PSIHOLOGIA PERSOANELOR CU NEVOI SPECIALE

SUPORT DE CURS

Asist. Dr. Lavinia Maria Pruteanu

Capitolul IREPERE ÎN ABORDAREA HANDICAPATOLOGIEI1. Introducere; precizări terminologice; clarificări 2. Psihologia copiilor înalt abilitaţi 3.Cercetări privind dezvoltarea aptitudinilor: probe, teste psihologice şi docimologice diferenţiate, în funcţie de forma handicapului 1. Introducere; precizări terminologice; clarificări

1. maladia sau traumatismul iniţial, existente incă de la naştere sau dobandite;2. deficienţa: pierderea sau alterarea unei structuri sau funcţii (leziune anatomica, tulburare psihologica rezultand in urma unei maladii, accident in evoluţia normala, dar şi a unor carenţe psihoafective (pierderea părinţilor sau neglijenţa pedagogica).Deficienţe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale,etc.3. incapacitatea: reducerea parţiala sau totala a posibilităţii de arealiza o activitate (motrica sau cognitiva) sau un comportament.Exemple: incapacitate de comunicare, de igiena personala, delocomoţie, etc.Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, şi nu de o maniera univoca, de deficienţa. Atat deficienţele, cat şi incapacităţile, pot fivizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive sauregresive;4. handicap: dezavantaj social, rezultat in urma unei deficienţe sau incapacităţi care limitează sau impiedica indeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de mediu. Categorii posibile: handicapuri de independenţa fizica, orientare, autonomie economica, integrareasociala, etc. „Handicapul este o funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci cand aceste persoane intalnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le impiedica sa acceadă la diversele sisteme ale societăţii, disponibile pentru ceilalţi cetăţeni. Astfel, handicapul rezulta din pierderea sau limitarea posibilităţilor de participare pe picior de egalitate, cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii“(Ph. Wood, 1982). Neputand fi determinate prin repere ferme şi rigide, stările de handicap trebuie interpretate ca variabile dependente de situaţii sociale trăite de subiectul in cauza.In concluzie, starea de handicap exprima dezechilibrul apărut in viaţa unui individ in tentativa sa de a-şi asuma şi indeplini rolul social conferit de colectivitatea in care este integrat.

Psihopedagogia specială a apărut ca o necesitate socială de a sintetiza, dezvolta, nuanţa şi adapta experienţa altor ştiinţe (psihologie, pedagogie, medicină, sociologie, etc.) in vederea

explicării dezvoltării persoanelor cu nevoi speciale (mai ales a celor cu dizabilităţi) pentru a se realiza adaptarea şcolară, profesională şi socială avand ca reper permanent creşterea calităţii vieţii tuturor membrilor societăţii Psihopedagogia specială devine o ştiinţă interdisciplinară, aflată la intersecţia mai multor ştiinţe.“Psihopedagogia specială sau defectologia este o ştiinţă ce se ocupă de persoanele andicapate, de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv-recuperative, pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora, in vederea integrării socio-profesionale cat mai adecvată”.(E. Verza, 1995)

“Psihopedagogia speciala este o ştiinţă de sinteza, care utilizează informaţiile complexe furnizate de medicină (pediatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otolaringologie, audiologie,ortopedie, igienă, etc.), psihologie (cu toate ramurile ei), pedagogie, sociologie, ştiinţe juridice, in studierea dinamică a personalităţii tuturor formelor de handicap prin deficienţă şi inadaptare …”.(C-tin Păunescu, I. Muşu, 1997)Scopul psihopedagogiei speciale este elucidarea cauzelor şi a formelor de manifestare a anomaliilor prezente in dezvoltarea persoanelor (considerate cu nevoi speciale), stimularea proceselor compensatorii şi fundamentarea intervenţiei educativ-terapeutice.Psihopedagogia specială este ştiinţa cunoaşterii dezvoltării psihice (psihologie specială) pentru a se realiza educaţia terapeutică (pedagogie specială) adaptată prezenţei şi manifestării unei forme de dizabilitate.Domeniul (ramurile) Psihopedagogiei speciale:psihopedagogia deficienţilor de intelectpsihopedagogia deficienţilor de auzpsihopedagogia deficienţilor de văzpsihopedagogia deficienţilor fizic şi psihoneuromotorilogopediapsihopedagogia persoanelor cu tulburări psihicepsihopedagogia persoanelor cu tulburări socio-afective şi decomportamentpsihopedagogia elevilor cu tulburări de invăţare (datorate sau nudeficienţelor)psihopedagogia diversităţilor etnice, culturale şi lingvisticepsihopedagogia celor cu abilităţi, talente şi a creativilor(supradotaţi)

Terminologia in domeniul studiat de noi a suferit schimbăridatorită transformărilor multiple de la nivelul intregii societăţi (maiales după 1990) şi mai ales a serviciilor de educaţie,terapie şiasistenţă socială pentru persoanele cu dizabilităţi.In literatura de specialitate există termeni specifici pentrupersoanele care se abat de la normalitate, (ca semnificaţie generală)privind intreaga dezvoltarea psihofizică a persoanei, unele aspecterămanand in urmă (fizic, senzorial, mintal);

normal – adaptare echilibrată la mediu şi raportare la grup de aceeaşi varstă şi mediu cultural

anormal – abateri peste standard, insuficienţe retard in dezvoltare, abateri comportamentale, afecţiuni fizice;

Expunem in continuare explicarea principalelor concepte şi sintagme uzitate in acest domeniu aşa cum reis din cadrul normativ (H.G. 1251 / 2005 – anexa 1):Deficienţă - absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcţii (anatomice, fiziologice sau psihice) a individului, rezultand in urma unei maladii, unui accident sau a unei perturbări, care ii impiedică participarea normală la activitate in societate.Incapacitate - limitări funcţionale cauzate de disfuncţionalităţi (deficienţe) fizice, intelectuale sau senzoriale, de condiţii de sănătate ori de mediu şi care reduc posibilitatea individului de a realiza o activitate (motrică sau cognitivă) ori un comportament.Handicap - dezavantaj social rezultat in urma unei deficienţe sau incapacităţi şi care limitează ori impiedică indeplinirea de către individ a unui rol aşteptat de societate.Dizabilitate - rezultatul sau efectul unor relaţii complexe dintre starea de sănătate a individului, factorii personali şi factorii externi care reprezintă circumstanţele de viaţă aleacestui individ. Datorită acestei relaţii, impactul diverselor medii asupra aceluiaşi individ, cu o stare de sănătate dată, poate fi extrem de diferit. Dizabilitate este termenul genericpentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii de participare - conform CIF*).Afectare - o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului ori a unei funcţii fiziologice (inclusiv funcţiile mintale).Prin noţiunea de anormalitate inţelegem aici variaţiile semnificative de la norma stabilită statistic (adică o deviaţie de la media populaţiei stabilită conform normelor standard măsurate) şi ea trebuie utilizată exclusiv in acest sens - conform CIF*).Funcţionare - termen generic pentru funcţiile organismului, structurile corpului, activităţi şi participare. Ele denotă aspectele pozitive ale interacţiunii dintre individ (care are o problemă de sănătate) şi factorii contextuali in care se regăseşte (factori de mediu şi personali) conform CIF*).Activitate - executarea unei sarcini sau acţiuni de către un individ. Ea reprezintă funcţionarea la nivel individual conform CIF*).Participare - implicarea unei persoane intr-o situaţie de viaţă. Ea reprezintă funcţionarea la nivelul societăţii conform CIF*).Cerinţe educative speciale (CES) - necesităţi educaţionale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale educaţiei adaptate particularităţilor individuale şi celor caracteristice unei anumite deficienţe sau tulburări/dificultăţi de invăţare, precum şi o asistenţă complexă (medicală, socială, educaţională etc.). Educaţie specială - formă adaptată de pregătire şcolară şi asistenţă complexă (medicală, educaţională, socială, culturală) destinată persoanelor care nu reuşesc să atingă temporar sau pe toată durata şcolarizării nivelurile instructiv-educative corespunzătoare varstei, cerute deinvăţămantul obişnuit. Educaţia şcolară a copiilor cu cerinţe educative speciale trebuie să corespundă nevoilor de dezvoltare a copiilor, prin evaluarea adecvată a potenţialului de invăţare/dezvoltare şi prin asigurarea reabilitării / recuperării şi compensării deficienţelor ori tulburărilor, dificultăţilor de invăţare. Integrare şcolară - proces de adaptare a copilului la cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu membrii grupului şcolar (clasă) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare. Asimilarea de către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne in echilibrul dintre anumite dominante de personalitate cu consecinţe in planul acţiunii sale. Adaptare curriculară - corelarea conţinuturilor componentelor curriculumului naţional cu posibilităţile elevului cu cerinţe educative speciale, din perspectiva finalităţilor

procesului de adaptare şi de integrare şcolară şi socială a acestuia. Aceasta se realizează de către cadreledidactice de sprijin/itinerante impreună cu cadrul didactic de la clasă prin eliminare, substituire sau adăugare de conţinuturi in concordanţă cu obiectivele şi finalităţile propuse prin planul de intervenţie personalizat. Incluziune - procesul de pregătire a unităţilor de invăţămant pentru a cuprinde in procesul de educaţie toţi membrii comunităţii, indiferent de caracteristicile, dezavantajele sau dificultăţile acestora. Educaţie incluzivă - proces permanent de imbunătăţire a instituţiei şcolare, avand ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de invăţămant a tuturor persoanelor din cadrul unei comunităţi. Şcoală incluzivă - unitate de invăţămant in care se asigură o educaţie pentru toţi copiii şi reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare. Copiii din aceste unităţi de invăţămant beneficiază de toate drepturile şi serviciile sociale şi educaţionale conform principiului "resursa urmează copilul". Centru şcolar pentru educaţie incluzivă - instituţie şcolară care, pe langă organizarea, desfăşurarea procesului de predare-invăţare-evaluare işi construieşte şi alte direcţii de dezvoltare instituţională: formare / informare in domeniul educaţiei speciale, documentare/cercetare/experimentare, precum şi servicii educaţionale pentru/in comunitate. Centru de educaţie, centru de zi, centru de pedagogie curativă etc. - unităţi de invăţămant organizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau de organizaţii neguvernamentale in parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi au ca scop şi finalitate recuperarea, compensarea, reabilitarea şi integrarea şcolară şi socială a diferitelor categorii de copii/elevi/tineri cu deficienţe. Ele sunt considerate alternative educaţionale al căror conţinut se fundamentează pe anumite pedagogii experimentale (Montessori, Freinet, Steiner, Waldorf etc.). Centru judeţean de resurse şi asistenţă educaţională unitate conexă cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Educaţiei şi Cercetării, care desfăşoară servicii de asistenţăpsihopedagogică pentru părinţi, copii, cadre didactice şi care coordonează, monitorizează şi evaluează, la nivel judeţean, activitatea şi serviciile educaţionale oferite de centrele şcolare pentru educaţie incluzivă, centrele logopedice interşcolare şi cabinetele logopedice, centrele şi cabinetele de asistenţă psihopedagogică, mediatorii şcolari.

(notă: CIF* – Clasificarea Internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, OMS, Geneva, 2004) La acestea trebuie să adăugam şi definiţia educaţiei.Educaţia este o activitate continuă care urmăreşte dezvoltarea conştientă şi performantă a potenţialului individual in funcţie de cerinţele mediului social normat.Aşa cum se observă, se doreşte ca termenii de: invalid,irecuperabil, needucabil, inapt / incapabil de muncă să nu mai fie folosiţi in caracterizarea persoanelor cu dizabilităţi, deoarece ei nu reprezintă realitatea şi anulează şansele de dezvoltare a personalităţii persoanelor etichetate astfel.

Din punct de vedere O. M. S., clasificarea dizabilităţilor (incapacităţilor) este

următoarea

1. Incapacităţi privind comportamentul

2. Incapacităţi privind comunicarea

3. Incapacităţi privind îngrijirile corporale

4. Incapacităţi privind locomoţia

5. Incapacităţi privind utilizarea corpului în anumite sarcini

6. Neîndemânări

7. Incapacităţi revelate în anumite situaţii

8. Incapacităţi privind aptitudini particulare

9. Alte restricţii de activităţi

De altfel, clasificarea O.M.S. a handicapurilor este considerată ca fiind excesiv

de medicalizată, prea mult centrată pe individ (UNICEF 1998) şi realizând prea puţin o

concentrare pe deficienţele mediului.

Clasificarea internaţională a deficienţelor, incapacităţilor şi handicapurilor,

clasifica handicapurile astfel :

• de orientare: de la alterări ale capacităţii de orientare, până la stări de

dezorientare şi inconştienţă;

• de independenţă fizică: de la independenţă asistată (protetic, tehnic,

uman), până la dependenţă de îngrijiri intensive şi permanente;

• de mobilitate: de la limitări variabile ale acesteia, până la pierderea ei totală

(imobilizare la pat);

• privind ocupaţia: de la indisponibilităţi pasagere ce afectează activitatea,

până la incapacitatea angajării într-o ocupaţie cu sens;

• de integrare socială: de la participare anxioasă, la alienare şi izolare

socială;

• de independenţă economică: de la inabilitate în asigurarea unor resurse

suficiente, până la incompetenţă totală (resursele fiind evaluate în funcţie de nevoi

specifice);

• de altă natură: minore (fără efecte negative notabile); nespecifice (ce

conduc la un dezavantaj general); specifice (alterare a calităţii vieţii generate de un

handicap specific, dar neîncadrat taxonomic în vreo altă secţiune); neprecizate.

