-a făcut o comandă de stat, de 130 miliarde lei).

2. identificarea şi exploatarea, în scop electoral, a punctelor slabe din interiorul partidelor de opoziţie (încălcări ale legislaţiei, mai grave sau mai puţin grave, ale unor reprezentanţi ai acestora: oameni de afaceri, primari, etc.). Cele arătate mai sus, justifică atenţia pe care am arătat-o înfiinţării Autorităţii

Naţionale de Control, în condiţiile în care ea decide cu privire la activitatea a 10 organe ale administraţiei publice centrale, cu structurile lor teritoriale şi, în mod real, cu privire la toate organele administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CONSUMATORILOR, ea devenind instituţia-pilon a cadrului instituţional al acesteia, pe latura de control.

Să nu uităm că, proiectul iniţial, al înfiinţării ei, sub titulatura Ministerul Controlului (aprobat prin vot de Parlament, în absenţa reprezentanţilor opoziţiei), prevedea includerea între autorităţile de control aflate în subordinea sau în coordonarea sa (am arătat că, în realitate, nu se face distincţie între ele) şi a altor organe cu atribuţii de control, printre care şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Faptul că, în final, a fost lăsată de o parte, nu se datorează viziunii europene a Guvernului asupra acestei instituţii, în sensul că este percepută ca o instituţie cu atribuţii mult mai largi, în afară de cea a controlului, ci, cel mai probabil “resurselor” de infuenţă ale preşedintelui A.N.P.C. (ne imaginăm vânzoleala conducătorilor instituţiilor vizate, pentru a scăpa de înregimentarea în cadrul Autorităţii Naţionale de Control, măcar din motivul că, nimănui nu-i convine să fie condus şi controlat).

În atare condiţii, când activitatea de control desfăşurată de organele respective şi, mai ales, rezultatele ei, sunt obsesia şi pe timp de noapte a conducătorilor lor (să nu fim înţeleşi greşit, nu pledăm pentru minimizarea rolului activităţilor de control, ci dimpotrivă), ne întrebăm cum mai poate preşedintele A.N.P.C., ca preşedinte al Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţii Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, să capteze atenţia

reprezentanţilor organelor administraţiei publice centrale, membre ale acestuia, către corelarea strategiilor şi programelor de activitate pe obiective specifice protecţiei consumatorilor, către colaborarea în planul acţiunilor de control, pentru atragerea lor în acţiuni de informare, consiliereşi educare a consumatorilor şi, respectiv, pentru colaborarea, tot mai strânsă, cu structurile societăţii civile (binenţeles dacă ar avea intenţia reală de a face toate acestea).

Şi pentru că Autoritatea Naţională a Controlului are drept de reprezentare, pe plan intern şi extern, nu excludem posibilitatea ca preşedintele Comitetului Interministerial, amintit, să se întâlnearcă la şedinţele acestuia doar cu ministrul delegat pentru coordonarea autorităţilor de control. Asta în cazul în care acesta acceptă, pentru că, altfel, propune prim-ministrului, în scopul creşterii rapide a volumului amenzilor, îmregimentarea A.N.P.C. sub autoritatea sa, lucru care se face, imediat, prin decizia acestuia.

Drept urmare, s-a ales praful de obiectivul pentru care a fost infiinţat Comitetul Interministerial, la sugestia Uniunii Europene, şi anume, de a asigura colaborarea organelor administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor, pe de o parte, şi dintre acestea şi structurile societăţii civile, interesate în domeniu, pe de altă parte, pentru funcţionarea sistemică a cadrului instituţional, orientată către un singur obiectiv vector - protecţia, într-un grad cât mai ridicat, a consumatorilor. 2.2.3.23. Autorităţile administraţiei publice locale

Legea nr.215/2001 reglementează regimul general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei locale. Autonomia locală reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Autonomia este numai administrativă şi financiară. Ea priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz. Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date expres în competenţa altor autorităţi publice. Exercitarea competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege revine autorităţilor administraţiei publice locale care se găsesc cel mai aproape de cetăţean. Autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau impume nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale în procesul de descentralizare a unor servicii publice ori al creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilităţi. Autorităţile administraţiei publice centrale vor consulta, înainte de

adoptarea oricărei decizii, structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, în toate problemele ce le privesc, în mod direct, potrivit legii. Autorităţile administraţiei publice locale în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. La nivel judeţean se constituie consiliul judeţean, ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru coordonarea consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, Guvernul numeşte un prefect. El este reprezentantul Guvernului în plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice , locale sau centrale. Dintre atribuţiile principale semnalăm:

a) avizează sau aprobă, după caz, studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială, de organizare şi amenajare a teritoriului, documentaţii de amenajare a teritoriului şi urbanism, inclusiv participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală şi de cooperare transfrontalieră, în condiţiile legii;

b) aprobă, la propunerea primarului, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, ale instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor autonome de interes local;

c) administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei sau oraşului;

d) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică al comunei sau oraşului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii;

e) hotărăşte, vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei sau oraşului, după caz, în condiţiile legii;

f) înfiinţează instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice de interes local; urmăreşte, controlează şi analizează activitatea acestora; instituie, cu respectarea criteriilor generale stabilite prin lege, norme de organizare şi funcţionare pentru instituţiile şi serviciile publice de interes local; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii serviciilor publice de interes local, precum şi pe cei ai instituţiilor publice din subordinea sa; aplică sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii, persoanelor pe care le-a numit;

g) hotărăşte asupra înfiinţării şi reorganizării regiilor autonome de interes local; exercită în numele unităţii teritorial-administrative, toate drepturile

acţionarului la societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, membri consiliilor de administraţie ale regiilor autonome de sub autoritatea sa;

h) analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase;

i) stabileşte măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a infrastructurii aparţinând căilor de comunicaţii de interes local;

j) aprobă, în limitele competenţelor sale, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes local şi asigură condiţiile necesare în vederea realizării acestora;

k) asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, sănătate, cultură, tineret şi sport, apărarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă, de sub autoritatea sa; urmăreşte şi controlează activitatea acestora;

l) hotărăşte, în localităţile cu medici sau cu personal sanitar în număr insuficient, acordarea de stimulente în natură şi în bani, precum şi de alte facilităţi, potrivit legii, în scopul asigurării serviciilor medicale pentru populaţie; asemenea facilităţi pot fi acordate şi personalului didactic;

m) contribuie la organizarea de activităţi ştiinţifice, culturale, artistice, sportive şi de agrement;

n) hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice; analizează activitatea gardienilor publici, poliţiei, jandarmeriei, pompierilor şi a formaţiunilor de protecţie civilă, în condiţiile legii, şi propune măsuri de îmbunătăţire a activităţii acestora;

o) acţionează pentru protecţia şi refacerea mediului înconjurător, în scopul creşterii calităţii vieţii; contribuie la protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale, în condiţiile legii;

p) contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială; asigură protecţia drepturilor copilului, potrivit legislaţiei în vigoare; aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere în interes local;

q) înfiinţează şi organizează târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie, baze sportive şi asigură buna funcţionare a acestora;

r) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţiile neguvernamentale şi cu alţi

parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local; hotărăşte înfrăţirea comunei sau oraşului cu unităţi administrativ-teritoriale similare din alte ţări;

s) asigură libertatea comerţului şi încurajează libera iniţiativă, în condiţiile legii. Consiliile locale, de la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti îndeplinesc aceleaşi atribuţii precum cele ale consillilor locale la nivel de comune şi oraşe;

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şefiul administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează. Primarul răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, în condiţiile legii. Are următoarele atribuţii:

a) asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean;

b) ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale statului;

c) asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă solicitărilor sale, în condiţiile legii;

d) ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică;

e) controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate;

f) ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile legii;

g) ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl supune spre aprobare consiliului local, asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi ale planurilor urbanistice zonale şi de detaliu;

h) asigură repartizarea locinţelor sociale pe baza hătărârii consiliului local; i) asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a

comunei sau a oraşului, instalarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului rutier şi pietonal, în condiţiile legii;

j) exercită controlul asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora;

k) conduce serviciile publice locale, asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară, supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social;

l) emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege; m) numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din

aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor autonome şi instituţiilor şi serviciilor publice de interes local;

n) răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat al comunei sau al oraşului;

o) organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestei evidenţe;

p) ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere industriale sau de orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a oraşului, precum şi pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari.

Consiliul judeţean, autoritate deliberativă a administraţiei publice locale la nivel judeţean, îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) aprobă, la propunerea preşedintelui, organigrama, statul de funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi a regiilor autonome de interes judeţean;

b) adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială a judeţului sau a unor zone din cuprinsul acestuia pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune, aprobă şi urmăreşte, în cooperare cu autorităţile administraţiei locale comunale şi orăşeneşti interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora:

c) coordonează activitatea consiliilor locale comunale şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean;

d) adminstrează domeniul public şi domeniul privat al judeţului; e) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor

proprietate publică a judeţului sau, după caz, a serviciilor publice de interes judeţean, în condiţiile legii, hotărăşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate privată a judeţului, în condiţiile legii;

f) hotărăşte înfiinţarea de instituţii publice şi de servicii publice de interes judeţean, în condiţiile legii; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile

legii, conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice pe care le-a înfiinţat şi le aplică, dacă este cazul, sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii;

g) hotărăşte asupra reorganizării regiilor autonome de interes judeţean; exercită în numele unităţii administraţiei-teritoriale toate drepturile acţionarului la societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale;

h) stabileşte, pe baza consultăţii autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor adminstrativ-teritoriale componente; urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti implicate;

i) aprobă construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri, aparţinând căilor de comunicaţii de interes judeţean; acordă sprijin şi asistenţă tehnică de specialitate autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor comunale şi orăşeneşti; în acest sens consiliul judeţean poate înfiinţa servicii publice de specialitate;

j) aprobă documentaţiile tehnico.economice pentru lucrările de investiţii de interes judeţean, în limitele şi în condiţiile legii;

k) asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesare în vederea bunei funcţionări a instituţiilor de cultură, a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, de ocrotire socială şi asistenţă socială, a serviciilor publice de transport de sub autoritatea sa, precum şi a altor activităţi, în condiţiile legii;

l) asigură sprijin financiar pentru acţiuni culturale sau desfăşurate de cultele religioase, precum şi pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi sportive;

m) înfiinţează instituţii sociale şi culturale, precum şi pentru protecţia copilului şi asigură buna lor funcţionare, prin alocarea fondurilor necesare;

n) analizează propunerile făcute de autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti, în vederea elaborării de prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială sau pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător;

o) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public judeţean;

p) hotărăşte, în condiţiile legii, asocierea cu consiliile locale, pentru realizarea unor obiective de interes comun, scop în care poate înfiinţa,

împreună cu acestea, instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice;

Prefectul, este reprezentantul Guvernului, numit de Guvern, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. El este ajutat de un subprefect. La municipiul Bucureşti el este ajutat de 2 subprefecţi. Numirea şi eliberarea din funcţie a subprefecţilor se fac prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului şi a Ministerului Administraţiei Publice. Prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) asigură realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice;

b) exercită controlul cu privire la legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, precum şi ale preşedintelui consiliului judeţean, cu excepţia actelor de gestiune curentă;

c) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

d) prezintă anual Guvernului un raport asupra stadiului realizării sarcinilor ce îi revin potrivit programului de Guvernare, precum şi în legătură cu controlul exercitat asupra legalităţii actelor autorităţilor administraţiei publice locale;

e) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelalte acte normative, precum şi de însărcinările date de Guvern.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual, după caz. Cele cu caracter normativ devin executorii după ce au fost aduse la cunoştinţa publicului. Ele sunt communicate de îndată Ministerului Administraţiei Publice, care poate propune Guvernului anularea lor dacă le consideră ilegale sau inoportune. De asemenea, prefecţii sunt obligaţi să comunice ministerelor de resort, ordinele care stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate, chiar dacă au fost emise după consultarea serviciilor descentralizate ale acestora şi ale altor organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi au fost contrasemnate de conducătorii acestora. La rândul lor, ministerele pot propune Guvernului măsuri de anulare a ordinelor emise de prefect, dacă le consideră ilegale sau inoportune. Pe de altă parte, ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate au obligaţia să comunice prefecţilor, imediat după emitere, ordinele şi celelalte dispoziţii cu caracter normativ pe care le transmit serviciilor publice descentralizate. Cunoaşterea organizării şi funcţionării, a competenţelor şi atribuţiilor administraţiei publice locale are o importanţă deosebită pentru întregul sistem al protecţiei consumatorilor, deoarece, aşa cum am susţinut şi în alte contexte ale lucrării, dimensiunea comunitară trebuie să fie temelia mecanismelor de apărare a

drepturilor consumatorilor. De altfel, principiul care stă la baza funcţionării administraţiei publice locale, trebuie să fundamenteze şi sistemul protecţiei consumatorilor, ceea ce înseamnă că, apărarea drepturilor acestora o fac, înainte de toate, instituţiile care sunt cel mai aproape de consumatori, or acestea sunt asociaţiile de consumatori, autorităţile administraţiei publice locale, oficiile judeţene pentru protecţia consumatorilor şi structurilor descentralizate ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniu. Dacă principiul enunţat de lege ne situează la nivelul sistemului democratic din SUA, respectarea lui crează o prăpastie faţă de acesta. Dăm câteva exemple: 1) Autonomia dă dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a avea

iniţiative, în toate domeniile, cu EXCEPŢIA celor care sunt DATE ÎN MOD EXPRES ÎN COMPETENŢA ALTOR AUTORITĂŢI PUBLICE (ex.: învăţământ, sănătate, cultură, protecţia consumatorilor).

Se pun firesc, întrebările: ce fel de iniţiative?; de ce natură ? în ce domenii ? Cum e posibil să nu-i dai dreptul de a avea INIŢIATIVE tocmai în domeniile cele mai importante ale vieţii economico-sociale? Cum rămâne atunci cu dreptul lor de a elabora PRGRAME DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALE la nivel local? De asemenea, cum rămâne cu dreptul consiliilor judeţene de a realiza serviciile publice de interes judeţean, coordonând, în acest sens, consiliile comunale şi orăşeneşti din judeţe, deci inclusiv protecţia consumatorilor? Evident că, totul rămâne pe hârtie! 2) Nu au dreptul la iniţiative (spunem noi, la decizie) privind serviciile publice de

interes naţional, în schimb au obligaţii, după cum urmează; a) consiliile locale: de a asigura condiţiile materiale şi financiare pentru

instituţiile prestatoare de servicii publice de educaţie, sănătate, cultură, tineret-sport; de a desfăşura acţiuni de protecţia mediului; de a contribui la organizarea activităţilor ştiinţifice, culturale, artistice: de a da stimulente, în natura şi în bani, medicilor şi cadrelor didactice din localităţile care duc lipsă de asemenea specialişti.

Cu alte cuvinte, decizia aparţine altora, dar banii îi dă administraţia publică locală, inclusiv pentru decizii necorespunzătoare, cu impact negativ asupra comunităţilor locale (deci, plăteşte şi incompetenţa altora). 3) Autorităţile administraţiei publice centrale au obligaţia de a consulta structurile

asociative ale administraţiei publice locale în toate problemele, în care ele decid, iar aceasta din urmă trebuie să acţioneze pentru a le rezolva. De asemenea, pentru asemenea activităţi, finanţarea trebuie să fie asigurată de autoritatea administraţiei publice centrale, în cauză. Se respectă aceată prevedere a legii?

Răspundem întrebării printr-un exemplu de caz: înfiinţarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor.

Ordonanţa Guvernului nr.88, adoptă în 29 august 2000, privind înfiiinţarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor, prevede că asociaţiile de consumatori pot organiza asemenea centre, la nivel de birouri în structura lor organizatorică, care să desfăşoare activităţi gratuite pentru consumatori. Se precizează, de asemenea, că pentru aceasta ele pot primi sume de la bugetul de stat, conform art.38. lit.b din Ordonanţa nr.21/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de la bugetele locale. La art.5 se prevede că asociaţiile, care au fost finanţate în acest mod, vor fi controlate de ANPC nu şi de cofinanţator (sau, chiar, finanţator), adică de autoritatea administrativă publică locală în cauză.

În consecinţă, prin H:G.nr.1229, din 6 decembrie 2001, s-a alocat Centrului – pilot de consultanţă şi informare a consumatorilor din Bucureşti, înfiinţat de Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România, suma de 284 milioane lei.

Până aici, totul pare în regulă. Numai că, în 23 aprilie 2001, a fost adoptată Legea nr.215 privind administraţia publică locală care, în această direcţie, prevede:

a) autorităţile administraţiei centrale trebuie să consulte structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, în toate problemele ce le privesc în mod direct, înainte de adoptarea oricărei decizii;

b) autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau impune nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare, pentru realizarea acestora.

Drept urmare, A.N.P.C. trebuia să propună Guvernului, modificarea şi completarea Ordonanţei nr.88/2000, astfel încât ea să respecte prevederile Legii nr.215/2001, arătate mai sus.

Nu numai că nu a făcut aşa, ci toate prevederile Ordonanţei nr.88/2000 privind înfiinţarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor au fost cuprinse în textul Legii nr.37, din 16 ianuarie 2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.58/2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor. Şi pentru că haosul legislativ să fie complet, prin Decretul nr.145, din 25 februarie 2002 şi, respectiv prin Legea nr.88/26 februarie 2002, Ordonanţa nr.88/2000 a fost respinsă. Cu alte cuvinte avem o lege care-i aprobă prevederile (Legea nr.37, din 16 ianuarie 2002) şi o altă care o respinge ca atare (legea nr.88, din 26 februarie 2002).

Ce a făcut ANPC în această situaţie? A propus Guvernului, iar acesta a aprobat prin H.G.nr.896/22 august 2002,

să finanţeze Centrul-pilot de consultanţă şi informare a consumatorilor, din Bucureşti, cu 400 milioane lei pentru anul 2002, prin bugetul ANPC. 4) Se spune că, prefectul conduce serviciile publice descentralizate ale

ministerelor şi a celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Nu credem, deoarece:

a) nu are nici un drept privind numirea şi demiterea managerilor acestora şi, nici cu privire la documentele programatice ale activităţiilor;

b) ordinele emise de el, cu caracter normativ, le aduce la cunoştinţa Ministerului Administraţiei Publice, a ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, care le pot anula, în timp ce ordinele şi deciziile acestora din urmă sunt aduse la cunoştinţa prefectului, dar legea nu prevede dreptul acestuia de a le anula atunci când ele încalcă interesele comunităţilor locale respective, ci doar de a le anula pe acelea care încalcă legislaţia în vigoare.

Este evident că cele arătate mai sus, diminuează capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva problemele comunitare, inclusiv pe cele privind protecţia consumatorilor. De aceea, se impune să se modifice şi să se completeze Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, în sensul respectării principiului fundamental potrivit căruia exercitarea competenţelor şi atribuţiilor revine autorităţilor care se află cel mai aproape de cetăţean.

Pentru că scopul nostru este de a delimita locul şi rolul autorităţilor administraţiei publice locale în cadrul sistemului instituţional pentru protecţia consumatorilor semnalăm statutul pe care acestea îl au, după cum urmează:

a) consiliile locale sunt, în acelaşi timp, factor de decizie, agent economic (producător, comerciant, prestator de servicii etc.) şi organ de control, inclusiv al pieţei;

b) primarul are atribuţii executive: conduce serviciile publice locale; emite avize, autorizaţii şi acorduri; controlează activităţile la nivel local, inclusiv piaţa;

c) consiliile judeţene: decid asupra prestării de servicii publice; decid, în colaborare cu autorităţile publice comunale şi orăşeneşti privind serviciile publice de interes judeţean; sprijină, material şi financiar, serviciile publice;

d) prefectul: asigură aplicarea şi respectarea legilor, a Programului Guvernului; controlează legalitatea actelor administrative adoptate de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene şi ale preşedintelui consiliului judeţean, cu excepţia actelor de gestiune curentă; este un punct devizional şi, de asemenea, se află pe traseul ordinelor emise de ministere şi alte organe ale administraţiei publice centrale şi structurile descentralizate ale acestora.

Este evident că, procedura de colaborare dintre ANPC şi autorităţile administraţiei publice locale trebuie să ţină cont de statutul dublu pe care-l au (mai puţin prefectul), pe de o parte, de partener în realizarea protecţiei consumatorilor, pe de altă parte, de agent economic şi, deci, de obiect al controlului acesteia. Semnalăm, de asemenea, că procedurile de colaborare trebuie să se refere la toate domeniile Procedurii-cadru, începând cu elaborarea strategiilor şi programelor naţionale, pentru ca aceste documente programatice să conţină obiective operaţionale la nivel local şi, pînă la sprijinirea asociaţiilor de consumatori, care

nu-şi pot realiza obiectivele specifice fără ajutorul autorităţilor administraţiei publice locale. În sfârşit, dar nu în ultimă instanţă, se impune respectarea H.G.nr.251/1994 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea consiliilor consultative la nivel central şi local (judeţean, orăşenesc şi comunal), ai căror preşedinţi, la nivel local, sunt prefecţii şi, respectiv, primarii localităţilor, ca structuri instituţionale care trebuie să asigure colaborarea instituţiilor cu atribuţii privind protecţia consumatorilor şi, de asemenea, orientarea activităţii acestora către soluţionarea problemelor locale ale consumatorilor.

2.2.3.24. Corpurile de Control Comercial ale consiliilor judeţene şi ale primăriilor. În conformitate cu Anexa nr.14 privind procedura de colaborare între oficiile teritoriale pentru protecţia consumatorilor şi consiliile judeţene şi primarii municipiilor în desfăşurarea activităţilor de protecţie a consumatorilor, din H.G. nr.757 privind aprobarea procedurilor de colaborare, Corpul de control comercial poate solicita oficiului judeţean pentru protecţia consumatorilor, respectiv oficiului municipiului Bucureşti, să desfăşoare acţiuni comune de control atunci când în acţiunile proprii au constatat :

a) comercializarea produselor sau prestarea serviciilor fără elemente de identificare ;

b) produse sau servicii asupra cărora sunt prezumţii de falsificare sau substituire ;

c) producerea sau comercializarea produselor sau prestarea serviciilor cu abateri calitative potenţial periculoase pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor ori cu deficienţe care afectează interesele consumatorilor ;

d) păstrarea, depozitarea sau transportul produselor destinate comercializării în condiţii care nu asigură calitatea acestora, dacă în acest fel se pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor. La rândul lui, Corpul de control comercial poate fi solicitat de către oficiul

judeţean pentru protecţia consumatorilor, respectiv de către cel al municipiului Bucureşti, să desfăşoare acţiuni comune atunci când, în acţiunile desfăşurate de acesta sau în urma reclamaţiilor primite de la consumatori, au constatat :

a) comercializarea produselor fără documente de însoţire ce trebuie să dovedească provenienţa acestora (producător sau importator) ;

b) neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente sau vânzarea preferenţială, ori refuzul nejustificat al vânzării acestora sau prestării de servicii cuprinse în obiectul de activitate al agentului economic ;

c) vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare a mărfurilor ; d) falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi

expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate sau substituite ;

e) vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primari. În afara cazurilor de mai sus, cele două organe de administraţiei publice pot

desfăşura acţiuni comune programate pe baza unor tematici sau obiective stabilite în acord, de ambele părţi.

De asemenea, ele pot colabora la : a) elaborarea sau îmbunătăţirea unor reglementări specifice în domeniul

protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor; b) efectuarea de studii în legătură cu cauzele care au generat sau favorizat

încălcări ale dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor ; c) informarea şi educarea consumatorilor cu privire la drepturile legitime ale

acestora, pentru prevenirea unor fapte de natură a afecta viaţa, sănătatea sau interesele consumatorilor. Procedura de colaborare prevede obligaţia Corpului de control comercial de

a transmite, trimestrial, oficiului judeţean şi al municipiului Bucureşti informaţii cu privire la :

a) cazurile de falsificare sau substituiri ale produselor ; b) mărfuri comercializate cu termen de valabilitate depăşit sau fără termen de

valabilitate ; c) exemple de agenţi economici, la care s-au constatat abateri de la prevederile

legale privind modul de afişare a preţurilor şi tarifelor ; d) agenţii economici cărora le-a fost suspendată sau retrasă autorizaţia dată de

primării sau consilii locale şi de prefecturi, ca urmare a nerespectării reglementărilor legale.

Informaţiile transmise trebuie să cuprindă următoarele date : denumirea

agentului economic, sediul sau adresa, denumirea produsului sau serviciului, cantitatea şi valoarea produselor/serviciilor cu deficienţe, detalii cu privire la abaterea constatată şi consecinţele acestora, măsuri stabilite. 2.2.3.25. Procedura-cadru de anunţare/sesizare a organelor administraţiei publice centrale şi locale de către A.N.P.C. Procedura stabileşte cadrul general şi modalităţile de anunţare/sesizare, de către Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor şi oficiile sale teritoriale, a organelor administraţiei publice centrale şi locale, precum de raportare la Guvern (păstrăm, intenţionat, denumirile instituţiilor prevăzute de HG nr.757/1992 privind aprobarea

procedurilor de colaborare cu organele administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor). Regulile de procedură sunt următoarele:

1) Condiţii prealabile: a) procedura cuprinde clasificarea, structura, ierarhizarea, tipul şi

periodicitatea anunţurilor / sesizărilor, precum şi informaţiile pe care acestea trebuie să le cuprindă, cât şi purtătorii (suportul) informaţiilor;

b) anunţurile / sesizările se fac în scris, cu antetul Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor (oficiilor teritoriale). În cazul anunţurilor / sesizărilor operative, acestea se pot face şi direct sau telefonic, prin telex sau fax, urmate de confirmarea prin documente, după caz;

c) documentele de anunţare / sesizare vor fi semnate de directorul general al Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, respectiv de directorii oficiilor teritoriale pentru protecţia consumatorilor, şi vor purta elementele de identificare ale elaboratorului şi sursei informaţiei;

d) anunţurile / sesizările vor fi înregistrate evidenţiindu-se: destinatarul, domeniul, produsele-serviciile, elementele de identificare ale documentelor care au stat la baza anunţului / sesizării.

2) Clasificarea anunţurilor / sesizărilor: a) operative, atunci când:

- conţin elemente privitoare la produse şi / sau servicii care pun în evidenţă pericole iminente pentru viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor şi care au impus sau impun, în baza competenţelor stabilite prin lege, pentru destinatar, măsuri şi acţiuni imediate pentru limitarea sau evitarea acestor pericole;

- se stabileşte oprirea temporară a importului, a fabricaţiei produsului sau a prestării serviciului; oprirea temporară a comercializării şi / sau retragerea de pe piaţă ori de la consumatori a produselor.

Anunţurile / sesizările operative vor cuprinde elementele necesare care să permită destinatarului aprecierea corectă a aspectelor semnalate, a măsurilor luate, a efectelor previzibile în vederea determinării propriilor sale măsuri care se impun;

b) periodice, care se transmit trimestrial şi conţin de regulă: - concluzii rezultate din studii, sinteze sau statistici asupra acţiunilor

desfăşurate de Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor sau organele sale teritoriale, independent sau în colaborare cu alte organe ale administraţiei publice;

- propuneri de măsuri vizând îmbunătăţirea activităţii protecţiei consumatorilor, având în vedere atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale (consiliilor judeţene, consiliilor locale, prefectului şi primarilor).

3) Tipuri de informaţii, comunicate prin anunţuri / sesizări: a) Pentru Fondul Proprietăţii de Stat, în cazurile de societăţi comerciale

cu capital integral sau parţial de stat, atunci când s-a constatat: - producerea şi / sau comercializarea produselor care au standarde

române obligatorii referitoare la protecţia vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorilor, fără ca acestea să fie certificate conform actelor normative în vigoare;

- neasigurarea condiţiilor pentru păstrarea, depozitarea sau transportul produselor destinate comercializării, pentru menţinerea caracteristicilor calitative ale acestora, dacă în acest fel pot periclita viaţa şi sănătatea consumatorilor;

- neîndeplinirea obligaţiilor privind oprirea livrărilor, respectiv retragerea de pe piaţă sau de la beneficiari, a produselor cu abateri de la caracteristicile calitative prescrise, potenţial periculoase pentru viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor;

- neasigurarea activităţii de service şi a pieselor de schimb pe toată durata medie de utilizare a produselor, stabilită în documentele tehnice normative sau în contractele cu consumatorii;

- producerea sau comercializarea produselor falsificate sau substituite;

- prezentarea prin publicitate a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, decât cele efectiv realizate, dacă în acest fel sunt afectate interesele consumatorilor;

- cazuri de confiscare a produselor sau de preluare la bugetul de stat a veniturilor ilicite ca urmare a constatării faptelor menţionate la art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992;

- nerespectarea normelor metodologice, cu privire la conţinutul şi competenţa de avizare a documentelor care atestă nivelul calitativ al produselor şi serviciilor;

b) Pentru ministerele de resort, cazurile de agenţi economici la care organele teritoriale ale Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice au făcut constatările de la prima, a doua şi ultima liniuţă de la lit. a), de mai sus;

c) Pentru autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene, consiliile locale, prefect sau primar, după caz), privind cazurile de agenţi economici, de pe raza teritorială a administraţiei publice locale, la care organele teritoriale ale Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice au constatat: - produse sau servicii care au afectat sau pot afecta viaţa, sănătatea

sau securitatea consumatorilor;

- comercializarea de produse care sunt interzise consumului prin reglementări legale sau au fost confiscate ca fiind falsificate sau substituite;

- folosirea practicilor abuzive la vânzarea produselor şi prestarea serviciilor, de natură a afecta interesele legitime ale consumatorilor;

- nerespectarea obligaţiilor agenţilor economici cu privire la condiţiile igienico-sanitare în prestarea serviciilor, pe timpul transportului, manipulării, depozitării şi desfacerii produselor prevăzute prin normele sanitare în vigoare;

- folosirea de mijloace de măsurare neverificate metrologic, potrivit reglementărilor legale, care pot prejudicia sau au prejudiciat consumatorii;

- comercializarea produselor şi prestarea serviciilor în alte locuri decât cele autorizate de prefecturi sau consiliile locale;

- oprirea fabricaţiei ori retragerea de pe piaţă a unor produse care ar putea să prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;

- nerespectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor la prestarea unor servicii de interes public (transport în comun, alimentare cu apă, energie, combustibil, salubritate, asistenţă medicală, etc.).

d) Raportarea la Guvern: Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor prezintă Guvernului, trimestrial, un

raport cu privire la respectarea drepturilor şi intereselor consumatorilor, pe baza informărilor periodice primite de la celelalte organe ale administraţiei publice specializate în supravegherea calităţii produselor şi serviciilor, precum şi a constatărilor proprii.

Raportul cuprinde o sinteză a problemelor rezultate ca urmare a activităţii de supraveghere a calităţii produselor şi serviciilor, desfăşurată de Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor şi de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, precum şi aspecte referitoare la informarea, educarea şi consilierea consumatorilor, sprijinirea asociaţiilor de consumatori, necesitatea elaborării sau îmbunătăţirii unor reglementări în domeniu şi propuneri de includere în obiectivele şi strategia Guvernului şi a unor acţiuni privind protecţia consumatorilor.

Surpriză ! Această Procedură cadru există încă din anul 1992. Dacă, azi, ar fi respectată, s-ar asigura funcţionarea sistemică a cadrului legislativ şi instituţional din domeniul protecţiei consumatorilor.

Evident că trebuie îmbunătăţită ! Este, însă, un punct de plecare în regândirea locului şi rolului fiecărei instituţii în parte şi a relaţiilor de colaborare dintre ele. De aceasta depinde creşterea eficienţei activităţilor privind protecţia consumatorilor.

2.2.4. Instituţii cu atribuţii privind standardizarea, omologarea, expertizarea şi certificarea, respectiv, avizarea, autorizarea, acreditarea, licenţierea şi altele asemenea. 2.2.4.1. Organismul naţional de standardizare – Asociaţia de Standardizare din România - ASRO Organismul naţional de standardizare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

a) să fie o persoană juridică de drept privat, de interes public, având statut juridic de asociaţie fără scop patrimonial, care a fost creată sau înfiinţată în baza Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii ;

b) să aibă evaluarea favorabilă a autorităţii de stat care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluarea conformităţii ;

c) să aplice principiile standardizării naţionale prevăzute de lege ; d) să aplice, în domeniul standardizării naţionale, politicile aprobate de Guvern.

Legea nr.353/2002 stabileşte că organismul naţional de standardizare este Asociaţia de Standardizare din România – A.S.R.O., cu sediul în Bucureşti, iar autoritatea de stat care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluării conformităţii şi are responsabilitatea elaborării strategiilor şi politicilor în acest domeniu, care include şi standardizarea naţională, este Ministerul Industriei şi Resurselor.

Asociaţia de Standardizare din România – A.S.R.O. – este înscrisă în Registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor prin Sentinţa civilă nr.205 din 20 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Statutul ei a fost elaborat pe baza statutului-cadru al organismului naţional de standardizare, stabilit prin lege (art.7 .(׳׳

Scopul Asociaţiei este de a dezvolta standardizarea naţională şi de a participa la standardizarea europeană, regională şi internaţională11.

Asociaţia are următoarele atribuţii principale : 1. elaborarea şi aprobarea, reconfirmarea, modificarea şi/sau anularea

standardelor naţionale, precum şi adoptarea standardelor internaţionale, regionale şi a standardelor europene ca standarde naţionale ;

2. stabilirea principiilor şi metodologiei standardizării naţionale, în conformitate cu prevederile din legislaţia privind standardizarea naţională din România şi cu regulile standardizării europene şi internaţionale, precum şi asigurarea reprezentării părţilor interesate în activitatea de standardizare naţională ;

3. elaborarea şi implementarea programului de standardizare naţională pe baza solicitărilor de la autorităţi şi de la alte părţi interesate în standardizarea

11 Statutul Asociaţiei de Standardizare din România

naţională ; introducerea în programul de standardizare naţională, în mod prioritar, a temelor finanţate de autorităţi, în special cele legate de creşterea calităţii vieţii sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, precum şi de protecţia mediului înconjurător şi a intereselor consumatorilor ;

4. asigurarea informării publice prin editarea, publicarea şi difuzarea : standardelor naţionale ; programului de standardizare naţională ; listei cuprinzând proiectele de standarde naţionale supuse anchetei

publice ; listei cuprinzând standardele naţionale în vigoare ; listei cuprinzând standardele naţionale anulate sau modificate; alte informaţii şi publicaţii relevante privind standardizarea naţională.

