Tema: Introducere în psihologia educației

Planul lecției:

• 1. Excurs istoric evolutiv al psihologiei educației.• 2. Direcțiile psihologiei educației. • 3. Aspectele relaționale disciplinare și

interdisciplinare ale psihologiei educației.• 4. Statutul de știință al psihologiei educației. • 5. Obiectivele psihologiei educației.• 6. Metodele de cercetare utilizate în domeniul

psihologiei educației.

1. Excurs istoric evolutiv al psihologiei educației.

• Perioada antichității descrie tradiții folclorice legate de educația destinată tinerei generații centrate pe respectarea diferențelor individuale, al pregătirii psihologice a tinerilor pentru anumite activități.

• În sec. VI-V î.e.n. Confucius fondează principiile confucianismului, Platon și Aristotel configurează fundamentele filosofice ale psihologiei.

• În 227 î.e.n. Erasistrat evidențiază dependența inteligenței de circumvoluțiunile creierului uman. În sec. XIII Thoma d.Aquino reexaminează diferența dintre suflet și spirit (include senzațiile).

• În sec. XVII apare cartezianismul lui Descartes, valorile centrale fiind: scepticismul, intuiția, dualitatea materie-spirit, cunoașterea prin introspecție, mecanismele stărilor afective și volitive etc.

• Semnificative au fost cercetările de psihologie experimentală inițiate de Wundt în anul 1878, în cadrul laboratorului înființat la Leipzig.

• În 1802 sunt inițiativele lui J.H. Pestalozzi, care definea știința educației drept aplicarea metodelor de psihologie empirică.

Contribuții esențiale au adus E. Meumann, fondator al pedagogiei experimentale și A. Binet, autor al primei scale metrice a inteligenței (1903).

• În anul 1886 J. Dewey publică primul manual de psihologie a educației.

• Modele explicative întîlnim la psihologia gestaltului (1912) care au marcat semnificativ unele abordări metodologice cum ar fi teoria și practica citirii, rezolvarea de probleme geometrice, pedagogia învățării mișcărilor motrice, aplicare a desenului tehnic.

• În orientarea școlii psihanalitice găsim modele ale personalității umane plasate în cercetarea zonei genetice umane (1913-1915).

• În cadrul pedagogiei psihologice clasice, începînd cu primii ani ai secolului XX își face apariția o pedagogie psihologică nouă, în Germania, dar cu numeroși reprezentanți și în alte țări. În rîndul lor sînt enumerați anumiți reprezentanți precum E. Meumann (1862-1915), W.A. Lay (1862-1926) etc.

• Wilhelm August Lay (1862-1926) publică în 1903 lucrările “Didactica experimentală” și “Pedagogia experimentală”, este întemeietorul “Şcolii acțiunii”. “Şcoala acțiunii” aparține curentului “Şcolii active”.

• Sec. XX • Psihologia pedagogică sovietică a avut drept

coordonate ideile filosofice și psihologice dezvoltate de mari personalități (L.S. Vîgotski, S.L. Rubinștein, A. N. Leontiev) și a fost fundamentată de cercetările fiziologice și psihofiziologice ale savanților ruși (I.M. Secenov, V.M. Behterev și I.P. Pavlov).

• Definiție: “Ramură a psihologiei, care studiază activitatea psihică a copilului în condițiile instrucției și educației”.

• În sens restrîns psihologia educației se specifică cu psihologia școlară, care studiază modalitățile de optimizare a activităților școlare prin implicare reciprocă a psihologiei și pedagogiei.

2. DIRECȚIILE PSIHOLOGIEI EDUCAȚIEI sunt reflectate în:

• psihologia experimentală inițiată de Wundt în 1878;• A. Binet, autor al primei scale ale inteligenței, instrumentate

în psihometrie, psihodiagnoză și testarea psihologică;• școala activă prin autori consacrați precum J. Dewey, O

Decroly, Ed. Claparede;• psihologia gestaltului (Kohler, Koffka);• școala psihanalitică, reprezentate de Z. Freud, A. Adler și

discipolii lor.