Copii cu nevoi speciale- copii cu cerinţe educative speciale-copii în dificultate

Cerinţele educative speciale (C.E.S.) (Vrăsmaş) „desemnează necesităţile

educaţionale complementare obiectivelor generale ale educaţiei şcolare, necesităţi care

solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unei

deficienţe (ori tulburări de învăţare), precum şi o intervenţie, prin reabilitare/recuperare

corespunzătoare”. Este importantă, deci, acordarea unei asistenţe educaţionale

speciale. Această sintagmă sugereză renunţarea la împărţirea pe cat egorii de

dizabilităţi desemnând persoanele, copiii care au anumite probleme speciale de

educaţie.

Aceste probleme pot fi determinate de:

- deficienţe mintale;

- deficienţe senzoriale;

- deficienţe fizice şi neuromotorii;

- tulburări de limbaj

;- tulburări emoţionale şi de comportament;

- DMS (deficienţe multisenzoriale).

Definirea sintagmei C.E.S. poate fi analizată şi din perspectiva sintagmei ”copii

cu nevoi speciale„ (special needs). În ultima vreme, în România s-a vorbit despre

persoane sau „copii cu nevoi speciale”, evitându-se sintagma „personă sau copii cu

handicap”. Persona cu nevoi speciale poate să fie o persoană cu anumite dizabilităţi,

mai mult sau mai puţin grave.

Întrebarea care se poate pune în acest sens este: Care sunt nevoile speciale

ale unei persoane/copil, fie că are sau nu anumite deficienţe?

În primul rând considerăm necesară definirea termenului de „nevoie”. Termenul

de „nevoie”, atunci când este vorba de nevoia umană poate fi inclus în categorii de

sinteză care se raportează la domeniul de manifestare biologic, psihologic, social,

economic, cognitiv, la percepţia subiectului uman care resimte nevoia respectivă.

Cu privire la nevoile care condiţionează viaţa umană A. Maslow (1943) a realizat

o ierarhie a acestora. În concepţia lui Maslow, acţiunile umane au ca scop satisfacerea

unor nevoi – trebuinţe. Satisfacerea acestora se realizează potrivit unei ordini de

priorităţi începând cu nevoile primare şi terminând cu cele de ordin superior,

structurându-se piramidal după cum urmează:

1. la baza piramidei se află nevoile elementare, de ordin fiziologic (nevoia de

aer, apă, hrană, îmbrăcăminte, nevoi de ordin senzorial, sexual etc.). Satisfacerea lor

asigură buna funcţionare a organismului;

2 .nevoia de securitate individuală în mediul natural şi social ( se referă la

protejarea faţă de forţele exterioare ostile şi faţă de diferiţi factori de risc). O

astfel de protecţie, de securitate, se realizeză prin stabilitatea intervenţiilor

educative, a locului de muncă şi prin asigurarea unor bunuri şi resurse cum

ar fi: casă, retribuţie etc.

3.nevoile sociale (se referă la necesitatea acceptării şi apartenenţei; fiecare

individ resimte nevoia de a fi acceptat într-un grup, de a aparţine cuiva

efectiv, de a beneficia de dragostea cuiva.

4. nevoia de stimă (dorinţa să-i fie recunoscut statutul pe care îl are sau la

care aspiră).

5. nevoia de autorealizare, de împlinire de sine, vizează construirea unei imagini

de sine favorabile şi de autocontrol.

O definire a copilului aflat în dificultate este dată de Ordonanţa de urgenţă

nr.26 din 22.08.1997 – art.1:

„Copilul se află în dificultate dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau

morală este periclitată”.

Există handicapuri în care se întâlnesc doi factori determinanţi:

- deficienţa (organică, funcţională, senzorială, motrică), pe de o parte, şi

imperfecţiunea mediului social, pe de altă parte.

Aceşti doi factori se intercondiţionează determinând amplificarea sau diminuarea

handicapului.

În cazul copilului aflat în dificultate rolul decisiv şi poate unic îl are societatea cu

componentele ce o alcătuiesc, determinând apariţia handicapului socio-afectiv sau al

privării sociale.

Handicapul socio-afectiv sau al privării sociale poate fi determinat de trei

tipuri de neglijare (Bert De Harte 2000 )

1. neglijenţa materială

2. neglijare pedagogică-educaţională

3. neglijare afectivă

1. Neglijarea materială – înseamnă că nu se acordă atenţie nevoilor

fundamentale ale copilului, periclitând sănătatea şi siguranţa copilului. Copilului îi

lipseşte hrana, îmbrăcămintea, adăpostul (nu are unde să doarmă, să locuiască),

îngrijirea medicală, etc.

2. Neglijarea pedagogică-educaţională presupune lipsa unor obiective şi

strategii educaţionale cu privire la copil. Copilul nu se confruntă cu norme şi valori, nu

beneficiază de modele educaţionale, de relaţii clare cu un alt „Tu” sau cu un alt „Noi”, în

viaţa lor nu există nici un fel de reguli. Acest „Noi” poate fi familia, clasa, întreaga

societate cu instituţiile, structurile sale şi cultura sa. În privinţa regulilor necesare în

evoluţia copilului acestea fie nu există, fie sunt foarte restrictive, fie foarte permisive. În

toate aceste situaţii copilul este privat de dreptul de a fi educat în vederea socializării.

3. Neglijarea efectivă emoţională – este cea mai importantă formă de

neglijare. Prin această formă de neglijare copilului îi va fi afectată siguranţa şi

securitatea fundamentală.

Copilul nu primeşte suficientă dragoste, sprijin, atenţie, căldură din partea

mediului social şi în primul rând al familiei.

Copilul nu este niciodată alintat, mâmgâiat, lăudat, încurajat.

Legat de neglijarea afectivă se dezvoltă o” teorie a ataşamentului” care

defineşte starea de ataşament ca fiind în esenţă, apropierea preferenţială,

dezinteresată a unei persoane de altă persoană indiferent de vârstă.

Nesatisfacerea acestei stări încă de la naştere poate detrmina perturbări în

evoluţia ulterioară a copilului. Despărţirea în primul rând de mamă determină apariţia

unei „tulburări primare de ataşament” cu repercursiuni dramatice dacă nu se va

încerca substituirea acesteia.

Privarea socială prin neglijările materiale, educaţionale, afective poate determina

handicapuri social-afective manifestate prin comportamente caracterizate prin: lipsă de

încredere în oameni, duritate, incapacitatea „deschiderii” faţă de alte persoane, egoismul

şi solidaritatea cu cei de aceeaşi parte, lipsa capacităţilor de a lua contact, deşi cei din

jur manifestă această dorinţă, etc.

Copilul aflat în dificultate se pare că se află într-un astfel de handicap socio-

afectiv. La copiii cu deficienţe (fizice-senzoriale-motrice) la handicapul determinat de

aceste deficienţe se pot adăuga şi privările socio-afective. Nu toţi copiii cu deficienţe

sunt puşi însă în situaţia unor astfel de privări sociale.

COPII SUPRADOTATI-COPII INALT ABILITATI

Definitia supradotarii este variabila in functie de contextul cultural, social, profesional sau geografic, in functie de programul ce este orientat spre scopuri bine determinate sau de orizontul de profesionalism dorit. Pentru fiecare situatie de acest fel sint selectate anumite tipuri de abilitati ce sint masurate valoric la niveluri diferite.

In general, pe referentialul social comun, definitia supradotarii cuprinde capacitati psiho-fizico-intelectuale deosebite, orientate stiintific sau artistic, spre leadership ori management, spre mediu, sau kinestetice, etc. De asemenea, se mai include ca o alta variabila independenta fata de capacitatile mentionate si creativitatea, iar a treia caracteristica de baza inclusa in definitie este data de aptitudinile academice.Persoane supradotate pot fi gasite la toate virstele, rasele, sexe si nu depind de handicapuri fizice sau de alta natura.

Copiii capabili de performante inalte prezinta abilitati potentiale intr-o singura arie sau in combinatie pe urmatoarele arii.

• Abilitati intelectuale generale\

• Aptitudini academice specifice

• Gindire creativa sau productiva

• Abilitati de lider

• Arte vizuale sau de spectacol

• Abilitati psiho-motorii

Definitia a fost imbunatatita prin includerea capacitatilor inalt logice in cimpuri stiintifice abstracte sau jocuri logice.

Tendintele contemporane de a defini supradotarea se orienteaza insa catre profilul psihologic al copilului supradotat ,ce include comportamente, realzari, relationarea sociala, relatia cu scoala,etc.

„Supradotarea este o dezvoltare asincrona in care abilitati cognitive avansate si de inalta intensitate se combina pentru a crea o experienta interna si o iluminare ce sunt calitativ diferite de norma. Aceasta asincronie creste cu marirea capacitatilor intelectuale. Unicitatea supradotatilor ii face in mod particular vulnerabili si cere modificari in educare si consultanta pentru a putea sa se dezvolte in mod optim” (grupul Columbus, 1991, in Morelock 1992).

Asincronia inseamna o dezvoltare cognitiva mult mai rapida decit dezvoltarea fizica si emotionala. Aceasta dezvoltare ii face pe copiii supradotati dornici sa afle informatii pentru care nu sunt pregatiti din punct de vedere emotional.

Copiii exceptional supradotati sau inalt supradotati incud:

• Acei copii ale caror scoruri la testele IQ depasesc 148 pe scala Stanford-Binet, sau 140 pe scala WISC-R

• Copiii prodigiosi in arii precum muzica, matematica, sah sau altele

• Copiii cu talente extrem de inalt dezvoltate

• Copiii cu dezvoltare intelectuala foarte inalta(peste 170 IQ)

Se considera a fi copii supradotati cei care au un IQ peste 130, ei reprezentind aproximativ 2% din populatia statistica.

Un copil cu aceste caracteristici este vazut de obicei prima oara de catre parinti, care doresc o testare specializata.Deoarece copiii supradotati (gifted) prezinta caracteristici particulare de dezvoltare, s-a construit pretutindeni in lume un sistem educativ care ia in consideratie aceste caracteristici particulare si care poate utiliza enormul potential intelectual(si nu numai),directionind educatia acestor copii in mod deosebit de educatia de masa. Cea mai buna dovada pentru rezultatele exceptionale ale sistemului de gifted education sint realizarile de mare nivel de performanta intelectuala sau de alta natura a participantilor,

si nu in ultimul rind , incadrarea sociala a acestora intr-o maniera eficienta, care respecta dreptul la dezvoltare a copiilor supradotati.

IDENTIFICAREA COPIILOR SUPRADOTATI

Instrumentele psihologice cele mai uzuale ce permit identificarea copiilor supradotati sunt testele psihologice. Cele mai uzitate sunt Wechsler Intelligence Test for children versiunea III (Wisc-III) si Stanford-Binet versiunea IV (SB-IV). Aceste teste sint folosite in general pentru copiii obisnuiti , deviatiile de la standard permitind identificarea copiilor supradotati, fara insa a indica gradul si directia supradotarii.O alta posibilitate de a testa copiii supradotati este data de Woodcock Johnson Achievement Test. Testele de acumulare-invatare cele mai folosite sunt Woodcock Johnson si Wide Range . Aceste teste nu masoara abilitatile, dar se folosesc in completarea testelor de inteligenta de tip IQ.La aceste doua tipuri de teste se mai adauga si testele de creativitate vizuala sau verbala, de exemplu Torance, completind astfel definitia data de Renzouli asupra supradotarii in teoria celor trei inele (inteligenta, capacitate de invatare, creativitate).

Pentru stabilirea stilurilor optime de invatare si educare se mai testeaza si abilitatile vizual-spatiale, auditiv-secventiale, kinestetice sau senzitive ale copiilor. Pentru a se putea intra in intelegerea lor din punct de vedere motivational se folosesc si caracteristici testate, directionate spre inteligenta spirituala sau inteligenta emotionala. Pentru a se stabili orizontul lor de preocupari se utilizeaza inteligenta multipla (Gardner). Creativitatea sau alte calitati specifice pot fi de asemenea caracterizate si testate atit prin teste standard cit si prin stabilirea profilului de personalitate. In ultima vreme exista o deschidere tot mai mare in testarea profilului de personalitate ce se asociaza cu caracteristicile supradotarii, in paralel cu testele de tip performanta disponibile in acest moment clasice.

Deoarece exista si riscul unor probleme psihice (Adhd, Add, Asperger, etc), se utilizeaza si teste pentru identificarea stabilitatii psiho-intelectuale.Se utilizeaza de exemplu Multiscore Depression Inventory pentru copii al lui Kaiser, ca si Children’s Depression Inventory al lui Kovac pentru a sesiza gradul de stabilitate sau de risc pentru probleme psihice.

EDUCAREA SI CURRICULA

Copiii supradotati dezvolta capacitati de invatare deosebite bazate pe modele de gindire specifice:

· 1.Gindirea critica, aceasta evaluind ideile si argumentele in mod creativ.