5. colectarea, prelucrarea, stocarea şi diseminarea de informaţii şi documente din domeniul standardizării naţionale ;

6. acordarea dreptului de utilizare a mărcilor de conformitate cu standardele naţionale, la cerere, pentru produsele şi serviciile conforme cu standardele naţionale, pe baza procedurilor proprii ale Asociaţiei ;

7. efectuarea de operaţiuni de import-export şi comercializare de standarde, documentaţii şi literatură de standardizare, cu respectarea prevederilor din convenţiile internaţionale sau bilaterale încheiate de Asociaţie în acest sens ;

8. prestarea de servicii : de consultanţă, expertiză, instruire, transfer de cunoştinţe, asistenţă tehnică şi altele asemenea în domeniul standardizării şi al activităţilor conexe, cu evitarea situaţiilor de conflict de interese ;

9. publicarea şi urmărirea de implementare a regulilor privind aplicarea mărcilor de conformitate cu standardele naţionale ;

10. crearea unui climat favorabil aplicării standardelor naţionale în economie şi dezvoltarea standardizării în România ;

11. asigurarea funcţionării punctului de informare pentru standarde şi reglementări tehnice şi punerii la dispoziţie oricăror persoane interesate, la cerere, a informaţiilor din baza de date a acestuia, conform Acordului referitor la barierele tehnice din calea comerţului al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, la care România este parte ;

12. stabilirea şi publicarea regulilor de procedură ale activităţii de standardizare ;

13. gestionarea fondului naţional de standardizare ; 14. înregistrarea standardelor naţionale ; 15. reprezentarea României şi participarea în organismele neguvernamentale

internaţionale şi europene de standardizare, respectiv în Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO), Comisia Electrotehnică Internaţională (CEI), Comitetul European de Standardizare (CEN), Comitetul European de Standardizare în Telecomunicaţii (ETSI), precum şi în orice alt organism internaţional sau regional de standardizare ;

16. colaborarea în domeniul standardizării naţionale cu organisme naţionale din alte ţări ;

17. constituirea comitetelor tehnice de standardizare în diverse domenii de activitate, asigurând reprezentarea echilibrată a părţilor interesate, în mod deosebit a producătorilor, a distribuitorilor, a consumatorilor, a organizaţiilor fără scop patrimonial ale acestora şi a autorităţilor publice ;

18. constituirea şi ordonarea sistemică a colecţiei de standarde naţionale şi proiecte ale acestora, de standarde europene şi internaţionale şi proiecte ale acestora, de standarde naţionale din alte ţări, cât şi de alte documente din domeniul standardizării şi punerea la dispoziţie oricăror persoane interesate, la cerere, în cadrul bibliotecii specializate a Asociaţiei ;

19. informarea periodică a autorităţilor publice de reglementare despre : stadiul elaborării, al aprobării sau adoptării, după caz, reconfirmării,

modificării şi/sau anulării standardelor naţionale cuprinse în programul de standardizare naţională;

activitatea de standardizare naţională din domeniile reglementate de acestea ;

20. participarea la elaborarea actelor normative care au legătură cu standardizarea naţională, în special a celor prin care sunt transpuse în legislaţia română, directivele europene sau transmiterea de observaţii, comentarii sau propuneri, în legătură cu acestea ;

21. certificarea conformităţii produselor şi serviciilor, a sistemelor de management şi a personalului, pe baza procedurilor proprii ale Asociaţiei, elaborate în conformitate cu practicile internaţionale şi europene în domeniu şi cu documentele de referinţă în vigoare ; participarea la certificarea conformităţii cu cerinţele reglementărilor tehnice sau alte altor documente normative ;

22. încheierea de acorduri şi convenţii în domeniul standardizării cu organizaţii internaţionale, regionale şi naţionale, cu scopuri similare Asociaţiei ;

23. efectuarea de servicii de conducere şi administrare de programe/proiecte guvernamentale şi neguvernamentale, inclusiv de cercetare-dezvoltare şi inovare, precum şi activităţi de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică, studii, strategii în domeniul standardizării ;

24. dezvoltarea de relaţii de colaborare, parteneriat şi de reţea cu organizaţii naţionale şi internaţionale implicate în dezvoltarea economico-socială, cu sindicate, cu organizaţii de reprezentare a intereselor comunităţii de afaceri sau de sprijinire a dezvoltării acesteia, cu organizaţii ale consumatorilor, cu organizaţii profesionale, ecologiste, de transfer tehnologic şi inovare, de dezvoltare locală şi a întreprinderilor mici şi mijlocii şi altele asemenea, precum şi cu autorităţi publice centrale şi locale ;

25. participarea la sau înfiinţarea de, după caz, organisme, instituţii, organizaţii sociale sau întreprinderi economice, cum sunt societăţile comerciale, în

vederea realizării scopurilor Asociaţiei, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare ;

26. acordarea de burse, sponsorizări, premii şi alte categorii de stimulente şi recompense ;

27. îndeplinirea oricăror alte atribuţii prevăzute în actele normative, în legătură cu scopul principal.

Membru al Asociaţiei poate fi oricare persoană juridică, cu aprobarea Adunării generale a acesteia, care este de acord cu statutul şi doreşte să susţină realizarea scopului ei. Autoritatea de stat care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluării conformităţii, precum şi organismul naţional de acreditare sunt membri de drept ai Asociaţiei

Adunarea generală este organul de conducere a Asociaţiei, cuprinde toţi membrii Asociaţiei şi este structurată în colegii, astfel :

a) Colegiul organismelor acreditate, denumit Colegiul A, care cuprinde reprezentanţi ai laboratoarelor şi organismelor acreditate, precum şi ai organizaţiilor fără scop patrimonial ale acestora ;

b) Colegiul beneficiarilor, denumit Colegiul B, care cuprinde reprezentanţi ai persoanelor juridice care sunt interesate în standardizarea naţională, cum sunt : agenţi economici, inclusiv întreprinderi mici şi mijlocii, organizaţii patronale, camere de comerţ şi industrie, organizaţii financiar-bancare şi de asigurări, asociaţii profesionale, federaţii şi confederaţii sindicale, precum şi altele asemenea ;

c) Colegiul consumatorilor, denumit Colegiul C, care cuprinde reprezentanţi ai organizaţiilor fără scop patrimonial de apărare a intereselor consumatorilor, ale persoanelor cu handicap, ale apărării drepturilor omului, din domeniul protecţiei mediului şi altele asemenea ;

d) Colegiul cercetării-dezvoltării şi inovării, denumit Colegiul D, care cuprinde reprezentanţi ai instituţiilor de învăţământ, ai persoanelor juridice care au activitate preponderentă de cercetare-dezvoltare, ai centrelor de transfer tehnologic, de incubare şi de inovare, ai experţilor şi consultanţilor în domeniul calităţii şi/sau în domeniul protecţiei mediului ;

e) Colegiul autorităţilor, denumit Colegiul E, care cuprinde reprezentanţi ai autorităţilor publice de reglementare, interesate în dezvoltarea activităţii de standardizare naţională, europeană, regională şi internaţională.

Structura organelor de conducere şi de administrare ale Asociaţiei trebuie să asigure reprezentarea echilibrată a fiecărui colegiu, respectiv a intereselor reprezentate de acesta.

Organul care asigură punerea în executare a hotărârilor Adunării generale a Asociaţiei este Consiliul director, format din 19 membri, din care 3 membri sunt membri de drept : preşedintele Asociaţiei, preşedintele organismului naţional de acreditare sau, în lipsă, împuternicitul său şi reprezentantul Ministerului Industriei şi Resurselor care deţine şi funcţia de vicepreşedinte al Asociaţiei din partea

Colegiului E. Membrii de drept ai Consiliului director, precum şi membri ai Colegiului E, nu pot avea calitatea de preşedinte al Asociaţiei sau înlocuitor de drept al acestuia.

Membri titulari, aleşi ai Consiliului director, se aleg de către Colegiul pe care-l reprezintă, astfel :

Colegiul A – 1 membru Colegiul B – 7 membri ; Colegiul C – 1 membru ; Colegiul D – 5 membri ; Colegiul E – 2 membri.

Membri supleanţi sunt 10, reprezentând colegiile care-i aleg, după cum urmează : A – 1 ; B – 4 ; C – 1 ; D – 3 ; E – 1.

Preşedintele Asociaţiei este ales şi revocat de Adunarea generală a Asociaţiei. El conduce Consiliul director în calitate de preşedinte al acestuia.

Structura executivă a Asociaţiei este condusă de directorul general numit pe bază de competenţă profesională şi managerială şi pe criteriul independenţei faţă de orice interes specific predominant.

Oferta de servicii şi publicaţii, pe care Asociaţia o face tuturor celor interesaţi priveşte :

Catalogul standardelor române ; Catalogul standardelor române pe CD ; Catalogul ASRO DIN GLOBAL ; Catalogul PERINORM ; Revista „Standardizarea” ; buletinul standardizării ; abonamente la standarde ; cursuri de perfecţionare ; Biblioteca ASRO, Bd.Iancu de Hunedoara nr.3-5, sector 1, Bucureşti, tel.:

021/314.34.00/1482 sau 021/230.66.60/1482 ; informaţii prin e-mail : irs@kappa.ro ; acces on-line : www.asro.ro

2.2.4.2. Organismul naţional de acreditare – Asociaţia de Acreditare din România – RENAR Ordonanţa privind activitatea de acreditare a laboratoarelor şi organismelor pentru evaluarea conformităţii (titlul prevăzut de Legea nr.245/2002) stabileşte principiile de bază şi cadrul organizatoric al activităţii de acreditare a laboratoarelor şi organismelor pentru evaluarea conformităţii. Potrivit acesteia, acreditarea urmăreşte, în principal :

a) să confere încredere în competenţa tehnică, imparţialitatea şi integritatea organismelor şi laboratoarelor care efectuează evaluarea conformităţii ;

b) să contribuie la creşterea competitivităţii produselor şi serviciilor, în contextul globalizării pieţelor ;

c) să contribuie la promovarea principiului liberei circulaţii a produselor şi serviciilor ;

d) să promoveze protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, precum şi a mediului şi apărarea intereselor consumatorilor.

Pentru realizarea obiectivelor de mai sus, pot fi acreditate : laboratoare de încercări, laboratoare de etalonare, organisme de certificare a produselor, organisme de certificare a sistemelor calităţii, organisme de certificare a personalului a căror activitate se desfăşoară în domeniul evaluării conformităţii, organisme de certificare a sistemelor de management al mediului, organisme de inspecţie în domeniul evaluării conformităţii.

Toate acestea trebuie să îndeplinească criteriile cuprinse în standardele naţionale de referinţă : SR 10000-1 Principiile şi metodologia standardizării ; Termeni generali şi definiţiile privind standardizarea şi activităţile conexe ; SR ISO 8402 Managementul calităţii şi asigurarea calităţii ; Vocabular ; Seria de standarde SR EN 45000 ; Seria de standarde SR EN ISO 9000 ; Seria de standarde SR ISO 14000.

Organismul Naţional de Acreditare trebuie : 1. să fie o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, având statut

juridic de asociaţie fără scop patrimonial, înfiinţată conform prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, al cărui obiectiv este să dezvolte acreditarea şi certificarea conformităţii şi să confere încredere în competenţa tehnică, imparţialitatea şi integritatea organismelor şi laboratoarelor acreditate;

2. să aibă evaluarea favorabilă a autorităţii de stat care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluării conformităţii ;

3. să aplice principiile de bază ale acreditării : a) transparenţă şi disponibilitate publică ; b) reprezentare a intereselor publice ; c) caracter voluntar ; d) independenţă faţă de posibila predominare a oricăror interese specifice

; e) participare a organelor de specialitate ale administraţiei publice; f) tratare imparţială a contestaţiilor ; g) armonizare cu regulile acreditării europene şi internaţionale ; h) acces liber la acreditare al tuturor solicitanţilor, fără discriminări ; i) asigurarea confidenţialităţii şi protecţia secretului comercial ;

j) aplicarea standardelor naţionale de referinţă din seria SR EN 45000, din seria SR EN ISO 9000 şi din seria SR EN ISO 14000, precum şi a acelora care vor mai fi adoptate în acest domeniu.

4. să aibă următoarele atribuţii principale : a) elaborarea şi actualizarea regulilor acreditării, în funcţie de evoluţia

practicii europene şi internaţionale în acest domeniu ; b) aplicarea politicii naţionale în domeniul acreditării ; c) stabilirea şi aplicarea criteriilor de selectare a evaluatorilor/experţilor

tehnici implicaţi în procesul de acreditare/supraveghere şi a criteriilor de monitorizare a activităţii acestora ;

d) acreditarea laboratoarelor de încercări, laboratoarelor de eşalonare, organismelor de certificare a produselor, organismelor de certificare a sistemelor calităţii, organismelor de certificare a personalului, organismelor de certificare a sistemelor de management al mediului, organismelor de inspecţie şi eliberarea certificatului de acreditare ;

e) acordarea dreptului de utilizare a mărcii naţionale de acreditare de către laboratoarele şi organismele acreditate ;

f) reprezentarea României în organizaţiile de acreditare europene şi internaţionale ;

g) dezvoltarea parteneriatului internaţional în domeniul acreditării, al recunoaşterii reciproce a acreditărilor şi certificării conformităţii ;

h) participarea la elaborarea reglementărilor privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, precum şi a mediului şi apărarea intereselor consumatorilor ;

i) participarea la nivel naţional, european şi internaţional în procesul de elaborare a standardelor din domeniul său de activitate ;

j) prestarea de servicii de instruire şi transfer de cunoştinţe în domeniul acreditării ;

k) colectarea, prelucrarea, stocarea şi diseminarea de informaţii privind acreditarea ;

l) editarea, publicarea şi difuzarea de documente privind acreditarea ; m) elaborarea şi publicarea unui raport anual de activitate.

5. să păstreze înregistrările privind : a) laboratoarele şi organismele care solicită acreditarea, precum şi

laboratoarele şi organismele acreditate ; b) membri organismului naţional de acreditare ; c) comitetele tehnice de acreditare şi membri acestora ; d) evaluatorii şi experţii implicaţi în acreditare ;

6. să constituie şi să pună la dispoziţie publicului o colecţie de ghiduri şi alte documente naţionale şi internaţionale referitoare la acreditare ;

7. să asigure participarea echilibrată în activitatea de acreditare a reprezentanţilor autorităţilor interesate, producătorilor, sindicatelor,

organizaţiilor pentru apărarea intereselor consumatorilor, asociaţiilor profesionale, organismelor şi laboratoarelor acreditate şi altele asemenea ;

8. să stabilească în conformitate cu standardele naţionale de referinţă : a) regulile pentru acordarea, menţinerea, suspendarea şi retragerea

certificatului de acreditare a organismelor şi laboratoarelor ; b) regulile privind tratarea reclamaţiilor şi contestaţiilor ; c) condiţiile de utilizare a mărcii naţionale de acreditare ; d) criteriile de selectare a evaluatorilor (experţilor implicaţi în

acreditare). 9. să iniţieze, să propună şi să stimuleze organizarea încercărilor comparative

interlaboratoare. 10. să îndeplinească orice alte atribuţii prevăzute în alte acte normative, în

legătură cu scopul său principal. 11. să informeze periodic autorităţile despre activităţile din domeniul acreditării

şi să ofere expertiză, dacă este solicitat. 12. să colaboreze cu Biroul Român de Metrologie Legală în vederea asigurării

trasabilităţii măsurilor la etaloanele naţionale şi internaţionale. Statutul organismului naţional de acreditare trebuie să cuprindă toate

prevederile statutului-cadru al Legii nr.245/2002, prevederile Ordonanţei Guvernului nr.26/2000, precum şi următoarele :

A. poate fi membru al organismului naţional de acreditare, cu aprobarea adunării generale, orice persoană juridică care este de acord cu statutul şi doreşte să susţină realizarea scopului acestuia ;

B. adunarea generală a membrilor organismului naţional de acreditare este structurată în colegii, după cum urmează :

a) Colegiul organismelor acreditate, care cuprinde reprezentanţii laboratoarelor şi organismelor de certificare şi de inspecţie acreditate, precum şi asociaţiile fără scop patrimonial ale acestora ;

b) Colegiul beneficiarilor, care cuprinde reprezentanţii persoanelor juridice care beneficiază de serviciile laboratoarelor şi organismelor acreditate, cum sunt : agenţi economici, inclusiv întreprinderi mici şi mijlocii, organizaţii patronale, camere de comerţ şi industrie, organizaţii financiar-bancare şi de asigurări, asociaţii profesionale, federaţii şi confederaţii sindicale, precum şi altele asemenea, inclusiv asociaţii fără scop patrimonial ale acestora ;

c) Colegiul consumatorilor, care cuprinde reprezentanţii organizaţiilor fără scop patrimonial de apărare a intereselor consumatorilor, a persoanelor cu handicap, a drepturilor omului, a experţilor şi consultanţilor în domeniul calităţii şi/sau în domeniul protecţiei mediului, a instituţiilor de învăţământ, universităţilor, centrelor de transfer tehnologic, de incubare şi de inovare, de dezvoltare locală şi altele asemenea ;

d) Colegiul autorităţilor, care cuprinde reprezentanţii autorităţilor publice de reglementare interesate în dezvoltarea sistemului naţional al infrastructurii calităţii şi evaluării conformităţii ;

C. structura organelor de conducere şi de administrare să asigure reprezentarea echilibrată a fiecărui colegiu, respectiv a intereselor reprezentate în acestea.

D. organismul naţional de standardizare este membru de drept al organismului naţional de acreditare, precum şi al Consiliului director al acestuia ;

E. autoritatea de stat care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluării conformităţii numeşte prin ordin reprezentantul său din Colegiul autorităţilor în Consiliul director; acesta este vicepreşedinte al organismului naţional de acreditare şi are drept de veto în luarea deciziilor contrare politicii naţionale în domeniul acreditării.

Statutul-cadru al organismului naţional de acreditare a fost elaborat de autoritatea de stat care coordonează domeniul infrastructurii calităţii şi evaluării conformităţii, conform prevederii Legii nr.245/2002, şi anume Ministerul Industriei şi Resurselor, care are responsabilitatea elaborării strategiilor şi politicilor în acest domeniu, care include acreditarea. Organismul naţional de acreditare este Asociaţia de Acreditare din România, care funcţionează sub coordonarea Ministerului Industriei şi Resurselor. Sumele, reprezentând cotizaţiile pe care Asociaţia trebuie să le achite în calitate de membru sau afiliat al organizaţiilor internaţionale, europene şi regionale de acreditare, precum şi fondurile necesare participării la lucrările organismelor europene şi internaţionale de acreditare, pot fi alocate prin bugetul Ministerului Industriei şi Resurselor, în limita fondurilor disponibile, la solicitarea Asociaţiei. Asociaţia nu are dreptul să presteze servicii de certificare şi inspecţie, de încercări şi etalonare, precum şi de consultanţă pentru obţinerea sau menţinerea acreditării. Marca naţională de acreditare „RENAR” este proprietatea Ministerului Industriei şi Resurselor, este înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi se atribuie direct pentru administrarea Asociaţiei recunoscute. Marca naţională de acreditare este o reprezentare grafică, conţinând cuvântul „RENAR”, însoţit de însemnele naţionale, prin care se atestă că un organism sau un laborator este competent să efectueze sarcini specifice din domeniul pentru care este acreditat de Asociaţia recunoscută. Marca naţională de acreditare «RENAR» constă dintr-o elipsă, având raportul semiaxa orizontală/semiaxa verticală 2:1. Axa verticală este axă de simetrie pentru «ROMANIA», stema României şi «RENAR» :

• «ROMANIA» – font (stilul literei) Times New Roman, corp 24 ; • «RENAR» - font Times New Roman, corp 26.

Marca este colorată după cum urmează : • «ROMANIA» :

literele «RO» albastru ; literele «MAN» galben ; literele «IA» roşu.

• Stema României : în culorile oficiale ; • «RENAR» :

literele «RE» albastru ; litera «N» galben ; literele «AR» roşu.

• Elipsa : negru. În cazul în care marca trebuie mărită sau micşorată, este necesar să se

respecte proporţiile prezentate în figura de mai sus. Ministerul Industriei şi Resurselor acordă sau retrage recunoaşterea

Asociaţiei ca organism naţional de acreditare, în conformitate cu prevederile Legii nr.245/2002. Acordarea sau retragerea recunoaşterii se face prin ordin al ministrului Industriei şi Resurselor. Recunoaşterea Asociaţiei ca organism naţional de acreditare este valabilă atât timp cât aceasta respectă prevederile legii amintite mai înainte. În cazul lichidării sau retragerii recunoaşterii, patrimoniul dobândit de Asociaţie prin programe finanţate direct sau indirect de către Ministerul Industriei şi Resurselor, precum şi marca naţională de acreditare „RENAR” se transferă direct altei asociaţii recunoscute conform prevederilor legii.

Asociaţia de Acreditare din România - RENAR12 - este un organism neguvernamental, de tip Asociaţie, constituit în baza Legii nr.21/1924, având ca funcţie principală acreditarea organismelor din infrastructura de evaluare a conformităţii.

Misiunea ei este de a pregăti economia românească, de a satisface cerinţele Uniunii Europene privind libera circulaţie a produselor prin acreditarea laboratoarelor de încercări/etalonări, a organismelor de certificare şi a organismelor de inspecţie.

Obiectivele Asociaţiei sunt : 1. Creşterea numărului organismelor de certificare, de inspecţie şi al

laboratoarelor acreditate ; 2. Recunoaşterea, în spaţiul economic european, a rezultatelor încercărilor,

etalonărilor, certificărilor şi inspecţiilor efectuate de organismele acreditate de către RENAR, prin semnarea protocoalelor de recunoaştere multilaterală MLA ;

3. Susţinerea aplicării în România a Directivelor Uniunii Europene din Noua Abordare, prin participarea la activităţile de evaluare pentru desemnare.

12 Catalogul organismelor şi laboratoarelor acreditate din România – Ediţia 1 decembrie 2001 şi Ediţia 1 din mai 2002 şi Ediţia 2 din decembrie 2002.

Legea evaluării conformităţii produselor a introdus cerinţa evaluării de către RENAR a organismelor şi laboratoarelor care solicită DESEMNAREA de către ministerele integratoare a Directivelor Uniunii Europene din Noua Abordare.

Din infrastructura pentru evaluarea conformităţii fac parte : a) laboratoare de încercări/laboratoare metrologice ; b) organisme de certificare a conformităţii produselor ; c) organisme de certificare a sistemelor de management al

calităţii/management de mediu/managementul securităţii informaţiei ; d) organisme de certificare a personalului ; e) organisme de inspecţie ; f) administratori de scheme de încercări interlaboratoare.

Până la sfârşitul anului 2002, RENAR a acreditat : 221 laboratoare de încercare ; 1 laborator metrologie ; 32 organisme certificare produse/sisteme/personal ; 6 organisme de inspecţie.

RENAR a deschis noi domenii de acreditare, precum : acreditarea organismelor de certificare a serviciilor medicale ; acreditarea laboratoarelor clinice din spitale ; acreditarea organismelor de certificare a sistemelor de securitate alimentară de tip HACCP.

O direcţie importantă a activităţii RENAR este aceea a integrării sale în sistemul instituţional. Astfel :

1. pe plan intern, a devenit membru al : a) Consiliului Interministerial pentru Infrastructura Calităţii şi

Armonizarea Reglementărilor Tehnice ; b) Consiliului Interministerial pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Inovare ; c) Consiliului Interministerial pentru Integrare Europeană.

Remarcăm faptul că Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor nu a considerat necesar să acorde RENAR calitatea de membru al Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor în spiritul aceleiaşi atitudini refractare faţă de colaborarea cu toate organele şi instituţiile publice, respectiv cu structurile societăţii civile.

De asemenea, este membru fondator al : a) Fundaţiei pentru Premiul Român pentru Calitate „J.M. JURAN”; b) UGIR 1903 – Uniunea Generală a Industriaşilor din România şi,

respectiv, este membru al Comitetului Executiv al acesteia. O importanţă deosebită pentru creşterea rolului său o are încheierea de

protocoale de parteneriat cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi, respectiv, cu Biroul Român de Metrologie Legală, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi SRI.

Din păcate, considerăm noi, Guvernul trebuia să oblige ministerele integratoare a directivelor europene din Noua Abordare să încheie asemenea protocoale cu RENAR, ca organism naţional de acreditare (Ministerul Industriei şi Resurselor, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei etc.).

2. pe plan extern : RENAR este afiliat la organismele europene şi internaţionale care

coordonează acreditarea : ILAC – International Laboratory Accreditation Cooperation (1996) ; EA – European Cooperation for Accreditation (1999) ; IAF – International Accreditation Forum (2002).

La Adunarea Generală din 25 noiembrie 1999 a Cooperării Europene pentru Acreditare, organism de specialitate al Comisiei Europene, RENAR a fost acceptat ca membru plin, recunoscându-i-se competenţa şi alinierea totală la standardele europene. De asemenea, este membru în toate comitetele tehnice ale EA şi ILAC, iar, din 2 noiembrie 2002, este membru al IAF, organizaţia mondială ce coordonează acreditarea organismelor de certificare. La reuniunea Comitetului MLA al European Cooperation for Accreditation din 15-16 octombrie 2001 de la Bruxelles, a fost aprobată demararea procesului de evaluare a RENAR, în vederea semnării Protocolului de Recunoaştere Multilaterală (Multilateral Agreement-MLA) pentru laboratoare de încercări, organisme certificare produse şi organisme certificare sisteme de management al calităţii. Astfel, în perioada 25-27.04.2002, a fost efectuată preevaluarea RENAR de către European Accreditation, iar la reuniunea Comitetului MLA din 14-15 octombrie 2002, organizată la Bucureşti, s-a decis, datorită rezultatelor pozitive ale preevaluării, trecerea la evaluarea completă a RENAR, în anul 2003. După semnarea de către MLA, toate documentele (buletine de încercări şi certificate) emise de organismele de acreditare de RENAR vor deveni opozabile în spaţiul european (UE, CEFTA, EFTA). Datorită faptului că RENAR este membru plin al ILAC şi IAF şi, deoarece EA a semnat cu ILAC şi IAF protocoalele MRA (Mutual Recoquition Agreement), semnarea MLA atrage automat, pe cale de consecinţă, şi semnarea protocoalelor MRA cu ILAC şi IAF. În acest fel, RENAR contribuie decisiv la libera circulaţie a produselor româneşti şi la creşterea competitivităţii acestora. De altfel, prin toate acestea RENAR îşi îndeplineşte rolul de responsabil al componenţei Acreditare în cadrul capitolului „Libera circulaţie a produselor” din cadrul acordului de aderare a României la U.E. În această linie se înscrie şi hotărârea Adunării Generale a ILAC şi IAF de la Berlin 21-26 septembrie 2002 ca România, prin RENAR-Asociaţia de Acreditare din România, să fie gazda Adunării Generale a ILAC/IAF din anul 2006. Toate acestea demonstrează că o structură a societăţii civile, recunoscută ca având utilitate publică, poate să aibă o contribuţie deosebită la dezvoltarea economiei de piaţă funcţională în România, precum şi la integrarea europeană atât în plan legislativ, cât şi în plan instituţional. Iată de ce pledăm pentru recunoaşterea

deplină şi reală de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor atât a RENAR, cât şi a celorlalte structuri ale societăţii civile, cu activităţi în domeniul protecţiei consumatorilor. 2.2.4.3. Centrul Naţional pentru Încercări şi Expertizarea Produselor „LAREX”. Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” este instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţat integral din venituri extrabugetare, aflat în subordinea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (HG nr.625/1999). În calitate de organism neutru de încercare şi certificare, desfăşoară următoarele activităţi :

a) execută încercări şi expertize asupra produselor prelevate de inspectorii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor ;

b) efectuează încercări asupra produselor fabricate în ţară sau importate, confirmând prin documentele emise parametri calitativi reali, în condiţiile stabilite de SR EN 45001 „Criterii generale pentru funcţionarea laboratoarelor de încercări” ;

c) execută expertize în vederea rezolvării problemelor de încadrare vamală, a stabilirii parametrilor calitativi şi de securitate pentru produsele ce urmează a fi valorificate prin direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, a caracterizării produselor ce constituie obiectul unor anchete ale Gărzii Financiare sau Poliţiei ;

d) efectuează, în condiţiile legii, certificări ale produselor fabricate în ţară sau importate, la cererea agenţilor economici ;

e) execută încercări necesare obţinerii licenţelor de fabricaţie pentru produsele alimentare ;

f) efectuează studii şi încercări privind materialele de ambalat şi ambalarea produselor în vederea asigurării conservării calităţii acestora ;

g) elaborează metode şi proceduri privind încercarea produselor ; h) organizează cursuri pentru perfecţionarea profesională a personalului

propriu sau a personalului altor laboratoare de încercări şi analize fizico-chimice.

În calitatea sa de instituţie publică şi organism neutru de încercare şi certificare va executa expertizele în cazurile de litigiu privind parametri produselor.

Utilizând baza de date privind produsele ce pot afecta viaţa, sănătatea consumatorilor sau mediul înconjurător, propune spre reglementare limitele valorilor admisibile ale parametrilor acestor produse.

În baza unui regulament aprobat de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor acordă marca de testare „Larex”, care poate fi aplicată pe produsele pe care le-a testat şi le-a evaluat.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, prin politica sa în domeniul calităţii, va urmări ca Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” să realizeze atât acreditarea laboratoarelor de încercări, cât şi acreditarea organismului de certificare produse.

De asemenea, va întocmi şi propune un program anual privind încercările ce trebuie acreditate pe parcursul anului respectiv, care va fi aprobat prin ordin de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

Conducerea Centrului Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” este asigurată de un director general, numit prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. Pe lângă directorul general funcţionează un colegiu, stabilit prin decizia acestuia, cu avizul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

Centrul poate să înfiinţeze şi să organizeze laboratoare teritoriale, fără personalitate juridică, cu aprobarea preşedintelui A.N.P.C.

Lucrările şi serviciile comandate de persoanele juridice sau fizice, precum şi de instituţiile publice şi de organismele neguvernamentale, se execută de către Centru, contra cost, pe bază de tarife sau devize, stabilite în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Bugetul de venituri şi cheltuieli se elaborează anual de către acesta şi se aprobă de către preşedintele A.N.P.C.

Centrul are în dotare cinci autoturisme pentru sediul central din Bucureşti şi câte unul pentru fiecare filială teritorială, cu un consum mediu lunar de carburant de 400 litri.

Două sunt problemele cheie ale Centrului : a) se impune dotarea tehnică corespunzătoare atât pentru creşterea evantaiului

de încercări şi expertize, cât şi pentru realizarea de analize de profunzime a calităţii produselor ;

b) neutralitatea lui trebuie să devină reală, nu doar declarată în textul Hotărârii Guvernului. Altfel, Centrul riscă să fie atacat în justiţie de agenţii economici, pe considerentul lipsei de imparţialitate.

2.2.4.4. Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice este organismul de acreditare în acest domeniu, având următoarele atribuţii în acest sens: a) elaborează reguli şi norme privind controlul, certificarea şi comercializarea

produselor agroalimentare ecologice, aprobate prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor;

b) acreditează persoane fizice şi juridice din sectorul public şi privat pentru efectuarea inspecţiei şi a testelor de calitate pentru producţia ecologică;

c) controlează şi supraveghează activitatea organismelor de inspecţie şi certificare acreditate;

d) aprobă Programul de inspecţie şi certificare propus de organismele acreditate; e) retrage acreditarea organismelor de inspecţie şi certificare care nu respectă

normele prevăzute în prezenţa ordonanţă de urgenţă şi reglementările adoptate în temeiul acesteia;

f) înregistrează şi ţine evidenţa la zi a operatorilor, persoane fizice şi juridice, care produc, prepară sau importă/exportă produse agroalimentare în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă. A.N.P.E. notifică operatorii de produse agroalimentare ecologie, care solicită

înregistrarea activităţilor lor. Notificarea cuprinde următoarele menţiuni: - numele şi adresa operatorului; - amplasarea incintelor şi a parcelelor unde se desfăşoară operaţiunile; - angajamentul operatorului pentru efectuarea operaţiunilor în conformitate

cu prevederile art.4, 5, 6 şi 9 din prezenta ordonanţă de urgenţă. În cazul unităţilor/fermelor de producţie, operatorul va indica data la care încetează cultivarea produselor a căror utilizare pe parcelele respective nu este compatibilă cu prevederile art.4 şi 5;

- numele organismului de inspecţie şi certificare la care operatorul se înregistrează pentru inspecţia unităţii/fermei sale.

A.N.P.E elaborează regulile detaliate privind sistemul de inspecţie şi certificare şi condiţiile de acreditare a organismelor de inspecţie şi certificare, care vor fi adoptate prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor.

2.2.4.5. Alte instituţii cu atribuţii în aceste domenii.

Dintre acestea exemplificăm :

1. Ministerul Sănătăţii a) elaborează şi aplică Programul naţional de acreditare a unităţilor medicale de

sănătate publică şi servicii de interes naţional ; b) participă la acreditarea unităţilor sanitare care prestează servicii medicale

pentru autorităţile din domeniul de asistenţă de sănătate publică ; c) emite avize şi autorizaţii sanitare de funcţionare, abilitări şi acorduri scrise

pentru importul deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi a altor produse periculoase pentru sănătatea populaţiei şi a mediului înconjurător ;

d) emite autorizaţii de funcţionare pentru unităţile farmaceutice publice şi private ;

e) avizează preţurile produselor medicamentoase şi limitele de profit ; f) avizează înfiinţarea, reorganizarea şi desfiinţarea spitalelor şi aprobă

schimbarea sediului, a profilului şi a structurii spitalelor, pe baza planului naţional de paturi şi a normelor de încadrare a spitalelor publice şi private cu personal ;

g) avizează funcţionarea şi supraveghează activitatea tuturor formelor de prestare a serviciilor medicale private pe întreg teritoriul ţării ;

h) avizează activităţile bazate pe libera iniţiativă în domeniul sanitar şi farmaceutic şi veghează asupra climatului de concurenţă loială.

2. Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti emite avize şi autorizaţii de funcţionare solicitate, potrivit legii, pentru

obiective economice şi social-culturale, care urmează a fi construite, amplasate sau amenajate în teritoriu.

3. Institutele de sănătate publică : a) efectuează examene clinice şi expertize medicale, eliberează certificate

cerute de autorităţile publice, precum şi de către persoane fizice sau juridice, şi efectuează expertize sanitare în unităţile economice şi instituţiile publice ;

b) efectuează expertize, asigură asistenţă tehnică şi realizează servicii la solicitarea unor persoane fizice sau juridice, pentru produsele care sunt supuse obligaţiilor de înregistrare şi autorizare, precum şi la cerere, în domeniile de competenţă specifice ;

c) efectuează expertize pentru eliberarea autorizaţiilor de punere pe piaţă a produselor medicamentoase de uz uman ;

4. Agenţia Naţională a Medicamentului : a) controlează, prin laboratoare proprii, calitatea produselor medicamentoase

de uz uman ; b) eliberează autorizaţii pentru punerea pe piaţă a produselor medicamentoase

de uz uman . 5. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap: a) elaborează standardele privind calitatea serviciilor oferite persoanelor cu

handicap ; b) autorizează persoanele juridice de drept public sau privat, cu avizul

Secretariatului General al Guvernului, să desfăşoare activităţi în domeniul protecţiei speciale a persoanelor cu handicap.

6. Registrul Auto Român – R.A. : a) acreditează laboratoarele de încercări în domeniul auto ; b) efectuează omologarea de tip sau individuală pentru circulaţia pe drumurile

publice a tuturor tipurilor de vehicule rutiere, fabricate în ţară sau importate, pe baza încercărilor în laboratoarele proprii;

c) realizează certificarea sistemelor calităţii, produselor şi serviciilor pentru vehiculele rutiere şi componentele acestora, precum şi a personalului ;

d) efectuează încercări pentru omologarea echipamentelor şi pieselor care afectează siguranţa circulaţiei rutiere sau protecţia mediului înconjurător ;

e) elaborează şi propune standarde referitoare la vehiculele rutiere şi echipamentele lor ;

f) omologhează vehiculele care funcţionează cu motoare cu combustibili neconvenţionali.

7. Biroul Român de Metrologie Legală : a) evaluează şi atestă laboratoarele de metrologie pentru mijloacele de măsurare

nesupuse obligatoriu controlului metrologic al statului ; b) evaluează competenţa tehnică a organismelor care solicită notificarea şi

propune spre aprobare ministrului industriei şi resurselor lista cuprinzând organismele recunoscute care realizează proceduri de evaluare a conformităţii ; în cazul în care acestea nu mai au competenţa corespunzătoare, propunem retragerea notificării.

8. Direcţia fitosanitară : a) acreditează agenţii economici pentru importul de produse de uz fitosanitar ; b) asigură omologarea produselor de uz fitosanitar ; c) abilitează agenţii economici pentru comercializarea şi prestarea de servicii

cu produse de uz fitosanitar, în condiţiile legii.

9. Ministerul Turismului : autorizează agenţii economici şi persoanele de specialitate din turism, respectiv licenţierea agenţiilor de turism, clasificarea structurilor de primire turistică, brevetarea personalului de specialitate ;

10. Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C.: a) verifică la organele de specialitate ale administraţiei publice locale

legalitatea emiterii de autorizaţii de construire ; b) autorizează laboratoarele de încercări în construcţii ; c) autorizează personalul de specialitate în construcţii pentru : dirigenţie de

şantier, controlul calităţii, urmărirea comportării în exploatare a construcţiilor, şefi laboratoare şi şefi profil laboratoare, încercări nedistructive de betoane şi metale, auditori laboratoare.

11. Autoritatea Naţională de Reglementare în Construcţii : a) acordă licenţe de utilizare a resurselor de numerotaţie ; b) autorizează furnizorii de servicii poştale. 12. Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei: autorizează producătorii, transportatorii şi distribuitorii de energie electrică şi energie termică produsă în cogenerare.

13. Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Publice de

Gospodărie Comunală : autorizează operatorii de servicii publice de gospodărie comunală.

14. Primarul : emite avize, acorduri şi autorizaţii, date în competenţa sa de lege

Evident că nu ne putem propune să prezentăm toate instituţiile, organele

administraţiei publice şi organismele cu atribuţii specifice domeniilor prezentate, deoarece :

a) numărul lor este foarte mare, atribuţiile acestora acoperind toate tipurile de activităţi economice, pe produse şi categorii de produse ;

b) reorganizarea subsistemului instituţional, cu asemenea atribuţii, este un obiectiv pe termen foarte scurt, având în vedere angajamentul asumat de România la încheierea provizorie a capitolului de aderare la Uniunea Europeană „Libera circulaţie a mărfurilor”, de a elimina până la sfârşitul acestui an (2003 !) barierele administrative şi birocratice (avize, autorizaţii, licenţe şi alte asemenea) din calea circulaţiei libere a produselor.