3. Aspectele relaționale disciplinare și interdisciplinare ale psihologiei educației.

• Psihologia educației preia elemente atît din psihologia generală, cît și din alte științe care fac parte din sistemul științelor psihologice (psihologia genetică, psihologia diferențială, psihologia socială etc.).

• Psihologia educației se raportează și cu alte discipline psihologice, pedagogice, fiziologice.

• Raportul psihologiei educației cu disciplinele pedagogice

• Sistemul științelor pedagogice include corelația cu pedagogia generală, metodicile, pedagogia profesională, pedagogia specială, istoria pedagogiei, filosofia educației, sociologia educației, managementul educației.

• Raportul psihologiei educației cu fiziologia: îndeosebi cînd se studiază fiziologia activității nervoase superioare, de exemplu, fiziologul explică furia, ca proces emoțional intern, dar nu se referă și la relațiile dintre individ și la mediu, la cauzele anterioare.

4. Statutul de știință al psihologiei educației.

• Psihologia educației studiază o multitudine de fenomene, activități, relații, legități, precum:

• fundamentele psihologice ale instruirii și educației (modul în care se dobîndesc cunoștințele, se formează trăsăturile de personalitate, se construiesc abilitățile);

• aspectele subiective ale unor fenomene cu conotații pozitive sau negative în viața individului (succesul sau insuccesul școlar și social);

• dimensiunile psihologice ale agenților implicați în activitățile instructiv-educative (relațiile dintre educat și educator, elemente de psihologie a grupului, climatul educativ etc.);

• relațiile dintre diverse variabile educaționale (formele de educație socio-profesională, condițiile exterioare ale procesului educațional etc).

• Psihologia educației îndeplinește condițiile de evoluție și dezvoltare a unei științe prin următoarele caracteristici:

• are obiectul propriu de cercetare, studiul îl reprezintă fenomenele psihice ce însoțesc și realizează procesul învățării și educației;

• este o știință interdisciplinară cu caracter aplicativ care studiază personalitatea elevului în perspectivă educațională;

• dispune de legități, principii, norme specifice.

5.Obiectivele psihologiei educației.

• studiază cîmpuri psihologice - procese, stări, activități, mecanisme;

• creează un set dinamic de oportunități, programe, proiecte și acțiuni atașate anumitor compartimente psihologice;

• asigură formarea de competențe necesare îndeplinirii unor roluri socioprofesionale, în special formative;

• formează competențe interdisciplinare, o dirijare optimizată a strategiilor de abordare a subiecților educaționali proveniți din diverse medii (de vîrstă, etnie, sex, orientare religioasă).

6. Metodele de cercetare utilizate în domeniul psihologiei educației.

• observaţia• experimentul• convorbirea• metoda biografică (anamneza)• ancheta• metodele sociometrice (ex. sociograma) • analiza produselor activităţii • fişa individuală / psihopedagogică • testul psihologic •

Tema: Învățarea școlară.

• Planul lecției: • 1.Învățarea ca formă de acțiune și ca mijloc de

satisfacere a intereselor cognitive. • 2. Forme și tipuri de învățare.• 3. Structura și caracteristicile esențiale ale

activității de învățare.• 4. Factorii interni și externi ai învățării.• 5. Teoriile învățării.

• Învățarea ca formă de acțiune și ca mijloc de satisfacere a intereselor cognitive.

• Def.: învățarea constituie procesul dobîndirii experienței individuale de comportare. În acest context înțelegem procesul de învățare ca un ansamblu care include priceperi și însușiri, motivația, atitudinile, sentimentele, voința pe care o depunem în procesul respectiv.