2.· Constructia de modele ce da un sens logic lumii si care pot fi utilizate in practica

3. Constructia de argumente logice care permit validarea sau respingerea unor concepte.

4. Considerarea si reconsiderarea evidentei, care permite descoperirea de legi ce se afla in spatele evidentei si nu sunt transparente la prima vedere.

5. Gindirea morala ce permite abordarea sub spectrul responsabilitatii diferitelor actiuni si gasirea optimului strategic de abordare a unei situatii.

Toate aceste capacitati specifice copiilor supradotati necesita antrenarea specifica a profesorilor ce lucreaza cu copii supradotati si care trebuie sa isi dezvolte stiluri de predare adecvate, necomune cu educatia de masa.

Copiii supradotati tind sa dezvolte atitudini, dispozitii si obiceiuri ce valorifica mintea deschisa, obiectivitatea si impartialitatea. Ei practica in mod obisnuit metacognitia, analizindu-si propriul proces de gindire.

Antrenamentul intelectual ce trebuie sa stea la baza oricarei lectii necesita planificarea, rezolvarea de probleme, decizia strategica, recomandarea de strategii, comunicarea si utilizarea experientei altora in mod critic.

Directionarea invatarii se face pe analiza optimului si planificarea pentru viitor a optimului, bazat pe gindire creativa.

Copiii supradotati sint avizi sa inteleaga evolutia, directia si istoria acestei lumi , fiind capabili sa-si imagineze imbunatatiri sau reformari, ei urmind sa produca valori utilizabile de catre altii.

Un ginditor supradotat:

• Ridica probleme si intrebari vitale pe care le formuleaza clar si precis

• Culege si evalueaza informatii relevante folosind abstractii pentru a le interpreta.

• Ajunge la concluzii bine gindite si la solutii, testindu-le pe criterii si standarde relevante.

• Gindeste deschis si nedogmatic in cadrul sistemelor de gindire alternative, recunoscind si evaluind presupunerile proprii, implicatiile si consecintele.

• Comunica efectiv cu altii, construind solutii pentru diferite probleme.

Din aceste motive, supradotatul cu gindire critica este autodisciplinat, autodirectionat, automonitorizat si autocorectiv, foloseste standarde riguroase si abilitati deosebite in manevrarea acestora. De asemenea, acesta dezvolta abilitati deosebite in rezolvarea de probleme si in comunicarea acestora. Din aceste motive, profesorii care lucreaza cu aceasta categorie de copii trebuie sa aiba la rindul lor abilitati deosebite si profil psihointelectual compatibil cu cel al elevilor.

CODUL DEONTOLOGIC AL COMUNICARII IN RELATIA ELEV-PROFESOR/PROFESOR-ELEV

In relatia elev-elev si profesor-elev este necesara respectarea unui cod de deontologie a comunicarii:

1 Cind iti prezinti ideile altor oameni fii deschis la slabiciunile sistemului propriu si recunoscator pentru interventiile corective.

2 Cind asculti ideile altora, interpreteaza-le in cea mai favorabila lumina.

3 Examineaza meritele unor idei si nu persoanele ce le prezinta, iar relatia lor cu tine sa nu-ti ruineze impartialitatea

4 Exploreaza calitatile si slabiciunile unei varietati de idei, fara a lua in consideratie propriul tau sistem de valori, ci privindu-le din interiorul logicii ideilor.

5 Gandirea critica nu inseamna sa desfiintezi ideile altora impunindu-le pe ale tale, ci este o modalitatea de a cauta adevarul.

Aceste norme de deontologie trebuie sa fie parte componenta a antrenamentului specific pentru profesorii care lucreaza cu copii supradotati si talentati.

In relatia cu elevii trebuie tratata cu mare importanta latura de onestitate a rezultatului stiintific prezentat. Deoarece acest rezultat se bazeaza pe modele de gindire, ele vor avea limitele pe care le poate acoperi modelul, neacoperind universalul. Trebuie sa se recunoasca inadecvarea sau limitarea unor modele situationale si sa se lase cimpuri deschise pentru cautarea unor modele mai performante, care sa acopere un cimp mai larg de parametri.

Argumentarea critica si contradictorie fata de un model trebuie incurajata, precum si recunoasterea limitelor modelelor.

Ce se afla in spatele evidentelor se poate detalia si intelege prin dezvoltarea rationamentui logic, care depaseste simplul rationament descriptiv.

O alta trasatura caracteristica lucrului cu copii supradotati este data de dimensiunea morala a gindirii lor. Ei sint preocupati de chestiuni de morala de tip dreptate, care configureaza mijloace optime de solutionare in cadrul unui grup, dar si de probleme de morala de tip universal.

Metacognitia ii face copiii supradotati sa-si inteleaga limitele de gindire si sa fie deschisi la integrarea de metode cognitive mai evoluate.

Algoritmii de evaluare a supradotarii sint dati de complexitatea abordarii psihosociale. Astfel, un test IQ nu este in intregime relevant daca rezultatele testului nu sint cele mai bune, deoarece exista in aceste teste o foarte mare influenta culturala sau politica, iar aceasta nu poate fi eliminata sau normata. Testele de creativitate pot da rezultate excelente si la copiii care nu sunt supradotati.de asemenea, si testele de invatare pot fi subiective. Profilul psihologic al supradotatilor, ca si trasaturile specifice personalitatii lor, toate acestea au darul de a fi mai buni predictori ai supradotarii copiilor. Un ansamblu de teste si profiluri facute cu metode de testare multipla, interviul, precum si rezultatele obtinute anterior,acestea sint cele mai bune metode folosite curent pentru identificarea supradotatilor.

Copiii supradotati pot fi descoperiti in orice tip de comunitate culturala, si sint in general expusi riscului social si respingerii. Desi ei au un urias potential, acesta nu se poate dezvolta integral decit in conditiile unui sistem educativ specializat. Asincronia lor in dezvoltare ii face sensibili atit la problemele globale sau locale, pe care le resimt puternic din punct de vedere emotional, cit si la rezolvarea acestor probleme. Lucrul cu copiii supradotati presupune un profil intelectual special si un antrenament didactic specializat, precum si o consultanta psihologica specializata. Daca initierea educatiei supradotatilor a fost facuta de provocarea economica, dezvoltarea actuala se va face din cauza provocarii complexitatii crizelor de sistem care cer solutii inalt specializate.

Capitolul IIBOALĂ-DEFICIENŢĂ-INCAPACITATE-HANDICAP1. Handicapul mintal; precizări terminologice 2. Delimitări în funcţie de QI şi teste de personalitate 3. Handicapul de limbaj

HANDICAPUL DE INTELECT

(Emil Verza, 1999)

Datorita naturii plurifactoriale si diversitatii handicapurilor de intelect se

foloseste o terminologie variata cu caracter de sinonimie de la un autor la altul:

deficienta mintala, intarziere mintala, insuficienta mintala, oligofrenie etc.

Unii dintre acesti termeni , cum ar fi “inapoiere mintala” sau “intarziere

mintala”, pot provoca unele intelegeri gresite , care sugereaza ideea de o eventuala

revenire la starea de normalitate . Alti termeni , cum ar fii oligofremie , encefalopatie

infantila , au un pronuntat caracter medical , punand accent pe afectiunile structurii

nervoase. Nici unul dintre acesti termeni nu semnifica gradele sau profunzimea

handicapului.

Problematica psihopedagogiei handicapului de intelect:

Asociaţia Americană pentru Întârzierea (deficienţa) Mintală (1992) defineşte

întârzierea (deficienţa) mintală astfel: D.M. se referă la limitări substanţiale în

funcţionarea prezentă. Este caracterizată printr-o funcţionare intelectuală

semnificativ sub medie existând corelări cu limitări în două sau mai multe dintre

următoarele capacităţi adaptive: comunicare, autoîngrijire, viaţa acasă, deprinderi

sociale, utilizarea comunităţii,autoorientarea, sănătatea şi securitatea personală,

cunoştinţe teoretice ,timp liber şi muncă. Întârzierea mintală se manifestă înainte

de vârstei de 18 ani.

Pentru aplicare acestei definiţii sunt esenţiale următoarele consideraţii:

1-Evaluarea validă ţine cont de diversitatea culturală precum şi de deficienţele

de comunicare şi de comportament.

2-Apariţia limitărilor în capacităţile de adaptare survin în contextul mediilor

comunităţii tipice pentru indivizii de aceaşi vârstă şi este corelată cu cerinţele individuale

de sprijin ale persoanei.

3-Limitări adaptive specifice coexistă cu forţe (calităţi) în alte capacităţi

adaptive sau alte capacităţi personale.

4-Cu sprijin adecvat, după o perioadă susţinută, viaţa prsoanei cu întârziere

(deficienţă) mintală în general se ameliorează.

Din definiţia de mai sus a deficienţei mintale rezultă următoarele aspecte:

- întârzierea mintală (deficienţa) se referă la llimitări substanţiale în

funcţionarea prezentă;

- Î.M. este definită ca o dificultate fundamentală în învăţarea şi

îndeplinirea anumitor deprinderi de viaţă cotidiană;

- capacităţile personale în care există o limitare substanţială sunt cele de

conceptualizare, cele practice şi de inteligenţă socială.

Aceste trei arii sunt în mod particular afectate în deficienţa mintală, în timp cealte

capacităţi ( de ex. sănătatea ,I temperamentul)s-ar pute să nu fie;

Î.M. este caracterizată printr-o funcţionare intelectuală semnificativ sub medie,

Q.I. de aproximativ 70-75 sau mai puţin, bazat pe o evaluare care cuprinde mai multe

teste generale de inteligenţă administrate individual şi care trebuie revizuite de către

oechipă multidisciplinară şi validate cu teste adiţionale sau alte informaţii evaluative.

Caracteristici ale deficienţei mintale:

1. Dezvoltarea intelectuală este sub medie şi duce la limitări ale individului în

cauză

2. Limitările se pot manifesta în mai multe domenii: comunicare, autoîngrijire,

autogospodărire, relaţionare socială, servicii comunitare, orientare

situaţională, sănătate şi securitate personală, timp liber, muncă

3. Poate fi determinată de o serie de factori, interni sau externi ce pot acţiona

în orice moment al dezvoltării individului, din momentul concepţiei până la

finalizarea maturizării

Influenţează adaptarea individului la mediul socio-profesional şi cultural, la

cerinţele în continuă schimbare a societăţii.

Analiza categoriilor de copii cu deficienta intelectuala se realizeaza prin

raportarea deficientului intelectual la :

a) copii normali , mai mici ca varsta cronologica si de aceeasi varsta

mentala

b) indivizi normali de aceeasi varsta cronologica

c) copii normali de aceeasi varsta mentala si la indivizi de aceeasi varsta

cronologica

d) indivizi normali de aceeasi varsta mentala, indiferent de varsta

cronologica

e) alti deficienti mintali din aceleasi categorii

f) alti copii cu handicap , cu alte handicapuri decat cel de intelect.

Particularitatile deficientului mintal:

1. Rigiditatea

J.S.Kouning: “ Spre deosebire de copil , adultul are un numar mai mare de

“regiuni psihologice” dar granitele dintre acestea devin tot mai rigide pe masura

inaintarii in varsta.”

Pentru handicapatii de intelect, regiunile respective sunt pregnant rigide si nu

permit schimbul functional normal dintre ele corespunzator varstei cronologice.Astfel

sesizam la aceasta categorie de copii rigiditatea gandirii , a memoriei, a limbajului, a

comportamentului etc.

2. Vascozitatea genetica

B.Inhelder afirma ca debilul mintal nu poate atinge stadiul gandirii formale data

fiind determinarea (psihica) constructiei sale si de aici prezenta vascozitatii genetice. DM

(deficientul mental) datorita acestui fapt nu poate sa atinga numai stadiul operatiilor

concrete.

In general, in plan psihic, acesta are o dezvoltare lenta, nu atinge stadiile

superioare, dezvoltarea ramane neterminata, determinand dificultati in achizitiile

instrumentale si de adaptare.

3. Heterocronia

DM se dezvolta din punct de vedere psihologic diferit de la un sector la

altul. Diferitele functii psihogice nu se dezvolta in mod echilibrat.

Heterocronia cea mai evidenta se poate remarca intre dezvoltarea psihica

si cea mentala, respectiv intre dezvoltarea somatica si cea cerebrala.

Problema heterocroniei este valabila si la persoanele normale, dar

dezvoltarea unei functii stimuleaza si evolutia altei functii , pe cand la DM avansul unei

functii se poate realiza in detrimentul alteia.

4. Fragilitatea constructiei personalitatii

R. Fau: “Datorita operatiilor logice scazute la care ajunge deficientul mintal nu se

faciliteaza constituirea de raporturi sociale stabile si evolutile, deoarece predomina

fragilitate si infantilism in comportament. “

Deficientul mintal poate manifesta duritate, impulsivitate si lipsa de control, deci o

fragilitate disociata , iar pe de alta parte o fragilitate mascata (pentru deficientii

mentali care traiesc intr-un mediu securizant) facand posibila disimularea trasaturilor

negative.

Emil Verza : O trasatura caracteristica a persoanelor cu handicap de intelect

este fragilitatea si labilitatea conduitei verbale. In acest sens este evidenta neputintei

HM de a se exprima logico-gramatical , de a-si adapta conduita verbala la schimbarile

ce apar in diverse imprejurari.