2.2.5. Organisme cu rol consultativ

2.2.5.1. Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor.

Comitetul Interministerial a fost înfiinţat pe lângă A.N.P.C. în scopul armonizării mecanismelor şi instrumentelor vizând piaţa internă a produselor şi serviciilor, precum şi al asigurării protecţiei consumatorilor, prin colaborarea dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi dintre aceste autorităţi şi structurile civile. Are următoarea componenţă :

1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ; 2. Ministerul pentru Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie ; 3. Oficiul Concurenţei ; 4. Ministerul Integrării Europene ; 5. Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului ; 6. Ministerul Industriei şi Resurselor ; 7. Ministerul Turismului ; 8. Ministerul Sănătăţii şi Familiei ; 9. Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor ; 10. Ministerul de Interne ; 11. Garda Financiară ; 12. Direcţia Generală a Vămilor ; 13. Ministerul Administraţiei Publice ; 14. Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei ; 15. Ministerul Afacerilor Externe.

Comitetul Interministerial are următoarele obiective : a) dezvoltarea şi perfecţionarea Sistemului naţional de supraveghere a pieţei

produselor şi serviciilor ; b) perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional în materie, care să

îndeplinească cerinţele de integrare în piaţa unică europeană ; c) accelerarea procesului de armonizare a legislaţiei naţionale cu legislaţia

comunitară în domeniu. Atribuţiile sale principale sunt următoarele :

a) analizează şi evaluează sistemul actual de supraveghere a pieţei din România ;

b) studiază sistemul actual de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor din ţările Uniunii Europene ;

c) urmăreşte, în baza analizelor şi evaluărilor efectuate, ca sistemul naţional de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor să răspundă următoarelor cerinţe :

stabilirea responsabilităţilor operatorilor economici ;

delimitarea clară a atribuţiilor organismelor de control abilitate ; desemnarea laboratoarelor şi a personalului specializat de control pe piaţă de organismele care certifică conformitatea produselor cu prevederile legale, în perioada de concepţie şi producţie ;

stabilirea metodelor şi tehnicilor de control ; transparenţa procedurilor şi siguranţa mecanismelor de inspecţie şi control ;

formarea personalului specializat pentru controlul pe piaţă al produselor şi serviciilor ;

perfecţionarea procedurilor de informare şi colaborare între instituţiile cu competenţă în materie.

d) în exercitarea atribuţiilor prevăzute mai sus, Comitetul Interministerial întocmeşte rapoarte privind dezvoltarea şi perfecţionarea Sistemului naţional de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor, precum şi a cadrului legislativ şi instituţional în materie, care sunt prezentate Guvernului de către Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. Preşedintele Comitetului Interministerial este preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. Comitetul Interministerial îşi desfăşoară lucrările prin întâlniri trimestriale sau ori de câte ori este nevoie, la convocarea preşedintelui său, iar secretariatul este asigurat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. La şedinţele acestuia pot participa, în calitate de invitat, reprezentanţi ai altor autorităţi ale administraţiei publice şi ai unor organizaţii neguvernamentale reprezentative ale întreprinzătorilor, producătorilor şi consumatorilor. În acest sens, fiecare participant va desemna, în funcţie de ordinea de zi, invitaţii pe care îi consideră oportuni, iar numele acestora vor fi comunicate preşedintelui Comitetului Interministerial, cu cel puţin cinci zile înainte de data stabilită pentru reuniune. Cadrul legislativ şi instituţional pentru protecţia consumatorilor a luat naştere odată cu adoptarea Ordonanţei nr.21/1992 şi înfiinţarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, ca instituţie pilon a acestuia. Observând că dezvoltarea lui are loc doar prin extensie, reprezentanţii Uniunii Europene au semnalat, într-o scrisoare trimisă Guvernului, în anul 1997, faptul că el nu funcţionează ca sistem deoarece : instituţiile componente nu interacţionează ; structura lui nu se caracterizează printr-o anumită ordine şi unitate ; nu sunt stabilite, în mod clar, prin reglementări, bucle de reacţie şi puncte de decizie ; nu sunt definite obiective strategice fundamentale şi operative drept ţintă comună a reglementărilor şi instituţiilor din domeniu. Drept urmare, se sugera înfiinţarea unui organism interministerial, care să aibă autoritatea de a rezolva problema. Preocuparea, în acest sens, s-a declanşat imediat, dar soluţia a fost tipic românească. Adică, pe de o parte, Comitetul Interministerial pentru Supravegherea

Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor a luat fiinţă foarte târziu (după ce s-au enervat reprezentanţii Uniunii Europene), prin H.G. nr.449/2 iunie 2000, iar, pe de altă parte, la scurt timp, a fost reorganizat prin H.G. nr.681/2001 şi deturnat de la scop. Susţinem afirmaţia de mai sus cu argumente reieşite din comparaţia prevederilor celor două hotărâri de guvern. Astfel :

1. H.G. nr.449/2000 prevede că preşedinte al Comitetului Interministerial este directorul general/directorul general adjunct al Direcţiei generale de comerţ interior, din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului, iar vicepreşedinţi sunt directorul general al Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor şi, respectiv, directorul Oficiului Concurenţei. Este adevărat că Ministerul Industriei şi Comerţului îşi luase partea leului, în stil balcanic, având cinci reprezentanţi în Comitetul Interministerial, în timp ce O.P.C.-ul avea trei, Ministerul Sănătăţii – doi, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei – doi, iar celelalte ministere şi asociaţiile de consumatori – câte unul. Remarcăm, însă, faptul că numirea ca preşedinte a directorului Comerţului interior din ministerul cu puterea economică cea mai mare îi dădea ceva autoritate faţă de şefii organelor administraţiei publice centrale, inclusiv faţă de directorul general al O.P.C. Şi nu autoritatea, în sine, o avem în vedere, ci autoritatea privită ca mijloc de a introduce ordinea şi unitatea, prin stabilirea de reguli care să delimiteze, prin reglementări, locul şi rolul instituţiilor şi să asigure colaborarea eficientă dintre ele. În privinţa scopului şi atribuţiilor prevăzute de Hotărârea de Guvern, semnalăm că modul în care au fost definite fac din Comitetul Interministerial un organism decorativ, cel puţin din următoarele motive :

a) nu are putere de decizie şi nici rol consultativ, activitatea sa finalizându-se în nişte rapoarte prezentate Guvernului ;

b) nu are nici o atribuţie legată de elaborarea documentelor programatice, în domeniu, strategia şi programul, la nivel naţional.

2. H.G. nr.681/2001 prevede că preşedinte al Comitetului Interministerial este chiar preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, iar cei doi vicepreşedinţi sunt reprezentantul Ministerului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Cooperaţiei şi, respectiv, cel al Oficiului Concurenţei. Că asta s-a urmărit de către preşedintele A.N.P.C., demonstrăm cu următoarele argumente :

a) este singura modificare de fond a prevederilor H.G. nr.449/2000; b) toate celelalte privind scopul, atribuţiile şi funcţionarea organismului,

practic, au rămas neschimbate, fiind la fel de lipsite de claritate şi cu eficienţă scăzută ;

c) mai mult, remarcăm, din nou, grija preşedintelui A.N.P.C., de a marginaliza asociaţiile de consumatori.

Astfel, dacă H.G. nr.449/2000 prevedea că reprezentantul Asociaţiei pentru Protecţia Consumatorilor din România, cu sediul în Bucureşti (e adevărat că legitimitatea acestuia de a reprezenta asociaţiile de consumatori existente în România putea fi uşor contestată), este membru al Comitetului Interministerial, H.G. nr.681/2001 prevedea doar posibilitatea ca un reprezentant al întreprinzătorilor, producătorilor şi consumatorilor să participe ca invitat (care o fi diferenţa dintre întreprinzător şi producător sau pe ce criterii va fi determinat statutul de „reprezentant” al acestor categorii sociale, prezentate nu prin structurile lor civice, rămân nişte enigme). Şi, în plus, acel membru al Comitetului Industrial care doreşte să aducă, la lucrări, un asemenea invitat, trebuie să informeze preşedintele acestuia, cu cinci zile înainte de data şedinţei. De ce oare? În hotărârea de guvern nu se motivează în nici un fel.

Dincolo de diferenţele, prezentate mai sus, dintre cele două hotărâri de guvern, trebuie pusă întrebarea : are actualul Comitet Interministerial autoritatea de a determina luarea de măsuri legislative şi instituţionale pentru ca acest tot să funcţioneze sistemic ?

Evident că nu ! Şi nu pentru că actualul ei preşedinte nu promovează o asemenea viziune

europeană (nici nu o înţelege şi, dacă ar înţelege-o, nu ar dori-o), ci deoarece Comitetul Interministerial, ca instituţie, aşa cum a fost construită, nu are forţa socială care să asigure generanţa socială, energia propulsivă de a realiza scopul pentru care a fost creată.

Acest organism, care-i adună, ca membri, pe reprezentanţii organelor administraţiei publice centrale, poate să-i determine să adopte măsurile care se impun numai prin autoritatea preşedintelui său, indusă de funcţia pe care acesta o deţine la vârful ierarhiei puterii executive. Or, altfel ar fi stat lucrurile dacă deasupra tuturor membrilor ar fi fost aşezat ministrul care coordonează Secretariatul General al Guvernului, ca reprezentant împuternicit al primului ministru, în calitatea sa de preşedinte al Comitetului Interministerial.

Semnalăm că H.G. nr.166/2001 prevede la art.1 alin.2 că A.N.P.C. este coordonată direct de Secretarul General al Guvernului, ceea ce îndreptăţeşte şi mai mult punctul nostru de vedere. El ar fi avut la îndemână o structură prin care şi-ar fi îndeplinit misiunea de a coordona activitatea din domeniu (şi încă ce structură !).

Nu s-a făcut aşa şi consecinţele se văd. Din 2001, dacă s-a mai schimbat ceva, ici şi acolo, în plan legislativ şi instituţional, aceasta se datorează presiunilor făcute de Uniunea Europeană şi nicidecum înfiinţării Comitetului Interministerial.

Şi nici nu putea fi altfel, în condiţiile în care prevederile, care definesc scopul şi atribuţiile acestuia, au următoarele deficienţe :

A. Din componenţa sa lipseşte Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Or, acesta era cadrul instituţional prin care A.N.P.C. poate să-l determine să introducă educaţia consumatorilor în şcoală, în forme specifice fiecărei trepte de învăţământ ;

B. La art.1 se afirmă că scopul este, printre altele, de a „armoniza mecanismele şi instrumentele vizând piaţa internă a produselor şi serviciilor”. Care sunt mecanismele şi care instrumentele „vizând” piaţa ? Numai cei care au elaborat documentul ştiu ! Formă fără fond !

Ca să nu mai spunem de „armonizare”, termen emblemă al aşa-zisei reforme româneşti, ca şi termenul de „a implementa”.

La art.2 se defineşte iar scopul (!), după cum urmează : 1. la lit.(a) : dezvoltarea şi perfecţionarea Sistemului naţional de supraveghere a

pieţei produselor şi serviciilor. De ce nu şi-au propus să dezvolte şi să perfecţioneze, aşa cum trebuia, sistemul protecţiei consumatorilor, în întregul lui, şi nu doar un subsistem al acestuia ? Analiza Strategiei A.N.P.C. 2001-2004 ne-a arătat, după cum am demonstrat, că cei din A.N.P.C. nu ştiu care este sistemul protecţiei consumatorilor şi, cu atât mai puţin, care este sistemul de supraveghere a pieţei (vezi H.G. 574/2001, obiectivul nr.2).

2. la lit.(b) : „perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional, în materie, pentru integrarea în piaţa unică europeană”.

Ce înseamnă „în materie” ? Presupunem că se referă tot la faimosul, deja, sistem de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor.

3. la lit.(c) : „accelerarea procesului de armonizare a legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară în domeniu”.

Ce înseamnă „în domeniu” ? Presupunem că se referă la altceva decât „în materie”, pentru că altfel ar fi o repetare a prevederii de la lit.(b).

În final, tot n-am înţeles care este scopul (culmea, a mai şi fost definit în două articole : 1 şi 2, ale hotărârii de guvern). În cele mai multe cazuri se face referire la Sistemul naţional de supraveghere a pieţei, nu la sistemul protecţiei consumatorilor. Protecţia consumatorilor apare la art.1, dar după conjuncţia „şi”.

Presupunem că totul se explică prin eroarea originară, şi anume denumirea dată organismului – Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor – care este clar tautologică, arătând că cei care au formulat-o nu ştiu că sistemul de supraveghere a pieţei este un subsistem, spre exemplu, al sistemului protecţiei consumatorilor sau un subsistem al sistemului concurenţei, deci, cu alte cuvinte, poate fi privit în raport cu un anumit fenomen al pieţei.

C. Definirea atribuţiilor Comitetului Interministerial este şi mai ciudată, dacă nu, chiar aberantă. Astfel, la lit.(a) se afirmă că analizează şi evaluează sistemul de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor, apoi la lit.(b) că studiază sistemele de supraveghere a pieţei din ţările membre ale Uniunii Europene şi, în sfârşit, la lit.(c) că urmăreşte ca, pe baza analizei şi evaluării, sistemul de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor să răspundă unor cerinţe. În primul rând, dacă scopul este dezvoltarea şi perfecţionarea acestuia, era firesc ca atribuţiile să se refere la obiectivele operaţionale şi, respectiv, la

activităţile, acţiunile (măsurile) de realizare a lui. În raport cu o asemenea viziune, nu înţelegem în ce fel Comitetul Interministerial „urmăreşte” ca sistemul să răspundă unor cerinţe, atâta timp cât nu sunt prevăzute modalităţile prin care acţionează.

Iată câteva din aceste cerinţe : delimitarea clară a atribuţiilor instituţiilor, dar adăugăm noi, prin îmbunătăţirea şi elaborarea de acte normative cu prevederi clare în acest sens şi, respectiv, prin elaborarea de proceduri de colaborare, adoptate prin hotărâre de guvern, care să stabilească, iar adăugăm noi, buclele de reacţie şi punctele de decizie. Pentru că nu au fost prezentate în acest fel, atunci totul a rămas neschimbat.

Comitetul Interministerial întocmeşte, în continuare, rapoarte, care sunt prezentate Guvernului, culmea, de către A.N.P.C., nu de el, iar acesta nu face nimic cu ele din două motive :

a) chiar dacă H.G. nr.681/2001 ar fi precizat ce face Guvernul cu ele, el tot nu le-ar fi folosit pentru că atribuţiile lui se stabilesc prin legi, nu prin hotărâri de guvern ;

b) n-ar şti ce să facă cu ele, fără ca unul dintre membri săi spună despre ce este vorba (în viziunea prezentată de noi, ministrul coordonator al Secretariatului General al Guvernului, dacă ar fi fost numit preşedinte al Comitetului Interministerial).

FĂRĂ COMENTARII !

2.2.5.2. Consiliul Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor, la nivel central şi local. Consiliile consultative pentru protecţia consumatorilor, la nivel central şi local, sunt organizate fără personalitate juridică şi înfiinţate cu scopul de a asigura cadrul informaţional şi organizatoric pentru stabilirea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor, corelarea acţiunilor autorităţilor administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale cu atribuţii în domeniu.

Consiliul Consultativ pentru protecţia consumatorilor la nivel central are următoarea componentă (păstrăm denumirea organelor administraţiei publice din acel moment) :

1. Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor ; 2. Ministerul Industriei ; 3. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei ; 4. Direcţia Generală Sanitară Veterinară ; 5. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului ; 6. Ministerul Comerţului ;

7. Ministerul Turismului ; 8. Departamentul pentru Administraţie Publică Locală ; 9. Garda financiară ; 10. Inspectoratul General al Poliţiei ; 11. Direcţia Generală a Vămilor ; 12. Institutul Român de Standardizare ; 13. Biroul Român de Metrologie Legală ; 14. Direcţia generală a medicinii preventive şi promovarea sănătăţii; 15. Direcţia farmaceutică ; 16. Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi Cercetări

Farmaceutice ; 17. Inspecţia de Stat în Construcţii, Lucrări Publice, Urbanism şi Amenajarea

Teritoriului ; 18. Registrul Auto Român ; 19. Organizaţia patronală constituită la nivel de Confederaţie ; 20. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, care îndeplinesc condiţiile de

reprezentare la acest nivel. Preşedintele Consiliului Consultativ, la acest nivel, este directorul general al

Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, iar vicepreşedinte este reprezentantul confederaţiilor asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Secretariatul este asigurat tot de Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor.

Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor la nivel judeţean are următoarea componenţă :

1. Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor judeţean şi, respectiv, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor al municipiului Bucureşti ;

2. Inspecţia interjudeţeană de metrologie ; 3. Unitatea vamală judeţeană ; 4. Inspectoratul de poliţie sanitară ; 5. Laboratorul judeţean pentru controlul medicamentului ; 6. Direcţia sanitară veterinară judeţeană sau a municipiului Bucureşti ; 7. Centrul de expansiune a comerţului ; 8. Centrul de promovare a turismului ; 9. Agenţia pentru Protecţia Mediului ; 10. Inspecţia în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului

judeţeană ; 11. Unităţi teritoriale ale Registrului Auto Român ; 12. Organizaţia patronală constituită la nivel de federaţie ; 13. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor, care îndeplinesc condiţiile

legale de reprezentare la acest nivel. Preşedinte al Consiliului consultativ judeţean este prefectul judeţului sau

reprezentantul acestuia, iar vicepreşedinţi sunt : directorul Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor judeţean sau, după caz, al Oficiului pentru Protecţia

Consumatorilor al municipiului Bucureşti şi, respectiv, reprezentantul federaţiei de asociaţii pentru protecţia consumatorilor. Secretariatul este asigurat de Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor judeţean.

Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor la nivel orăşenesc are următoarea componenţă :

1. Inspecţia interjudeţeană de metrologie ; 2. Garda financiară judeţeană ; 3. Unitatea vamală judeţeană ; 4. Poliţia orăşenească ; 5. Inspectorul de poliţie sanitară ; 6. Laboratorul judeţean pentru controlul medicamentului ; 7. Circumscripţia sanitar-veterinară teritorială ; 8. Agenţia pentru Protecţia Mediului ; 9. Centrul de expansiune a comerţului ; 10. Centrul de promovare a turismului ; 11. Inspecţia judeţeană în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea

teritoriului ; 12. Unităţi teritoriale ale Registrului Auto Român ; 13. Fiecare asociaţie pentru protecţia consumatorilor.

Preşedinte al Consiliului consultativ orăşenesc este primarul sau reprezentantul acestuia, iar vicepreşedinte este reprezentantul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Secretariatul este asigurat de un reprezentant al Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor judeţean.

Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor la nivel comunal are următoarea componenţă :

1. Postul de poliţie comunală ; 2. Circumscripţia sanitar-veterinară teritorială ; 3. Dispeceratul medical uman ; 4. Fiecare asociaţie pentru protecţia consumatorilor.

Preşedinte al Consiliului consultativ este primarul sau reprezentantul acestuia, iar vicepreşedinte este reprezentantul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor. Secretariatul este asigurat de un reprezentant împuternicit al Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor judeţean.

Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a Consiliilor consultative pentru protecţia consumatorilor (anexa nr.2 a hotărârii de guvern) stabileşte atribuţiile acestora, după cum urmează :

A. În direcţia stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor : a) analizează modul cum sunt respectate drepturile consumatorilor şi

propun : acţiuni pentru aplicarea legislaţiei de către autorităţile administraţiei publice reprezentate în consiliile consultative ;

măsuri pentru apărarea drepturilor consumatorilor, luate de către autorităţile administraţiei publice, precum şi corelarea acţiunilor acestora cu acţiunile altor factori implicaţi în realizarea protejării reale şi unitare a intereselor consumatorilor.

b) analizează modul cum sunt aplicate propunerile consiliului de către organele sau organizaţiile sesizate ;

c) analizează modul de colaborare a autorităţilor administraţiei publice şi recomandă căi de îmbunătăţire a colaborării;

d) pe baza analizei constatărilor organismelor reprezentate în consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor :

recomandă acţiuni în anumite sectoare din domeniul protecţiei consumatorilor ;

propune efectuarea de studii în legătură cu cauzele care au generat încălcări ale dispoziţiilor legale, precum şi măsuri de prevenire ;

propune îmbunătăţirea reglementărilor sau noi reglementări în domeniu ;

formulează propuneri în sprijinul elaborării strategiei şi a programelor de acţiune, pe plan local şi naţional.

B. În direcţia corelării acţiunilor diverselor autorităţi ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale :

a) analizează problemele specifice ale asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi propun autorităţilor administraţiei publice, precum şi oricăror organisme sau asociaţii interesate, modalităţi de sprijinire a acestora ;

b) stabilesc obiective comune asupra realizării cărora, prin mijloace specifice fiecărei categorii de autorităţi şi organisme (guvernamentale sau neguvernamentale), se convine să se concentreze acţiunea acestora ;

c) analizează modul în care autorităţile administraţiei publice răspund solicitărilor (sesizări, reclamaţii) consumatorilor sau asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi sesizează autorităţile în cauză asupra eventualelor carenţe în organizarea şi funcţionarea sistemului de recepţie şi răspuns al cererilor consumatorilor ;

d) sprijină acţiunile de informare şi educare a consumatorilor, desfăşurate de diverse autorităţi, organisme, organizaţii existente la nivel naţional, judeţean, orăşenesc, comunal.

Pentru realizarea atribuţiilor, consiliile consultative se întrunesc în şedinţe ordinare (la nivel central – semestrial, la nivel judeţean – trimestrial, la nivel orăşenesc şi comunal - lunar) şi, respectiv, extraordinare, ori de câte ori este necesar. Ele adoptă hotărâri, care se iau prin vot deschis, cu majoritatea simplă a celor prezenţi.

Semnalăm că hotărârea de guvern prevede că, până la constituirea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor în confederaţie sau federaţii, funcţia de vicepreşedinte al consiliului consultativ va fi îndeplinită de un reprezentant al asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor existente, care va fi desemnat de acestea.

Remarcăm, în primul rând, faptul că acestea au fost înfiinţate cu scopul de a asigura colaborarea dintre organele administraţiei publice cu atribuţii în domeniu, la nivel central şi local, şi, respectiv, dintre acestea şi structurile societăţii civile (asociaţii de consumatori şi organizaţii patronale, cu structurile lor pe verticală, raportate la unităţile administrativ-teritoriale), în stabilirea şi realizarea politicii în domeniu, începând cu formularea de propuneri pentru elaborarea strategiilor şi programelor la nivel local şi naţional.

Evidenţiem, de asemenea, că, pe de o parte, asociaţiile de consumatori sunt tratate ca parteneri egali (vezi posturile de vicepreşedinţi, pe care le ocupă reprezentanţii acestora, începând cu consiliul consultativ central, până la cel comunal), iar, pe de altă parte, sunt obiectul unui segment important al atribuţiilor consiliilor (art.2 lit.B), care vizează sprijinirea reală a acestora de către toate organele administraţiei publice centrale şi locale.

În sfârşit, semnalăm că administraţia locală, prin prefecţi şi primari, este puternic implicată în elaborarea atât a politicii naţionale, cât şi a strategiilor şi programelor locale în domeniu. Se asigură, astfel, îmbinarea obiectivelor strategice fundamentale şi operative de la nivel naţional cu cele de la nivel comunitar (unităţile administrativ-teritoriale), îmbinând astfel conducerea centrală cu descentralizarea activităţii şi asigurându-se respectarea principiului potrivit căruia cei care apară drepturile consumatorilor sunt cei care sunt cel mai aproape de aceştia.

Acum, după aproape 10 ani de la înfiinţarea consiliilor consultative, perioadă în care au fost modificate reglementări sau au fost adoptate altele noi şi, de asemenea, s-au produs schimbări, unele fundamentale, ale cadrului instituţional, atragem atenţia asupra următoarelor probleme :

1. Prin înfiinţarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, în anul 2000, la nivel central există acum două organisme care sunt aproape identice, din punctul de vedere al componenţei, respectiv, al scopului. Deci, sunt organisme paralele. În condiţiile în care Comitetul Interministerial, prin scopul şi atribuţiile sale, prevăzute de H.G. nr.681/2001, nu are autoritatea care să-i permită luarea de măsuri pentru transformarea cadrului legislativ şi instituţional într-un veritabil sistem al protecţiei consumatorilor, aşa cum am arătat în analiza hotărârii de guvern respective, putem spune că ori nu trebuia înfiinţat, în condiţiile în care exista deja Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor, mai ales că este o umbră nereuşită a acestuia (reamintim că nu are ca membri şi reprezentanţi ai structurilor societăţii civile ; nu are atribuţii privind elaborarea politicii, a strategiilor şi

programele naţionale şi locale ; nu vizează sprijinirea asociaţiilor de consumatori ; nu asigură implicarea masivă a administraţiei publice locale şi, deci, descentralizarea necesară tratării corespunzătoare a problemelor comunitare), ori era conceput în corespondenţă cu scopul vizat de sugestia Uniunii Europene (vezi analiza H.G. nr.449/2000 şi a H.G. nr.681/2001), ceea ce ar fi dus automat la desfiinţarea Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor la nivel central, pentru a se preîntâmpina paralelismul instituţional existent în prezent. Închipuiţi-vă cum secretarul de stat, pe data de 2 iunie 2003, ora 1000, conduce şedinţa Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, pe trimestrul al II-lea, ca director general al Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, iar la ora 1300 ,din aceeaşi dată, o conduce pe cea a Consiliului consultativ pentru protecţia consumatorilor la nivel central, ca preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, iar participanţii la cele două şedinţe sunt majoritatea aceiaşi, ca şi problemele de pe ordinea de zi ! FĂRĂ COMENTARII !

2. Schimbările cadrului legislativ şi instituţional au făcut ca, pe de o parte, unele organe ale administraţiei publice centrale şi structurile descentralizate ale lor, fie să dispară, fie să se modifice fundamental (ex. : Centrul de expansiune comercială, Centrul de promovare a turismului, Agenţia pentru Protecţia Mediului), iar, pe de altă parte, să apară altele noi (ex.: Serviciul public pentru protecţia plantelor, Garda Naţională de Mediu şi comisariatele judeţene şi al municipiului Bucureşti). Drept urmare, se impune ca A.N.P.C. să elaboreze un proiect de hotărâre de guvern, care să modifice H.G. nr.251/1994, asigurând astfel corespondenţa cu noua realitate, dar care să o îmbunătăţească, astfel încât consiliile consultative la nivel local să funcţioneze cu eficienţă sporită.

2.2.5.3. Comitetul Interministerial pentru Coordonarea, Organizarea şi Funcţionarea Pieţelor, Produselor Agricole şi Alimentare. Comitetul Interministerial este un organism de coordonare şi elaborare a deciziilor privind proiectele convenţiilor ce urmează să fie încheiate între Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi Consiliul pe produs, iar acolo unde nu există, cu organizaţiile interprofesionale pe produs sau pe grupe de produse. Are în componenţa sa reprezentanţi numiţi de :

a) Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor ; b) Ministerul Afacerilor Externe ; c) Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie ; d) Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei ;

e) Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Preşedintele Comitetului Interministerial este propus de Ministerul

Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi numit prin hotărâre a Guvernului. La lucrările Comitetului Interministerial participă, ca invitaţi permanenţi, cu

drept de vot consultativ, câte un reprezentant al organizaţiilor profesionale şi interprofesionale pe produs sau pe grupe de produse şi un reprezentant al consumatorilor. La invitaţia preşedintelui Comitetului Interministerial mai pot participa la reuniunile acestuia şi alte părţi interesate, cu drept de vot consultativ.

În cazul în care nu se ajunge la o înţelegere privind problemele puse în discuţie de Comitetul Interministerial, oricare dintre membrii acestuia poate cere, prin ministerul al cărui reprezentant este, o poziţie oficială din partea Guvernului asupra acestora.

În cazul în care participanţii cu drept de vot consultativ la reuniunile Comitetului Interministerial nu sunt de acord cu poziţia adoptată de acesta, ei pot solicita, prin oricare dintre ministerele care fac parte din Comitetul Interministerial, o poziţie oficială din partea Guvernului.

Comitetul Interministerial coordonează şi avizează politicile şi strategiile privind organizarea şi funcţionarea pieţelor produselor agricole şi alimentare la nivel naţional.

El are următoarele atribuţii : a) adoptă deciziile privind proiectele convenţiilor ce urmează să fie încheiate

între Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi Consiliul pe produs, iar acolo unde acesta nu există, cu organizaţiile interprofesionale pe produs sau pe grupe de produse ;

b) aprobă preţul indicator stabilit de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, cu acordul Consiliului pe produs, pentru produsele agricole şi alimentare care sunt de importanţă naţională, definite prin act legislativ, cu durată de la un an la patru ani, având reglementare directă ;

c) pentru prevenirea perturbărilor pieţei, cauzate de caracteristicile produselor agricole şi alimentare, aprobă reglarea cantitativă a producţiei agricole prin restricţii temporare sau subvenţii ;

d) prezintă anual Guvernului raportul său de activitate şi planul de acţiune pentru perioada următoare. Raportul va fi public ;

e) în exercitarea atribuţiilor sale cooperează cu Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor privind dezvoltarea durabilă a agriculturii şi industriei alimentare, precum şi cu alte instituţii publice şi private şi cu organizaţii neguvernamentale. Hotărârile luate de Comitetul Interministerial sunt puse în aplicare de către

Autoritatea Naţională a Pieţelor Produselor Agricole şi Alimentare, care este organismul său executiv.

Deciziile adoptate de Comitetul Interministerial se vor comunica în termen de 15 zile Guvernului, cu obligaţia ca Autoritatea Naţională a Pieţelor Produselor

Agricole şi Alimentare să elaboreze, în termen de maximum 30 de zile, proiectele de acte normative ce vor fi supuse aprobării acestuia.

Poate surprinde includerea lui între organismele consultative. Analiza atribuţiilor sale arată, însă, că el, practic, doar aprobă ceea ce hotărăşte Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. În plus, Legea nr.73/2002 şi Ordinul nr.192/2002, al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, care stabilesc înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea lui, nu spun nimic despre situaţia în care cei implicaţi nu sunt de acord cu punctul lui de vedere. 2.2.5.4. Comisia pentru Securitatea Produselor Este un organism consultativ independent, non profit, format din reprezentanţi ai organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, repezentanţi ai asociaţiilor profesionale şi din reprezentanţi ai consumatorilor, înfiinţat în vederea reprezentării organizaţiilor neguvernamentale în procesul decizional şi a obţinerii celor mai bune opinii fundamentate privind produsele periculoase pentru viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Comisia este compusă din 11 membri cu drept de vot, după cum urmează:

a) un reprezentat, desemnat de A.N.P.C.; b) un reprezentant, desemnat de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi

Pădurilor; c) un reprezentant, desemnat de Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi

Mijlocii şi Cooperaţie; d) un reprezentant, desemnat de Ministerul Sănătăţii şi Familiei; e) un reprezentant, desemnat de Centrul Naţional pentru Încercarea şi

Expertizarea Produselor “Larex” Bucureşti; f) un reprezentant, desemnat de Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru

Electrotehnică –S.A.; g) un reprezentant, desemnat de Institutul de Chimie Alimentară Bucureşti; h) un reprezentant, desemnat de Camera de Comerţ şi Industrie a României

şi a Municipiului Bucureşti; i) 3 reprezentanţi ai asociaţiilor de proprietari, constituite în baza Legii

locuinţei nr.114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ai consumatorilor, desemnati de asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică, în conformitate cu prevederile art.38 şi 39 din Ordonanţa Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.

Preşedintele şi vicepreşedintele Comisiei sunt desemnaţi prin vot de către membri acesteia. Membri au mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit. Comisia se întruneşte trimestrial, la convocarea preşedintelui ori a vicepreşedintelui acesteia, sau ori de câte ori este necesar. Ea poate fi sprijinită de raportori permanenţi, desemnaţi de instituţiile şi organizaţiile care au reprezentanţi în componenţa

acesteia şi de alţi raportori, desemnaţi de preşedinte sau vicepreşedinte, în funcţie de nevoile activităţii, de specialitatea şi de competenţa lor. Comisia analizează sesizările privind riscurile pe care le pot reprezenta produsele destinate consumatorilor, pentru evaluare, în vederea emiterii unui punct de vedere consultativ, referitor la:

a) caracteristicile produsului, ale ambalării şi ale instrucţiunilor de montaj şi întreţinere;

b) efectul asupra altor produse împreună cu care acesta poate fi folosit; c) modul de prezentare a produsului, etichetarea, instrucţiunile de folosire şi

orice alte indicaţii şi informaţii furnizate de producător; d) categoria de consumatori expusă riscului prin folosirea produsului. Evaluarea securităţii produselor se face în conformitate cu cerinţele minime

de securitate prevăzute în actele normative specifice. În lipsa acestora, se au în vedere cerinţele generale de securitate cuprinse în standardele române, europene sau internaţionale, iar dacă acestea nu există, se au în vedere cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologice din domeniu, Comisia pentru Securitatea Produselor poate fi consultată de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, precum şi de către instanţele de judecată, cărora urmează să le transmită, în termen de 30 de zile de la data înregistrării sesizării, punctul de vedere, care are caracter consultativ. Raportorii întocmesc, pentru fiecare sesizare repartizată de către Comisie, un raport în care prezintă punctul propriu de vedere privind problemele menţionate în sesizare, raport încheiat în urma cercetării documentelor şi audierii persoanelor pe care le consideră necesare. În caz de pericol grav şi imediat, la sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau a Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, Comisia constituie un grup de urgenţă care analizează produsele în cauză şi îşi formulează şi comunică punctul de vedere în cel mai scurt timp posibil. Deliberarea se face în plenul Comisiei, în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor acesteia, dar în prezenţa oblogatorie a preşedintelui sau vicepreşedintelui. În cazul unui vot paritar, votul preşedintelui sau, în lipsa acestuia, a vicepreşedintelui, este hotărâtor. Punctul de vedere al Comisiei se transmite, dacă este cazul, şi organelor de specialitate ale administraţiei publice competente. În viziunea noastră, subsistemul instituţional al organismelor consultative şi neutre trebuie să se dezvolte şi să aibă un rol tot mai important în sistemul protecţiei consumatorilor. Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea lor trebuie, însă să ţină cont de următoarele principii:

1) să fie, în mod real, neutre şi independente în desfăşurarea activităţii, având dreptul de a emite puncte de vedere asupra tuturor problemelor legate de obiectul lor de activitate (îmbunătăţirea şi/sau elaborarea de reglementări; elaborarea strategiilor şi programelor naţionale; activitatea instituţiilor cu atribuţii în domeniul respectiv; sesizările şi reclamaţiile făcute de orice participant direct sau indirect la fenomenul pieţei etc.)

2) reprezentarea subsistemelor instituţionale – organe ale administraţiei publice centrale, asociaţii de consumatori, organizaţii patronale, asociaţii profesionale, organisme de autorizare, acreditare, expertizare, certificare – să fie echilibrată din punct de vedere numeric, astfel încât punctele de vedere emise să fie cât mai echidistante în raport cu interesele partizane posibile;

3) să apere cu prioritate drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor, interpretându-se în favoarea acestora chiar şi cazurile ambigue, în care concluziile nu pot fi clare, tranşante şi definitive;

4) activitatea să fie transparentă, punctele de vedere emise fiind publice (mai puţin informaţiile tehnologice, economice şi comerciale cu caracter de secret profesional);

5) munca, depusă de membri acestora şi de colaboratorii solicitaţi, să fie răsplătită prin mecanisme financiare de autofinanţare şi subvenţionare, care să fie stabilite de reglementările care stau la baza înfiinţării, organizării şi funcţionării lor. În raport cu această viziune prezentăm principalele deficienţe ale Ordinului

nr.532 privind înfiinţarea Comisiei pentru Securitatea Produselor, referitoare la: 1) Statutul de organism independent şi nonprofit:

a) dacă independent înseamnă a fi liber în activitatea desfăşurată în domeniul respectiv, independenţa Comisiei este doar declarativă, atâta timp cât prevede că, ea acţionează numai la sesizările Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor ale Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor şi, respectiv, ale instanţelor de judecată. Cu alte cuvinte, acestea stabilesc sarcinile de lucru, iar Comisia le rezolvă;

b) este o inepţie să afirmi că, este un organism nonprofit, dacă nu are buget, deci venituri şi cheltuieli. O instituţie nonprofit este aceea care, chiar dacă obţine venituri din activităţile desfăşurate nu le utilizează ca profit (ex.: o parte a lor să devină dividente, încasate de membrii ei la sfârşitul anului financiar);

2) Componenţă: a) sunt organe ale administraţiei publice centrale care nu au reprezentanţi în

Comisie, chiar dacă gestionează domenii cu legătură directă privind obiectul de activitate al acesteia (ex.: industria, transporturile, construcţiile de locuinţe, mediul);

b) RENAR, organism nonguvernamental, recunoscut pe plan european şi mondial, care acreditează organismele din infrastructura de evaluare a

conformităţii (laboratoare de încercări, laboratoare metrologice, organisme de certificare a conformităţii produselor etc.), nu are nici un reprezentant, în timp ce Centrul Naţional pentru Încercări şi Expertizări Produse “Larex” Bucureşti, subordonat A:N.P.C., are unul, cu toate că este, chiar el, acreditat de acesta;

c) organizaţiile patronale şi asociaţiile profesionale (amintite de actul normativ) nu au nici un reprezentant;

d) asociaţiile de proprietari, constituite în baza Legii locuinţei nr.114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au reprezentanţi în Comisie, încălcându-se prevederea art.34 din Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, potrivit căreia “Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor care sunt constituite în scopul apărării intereselor numai ale membrilor lor pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele administraţiei publice sunt reprezentate, numai dacă au cel puţin 800 de membri”. Nu este cazul acestora.