• Forme și tipuri de învățare. În literatura de specialitate (

http://liter.de) se disting două forme de învățare:

• sistematică - aceasta formă se realizează în instituții de specialitate;

• spontană - are loc într-un areal cotidian: în familie, la muzeu, la expoziții, la odihnă,

în cadrul activităților extrașcolare.

• În viziunea autorului M. Golu se disting următoarele tipuri de învățare:

• Habituarea sau învățarea prin obișnuire, care se manifestă fie în cadrul adaptării senzoriale, fie în plan psihoafectiv;

• învățarea prin condiționare de tip clasic (pavlovian) care se realizează fie în planul primului sistem de semnalizare (legătură temporară între stimulii fizici), fie în planul sistemului al doilea de semnalizare (în formarea conceptelor, raporturi semantice între cuvinte);

• învățarea de condiționare instrumentală, care constă în stabilirea unei legături adaptative între secvențele comportamentale și elementele situației externe ( recompensă și pedeapsă);

• învățare perceptivă, care este implicată în însușirea semnelor, simbolurilor, formelor;

• învăţarea motorie, care se concretizează în articularea mişcărilor simple, în cadrul cărora se formează priceperi şi deprinderi senzo-motorii singulare la rezolvarea anumitor sarcini de muncă.

• învăţarea verbală, care, pe de o parte, înlesneşte formarea şi îmbogăţirea vocabularului intern, iar, pe de altă parte, asigură fixarea legăturilor semantice şi sintactice între cuvinte.

• Structura și caracteristicile esențiale ale activității de învățare.

• Conform teoriei lui Lev Vîgoțki activitatea de învățare este percepută ca un sistem integral complex, iar componentele activității de învățare constituie obiectul învățării, mijloacele, procedeele (adică modalitatea de învățare), produsul învățării (rezultatele așteptate).

Caracteristicile învățării

• Activitatea de învățare este special orientată spre asimilarea informației și realizarea sarcinilor instructive;

• Se asimilează noțiuni științifice și procedee generale de acțiune;

• Se oferă posibilitatea de ascensiune de la particular la general;

• În cadrul activității de învățare se produc performanțe ale calităților și comportamentelor subiectului.

Factorii interni ai învățării.

• activitatea de concentrare a atenției, de aceea în cadrul lecției este necesar să se introducă și materiale ilustrative;• simțurile sintetizate în percepție. Aici

se observă că copiii inițial nu prea disting caracteristicile esențiale de cele neesențiale ale obiectelor;

• În cadrul memorării un loc aparte îi revine procesului înțelegerii materialului;

• cultivarea gîndirii verbal-abstracte, înțelegerea materialului presupune o succesiune de operații mintale pentru a găsi rezolvarea unei anumite situații problemă.

• Participarea imaginației implică soluționarea imediată pe baza deprinderilor constituite, dar și restructurări ale cunoștințelor.

• Factorii externi ai învățării.

• regimul de viață al elevului, adică respectarea unor ore fixe de masă, de studiu, de timp liber.

• Rezultatele învățării sînt determinate de: calitatea informației, conținutul informației, gradul de dificultate a informației, valoarea informației, nivelul de conștientizare, relațiile logice ale informației, volumul informației, conexiunea inversă, verificarea periodică a realizărilor intermediare.

• este necesar să se respecte: anumite principii intuitive în predare, anumite norme sanitare igienice, factorul emoțional, regimul zilei;

• Teoriile învățării.• Teoriile învățării se împart în două

grupe mari:• Teoriile clasice ale învățării (sfîrșitul sec.

XIX – începutul sec. XX);• Teoriile moderne, actuale ale învățării.

• Teoria psihogenezei operațiilor intelectuale după J. Piaget.

• Evoluția ontogenetică a inteligenței este examinată ca o construcție progresivă ce depinde atît de factori interni, cît și de cei externi. Stadiile dezvoltării inteligenței sînt:

• stadiul inteligenței senzorio-motorii (0-2 ani);• stadiul preoperational (2- 7/8ani);• stadiul operațiilor concrete (7/8 – 11/12 ani);• stadiul operațiilor formale ( 11/12 – 15/16 ani).