Cauzele deficienţelor mintale

În funcţie de momentul acţiunii lor cauzele sunt:

a) genetice;

b) care acţionează în perioada prenatală;

c) la naştere;

d) din perioada postnatală;

a) Cauzele genetice pot fi

- genetice nespecifice (poligenice, nu pot fi individualizate clinic): cazuri

endogene, aclinice, subculturale, familiale. Există riscul să apară deficienţă mintală la

40% din copii cu un părinte deficient mintal şi la 60% din copii cu ambii părinţi cu

deficienţe mintale. În aceste cazuri influenţele educaţionale sunt scăzute datorită

posibilităţilor neprielnice de dezvoltate afectivă, intelectuală.

- genetice specifice – sindroame individualizate clinic, aberaţii cromozomiale.

Au loc prin transmiterea genetică a unor deficienţe în metabolismul substanţelor:

tulburări în proteine, glucide sau lipide, sau din cauza unor influenţe genetice transmise:

deficienţă structurală (microcefalia).

b) Cauzele din perioada prenatală:

- factori infecţioşi (virotici): rubeola, gripa infecţioasă, hepatită virală. 45%

din cazuri au loc în prima lună de sarcină;

- factori bacterieni: sifilis congenital;

- infecţii cu protozoare: toxoplasmoza congenitală

- factori toxici: intoxicaţii cu substanţe chimice, alimentare, iradieri, spaime

puternice, neacceptarea sarcinii, incompatibilitatea Rh-ului

- traumatisme ale mamei din perioada sarcinii

- tulburări endocrine ale mamei (diabet, tulburări tiroidiene)

c) În perioada perinatală pot produce deficienţe mintale:

- traumatismele obstetricale, pot fi clasificate în două categorii:

traume mecanice datorate aplicării diferitelor instrumente medicale în

timpul naşterii, instrumente care pot produce leziuni ale scoarţei cerebrale

hipoxia din timpul naşterii care poate fi determinată de prelungirea excesivă

a naşterii, compresiunea cordonului ombilical, ruptură de placentă, contracţii uterine

foarte slabe, făt prea mare

- prematuritatea nou-născutului, făt cu greutate mai mică sau egală cu

2500 grame. Se cunosc trei categorii de nou-născuţi prematur (Gherguţ, A., 2005):

nou-născuţi înainte de termen – sarcina mai scurtă decât 37 săptămâni

nou-născuţi la termen dar cu greutate mai mică decât 2500 g

nou-născuţi proveniţi din sarcini gemelare

- postmaturitatea nou-născutului, poate determina o hipoxie cronică a

fătului ce va duce la retard mintal şi psihomotor, convulsivitate accentuată, tulburări

comportamentale

d)În perioada postnatală pot acţiona următoarele categorii de factori:

- boli infecţioase: gripa, hepatita epidemică, varicelă, variolă, scarlatină, tuse

convulsivă

- boli inflamatorii cerebrale: meningoencefalite,

- intoxicaţii cu diferite substanţe: plumb, oxid de carbon, alcool

- carenţe alimentare

- tulburări circulatorii la nivel cerebral

- factori psihosociali: condiţii economice ale familiei, relaţii afective din familie

Sindroame în care apare deficienţa mintală

Sindroamele în care apare deficienţa mintală reprezintă forme stabile ale

acesteia. În general, aceste tulburări prezintă câteva caracteristici specifice (semne

somatice şi fizice) care asociate cu deficienţa mintală dau un tablou tipic ceea ce va

permite recunoaşterea bolii fără a face apel la o consultanţă de specialitate.

Sindroamele în care se întâlneşte deficienţa mintală pot fi clasificate în:

a) sindroame determinate de anomalii cromozomiale: sindromul

Down ,Sindromul Lejeune, Sindromul Edwards sau trisomia 18, Sindromul Patau

(trisomia 13), Sindromul Turner, Sindromul Klinefelter, Sindromul Martin- Bell (sindromul

X fragil), Sindromul triplu x (Sindromul Jacobs), Sindromul Prader Willi,

b) sindroame determinate de tulburări metabolice: Fenilcetonuria

(oligofrenia fenilpiruvică sau Boala lui Fölling), Galactosemia, Sucrozuria, Fructozuria,

Boala Tay-Sachs (idioţia amaurotică), Sindromul Hurler (gargoilismulOligofrenia

polidistrofică (Boala Sanfilippo), Boala Niemann-Pick Maladia Wilson

c) sindroame endocrine:Cretinismul endemic, Idioţia mixedenoasă

d) sindroame ectodermice: sindromul Rud Sindromu Sturge- Scleroza

tuberoasă (boala lui Borneville, epiloia

e) sindroame determinate de tulburări ale sistemului nervos: Microcefalia,

Sindromul Marfan (arahnodactilia ), Hidrocefalia (oligofrenia hidrocefalică)

Clasificarea deficientelor mintale Clasificarea deficientelor mintale

(dupa Ioan Drutiu, Psihopedagogia deficientilor mintali, Cluj Napoca 1995)

Clasificarea dedicientilor mintali se realizeaza dupa coeficientul de inteligenta

IQ, care se calculeaza astfel: IQ= VM supra VC x 100 unde VM = varsta mentala, vc =

varsta cronologica .

Deficienta mintală profundă : IQ = 0+- 20

La varsta de 0 – 5 ani - retardare profunda, capacitate foarte slaba de

funstionare in domeniul senzorio-motor, nevoia de ingrijire permanent.

Intre varsta de 6 - 21 de ani se poate sesiza existenta unei oarecare dezvoltari

motorii, imposibilitatea achizitionarii autonomiei personale.

La varsta adulta dezvoltarea limbajului este nula sau rudimentare. Necesita

ingrijire permanenta.

Deficienta mintală severă : IQ= +-20,25 si +- 35

Intre 0 si 5 ani – slaba dezvoltare motorie, limbaj mimic, posibilitati reduse

de comunicare. In general este imposibila achizitionarea autonomiei personale.

Intre 6 si 21 de ani – posibilitatea comunicarii prin limbaj , a educarii in

vederea achizitionarii obisnuintelor elementare de igiena.

La adulti - posibilitatea castigarii unei autonomii partiale intr-un mediu protejat.

Necesita supraveghere constanta.

Deficienta mintală moderată: IQ = +-35 si +- 50,55

Intre 0 si 6 ani - Dezvoltare motorie, posibilitatea comunicarii prin limbaj,

achizitionarea unei autonomii satisfacatoare, necesitatea acordarii unei asistente

moderate.

Intre 6 si 21 de ani – incapacitatea achizitionarii unui numar suficient de

cunostinte scolare (in mica masura lectura , scris , calcul). Achizitionarea se face in

general spre adolescenta.

La adulti – capacitatea executarii unei munci calificate, in general intr-un atelier

protejat. Incapacitatea de a duce o viata independenta.

Deficienţa mintală uşoară Q.I + -50 –55 +-70-75

Între 0 şi 6 ani –Este dificilă distingerea de copilul normal înainte de vârsta

şcolară.Retard uşor în dezvoltarea senzio motorie şi în cea a dezvoltării limbajului.

Dezvoltare bună a contactelor sociale.

Între 6-21 ani –Capacitatea achiziţionării de cunoştinţe şcolare care însă nu

depăşeşte nivelul clasei a lV-a.

La adulţi- În urma unei educa ţii speciale se poate ajunge la o competenţă

socială şi profesională bună. În condiţii de stres socio economic apare necesitatea unei

asistenţe, îndrumări.

Intelect de limită Q.i + -70 -+-85

Între 0 şi 6 ani – Dezvoltare psihomotorie aparent normală.

Între 6 şi 21 ani- Existenţa unei inteligenţe net inferioare faţă de medie. Se

impune un sprijin educativ adecvat.

Adulţi- Posibilitatea executării – practicării unor mesreii simple.În perioade

dificile necesită îndrumare şi suprveghere.

Recuperarea

Scopul recuperării constă ,pe de o parte în valorificarea la maximum a

posibilităţilor persoanelor deficiente, iar pe de altă parte, antrenarea funcţiilor psihice

nealterate şi preluarea funcţiilor afectate în vederea formării unor abilităţi şi

comportamente care să-i permită o integrare optimă în viaţa profesională şi socială.

Recuperarea este un proces destinat să dea posibilitatea persoanelor cu

deficienţe să ajungă (şi să se menţină) la niveluri funcţionale fizice, psice şi/sau sociale

corespunzătoare furnizându-le acestoera instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot

schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare de independeţă.

Recuperarea trebuie precedată de o diagnoză şi o prognoză a scopului

respectiv.

Principalele forme prin care se face recuperarea sunt:

A - Recuperarea prin învăţare Începe sub o formă organizată de regulă la vârsta

preşcolară şi în funcţie de specificul deficienţei.

1.Învăţarea va fi predominant afectivă şi motivaţională însoţită de învăţarea

morală, motrică şi dacă este posibil cea intelectuală.

Însuşirea normelor morale şi formarea unor abilităţi motorii se realizează prin

învăţarea afectivă, psiho-morală, psiho-motrică şi psiho comportamentală.Toate acestea

vor însoţi procesle ce se derulează în şcoală şi determină formarea de sentimente,

convingeri, atitudini,aspiraţii ca şi modele de acţiune, de comportare în viaţă.

2.Învăţarea socială- subiectul este orientat spre anumite modele

comportamentale concrete stimulând-se capacitatea sa de imitare spontană. Pentru

aceasta se folosesc drept întăritori: recompensa, lauda, îndemnul, stimularea

sentimentului datoriei,sancţionarea verbală ...

B-Recuprarea prin psihoterapie

Psihoterapia deşi nu înlătură handicapul acţionează pozitiv asupra spiritului şi

personalităţii, înlătură anxietatea şi negativismul, activează motivaţia şi

pulsiuniledevenind un factor energizant al implcării subiectului în procesul recuperativ.

Prin psihoterapie se înlătură situaţiile conflictuale, sentimentele de inferioritate,

consolidează trăsături pozitive, motivaţii pozitive.

Formele psihoterapeutice cele mai eficiente sunt,în cazul D.M.,psihoterapia

sugestivă şi de relaxare. Psihoterapia sugestivă se sprijină pe capacitatea sugestivă

D.M.şi de a fi uşor influienţabili, de dependenţa lor faţă de persoanele din jur. Sugestia

pozitvă acţionează pentru înlăturarea sau ameliorarea unor comportamente aberante,

pentru formarea de atitudini favorabile învăţării şi activităţii, pentru stmularea dorinţei de

aparticipa la viaţa colectivului…

Psihoterapia de relaxare- deşi uzează de sugestie, depăşeşte limitele acesteia

având o acţiune dublă atât asupra spiritului cât şi asupra fizicului. Urmăreşte creerea

unei stări de relaxare fizică a organismului care duce la răndul său la ameliorarea stărilor

tensionale de tipul hiperexcitabilităţii sau stresului.

C-Recuperarea prin terapie ocupaţională- poate fi aplicată la toate categoriile

de handicap. Cele mai cunoscute şi mai importante forme sunt: ludoterapia, arterapia,

meloterapia, ritmoterapia, terapia prin dans, ergoterapia. Este important ca

solicitările să fie adaptate la posibilităţile subiecţilor pentru a evita descurajarea şi

scăderea interesului în raport cu activitatea.

3. Handicapul de limbaj

Din punct de vedere etimologic, “logopedie” = educarea vorbirii.Def: Disciplină psihopedagogică consacrată studierii, precum şi reeducării sau terapiei

colective a limbajului deficient sau handicapat, utilizând metode şi procedee specifice.Termenul a fost fgolosit prima oară de Socrate, dar cu sensul actual a fost folosit prima

oară de E. Fröschels.În engleză – “speech therapist”.Practica logopedică e realizată fie de specialişti care au urmat cursuri universitare

(psihopedagogie specială), sau care au absolvit diverse trainninguri de specialitate.Obiectivul actual al logopediei este acela de a considera tulburările de limbaj în

contextul mai larg al personalităţii, depăşind sfera îngustă a metodelor şi tehnicilor de corectare.Verza: principalele obiective ale logopediei sunt următoarele:

1) asigurarea unui climat favorabil dezvoltării şi stimulării comunicării;2) prevenirea cauzelor care pot determina handicapurile de limbaj;3) studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj şi a metodelor şi

procedeelor adecvate observării acestor handicapuri;4) cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale handicapurilor de limbaj

asupra comportamentului şi personalităţii logopatului;5) elaborarea unei metodologii de diagnoză şi prognoză;6) popularizarea ştiinţei logopedice şi pregătirea familiei şi a şcolii în vederea

sprijinirii copilului logopat;7) formarea unor specialişti în logopedie cu pregătire psihopedagogică;8) studierea şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale deficienţelor mentale şi

senzoriale ce influenţează constituirea structurilor limbajului;9) optimizarea activităţii logopedice atât în ce priveşte terapia cât şi prevenirea

tulburărilor de limbaj;

10) depistarea precoce a copiilor cu deficienţe de limbaj.Relaţiile interdisciplinare: cu psihologia generală, cu domeniul medical (specialităţi ce

ţin de ORL şi neurologie), cu diverse discipline ale lingvisticii (mai ales psiholingvistica).