3) Scop: a) reprezentanţii organismelor neguvernamentale în Comisie nu sunt

nicidecum actori direcţi ai procesului decizional, aşa cum se afirmă la art.1 al Ordinului nr.532, ci doar participanţi la emiterea unor puncte de vedere cu rol consultativ pentru adoptarea deciziilor de către A.N.P.C., Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor şi, respectiv, de către instanţele judecătoreşti;

b) opiniile raportorilor, adoptate de Comisie, nu pot fi cele “mai bune opinii fundamentate privind produsele periculoase pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor “atâta timp cât ele sunt elaborate doar pe baza studierii documentaţiei şi “audierea persoanelor pe care aceştia le consideră necesare” (cum le obligă să fie audiate dacă nu acceptă?). Este greu de înţeles de ce nu se prevede ca, atunci când se impune, să se efectueze încercări şi expertize de laborator.

În lipsa acestora, cum poate Comisia să emită opinii fundamentate privind caracteristicile produselor şi efectele asupra altor produse împreună cu care pot fi folosite, aşa cum prevede art.4, alin.2, lit.a) şi b) din Ordinul nr.532? Credem că, instanţele de judecată, nu pot să emită sentinţe bazate pe asemenea opinii.

2.2.5.5. Comisia pentru Clauze Abuzive Comisia pentru Clauze Abuzive are caracter de organism consultativ, independent, nonprofit, format din reprezentanţi ai organelor de specialitate ale

administraţiei publice centrale, reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale şi din reprezentanţi ai consumatorilor. Ca şi în cazul Comisiei pentru Securitatea Produselor scopul declarat al înfiinţării ei este de a asigura reprezentarea organizaţiilor neguvernamentale în procesul decizional şi, respectiv obţinerea celor mai bune opinii fundamentate privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii. Comisia este compusă din 9 membri, cu drept de vot, astfel: a) un reprezentant, desemnat de Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Consumatorilor; b) un reprezentant, desemnat de Ministerul Industriei şi Resurselor; c) un reprezentant, desemnat de Oficiul Concurenţei; d) un reprezentant, cadru didactic, desemnat de Universitatea Bucureşti, Facultatea

de Ştiinţe Juridice, e) doi reprezentanţi, desemnaţi de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a

Municipiului Bucureşti; f) trei reprezentanţi ai asociaţiilor de proprietari, constituite în baza Legii locuinţei

nr.114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ai consumatorilor, desemnaţi de asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică, în conformitate cu art. 38 şi 39 din Ordonanţa nr.26/200 cu privire la asociaţii şi fundaţii.

Membrii Comisiei desemnează, prin vot, preşedintele şi vicepreşedintele acesteia. Membri au un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit.

Comisia analizează şi evaluează contractele preformulate pentru servicii de interes public sau care se adresează unui număr mare de consumatori în vederea emiterii unui punct de vedere consultativ, privind: a) eliminarea sau modificarea clauzelor şi condiţiilor contractuale pe care le

consideră că pot crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile agenţilor economici şi consumatori, în detrimentul consumatorilor;

b) includerea în contracte a unor clauze, condiţii, menţiuni şi precizări pe care le consideră necesare pentru informarea consumatorilor ori a căror lipsă se consideră că poate avea, de asemenea, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile agenţilor economici şi ale consumatorilor, în detrimentul consumatorilor;

c) formularea clară a clauzelor şi condiţiilor contractuale, astfel încât consumatorii să poată înţelege sensul şi conţinutul contractelor pe care le încheie cu agenţii economici, fără ca aceştia să posede cunoştinţe juridice de specialitate.

Comisia pentru Clauze Abuzive poate fi consultată de către A.N.P.C. ori Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, precum şi de către instanţele de judecată.

2.2.5.6. Consiliul Consultativ pentru Calitate13

1. Componenţa Consiliului Consultativ pentru calitate

Din Consiliu fac parte reprezentanţi ai societăţii civile cu preocupări în

domeniul calităţii, universităţi, centre de cercetare, specialişti, reprezentanţi ai unor organisme guvernamentale, propuşi de către membrii Comitetului Coordonator al Consiliului.

Consiliul este deschis pentru orice entităţi interesate şi competente să participe la acţiunile de CONŞTIENTIZARE şi INFORMARE în domeniul calităţii.

Comitetul coordonator al Consiliului este format din : Administraţia Prezidenţială. Departamentul Strategii - Politici ; RENAR – Asociaţia de Acreditare din România ; UGIR – 1903 – Uniunea Generală a Industriaşilor din România ; Fundaţia Premiul Român pentru Calitate „J.M.JURAN” ; EOTC România – Organizaţia Europeană pentru Evaluarea Conformităţii ; UPB – Universitatea Politehnică Bucureşti ; AOS-R – Academia Oamenilor de Ştiinţă din România ; ASRO – Asociaţia de Standardizare din România ; CCIRB – Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului

Bucureşti ; 2. Obiectivele activităţii

A. Obiective generale : a) promovarea prin calitate şi competitivitate a produselor/serviciilor realizate

în România ; b) atragerea şi implicarea societăţii civile în dezvoltarea economică a României

; c) sprijinirea cooperării între organismele guvernamentale şi neguvernamentale

cu atribuţii în domeniul calităţii, precum şi între acestea şi societatea civilă în ansamblu ;

d) participarea instituţiei Prezidenţiale în activitatea de conştientizare şi creare a unei culturi a mediului economic din România în domeniul calităţii ;

e) dialogul cu instituţiile guvernamentale cu atribuţii în domeniul calităţii în vederea realizării obiectivelor Consiliului.

B. Obiective specifice :

13 Catalogul organismelor şi laboratoarelor acreditate din România – Ediţia 1 decembrie 2001, Ediţia 1 din mai 2002 şi Ediţia 2 din decembrie 2002.

a) elaborarea cadrului strategic pentru un Program Naţional al Calităţii; b) stabilirea calendarului evenimentelor naţionale în domeniul calităţii ; c) identificarea instituţiilor guvernamentale, neguvernamentale şi comerciale,

care au atribuţii în domeniul calităţii şi evaluării conformităţii ; d) elaborarea de propuneri şi recomandări pentru stimularea şi motivarea

agenţilor economici pentru proiectarea, implementarea şi certificarea unui sistem de management al calităţii ;

e) pregătirea şi conştientizarea societăţii româneşti privind responsabilităţile care derivă din negocierea cu U.E. a capitolului LIBERA CIRCULAŢIE a MĂRFURILOR ;

f) pregătirea agenţilor economici pentru aplicarea marcajului CE, transpunerea în legislaţia românească a Directivelor Consiliului European din Noua Abordare, trecerea la TQM – Excelenţă în afaceri ;

g) elaborarea unor studii/analize privind transpunerea în România a Directivelor Consiliului European ;

h) organizarea anuală a Forumului Naţional al Calităţii „Prin Calitate către Uniunea Europeană”.

Modalităţile de lucru ale Consiliului sunt următoarele : elaborarea de programe/proiecte în domeniul calităţii şi evaluării

conformităţii ; seminarii/workshop-uri ; pagină web.

Programul cadru de acţiuni ale Consiliului cuprinde : 1. Elaborarea cadrului strategie pentru un Program Naţional pentru Calitate ; 2. Identificarea instituţiilor guvernamentale, neguvernamentale şi comerciale

care au atribuţii/operează în domeniile notificării, acreditării şi certificării infrastructurii de evaluare a conformităţii şi conexe în vederea unei coordonări eficiente a politicilor în domeniul calităţii ;

3. Identificarea legislaţiei în domeniu şi elaborarea de propuneri de amendare/completare în conformitate cu cerinţele Uniunii Europene ;

4. Organizarea anuală a Ceremoniei de acordare a Premiului Român pentru Calitate „J.M.JURAN” ;

5. Organizarea anuală a FORUMULUI „Prin Calitate în Uniunea Europeană” ; 6. Organizarea lunară a unor seminarii judeţene/regionale „Prin Calitate în

Uniunea Europeană” ; 7. Elaborarea de studii/analize/cercetări privind diverse domenii ţinând seama

de standardele interne şi internaţionale privind calitatea ; 8. Editarea revistei „Calitatea acces la succes” şi a Catalogului „Prin Calitate în

Uniunea Europeană” ; 9. Sprijinirea Programului „Fabricat în România” prin orientarea către

obţinerea unor produse competitive ; 10. Promovarea culturii calităţii în sistemul de criterii şi valori ale societăţii.

2.2.5.7. Comisia pentru Securitate Bilogică Comisia pentru Securitate Biologică face parte din cadrul instituţional care aplică prevederile legislaţiei privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acestea.

Este o autoritate ştiinţifică, cu rol consultativ în procesul de luare a deciziilor de către Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, responsabil cu emiterea autorizaţiilor/acordurilor şi controlul activităţilor din domeniul reglementat de legislaţia prezentă. Comisia pentru Securitatea Biologică este compusă din 12 membri, specialişti în domeniile reglementate de prezenta ordonanţă, care au dobândit titluri academice şi/sau universitare şi sunt personalităţi ştiinţifice consacrate. Membrii Comisiei vor proveni din următoarele instituţii :

a) 3 membri de la Academia Română şi/sau de la instituţiile aflate în coordonarea acesteia ;

b) 3 membri din Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Sişeşti” şi/sau din instituţiile ştiinţifice aflate în coordonarea acesteia ;

c) 3 membri din Academia de Ştiinţe Medicale şi/sau din instituţiile aflate în coordonarea acesteia ;

d) 3 membri din universităţi sau din alte institute de cercetare cu profil biologic, agricol sau medical.

Componenţa Comisiei pentru Securitatea Biologică se stabileşte pe baza

propunerilor scrise, făcute de conducătorii instituţiilor care au reprezentanţi, ca membri ai acesteia, şi se aprobă prin ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului.

Deciziile Comisiei se iau prin consens. 2.2.5.8. Autoritatea teritorială de ordine publică

Potrivit Legii nr.218/2002, art.17 alin.1 se organizează şi funcţionează autoritatea teritorială de ordine publică, organism cu rol consultativ, a cărei activitate se desfăşoară în folosul comunităţii, la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti. Aceasta este constituită din şeful Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau al Inspectoratului de Poliţie Judeţean, un reprezentant al Corpului Naţional al Poliţiştilor, subprefect, şase consilieri, desemnaţi de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, respectiv de Consiliul judeţean, şeful Corpului Gardienilor Publici al Municipiului Bucureşti sau al judeţului, trei reprezentanţi ai comunităţii, desemnaţi de primarul general al municipiului Bucureşti, respectiv de preşedintele Consiliului judeţean. Desemnarea

nominală a autorităţii teritoriale de ordine publică este validată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau al consiliilor judeţene pe o perioadă de patru ani. Ea este condusă de un preşedinte ales cu votul majoritar al consilierilor din Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau al consiliilor judeţene pe o perioadă de patru ani.

Are următoarele atribuţii :

a) contribuie la elaborarea planului de activităţi şi la fixarea obiectivelor şi indicatorilor de performanţă minimali, având ca scop protejarea intereselor comunităţii şi asigurarea climatului de siguranţă publică ;

b) sesizează şi propune măsuri de înlăturare a deficienţelor din activitatea de poliţie ;

c) face propuneri pentru soluţionarea de către organele de poliţie a sesizărilor care îi sunt adresate, referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, potrivit prezentei legi ;

d) organizează consultări cu membrii comunităţilor locale şi cu organizaţiile neguvernamentale cu privire la priorităţile siguranţei persoanei şi a ordinii publice ;

e) prezintă, trimestrial, informări în şedinţele Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau ale consiliului judeţean, după caz, asupra nivelului de asigurare a securităţii şi siguranţei civice a comunităţii ;

f) elaborează, anual, un raport asupra eficienţei activităţii unităţilor de poliţie, care se dă publicităţii. Autoritatea teritorială de ordine publică se întruneşte în şedinţe ordinare sau

extraordinare, trimestrial sau ori de câte ori este nevoie. La şedinţele acesteia au dreptul să participe, cu statut de invitat, prefectul

municipiului Bucureşti, respectiv al judeţului, primarul general al municipiului Bucureşti, respectiv preşedintele Consiliului judeţean, conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate.

Şedinţele autorităţii teritoriale de ordine publică pot fi şi publice. 2.2.5.9. Autoritatea Naţională a Pieţei Produselor Agricole şi Alimentare Autoritatea Naţională a Pieţei Produselor Agricole şi Alimentare este organul executiv al Comitetului Interministerial pentru Coordonarea, Organizarea şi Funcţionarea Pieţelor Produselor Agricole şi Alimentare, care pune în aplicare hotărârile luate de acesta. Se constituie în cadrul Ministerului Agriculturii,

Alimentaţiei şi Pădurilor, iar structura organizatorică şi modul de funcţionare a Autorităţii se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor. Rolul său este de a recunoaşte organizaţiile profesionale şi/sau interprofesionale reprezentative pe produs sau pe grupe de produse, constituite în conformitate cu legislaţia în vigoare, şi de a le autoriza prin ordin al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, eliberându-li-se un certificat de înscriere. De asemenea, prin intermediul Autorităţii, organizaţiile profesionale şi/sau interprofesionale, reprezentate de Consiliul pe produs, acolo unde acesta există, încheie convenţii cu Ministerul Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor pentru realizarea obiectivelor legate de aplicarea instrumentelor de reglementare a pieţei produselor agricole şi alimentare. Aceste convenţii sunt publice, iar la ele pot adera şi operatorii care nu aparţin organizaţiilor profesionale şi/sau interprofesionale pe produs sau pe grupe de produse prin angajamente scrise, care trebuie confirmate de beneficiarii convenţiilor. În acest fel aderenţii beneficiază de aceleaşi drepturi şi obligaţii rezultate din convenţie.

2.2.5.10. Comisia naţională pentru supravegherea, controlul şi prevenirea cazurilor de infecţie HIV/SIDA Este un organism interministerial, fără personalitate juridică, sub autoritatea primului ministru, condusă de consilierul primului ministru cu atribuţii în domeniul asigurării sănătăţii populaţiei şi funcţionează pe lângă Secretariatul General al Guvernului. Obiectul de activitate al Comisiei îl reprezintă planificarea, integrarea, corelarea şi monitorizarea politicii Guvernului în domeniile supravegherii, controlului şi prevenirii cazurilor de infecţie HIV/SIDA din perspectiva medicală, socială şi educaţională. Comisia îndeplineşte următoarele atribuţii principale :

a) analizează cauzele şi condiţiile care favorizează cazurile de infecţie HIV/SIDA ;

b) fundamentează, elaborează şi propune spre aprobare Guvernului Strategia naţională în domeniu şi răspunde de aplicarea acesteia ;

c) evaluează legislaţia specifică şi face propuneri pentru modificarea acesteia, înaintându-le ministerelor competente, cu obligaţia de a le iniţia în conformitate cu reglementările în rigoare ;

d) propune realizarea unor acţiuni sau măsuri speciale pentru protecţia persoanelor infectate sau afectate de HIV/SIDA, care fie se află pe o poziţie de inegalitate datorită statutului de seropozitiv, fie se confruntă cu un comportament de respingere şi de marginalizare şi astfel nu se bucură de egalitatea de şanse ;

e) evaluează şi propune Guvernului prevederea în bugetul de stat a fondurilor necesare aplicării Strategiei naţionale ;

f) urmăreşte respectarea convenţiilor, tratatelor şi a celorlalte acte internaţionale la care România este parte, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor persoanelor infectate HIV/SIDA şi ale persoanelor expuse la un grad mare de risc ;

g) monitorizează aplicarea actelor normative în ceea ce priveşte reducerea impactului, supravegherea, controlul, prevenirea cazurilor de infecţie HIV/SIDA şi îndeplinirea de către instituţiile statului a sarcinilor ce le revin în domeniu ;

h) acordă asistenţă autorităţilor competente pentru elaborarea programelor naţionale, a strategiilor sectoriale şi identifică metodele şi mijloacele practice care pot fi folosite în scopul supravegherii, controlul, prevenirii şi reducerii impactului social al cazurilor de infecţie HIV/SIDA ;

i) propune Guvernului spre adoptare măsuri ce se impun pentru supravegherea, controlul, prevenirea şi reducerea impactului social al cazurilor de infecţie HIV/SIDA ;

j) colaborează cu autorităţile şi instituţiile publice, precum şi cu persoanele juridice şi fizice în vederea realizării rolului său ;

k) facilitează accesul României la programe şi surse internaţionale de finanţare în domeniul HIV/SIDA ;

l) monitorizează aplicarea fondurilor atrase pe problematica HIV/SIDA.

Comisia are următoarea componenţă :

1. preşedinte – consilierul primului ministru, cu atribuţii în domeniul asigurării sănătăţii populaţiei ;

2. doi vicepreşedinţi, respectiv reprezentantul Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi o persoană desemnată prin consens de către asociaţiile persoanelor infectate HIV/SIDA ;

3. 16 membri, reprezentanţi la nivel de secretar de stat, ai Ministerului Sănătăţii şi Familiei, Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Ministerului Tineretului şi Sportului, Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Justiţiei, Ministerului de Interne, Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Ministerului Administraţiei Publice, Secretariatului General al Guvernului, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţiei, Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, precum şi reprezentanţi ai Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Colegiului Medicilor din România şi Colegiului Farmaciştilor din România.

Serviciile publice destinate persoanelor infestate HIV/SIDA, ca şi celelalte servicii publice, trebuie să fie în atenţia A.N.P.C. prin prisma legislaţiei privind protecţia consumatorilor. De aceea, considerăm că între membrii Comisiei, prezentată mai sus, se impune să fie şi un reprezentant al acesteia.

2.2.6. Organisme ale societăţii civile

2.2.6.1. Asociaţii, fundaţii şi federaţii pentru protecţia consumatorilor

1. Asociaţia pentru protecţia consumatorilor

Asociaţia pentru protecţia consumatorilor, care desfăşoară activităţi în interes general, comunitar sau, după caz, în interesul membrilor lor, fără scop patrimonial, poate fi constituită de trei sau mai multe persoane fizice sau juridice, pe baza unei înţelegeri, potrivit căreia pun în comun, fără drept de restituire, contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă.

1.1. Constituirea şi înscrierea asociaţiei Pentru înfiinţarea asociaţiei, cu dobândirea personalităţii juridice, persoanele

în cauză încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică. Actul constitutiv cuprinde :

a) datele de identificare a asociaţilor : numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora ;

b) exprimarea dorinţei de asociere şi a scopului propus ; c) denumirea asociaţiei ; d) sediul asociaţiei ; e) durata de funcţionare a asociaţiei – pe termen determinat, cu indicarea

expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat; f) patrimoniul iniţial al asociaţiei : activul patrimonial în valoare de cel puţin

dublul salariului minim brut pe economic, la data constituirii asociaţiei, este alcătuit din aportul în natură şi/sau în bani ai asociaţilor ;

g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale asociaţiei ;

h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice ;

i) semnăturile asociaţilor. Statutul trebuie să cuprindă :

a) elementele prezentate mai sus, cu excepţia celor de la lit. g şi h. ; b) explicitarea scopului şi a obiectivelor asociaţiei ; c) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat ; d) drepturile şi obligaţiile asociaţilor ; e) categoriile de resurse ale asociaţilor ; f) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale asociaţiei ;

g) destinaţia bunurilor în cazul dizolvării asociaţiei, cu respectarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe. După autentificarea actului constitutiv şi a statutului, pe baza dovezii

eliberate de Ministerul Justiţiei privind disponibilitatea denumirii noii asociaţii, persoana împuternicită de asociaţi, depune o cerere de înscriere a asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială urmează să aibă sediul, însoţită de următoarele documente :

a) actul constitutiv ; b) statutul asociaţiei ; c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.

Judecătorul desemnat de preşedintele instanţei, verifică şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere.

Reprezentantul asociaţiei sau mandatarul acesteia poate primi, la cerere, un certificat de înscriere care va cuprinde : denumirea asociaţiei, sediul acesteia, durata de funcţionare, numărul şi data înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.

1.2. Organizarea şi funcţionarea asociaţiei Organele asociaţiei sunt :

a) adunarea generală ; b) consiliul director ; c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.

Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaţilor şi are următoarele competenţe :

a) stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei ; b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil ; c) alegerea şi revocarea membrilor consiliului director ; d) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de

cenzori ; e) înfiinţarea de filiale ; f) modificarea actului constitutiv şi a statutului ; g) dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor

rămase după lichidare ; h) orice alte atribuţii prevăzute în lege sau în statut.

Adunarea generală se întruneşte cel puţin o dată pe an, are drept de control asupra consiliului director şi a cenzorului sau, după caz, a comisiei de cenzori, iar organizarea şi funcţionarea ei se stabilesc prin statut.

Consiliul director asigură punerea în executare a hotărârilor adunării generale. El poate fi alcătuit din persoane din afara asociaţiei, în limita a cel puţin o pătrime din componenţa sa.

Are următoarele atribuţii :

a) prezintă adunării generale raportul de activitate pe perioada anterioară, executarea bugetului de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi proiectul programelor asociaţiei ;

b) încheie acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei ; c) aprobă organigrama şi politica de personal ale asociaţiei, dacă prin statut nu

se prevede astfel ; d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea

generală. Regulile de organizare şi funcţionare ale consiliului director se stabilesc în

statut. Cenzorul sau comisia de cenzori, în cazul asociaţiilor cu mai mulţi de 100 de

membri înscrişi până la data întrunirii ultimei adunări generale, are următoarele competenţe :

a) verifică modul în care este administrat patrimoniul asociaţiei ; b) întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale ; c) poate participa la şedinţele consiliului director fără drept de vot ; d) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în statut sau stabilite de adunarea

generală. Regulile de organizare şi funcţionare a comisiei de cenzori se aprobă de

adunarea generală. Comisia de cenzori îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

Asociaţia îşi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, cu un număr minim de 3 membri, organe de conducere proprii şi un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei. Filiala îşi dobândeşte personalitatea juridică, folosind aceeaşi procedură ca şi în cazul asociaţiei, însoţind cererea de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de hotărârea de constituire a filialei, actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial. Ea poate încheia, în nume propriu, acte juridice de administrare şi de conservare în condiţiile stabilite de asociaţie prin actul constitutiv al filialei. De asemenea, ea poate încheia acte juridice de dispoziţie, în numele şi pe seama asociaţiei, numai pe baza hotărârii prealabile a consiliului director al asociaţiei.

2. Fundaţia pentru protecţia consumatorilor. Fundaţia se înfiinţează de una sau mai multe persoane fizice sau juridice, pe

baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, care constituie un patrimoniu afectat în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar.

2.1. Constituirea şi înscrierea fundaţiei Activul patrimoniului iniţial trebuie să includă bunuri în natură sau în

numerar, a căror valoare totală trebuie să fie cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei.

În cazul fundaţiei al cărei scop exclusiv este colectarea de fonduri care să fie puse la dispoziţia altor asociaţii şi fundaţii, activul patrimonial iniţial poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie.

Fondatorul sau, după caz, fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în formă autentică.

Actul constitutiv trebuie să cuprindă : a) datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor: nume sau

denumirea şi, după caz, domiciliul sau adresa acestora ; b) scopul fundaţiei ; c) denumirea fundaţiei ; d) sediul fundaţiei ; e) durata de funcţionare – pe termen determinat, cu indicarea expresă a

termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat ; f) patrimoniul iniţial al fundaţiei ; g) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi

control ale fundaţiei ori regulile pentru desemnarea acestor organe ; h) persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire

a personalităţii juridice ; i) semnăturile fondatorului sau, după caz, a fondatorilor ;

Statutul fundaţiei trebuie să cuprindă : a) elementele prezentate mai sus, mai puţin cele de la lit. g şi h ; b) explicitarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei ; c) categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei ; d) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale fundaţiei ; e) procedura de desemnare şi de modificare a componenţei organelor de

conducere, administrare şi control ale fundaţiei ; f) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei, cu respectarea dispoziţiilor

prezentei ordonanţe. Cererea de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor trebuie să fie

însoţită de următoarele documente : a) actul constitutiv ; b) statutul fundaţiei ; c) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial.

Fundaţia poate înfiinţa filiale, ca structuri teritoriale, cu personalitate juridică, pe baza hotărârii autentificate a consiliului director, care trebuie să fie conduse de un consiliu director, alcătuit din cele puţin 3 persoane.

2.2. Organizarea şi funcţionarea fundaţiei Organele fundaţiei sunt :

a) consiliul director ; b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.

Consiliul director are următoarele atribuţii : a) stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei ;

b) aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a bilanţului contabil ; c) alegerea şi revocarea cenzorului sau, după caz, a membrilor comisiei de

cenzori ; d) înfiinţarea de filiale ; e) încheierea de acte juridice, în numele şi pe seama fundaţiei ; f) executarea bugetului de venituri şi cheltuieli ; g) aprobarea organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei ; h) modificarea statutului fundaţiei ; i) îndeplinirea oricăror altor atribuţii prevăzute în lege sau în statut.

Regulile generale de organizare şi funcţionare ale consiliului director se stabilesc prin statut. Consiliul director îşi poate elabora un regulament intern de funcţionare.

Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii fundaţiei. În cazul în care componenta consiliului director nu se poate schimba pe baza regulilor prevăzute în statut, pe parcursul funcţionării fundaţiei, la cererea oricărei persoane interesate, instanţa va desemna, prin ordonanţă prezidenţială, persoanele care vor intra în componenţa consiliului director. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul în care actul constitutiv nu cuprinde componenţa nominală a primelor organe ale fundaţiei, ci numai regulile stabilite de fondatori pentru desemnarea membrilor acestora şi dacă nici unul dintre fondatori nu mai este în viaţă la data constituirii fundaţiei.

Comisia de cenzori este formată dintr-un număr impar de membri. 3. Federaţia pentru protecţia consumatorilor

Federaţia pentru protecţia consumatorilor poate fi constituită de două sau mai multe asociaţii sau fundaţii.

Federaţia dobândeşte personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă pentru asociaţiile fără scop patrimonial.

Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o federaţie îşi păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.

4. Asociaţiile şi fundaţiile recunoscute ca fiind de utilitate publică Guvernul poate recunoaşte o asociaţie sau o fundaţie ca fiind de utilitate

publică, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii : a) activitatea acesteia se desfăşoară în interes general sau comunitar, după caz ; b) funcţionează de cel puţin 3 ani şi a realizat o parte din obiectivele stabilite ; c) prezintă un raport din care rezultă desfăşurarea unei activităţi anterioare

semnificative, prin derularea unor programe sau proiecte specifice scopului său, însoţit de bilanţurile şi bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii 3 ani ;

d) valoarea patrimoniului pe fiecare an în parte este cel puţin egală cu valoarea patrimoniului iniţial. Guvernul poate acorda o dispensă la îndeplinirea condiţiilor de la lit.a şi b la

propunerea autorităţii administrative competente, dacă :

a) asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociaţii sau fundaţii preexistente ;

b) fiecare dintre asociaţiile sau fundaţiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiţii, dacă ar fi formulat solicitarea independent. Pentru recunoaşterea utilităţii publice asociaţia sau fundaţia adresează o

cerere Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, care este obligată să analizeze cererea în termen de cel mult 60 de zile de la primirea ei. La propunerea acesteia, Guvernul decide, ia termen de 90 de zile asupra propunerii de recunoaştere.

Recunoaşterea utilităţii publice conferă asociaţiei sau fundaţiei următoarele drepturi şi obligaţii :

a) dreptul de a i se concesiona servicii publice, fără caracter comercial; b) dreptul preferenţial la resurse de la bugetul de stat şi din bugetele locale ; c) dreptul de a menţiona în toate documentele pe care le întocmeşte că asociaţia

sau fundaţia este recunoscută ca fiind de utilitate publică ; d) obligaţia de a menţine cel puţin nivelul activităţii şi performanţele care au

determinat recunoaşterea ; e) obligaţia de a comunica A.N.P.C. orice modificări ale actului constitutiv şi

ale statutului, precum şi rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale ; A.N.P.C. are obligaţia să asigure consultarea acestor documente de către orice persoană interesată ;

f) obligaţia de a publica, în extras, rapoartele de activitate şi bilanţurile anuale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial. În afara asociaţiilor şi fundaţiilor recunoscute ca fiind de utilitate publică,

conform procedurii de mai sus, mai pot exista asociaţii, fundaţii şi alte organizaţii fără scop patrimonial, înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public, care se supune reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor (ex.: asociaţiile de proprietari, constituite în baza legii locuinţei).

5. Veniturile asociaţiilor, fundaţiilor şi federaţiilor Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din :

a) cotizaţiile membrilor ; b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în

condiţii legale ; c) dividendele societăţilor comerciale înfiinţate de asociaţii sau federaţii; d) venituri realizate din activităţile economice directe ; e) donaţii, sponsorizări sau legate ; f) resurse obţinute de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale; g) alte venituri prevăzute de lege.

Veniturile fundaţiilor sunt cele prezentate la lit.b-g.

Cu alte cuvinte, asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi comerciale, iar dividendele obţinute, dacă nu se investesc în aceleaşi societăţi comerciale, se folosesc obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiilor şi federaţiilor. De asemenea, acestea pot desfăşura orice alte activităţi economice directe, dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.

La aceste prevederi ale Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile se adaugă cele prevăzute la cap.VI „Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor” din Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, republicată, cu modificări şi completări, şi art.43 din aceeaşi ordonanţă, modificat prin pct.137 din Legea nr.37/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.58/2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor. 2.2.6.2. Asociaţii şi fundaţii constituite de persoane juridice cu activităţi privind protecţia consumatorilor. Dintre acestea, cu scop de exemplificare, prezentăm : 1. Clubul organismelor de certificare acreditate din România- C.O.C.A.R14. C.O.C.A.R. este organizaţie neguvernamentală, nonprofit, înfiinţată în 2001, prin asocierea organismelor de certificare acreditate şi a persoanelor juridice care au în structura lor organisme de certificare. Scopul înfiinţării asociaţiei este apărarea şi promovarea intereselor organismelor de certificare acreditate, elaborarea Codului de etică şi deontologie profesională şi respectarea acestuia de către toţi membri săi. Are următoarele obiective :

elaborarea, adoptarea şi impunerea aplicării unui cod de etică deontologică profesională organismelor de certificare membre ;

identificarea şi apărarea intereselor comune în relaţiile cu : autorităţile publice şi de reglementare ; organismul naţional de acreditare ; organismele de certificare concurente ; alte persoane fizice şi juridice.

armonizarea practicilor şi promovarea recunoaşterii interne şi internaţionale a certificatelor ;

organizarea de workshop-uri, simpozioane, mese rotunde, conferinţe etc. ; promovarea cooperării cu organisme de profil din domeniul calităţii, standardizării, acreditării, certificării şi metrologiei, din ţară şi străinătate.

2. Asociaţia consultanţilor din România pentru managementul calităţii15. Are următoarele obiective : 14 Catalogul organismelor şi laboratoarelor acreditate din România – Ediţia 1 decembrie 2001, Ediţia 1 din mai 2002 şi Ediţia 2 din decembrie 2002. 15 Idem

a) promovarea normelor şi practicilor ce decurg din cerinţele Organizaţiei Europene pentru Calitate (EOQ) şi ale Fundaţiei Europene pentru Managementul Calităţii (EFQM) privind pregătirea, evaluarea şi deontologia unui consultant în managementul calităţii ;

b) înfiinţarea, administrarea şi publicarea Registrului Naţional al Consultanţilor pentru Managementul calităţii ;

c) promovarea, susţinerea şi apărarea intereselor economice, tehnice şi juridice ale membrilor ei ;

d) susţinerea şi dezvoltarea programelor naţionale în domeniul infrastructurii calităţii şi standardizării.

CAP. 3. INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ DIN PERSPECTIVA PROTECŢIEI CONSUMATORILOR ŞI CONCURENŢEI.

Având în vedere caracterul de noutate al protecţiei consumatorilor pentru România, ca domeniu al vieţii economico-sociale, putem spune că, procesul de integrare europeană, în această direcţie, a început o dată cu primele preocupări privind elaborarea proiectului legii-cadru. Plecând de la aprecierea sintetică a atitudinii şi gradului de implicare, ale României şi respectiv ale Uniunii Europene, ca partener de dialog şi de negociere, considerăm că procesul de integrare a parcurs trei etape: 1. România - factor activ (1991 - 1992)

Primul pas a fost făcut odată cu elaborarea şi adoptarea, de către Guvernul 1991-1992 a Ordonanţei nr. 21/26 august 1992 privind protecţia consumatorilor.

Caracterul, decisiv, european al acesteia este reflectat de: a) afirmarea, pentru prima oară în România, a drepturilor principale ale

consumatorilor; b) orientarea răspunderii agenţilor economici către consumatori şi, nu către

stat, privind: - protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii; - protecţia intereselor economice; - informarea acestora, cu privire la caracteristicile tehnico-calitative şi economice ale produselor şi serviciilor oferite pe piaţă;

c) înfiinţarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, precum şi stabilirea de atribuţii, în domeniu, pentru alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale;

d) orientarea prioritară, spre piaţă, a activităţii de control privind calitatea produselor şi serviciilor oferite consumatorilor;

e) acordarea de drepturi asociaţiilor de consumatori, organizaţii neguvernamentale recunoscute, în anumite condiţii, ca parteneri sociali, printre care dreptul de a fi sprijinite de către organele administraţiei publice centrale şi locale.

Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor a fost astfel conceput, încât să orienteze întreaga activitate de protecţie a consumatorilor în conformitate cu modelul european. Structura sa organizatorică creionează principalele sale obiective:

a) direcţia dezvoltare a asociaţiilor de consumatori - formarea şi întărirea capacităţii de autoprotecţie asociativă, prin sprijinirea înfiinţării de asociaţii şi a activităţii acestora;

b) direcţia informare, consiliere şi mass-media - formarea şi întărirea capacităţii de autoprotecţie individuală;

c) direcţia sinteză, strategie, legislaţie - elaborarea de strategii, instrumente de lucru de tip european, care să asigure armonizarea legislativă şi instituţională, cu sistemul de protecţie a consumatorilor din Uniunea Europeană;

d) direcţia teritoriu - coordonarea activităţii de control pe piaţă, în colaborare cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniu;

e) direcţia resurse umane - formarea şi formarea continuă a personalului. Caracterul european al Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor este dovedit şi de activitatea desfăşurată în primele luni de la înfiinţare, din care evidenţiem câteva rezultate:

- s-au stabilit relaţii directe cu organisme şi instituţii din Uniunea Europeană şi din ţările membre ale acesteia, inclusiv cu Uniunea Instituţională a Organizaţiilor de Consumatori (I.O.C.U.), prin: schimburi de informaţii; vizite de documentare, reciproce; trimiterea de specialişti pentru specializare în ţările membre ale Uniunii Europene şi în mod deosebit, la cursurile de vară organizate de Universitatea de Drept al Consumului din Belgia;

- s-a elaborat prima strategie pe termen mediu (1993 - 1996) având ca obiectiv fundamental armonizarea legislativă şi instituţională cu Uniunea Europeană;

- s-au pus bazele pentru transformarea cadrului instituţional într-un sistem, prin elaborarea şi adoptarea H.G. nr. 757/1992 privind procedurile de colaborare cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniu;

- s-au înfiinţat câteva zeci de asociaţii de consumatori, pe întreg teritoriul ţării, organizându-se şi prima conferinţă naţională a acestora;

- s-au deschis relaţii noi cu mass-media, în vederea informării consumatorilor.