• Constructivismul social - modelul lui L.Vîgotski.• În concepția lui L. Vîgotski dezvoltarea

cognitivă e rezultatul dublei formări externe, apoi interne într-o mișcare a cărei direcții este de la social la individual și nu invers. Capacitățile de învățare ale unui copil nu trebuie confundate cu nivelul cognitiv pe care el l-a atins la un moment dat, afirmă psihologul rus. Întotdeauna va exista un potențial de progres.

• Teoria condiționării operante după psihologul american B.Skinner (1904-1990). În experimentele sale Skinner a utilizat o cușcă. Animalul ( șobolan, porumbel) închis în cușcă poate obține hrana dînd un răspuns determinat: lovește, apasă pe pîrghie etc. Dacă în condiționarea clasică operația de bază constă în asocierea a doi stimuli, apoi în cazul nostru asocierea se face între comportament), de exemplu apăsarea pîrghiei) și un eveniment - obținerea hranei.

Tema: Motivația învățării

• Planul lecției:• Delimitări conceptuale ale motivației învățării.• Funcțiile și formele motivației.• Tipurile motivației și scopul activității.• Motivația și componentele ei interne.• Structura sistemului motivațional școlar.

• “motivația este o organizare ierarhică a întregii sisteme de imbolduri” (S.L. Rubinștein) ;

• ,,esența motivației - totalitatea motivelor, care determină activitatea dată” (L.I. Bojovici);

• ,,motivația include în sine toate felurile de imbolduri: motive, necesități, scopuri, interese, aspirații, înclinații, dominante motivaționale”( V.G. Aseev).

• Motivația transformă ființa umană dintr-un simplu receptor al influențelor externe, în subiect activ și selectiv, cu un determinism intern propriu în alegerea și declanșarea acțiunilor și comportamentelor.

• Alături de trebuințe, se dezvoltă și impulsuri (trebuințe aflate în stare de excitabilitate accentuată, expresivă), intenții (implicări proiective a subiectului în acțiuni), tendințe (forțe direcționate mai mult sau mai puțin precis).

2. Funcțiile și formele motivației.

• 1) Funcţia de activare internă şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic.

• 2) Funcţia de mobil sau factor declanşator al acţiunilor afective. Aceasta este motivul definit de psihologul francez N. Pieron că ,,mobilul ce alege dintre deprinderile existente pe cea care va fi actualizată”. Aceasta, întrucît identifică un motiv înseamnă a răspunde la întrebarea ,, de ce?”.

• 3) Funcţia de autoreglare a conduitei prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. O legătură nemijlocită există, de exemplu, între motivație și viața afectivă. Unde apare motivația, apare în mod necondiționat, într-o formă sau alta și fenomenul afectiv.

Formele motivaţiei.

• Sub aspect genetic, se delimitează două tipuri de motivație:• motivație înnăscută sau primară;• motivație dobîndită sau secundară.

• • O parte din componentele motivaționale primare sînt

funcționale încă de la naștere și ele incită comportamentele specifice de satisfacere, o altă parte intră în funcțiune mai tîrziu, dar tot în mod automat, necondiționat, odată cu parcurgerea de către individ a stadiilor corespunzătoare de dezvoltare și maturizare biologică.

• Motivația dobândită este specifică omului. • asigură mecanisme apte să realizeze funcții

psihice de nivel superior, de tip conștient.

• După semnificaţie şi importanţă reglatoare motivația se împarte în:

• a)Motivaţie pozitivă şi motivaţie negativă. • B)Motivaţie intrinsecă şi extrinsecă, • c)Motivaţie cognitivă şi motivaţie afectivă.

Tipurile motivației și scopul activității.