I. ETAPELE DEZVOLTĂRII LIMBAJULUI LA COPILUL NORMAL

Primele 3 luni – emisii verbale nediferenţiate integrate în activităţile motorii. Evoluţie a vorbirii corelată cu dezvoltarea psihomotricităţii.

3-4 luni – apare gânguritul. Sunetele emise sunt încă confuze, dar încep să se diferenţieze ca semnificaţie (stare de confort sau trebuinţe).

5-6 luni – apare lalaţiunea (folosirea pe scară largă a silabelor). Diferenţiere tot mai fină a emisiilor sonore din punct de vedere al performanţei şi al semnificaţiei.

1-3 ani – primele cuvinte ale copilului (la 1 an). După rostirea primelor cuvinte, apare exprimarea holofrastică (folosirea cuvintelor pe post de propoziţii). Înţelege mai mult decât poate exprima. Treptat, reuşeşte să formuleze propoziţii scurte, însă acordul gramatical e dificil. Vorbirea are caracter situativ, este bogată în interjecţii şi în substantive concrete. Copilul preferă verbele care exprimă acţiuni. Se observă dificultăţi în pronunţarea unor sunete mai dificile, omisiuni, deformări, inversări, substituiri la nivel fonematic, repetiţii de tip balbic.

3 - 6-7 ani – se dezvoltă vorbirea contextuală, cuvintele încep să se organizeze în structuri logice, coerente. Apar idei ce pot fi formulate verbal. Creşte volumul vocabularului (2500 cuvinte). Există însă o discrepanţă mare între vocabularul activ şi cel pasiv. Apare invenţia lexicală. Propoziţiile capătă o structură mai complexă (apar părţile de legătură, adjectivele, adverbele, complementele).

6-10 ani – se dezvoltă masiv latura expresivă şi cea impresivă a limbajului. Apare forma scrisă a limbajului verbal şi se dezvoltă exprimarea cultă, ceea ce înseamnă un început de standardizare a vorbirii. Creşte capacitatea de diferenţiere semantică a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. Apare exprimarea stilistică mai târziu, şi exprimarea de tip argotic. Învăţarea scris-cititului contribuie decisiv la dezvoltarea gândirii şi a personalităţii în general.

LIMBAJUL MIC - sunete mai uşor de pronunţat :

- p, b, m (I zonă = la nivelul buzelor)- t, d, n (II zonă = la nivelul dinţilor)- c, g (h) (III zonă = la nivelul glotei – zona velară)

Sunete cu dificultate intermediară: f, v, l ------ r.Sunete dificile: s, z, ş, j (siflante, şuierătoare).Sunete foarte dificile: č, ğ, ţ, dz, k’ – g’.Vocalele: a o u (exterior)

a ă î (interior)a – e – i (lateral)

II. CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

1) Tulburări de pronunţie: dislalia, rinolalia, dizartria;2) Tulburări de ritm şi fluenţă: balbismul, logonevroza, tahilalia (bradilalia), aftongia,

tumultus sermonis.3) Tulburări de voce: fonastenia, disfonia, afonia, mutaţia patologică a vocii.4) Tulburări ale limbajului scris-citit: dislexia, disgrafia, alexia, agrafia.5) Tulburări polimorfe: alalia, afazia.6) Tulburări de dezvoltare: mutismul electiv, retardul de limbaj, disfuncţii verbale

asociate autismului infantil, deficienţei mintale şi deficienţei de auz.

7) Tulburări de limbaj asociate unor afecţiuni de tip psihiatric: dislogie, ecolalie, jargonofazie.

Există şi nişte legi logopedice (E. Verza) în funcţie de care se organizează intervenţia:1. orice abatere în formă şi conţinut de la vorbirea standard, marcată prin

difuncţionalitatea limbajului constituie o tulburare a acestuia.2. orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se agrava şi consolida în timp ca

deprindere negativă;3. tulburările de limbaj nu presupun deficit intelectual sau senzorial, dar atunci

când apar pe un astfel de fond ele sunt mult mai grave şi mai extinse;4. tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioada de

constituire a limbajului;5. toate tulburările de limbaj au caracter tranzitoriu şi sunt corectabile logopedic;6. tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, dar anumite structuri anatomice ce

facilitează producerea acestora se pot regăsi la descendenţi;7. tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative

asupra personalităţii şi comportamentului subiectului, deoarece ele sunt percepute negativ pe fondul unei frustrări sau anxietăţi;

8. tulburările de vorbire până la vârsta de 3 – 3 ½ ani nu au semnificaţie logopedică, deoarece sunt rezultatul nematurizării aparatului fonoarticulator şi a sistemelor de la nivelul central implicate în vorbire;

9. tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie mai gravă la subiecţii de sex masculin;

10. terapia tulburărilor de limbaj (TTL) se bazează pe metodologia corectiv-recuperatorie ce se realizează în relaţie cu dezvoltarea şi stimularea întregii activităţi psihice a subiectului.

Pe lângă aceste legi, există şi principii ale activităţii logopedice:1) principiul intervenţiei precoce;2) principiul intervenţiei individualizate;3) principiul respectării criteriilor psihogenetice şi psihodinamice;4) principiul intervenţiei logopedice consecutiv tratamentului medico-

chirurgical;5) principiul gradării intervenţiei de la simplu la complex;6) principiul activităţii logopedice integrate;7) principiul reevaluării şi reproiectării permanente a intervenţiei.

Etapele programului specific de terapie logopedică:1) activităţi de gimnastică cu accent pe antrenarea organelor articulatorii principale

(limbă, buze, mandibulă etc.)2) educarea respiraţiei verbale şi neverbale;3) formarea şi exersarea psihomotricităţii manuale;4) educarea auzului fonematic;5) impostarea (învăţarea articulaţiei) sau corectarea sunetului afectat sau recunoaşterea

grafemului şi scrierea acestuia ori articularea ritmică a silabelor şi cuvintelor;6) integrarea elementelor învăţate în activităţi complexe verbale şi acţionale de tip joc

didactic, conversaţie, competiţie.Metodele şi procedeele logopedice:Cu caracter general:

a) gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei;

b) educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspiraţie şi expiraţie;c) educarea auzului fonematic (prin paronime);

d) educarea personalităţii şi înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a eventualelor tulburări comportamentale;

Specific logopedice:a) tehnice (trusa logopedică, canapeaua, oglinda, metronomul, spirometrul,

materiale didactice – puzzle, incastre);b) psihopedagogice (metoda fonetică analitico-sintetică).

Concluzii: - există o continuitate a aplicării metodelor şi procedeelor atât în cursul unei şedinţe

logopedice, cât şi pe durata întregii terapii;- durata aplicării lor depinde de tipul şi gravitatea tulburării de limbaj, de momentul sau

etapa terapeutică la care ne aflăm şi de trăsăturile de personalitate ale logopatului;- reevaluarea programului de intervenţie presupune adeseori modificări ale strategiei

iniţiale. pe cât posibil, toate activităţile logopedice vor avea o finalitate concretă pe care

copilul să şi-o poată reprezenta şi să o poată atinge la sfârşitul activităţii.

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE – DISLALIA

Def: Tulburarea vorbirii caracterizată prin deficienţe în pronunţarea unor sunete sau grupe de sunete, vorbirea în ansamblul ei fiind normală.. Mai rar se întâlnesc şi forme în care extinderea dificultăţilor de pronunţie la o gamă largă de sunete face ca vorbirea să devină aproape neinteligibilă.

Etiologie:1) anomalii anatomo-fiziologice ale organelor periferice implicate în actul vorbirii;2) anomalii structurale şi funcţionale la nivelul scoarţei cerebrale cu efecte grave în ce

priveşte recepţia şi înţelegerea limbajului (afazii senzoriale) şi exprimarea acestuia în scris şi vorbire (afazii motorii);

3) tulburări de dezvoltare sau leziuni ale căilor nervoase efectorii;4) lipsa de stimulare a comunicării verbale;5) existenţa unor modele verbale dialectale care sunt imitate de copil;6) menţinerea obiceiurilor vicioase de pronunţie mai ales când anturajul încurajează

aceasta în mod indirect.Clasificare:După locul de producere: periferică / centrală (dizartrie).După etimologie: organică / funcţională.După simptomatologie:

- monomorfă (simplă) când dificultăţile se rezumă la un singur sunet sau categorie de sunete;

- polimorfă (complexă) când tulburările au caracter extins, afectând grav vorbirea;

- totală când sunt afectate toate fenomenele, vorbirea devenind neinteligibilă.

Dislalia monomorfă:- sigmatismul, se referă la tulburarea pronunţiei sunetului s (z);- rotacismul (r), lambdacismul (l), fitacismul (f);- când sunetul este înlocuit cu altul (r l, n, i) = parasigmatism,

pararotacism etc.Sigmatismul: interdental, addental, lateral, strident, palatal, nazal, bilabial.Rotacismul: velar, uvular, bucal, labial, labiodental, nazal.Reguli pentru producerea dilaliei:

- substituirea unui sunet cu un altul asemănător;

- deformarea sunetelor ce presupun un grad mai mare de dificultate;- omiterea sunetelor mai dificile;- omiterea, deformarea sau substituirea sunetelor care fac parte din

grupurile consonantice.Schema cadru de corectare a dislaliei periferice simple:1. exerciţii de gimnastică (mişcări ale buzelor şi limbii);2. exerciţii de respiraţie;3. educarea auzului fonematic;4. corectarea sau impostarea sunetului (intuire, derivare, generare mecanică).r ra, re ar ara, arc, brad silabe poziţie finală intervocalic post şi preconsonantic

directe automatizare (conversaţii, poezii).

RINOLALIA

Def. Tulburare de pronunţie asemănătoare dislaliei însă la care aspectul nazal este principal.

Clasificare (ţine cont de etiologie):1) forme organice: rinolalia organică deschisă (aperta), rinolalia

organică închisă (clausa), mixtă coexistenţa cauzelor;2) forme funcţionale: rinolalia funcţională deschisă (hipotonie

velară, tulburări respiratorii), închisă (hipertonie velară, obstrucţie velofaringiană), mixtă.

Spre deosebire de dislalie, în rinolalie, datorită nazalizării, vocea are un caracter dezagreabil, afectând grav inteligibilitatea.

Terapia:1 – etapa preoperatorie2 – etapa postoperatorie (exerciţii de respiraţie şi de gimnastică a vălului palatin =

căscat artificial).Fenomenul de compensare post-operatorie este important deoarece chiar şi atunci când

intervenţiile chirurgicale sunt destul de radicale, totuşi, datorită controlului funcţional al organelor fonoarticulatorii, pot fi reduse unele inconveniente post-operatorii.

SPECIFICUL TULBURĂRILOR DE PRONUNŢIE LA COPIII CU DIZABILITĂŢI:Trăsăturile de specificitate = fragilitatea conduitei verbale = neputinţa persoanei cu

handicap de a exprima logicogramatical conţinutul situaţiilor semnificative, de a se menţine la nivelul unui progres continuu şi de a-şi adapta conduita verbală la schimbările ce apar în diverse împrejurări.

Copilul cu deficienţă mintală: Latura orală a limbajului verbal este mai bine dezvoltată decât cea grafolexică. Cel mai frecvent întâlnite sunt dislaliile şi dislexodisgrafiile. Tulburările grave sunt mult mai frecvente decât la copiii normali. La deficienţii mintali cu grad moderat şi profund nu se manifestă bâlbâiala sau are forme simple.

Copilul cu deficienţă de auz: Tipurile şi gradele de tulburare depind de tipul şi gradul pierderii auditive. Afectarea percepţiei auditive conduce la dificultăţi sau incapacităţi în înţelegerea mesajului verbal. Pierderea de auz influenţează feedback-ul. La surzi mutitatea impune declanşarea activităţii de ortofonie şi labiolectură. Reglarea vorbirii se face pe cale tactil-kinestezică.

Copilul cu deficienţă de vedere: Tulburările de pronunţie în procent mai redus. Totuşi, comparaţi cu copiii cu vedere normală, ambliopii şi nevăzătorii au mai multe tulburări de articulaţie. La nevăzători lipseşte comunicarea paraverbală (gestică, mimică).

BALBISMUL

Def. Tulburare de limbaj datorată destructurării ori funcţionării defectuoase a reglajului verbal, constând în dezordine intermitentă a pronunţiei, repetări convulsive ale unor foneme, blocaje ale fluxului vorbirii, emiteri precipitate.

Balbismului i se asociază grimase, ticuri, spasme.Clasificare:

1) forma clonică – clonotonică - Atunci când se manifestă prin repetări explozive, involuntarea unor sunete sau silabe la începutul cuvintelor;

2) forma tonică – tonoclonică – Dacă se constată o întrerupere sau blocare a cursivităţii vorbirii datorită apariţiei unor spasme la nivel glotolaringian.

Se structurează ca fenomen patologic la vârsta de 4-5 ani, odată cu folosirea intensivă a propoziţiilor şi se consolidează la intrarea în şcoală.

Bâlbâiala are efecte negative, în primul rând asupra personalităţii. Spre deosebire de alte tulburări de limbaj, ea nu se reduce odată cu vârsta ci se amplifică.

Simptomatologie: - spasme ale aparatului fonoarticulator, aritmie (disritmie, până la aritmie), monotonie a vorbirii, embolofrazie (exprimare perifrastică), inversiuni, sunete parazitare, stil telegrafic până la refuz categoric de a vorbi. Frecvenţa ce mai mare este la băieţi (4 : 1).