Pentru toate acestea, România a primit aprecieri deosebite, de la reprezentanţii Uniunii Europene şi ai I.O.C.U., la Conferinţa pentru Europa Centrală şi de Est privind protecţia consumatorilor, organizată la Budapesta în decembrie 1992. În acel moment, Ungaria şi Polonia, spre exemplu, nu aveau o lege specifică şi nici organ administrativ abilitat cu atribuţii în domeniu. În această perioadă, Uniunea Europeană a fost un partener de dialog deschis şi receptiv la iniţiativele României. 2. România - pasivă, reticentă şi refractară (1993 - 1996).

La câteva luni de la instalarea guvernului 1992 - 1996 şi, mai ales, după numirea reprezentantului său la conducerea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, procesul de integrare europeană a fost, treptat, practic blocat. Iată câteva argumente principale:

a) au fost întrerupte contactele cu Uniunea Europeană. Prima vizită de documentare, făcută de noul director general, a fost efectuată la mai bine de un an de la numirea sa, perioadă în care, de asemenea, nici un alt specialist nu a fost trimis în străinătate pentru informare şi documentare, continuându-se doar programul finanţat de Uniunea Europeană, privind participarea la cursurile de vară de la Universitatea de Drept al Consumului din Belgia. Remarcăm că, s-au rărit şi vizitele reprezentanţilor acesteia în România.

b) strategia naţională privind protecţia consumatorilor nu numai că nu a fost înaintată la Guvern, pentru a fi adoptată, ci a devenit lucrare de sertar, fiind înlocuită cu instrumentele programatice, specifice Partidului Comunist Român, şi anume, planurile de muncă anuale, semestriale, trimestriale, lunare, şi, chiar săptămânale, însoţite de raportările periodice corespunzătoare. Astfel, s-a pierdut orientarea către obiective fundamentale, activitatea a devenit rutinieră;

c) asociaţiile de consumatori, privite ca organizaţii obşteşti, au fost marginalizate, fiind supuse verificărilor şi "controlului", şi în final "agreate" doar acelea care nu deranjau;

d) activitatea de informare şi consiliere a consumatorilor s-a redus la transmiterea către mass-media a informaţiilor privind activitatea "plină de succese şi realizări" a O.P.C.-ului;

e) armonizarea legislativă a încetat să fie un obiectiv de lucru: - proiectele de acte normative sau cele aflate în faza de elaborare, au

devenit şi ele lucrări de sertar; - primul act normativ promovat a fost H.G. nr. 26/1994 privind

reorganizarea O.P.C-ului, prin care directorul general a devenit secretar de stat. De altfel, procesul de reorganizare a continuat cu H.G. nr. 223/1995, prin care a dispărut direcţia care avea ca obiect de activitate informarea şi consilierea consumatorilor, O.P.C. devenind, practic, o instituţie de control;

- în afara H.G. nr. 251/1994 privind stabilirea componenţei, atribuţiilor şi a modului de organizare şi funcţionare a Consiliilor Consultative pentru Protecţia Consumatorilor, primele reglementări specifice au fost promovate abia spre sfârşitul mandatului (1995 - 1996), dar nici una nu reprezenta transpunerea în legislaţia românească a directivelor europene, fiind reglementări de aplicare a prevederilor Ordonanţei nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor (ex.: privind înlocuirea, remedierea şi restituirea

contravalorii produselor cu defecte, etichetarea textilelor), indiscutabil şi ele necesare.

Consecinţele acestei atitudini refractare faţă de integrarea europeană au fost multiple, dintre care remarcăm:

a) pierderea încrederii Uniunii Europene în sinceritatea şi capacitatea României de a se integra în comunitate, în domeniul protecţiei consumatorilor;

b) pierderea de finanţări nerambursabile, prin programul PHARE, din lipsa unor proiecte viabile (ex.: 500.000 de dolari, in 1994).

Dar cea mai gravă dintre consecinţe, având în vedere evoluţia şi a celorlalte domenii ale vieţii economico-sociale, a fost ieşirea României din cursa aderării la Uniunea Europeană, pentru anul 1997. În această perioadă, Uniunea Europeană a devenit neîncrezătoare în voinţa şi capacitatea României de a adopta acquis-ul comunitar şi de a orienta protecţia consumatorilor în sens european. 3. Uniunea Europeană – factor de presiune (1997 – 2003). Această etapă se divide în două perioade distincte, din punct de vedere al caracteristicilor generale ale politicii guvernamentale şi, respectiv, al schimbării de atitudine a Uniunii Europene. 3.1. În perioada 1997 - 2000, Uniunea Europeană care spera ca şi românii, într-o schimbare decisivă a României, în asumarea fermă a responsabilităţilor privind realizarea reformei în direcţie europeană, a trecut de la dialog, prin care sugera soluţii în forme diplomatice, la negocieri ferme în cadrul Conferinţei pentru Aderarea la Uniunea Europeană – România. Aşa se explică deschiderea unui proces de clarificare a direcţiilor principale de acţiune, redescoperindu-se obiective ca: dezvoltarea cadrului legislativ; transformarea cadrului instituţional într-un sistem funcţional; revigorarea activităţilor de sprijinire a asociaţiilor de consumatori, în primul rând a celor privind informarea şi consilierea consumatorilor. Din păcate, acţiunea ezitantă şi lentă, este demonstrată de mai multe fapte, din care exemplificăm:

a) încă din 1997, Uniunea Europeană a sugerat să se înfiinţeze un Comitet Interministerial care să asigure colaborarea dintre organele administraţiei publice centrale şi locale şi creşterea rolului organismelor neguvernamentale. A fost creat, după lungi tergiversări, abia în anul 2000, fără a fi investit cu atribuţii care să-i permită să-şi îndeplinească misiunea vizată;

b) elaborarea de acte normative, prin care să se adopte directivele europene, s-a făcut abia în ultimii ani ai mandatului de guvernare (1999 – 2000), după cum urmează:

- Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele negociate în afara spaţiilor comerciale (transpune Directiva Consiliului 85/577/EEC);

- Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind pachetele de servicii turistice (transpune Directiva Consiliului 90/314/EEC);

- Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă (transpune Directiva Consiliului 97/7/EEC privind vânzarea la distanţă);

- Ordonanţa Guvernului nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuase (transpune Directiva Consiliului 85/374/EEC privind răspunderea pentru produsele defectuase), care cuprinde câteva prevederi specifice: - limitează nivelul minim al daunei la pragul de 2 milioane de lei,

mai mic decât 500 EURO prevăzut în directivă, pentru care România a propus Uniunii Europene un aranjament tehnic, prin care aceasta să accepte pragul de 2 milioane până la 1 ianuarie 2010, care este în concordanţă cu veniturile actuale şi cele estimate ale populaţiei, asigurând astfel o protecţie mai bună a acesteia;

- include produsele medicinale şi de uz uman, ca urmare a observaţiei Comisiei Europene;

- include prevederile Directivei 1999/34/EC de modificare a Directivei 85/374/EC (“electricitatea” este considerată a fi “produs”);

- Legea nr. 148/2000 privind publicitatea (Directivele 84/450/EEC şi 97/55/EC privind publicitatea înşelătoare şi comparativă);

- Hotărârea de Guvern nr. 947/2000 privind modalitatea de indicare a preţurilor produselor oferite consumatorilor spre vânzare (Directiva 98/6/EC);

- Hotărârea de Guvern nr. 187/2000 privind imitaţiile de produse alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor (Directiva 87/357/EEC) realizată în conformitate cu observaţia Comisiei Europene de a se înlocui termenul de “produse periculoase” cu termenul “produse care prezintă riscul…”;

- în anul 2000, a fost transmis Parlamentului proiectul de lege privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii (Directiva 93/13/EEC).

Pe acest fond, al paşilor grăbiţi, în ultimă instanţă, la Conferinţa pentru Aderarea la Uniunea Europeană – România a fost prezentat Documentul de Poziţie al României, cap. 23 – Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii, prin care România a

acceptat acquis-ul comunitar în vigoare la 31 decembrie 1999, fără a solicita o perioadă de tranziţie sau derogare, angajându-se că-l va aplica în întregime, la data aderării, inclusiv pe ce-l dezvoltat, între timp, pânâ la momentul respectiv.

Prin calendarul de armonizare s-a prevăzut adoptarea următoarelor acte legislative care reglementează:

a) vânzarea produselor către consumatori şi garanţiile asociate (Directiva 1999/44/EC), pentru anul 2002;

b) creditul pentru consum (Directivele 87/102/EEC, 90/88/EEC, 98/7/EC), pentru anul 2003;

c) contracte privind proprietatea imobiliară în regim de indiviziune pe timp limitat, încheiate cu consumatorii (Directiva 94/47/EC), pentru anul 2003;

d) acţiuni de încetarea practicilor ilicite în materie de protecţia interesului consumatorilor (Directiva 98/27/EEC), pentru anul 2007; se menţionează că directivele cuprinse în Anexa 1 la 98/27/EEC, vor fi adoptate până în 2004, iar directiva, în ansamblu, va fi adoptată după data aderării (2007), deoarece Art. 4 “Infracţiuni intracomunitare” şi Art.5 “Consultări prealabile” prevăd o serie de proceduri inoperabile pentru Statele ne-Membre UE.

e) controlul sanitar-veterinar (Deciziile 97/579/EC şi 98/140/EC), în anul 2000; negocierile privind controlul sanitar-veterinar urmând să fie continuate la capitolul “Agricultură”;

f) publicitatea produselor care se prezintă a fi benefice pentru sănătatea consumatorilor (Decizia Consiliului din 9 noiembrie 1995), pentru anul 2002;

g) adoptarea standardelor europene pentru produsele destinate consumatorilor.

Remarcăm şi de această dată, lentoarea procesului de armonizare legislativă. Pe de altă parte, viziunea greşită asupra cadrului legislativ şi instituţional,

precum şi asupra nivelului atins în construirea acestuia, este demonstrată de evaluarea, exagerat optimistă, a capacităţii de implementare a acquis-ului comunitar, făcută în Documentul de Poziţie al României. Astfel, drept argumente, ale existenţei acestei capacităţi de implementare, sunt enumerate următoarele:

1) întărirea rolului şi poziţiei Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor prin: a) reorganizarea acestuia (H.G. nr. 776/2000), care premite preşedintelui

lui, cu rang de secretar de stat : - să participe la şedinţele Guvernului, în care se dezbat probleme din

domeniul protecţiei consumatorilor; - să emită ordine şi instrucţiuni cu caracter normativ, care se publică

în Monitorul Oficial al României; b) orientarea întregii activităţi spre următoarele obiective prioritare:

- continuarea adaptării şi perfecţionării cadrului legislativ pentru a se realiza compatibilitatea cu legislaţia comunitară, precum şi întărirea

supravegherii pieţei, inclusiv a O.P.C., ca autoritate competentă pentru aplicarea legislaţiei în domeniu;

- îmbunătăţirea accesului consumatorilor la justiţie şi stabilirea unui parteneriat cu societatea civilă şi reprezentanţi ai cercurilor de afaceri, pentru creşterea gradului de protecţie a consumatorilor;

- creşterea gradului de informare şi consiliere a consumatorilor în vederea creşterii capacităţii de reacţie şi autoprotecţie a acestora.

c) consolidarea logisticii, asigurarea fondurilor necesare activităţii curente şi realizarea pregătirii profesionale a inspectorilor care aplică legislaţia privind protecţia consumatorilor;

d) desfăşurarea activităţii de cooperare cu organele administraţiei publice centrale şi locale, prin cele 14 proceduri de colaborare dintre O.P.C. şi acestea şi, respectiv, prin cele 2 convenţii de cooperare, încheiate cu Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, privind produsele periculoase;

e) desfăşurarea de acţiuni de supraveghere a pieţei (inclusiv în colaborare) şi de activităţi de informare a consumatorilor, de consiliere juridică a acestora şi de rezolvare a reclamaţiilor lor;

f) participarea la “sistemul tranziţional de schimb rapid de informaţii TRAPEX”, cu ţările central şi est-europene, privind produsele periculoase destinate consumatorilor, O.P.C. fiind desemnat, în aprilie 1999, ca Punct Naţional de Contact pentru Sistemul TRAPEX;

2) existenţa Consiliilor Consultative ale consumatorilor, care grupează reprezentanţi ai autorităţilor de stat, precum şi ai societăţii civile, respectiv din cadrul asociaţiilor de consumatori la nivel local şi naţional şi ai organizaţiilor patronale la nivel de confederaţie, având ca atribuţii principale: analiza modului cum sunt respectate drepturile consumatorilor; propunerea de noi reglementări sau îmbunătăţirea celor existente în domeniu; efectuarea de studii sau acţiuni în anumite sectoare din domeniul protecţiei consumatorilor;

3) înfiinţarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, care are rolul de a dezvolta şi a perfecţiona sistemul de supraveghere a pieţei, constituind un instrument pentru colaborarea dintre autorităţile administraţiei publice centrale, pe de o parte, şi colaborarea dintre aceste autorităţi şi structurile civile, pe de altă parte;

4) creşterea rolului societăţii civile, precum şi creşterea gradului de informare şi consiliere a consumatorilor, prin înfiinţarea de centre de consultanţă pentru consumatori, cu subvenţii bugetare.

Analiza legislativă şi instituţională a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, subţirimea argumentelor de mai sus, care să permită României să solicite încheierea provizorie a negocierilor privind capitolul protecţia consumatorilor, aşa cum îşi

propune prin Documentul de Poziţie înaintat Conferinţei pentru Aderare la Uniunea Europeană – România.

3.2. În perioada 2001 - 2003, sarcina de a continua procesul de integrare

europeană, în domeniu, i-a revenit Guvernului actual. Analiza Strategiei Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor

2001 - 2004, a activităţii de adoptare a acquis-ului comunitar şi de aplicare a acestuia, prezintă deficienţe, care dovedesc incapacitatea Guvernului de a onora angajamentele asumate de România şi, cu atât mai puţin, de a accelera ritmul de atingere a obiectivelor.

Semnalăm câteva dintre ele: a) lentoarea cu care se adoptă reglementări noi în direcţia armonizării

legislative, în medie două pe an ; b) Strategia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor 2001 -

2004 nu prevede luarea măsurilor care să permită aplicarea acquis-ului comunitar adoptat, în această perioadă, cum ar fi:

- elaborarea procedurilor de aplicare, de către specialiştii proprii, a noilor reglementări, ceea ce înseamnă că nu vor exista reguli clare de supraveghere şi control a pieţei, în domeniile respective, în momentul în care ele vor intra în vigoare;

- pregătirea şi/sau angajarea de specialişti, în domeniile vizate de noile reglementări (ex.: creditele de consum), până la adoptarea acestora;

c) Guvernul, prin Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, aflată în subordinea lui, nu are obiective strategice convingătoare şi eficiente pentru realizarea a două din cele trei obiective principale, prevăzute de Documentul de Poziţie al României, cap. 23 - Protecţia Consumatorilor şi a sănătăţii, şi anume:

- îmbunătăţirea accesului la justiţie şi stabilirea unui parteneriat cu societatea civilă şi reprezentanţi ai cercurilor de afaceri pentru creşterea gradului de protecţie a consumatorilor;

- creşterea gradului de informare şi consiliere a consumatorilor în vederea creşterii capacităţii de reacţie şi a autoprotecţiei acestora.

Faptul că acest Guvern nu înţelege importanţa pe care Uniunea Europeană o acordă dezvoltării capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă este dovedit, atât de ceea ce nu face pentru aceasta, cât şi de ceea ce face împotriva evoluţiei protecţiei consumatorilor din România în această direcţie. Dăm câteva exemple:

a) nu are o strategie a activităţii de informare şi consiliere a consumatorilor, care să implice toate organele administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniu şi nici pentru sprijinirea structurilor societăţii civile, în realizarea acestei activităţi;

b) nu a introdus educaţia consumatorilor în învăţământ, în toate treptele acestuia şi, mai ales, în unităţile de învăţământ cu profil industrial, agroalimentar, economic şi drept;

c) când a reorganizat Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor (H.G. 681/2001), care trebuia să joace un rol deosebit în dezvoltarea colaborării dintre organele statului şi structurile societăţii civile, a exclus dintre membri pe reprezentanţii acestora din urmă, aşa cum era prevăzut la înfiinţarea lui (H.G. nr. 449/2000) dându-le doar posibilitatea de a participa la lucrări ca invitaţi, cu acceptul prealabil al preşedintelui A.N.P.C., care este şi preşedintele Comitetului.

În concluzie, asistăm la incapacitatea managerială, organizatorică şi de resurse a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor de a gestiona procesul integrării europene în domeniu şi activitatea de protecţie a consumatorilor, ca atare, din România, care sunt, evident, interdependente. Eficienţa scăzută, a acesteia din urmă, este semnalată în repetate rânduri de reprezentanţii Uniunii Europene, care constată, tot mai frecvent, diferenţa dintre angajamente şi fapte (ex.: securitatea alimentelor, cu cel mai recent caz: controlul efectuat de o echipă de experţi ai acesteia, împreună cu reprezentanţii Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în sectorul de producere a laptelui şi a colectării şi prelucrării lui, s-a încheiat cu concluzia potrivit căreia sunt încălcate regulile minimale privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor).

Deoarece activitatea de protecţie a consumatorilor şi, respectiv activitatea de supraveghere a pieţei, ca modalitate de realizare a ei, sunt dependente de circulaţia liberă a mărfurilor, semnalăm că, România a încheiat provizoriu negocierile cu Uniunea Europeană, în acest domeniu, la Conferinţa de Aderare România - Uniunea Europeană, care a avut loc la Bruxelles, în data de 2 iunie 2003. Importanţa acestui capitol a fost semnalată şi de reprezentanţii Uniunii Europene, care-l consideră una din pietrele unghiulare ale pieţei interne.

Potrivit principiului liberei circulaţii a produselor, trebuie să existe un cadru legislativ comun, care să asigure traficul nerestricţionat al produselor în cadrul Uniunii Europene, în acelaşi mod în care acesta se realizează în interiorul unei ţări. Aceasta impune ca produsele să corespundă unor anumite standarde de bază sau, în cazul domeniilor nearmonizate, când un produs este vândut, în mod legal, pe piaţa unei ţări a Uniunii, atunci el poate fi vândut în toate ţările Uniunii.

Nici la acest capitol România nu a solicitat o prioadă de tranziţie, angajându-se să aplice legislaţia comunitară până la data aderării, deoarece, altfel, ar fi însemnat că se amână alinierea produselor româneşti la standardele europene, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea vânzării lor, pe piaţa uniunii, imediat după aderare.

Trebuie remarcat faptul că, până în prezent, România a adoptat standardele europene, pe care trebuie să le respecte, până în anul 2007, mai multe produse, cum ar fi: ambarcaţiuni de agrement, echipamente neautomate de cântărit, medicamente

pentru uz uman şi veterinar, substanţe chimice, vehicule cu motor, textile şi încălţăminte, motoare pentru vehicule, etc.

Conform calendarului de aderare16 trebuie realizate următoarele obiective: a) să se introducă euro 4 pentru autovehicule, pentru reducerea poluării şi a

efectelor nocive asupra sănătăţii oamenilor, din anul 2005; b) să se adopte şi să se aplice toate standardele europene, până in anul 2007; c) să se înfiinţeze Autoritatea Naţională în domeniul securităţii alimentare,

care va controla calitatea produselor, de la producţie la consum, din anul 2004;

d) să se elimine licenţele automate de import, până la 1 ianuarie 2004, cu excepţia celor pentru produsele care prezintă riscuri ridicate (ex.: hormoni, arme etc., conform art. 36 din Acordul de Asociere);

e) să se elimine barierele în calea liberei circulaţii (diverse avize, licenţe, autorizaţii, etc. care contravin legislaţiei comunitare), încă din anul 2003.

La încheierea provizorie a capitolului, negociatorul şef al României cu Uniunea Europeană a declarat că aceasta demonstrează:

a) capacitatea instituţiilor româneşti de a verifica dacă mărfurile sunt la standardele cerute de Uniunea Europeană;

b) nevoia de eforturi din partea agenţilor economici pentru retehnologizare, pentru a putea respecta normele de calitate din Uniunea Europeană.

Nu putem fi de acord, decât parţial, deoarece: 1) eliminarea barierelor tehnice şi birocratice din calea liberei circulaţii a

mărfurilor presupune: a) sprijinirea amplă, de către stat, a Asociaţiei de Standardizare din

România – ASRO, organism neguvernamental, recunoscută prin lege ca autoritatea naţională de standardizare, agreată de Uniunea Europeană, în procesul de adoptare a standardelor europene, într-un timp cât mai scurt, astfel încât agenţii economici să se poată adapta managerial, tehnologic, tehnic, profesional, etc. exigenţelor impuse de acestea, până la momentul aderării, în anul 2007;

b) sprijinirea Asociaţiei de Acreditare din România - RENAR, autoritatea naţională de acreditare, recunoscută, ca atare, prin lege, precum şi de către Uniunea Europeană prin organismele ei specifice, pentru extinderea acreditării organismelor de certificare şi a laboratoarelor de expertizare pentru toate mărfurile oferite pe piaţă;

c) recunoaşterea, deplină, de către organele administraţiei publice centrale şi locale a rolului celor două organisme, menţionate mai sus, în procesul de expertizare şi certificare a mărfurilor, de aliniere la

16 Documentul „România a închis două capitole în negocierile cu Uniunea Europeană – Libera circulaţie a mărfurilor şi Impozitarea”, http/www.mie.ro/media/Romana/2003/iunie/Press/020603!.htm

nivelul calitativ al celor de pe piaţa comunitară, precum şi în activitatea de verificare a respectării de către agenţii economici a condiţiilor care să asigure securitatea şi calitatea produselor, colaborarea cu acestea în activitatea de supraveghere a pieţei, de la producţie la consum, şi eliminarea pe această bază a barierelor birocratice (avize, autorizaţii, licenţe, etc., care contravin legislaţiei comunitare).

2) retehnologizarea nu trebuie să se bazeze doar pe efortul agenţilor economici. Ea este un obiectiv de interes naţional şi trebuie tratată ca atare. Asta presupune sprijinirea, pe toate planurile, de către stat, a agenţilor economici care fac eforturi în acest sens şi, mai ales, prin sistemul de impozite şi taxe.

De altfel, la închiderea provizorie a capitolului “Impozitarea”, în 2 iunie 2003, negociatorul şef al României aprecia că acesta “este esenţial pentru stabilitatea fiscală, pentru atragerea investitorilor şi realizarea unor reguli mai precise, inclusiv prin aplicarea Codului de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor17”.

Aplicarea principiilor Codului de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor, înseamnă un tratament egal pentru toţi agenţii economici, prin eliminarea măsurilor fiscale discriminatorii privind impozitele aplicate afacerilor (impozit pe profit, dividende, etc.), ceea ce va stimula concurenţa reală dintre aceştia, cu efecte pozitive pentru ridicarea gradului de protecţie a consumatorilor printr-un raport calitate/preţ, corespunzător intereselor lor.

Având în vedere situaţia economică şi nivelul scăzut al veniturilor populaţiei, Uniunea Europeană a acceptat solicitările României privind18:

a) menţinerea scutirii de la plata TVA, inclusiv după aderare, a transportului de pasageri, pentru toate tipurile de transport: aerian, terestru, maritim şi feroviar;

b) IMM-urile care realizează o cifră de afaceri anuală sub 35.000 euro să nu fie obligate să se înregistreze ca plătitori de TVA (este cel mai favorabil regim aplicat statelor candidate, iar în Uniunea Europeană pragul de impozitare este de 5.000 euro);

c) aplicarea cotei reduse de TVA (minim 5 %) pentru o serie de produse ca: alimente de bază, medicamente, construcţii de apartamente, etc., momentul aplicării cotei reduse fiind la latitudinea României;

d) o perioadă de tranziţie de trei ani, după data aderării, pentru alinierea accizei la ţigări la nivelul maxim al accizei din Uniunea Europeană;

e) aplicarea unei derogări, după aderarea la Uniunea Europeană, pentru aplicarea unui regim special pentru accizarea băuturilor alcoolice distilate

17 Idem, pag.1 18 Ibidem, pag.2,3

din fructe, obţinute de fermieri şi destinate autoconsumului echivalent a 50 litri băuturi spirtoase/gospodărie/an, cu concentraţie de 40 % în volum, prin aplicarea unei cote de 50 % din acciza standard aplicată în România, cu condiţia ca, la data aderării producerea băuturilor spirtoase să corespundă exigenţelor legate de securitatea alimentară, impuse de Uniunea Europeană, şi să se realizeze astfel încât statul să poată controla această activitate, inclusiv din punct de vedere fiscal. Toate acestea au drept scop, în special, să protejeze sănătatea populaţiei faţă de produsele de slabă calitate, să fie eliminate contrabanda şi contrafacerea.

Având în vedere interdependenţa dintre protecţia consumatorilor şi concurenţă, procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei consumatorilor este în strânsă corelaţie cu procesul de armonizare legislativă cu acquis-ul comunitar în domeniul concurenţei.

Remarcăm că, România a acceptat, de asemenea, în întregime acquis-ul comunitar în vigoare la 31 decembrie 1999, fără a solicita nici o perioadă de tranziţie sau derogare, considerând că va fi în măsură să aplice în întregime, la data aderării, acest acquis.

Atât în Documentul de Poziţie al României, adoptat de Guvern în 6 iulie 2000, cât şi la Conferinţa de Aderare România - Uniunea Europeană, de la Bruxelles, din 2 iunie 2003, la care au continuat negocierile privind integrarea în domeniul concurenţei, cu dorinţa închiderii provizorii a acestui capitol, într-un timp cât mai scurt, s-a apreciat că legislaţia românească e armonizată, în mare parte, cu acquis-ul comunitar în domeniile: înţelegerilor verticale, acordurilor de cooperare pe orizontală, exceptărilor în bloc, acordurilor de specializare, acordurilor de transfer de tehnologie şi/sau de know-how, acordurilor de cercetare-dezvoltare.

Se consideră, de asemenea, că Legea nr. 21/1996 – Legea concurenţei, asigură cadrul legislativ din domeniul antitrust, respectând principiile de bază ale regulilor comunitare referitoare la acordurile restrictive, abuzul de poziţie dominantă şi fuziuni. S-a apreciat, în acelaşi sens, că Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit este adaptată la cerinţele legislaţiei europene, precum şi faptul că, prin H.G. nr. 26/2003, s-au luat măsuri pentru asigurarea transparenţei în ceea ce priveşte relaţiile dintre stat şi întreprinderile de stat, regiile autonome şi agenţii economici cu drepturi exclusive.

Una din marile probleme ale procesului de integrare europeană, în domeniu, este faptul că, pentru o serie de produse şi servicii, care înglobează şi activităţi cu caracter de monopol, precum şi activităţi supuse prin lege unui regim special, preţurile şi tarifele nu se stabilesc, în mod liber, prin concurenţă, pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, ci prin avizul Oficiului Concurenţei, organ aflat în subordinea Guvernului, după o formulă “price-cap”.

S-a considerat că aceasta este o condiţionare tranzitorie, valabilă până la adoptarea reglementărilor sectoriale şi înfiinţarea autorităţilor independente de reglementare. Numai că, sfera preţurilor administrative continuă să existe, mai ales

pentru produse de bază pentru funcţionarea economiei naţionale (ex.: petrol, gaze naturale), iar preţurile şi tarifele la unităţile publice sunt, practic, ţinute sub control, chiar dacă s-au luat unele măsuri ca:

- restructurarea şi stabilirea privatizării întreprinderilor în domeniile respective;

- externalizarea activităţilor auxiliare din principalele sectoare şi supunerea lor liberei concurenţe;

- separarea întreprinderilor însărcinate cu administrarea facilităţilor esenţiale, cu obligaţia accesului nediscriminatoriu la acestea;

- transformarea regiilor autonome în societăţi şi companii naţionale; - înfiinţarea de autorităţi specializate de reglementare şi liberalizare în

sectoare reglementate ca: telecomunicaţii, energia electrică şi termică, servicii poştale, transport pe cale ferată, servicii locale.

Este cert, însă, că prevenirea şi sancţionarea practicilor anticoncurenţiale nu se poate face atâta timp cât nu se asigură independenţa de funcţionare a agenţiilor de reglementare şi monitorizare a serviciilor publice (Agenţia Naţională de Comunicaţii şi Informatică, Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, etc.), pentru ca acestea să ia decizii obiective, limitându-se astfel posibilitatea de stabilire de preţuri şi tarife artificiale şi de manipulare a cetăţenilor. Pentru aceasta se impune:

a) preţurile şi tarifele reale ale serviciilor publice să fie stabilite prin supunerea periodică la competiţia pe piaţă a contractelor de delegare a serviciilor publice, în principal pentru realizarea de investiţii în sfera serviciilor poblice;

b) scoaterea agenţiilor de reglementare şi monitorizare a serviciilor publice de sub controlul executiv al guvernului sau al puterii executive locale, după caz, şi trecerea lor sub controlul Parlamentului sau al consiliilor locale, ceea ce va asigura şi o participare democratică a reprezentanţilor structurilor societăţii civile;

c) realizarea unor relaţii contractuale echilibrate, durabile şi asigurarea de proceduri transparente de administrare a contractelor, pentru menţinerea relaţiilor de echilibru, pe întreaga durată de execuţie a contractului, cu luarea în considerare a schimbărilor de piaţă.

O altă mare problemă a integrării europene în domeniul concurenţei este cea a ajutorului de stat. Chiar dacă, Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat asigură punerea în aplicare a prevederilor art. 64, paragrafele 1(iii), 2 şi 4 (b) din Acordul de Asociere România - Uniunea Europeană şi acoperă criteriile de transparenţă şi evaluare a compatibilităţii acordării ajutoarelor de stat, conţinute de art. 87 şi 88 din Tratatul de la Amsterdam, reprezentanţii Uniunii Europene au semnalat la Conferinţa de Aderare România - Uniunea Europeană, din 2 iunie 2003, că este nevoie, atât de preluarea în întregime a legislaţiei comunitare, cât şi de aplicarea efectivă a acesteia.

Ca şi în Uniunea Europeană, România poate acorda ajutoare de stat pentru: dezvoltarea regională, salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate, cercetare-dezvoltare, pregătirea profesională, întreprinderile mici şi mijlocii, protecţia mediului, etc.

S-a cerut României să ia următoarele măsuri19: - să limiteze ajutoarele de stat, în timp şi valoric, până la un plafon maxim

de 50 % din valoarea investiţiilor şi 65 % pentru întreprinderile mici şi mijlocii;

- să inventarieze ajutoarele de stat (inclusiv cele acordate în zonele libere şi defavorizate), în scopul compatibilizării lor (acordării conform regulilor Uniunii) şi a eliminării celor incompatibile cu normele Uniunii Europene;

- să preia toate regulile comunitare privind notificarea şi autorizarea, promovarea transparenţei prin inventarierea, monitorizarea şi interzicerea celor ilegale, cu recuperarea sumelor date;

- obligaţia de a notifica orice ajutor de stat la Consiliul Concurenţei şi la Comisia Europeană.

Este limpede că Uniunea Europeană este nemulţumită de felul în care Guvernul acordă ajutoarele de stat, inclusiv privind folosirea unor forme mascate ale acestuia (ex.: facilităţile privind plata taxelor, impozitelor şi a altor obligaţii bugetare care sunt forme de ajutor de stat fără a fi notificate la Consiliul Concurenţei).

În ceea ce priveşte cadrul instituţional semnalăm, din nou, că există două instituţii, Consiliul Concurenţei, aflat sub controlul Parlamentului şi, respectiv Oficiul Concurenţei, în subordinea Guvernului, cu toate că atribuţiile lor sunt aproape identice. Astfel:

a) Consiliul Concurenţei are atribuţii de investigare, de luare a deciziilor, de reglementare, de avizare a politicii şi a schemelor de acordare a ajutorului de stat, controlând respectarea acestora;

b) Oficiul Concurenţei are rol de: investigare a practicilor anticoncurenţiale; de avizare a preţurilor şi tarifelor practicate în activităţile cu caracter de monopol natural şi în cele prevăzute prin lege cu regim special, stabilite de societăţile şi companiile naţionale, respectiv de autorităţile de reglementare specializate, privind serviciile publice; inventariere a ajutoarelor de stat, de monitorizare şi raportare privind modul de acordare şi utilizare a lor.

Documentul de Poziţie al României privind concurenţa şi ajutorul de stat (cap. 6), adoptat de Guvern în 6 iulie 2000, prevede adoptarea de măsuri pentru întărirea capacităţii de administrare a legislaţiei, prin asigurarea logisticii şi a resurselor umane, cum ar fi:

19 Documentul de poziţie al României, cap.6 Concurenţă şi ajutor de stat, adoptat de Guvern, în data de 6 iulie 2000, pag.4-6

a) atragerea şi formarea de specialişti, prin stagii de pregătire în Uniunea Europeană sau organizarea de seminarii de pregătire susţinute de specialişti din Uniunea Europeană;

b) specializarea în domeniul concurenţei şi al ajutorului de stat a unor judecători de la Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea Supremă de Justiţie, incluzând-i în programe de pregătire profesională;

c) dotarea cu echipament computerizat; d) formarea unui mediu social receptiv la normele ajutorului de stat, prin

mediatizarea legii, regulamentelor şi hotărârilor de Guvern, a sancţiunilor şi măsurilor publicate în rapoartele anuale ale Consiliului Concurenţei şi Oficiului Concurenţei (privind ajutoarele de stat), precum şi în revistele de specialitate ale celor două instituţii.

În ceea ce ne priveşte, reiterăm opinia că Oficiul Concurenţei trebuie desfiinţat, întreaga administrare a legislaţiei rămânâd în sarcina Consiliului Concurenţei aflat sub controlul Parlamentului, deoarece considerăm că frânarea promovării mecanismelor concurenţei libere se datorează Guvernului, atât prin formarea preţurilor şi tarifelor pe cale administrativă, cât şi prin încălcarea normelor europene de acordare a ajutoarelor de stat, folosidu-le ca modalităţi de susţinere a marilor întreprinderi de stat pentru prevenirea unor focare de presiune socială, cât şi ca mijloace de manipulare politică a unor segmente ale electoratului, începând cu sindicatele.

Prezentăm câteva dintre componentele acquis-ului comunitar, care trebuie să fie preluate până la aderarea României la Uniunea Europeană în domeniul concurenţei şi, mai ales, al ajutorului de stat, cu scopul de a permite formarea unei imagini cât mai exacte, asupra multitudinii de probleme care se cer a fi reglementate în scurta perioadă care a rămas până în anul 2007, după cum urmează:

1) privind concurenţa: - Cartea Albă privind modernizarea regulilor de implementare a art.

85 şi 86 din Tratatul CE (în prezent articolele 81 şi 82 din Tratatul de la Amsterdam) din 28.04.1999 (Programul Comisiei nr. 99/027);

- Regulamentul Comisiei (CE) nr. 2790/1999 din 22 decembrie 1999 privind aplicarea art. 81 (3) din Tratatul în cazul restricţiilor verticale şi practicilor concertate, JO L 336, 29.12.1999;

- Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1083/1999 din 26 mai 1999 care amendează Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 1617 din 1993 privind aplicarea art. 65 (3) din Tratat, anumitor categorii de înţelegeri şi practici concertate privind coordonarea şi planificarea comună a orarelor de zbor, operaţiunile comune, consultări asupra tarifelor serviciilor de transport pasageri şi cargo planificate şi alocarea drepturilor aeroportuare în aeroporturi, JO L 131, 27.05.1999;

- Regulamentul Comisiei (CE) nr. 2843/98 din 22 decembrie 1998 privind forma, conţinutul şi alte elemente ale cererilor şi notificărilor prevăzute prin Regulamentul Consiliului nr. 1017/68; 4056/86 şi 3975/87 privind aplicarea regulilor de concurenţă în sectorul transporturilor, OJ L 354, 30.12.98;

- Comunicare privind actualizarea conform regulilor concurenţei a prevederilor comune pentru reţelele de telecomunicaţii şi cablu TV ale unui singur operator şi anularea restricţiilor privind prevederile referitoare la capacităţile de cablu TV din cadrul reţelelor de telecomunicaţii, OJ C 71, 7.03.1998;

- Nota privind aplicarea regulilor de concurenţă acordurilor privind accesul în sectorul telecomunicaţiilor OJ C 265, 22.08.1996;

2) privind ajutorul de stat: - Regulamentul Consiliului (CE) nr. 994/1998 din 7 mai 1998

privind aplicarea articolelor 92 şi 93 din Tratatul CE anumitor categorii de ajutor de stat orizontal, OJ L 142, 14.05.1998;

- Instrucţiuni comunitare din 8.07.1999 privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea firmelor în dificultate, OJ C 67, 10.03.1999;

- Nota Comisiei din 24.11.1999 privind aplicarea art. 87 şi 88 din Tratatul de la Amsterdam ajutoarelor de stat sub formă de garanţii;

- Cadrul comunitar al ajutorului de stat pentru cercetare şi dezvoltare, OJ C 45, 17.02.1996 (inclusiv cele trei anexe);

- Instrucţiunile comunitare privind ajutorul de stat în domeniul protecţiei mediului, OJ C 72, 10.03.1994;

- Instrucţiunile comunitare din 16 iulie 1996 privind ajutorul de stat pentru IMM, OJ C 213, 23.07.1996;

- Instrucţiuni privind ajutorul de stat pentru crearea de noi locuri de muncă, OJ C 334, 12.12.1995, p. 4;

- Cadrul privind ajutorul pentru instruirea forţei de muncă, OJ C 343, 11.11.1998;

- Instrucţiuni privind ajutorul de stat acordat societăţilor din zonele urbane defavorizate, OJ C 146, 14.05.1997;

- Cadrul Multisectorial privind ajutorul regional pentru proiecte mari de investiţii (adoptat de Comisie la 16.12.1997, OJ C 107, 7.04.1998);

- Plafoane naţionale pentru acoperirea ajutorului regional conform derogărilor din art. 92 (3) (a) şi (c) din Tratatul CE pentru perioada 2000 - 2006, OJ C 165, 21.01.1999.