• Deosebim următoarele tipuri de motivație: • motivația învățării;• motivația cunoașterii;• motivația autoinstruirii;• motivația muncii etc.

• Un sistem motivațional de învățare complex care include următoarele grupe de motive (M. Matiuhina ,1984):

• 1) Motive legate de conținutul învățării (modalități de acțiune, de a pătrunde în esența fenomenelor);

• 2) Motive legate de procesul învățării (tendința de afirmare a activității intelectuale, necesității de a gîndi, de a judeca);

• 3)Motive sociale ample: motivele îndatoririlor și responsabilităților ;

• 4) Motive de autodeterminare (conștientizarea importanței cunoștințelor pentru viitor)

• 5) Motive personale: a) motive de bunăstare; b) motive de prestigiu

• 6) Motive negative (evitarea neplăcerilor).

• Scopul se realizează deci în cadrul organizării și dirijării pe plan mintal a acțiunii. Scopul este subordonat motivului, dar în același timp intră în componența motivației.

• Motivația și componentele ei interne.• Componentele interne ale motivaţiei pentru a

învăța sînt următoarele:– A.Curiozitatea. – B.Autoeficienţa.

• Termenul de ,,autoeficiență” ar putea fi explicat prin puterea de a gîndi pozitiv. Autoeficiența este, de fapt, ceea ce psihologii descriu prin ,,încrederea în propriile forțe” și ,,prezența convingerii de reușită.”

– C.Atitudinile.• Atitudinea, este, în realitate, o comoditate iluzorie.

– D.Necesităţile.• ierarhia necesităților realizată de A. Maslow, care

le împarte în cîteva niveluri distincte: • nevoile fiziologice• nevoia de siguranță• nevoia de dragoste și afiliere• nevoia de stimă și apreciere• nevoia de autoactualizare.

– Competenţa.• Competența este în corelație directă cu

autoeficiența.• Filosofia competenței este simplă: dați cuiva

un pește și va avea de mîncat o zi, învățați-l să pescuiască și va mînca o viață.

Structura sistemului motivațional școlar.

• În funcţie de scopurile pe care şi le propun cadrele didactice în clasă, de echilibrul creat de învăţare în structurile personalităţii etc. se conturează cîteva categorii de motive:

• - motive profesionale –dominantele tensionale ale activității de învățare se centreză în jurul profesiunii: învață pentru a se pregăti în vederea viitoarei profesiuni;

• - motive cognitive, rezultate din caracterul procesual al învățării ;

• - motive social-morale, caracterizate prin elemente atitudinale cu nucleu social relativ conturat: învățarea e o datorie socială și morală;

• - motive individuale –cuprinde acele stimulente legate de propria personalitate : învață pentru a ajunge om de seamă, recunoscut, etc.

• - motive materiale, care confirmă filtrajul subiectiv realizat de complexul motivațional asupra valorilor din ordin material (condiții materiale);

• motive relaționale, care exprimă stările motivaționale derivate din relațiile pe care elevul le stabilește cu alți elevi, cu grupul și colectivul școlar sau familial.

Tema: Psihologia procesului educațional.

• Planul lecției:• Bazele psihologice ale educației.• Barajele psihice în educație.• Tratarea diferențială și individualizată în

instruire și educație. • Esența psihologică a evaluării.

• 1.Bazele psihologice ale educației.• Corelația dintre instruire și educație. • În accepțiune mai largă educația poate fi

definită ca fiind activitatea specializată, specific umană care mijlocește și diversifică raportul dintre om și mediu (societate), dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societății prin intermediul omului.

• Educația formală, care se realizează în primul rînd într-o instituție specializată cum ar fi școala, se realizează prin acțiuni de predare și instruire.

• Educația informală se realizează în relațiile și interacțiunile sociale, de viață, din mediul personal, din familie, joc, muncă, mass-media, stradă etc.