Etiologie: - factori favorizanţi: hiperexcitabilitate, debilitate somatopsihică, mediu

familial traumatizant psihic, bilingvism;- factori agravanţi: atitudinea depreciativă a familiei faţă de tulburările de

limbaj ale copilului, situaţia în care copilul trebuie să vorbească (examinare şcolară stresantă), atitudinea grupului şcolar, a cadrelor didactice;

- factori declanşatori: şoc psihic, solicitări intempestive de a lua cuvântul, anxietate, trac, auditoriu ostil.

Relaţia dintre balbism şi logonevroză (consecinţă a balbismului):Balbismul se transformă în logonevroză atunci când apare sau există pe un fond

nevrotic ca urmare a conştientizării handicapului şi a trăirii acestuia ca pe o dramă, o frustrare. Intervenţie şi prognostic în terapia bâlbâielii şi logonevrozei:

- intervenţia precoce;- programul este structurat pe următoarele criterii:

i. cunoaşterea de către logoped a structurii relaţionale a copilului;ii. depistarea cauzelor;iii. începerea intervenţiei cât mai timpuriu;iv. adecvarea metodelor şi procedeelor la tipul şi gradul tulburării, la

vârsta subiectului;v. obţinerea încrederii subiectului în capacitatea profesională a

logopedului;vi. corelarea reeducării verbale cu reconfigurarea imaginii de sine şi

a stilului relaţional. a) terapie simptomatică – gimnastică generală, educarea respiraţiei, reeducarea ritmului vorbirii;

b) psihoterapie – sugestionarea (mai ales la copii), relaxare, hipnoză, psihoterapia de familie, ludoterapia, psihodrama, arterapia.

TULBURĂRILE DE VOCE

Sunt considerate tulburări de voce acele distorsiuni ale amplitudinii frecvenţei, timbrului şi rezonanţei vocale ce devin stabile şi afectează negativ existenţa cotidiană a invidiului.

Cauze:- organice (malformaţii, intervenţii chirurgicale în cancerul laringian etc.)- funcţionale (paralizie a muşchilor laringieni, disfuncţii ale glotei);- psihice (şoc psihic, trac, stres).

Simptomatologie:Diferă în funcţie de gravitatea tulburărilor, mergând de la răguşelaă, senzaţie de corp

străin în gât, durere, tuse, până la vorbire în şoaptă şi chiar dispariţia vocii.

Clasificare:

a) fonastenia sau oboseala vocii;b) disfonia – tulburare a vocii ce implică distorsiuni ale registrului vocal şi a calităţii

sunetelor; pronunţia poate fi nazală sau răguşită, baritonală.c) de falset – vocea oscilantă;d) mutaţia patologică a vociie) voce nazalizată (rinolalie);f) afonia (dispariţia vocii).

Intervenţii terapeutice: - principiul odihnei vocale (exerciţii de respiraţie – verbale-vocale, emisia în registrul normal de vorbire).

TULBURĂRILE DE SCRIS-CITIT (dislexo-disgrafia)

Definiţii:DISLEXIA = perturbare a mecanismelor citirii conducând la deformări, erori şi lacune.

Simbolurile citite nu sunt precis identificate, clar înţelese şi corect reproduse.DISGRAFIA = perturbare a învăţării scrisului, exprimată în omisiuni de litere, inversări,

substituiri. Se mai manifestă sub aspect dezordonat al scrisului, dispunere deficitară în planul hârtiei, dizortografii şi agramatism.

Etiologie:- cauze ereditare ce determină deficienţe vizual-perceptive, psihomotorii

sau de organizare a activităţii psihice superioare;- cauze care ţin de educaţie (mediul familial), anturaj etc.;- cauze somatice (de ordin neurologic, de tip psihiatric, traume afective).

Simptomatologie:1) la nivel fonem-grafenului – dificultăţi în diferenţierea auditivă a fonemelor

şi vizual a grafemelor (vezi figura), tulburări în citirea şi scrierea consoanelor (che-chi);

d b q p

2) la nivelul cuvântului – distorsiuni în scrierea şi citirea silabelor, în comprimări de cuvinte sau despărţirea în silabe;

3) la nivelul propoziţiei şi frazelor – dificultăţi în respectarea regulilor de ortografie, ritm lent de citire şi scriere, deficienţe ale stilului grafic (scris-cititul în oglindă).

Clasificare (dupa E.Verza):

1) dislexo-disgrafia specifică sau propriu-zisă manifestată printr-o incapacitate paradoxală în formarea deprinderilor grafo-lexice, se remarcă dificultăţi pregnante în activitatea de compunere sau scriere după dictare, deşi copilul poate copia unele litere.

2) dislexo-disgrafia de evoluţie sau de dezvoltare caracterizată prin absenţa unor procese semnificative în achiziţia deprinderilor de scris-citit în pofida eforturilor depuse. Sunt frecvente substituiri, inversiuni, confuzii, adăugiri.

3) dislexo-disgrafia consecutivă apare ca tulburare asociată în alte deficienţe cum ar fi afazia, hipoacuzia, ambliopia, tulburările psihomotorii.

4) dislexo-disgrafia spaţială manifestată prin scris-citit în diagonală;5) dislexo-disgrafia motrică (scris neglijent, tremurat);6) dislexo-disgrafia liniară – incapacitatea de a trece la rândul următor.Forme specifice ale dislexo-disgrafiei la elevii cu dizabilităţi:1) Dislexo-disgrafia în scrierea şi cititul elevilor cu deficienţă mintală. Apar frecvent

forme ale dislexo-disgrafiei datorită deficienţelor operaţiilor gândirii, cele mai afectate fiind analiza, sinteza şi comparaţia, în constituirea funcţiilor simbolice, tulburări de tip perceptiv şi psihomotor. Elevii cu deficienţă mintală nu se concentrează asupra actului citirii, privirea lor fie se blochează, fie alunecă peste propoziţii şi fraze. Sunt incapabili să rezume folosind propriile cuvinte, tocmai cele citite. Scrisul, dincolo de sărăcia semantică, are un aspect dezordonat, rigid, inestetic.

În deficienţa mintală severă şi profundă se ajunge la alexie şi agrafie. 2) La elevii cu deficienţe vizuale sunt două categorii de probleme:

- ambliopii care recurg la scris-cititul obişnuit şi atunci apar dificultăţi explicative datorită percepţiei vizuale scăzute şi reprezentărilor grafice insuficiente. Apar confuzii între literele asemănătoare optic. Incapacitatea citirii-scrisului de mână. Acţionează în sens compensator auzul. Se recomandă şi antrenamentul tactil-kinestezic.

- nevăzătorii care folosesc sistemul Braille.

Etapele demersului corectiv-recuperator în dislexo-disgrafie:

Sunt două tipuri:

1) generale – exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a psihomotricităţii mâinii, exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic, exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor de orientare şi structurare spaţială, efortul de înlăturare a atitudinii faţă de scris-citit;

2) speciale – “citirea imaginilor”, izolat şi în suită, dezvoltarea capacităţilor de sesizare a relaţiei dintre fonem şi grafem, recurgerea la scris-cititul selectiv, citit-scrisul simultan cu logopedul; citirea şi scrierea în ştafetă, pe roluri etc.; automatizarea deprinderilor de scris-citit prin copiere, dictare şi compunere; dezvoltarea limbajului şi stimularea întregii activităţi psihice.

RETARDUL DE LIMBAJ

Definiţie: Este considerat ca având o întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului copilul care până la vârsta de 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, aproape totdeauna afectate ca pronunţie şi care nu formează propoziţii simple, deşi auzul este bun, organele fonoarticulatorii sunt normal constituite, iar dezvoltarea intelectuală este corespunzătoare vârstei cronologice.

Perioadă de lalaţiune scurtă şi săracă în producţii sonore. Primele cuvinte apar în jurul vârstei de 2 ani. Fonemele dificile lipsesc sau sunt înlocuite cu altele mai uşoare. La 4-5 ani vocabularul activ este de 20-30 cuvinte. Se pot asocia deficienţe în operarea mentală, deficienţe de tip neuromotor şi psihomotor.

Etiologie:

- factori neurologici – mai ales cei care determină leziuni cerebrale sau nervoase;

- factori traumatologici – accidente, traumatisme ale mamei- factori smatici;- factori psihologici şi psihosociali – abandonul familial, neglijare verbală

şi acţională, greşeli în educaţie, mediul familial conflictual;- factori constituţionali – anumite trăsături ereditare care ar fi

răspunzătoare de apariţia unei inutilităţi lingvistice manifestate în toate domeniile limbajului.

Formele retardului de limbaj:1) formă pură, fără simptome somatice sau neuropsihice;2) formă constituţională;3) formă sechelară (asociată leziunilor cerebrale);4) formă somatică (asociată rahitismului);5) formă psihogenă (apare fie pe fond nevrotic, fie pe fondul unui oarecare deficit

intelectual).Etapele intervenţiei logopedice se referă la:

1) psihoterapie;2) modelul stimulării lingvistice corectându-se tulburările de pronunţie, bâlbâiala,

formarea deprinderilor de scris-citit, unei comunicări funcţionale;3) modelele de interferenţă lingvistică: înlăturarea modelelor negative,

încurajarea modelelor pozitive, recuperarea fără eforturi foarte mari, aspectul psihoterapeutic fiind foarte important aici.

Capitolul IIITULBURĂRI DE COMPORTAMENT1. Handicapul comportamental; precizări terminologice2. Delimitări conceptuale; clasificări; Forme acute şi cronice3. Polihandicap

-

       TULBURĂRILE DE COMPORTAMENT (după E.F. Verza, 2002)

Delimitări conceptuale in handicapul de comportament In ceea ce priveste comportamentul ca expresie a relaţiei dintre dezvoltarea psihică, dintre dezvoltarea personalităţii şi mediul ambiant in care trăieşte individul, putem defini tulburările de comportament ca fiind abateri de la normele şi valorile umane pe care le promovează un anumit tip de societate. Aceste abateri comportamentale se inscriu in categoria largă a fenomenelor de inadaptare şi pot apărea la toate

nivelurile de varste, fiind determinate de o varietate de cauze. In limbajul ştiinţific, ca apoi şi in cel cotidian, handicapurile de comportament sunt cuprinse in mod sintetic in conceptul dedelicvenţă şi uneori in cel de infracţiune (mai cu seamă in ştiinţele juridice). Aceşti termeni desemnează comportamente nonconformiste, care pot produce efecte negative atat pentru individ, cat şi pentru societate. Din punct de vedere psihologic,indivizii care au astfel de comportamente aberante prezintădezechilibre sau o stare deficitară in unul sau pe toate palierele: maturizării psihice, structurării conştiinţei de sine şi a conştiinţei sociale, asimilării normelor şi valorilor social-culturale, structurării motivaţional-caracteriale, maturizării sociale.

Cauze şi forme ale handicapului de comportamentManifestările comportamentale sunt trăite in plan intern şi au un efect circular. Ele se percutează asupra subiectului, menţinand sau modificand caracteristicile ce au stat la baza declanşării ţiunilorrespective.In categoria tulburărilor in planul intern cuprindem anxietăţi şi frustrări prelungite, instabilitate afectivă şi depresii, ostilitate şi neacceptarea colaborării cu cei din jur, slabă dezvoltare afectivă şi indiferenţă, trăirea unor tensiuni, repulsie faţă de activitate, dereglări ale unor funcţii psihice.Acestea determină tulburări de comportament de forme şi intensităţi diferite, in funcţie de profunzimea dereglărilor interioare şi se concretizează, in exterior, prin: reacţii afective instabile (frică, manie, furie, ras şi plans nestăpanit), agitaţie motorie şi mişcări dezorganizate, negativism şi apatie, teribilism şi infatuare, furt vagabondaj, cruzime şi aberaţii sexuale.In ceea ce priveste tulburările de comportament specifice perioadei copilăriei, Mariana Neagoe (1997) subliniază că ele apar pe fondul unor tulburări de dezvoltare, care determină o incetinire a dezvoltării prin menţinerea infantilismului, o dezvoltare inegală in unele paliere psihice şi o afectare a dezvoltării sau distorsionare aacesteia.Toate acestea pot ave la bază o multitudine de cauze care acţionează asupra subiectului in diferite perioade de varstă. De asemenea, putem vorbi de sechele datorate leziunilor cerebrale, ca urmare a meningo-encefalitelor sau a traumatismelor, modificări chiar endocrine produse brusc in condiţii de mediu nefavorabil şi chiar disconfortul psihic şi influenţele negative ale anturajului.Lipsa de supraveghere a copiilor, lipsa de autoritate sau autoritatea tiranică a părinţilor, impreună cu neantrenarea in activitate, pot duce la părăsirea domiciliului şi chiar la vagabondaj.Astfel de fenomene se asociază aproape intotdeauna, cu carenţe afective ce determină trăsături egocentrice sau subestimare. Tulburările de comportament au o frecvenţă diferită de la o perioadă de varstă la alta. Uni autori (1970) consideră că tulburările de comportament au cea mai mare frecvenţă intre 14 – 16 ani, după care se atenuează, iar cand se manifestă la varsta adultă capătăforme caracteriopate cu tendinţe spre stabilizare şi repercusiuni antisociale.In literatura de specialitate (U. Şchiopu, E. Verza, 1997) s-a pus in evidenţă şi relaţia dintre infracţionalism şi conduitele sexuale aberante, la baza cărora se află frecvent experienţe negative de tipul:- incidente sexuale negative, produse in copilărie, prin reacţia unui homosexual, a incestului sau a violului, generează imaturitatea in conduite;