În domeniul “Libera circulaţie a serviciilor”, Documentul de Poziţie al României, adoptat de Guvern în şedinţa din 6 decembrie 2001, prevede acceptarea

de către Romania a acquis-ului comunitar existent la 31 decembrie 2000 şi asumarea obligaţiei de a-l implementa până la data aderării, cu excepţia:

1) Directivei Consiliului nr. 84/5/CEE privind aproximarea legilor Statelor Member referitoare la asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor, România solicitând o perioadă de tranziţie de 5 ani şi anume, până la 1 ianuarie 2012;

2) Directivei Consiliului nr. 97/9/CE privind schemele de compensare a investitorilor, pentru care România solicită o perioadă de tranziţie de 5 ani şi anume, până la 1 ianuarie 2012.

De asemenea, prin acest document România s-a angajat să adopte acquis-ul comunitar dezvoltat după această dată şi şi-a asumat unilateral data de 1 ianuarie 2007 pentru încheierea pregătirii de aderare la Uniunea Europeană.

Documentul de Poziţie stabileşte obiectivele şi termenele de transpunere a directivelor europene în legislaţia românească privind:

1) Dreptul de stabilire şi liberă practică a serviciilor (art. 43 şi 49 din Tratatul de infiinţare a Comunităţii Europene; directivele 98/5/CE şi 77/249/CE privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat) – termen: 2003;

2) Serviciile bancare, cu referire la: a) condiţiile de acces şi exercitare a activităţii bancare de către instituţiile

de credit (2000/12/CE, 2000/28/CE, 2000/46/CE) – termen: 2002 - 2006;

b) fondurile proprii ale instituţiilor de credit (2000/12/CE) – termen: 2002 - 2003;

c) solvabilitatea instituţiilor de credit (2000/12/CE) – termen: 2002 - 2003;

d) expunerile mari ale instituţiilor de credit (2000/12/CE) – termen: 2002 -2003;

e) supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit (2000/12/CE) – termen: 2002 - 2004;

f) adecvarea capitalului instituţiilor de credit (93/6/CE şi 98/31/CE) – termen: 2002 - 2004;

g) conturile anuale şi conturile consolidate ale instituţiilor de credit şi publicarea de către sucursalele instituţiilor de credit şi instituţiilor financiare înfiinţate într-un Stat Membru şi având sediul în afara acelui Stat Membru a documentelor contabile anuale ale instituţiilor de credit şi financiare (86/635/CEE şi 89/117/CEE) – termen: 2002 - 2004;

h) transparenţa condiţiilor bancare referitoare la tranzacţiile financiare transfrontaliere (90/109/CEE şi 97/5/CE) – termen: 2003 - 2004;

i) garantarea depozitelor (94/19/CE) privind garantarea depozitelor constituite de persoanele juridice şi nivelul minim de garantare, după cum urmează: - începând cu 1 ianuarie 2002, echivalentul în lei a 4.000 euro per

deponent, pentru persoane fizice; - începând cu 1 ianuarie 2003, echivalentul în lei a 5.000 euro per

deponent, pentru persoane fizice; - începând cu 1 ianuarie 2004, echivalentul în lei a 6.000 euro per

deponent, pentru persoane fizice; - începând cu 1 ianuarie 2005, echivalentul în lei a 10.000 euro per

deponent, pentru persoane fizice sau persoane juridice; - începând cu 1 ianuarie 2006, echivalentul în lei a 15.000 euro per

deponent, pentru persoane fizice sau persoane juridice; - începând cu 1 ianuarie 2007, echivalentul în lei a 20.000 euro per

deponent, pentru persoane fizice sau persoane juridice; 3) Asigurări, cu referire la:

a) dreptul de stabilire şi înlăturarea restricţiilor (73/240/CEE) – termen: 2002;

b) condiţiile de acces şi exercitare a activităţii de asigurări generale (73/239/CE, 76/580/CE, 78/473/CEE, 84/641/CEE, 87/343/CEE, 88/357/CEE, 92/49/CEE, 95/26/CEE şi 2000/64/CE) – termen: 2002 - 2006;

c) condiţiile de acces şi exercitare a activităţii de asigurări de viaţă (79/267/CEE, 90/619/CEE, 92/96/CEE şi 2000/64/CE) – termen: 2002 -2006;

d) reasigurări (64/225/CEE) – termen: 2002 - 2006; e) intermediarii de asigurări (77/92/CEE) – termen: 2007; f) contabilitatea societăţilor de asigurări (91/674/CEE) – termen: 1

ianuarie 2002; g) grupuri de asiguratori (98/78/CE) - termen: 2006; h) asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor

(76/166/CEE, 75/23/CEE, 74/166/CEE, 74/167/CEE, 86/218/CEE, 86/219/CEE, 86/220/CEE, 87/344/CEE, 88/367/CEE, 88/368/CEE, 88/369/CEE, 91/323/CEE, 93/43/CEE, 97/828/CE, 84/5/CEE, 90/232/CEE, 90/168/CEE şi 2000/26/CE) – termen: 2002 – 1 ianuarie 2007.

Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, Normele CSA privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor elaborate pentru anul 2002, cuprind prevederile actelor normative comunitare privind:

- acoperirea răspunderii civile a autovehiculelor pentru accidentele produse terţilor prin asigurarea obligatorie atât pentru pagube la bunuri cât şi pentru vătămări corporale;

- emiterea asigurării Carte Verde pentru autovehiculele care călătoresc în alte state;

- înfiinţarea unui birou naţional al asiguratorilor; - verificarea existenţei asigurării Carte Verde la intrarea pe teritoriul

României. Pentru transpunerea integrală a directivelor comunitare, prezentate mai sus,

Documentul de Poziţie al României prevede adoptarea următoarelor măsuri: - includerea în asigurarea obligatorie a şoferului şi a membrilor săi de

familie în legătură cu vătămarea lor corporală, chiar dacă ei au condus autovehiculul care a produs accidentul – termen: 2004;

- crearea unei baze de date unice privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor, în vederea identificării societăţii de asigurare la care are încheiată asigurarea autovehiculul implicat în accident – termen: 2004;

- înfiinţarea unui birou sau abilitarea unuia deja existent, care să plătească compensaţia în situaţia în care accidentul a fost produs de un autovehicul neasigurat, neidentificat, furat sau obţinut prin violenţă şi la care victima poate apela – termen: 2004;

- crearea unui centru de informare în care părţile vătămate să poată găsi informaţiile necesare identificării societăţii de asigurare care a asigurat autovehiculul implicat în accident – termen: 2006;

- înfiinţarea unui birou sau abilitarea unuia deja existent, privind administrarea fondului de garantare din care se vor despăgubi persoanele păgubite în cazul în care autovehiculul care a produs accidentul era neasigurat sau neidentificat – termen: 2006;

- înfiinţarea unui birou de compensare sau abilitarea unuia deja existent, la care partea vătămată să poată apela atunci când societatea de asigurări sau reprezentanţa sa pentru daune nu a plătit compensaţia într-un termen stabilit – termen: 2006;

- acoperirea întregului teritoriu al Comunităţii printr-o singură primă pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor – termen: data aderării;

- obligaţia societăţilor de asigurare care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor să deschidă reprezentanţe pentru daune în celelalte State Membre ale Uniunii Europene, reprezentanţe care să fie responsabile pentru administrarea şi stabilirea daunelor în Statul Membru în care au reşedinţa, acea entitate putând să reprezinte mai multe societăţi de asigurare – termen: data aderării;

- alinierea, în mod treptat, la nivelul compensaţiei plătite pentru vătămările corporale (350.000 euro) şi pagubele la bunuri (100.000 euro) – termen: 2012;

- îmbunătăţirea legislaţiei cu privire la Fondul de protecţie a victimelor străzii – termen: 2003.

Pentru alinierea la nivelul compensaţiilor prevăzute de Directiva 84/5/CEE se vor lua următoarele măsuri:

- crearea unei baze de date centralizate pentru acest tip de asigurare, care să furnizeze datele statistice pe baza cărora să se poată determina prima de asigurare;

- stabilirea nivelului primei de risc pe baza unor factori de risc, folosiţi şi în alte state europene, pentru împărţirea pool-ului de asigurare în grupuri omogene, printre care: vechimea autovehiculului, modelul şi fabricantul autovehiculului, densitatea de trafic, vârsta asiguratului / şoferului, ocupaţia asiguratului / şoferului, Bonus Malus, etc.;

- creşterea gradului de cuprindere în asigurare a autovehiculelor, prin mărirea amenzilor aplicate celor neasiguraţi, etc.;

- creşterea treptată a nivelului compensaţiei plătite în caz de accidente de autovehicule, în corelaţie directă cu creşterea economică la nivelul întregii ţări, după cum urmează:

- pentru vătămări corporale:

Anul % creştere Suma (euro) Compensaţia (euro)2006 10 35.000 35.000 2007 10 35.000 70.000 2008 10 35.000 105.000 2009 10 35.000 140.000 2010 20 70.000 210.000 2011 20 70.000 280.000 2012 20 70.000 350.000

- pentru pagube de bunuri:

Anul % creştere Suma (euro) Compensaţia (euro)2006 10 10.000 10.000 2007 10 10.000 20.000 2008 10 10.000 30.000 2009 10 10.000 40.000 2010 20 20.000 60.000 2011 20 20.000 80.000

2012 20 20.000 100.000

4) Investiţii şi piaţa valorilor mobiliare: a) codul de conduită ce trebuie respectat în efectuarea tranzacţiilor

mobiliare (77/534/CEE); b) listarea la bursa de valori, ofertele publice şi cerinţele de informare

continuă (34/2001/CE) – termen: 2004; c) cerinţe privind redactarea, verificarea şi distribuirea prospectului ce

trebuie publicat dacă sunt oferite publicului valori mobiliare transferabile (89/298/CEE) – termen: 2004;

d) reglementări privind schemele de compensare a investitorilor (97/9/CE) – termen: 2012;

e) reglementări privind serviciile de investiţii şi modificările ulterioare (93/22/CEE şi 2000/64/CE) – termen: 2004;

f) reglementări privind adecvarea capitolului necesar intermediarilor de valori mobiliare (93/6/CEE) – termen: 2006;

g) reglementări privind “insider dealing” (tranzacţii bazate pe informaţii privilegiate) – (89/592/CEE) – termen: 2004;

h) reglementări privind fondurile de investiţii (86/611/CEE) şi modificările ulterioare (85/612/CEE, 88/220/CEE, 95/26/CE, 2000/64/CE) – termen: 2004;

5) Servicii nefinanciare: a) libera practicare a serviciilor de către fermieri, meşteşugari şi

comercianţi (99/42/CE, 89/48/CEE, 92/51/CE, 74/556/CEE, 74/557/CEE) – termen: 2006;

b) agenţii comerciali independenţi (86/653/CEE) – termen: 2002; c) serviciile societăţii informaţionale:

- schimbul de informaţii în domeniul standardizării şi reglementărilor tehnice (98/34/CE, 98/48/CE) – termen: 2002;

- protecţia juridică a serviciilor bazate sau constând în accesul condiţional (98/84/CE) – termen: 2003;

- semnătura electronică şi comerţul electronic (Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special comerţul electronic, în Piaţa Internă (“Directiva privind comerţul electronic”) – termen: 2002.

Analiza statistică a documentelor de poziţie ale României, privind armonizarea legislaţiei româneşti cu acquis-ul comunitar, arată că trebuie adoptate 120 directive europene (nu am luat în calcul şi standardele europene care trebuie adoptate), repartizate, astfel, pe domeniile prezentate:

a) protecţia consumatorilor (în sens restrâns) – 10;

b) libera circulaţie a mărfurilor – standardele europene (aproximativ 14.000, din care au rămas de adoptat cca.12.000);

c) concurenţa şi ajutorul de stat – 39 (19/20); d) libera circulaţie a serviciilor – 71, din care:

- dreptul de stabilire şi liberă practică a seviciilor – 2; - servicii bancare – 12; - asigurări – 36 (asigurări auto – 18); - investiţii imobiliare – 13; - servicii nefinanciare – 10.

Rezultă clar că, domeniile cu cel mai scăzut nivel de reglementare, în raport cu cel european, sunt: asigurările (mai ales în domeniul autovehiculelor), concurenţa (inclusiv ajutorul de stat) şi serviciile bancare.

Dacă în ceea ce priveşte domeniul concurenţei şi al ajutorului de stat ne-am spus punctul de vedere, nu ne rămâne decât să remarcăm că protecţia intereselor consumatorilor este, practic, inexistentă în domeniul asigurărilor şi al serviciilor bancare. Evident că, aşa se explică “tunurile” date pe seama consumatorilor de către diferite instituţii de credit şi instituţii financiare, de după anul 1990. De asemenea, aşa se explică dificultăţile întâmpinate de consumatori în demersurile lor de a primi compensaţia la asigurările făcute, atunci când este cazul. Dacă va avea loc un cataclism natural (cutremur, inundaţie, etc.), sigur va fi urmat de un cataclism financiar în domeniul asigurărilor.

Se pot pune multe întrebări guvernelor şi autorităţilor cu atribuţii de reglementare şi control în domeniile respective pentru a afla cauzele ineficienţei şi pentru a stabili responsabilităţile celor care le-au gestionat, dar înainte de toate evidenţiem incapacitatea A.N.P.C. de a juca rolul de instituţie-pilon a cadrului instituţional cu atribuţii privind protecţia consumatorilor.

Iată câteva din atribuţiile şi măsurile pe care ar fi trebuit să le iniţieze, de 11 ani:

a) să se informeze şi documenteze cu privire la legislaţia europeană, pentru a o adopta;

b) să sesizeze Guvernul, prin analize şi studii cu privire la necesitatea elaborării de reglementări şi respectiv, a întăririi controlului în domeniile respective;

c) să elaboreze proiecte de acte normative, în colaborare cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi cu organizaţiile neguvernamentale;

d) să solicite autorităţilor de reglementare şi control din domeniile respective să adopte măsurile care se impun pentru protejarea consumatorilor;

e) să înfiinţeze grupuri de lucru specializate pe domeniile respective, inclusiv prin angajarea de personal cu pregătire profesională corespunzătoare;

f) să se implice în apărarea intereselor consumatorilor prejudiciaţi, din proprie iniţiativă;

g) să informeze consumatorii şi asociaţiile de consumatori cu privire la riscurile la care sunt expuşi.

În esenţă A.N.P.C. trebuia să manifeste deschidere şi receptivitate totală faţă de ceea ce face în exterior (în primul rând în Uniunea Europeană), iar în plan intern, să atace, frontal şi ferm, domeniile în care vulnerabilitatea consumatorilor are grad ridicat, determinată de gradul scăzut de informare şi educare (ex.: servicii bancare şi asigurări).

Cauzele ultime care au făcut ca A.N.P.C. să nu acţioneze astfel sunt: a) mentalitatea şi nivelul scăzut de pregătire specializată ale celor puşi s-o

gestioneze. România a fost scoasă, timp de 50 de ani, din circuitul de valori al Europei.

Ea nu se poate reîntoarce în spiritualitatea europeană, printr-o simplă operaţie de grefă. Este necesar să reintrăm în corpul ei şi să refacem legăturile neurale. Ori, asta nu se poate face de către oameni, care, atunci când se întorc din vizitele de informare şi documentare, din statele membre ale Uniunii Europene, sunt şi mai convinşi că ei au dreptate (ne sunt cunoscute afirmaţii ca: “asta avem şi noi”, “ştim noi, mai bine, ce avem de făcut”, “nu ne învaţă ei pe noi, pentru că în România lucrurile stau altfel”).

Să nu uităm că România modernă, integrată în Europa, a fost făcută de generaţia paşoptistă născută din izvorul culturii şi spiritualităţii europene. Considerăm că “reîntoarcerea” în Europa, este dependentă de capacitatea noastră de a ne iriga spiritul de la “izvor”.

De asemenea, se impune o acţiune sistematică de specializare a celor care lucrează în domeniul protecţiei consumatorilor. La noi se confundă pregătirea profesională de bază, cu pregătirea specializată în domeniu.

Chimiştii, electroniştii, economiştii, etc., foarte bine pregătiţi profesional, pentru a fi buni ca agenţi de protecţie a consumatorilor, trebuie să aibă şi calităţi care ţin de “dimensiunea socială” a pregătirii şi personalităţii lor.

În Franţa, spre exemplu, există un Centru de formare şi formare continuă, care oferă un evantai larg de cursuri de specializare pentru personalul A.N.P.C.-ului francez, dar şi altor doritori, cum ar fi reprezentanţii asociaţiilor de consumatori. Cei care nu participă voluntar, la unul sau altul dintre ele, într-o perioadă de doi ani, sunt înscrişi obligatoriu de către instituţie. Promovarea şi salarizarea acestora sunt dependente de formarea continuă. Atenţie! Centrul nu este în subordinea A.N.P.C.-ului francez, ci a instituţiei care coordonează activitatea acesteia.

b) strategia A.N.P.C. nu se fundamentează pe cunoaşterea configuraţiei reale a consumatorului român. Alfel spus, ea pleacă de la concept, nu de la realitatea vie.

Ca şi în medicină (protecţia consumatorilor este un fel de “medicină” socială) unde nu trebuie să se trateze doar boala, ci şi bolnavii, protecţia consumatorilor se face în raport cu ceea ce sunt consumatorii ca atare (ei se deosebesc după nivelul de cultură, nivelul de pregătire şcolară, gradul de acces şi

integrare în circuitul informaţional, mediul de rezidenţă, etc.). Numai astfel vor fi identificate vulnerabilităţile capacităţii lor de a se autoproteja şi se va putea acţiona pentru a le diminua sau a le elimina. Ori toate astea nu le aflăm printr-un sondaj de opinie, aşa cum a procedat A.N.P.C. recent. Sunt necesare studii interdisciplinare, care să fundamenteze activitatea concretă, orientând-o către problemele reale cu care aceştia se confruntă. Evident că, acestea trebuie completate cu studii privind piaţa, cu teste comparative pe produse, etc.

Aşa se procedează în Uniunea Europeană! Toate acestea şi-ar găsi rezolvarea optimă, dacă procesul de integrare

europeană nu ar fi redus doar la dimensiunea lui legislativă. Considerăm că integrarea instituţională şi, prin aceasta, cea umană, este

determinată în raport cu cea legislativă. Trebuie stabilite relaţii directe, sistematice şi continue, de către instituţiile statului şi structurile societăţii civile cu instituţiile şi organismele comunitare şi internaţionale. Costă, dar merită! S-ar asigura, astfel, reîntoarcerea în “trupul” european, ca bază a refacerii legăturilor neurale, în plan profesional şi social.

Dăm două exemple: Asociaţia de Standardizare din România – ASRO şi Asociaţia de Acreditare din România – RENAL, recunoscute, prin lege, ca autorităţi naţionale în domeniile respective, sunt, azi, conectate la instituţiile similare comunitare şi internaţionale, care le recunosc drept parteneri (după audituri severe). Activitatea lor, în strânsă colaborare cu instituţiile europene, face posibilă adoptarea standardelor europene, respectiv, recunoaşterea, prin acreditarea organismelor de expertizare şi certificare, a conformităţii produselor româneşti cu normele europene şi prin acestea, asigură eliminarea barierelor tehnice din calea liberei circulaţii a mărfurilor româneşti pe piaţa unică a Uniunii Europene (nu este întâmplător faptul că, în urma negocierilor cu reprezentanţii acesteia, capitolul “Libera circulaţie a mărfurilor” a fost închis provizoriu la 2 iunie 2003, în timp ce capitolele “Concurenţa şi ajutorul de stat”, “Libera circulaţie a serviciilor” mai au mult până acolo).

Evident că, Guvernul trebuie să oblige instituţiile statului, respectiv, să sprijine structurile societăţii civile, către o asemenea integrare. Nu este suficient să se prevadă în legi şi hotărâri de guvern, pentru fiecare instituţie în parte, atribuţia de a reprezenta statul în relaţiile externe pe domeniile respective. Strategiile şi programele de activitate trebuie să cuprindă obiective, acţiuni şi măsuri în acest sens, iar bugetele lor să le asigure resursele necesare pentru a le realiza. Suntem siguri că asemenea activităţi ar primi şi finanţare nerambursabilă din partea Uniunii Europene.

Aşa vom intra în Uniunea Europeană! Cu instituţiile şi cu oamenii care lucrează în ele, care vor avea capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar, dar şi pe aceea de a-l aplica.

CAP. IV CE ESTE DE FACUT 4.1. Principalele obiective şi direcţii de acţiune pentru creşterea gradului de

protecţie a consumatorilor. Considerăm că viziunea asupra protecţiei consumatorilor trebuie să

definească obiectivul-vector, obiectivele fundamentale şi direcţiile principale de acţiune.

Obiectivul-vector, ţinta finală de atins, către care tinde întreaga activitate, este protecţia consumatorilor, înţeleasă ca apărare a drepturilor fundamentale ale consumatorilor : protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii ; protecţia intereselor economice ; asigurarea necesităţilor vitale ; acces la pieţe cu o gamă variată de produse şi servicii de calitate corespunzătoare ; la un mediu înconjurător sănătos ; la informare ; la educaţie ; la asociere.

Obiectivele fundamentale sunt direcţiile majore de acţiune pentru construirea unui sistem legislativ şi instituţional, de tip european, care să asigure creşterea gradului de protecţie a consumatorilor :

a) optimizarea activităţii statului, de protecţie directă şi indirectă ; b) creşterea capacităţii de autoprotecţie individuală şi, mai ales, asociativă.

Direcţiile principale de acţiune pentru realizarea obiectivelor fundamentale sunt :

1. Îmbunătăţirea şi dezvoltarea cadrului legislativ, care să asigure funcţionarea sistemică a acestuia şi încheierea procesului de armonizare cu legislaţia Uniunii Europene prin :

a) promovarea unui proiect de lege a concurenţei şi protecţiei consumatorilor (presupune abrogarea Ordonanţei nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor şi, respectiv a Legii nr.21/1996-Legea concurenţei), care să exprime, în plan juridic, corelaţia obiectivă dintre concurenţa liberă şi protecţia consumatorilor, existentă în plan economic, şi să prevadă : • includerea, între drepturile fundamentale ale

consumatorilor, a dreptului de a le fi asigurate nevoile vitale şi, respectiv a dreptului la un mediu înconjurător sănătos, care nu sunt prevăzute de legea în vigoare (Ordonanţa nr.21/1992), cu toate că în România, pe de o parte, sărăcia este fenomen de masă, mulţi dintre români neputându-şi asigura satisfacerea nevoilor vitale iar, pe de altă parte, poluarea mediului atinge cote ridicate, contribuind alături de alţi factori la scăderea duratei medii de viaţă (statisticile europene arată că locuitorii Bucureştiului trăiesc în medie cu 3,5 ani mai puţin decât cei ai capitalelor din statele membre ale Uniunii

Europene, considerându-se că poluarea este cauza principală) ;

• modalităţi clare de apărare a intereselor economice ale consumatorilor şi, mai ales, a dreptului la despăgubire, având în vedere faptul că legislaţia prezentă îl afirmă, dar nu are prevederi care să asigure reparaţii financiare, rapide şi avantajoase pentru consumatori ;

• obligaţii pentru organele administraţiei publice centrale şi locale de a colabora cu autoritatea centrală pentru protecţia consumatorilor, astfel încât să-i fie recunoscut statutul de instituţie-pilon a sistemului instituţional, care să asigure ordinea şi unitatea acestuia şi, mai ales, să orienteze activitatea lor spre obiective fundamentale comune ;

• obligaţia pentru Guvern de a lua măsuri pentru realizarea activităţii de informare, consiliere şi educare a consumatorilor prin elaborarea unei strategii naţionale în domeniu, cu obiective majore, precum introducerea educaţiei consumatorilor în sistemul de învăţământ ;

• obligaţia pentru Guvern de a adopta măsuri de sprijinire reală a organismelor neguvernamentale, îmbunătăţindu-se legislaţia în vigoare, care prevede doar dreptul asociaţiilor de consumatori de a fi sprijinite, nu şi obligaţia guvernelor de a o face.

b) îmbunătăţirea şi dezvoltarea legislaţiei sectoriale, pe categorii şi grupe de produse şi servicii, care să asigure funcţionarea optimă a sistemului legislativ pentru protecţia consumatorilor, protecţia reală a drepturilor acestora, precum şi încheierea procesului de adoptare a acquis-lui comunitar.

2. Dezvoltarea sistemului instituţional şi îmbunătăţirea funcţionării acestuia prin :

a) înfiinţarea Consiliului Concurenţei şi Protecţiei Consumatorilor, ca autoritate administrativă autonomă, deci nu în subordinea Guvernului, abilitată să aplice legea concurenţei şi protecţiei consumatorilor (propusă ca proiect, mai înainte), care va permite acţiunea sinergică a acelor două componente structurale, mărind eficienţa activităţii de protecţie a consumatorilor ;

b) stabilirea clară a locului şi rolului fiecărei instituţii în mecanismele de reacţie şi decizie pentru eliminarea paralelismelor şi suprapunerilor în activitatea de supraveghere

şi control şi, ceea ce este şi mai grav, a lipsei de reacţie în anumite cazuri de încălcare a prevederilor legislaţiei în vigoare ;

c) reorganizarea subsistemului instituţional pentru acordarea de avize, autorizaţii, licenţe, certificate de clasificare etc., respectiv a celui pentru expertizare şi certificare, asigurându-se, pe de o parte, eliminarea barierelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi, pe de altă parte, creşterea rolului lor în prevenirea şi constatarea abaterilor de la legislaţia în vigoare ;

d) dezvoltarea subsistemului organismelor consultative şi neguvernamentale pentru creşterea rolului în elaborarea strategiilor şi programelor naţionale privind protecţia consumatorilor, în activitatea de supraveghere a pieţei, în rezolvarea prejudecătorească şi judecătorească a litigiilor dintre agenţii economici şi consumatori, în informarea şi consilierea consumatorilor ;

e) dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu instituţiile şi organismele specifice din statele membre ale Uniunii Europene, respectiv cu cele de la nivel european şi internaţional, care să ducă la integrarea în sistemul instituţional european şi internaţional.

3. Dezvoltarea mişcării consumatoriste prin : a) sprijinirea înfiinţării Institutului Naţional pentru Consum, ca

organizaţie neguvernamentală, care să desfăşoare activităţi ca : formarea de formatori ai asociaţiilor de consumatori ; consultanţă pentru înfiinţarea de asociaţii şi pentru îmbunătăţirea activităţii acestora ; efectuarea de teste comparative, de studii şi cercetări în domeniu ; informarea, consilierea şi educarea consumatorilor, inclusiv prin editarea de publicaţii, similare cu cele din statele membre ale Uniunii Europene ;

b) susţinerea procesului de structurare a consumatorilor, pe orizontală şi pe verticală, astfel încât să se înfiinţeze asociaţii în toate judeţele şi oraşele ţării, respectiv federaţii la nivelul tuturor judeţelor, precum şi Consiliul Naţional al Asociaţiilor de Consumatori, reprezentant legitim al acestora la nivel central.

4. Îmbunătăţirea activităţii de informare, consiliere şi educare a consumatorilor prin :

a) crearea unui sistem informatic românesc cu privire la produsele şi serviciile cu risc ridicat şi imediat pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor ;

b) realizarea unei activităţi sistematice de către toate componentele sistemului instituţional pentru protecţia consumatorilor, mai ales în colaborare cu structurile societăţii civile ;

c) introducerea educaţiei consumatorilor în procesul de învăţământ, la toate treptele sistemului de învăţământ, nu numai la activităţile şi orele educative, ci ca abordare interdisciplinară în cadrul diferitelor discipline de învăţământ, ca disciplină de sine stătătoare la şcolile profesionale, de ucenici şi la liceele de profil industrial şi economic şi, respectiv, în învăţământul universitar pentru formarea viitorilor specialişti în domeniu ;

d) obligarea radiodifuziunii şi televiziunii de stat de a realiza emisiuni periodice destinate informării, consilierii şi educării consumatorilor.

5. Efectuarea de studii şi cercetări, care să fundamenteze elaborarea strategiilor şi programelor naţionale pentru protecţia consumatorilor, de către instituţii de profil existente şi, mai ales, prin sprijinirea activităţii Institutului Naţional pentru Consum, în această direcţie, inclusiv cu subvenţii de la bugetul de stat.

Aplicarea acestei strategii de acţiune va avea următoarele rezultate

principale : a) permite cuantificarea, chiar dacă dificilă, a obiectivului-

vector, protecţia consumatorilor. Luând fiecare drept fundamental în parte, se poate identifica matricea multifactorială care-l determină, în sens pozitiv sau negativ, măsurându-se gradul în care este apărat. Pe această premisă se stabileşte, cu suficientă precizie, ceea ce trebuie făcut în continuare. O asemenea abordare, specifică oricărui demers de tip liberal, îmbină fundamentarea teoretico-ştiinţifică cu pragmatismul care duce la creşterea eficienţei activităţii ;

b) asigură stabilirea clară a locului şi rolului fiecărei instituţii în buclele de reacţie şi de decizie ale sistemului instituţional, eliminându-se paralelismele şi suprapunerile existente azi ;

c) dezvoltă colaborarea dintre organele administraţiei centrale şi locale, pe de o parte, dintre acestea şi structurile societăţii

civile, pe de altă parte, în direcţia descentralizării activităţii şi apropierii de consumatori;

d) creşte rolul autoprotecţiei individuale şi asociative, calea cea mai eficientă de protecţie a consumatorilor, în paralel cu scăderea, în timp, a rolului statului ;

e) transformă valorile liberale, din fundament teoretico-ideologic, în dimensiuni ale realităţii economico-sociale (ex.: statul va deveni stat-minimal, partener al sectorului privat şi al structurilor societăţii civile; consumatorul conştient şi activ este manifestarea libertăţii individuale, în plan comportamental).

Considerăm că obiectivele şi direcţiile de acţiune, prezentate mai sus, asigură coerenţă strategiei naţionale privind protecţia consumatorilor de aliniere la standardele europene, prin parcurgerea a două faze :

1. Pe termen scurt şi mediu să se realizeze optimizarea protecţiei directe şi maximizarea protecţiei indirecte pentru întărirea autoprotecţiei ;

2. Pe termen lung, să se maximizeze autoprotecţia şi să se optimizeze permanent protecţia directă şi indirectă. De aceea prezentăm, în continuare, argumente şi proiecte privind cele mai

importante şi urgente acţiuni care trebuie întreprinse.

4.2. Trecerea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sub controlul Parlamentului şi descentralizarea activităţii Ceea ce s-a întâmplat în România de după decembrie 1989 arată clar că nu e

uşor să schimbi fundamental starea de lucruri. Renaşterea spiritului cetăţii, fără de care aceasta nu se poate face, este greoaie, atât timp cât rădăcinile ancorate „în trecut” sunt încă viguroase. Înfiinţarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, în august 1992, reacţia stârnită şi construirea lui interioară este un exemplu de caz. Înţelegerea „fenomenului” O.P.C. presupune analiza atitudinilor produse şi a alchimiei de transformare a Inspectoratului General de Stat, organism ceauşist, într-o instituţie europeană. Schimbarea etichetei I.G.S-O.P.C. a fost doar începutul. Se impunea transformarea radicală a mecanismului, specific acestuia, de control al calităţii chiar în curtea întreprinderilor şi a prestatorilor de servicii, precum şi a gândirii, comportamentului şi mentalităţilor. De aici, împotrivirea sau duşmănia unora. Reacţia celor din alte organe ale administraţiei publice, cu atribuţii de control, care se temeau de concurenţă, s-a înscris şi ea pe traseul adversitate-refuz făţiş de colaborare. Nici măcar consumatorii-finalitatea muncii celor din O.P.C.-nu i-au fost alături. Nu ştiau că sunt „consumatori”, în sensul că fiecare dintre ei este o „instituţie” cu drepturi şi obligaţii. Nu ştiau că au nevoie de un protector şi, cu atât mai puţin, că urmau să parcurgă o nouă „şcoală” în care să înveţe cum să se protejeze.

Complexitatea creşterii acestui „copil”, născut orfan-locul părinţilor naturali a fost luat de un tutore nepriceput (Guvernul 1991-1992 fusese înlocuit de cel dintre 1992-1996), o ilustrăm cu un exemplu. Primii consumatori care s-au adresat instituţiei au fost, în general, reclamagiii de „meserie” din perioada ceauşistă („De ce-l lasă statul pe arabul acela să vândă pâinea făcută de el ? Nu e bună. Să-i aducă statul pâinea şi pe aia s-o vândă”). Greu de acceptat. Nu lor ne adresam. Nu pentru ei munceam. Şi, totuşi, i-am primit şi i-am ascultat cu răbdare, de zeci de ori, pentru că ştiam un lucru : ei erau un liant între noi şi ceilalţi consumatori, neştiutori sau pasivi, care vor afla astfel că ne-am născut. Răbdarea, greu de stăpânit, ne-a fost răsplătită. Au aflat şi ne-au căutat tot mai mulţi. Au trecut de atunci 11 ani. Salariaţii instituţiei, cei din organele cu atribuţii de control şi consumatorii, s-au obişnuit cu O.P.C.-ul Guvernului, rebotezat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor de Guvernul actual.

Acest mariaj O.P.C.-Guvern nu a fost de bun augur pentru el. Coloratura politică a guvernelor şi natura lor vicioasă nu i-au fost prielnice. De aceea, venim acum cu propunerea enunţată în titlu-trecerea lui în subordinea Parlamentului, însoţită de descentralizarea activităţii sale. Ne aşteptăm, aşa cum arătam mai înainte despre reacţia la nou, ca punerea problemei să fie pentru unii surprinzătoare sau să trezească nemulţumirea şi chiar ostilitatea altora, deoarece :

1. mentalitatea de asistaţi, înrădăcinată timp de 50 de ani, induce subconştient că statul se ocupă de toate. Şi când spunem stat, aşa cum sistemul trecut ne-a inoculat să-l înţelegem, spunem, pe de o parte, CONDUCĂTORUL (preşedintele, Ion Iliescu, este încă văzut de mulţi ca „TĂTUCUL” conform modelului rusesc adus cu tancurile sovietice, calat pe tradiţia domnească a poporului român) şi, pe de altă parte, spunem Guvern (revigorarea după 1990 a acestei instituţii în imaginea publică, este certă). Astfel, majoritatea aşteaptă satisfacerea nevoilor lor de la Guvern, iar când acesta nu o face, minunea, sigur, le va veni de la Preşedinte. În consecinţă, şi în domeniul protecţiei consumatorilor aşteptările se îndreaptă către Guvern. Deci, O.P.C.-ul al lui trebuie să fie.

2. obişnuinţa cu „ceea ce este” dă inerţia gândirii şi comportamentului, iar forţa acesteia este determinantă de cele mai multe ori. Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor precizează la art.38 „Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului, coordonează şi realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.” Cei care au creat legea şi O.P.C.-ul au avut drept model organizarea instituţională din statele membre ale Uniunii Europene (ex. : Franţa). Deci, au gândit corect. După 11 ani, s-a dovedit însă că, în România, sistemul nu funcţionează potrivit modelului. Totuşi, din obişnuinţă, pare firesc ca lucrurile să rămână cum sunt. Deci, O.P.C.-ul a fost, este şi va fi în subordinea Guvernului.