• Educația nonformală se realizează prin acțiuni educative, filiere de instruire și rețele de învățare organizate în afara sistemului de învățămînt ca răspuns la cerințele sociale și nevoile individuale de permanentizare a învățării.

• Educația permanentă cuprinde toate formele complementare care uneori oferă soluții alternative de formare profesională sau general-umane față de formele școlare.

2. Barajele psihice în educație.

• În literatura de specialitate această problemă a fost studiată mai întîi de către școala lui K. Lewin, care a făcut o împărțire a barajelor psihice în interne și externe.

• De exemplu, dacă i se spune copilului că nu prea se stăruie să învețe și acest lucru e adevărat nu sînt șanse să se constituie un baraj psihic. Dacă însă elevul a muncit, dar nu a obținut rezultate pozitive și i se spune că nu s-a stăruit atunci se instalează un baraj.

Școala ca mediu educativ.

• Şcoala formează și organizează cîmpul cunoștințelor copilului, le fructifică, organizează interese intelectuale, le dezvoltă capacități de activitate, conștiința datoriei, a obligativității, simțul de răspundere, respectul față de muncă, stăpînirea de sine, sociabilitatea, năzuința de a cunoaște etc.

• Ca factor cu acțiune preponderent conștientă și deliberată în procesul dezvoltării, educația își creează premise interne (susținerea dezvoltării bio-psiho-sociale), dar și condițiile externe necesare (conținuturi, mijloace, forme).

3.Tratarea diferențială și individualizată în instruire și educație.

• Individualizarea presupune adaptarea acțiunilor educative la particularitățile psihologice ale copilului pentru a asigura o dezvoltare optimă a aptitudinilor lui, presupune utilizarea unui sistem de acțiuni instructive care corespund posibilităților cognitive ale copilului.

• Diferențierea fiind tratată multiaspectual, este un proces prin care se realizează diferențierea metodelor educative și instructive în funcție de particularitățile individuale și de vîrstă ale elevului.

• Diferențierea în cadrul instruirii se face pe două coordonate: pe verticală și pe orizontală.

• Diferențierea pe verticală include următoarele componente structurale:

• Criteriul de vîrstă și diferențelor sexuale;• Criteriul sociocultural;• Nivelul de dezvoltare al capacităților.

Diferențierea pe orizontală include următoarele variante:

• nivelul capacității de învățare, inclusiv viteza de însușire, asimilare, flexibilitatea procesului de gîndire, legătura componentelor concrete și abstracte ale gîndirii;

• specificul particularităților individual-tipologice;• nivelul activității cognitive,• nivelul capacității de a acționa independent și creativ;• nivelul motivației;• nivelurile planificării și autocontrolului;• nivelul capacității de muncă etc.

4. Esența psihologică a evaluării.

• La nivel psihologic evaluarea realizează următoarele funcții:

• Funcția motivațională:• Evaluarea are o valoare motivațională: dorința

de succes etc.• Funcţia de reglare.• Datele verificării și evaluării constituie un factor

important de reglare a activității de predare-învățare.

• Pentru profesor: cum să-și organizeze activitatea de predare etc.

• Pentru elev: indiciu în reglarea efortului de învățare, aspirații spre viitor etc.

• Pentru părinți: indiciu pentru acordarea de sprijin, stimularea copilului etc.

• Funcțiile evaluării pot fi descrise și în raport de implicațiile pe care le au acestea în activitatea profesorului și elevilor:

• Constatativă - aprecierea nivelului de pregătire atins și raportarea rezultatelor la cerințele profesorului;

• Diagnostică- evidențierea și interpretarea lacunelor existente în pregătirea elevilor;

• Prognostică- anticiparea progresiei elevilor: dozarea efortului;

• Motivaţională - organizarea în funcție de performanțele elevilor; stimularea sau diminuarea efortului în funcție de dinamica rezultatelor.

• Aprecierea profesorului se răsfrănge în sfera relațiilor interpersonale, în statutul sociometric al elevului.