- lipsa unor modele sexuale concrete in familie, cu care să se identifice, determină sporirea riscului apariţiei conduitelor aberante;- izolarea excesivă faţă de alţi copii şi lipsa de educaţie socială determină teamă faţă de sexul opus şi dificultăţi de stabilire a relaţiilor interpersonale;- imaturitatea şi lipsa de responsabilitate determină dependenţă de ceilalţi şi sugestibilitate crescută la influenţele negative; - teama şi anxietatea excesivă din familie şi şcoală duce la tensiuni şi hiperacţiuni sexuale;- viaţa austeră şi deprivarea de relaţii sociale creează un risc in adaptarea comportamentelor mature şi armonice.Minciuna este o abatere comportamentală simplă, care semnifică formarea particularităţilor negative ale personalităţii. Ea evoluează diferit in funcţie de varstă. Dacă in perioada antepreşcolară minciuna nu poate fi luată ca o notă specifică a unui character negativ ci doar ca o formă de adaptare la condiţiile noi, cu timpul, prin repetare, devine o obişnuinţă şi se poate transforma intr-o caracteristică negativă a personalităţii.Furtul este o altă abatere comportamentală cu consecinţe mult mai grave. La baza acestuia se află un sentiment de frustrare cu pronunţate note de anxietate. Furtul efectuat in bandă imbracă forme mai grave şi cu pronunţate note de teribilism, mai ales la tineri. In ontogeneza timpurie, in forma sa incipientă, furtul se manifesta prin insuşirea forţată sau brutală a jucăriei partenerului, ca mai tarziu să ia forma insuşirii obiectului dorit pe furiş, cu o nuanţă de laşitate. Jaful ca formă de comportament foarte gravă are loc sub ameninţare sau ca act de violenţă. Situaţia devine tragică şi complexă cand jaful se produce in bandă, evidenţiind caracteristicile personalităţii dizarmonice, a unei dezvoltări psihice scăzute in care discernămantul este limitat.Fuga de acasă şi vagabondajul, ca forme de manifestare a unui comportament tulburat, apar pe acelaşi fond. Un asemenea fenomen are loc in cazul copiilor introvertiţi, emotivi, anxioşi, dar şi la cei agitaţi, frustraţi afectiv, neadaptaţi in colectiv, conflictuali şi labili. Vagabondajul, ca deteriorare comportamentală gravă, se asociază adeseori cu alte forme aberante, cum ar fi prostituţia şi perversiunile sexuale.Stresul/oboseala -provocate de un consum nervos rapid duce la scăderea activităţii intelectuale, ceea ce atrage după sine instalarea unor noi alte feluri de tulburări de comportament. O asemenea oboseală facilitează instalarea fenomenelor astenice, ce determină tulburări in plan psihic: diminuarea activităţi mnezice, scăderea capacităţi de concentrare şi incapacitatea de a indeplini sarcini complexe. In plan comportamental, oboseala duce la apariţia anxietăţii, irascibilităţi, insomniei, scăderii apetitului pentru activitate, a manifestărilor unor dereglări ale limbajului, a incăpăţanări şi negativismului.

POLIHANDICAPUL (DUPĂ E.F. VERZA, 2002)

Delimitări conceptuale in polihandicapPrin polihandicap se inţelege existenţa a două sau mai multe forme de handicap, asociate la aceeaşi persoană şi insoţite de o varietate de tulburări. Diversitatea tulburărilor este dependentă de gravitatea acestora şi de numărul simptomelor care sunt

asociate intr-o formă de bază de tip sindrom. De aceea, integrarea şcolară se realizează diferit, in cele mai bune situaţii, parţial sau total, in funcţie de profunzimea handicapului.In cazul polihandicapului, avem de-a face cu handicapuri severe sau profunde fie intr-un palier al activităţilor fizice şi psihice, fie cu dificultăţi in toate componentele principale ale activităţii psihofizice.Dar, putem intalni şi handicapuri singulare, reunite, şi care pot fi, insă, extrem de grave (profunde) şi la care componenta afectată este deteriorată total şi pe toate secvenţele acesteia. Astfel, apar disfuncţionalităţi la nivel organic, care pot sa afecteze, negativ, planul psihic general.Aşadar, polihandicapul se găseşte in majoritatea sindroamelor handicapului de intelect, in unele deficiente fizice şi in deficiente senzoriale, şi mai ales in cazul asocierii lor. Dintre acestea, le vom reţine pe cele mai importante, cum sunt: toate sindroamele deficienţei mintale, surdo-cecitatea, autismul.Sindroamele handicapului de intelecta. Sindromul DownAcest sindrom a fost descris, in anul 1866, de Langdon Down, şi se caracterizează prin triada: dismorfie particulară, intarziere mintală şi aberaţie cromozomială. b. Oligofrenie fenilpiruvica (fenilcetonuria sau boala lui Folling). Este o tulburare metabolică ereditară, o forma gravă a handicapului de intelect. c. Idioţia amaurotică (sau boala lui Tay-Sachs) Aceasta disfuncţie are o frecvenţă mai redusă. La naştere copilul da impresia de normalitate, pentru ca la 3-6 luni sa devină apatic, cu o motricitate ce nu evoluează in mod normal. d. Gargoilismul Se regăseşte la categoriile de handicapaţi, de la formele cele mai uşoare pană la cele mai grave. e. Hipertiroidismul Este caracterizat de plasarea laterala a ochilor cu distante mari intre ei, determinand un aspect animalic. f. Sindromul Turner Persoanele din această categorie prezintă faţa rotundă, urechi late şi implantate in partea de jos a craniului, spre gat, care este scurt. Este caracterizat de asemenea de absenţa semnelor sexuale. g. Sindromul Pseudo-Turner Prezintă caracteristici ce fac legătura cu sindromul descris maisus. Este intalnit la băieţi. Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale deficientei Turner clasice, părul este aspru, gura triunghiulară (gura de peşte), prezintă strabism. h. Cretinismul endemicEste pregnant legat de mediul de viaţă. Apariţia acestuia se datorează de proporţia insuficientă a iodului in sol sau in apă, ceea ce impiedica producerea hormonului tiroidian cu efecte in dezvoltarea psihică şi cea fizică. Metabolismul este redus şi prezintă imaturitatesexuala. „

Surdo-cecitateaDatorita asocierii surdomutităţii cu cecitatea se produc grave perturbări in existenţa individului, deoarece perceperea lumii inconjurătoare şi comunicarea cu aceasta se restrange la un număr minim de canale. La orbul surdomut sunt afectaţi principalii analizatori: văzul, auzul şi cel verbo-motor. In surdo-cecitate, deficienţele se pot instala concomitent, dar de cele mai multe ori apare mai intai una, ca la scurt timp sa urmeze şi cealaltă. Este destul de greu sa se depisteze aceste deficienţe de timpuriu. In primii doi ani de viaţă, datorita menţinerii unor resturi de vedere, părinţii nu sesizează starea de handicap a copilului sau se amăgesc crezand ca este vorba de un fenomen trecător, şi incercand tot felul de tratamente ajung sa orienteze copilul spre recuperare

educaţionala specializata abia pe la 6 - 7 ani. In cazul in care handicapul survine la preşcolar sau la şcolar, vor apărea tulburări grave, dezorientare şi depresie totala la copil, cat şi la părinţi.Procesul educaţional - recuperativ se bazează pe posibilităţile de preluare a funcţiilor afectate de către analizatorii valizi şi dezvoltarea unor capacităţi prin intermediul acestora, care sa facă posibila umanizarea şi comunicarea cu lumea inconjurătoare.

AutismulTermenul a fost formulat de Blueuler, la inceputul secolului. El se referea la dereglări secundare de natură psihogenetică pe care le raporta la o categorie definitorie de tulburări primare. Acestea din urma se regăsesc şi in autism, şi constau in dereglări ale asociaţiilor de idei, intreruperea fluxului ideativ, dereglări de limbaj şi stereotipii, stări de excitaţie puternica, ce alterează cu cele de depresie, dereglări neuro-vegetative, secondate de halucinaţii in plan psihic. Mai tarziu, conceptul de autism a fost bine conturat şi definit in raport cu alte categorii de handicap, insă este considerat ca fiind controversat in raport cu caracteristicile comportamentale şi manifestarea funcţiilor psihice ce le generează pe parcursul vieţii individului.Etiologic, termenul de autism provine de la cuvantul grecesc ‘autos’ care inseamnă ‘insuşi’ sau ’eu-l propriu’ şi de la accepţiunea data autismului de L. Kanner, ca fiind retras şi mulţumit de sine insuşi. Din punct de vedere etiologic, au fost elaborat:: trei categorii deteorii distincte, ce fac posibila explicarea autismului. 1. Teoriile organiceAcestea considera ca autismul se datorează disfuncţii organice., de natura biochimica sau insuficiente dezvoltări structurale a creierului.2. Teoriile psihogeneInterpretează autismul ca pe un fenomen de retragere psihologica fata de tot ceea ce este perceput ca fiind rece, ostil şi pedepsitor.3. Teoriile comportamentaleConsidera ca autismul infantil ia naştere printr-un şir de comportamente invăţate şi care se formează in urma serii de recompensări şi pedepse intamplătoare. Sunt invocate, in paralel, şi alte cauze, cum ar fi:- bolile infecto-contagioase;- traumatismele din timpul sarcinii şi ale naşterii;- cauze ereditare;- anomalii ale creierului;- existenţa hidrocefaliei, a epilepsiei ş.a.După cum am văzut, din punct de vedere simptomatologic, paletaacestora este foarte extinsă. Sintetic, ele pot fi grupate astfel:a) dificultăţi de limbaj şi comunicare;b) discontinuitate in dezvoltare şi invăţare; c) deficiente perceptuale şi relaţionale;d) tulburări acţionale şi comportamentale;e) disfuncţionalităţi ale proceselor, insuşirilor şi funcţiilor psihice .

Capitolul IVHANDICAPUL SENZORIAL1. Handicapul vizual2. Handicapul auditiv3. Handicapul fizic şi neuromotor

DEFICIENŢA DE VEDERE

I. ETIOLOGIE

a) AMBLIOPIA (“vedere tocită”) – este corespondentul hipoacuziei. Gradul maxim de orbire = cecitate, care poate fi:

- periferică – este afectat receptorul = retina;- centrală – la nivel psihologic, iar analizatorul este intact.

b) ORBIREA (cecitatea), care diferă:- persoanele care s-au născut nevăzătoare cecitate congenitală;- persoanele care au devenit nevăzătoare cecitate survenită, cu două aspecte

deosebite:o orbirea apărută precoce (< 3-4 ani) şi copilul are foarte puţine imagini

mintale, reprezentările se şterg;o cecitatea apărută tardiv (20-30-50 ani), când are reprezentări solide, iar

universul verbal este foarte bine dezvoltat.În funcţie de dobândire:1) deficienţa de vedere a fost dobândită lent, mai ales ca urmare a unei afecţiuni degenrative

are timp să-şi restructureze viaţa personală şi orientarea;2) deficienţa de vedere apare brusc (explozie, arsură) efect devastator asupra personalităţii

individului, cu stare depresivă profundă, introvertire, renunţare la relaţiile interpersonale, resemnare sau irascibilitate, dezorganizarea imaginii de sine, evitarea angajării în diverse activităţi, sentimentul profund de neajutorare.

Persoanele care s-au născut nevăzătoare sau care au devenit astfel la o vârstă mică, sunt şi rămân mult mai echilibrate psihic şi mai adaptate la mediul fizic şi social, decât persoanele care au devenit deficiente de vedere la o vârstă mai mare.

Criterii de clasificare:a) tulburări ale refracţiei oculare: miopia (apare şi datorită vârstei), hipermetropie (razele

luminoase sunt focalizate în spatele retinei), astigmatismul (mai multe focare de focalizare), anizometropia (determinată de capacităţile de refracţie diferite la cei doi ochi). Ochiul normal = emetrop.

b) cauze datorate afectării mediilor refringente (corneea, umoarea apoasă, cristalinul, umoarea vitroasă): keratita (opacifierea corneei), leucom (tot opacifiere), cataractă. Albinismul conduce între altele şi la afectarea funcţiei vizuale.

Van Senden – experimente pe persoanele care şi-au redobândit vederea după o perioadă lungă de timp primele lucruri văzute sunt culorile primare, pentru că sunt însuşiri primare, apoi nuanţele; nu puteau sesiza formele pentru că nu aveau criterii de delimitare; “şocul oglinzii”, “şocul ferestrei”.

c) anomalii ale percepţiei cromatice: daltonismul (nu percepe culoarea roşu), deuteranopsia (defectul de percepere a culorii verzi), tritanopsia (albastru), acromatopsia (mai rară – incapacitatea de a distinge culorile vede totul în tonuri de gri);

d) alte cauze: glaucomul (rezultatul creşterii presiunii intraoculare durere), nistagmus (mişcări involuntare ale globului ocular).