3. Parlamentul nu are credibilitate publică (toate sondajele de opinie, realizate în această perioadă, arată acest lucru), deoarece:

a) e greu să se treacă de la Marea Adunare Naţională - pentru români o instituţie fantomatică - la Parlament, fără argumente palpabile pentru electorat, în favoarea celui din urmă.

b) imaginile transmise luni de zile, zi de zi, ore în şir la începutul anului 1990, de către TVR1 de la dezbaterile caragialeşti din cadrul Consiliului Provizoriu al Unităţii Naţionale (C.P.U.N.), primul „Parlament” de după schimbare, i-a făcut pe mulţi să creadă că şi în celelalte, alese, activităţile se desfăşoară la fel. Chiar dacă lucrurile s-au schimbat, şi s-au schimbat, azi dau aproape numai secvenţe similare cu cele de atunci, întreţinând părerea iniţială a electoratului.

c) parlamentarii nu au demonstrat că apără interesele electoratului lor. Mai mult, prin faptele unora dintre ei, chiar infracţionale, au indus o reacţie de adversitate ;

d) există instituţii subordonate Parlamentului (ex. : Curtea de Conturi), care nu au arătat că funcţionează mai bine decât cele din subordinea Guvernului. Ba, chiar au fost sub influenţa clară a acestuia, fiind, în multe rânduri, instrumente împotriva adversarilor politici.

4. Guvernanţii, cei actuali îndeosebi, dar şi membri ai unor partide, care, visând la guvernare, se şi văd tăind felii din „cozonacul MARE”, nu doresc aşa ceva. Nu ne îndoim de faptul că demersul de promovare a proiectului ar declanşa o acţiune concertată de blocare, inclusiv prin manevre, tradiţionale de acum, de asmuţire a salariaţilor din Autoritatea Naţională a Protecţiei Consumatorilor şi oficiile judeţene subordonate lui, a altor categorii profesionale şi sociale manipulate cu argumente ca : punerea în pericol a locurilor de muncă ; plafonarea salariilor; distrugerea unei instituţii apreciată de reprezentanţii Uniunii Europene; diminuarea, cu efecte nefaste, a protecţiei consumatorilor etc. În pofida celor arătate mai sus, ne propunem să demonstrăm viabilitatea

proiectului enunţat în titlu, după cum urmează :

I. Privitor la trecerea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor în subordinea PARLAMENTULUI 1. Evoluţia politicilor privind protecţia consumatorilor, din 1992 până azi, arată

că fiecare guvern a influenţat decisiv evoluţia instituţiei şi a sistemului de protecţie a acestora prin :

a) rădăcinile lor ideologice şi, respectiv, prin ideologiile pe care şi le conturau ;

b) trăsăturile de personalitate ale celui desemnat, de către partidul aflat la guvernare, să conducă instituţia ;

c) mentalităţile guvernanţilor.

Este evidentă, spre exemplu, balansarea între concepţia potrivit căreia statul are rol decisiv şi, respectiv, cea care recunoaşte rolul autoprotecţiei individuale şi asociative. Singurul factor care a mai atenuat această influenţă, înscriind protecţia consumatorilor din România într-o evoluţie sinusoidală, dar totuşi de sens european, a fost presiunea Uniunii Europene şi parcursul unora dintre statele Europei centrale şi de est, care au mers ferm în această direcţie.

2. Schimbările guvernamentale din patru în patru ani au însemnat, de fiecare dată, scurtcircuitarea activităţii Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor. Astfel, practic, aceasta lâncezea dinainte de alegeri (circa o jumătate de an), după alegeri până la numirea noului şef al instituţiei (1-3 luni) precum şi, în perioada de adaptare a acestuia, cauzată de faptul că nici unul dintre partidele care au guvernat în această perioadă nu a avut un specialist în domeniu. Rezultă că, dintr-un ciclu electoral de patru ani, se pierde un an, până la un an şi jumătate. Deci, din patru ani se lucrează 21/2-3 ani.

3. Subordonarea faţă de Guvern determină o contradicţie internă sistemului protecţiei consumatorilor. În sens european, autoprotecţia este prioritară în raport cu protecţia realizată de stat. La noi, întotdeauna executivul are tendinţa de a acapara decizia-viciul puterii se manifestă nu numai prin dorinţa de a o avea pentru totdeauna, ci şi prin expansiunea ei pe orizontală şi pe verticală. Or, asta înseamnă să decidă el în locul consumatorilor individuali sau asociaţi. Se produce, astfel, blocarea funcţionării sistemului.

4. Protecţia consumatorilor este, înainte de toate, o problemă personală, de microgrup (ex.: familia, colocatarii unui bloc etc.) şi de comunitate teritorial-administrativă (sat, comună, oraş, municipiu, judeţ). Din această cauză, puterea de decizie a administraţiei locale trebuie să fie, în multe probleme, preponderentă, în raport cu cea la nivel naţional, fără ca aceasta să însemne că fiecare face ce vrea. Altfel spus, strategia naţională privind protecţia consumatorilor trebuie să cuprindă obiective şi căi de acţiune care vizează, pe de o parte, interesele generale ale consumatorilor – stabilite la nivel central, iar, pe de altă parte, interesele specifice ale acestora la nivel local – stabilite şi rezolvate, mai apoi, prin decizia administraţiei locale. În contradicţie cu această viziune, strategiile guvernelor de după 1992 au fost, astfel, concepute încât dimensiunea comunitară a fost aproape total exclusă. Strategia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, aprobată prin H.G. nr.574/14.06.2001 pentru perioada 2001-2004, nu conţine nici o prevedere privind acţiunile la nivel comunitar. Am dat-o drept exemplu pentru a arăta şi în acest fel ce se întâmplă cu sistemul protecţiei consumatorilor după 11 ani de subordonare guvernamentală.

5. Experienţa internaţională evidenţiază două tendinţe privind rolul statului în domeniul protecţiei consumatorilor :

a) scade implicarea sa directă, deci a Guvernului, în favoarea societăţii civile (asociaţii de consumatori, organizaţii patronale, asociaţii profesionale, organisme consultative şi neutre) ;

b) creşte importanţa activităţii legislative a acestuia, deci a Parlamentului. 6. Protecţia consumatorilor, care are o dimensiune naţională, referindu-se la cei

peste 21 de milioane de consumatori, este în contradicţie cu tendinţa partizană a Guvernului (dacă nu ar fi aşa, nu ar fi nevoie de legea răspunderii ministeriale şi alte legi cu alte şi alte răspunderi, greu de dovedit când sunt încălcate, nu numai la noi, ci şi în democraţiile occidentale). În raport cu acesta, Parlamentul este cel care are reprezentativitate de nivel naţional. Mai mult, răspunderea fiecărui parlamentar este asigurată, înainte de toate, nu prin legi, cât prin controlul direct al comunităţilor în care trăiesc electorii lor (chiar dacă azi lucrurile nu stau aşa, societatea românească tinde către o asemenea funcţionare democratică şi această tendinţă trebuie să o avem în vedere când ne propunem să prefigurăm viitorul sistemului instituţional din România în domeniul protecţiei consumatorilor).

7. Subordonarea faţă de Parlament ar asigura stabilitate conducerii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor pentru o perioadă mai lungă (ex.: şase ani), cu efecte benefice asupra activităţii şi a funcţionării sistemului. Mai mult, s-ar putea, astfel, adopta mecanismul „planificării” europene, care se fundamentează pe strategii pe termen scurt (un an), termen mediu (trei ani) şi termen lung (cel puţin şase ani).

8. Membrii Parlamentului, ca aleşi ai comunităţilor locale, prin cunoaşterea mai bună a problemelor şi intereselor acestora, ar asigura un echilibru între ele şi cele la nivel naţional. În sens invers, protecţia consumatorilor ar deveni un alt factor de presiune asupra parlamentarilor de a se implica mai profund în viaţa comunităţilor din care provin. Cu alte cuvinte, între cele două părţi, consumatori-parlamentari, există o relaţie biunivocă, benefică fiecăreia. Or, e clar că ea nu se poate stabili şi între guvernanţi şi consumatori.

9. Guvernul, prin organele administraţiei publice şi instituţii ale statului asigură produse şi servicii pentru unele grupuri sociale (copiii asistaţi, copiii din grădiniţe, bătrânii din aziluri, cele din instituţiile cu regim militar, din închisori, bolnavii din spitale etc.). Pe de altă parte, el asigură servicii publice, cum ar fi : învăţământ, sănătate etc. Se pune întrebarea : cum poate Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor să ia măsuri de sancţionare, mergând până la sesizarea organelor de cercetare penală, când sunt încălcate drepturile consumatorilor, punându-li-se, în unele cazuri, în pericol viaţa, sănătatea şi securitatea acestora, atât timp cât este în subordinea Guvernului? Atenţie ! Cei răspunzători pot fi chiar miniştri. O spunem deschis ! Nu credem că va acţiona cu obiectivitatea necesară, sau, chiar, nu va face nimic.

Justificăm afirmaţia printr-un exemplu, dintre multe altele posibile. Cazul celor 20 de elevi din Valea Călugărească care au fost vaccinaţi la şcoală, iar, mai apoi, au ajuns la spital – 7 dintre ei în stare gravă (informaţia privind cele întâmplate a fost transmisă la jurnalul PRO TV de miercuri seara, 10.05.2003). Sâmbătă, 12.05.2003, „Realitatea TV” a prezentat ştirea potrivit căreia Ministerul Sănătăţii, în urma anchetei desfăşurate, a ajuns la concluzia că vaccinurile au fost bune, dar condiţiile de transport au fost necorespunzătoare. Concluzia este că vinovaţi de drama elevilor şi părinţilor acestora au fost cei care au transportat vaccinurile. Evident că vinovăţia lor trebuie bine stabilită şi sancţionată potrivit legislaţiei în vigoare. Numai că ei nu sunt primii şi nici singurii vinovaţi.

Nimeni nu poate contesta că învăţământul şi sănătatea sunt servicii publice prestate de stat. Drept urmare, şcoala şi instituţiile medicale sunt prestatori de servicii, iar activitatea lor intră sub incidenţa legislaţiei care o reglementează.

Astfel, Ordonanţa nr.58/2000, care a modificat şi completat Ordonanţa nr.21/1992, prevede la punctul (5) :

„Articolul 7 va avea următorul cuprins : …………………………………..

c) prestatorii de servicii : - să folosească în cadrul serviciilor prestate numai produse sigure

şi, după caz, dacă actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate…..

- să asigure, la prestarea serviciilor, condiţiile tehnice stabilite de producător, precum şi condiţiile igienico-sanitare, conform normelor în vigoare.”

Sancţiunile pentru încălcarea acestor obligaţii sunt stabilite prin Ordonanţa nr.84/2002, care a modificat şi completat Ordonanţa nr.21/1992, după cum urmează :

„La articolul 461 se introduc alin.2 şi 3, cu următorul cuprins : Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, dacă

fapta a avut ca urmare vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a uneia ori a mai multor persoane, se sancţionează cu amendă de la 250.000.000 – 1.000.000.000 lei.

În cazul aplicării sancţiunii amenzii pentru săvârşirea faptei prevăzute la alin.2 se va dispune şi închiderea definitivă a unităţii.”

Este revoltător că A.N.P.C. şi Guvernul nu au prevăzut, cum era normal, având în vedere că se referă la vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale, şi măsura de sesizare a organelor de cercetare penală.

Drept urmare, Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Prahova trebuia să se autosesizeze, să ancheteze cele întâmplate la Valea Călugărească, în conformitate cu dispoziţiile legale, să stabilească în ce constă vinovăţia şcolii şi a instituţiei sanitare implicate şi să le sancţioneze, după caz, aşa cum am arătat mai sus. Semnalăm că asta ar însemna şi închiderea şcolii. Este dovada cea mai bună că

Guvernul P.S.D. – el a adoptat Ordonanţa nr.84/2002 – nu înţelege că învăţământul şi sănătatea sunt activităţi de prestare de servicii, iar statul, ca prestator, răspunde privind modul cum o face. Că este aşa, aducem drept argument Ordonanţa nr.58/2000, tot de el adoptată, care, la art.1 alin.2, prevede :

- „serviciu-activitatea, alta din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor..”

Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Prahova nu s-a implicat însă (nu s-a transmis nici o informaţie în acest sens). Şi credem că nici nu o va face pentru că ar însemna să sancţioneze instituţii din „ograda” unor miniştri şi poate chiar să-i responsabilizeze indirect cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale.

Subordonarea A.N.P.C.-lui faţă de Guvern şi obedienţa acestuia este cauza lipsei de reacţie la cele întâmplate. Este ca şi cum Guvernul s-ar controla şi s-ar sancţiona singur.

Ca să nu se repete evenimentul prezentat, sunt necesare schimbări fundamentale, precum :

1. A.N.P.C. să fie subordonată Parlamentului. Consecinţa ar fi că instituţiile statului care prestează servicii publice (învăţământ, sănătate, cultură etc.), coordonate de Guvern, ştiind că nu vor mai fi ocrotite de acesta, vor lua măsuri de îmbunătăţire a activităţii, inclusiv de natură preventivă, în conformitate cu răspunderile prevăzute de legislaţia în vigoare privind respectarea drepturilor consumatorilor.

2. Schimbarea reală a sistemului de învăţământ, în sensul implicării totale a părinţilor în mecanismul decizional privind activitatea şcolilor. Astfel, legea învăţământului ar trebui să recunoască asociaţiile de părinţi cu personalitate juridică (nu comitete de părinţi, precum în şcoala din regimul comunist şi în cel de azi, organisme fantomatice, manipulate de directorii şcolilor), rolul de partener în sistemul decizional. Efectele ar fi multiple, deoarece transparenţa activităţii şcolare ar duce la dispariţia directorilor şi profesorilor incompetenţi (fără acţiuni de control şi analize nenumărate, făcute de minister prin mii de inspectori, plătiţi degeaba din banii noştri), dispariţia mitei sub toate formele ei (atât de bine cunoscute de părinţi), dispariţia meditaţiilor – atenţie, a celor care au drept scop să-i înveţe pe copiii noştri ceea ce ar trebui să înveţe la şcoală şi, respectiv, să-i ajute să îşi însuşească bagajul minimal de cunoştinţe pentru promovare (şcoala „neagră” paralelă, care a proliferat încă din perioada ceauşistă şi care, astăzi, în liberalism - nu democraţie - face ca profesorii să fie profesori acasă, nu la şcoală), dispariţia indiferenţei faţă de activităţile educative, mai ales cele extraşcolare. În această viziune ar mai fi avut loc evenimentul de la şcoala din Valea Călugărească? Suntem siguri că nu, pentru că toţi – directori de şcoli, profesori, părinţi, elevi şi doctori – ar şti consecinţele legale şi ar lua măsuri de prevenire. Mai mult, ori de câte ori copiii ar fi supuşi, în şcoală, unui act medical, părinţii asociaţi ar fi informaţi anterior acestuia şi, prin

reprezentanţii lor aleşi sau chiar direct dacă doresc, ar asista la faţa locului la modul cum se face. Justificând necesitatea subordonării parlamentare a Autorităţii Naţionale

privind Protecţia Consumatorilor, am rezolvat parţial problema. Trebuie să analizăm forma în care se poate face, deoarece există două posibilităţi :

1. o lege privind protecţia consumatorilor şi o instituţie subordonată Parlamentului, care să o aplice.

2. o lege a concurenţei şi protecţiei consumatorilor şi înfiinţarea unui Consiliu al Concurenţei şi Protecţiei Consumatorilor. Bineînţeles, această variantă presupune abrogarea Ordonanţei nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, a Legii nr.21/1996 – Legea concurenţei – şi a H.G. nr.166/2001 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor. În ce ne priveşte, pledăm pentru a doua soluţie, deoarece nu se poate separa

protecţia consumatorilor de concurenţă. Astfel : a) istoriceşte, problema drepturilor consumatorilor şi apărarea lor s-a

născut în societăţile cu economie de piaţă, liberă şi concurenţială, şi nicidecum în cele cu economie centralizată, unde concurenţa liberă a fost înlocuită cu planificarea la nivel central (noi, românii, ştim prea bine cum ne erau apărate drepturile în calitatea noastră de consumatori, în perioada regimului comunist) ;

b) valorile ideologice, liberale, care fundamentează latura economică obiectivă a drepturilor consumatorilor şi a protecţiei lor, sunt proprietatea privată, spiritul întreprinzător şi piaţa liberă şi concurenţială. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de protecţia consumatorilor fără concurenţă pe piaţă ;

c) atunci când concurenţa este mai puternică şi se realizează pe reguli de joc clare, cu mecanisme de control eficiente, oferta de produse şi servicii este de calitate corespunzătoare, iar relaţia dintre agenţii economici şi consumatori este una de parteneriat ;

d) Legea nr.21/1996 – Legea concurenţei – şi Ordonanţa nr.21/1992, modificată şi completată prin Ordonanţele nr.58/2000, nr.146/2001 şi nr.84/2002 au obiective fundamentale şi operaţionale comune. Astfel :

- Legea nr.21/1996 prevede la art.1 : „Prezenta lege are drept scop producţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor”. Deci, se referă la domeniul reglementat de Ordonanţa nr.21/1992. - Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor

prevede la art.1 :

„Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori”. Cu alte cuvinte, acţionează pentru realizarea obiectivului Legii nr.21/1996. - Legea nr.21/1996 – Legea concurenţei – prevede la art.5 : „Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească sau pe o parte substanţială a acesteia prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerţului ori prejudicierea consumatorilor.”; - Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor

prevede la art.8 : „Guvernul adoptă reglementări specifice în scopul prevenirii şi combaterii practicilor ce dăunează intereselor economice ale consumatorilor.” - Ordonanţa nr.58/2000 privind modificarea şi completarea

Ordonanţei nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor la art.9 spune :

„Agenţii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse care corespund caracteristicilor calitative prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive”. - Legea nr.21/1996 – Legea concurenţei – la art.27 lit.e

stabileşte pentru Consiliul Concurenţei atribuţia : de a efectua „din proprie iniţiativă investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei”, iar Regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei, din 28.02.1997, precizează la art.12 privind atribuţiile diviziei de concurenţă (alin.2 lit.a) că aceasta „desfăşoară activităţi de prospectare în vederea cunoaşterii :

- structurii pieţei şi mediului concurenţial ; - tendinţelor generale ale pieţelor şi a posibilităţilor

apariţiei unor practici anticoncurenţiale…..” ; - H.G. nr.166/2001 privind organizarea şi funcţionarea

Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor la art.2 alin.13 prevede : „controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor referitoare la securitatea

produselor şi serviciilor destinate populaţiei, precum şi la apărarea drepturilor legitime şi a intereselor economice ale acestora, prin efectuarea de controale pe piaţă….”

3. Contopirea celor două legi şi, respectiv, a celor două instituţii are efecte benefice asupra ambelor activităţi, deoarece :

a) baza informativă mai largă dă posibilitatea elaborării unor strategii operative cu obiective mult mai precise şi eficiente, atât pentru prevenirea, cât şi pentru combaterea situaţiei de încălcare a drepturilor consumatorilor ;

b) resursele materiale şi, mai ales, cele umane ar fi mult mai bine folosite, cu efecte multiplicate asupra întregii activităţi.

Din cele arătate mai sus, reiese nu numai că alăturarea legislativă şi instituţională a protecţiei consumatorilor şi concurenţei este o necesitate, ci chiar că separarea, de astăzi, a celor două domenii este artificială.

II. Privitor la descentralizarea activităţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

Consumatorilor Chiar dacă problema a fost atinsă în cele arătate mai sus, ea necesită o abordare de sine stătătoare. Diferenţele de dezvoltare economico-sociale dintre zonele geografice, judeţe, oraşe, dintre sat şi oraş determină automat deosebiri privind problemele cu care se confruntă consumatorii acestora. Logic ar fi, deci, ca activitatea de protecţie a consumatorilor să fie orientată în raport cu particularităţile comunităţilor. În realitate, lucrurile nu stau aşa. Analiza legislaţiei privind protecţia consumatorilor prin prisma conectării la realitatea comunităţii ne-a permis punerea în evidenţă a unor prevederi asiguratorii în acest sens. Astfel :

1. H.G. nr.166/2001 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor prevede la art.4 că unităţile subordonate ei sunt oficiile judeţene şi al municipiului Bucureşti, finanţate de la bugetul de stat, respectiv Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor „Larex” cu finanţare extrabugetară. Deci, structuri instituţionale în judeţe există. Mai mult, ele pot organiza filiale în limita resurselor de personal în localităţi din judeţe ;

2. Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor precizează la art.30 : „Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, în baza consultării cu alte organisme interesate ale administraţiei publice centrale şi locale, cât şi cu cele neguvernamentale, elaborează reglementări referitoare la modalităţile concrete de colaborare şi sprijinire reciprocă şi le propune spre aprobare Guvernului”. Există şi colaborare în plan local şi chiar posibilitatea ca aceasta să fie dezvoltată pe baza a noi reglementări.

3. H.G. nr.681/2001 privind înfiinţarea Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor prevede perfecţionarea procedurilor de colaborare între instituţiile cu competenţă în materie, iar între membrii acesteia se află şi reprezentantul Ministerului Administraţiei Publice. Există şi un organism la nivel central care urmăreşte tocmai perfecţionarea colaborării între cei implicaţi, iar reprezentantul Ministerului Administraţiei Publice poate avea iniţiative pentru ca aceasta să se realizeze şi în plan local.

4. H.G. 757/1992 privind procedurile de aplicare a Ordonanţei nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor conţine şi procedura de colaborare dintre Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor şi Corpurile de Control Comercial ale consiliilor judeţene şi ale primăriilor, care prevede că ele pot declanşa acţiuni comune de control, sesizându-se cu reciprocitate în cazuri expres stabilite de reglementarea respectivă. Astfel, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor solicită colaborarea când constată :

- comercializarea produselor fără documente de însoţire ce trebuie să dovedească provenienţa acestora (producător sau importator) ;

- neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente sau vânzarea preferenţială ori refuzul nejustificat al vânzării acestora sau prestării de servicii cuprinse în obiectul de activitate al agentului economic ;

- vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare a mărfurilor ; - falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum

şi expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate sau substituite ;

- vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primari.

La rândul lor, Corpurile de Control ale Consiliilor Judeţene şi ale Primăriilor pot solicita sprijinul atunci când constată :

- comercializarea produselor sau prestarea serviciilor fără elemente de identificare prevăzute în Ordonanţa nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor ;

- produse sau servicii asupra cărora sunt prezumţii de falsificare sau substituire ;

- producerea sau comercializarea produselor sau prestarea serviciilor cu abateri calitative potenţial periculoase pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor ori cu deficienţe care afectează interesele consumatorilor ;

- păstrarea, depozitarea sau transportul produselor destinate comercializării în condiţii care nu asigură calitatea acestora dacă în acest fel se pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor.

De asemenea, ele pot desfăşura, în colaborare, alte acţiuni programate pe baza unor tematici sau obiective puse de acord de ambele părţi.

Ceea ce este foarte important, ele pot colabora pentru : - elaborarea sau îmbunătăţirea unor reglementări specifice în domeniul

protecţiei consumatorilor ; - efectuarea de studii pentru descoperirea cauzei care au generat

încălcarea drepturilor consumatorilor ; - informarea, concilierea şi educarea consumatorilor.

Acest tablou extins al posibilităţilor de colaborare arată că există baza legislativă pentru ca ea să se realizeze pe un evantai larg de obiective care să asigure apărarea reală a drepturilor consumatorilor din comunităţile locale.

5. H.G. nr.251/1994 privind înfiinţarea Consiliilor Consultative pentru Protecţia Consumatorilor, organisme fără personalitate juridică constituite la nivel central şi local (judeţ, municipiu, oraş şi comună) prevede că ele propun, la nivelul respectiv de reprezentare :

- acţiuni care să apere drepturile consumatorilor ; - măsuri de colaborare între instituţiile cu atribuţii în domeniu ; - efectuarea de studii pentru descoperirea cauzelor care au produs

încălcări ale drepturilor consumatorilor ; - îmbunătăţirea reglementărilor sau noi reglementări în domeniu ; - obiective pentru strategiile şi programele de acţiune în plan local şi

naţional ; - modalităţi de sprijinire a asociaţiilor de consumatori.

Cu alte cuvinte, prefecţii şi primarii, care sunt preşedinţi ai Consiliilor Consultative la nivelul unităţilor teritorial-administrative pe care le conduc, au la dispoziţie mijloacele legale pentru a participa la elaborarea strategiilor, a programelor şi la realizarea acestora, coordonând colaborarea dintre organele administrative descentralizate şi, dintre ele, asociaţiile de consumatori. Până aici totul este cum trebuie!

Analizând structura activităţii Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Prahova20 (judeţul cel mai populat, cu peste 800.000 de locuitori), desfăşurate în anul 2002, am constatat următoarele :

- acţiunile tematice, stabilite la nivel central, desfăşurate pe produse şi grupe de produse sau cele privind prestările de servicii, au avut o pondere de 36% din totalul activităţilor de control pe piaţă ;

- acţiunile de control ocazionate de cercetarea sesizărilor şi reclamaţiilor (în număr de 778) au avut o pondere de peste 37% ;

Rezultă că pentru acţiunile inopinate, controale curente, a rămas aproximativ 25% din capacitatea de lucru a oficiului (calculată în raport de numărul zilelor lucrătoare dintr-un an şi numărul inspectorilor – agenţi de control).

20 Ion Zamfir, Protecţia consumatorilor pe înţelesul tuturor, pag.38-39, Editura Dacia AS, Ploieşti, 2002

Acest procent poate avea următoarele utilizări : - acţiuni de verificare a respectării de către agenţii economici a

măsurilor luate anterior de agenţii de control ; - acţiuni de colaborare cu alte organe ale administraţiei publice

descentralizate, la solicitarea acestora ; - acţiuni decise de conducerea Oficiului Judeţean determinate de factori

cunoscuţi de aceasta ; - acţiuni solicitate de organele administraţiei publice locale.

Dacă acceptăm teoretic că 25% se împarte în mod egal la cele patru direcţii de acţiune, rezultă că maximum 6% din capacitatea de lucru a Oficiului Judeţean reprezintă acţiuni în colaborare cu organele administraţiei publice locale, la solicitarea acestora.

Situaţia din judeţul Prahova nu este atipică. În general, o regăsim la nivelul tuturor judeţelor. Ea arată clar că implicarea administraţiei publice locale este la un nivel atât de jos încât ne întrebăm dacă primarii ştiu că răspund de felul în care sunt apărate drepturile consumatorilor din comunităţile pe care le gospodăresc.

Credem că această situaţie este determinată de : a. excesiva centralizare de către Guvern a deciziei în elaborarea strategiei

naţionale privind protecţia consumatorilor, precum şi obedienţa reprezentanţilor lui în teritoriu (prefecţii) faţă de el, însoţită de indiferenţa lor la problemele reale ale judeţului;

b. activitatea formală a Comitetului Interministerial în raport cu scopul pentru care a fost înfiinţat (subliniem că a fost creat sub presiunea Uniunii Europene) de a asigura colaborarea autorităţilor administraţiei publice, pe de o parte, şi dintre acestea şi organizaţiile neguvernamentale, pe de altă parte. Nu ne miră, atâta timp cât H.G.681/2001 privind organizarea şi funcţionarea acestuia nu prevede ca el să analizeze strategia Guvernului privind protecţia consumatorilor ;

c. obedienţa directorilor oficiilor judeţene faţă de conducerea centrală, însoţită de indiferenţa faţă de problemele locale ale consumatorilor ;

d. slaba preocupare a primarilor. Credem că nu greşim dacă afirmăm că mulţi dintre ei nici nu ştiu că sunt preşedinţi ai Consiliilor Consultative pentru Protecţia Consumatorilor la nivelul comunităţilor pe care le conduc ;

e. rolul scăzut al asociaţiilor de consumatori. Majoritatea celor înfiinţate nu funcţionează, iar celelalte nu ştiu cum să acţioneze pentru a-şi mări capacitatea de a influenţa activitatea organelor statului. Frânarea structurării pe orizontală şi pe verticală a consumatorilor, însoţită de lipsa unei instituţii neguvernamentale care să joace rolul de formator de formatori ai societăţilor de consumatori (să-i înveţe cum să acţioneze) şi lipsa sprijinului real din partea Autorităţii Naţionale

pentru Protecţia Consumatorilor, sunt cauzele care vor întârzia schimbarea acestei situaţii ;

f. nu în ultimă instanţă, neimplicarea parlamentarilor în problemele comunităţilor în care au fost aleşi.

Crezul nostru este că deficienţele de funcţionare ale sistemului pe verticală pot fi diminuate prin descentralizare reală. Or, la aceasta se ajunge eliminându-se piedica principală – GUVERNUL.

Cum am demonstrat, el are tendinţa de a centraliza, ştergând, astfel, deosebirile dintre unităţile teritorial-administrative.

Drept urmare, nu există decât o singură soluţie fundamentală : trecerea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sub controlul direct al Parlamentului.

4.3. Educarea consumatorilor – dimensiune educativă a procesului de învăţământ

Potrivit viziunii occidentale, inclusiv europene, asupra protecţiei consumatorilor, modalitatea cea mai eficientă de realizare a acesteia este autoprotecţia individuală şi asociativă. Individul liber este capabil de a-şi apăra drepturile lui şi ale celorlalţi. Mai mult, el este un factor de presiune asupra statului pentru a face cât mai bine protecţia directă (adoptarea de reglementări, acţiuni de control pe piaţă, constatarea de contravenţii şi aplicarea de sancţiuni, dispunerea de măsuri de limitare a consecinţelor comercializării de produse şi servicii care nu respectă dispoziţiile legale etc.) şi protecţia indirectă (informarea, consilierea şi educarea consumatorilor, sprijinirea asociaţiilor de consumatori). Putem vorbi de o relaţie biunivocă între stat şi individul liber. Astfel, pe de o parte, statul dezvoltă capacitatea de autoprotecţie a individului, iar, pe de altă parte, individul, conştient şi activ, solicită statului să-şi facă treaba cât mai bine. Experienţa internaţională arată, de asemenea, că educarea consumatorilor este, pentru stat, cea mai sigură, eficientă şi puţin costisitoare modalitate de a-i proteja. Remarc ultimul atribut - „puţin costisitoare”- deoarece este clar : cu cât sunt mai mulţi consumatori care au capacitate autoprotectoare, cu atât statul va cheltui mai puţin pentru a realiza protecţia directă. În condiţiile în care consumatorii din România au fost consumatori asistaţi de statul unic protector, timp de peste 50 de ani, ei devenind, după 1990, „copii abandonaţi” ai pieţei (se ştie câte produse de calitate necorespunzătoare şi chiar periculoase pentru viaţa, sănătatea şi securitatea acestora au fost puse în vânzare pe piaţă, în primii ani de după decembrie 1989), se impune cu atât mai mult ca activitatea de educare a lor să devină o prioritate a acţiunii statului în domeniu.

Dacă necesitatea acesteia este certă, rămâne să se răspundă la următoarele întrebări :

1. Care sunt consumatorii ţintă ? Evident, toţi. Numai că cei peste 21 milioane de consumatori trebuie abordaţi în raport cu

caracteristicile structurale : vârstă, sex, nivel de pregătire şcolară, nivel de cultură, rezidenţă etc. Într-un fel trebuie să ne adresăm celor în vârstă şi altfel tinerilor şi copiilor. De asemenea, conţinutul informaţiilor trebuie, spre exemplu, adaptat la structura consumului lor (alimente dietetice, medicamente etc. pentru vârstnici, respectiv : băuturi răcoritoare, dulciuri, jucării, aparatură audio-vizuală etc. pentru tineri şi copii). Având în vedere ponderea tineretului şi copiilor, dar şi considerentul că ei reprezintă viitorul, strategia educaţională la nivel naţional trebuie să acorde prioritate acestora. De aceea, educaţia lor trebuie să devină dimensiune a procesului de învăţământ din şcoală.

2. Cum să se facă ?

Răspunsul nu presupune să redescoperim oul lui Columb. Experienţa internaţională şi din Uniunea Europeană, mai ales a unora dintre

statele membre ale acesteia, unde educaţia consumului în şcoală se face de mult timp (ex.: în Suedia, de peste 30 de ani) evidenţiază câteva direcţii de acţiune :

a) conţinutul informaţiilor trebuie să fie dependent de vârstă şi, deci, de ciclul de învăţământ ;

b) informaţiile pot fi incluse în programele şcolare ale unor discipline diverse (matematică, chimie, fizică, biologie, geografie, educaţie civică, discipline economice şi tehnologice etc.) şi la orele şi activităţile educative (dirigenţie, concursuri şcolare, tabere cu profil etc.) ;

c) educaţia consumatorilor trebuie să fie disciplină de sine stătătoare la şcolile de profil, cele care dau pregătire profesională, absolvenţii devenind forţă de muncă, în domenii ca : industrie alimentară, industrie uşoară, electronică, electrotehnică, informatică, construcţii, turism etc. ;

d) sistemul de învăţământ, de stat şi privat, trebuie să formeze specialişti în domeniul protecţiei consumatorilor (jurişti, asistenţi sociali, agenţi de control etc.) ;

e) activitatea de formare a cadrelor didactice trebuie să includă şi pregătirea lor, în raport cu gradul de solicitare la catedră, în domeniul protecţiei consumatorilor ;

f) conţinutul informaţiilor şi metodica specifică educaţiei consumatorilor trebuie armonizate continuu cu ceea ce se întâmplă în domeniu, pe plan european şi internaţional. Strategia naţională de introducere a educaţiei consumatorilor în şcoala

românească trebuie să se fundamenteze pe cele arătate mai înainte. Drept urmare, propunem următoarea abordare pe trepte de învăţământ :

1. Şcoala primară (clasele I-IV) :

a) formularea unor probleme la aritmetică, prin referire la unele comportamente ale consumatorilor la piaţă ;

a) redactarea unor texte-joc sau texte-glumă, care să fie inserate în manuale ;

b) la disciplina „Geografia României” să se includă teme care să se refere la dreptul consumatorilor la un mediu înconjurător sănătos, dreptul de a li se asigura satisfacerea necesităţilor vitale, de a avea acces la pieţe cu o gamă variată de produse şi servicii de calitate corespunzătoare ;

c) tematică specifică care să fie abordată de învăţători la orele de dirigenţie, alături de educaţia sanitară şi cea privind circulaţia rutieră.

2. Gimnaziu (clasele V-VIII) :

a) formularea unor probleme la matematică cu informaţii legate de aspecte ale pieţei ;

b) abordarea unei tematici specifice la chimie, fizică, geografie etc. ; c) introducerea unui capitol privind drepturile consumatorilor la

disciplina „Educaţie civică” ; d) includerea educaţiei consumatorilor între disciplinele alternative ; e) abordarea unor teme specifice la orele de dirigenţie şi la activităţile

educative (concursuri şcolare, tabere cu profil etc.).

3. Şcoală profesională şi ucenici : a) includerea, ca disciplină de sine stătătoare, la profilurile care pregătesc

elevii în meserii pentru producerea şi comercializarea de produse şi servicii ;

b) abordarea unei tematici specifice la orele şi activităţile educative.

4. Liceu (clasele IX-XII) : a) introducerea unor teme specifice la diferite discipline (la chimie –

despre aditivi, la fizică – despre accidente casnice cu aparatură electrotehnică etc.) ;

b) includerea unui capitol privind drepturile consumatorilor şi obligaţiile agenţilor economici faţă de aceştia la disciplinele economice şi tehnologice ;

c) introducerea „Educaţiei consumatorilor” ca disciplină de sine stătătoare la liceele de profil (ex.: industrie alimentară, industrie uşoară etc.) şi includerea ei între disciplinele opţionale la bacalaureat ;

d) abordarea unei tematici specifice la orele şi activităţile educative.

5. Universităţi :

a) disciplină de învăţământ la facultăţile de drept („Dreptul consumului”), cele cu profil economic, politehnic etc. ;

b) disciplină opţională la facultăţi cu specializări tangenţiale (chimie, fizică, biologie, medicină, asistenţi sociali etc.) ;

c) tematică specifică la lucruri de an sau lucrări de licenţă.

6. Învăţământ post-universitar : Organizarea de cursuri post-universitare pentru specializări în dreptul

consumului, protecţia consumatorilor etc. 4.4. Dezvoltarea mişcării consumatoriste

Întărirea capacităţii de autoprotecţie asociativă este, aşa cum am arătat, fundamentală pentru funcţionarea întregului sistem de protecţie a consumatorilor. Ea asigură cel mai înalt grad de protecţie, fiind operaţionalizarea principiului potrivit căruia protecţia trebuie realizată, în primul rând, de către instituţiile cele mai apropiate de consumatori. Or, acestea sunt asociaţiile de consumatori.

De aceea, structurarea pe orizontală - înfiinţarea de asociaţii în cadrul tuturor comunităţilor locale, şi pe verticală - înfiinţarea de uniuni, federaţii de asociaţii la nivelul unităţilor teritorial-administrative, precum şi la nivel naţional, dar şi îmbunătăţirea şi dezvoltarea activităţii acestora, trebuie să reprezinte un obiectiv major al strategiei naţionale privind protecţia consumatorilor pe termen mediu şi lung.

Un asemenea obiectiv strategic reprezintă o necesitate pentru România, deoarece integrarea în structurile statelor democratice, cu economie liberă funcţională, în primul rând, în Uniunea Europeană, ne obligă să luăm măsuri de stimulare şi accelerare a proceselor de dezvoltare a mişcării consumatoriste, inclusiv a celor privind structurarea ei. Cu alte cuvinte, noi trebuie să facem, într-o perioadă scurtă de timp, ceea ce acolo s-a realizat în zeci de ani, pe cale naturală, ca efect al acţiunii legilor obiective de funcţionare a economiei capitaliste.

Elaborarea strategiei trebuie să se fundamenteze pe cunoaşterea fenomenelor şi caracteristicilor societăţii româneşti, pentru a găsi soluţii de contracarare a celor care acţionează ca factori de frânare şi, respectiv, pentru a valorifica pe cele cu influenţe favorabile.

Din prima categorie, considerăm că cele mai importante sunt : a) pierderea spiritului şi comportamentului civic în perioada dictaturii

comuniste, care ne-a inoculat mentalitatea de asistat, cu efecte ca : dezinteres şi pasivitate faţă de problemele comunităţii, neîncredere în reuşita iniţiativelor de acţiune civică, disponibilitate scăzută pentru prestarea de activităţi voluntare în folosul cetăţenilor. De aici, dificultatea de a identifica lideri de opinie şi de a atrage consumatori, ca membri ai asociaţiilor ;

b) atitudinea potrivnică faţă de structurile societăţii civile specifică funcţionarilor publici (se manifestă, inclusiv, în statele cu democraţie avansată şi consolidată istoric), care la noi este multiplicată de mentalitatea autocrată, formată la şcoala partidului comunist, a multora dintre cei numiţi sau aleşi să conducă instituţiile administraţiei centrale şi locale. De aceea, susţinem necesitatea ca legislaţia să prevadă nu doar drepturi pentru asociaţiile de consumatori, ci şi obligaţii clare şi precise pentru organele administraţiei publice centrale şi locale de a le sprijini, precum şi modalităţi transparente de realizare a lor.

c) lipsa de pricepere în organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi acţiunilor asociaţiilor de consumatori şi, în primul rând, în elaborarea de proiecte viabile, ca premisă pentru identificarea şi atragerea de resurse logistice, materiale, financiare etc. Dintre cauzele obiective şi subiective, care au generat această situaţie, semnalăm incapacitatea A.N.P.C. de a le acorda sprijinul corespunzător în această direcţie.

Evident că strategia naţională trebuie să conţină răspunsurile la întrebările : CE ? ; CINE ? ; CUM ? ; CU CE ? ; CÂND ?

În ceea ce ne priveşte, considerăm că cel mai important este răspunsul la întrebarea „CINE ?”, deoarece ceea ce lipseşte azi mişcării consumatoriste din România este o instituţie care să joace rolul de focar al acesteia şi, în acelaşi timp, să fie recunoscută ca partener de încredere de instituţiile din statele membre ale Uniunii Europene şi de cele internaţionale.

Ori, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor nu poate juca acest rol. Ea trebuie doar să sprijine asociaţiile de consumatori, nu să facă ceea ce numai ele pot, ca organizaţii neguvernamentale. Spre exemplu, să ceară organelor statului, inclusiv Guvernului şi, deci, A.N.P.C., să realizeze protecţia directă şi indirectă.

De aceea, susţinem ideea înfiinţării unui Institut Naţional al Consumului – I.N.C. – ca organizaţie neguvernamentală în baza Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, cu personalitate juridică, recunoscută prin lege ca fiind de utilitate publică, de drept partener social, cu reprezentanţi în structurile consultative, la nivel naţional, din domeniul protecţiei consumatorilor (Comitetul Interministerial de Supraveghere a Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, Consiliul Consultativ Naţional pentru Protecţia Consumatorilor etc.) şi care să reprezinte organizaţiile de consumatori din România în structurile europene şi internaţionale (ex.: Organizaţia Internaţională a Uniunilor de Consumatori). Viabilitatea acestui proiect nu rezidă numai din necesităţile interne ale procesului de dezvoltare a mişcării consumatoriste din România ci şi din experienţa, deja câştigată, a înfiinţării prin legi a unor asemenea organisme în sectoare de activitate din domeniul protecţiei consumatorilor, şi anume Asociaţia de Acreditare din România – RENAR şi Asociaţia de Standardizare din România –

ASRO, care, prin activitatea pe care au desfăşurat-o, au căpătat recunoaştere europeană şi internaţională, fiind, azi, membre ale organismelor de la aceste nivele.

Legea ar trebui să stabilească modul de organizare şi funcţionare a I.N.C.-ului şi atribuţiile acesteia, cum ar fi :

a) să sprijine logistic înfiinţarea, organizarea şi dezvoltarea activităţii asociaţiilor de consumatori din toată ţara ;

b) să sprijine structurarea pe verticală, prin înfiinţarea de federaţii judeţene, precum şi a Confederaţiei Naţionale a Asociaţiilor de Consumatori ;

c) să participe, cu rol consultativ, la elaborarea strategiilor şi programelor naţionale privind protecţia consumatorilor ;

d) să desfăşoare activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor, inclusiv prin publicaţii proprii ;

e) să sprijine înfiinţarea şi funcţionarea centrelor locale de informare şi consiliere a consumatorilor ;

f) să organizeze un centru de formare şi documentare pentru specialiştii şi membrii asociaţiilor de consumatori ;

g) să promoveze drepturile consumatorilor prin organizarea de seminarii, conferinţe şi simpozioane, mese rotunde etc.

h) să colaboreze cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul protecţiei consumatorilor pentru creşterea gradului de protecţie a acestora ;

i) să colaboreze cu organizaţiile patronale, asociaţiile profesionale etc., cu organismele consultative şi neutre din domeniul protecţiei consumatorilor pentru rezolvarea prejudecătorească a litigiilor dintre consumatori şi agenţii economici ;

j) să realizeze studii şi cercetări în domeniu pentru fundamentarea strategiilor şi programelor naţionale şi pentru informarea, consilierea şi educarea consumatorilor ;

k) să reprezinte România în structurile europene şi internaţionale din domeniu, precum şi în relaţiile cu organismele similare din alte state.

Finanţarea activităţii Institutului Naţional al Consumului ar trebui să se asigure din surse bugetare şi extrabugetare, inclusiv externe. Ştim că propunerea de finanţare de la buget trezeşte opoziţie sau adversităţi, numai că noi considerăm că aceasta trebuie privită ca reparaţie financiară pentru consumatori, făcută prin intermediul statului, de către agenţii economici, care, prin încălcarea prevederilor legislaţiei în vigoare, au adus prejudicii acestora. De aceea, credem că sursa bugetară ar trebui să fie un procent din valoarea totală a amenzilor aplicate agenţilor economici care au săvârşit contravenţii şi din valoarea produselor confiscate de la aceştia şi valorificate conform prevederilor legale.

Şi, să nu uităm, orice investiţie a statului pentru întărirea capacităţii de autoprotecţie asociativă este cea mai puţin costisitoare modalitate de creştere a gradului de protecţie a consumatorilor.

Utilitatea socială a I.N.C.-ului poate creşte prin contribuţia pe care o poate avea la formarea profesională a viitorilor specialişti în domeniul protecţiei consumatorilor. Se pot încheia protocoale de colaborare cu universităţi, care au facultăţi de profil economic, de drept, tehnice, de sociologie etc., cu obiective ca :

a) folosirea de către studenţi a centrului de documentare al I.N.C. ; b) implicarea directă a studenţilor în activităţile I.N.C.-ului şi

valorificarea acesteia în realizarea de lucrări de an şi lucrări de licenţă ;

c) desfăşurarea activităţilor de practică studenţească, prevăzute în programele facultăţilor, în cadrul I.N.C.-ului ;

d) realizarea de studii şi cercetări în colaborare cu universităţile, cu participarea studenţilor.

Avantajele unei asemenea colaborări ar fi multiple pentru toate părţile

implicate şi, în primul rând, pentru dezvoltarea activităţilor care au ca obiectiv întărirea capacităţii de autoprotecţie individuală şi asociativă, cele mai eficiente modalităţi de protecţie a consumatorilor.

Bibliografie legislativă

- Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite;

- Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii Financiare;

- Legea nr. 75/1991 pentru modificarea Legii sanitar-veterinare nr. 60/1974; - Legea nr. 60/1974 – Legea Sanitar-Veterinară; - Legea nr. 98/1994 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele

de igienă şi sănătate publică; - Legea nr. 137/1995 – Legea Protecţiei Mediului; - Legea nr. 21/1996 – Legea conduitei; - Legea nr. 67/1997 – Legea viei şi vinului; - Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României; - Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor; - Legea nr. 178/1998 pentru modificarea art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr.

21/1992 privind protecţia consumatorilor; - Legea nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică; - Legea nr. 177/1998 pentru completarea art. 2 din Legea nr. 12/1990 privind

protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite; - Legea nr. 212/1998 pentru completarea anexei nr. 1 la Ordonanţa Guvernului nr.

20/1992 privind activitatea de metrologie; - Legea nr. 211/1998 pentru modificarea şi completarea art. 29 din Ordonanţa

Guvernului nr. 20/1992 privind activitatea de metrologie; - Legea nr. 159/1999 pentru completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995; - Legea nr. 148/2000 privind publicitatea; - Legea nr. 193/2000 privind daunele abuzive din contractele încheiate între

comercianţi şi consumatori; - Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice; - Legea nr. 326/2001 serviciilor publice de gospodărie comună; - Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor; - Legea nr. 215/2001 administraţiei publice locale; - Legea nr. 504/2002 – Legea audiovizualului; - Legea nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea produselor agricole şi

alimentare în România; - Legea nr. 508/2002 pentru modificarea şi completarea Legea nr. 178/2002

privind produsele cosmetice; - Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Publice; - Legea nr. 216/2002 pentru modificarea alin. (1) al art. 103 din Legea

administraţiei publice nr. 215/2001; - Legea nr. 318/2003 – Legea energiei electrice;

- Ordonanţa Guvernului nr. 23/1992 privind modificarea unor sancţiuni contravenţionale;

- Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992 privind activitatea de metrologie; - Ordonanţa Guvernului nr. 12/1994 de modificare şi completare a Legii nr.

32/1968; - Ordonanţa Guvernului nr. 55/1994 privind majorarea limitelor minime şi

maxime ale amenzilor contravenţionale stabilite prin acte normative aflate în vigoare la 1 iunie 1994;

- Ordonanţa Guvernului nr. 126/1998 pentru modificarea Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite;

- Ordonanţa Guvernului nr. 104/1998 pentru modificarea Legii sanitar-veterinare nr. 60/1974;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/1998 privind energia electrică şi termică;

- Ordonanţa Guvernului nr. Nr. 108/1999 privind modificarea şi completarea Legii. Nr. 98/1994;

- Ordonanţa Guvernului nr. 113/1999 privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi comercializării alimentelor;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/1999 privind trecerea Biroului Român de Metrologie Legală din subordinea Guvernului în subordinea Ministerului Industriei şi Comerţului;

- Ordonanţa Guvernului nr. 104/1999 pentru modificarea şi completarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 20/1992 privind activitatea de metrologie;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/1999 pentru completarea Legii sanitar-veterinare nr. 60/1974;

- Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii; - Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la

distanţă aprobată prin Legea nr. 51/2003; - Ordonanţa Guvernului nr. 45/2000 privind unele măsuri pentru combaterea

producerii şi comercializării neautorizate a fonogramelor, aprobată prin Legea nr. 624/2001;

- Ordonanţa Guvernului nr. 80/2000 privind certificarea şi/sau omologarea echipamentelor, pieselor de schimb şi materialelor de exploatare utilizate la vehicule rutiere, aprobată prin Legea nr. 671/2002;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2000 pentru modificarea şi completarea Legii sanitar-veterinare nr. 60/1974, aprobată prin Legea nr. 374/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 100/2000 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman, aprobată prin Legea nr. 336/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 49/2000 privind regimul de obţinere, testare, utilizare şi comercializare a organismelor modificate generic prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum şi a produselor rezultate din acestea, aprobată prin Legea nr. 214/2002;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2001 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aprobată prin Legea nr. 322/2002;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2001 privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi comercializării alimentelor, aprobată prin Legea nr. 57/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 63/2001 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat în Construcţii – I.S.C., aprobată prin Legea nr. 707/2001;

- Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2002 pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aprobată prin Legea nr. 37/2003;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, aprobată prin Legea nr. 591/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002 privind serviciile poştale, aprobată prin Legea nr. 642/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, aprobată prin Legea nr. 634/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aprobată prin Legea ne. 11/1994;

- Ordonanţa Guvernului nr. 125/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului, aprobată prin Legea nr. 594/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998 privind activitatea de sandardizare, aprobată prin Legea nr. 355/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România, aprobată prin Legea nr. 755/2001;

- Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 60/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, aprobată prin Legea nr. 631/2001;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 152/1999 privind produsele medicamentoase de uz uman, aprobată prin Legea nr. 336/2002;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/1999 privind reorganizarea activităţii de protecţie a plantelor şi carantina fitosanitară, aprobată prin Legea nr. 206/2001;

- Ordonanţa Guvernului nr. 58/2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aprobată prin Legea nr. 37/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 88/2000 privind finanţarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor, respinsă prin Legea nr. 88/2002;

- Ordonanţa Guvernului nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defectuase;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2000 pentru modificarea şi completarea Legii sanitar-veterinare nr. 60/1974;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţii publice;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 17/2001 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/1999 privind reorganizarea activităţii de protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2001 pentru completarea art. 152 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 61/2001 pentru modificarea Legii sanitar-veterinare nr. 60/1974;

- Ordonanţa Guvernului nr. 62/2001 pentru completarea Legii sanitar-veterinare nr. 60/1974;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 161/2002 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 125/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale a Medicamentului;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2002 pentru modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995;

- Ordonanţa Guvernului nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu energie termică produsă centralizat;

- Ordonanţa Guvernului nr. 14/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap;

- Ordonanţa Guvernului nr. 5/2003 pentru modificarea art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România;

- Hotărârea Guvernului nr. 768/1991 privind înfiinţarea şi funcţionarea Regiei Autonome “Registrul Auto Român”;

- Hotărârea Guvernului nr. 468/1992 privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 768/1991 privind înfiinţarea şi funcţionarea Regiei Autonome “Registrul Auto Român”;

- Hotărârea Guvernului nr. 757/1992 privind aprobarea procedurilor de aplicare a prevederilor art. 2 lit. d), e), f), g), i), k), l) şi m) din Hotărârea Guvernului nr. 482/1992;

- Hotărârea Guvernului nr. 482/1992 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor;

- Hotărârea Guvernului nr. 251/1994 privind stabilirea componenţei, a atribuţiilor şi a modului de organizare şi funcţionare a Consiliilor consultative pentru Protecţia Consumatorilor;

- Hotărârea Guvernului nr. 650/1994 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 768/1991 privind înfiinţarea şi funcţionarea Regiei Autonome “Registrul Auto Român”;

- Hotărârea Guvernului nr. 101/1995 privind abilitarea inspectorilor din cadrul O.P.C. să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile prevăzute în Legea 98/1994;

- Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind obligaţiile ce revin agenţilor economici, persoane fizice sau juridice, în comercializarea produselor de folosinţă îndelungată, destinate consumatorilor, republicată;

- Hotărârea Guvernului nr. 665/1995 privind inlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care prezintă deficienţe de calitate;

- Hotărârea Guvernului nr. 223/1995 privind organizarea şi funcţionarea O.P.C.; - Hotărârea Guvernului nr. 857/1996 privind etichetarea energetică a aparatelor

frigorifice de uz casnic; - Hotărârea Guvernului nr. 1176/1996 privind aprobarea Normelor tehnice de

exploatare, valorificare şi comercializare a apelor minerale de consum alimentar;

- Hotărârea Guvernului nr. 732/1996 privind unele măsuri de comercializare a produselor agroalimentare în pieţe, târguri şi oboare;

- Hotărârea Guvernului nr. 107/1996 pentru aprobarea Normelor privind utilizarea turistică a plajei litoralului Mării Negre;

- Hotărârea Guvernului nr. 775/1996 pentru aprobarea structurii organizatorice şi de personal a Oficiului Concurenţei;

- Hotărârea Guvernului nr. 792/1997 pentru modificarea unor sancţiuni contravenţionale prevăzute în unele acte normative privind protecţia consumatorilor;

- Hotărârea Guvernului nr. 766/1997 pentru aprobarea unor regulamente privind calitatea în construcţii;

- Hotărârea Guvernului nr. 261/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind etichetarea încălţămintei destinate populaţiei;

- Hotărârea Guvernului nr. 48/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind finanţarea, elaborarea, atribuirea şi implementarea în sistem descentralizat, a programelor/proiectelor de cercetare-dezvoltare şi de stimulare a inovării;

- Hotărârea Guvernului nr. 318/1998 privind aprobarea instrucţiunilor de metrologie legală;

- Hotărârea Guvernului nr. 670/1998 privind modul de stabilire şi ajustare a tarifelor practicate de către Societatea Naţională de Telecomunicaţii “Romtelecom”-S.A. pentru furnizarea serviciilor de telecomunicaţii de bază;

- Hotărârea Guvernului nr. 877/1999 privind obligativitatea furnizorilor de materiale, elemente de construcţii şi produse destinate construcţiilor de a efectua încercări şi analize de laborator numai prin laboratoare autorizate;

- Hotărârea Guvernului nr. 843/1999 privind încadrarea pe tipuri a unităţilor de alimentaţie publică neincluse în structurile de primire turistice;

- Hotărârea Guvernului nr. 625/1999 privind reorganizarea şi funcţionarea Centrului Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor “LAREX”;

- Hotărârea Guvernului nr. 50/1999 privind marcarea buteliilor de stclă refolosibile, utilizate pentru ambalarea substanţelor şi produselor periculoase;

- Hotărârea Guvernului nr. 314/1999 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii viei şi vinului nr. 67/1997;

- Hotărârea Guvernului nr. 745/1999 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind etichetarea detergenţilor, a produselor de întreţinere şi a produselor de cutăţat;

- Hotărârea Guvernului nr. 415/2000 privind caracterizarea, clasificarea şi marcarea produselor din sticlă cristal, în vederea comercializării acestora;

- Hotărârea Guvernului nr. 449/2000 privind înfiinţarea omitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor;

- Hotărârea Guvernului nr. 1337/2000 privind asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente electrice de joasă tensiune;

- Hotărârea Guvernului nr. 1219/2000 privind unele măsuri de protecţie a intereselor consumatorilor la achiziţionarea de piese de schimb auto, altele decât cele care pot afecta siguranţa circulaţiei şi/sau protecţia mediului;

- Hotărârea Guvernului nr. 947/2000 privind modalitatea de indicare a preţurilor produselor oferite consumatorilor spre vânzare;

- Hotărârea Guvernului nr. 187/2000 privind imitaţiile de produse alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor;

- Hotărârea Guvernului nr. 166/2000 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Hotărârea Guvernului nr. 574/2001 pentru aprobarea startegiei Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor 2001-2004;

- Hotărârea Guvernului nr. 1229/2001 privind stabilirea Centrului-pilot de consultanţă şi informare a consumatorilor, pentru care se acordă sume de la bugetul de stat în anul 2001;

- Hotărârea Guvernului nr. 752/2001 privind majorarea valorii amenzilor contravenţionale prevăzute la art. 46 şi 461 din Ordunaţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor;

- Hotărârea Guvernului nr. 22/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei;

- Hotărârea Guvernului nr. 790/2001 pentru modificarea şi completarea Hotărârea Guvernului nr. 22/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei;

- Hotărârea Guvernului nr. 287/2001 pentru modificarea şi completarea Hotărârea Guvernului nr. 22/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei;

- Hotărârea Guvernului nr. 556/2001 privind reactualizarea Planului naşional pentru cercetare-dezvoltare şi inovare;

- Hotărârea Guvernului nr. 760/2001 privind aprobarea Normelor tehnice de exploatare şi comercializare a apelor minerale naturale;

- Hotărârea Guvernului nr. 1032/2001 privind stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă şi de funcţionare a aparatelor electrice şi electronice din punct de vedere al compatibilităţii elecromagnetice;

- Hotărârea Guvernului nr. 332/2001 privind denumirea, marcarea compoziţiei fibroase şi etichetarea produselor textile;

- Hotărârea Guvernului nr. 917/2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice;

- Hotărârea Guvernului nr. 329/2001 privind importul şi comercializarea unor produse folosite;

- Hotărârea Guvernului nr. 560/2001 privind unele măsuri pentru păstrarea confidenţialităţii unor ingrediente din compoziţia produselor cosmetice;

- Hotărârea Guvernului nr. 24/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Turismului;

- Hotărârea Guvernului nr. 263/2001 privind amenajarea, omologarea, întreţinerea şi exploatarea pârtiilor şi traseelor de schii pentru agrement;

- Hotărârea Guvernului nr. 1185/2001 privind majorarea limitelor amenzilor contravenţonale prevăzute în unele acte normative din domeniul turismului;

- Hotărârea Guvernului nr. 896/2002 privind stabilirea centrului de consultanţă şi informare a consumatorilor, pentru care se acordă sume de la bugetul de stat în anul 2002;

- Hotărârea Guvernului nr. 352/2002 privind înfiinţarea Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie “Cantacuzino”;

- Hotărârea Guvernului nr. 537/2002 pentru modificarea şi Conpletarea Horărârii Guvernului nr. 22/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi pentru înfiinţarea Centrului Naţional de Perfecţionare

Postuniversitară a Medicilor, Farmaciştilor, Altui Personal cu Studii Superioare şi Asistenţilor Medicali;

- Hotărârea Guvernului nr. 1329/2002 privind înfiinţarea, organizarea şi funcşionarea Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Sănătate Bucureşti;

- Hotărârea Guvernului nr. 1441/2002 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului de Gastroenterologie şi Hepatologie Iaşi;

- Hotărârea Guvernului nr. 1014/2002 privind reorganizarea unor unităţi sanitare; - Hotărârea Guvernului nr. 1289/2002 pentru modificarea şi completarea

Hotărârii Guvernului nr. 443/1998 privind reorganizarea şi funcţionarea unor unităţi sanitare;

- Hotărârea Guvernului nr. 373/2002 privind organizarea şi funcşionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Publice de Gospodărie Comunală – A.N.R.S.C.;

- Hotărârea Guvernului nr. 1102/2002 privind regimul de introducere pe piaţă şi de exploatare a echipamentelor pentru agrement;

- Hotărârea Guvernului nr. 404/2002 pentru aprobarea art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 187/2000 privind imitaţiile de produse alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor;

- Hotărârea Guvernului nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor; - Hotărârea Guvernului nr. 1022/2002 privind regimul produselor şi serviciilor

care pot pune în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului;

- Hotărârea Guvernului nr. 487/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind desemnarea şi notificarea naţională a laboratoarelor de încercări, precum şi a organismelor de certificare şi de inspecţie care realizează evaluarea conformităţilor produselor din domeniile reglementate prevăzute în Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor;

- Hotărârea Guvernului nr. 1198/2002 privind aprobarea Normelor de igienă a produselor alimentare;

- Hotărârea Guvernului nr. 71/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea procedurilor ce se utilizează în procesul de evaluare a conformităţii produselor din domeniile reglementate, prevăzute în Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor, şi a regulilor de aplicare şi utilizare a marcajului naţional de conformitate CS;

- Hotărârea Guvernului nr. 193/2002 privind organizarea şi funcţionarea Biroului Român de Metrologie Legală;

- Hotărârea Guvernului nr. 1247/2002 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele sanitar-veterinare;

- Hotărârea Guvernului nr. 1591/2002 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare;

- Hotărârea Guvernului nr. 330/2003 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei naţionale pentru supravegherea, controlul şi prevenirea cazurilor de infecţie HIV/SIDA;

- Hotărârea Guvernului nr. 297/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu;

- Hotărârea Guvernului nr. 335/2003 privind modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 90/2003 pentru aprobarea Regulamentului-Cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de Asistenţă Socială;

- Hotărârea Guvernului nr. 90/2003 pentru aprobarea Regulamentului-Cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de Asistenţă Socială;

- Hotărârea Guvernului nr. 400/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari;

- Hotărârea Guvernului nr. 88/2003 privind echipamentele radio şi echipamentele terminale de telecomunicaţii şi recunoaşterea mutuală a conformităţii acestora;

- Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor mortale şi organizarea activităţii de salvare munţi;

- Hotărârea Guvernului nr. 396/2003 privind asigurarea securităţii utilizatorilor de jucării;

- Hotărârea Guvernului nr. 745/2003 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Control;

- Ordin nr. 4/1991 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor;

- Ordin nr. 1079/1992 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor

- Ordin nr. 39/N/1993 pentru aprobarea Normativului-cadru privind contorizarea apei şi a energiei termice la populaţie, instituţii publice şi agenţi economici, emis de Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajărilor Teritoriale;

- Ordin nr. 536/1997 pentru aprobarea Regulamentului privind certificarea sau omologarea echipamentelor, emis de Ministerul Transporturilor;

- Ordin nr. 86/1997 pentru aprobarea Listei oficiale-L.O. 1997 a mijloacelor de măsurare supuse obligatoriu controlului metrologic al statului, emis de Biroul Român de Metrologie Legală;

- Ordin nr. 55/1997 pentru modificarea Normelor metodologice privind clasificarea autocarelor utilizate pentru transporturi turistice în trafic intern şi internaţional şi pentru transporturi publice de persoane în trafic internaţional, emis de Ministerul Turismului şi Ministerul Transporturilor;

- Ordin nr. 34/1997 pentru punerea în aplicare a unor regulamente şi instrucţiuni, emis de Consiliului Concurenţei;

- Ordin nr. 16/1997 privind aprobarea politicii tarifare în structurile de primire turistice, emis de Ministerul Turismului;

- Ordin nr. 975/1998 privind aprobarea Normelor igienico-sanitare pentru alimente, emis de Ministerul Sănătăţii;

- Ordin nr. 13/1996 pentru aprobarea Normelor de metrologie legală şi a Normelor tehnice de metrologie, emis de directorul general al Biroului Român de Metrologie Legală, numit prin Decizia nr. 31/1995 a prim-ministrului;

- Ordin nr. 20/1998 pentru aprobarea listei oficiale a mijloacelor de măsurare supuse obligatoriu controlului metrologic al statului L.O.-98, emis de directorul general al Biroului Român de Metrologie Legală.

- Ordin nr. 817/1998 pentru aprobarea regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, emis de Miniterul Finanţelor;

- Ordin nr. 976/1998 pentru aprobarea Normelor de igienă privind producţia, prelucrarea, depozitarea, păstrarea, transportul şi desfacerea alimentelor, emis de Ministerul Sănătăţii;

- Ordin nr. 122/1998 privind aprobarea Condiţiilor generale pentru furnizarea serviciului telefonic, emis de Ministerul Comunicaţiilor;

- Ordin nr. 256/2000 pentru aprobarea criteriilor de evaluare şi selectare a asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor care înfiinţează şi care funcţionează centre de consultanţă şi informare a consumatorilor precum şi a modelului convenţiei încheiate, emis de preşedintele Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 1004/2000 pentru aprobarea listelor cuprinzând substanţele prevăzute la art. 6 din Legea nr. 178/2000 privind produsele cosmetice, emis de Ministerul Sănătăţii;

- Ordin nr. 54/2000 privind aprobarea listei cuprinzând standardele române pentru asigurarea securităţii utilizatorilor de jucării, emis de Ministerul Industriei şi Resurselor;

- Ordin nr. 532/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru Securitatea produselor, emis de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 533/2001 privind aprobarea componenţei nominale şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare ale Comitetului Interministerial pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor, emis de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 217/2001 pentru aprobarea Normelor privind criteriile de clasificare a produselor folosite, destinate copiilor mai mici de 36 de luni, emis de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 902/2002 privind constituirea Comitetului Interministerial pentru coordonarea organizării şi funcţionării pieţelor produselor agricole şi alimentare în România, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Departamentul de Comerţ Exterior, Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 192/2002 privind constituirea Comitetului Interministerial pentru coordonarea organizării şi funcţionării pieţelor produselor agricole şi alimentare în România, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Departamentul de Comerţ Exterior, Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 110/2002 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 76/2002 pentru aprobarea Normei privind denumirile sub care se vinde şi condiţiile de calitate ale laptelui de consum, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 86/2002 pentru aprobarea Normelor cu privire la comercializarea cărnii de pasăre, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 59/2002 privind aprobarea Normelor cu privire la natura, originea, fabricarea, ambalarea, etichetarea, marcarea şi calitatea vinurilor aromatizate, a băuturilor aromatizate pe bază de vin şi a cocteilurilor aromatizate din produse vitivinicole, destinate comercializării pentru consumul uman, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 187/2002 pentru definirea tipurilor de unităţi medicale ce pot fi abilitate să asigure asistenţă medicală persoanelor dependente de droguri, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale ce pot fi abilitate să desfăşoare activităţi de prevenire a transmiterii microorganismelor patogene pe cale sangvină în rândul consumatorilor de droguri injectabile, emis de Ministerul Sănătăţii şi Familiei;

- Ordin nr. 293/2002 privind aprobarea Normei de metrologie legală CEE “NML CEE-75/410 Aparate de cântărit cu totalizare continuă”, emis de Ministerul Industriei şi Resurselor;

- Ordin nr. 83/2002 pentru aprobarea Normelor privind aromele utilizate în alimentaţie şi sursele materiale pentru producerea lor, emis de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor;

- Ordin nr. 22/2002 pentru aprobarea Normelor cu privire la natura, conţinutul, originea, fabricarea, ambalarea, etichetarea, marcarea, păstrarea şi calitatea uleiurilor vegetale, grăsimilor tartinabile-margarine- şi a maionezelor destinate comercializării pentru consum uman, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 121011/2001 privind condiţiile de calitate a grâului şi a făinii de grâu din import, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 83/2002 pentru aprobarea Normei cu privire la fabricarea, conţinutul, ambalarea, etichetarea şi calitatea făinii de grâu destinate comercializării pentru consum uman, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 137/2002 pentru aprobarea Normelor cu privire la natura, conţinutul, fabricarea, calitatea, ambalarea, etichetarea, marcarea şi păstrarea sucurilor de legume, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor;

- Ordin nr. 97/2002 pentru aprobarea legitimaţiilor de inspector al poliţiei sanitar-veterinare, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor;

- Ordin nr. 147/2003 pentru aprobarea Regulamentului de constatare, notificare şi sancţionare a abaterilor de la reglementărilor emise în domeniul de activitate al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Publice de Gospodărie Comunală, emis de Ministerul Administraţiei Publice;

- Ordin nr. 125/2003 pentru aprobarea unor măsuri privind importul şi comercializarea telefoanelor mobile, emis de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei;

- Ordin nr. 261/2003 pentru aprobarea Normei sanitar-veterinare privind procedura de autorizare sanitar-veterinară a unităţilor şi de aprobare a activităţii de export, precum şi definirea unităţilor supuse controlului sanitar-veterinar, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor;

- Ordin nr. 657/2003 privind modificarea şi completarea Ordinului ministrului transporturilor nr. 536/1997 pentru aprobarea Reglementarilor privind certificarea şi/sau omologarea echipamentelor, pieselor de schimb şi materialelor utilizate la vehicule rutiere, precum şi evaluarea capabilitatii tehnice şi autorizarea agenţilor economici care prestează servicii de reparaţie, reglare şi/sau desfaşoară activitate de reconstrucţie a vehiculelor rutiere - RNTR 4, emis de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei;

- Decizie nr. 105/1993 pentru aprobarea Normelor obligatorii privind realizarea publicităţii în cadrul programelor audio-vizuale, radiodifuzate sau distribuite prin cablu, modificată şi completată în anul 1998, emisă de C.N.A.;

- Decizie nr. 172/1998 pentru aprobarea normelor obligatorii privind programarea şi realizarea emisiunilor de teleshoping, emisă de C.N.A.;

- Decizie nr. 65/2000 privind aprobarea Normelor obligatorii pentru publicitate, teleshopping şi sponsorizare în domeniul audio-vizualului, emisă de C.N.A.;

- Decizie nr. 22/2003 privind unele reguli ale publicităţii şi teleshopping-ului, emisă de C.N.A.;

- Decizie nr. 118/2003 privind procedura de autorizare a furnizorilor de servicii poştale, emisă de A.N.P.C.;

- Normă metodologică privind activitatea de comercializare a serviciilor turistice, criteriile şi metodologia de acordare a licenţelor şi brevetelor de turism a Ministerului Turismului, din 11 septembrie 1998;

- Normă privind înfiinţarea şi autorizarea unităţilor farmaceutice, a Ministerului Sănătăţii şi Familiei, din 11 septembrie 2001;

- Normă privind procedurile simplificate de vămuire, a Direcţiei Generale a Vămilor, din 7 martie 2002;

- Regulament privind autorizarea concentrărilor economice, al Consiliului Concurenţei, din 14 aprilie 1997;

- Regulament pentru aplicarea prevederilor art. 5 şi 6 din Legea concurenţei nr. 21/1996, privind practicile anticoncurenţiale, al Consiliului Concurenţei, din 9 iunie 1997;

- Regulament privind acordarea exceptării, pe categorii de înţelegeri, decizii de asociere ori practici concurenţiale, de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1998, al Consiliului Concurenţei, din 28 februarie 1997;

- Regulament de organizare, funcţionare şi procedură al Consiliului Concurenţei, din 28 februarie 1997;

- Regulament privind autorizarea concentrărilor economice, al Consiliului Concurenţei, din 24 mai 2002;

- Regulament privind acordarea exceptării acordurilor de specializare de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, al Consiliului Concurenţei, din 24 mai 2002;

- Regulament privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale, al Consiliului Concurenţei, din 24 mai 2002;

- Regulament privind exercitarea controlului calităţii materialelor, elementelor de construcţii şi produselor destinate construcţiilor, al Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului;

- Instrucţiuni pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii personalului sanitar-veterinar de stat în unităţile prevăzute la art. 30 alin. 3 din Legea sanitar-veterinară nr. 60/1974, republicată cu modificările şi completările ulterioare ale ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, din 23 octombrie 2001;

- Instrucţiuni privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul acordurilor de cooperare pe orizontală, ale Consiliului Concorenţei, din 24 mai 2002;

- Instrucţiuni privind modul de aplicare a regulilor de concurenţă acordurilor de acces din sectorul de comunicaţii electronice-cadru general, pieţe relevante şi principii, ale Consiliului Concurenţei, din 3 decembrie 2002;

- Instrucţiuni privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 în cazul înţelegerilor verticale, ale Consiliului Concurenţei, din 24 mai 2002;

- Nomenclator cuprinzând lucrările şi serviciile care se prestează de autorităţile pentru protecţia mediului la solicitarea persoanelor fizice sau juridice şi care sunt supuse regimului de tarife, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 137/1995 privind protecţia mediului, republicată, al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, din 20 martie 2000.

Ce ne-am propus !

Un alt mod de a vedea raportul dintre agenţii economici şi

consumatori, dezechilibrat istoriceşte-obiectiv, fără a-i incrimi-na pe primii şi reconsiderând rolul activ al celorlalţi, pe temeiul interdependenţei dintre concurenţă şi protecţia consumatorilor din economia reală.

Să promovăm viziunea sistemică asupra protecţiei consuma-torilor, în acelaşi timp, europeană şi liberală, în care se îmbină autoprotecţia individuală şi asociativă, considerată prioritară, cu protecţia directă şi indirectă a statului.

Să demonstrăm că este posibilă cuantificarea gradului de apărare a drepturilor fundamentale ale consumatorilor, prin abordarea cadrului legislativ şi instituţional în raport cu acestea.

Să argumentăm necesitatea înfiinţării unei instituţii-pilon, care să îmbine sinergic activităţile privind promovarea concurenţei pe piaţă şi protecţia consumatorilor, sub controlul Parlamen-tului, ai cărui membri răspund direct faţă de consumatori, în calitatea lor de aleşi ai majorităţii acestora.

Să convingem consumatorii, mai ales pe cei asociaţi, precum şi politicienii, privind necesitatea înfiinţării Institutului Naţional al Consumului, organism neguvernamental, recunoscut prin lege ca fiind de utilitate publică, care să funcţioneze tot timpul pentru ei, independent de partidele politice şi de guvernele acestora.

Ion Sârbulescu Victor Petre Dan Constantinescu