Indici ai ambliopiei: - acuitatea vizuală (AV) = capacitatea ochiului de a aprecia configuraţia, forma,

conturul şi detaliile obiectelor şi imaginilor, precum şi de a percepe cea mai mică distanţă dintre două puncte;

- câmpul vizual (CV) = spaţiul pe care-l poate cuprinde ochiul ce priveşte fix un reper.

Acuitatea vizuală se determină prin ortotip (dezavantaj: neputând fi variate, pot fi învăţate pe de rost) şi prin dioptropon.

Grade de ambliopie:- 0,75% din acuitatea vizuală normală reprezintă vederea profesională minimă;- ambliopie uşoară – acuitate vizuală între 0,5-0,3 – nu vede jumătate sau 30%

din cât vede un om normal;- ambliopie medie – acuitate vizuală între 0,3-0,1- ambliopie accentuată sau forte – acuitate vizuală < 0,1.

Dacă vederea restantă este mai mică de 1:200, persoana mai poate percepe mişcarea mâinii în faţa ochilor şi dacă este mai mică de 1:400 mai vede lumina şi obiectele în mişcare vara.

Mulţi nevăzători percep lumina şi conturul înceţoşat al obiectelor.

II. PROCESELE PSIHICE LA DEFICIENTUL DE VEDERE

Diferenţa este mai puţin marcantă decât la deficientul de auz, deoarece învăţarea limbajului asigură prin abstractizare şi generalizare capacitatea de îmbogăţire informativă.

Percepţia în cazul ambliopilor, vederea restantă asigură mare parte din informaţia vizuală necesară. Ei sunt net avantajaţi faţă de hipoacuzici, pentru că dobândesc mai multe informaţii.

Totuşi, calitatea şi cantitatea reprezentărilor, volumul, flexibilitatea şi pregnanţa acestor prezintă un decalaj în raport cu cunoştinţele verbale, fapt care se observă în recunoaşterea deficitară a unor obiecte sau fenomene, precum şi în capacitatea redusă de actualizare a unor trăsături specifice (nu are legătură cu calităţile memoriei).

Relaţia dintre reprezentare-limbaj-gândire: gândirea se bazează uneori exagerat pe reprezentările de tip verbal, în detrimentul suportului intuitiv. Acest fenomen poate avea drept consecinţă verbalismul (vorbeşte foarte mult şi detaliat, dar nu poate concretiza).

Atenţia auditivă se dezvoltă compensator. La fel şi memoria. Datorită faptului că persoana nevăzătoare este nevoită să se ghideze după indici predominant sonori, harta mintală este saturată de astfel de repere. El trebuie să recurgă la ecolocaţie (există un punct mort: înapoi şi sus) – efectul Doppler: obiectele în mişcare + sunetul.

Orientarea: este foarte important:- să depisteze sursa sonoră;- să depisteze caracterul static sau kinetic al sursei.

Orientarea spaţială – deficienţii de vedere au probleme cu tridimensionalitatea (de ordin mare – 1 km). Pentru un deficient de vedere este importantă menţinerea ordinii obiectelor în cameră sau în spaţiul în care se desfăşoară.

În cazul deficientului de vedere, există trei tipuri de spaţiu:- spaţiul imediat (cel din imediata sa vecinătate – 50 cm);- spaţiul mediat (spaţiul înconjurător – câţiva metri – investigat cu bastonul);- spaţiul îndepărtat (ambientul – relativ accesibil sau inaccesibil).

III. IMPORTANŢA SCRIS-CITITULUI ÎN SISTEMUL BRAILLE

Acesta este un sistem grafic care folosind combinaţii de puncte redă toate fonemele unei limbi. Unitatea de bază este reprezentată de 6 puncte dispuse în două coloane. Combinaţiile sunt organizate pe 5 decade (5 rânduri şi 10 coloane).

Există o specializare funcţională a mâinii pentru citire în sistemul Braille: degetul mare de la mâna dreaptă fixează obiectul şi reprezintă punctul de plecare în explorarea tactilă. Citirea se realizează cu ajutorul degetului arătător şi mijlociu, în timp ce cu mâna stângă se corectează şi se completează cele citite.

Forma în care se efectuează citirea tactil-motorie este succesivă şi analitică. Spre deosebire de aceasta, citirea în scriere alb-negru prezintă fenomenul depăşirii şi al anticipării, asta însemnând că analizatorul optic reuşeşte să surprindă unităţi mai mari de text la o singură expunere.

Citirea, de regulă, în alb-negru este mai rapidă. Totuşi, sunt situaţii în care nevăzătorii dovedesc rezultate mai bune. În faza automatizării, când viteza de citire poate varia de la 115 semne/minut în faza iniţială, la 500 semne/minut.

Există şi în sistemul Braille perioada post, preabecedară şi abecedară. Spre deosebire de abecedarul copiilor cu vedere normală, acesta are mai multe consoane în etapa primară de învăţare şi se predă în doi ani de zile.

IV. PRINCIPIILE EDUCAŢIEI VIZUALE

Educaţia vizuală este acea activitate psihopedagogică care constă în recuperarea la maxim a vederii restante eficienţa vizuală.

Obiective:1) optimizarea funcţiei vizuale;2) optimizarea indicilor funcţionali ai percepţiei vizuale;3) educarea psihomotricităţii şi kinesteziei;4) perfecţionarea activităţii de scris-citit;5) rolul compensator al proceselor psihice componente ale personalităţii.

Principii:a) educaţia vizuală este parte integrantă a procesului recuperator-

compensator;b) se desfăşoară individual sau pe grupe;c) se realizează în cabinete special amenajate;d) se contabilizează într-o fişă de educaţie specială;e) se integrează în contextul activităţii cognitive şi practice;f) ţine cont de principiul gradării efortului vizual;g) are un caracter sistematic şi continuu;h) este supusă reevaluării sistematice;i) este concepută conform principiului individualităţii.

DEFICIENŢA DE AUZ

CAUZELE DEFICIENŢEI DE AUZ

Etiologia deficienţei de auz este extrem de complexă.1) Cauze ereditare (surdităţi de origine genetică) – sunt diverse afecţiuni genetice care conduc,

printre altele, şi la surditate.2) Cauze de mediu (surdităţi dobândite):

a) surdităţi prenatale cauzate de:- factori biologici (virusuri ale rubeolei, oreionului, hepatitei, meningitei;

TBC, malarie);- factori toxici (substanţe chimice ingerate de către mamă, droguri,

medicamente – mai ales antibioticele injectabile);- factorii expunerii radiologice;- traumatismele suferite în perioada de sarcină;- incompatibilitatea de rH dintre mamă şi făt.

b) surdităţi perinatale cauzate de:

- traumatismele din timpul naşterii care pot conduce la lezări ale urechii interne, la hemoragii meningeale, la asfixii datorită încolăcirii cordonului ombilical.

c) surdităţi postnatale cauzate de:- factori biologici care acţionează direct asupra nou-născutului;- factori chimici: intoxicaţii sau medicamentele administrate în cure

intensive cu antibiotice (streptomicina, caramicina, gentamicina, neomicina etc.);

- traumatismele: accidente, expuneri la stimuli sonori extrem de puternici (ca intensitate şi durată).

După locul predilect de acţiune există surdităţi:- la nivelul urechii externe : malformaţii ale zonei respective, formaţiuni crescute ce

modifică traiectul;- la nivelul urechii medii : tot ce afectează membrana timpanului, acel sistem de

transmitere format din cele trei oscioare, scleroza acestui sistem, sistemul de presiune;

- la nivelul urechii interne : leziuni sau malformaţii ale organului Corti, ale membranei bazilare, ale regiunilor numite utriculă şi saculă.

Există un anume tip de surditate: surditatea de tip cultural când, deşi aferenţele senzoriale sunt intacte, iar aparatul auditiv este integru, nu se produce decodificarea informaţiei auditive la nivelul zonelor temporale primare şi, prin urmare, nu este conştientizată senzaţia auditivă.

GRADELE DEFICITULUI AUDITIV

Există anumite intervale de pierdere:0-20 db = audiţie normală;20-40 db = deficit auditiv lejer (hipoacuzie uşoară) – efectul este acela al incapacităţii de a

auzi o conversaţie dacă este îndepărtată sau şoptită;40-70 db = deficit auditiv mediu (hipoacuzie medie) – unei astfel de persoană îi este

accesibilă doar conversaţia de foarte de aproape;70-90 db = deficit auditiv sever – singura posibilitate este de a auzi zgomote şi unele sunete

verbale;> 90 db = deficit auditiv profund (surditate profundă) – aud numai sunetele extrem de

puternice şi aproape că nu există diferenţă între percepţia sonoră şi durere (COFOZĂ).

TIPURI DE SURDITATE

a) Surditatea de transmisie = când nervul auditiv este intact, însă elementele anatomo-fiziologice participante sunt afectate;

b) Surditatea de percepţie = când nervul este cel afectat şi se poate spera cel mult la o ameliorare a funcţiei auditive prin educaţia de specialitate şi prin folosirea protezelor auditive;

c) Surdităţile mixte = avem, în procente variabile, atât surditate de transmisie, cât şi surditate de percepţie.

TEHNICI DE DIAGNOSTICARE A DEFICIENŢEI DE AUZ

Este esenţială depistarea precoce a deficienţelor de auz, pentru că, în felul acesta se poate interveni chirurgical (problema se rezolvă înainte chiar de a afecta dezvoltarea psihologică a copilului) sau compensator, prin protezare precoce şi, deci, prin stimulare timpurie a simţului auzului.

Marea problemă este că, de regulă, depistarea o fac membrii familiei, ei făcând-o cu întârziere (pentru că nu sunt specialişti, copiii gânguresc, nu vor să recunoască că copilul are o problemă şi mulţi copii cu hipoacuzie medie citesc pe buze).

Pentru depistare, trebuie să ne referim la două concepte:- conducere aeriană;- conducere osoasă (vibraţii ale cutiei craniene).

În orice testare se iau în considerare cel puţin aceşti doi parametri, pentru că s-a constatat că între cele două există corelaţii:

surditate de transmisie -- conducerea aeriană este normală şi conducerea osoasă este diminuată;

surditate de percepţie – ambele sunt diminuate, cu afectarea predominantă a sunetelor înalte;

surditate mixtă – ambele diminuate, cu afectare mare a sunetelor înalte şi semnificativă a celor joase.

Decibel (db) = unitate derivată (1/10 din 1 bell).Metodele ca atare sunt grupate în două mari categorii de teste:

teste de triere (screening) pentru depistare şi intră în categoria acumetriei care are două variante (testarea auzului cu ajutorul vocii şi instrumentală – prin diapazon);

teste cu audiometru (generator de sunete):o audiometrie tonală (ton pur);o audiometrie vocală (examinatorul vorbeşte la microfon şi copilul aude la căşti).

V. SPECIFICUL ACTIVITĂŢII PSIHICE LA PERSOANELE CU DEFICIENŢĂ DE AUZ

Există o dispută: dacă se poate vorbi sau nu despre o viaţă psihică aparte a deficientului de auz, în comparaţie cu restul persoanelor. Disputa priveşte mai ales raportul dintre deficientul de auz nedemutizat şi persoana auzitoare de aceaşi vârstă. Există două puncte de vedere:

1) Structurile psihice ale deficientului de auz nu au o dezvoltare specifică, ci sunt numai în mod temporar retardate până când debutează procesul şcolarizării astfel încât limbajul verbal să devină mijlocul esenţial atât în comunicare, cât şi în ceea ce priveşte procesele gândirii.

2) Structurile psihice ale deficienţilor de auz prezintă o dezvoltare specifică, chiar dacă aceasta este atenuată de dezvoltarea limbajului verbal, datorită faptului că stilul perceptiv, modul de reprezentare şi geneza operaţiilor gândirii au loc în perioada preverbală, când limbajul mimico-gestual era predominant.

Dacă nu se poate vorbi totuşi despre o dezvoltare psihică aparte a deficientului de auz, se remarcă anumite particularităţi cu atât mai evidente cu cât gradul pierderii auditive este mai mare:

disfuncţia auditivă determină o percepţie auditivă săracă şi confuză. Chiar şi atunci când gradul pierderii de auz este foarte mare, urechea internă rămâne sensibilă la sunete foarte puternice şi la vibraţii. Datorită fenomenului compensării, simţul vizual tinde să preia şi funcţiile celui auditiv, ceea ce are ca rezultat o mai bună exersare a calităţilor atenţiei în comparaţie cu copilul normal, auzitor, de aceeaşi vârstă (nu caracteristicile fizice ale analizatorului se modifică; pragurile absolute sunt aceleaşi, pragul diferenţial se modifică);

se dezvoltă compensator simţul vibro-tactil. Acesta, în mod normal, este mascat de către cel auditiv, iar importanţa sa adaptativă se vede cu adevărat abia în condiţiile unei deficienţe de auz profunde;

în ceea ce priveşte reprezentarea, aceasta este încărcată de vizualitate şi ansamblurile structurate de reprezentări au la bază atât imaginea mintală ca atare,

cât şi reprezentările de tip tactil sau kinestezic-motor. La deficienţii de auz, reprezentările sunt mai rigide, mai sărace şi mai puţin articulate în ansambluri de reprezentări. La deficientul de auz aflat în perioada incipientă a demutizării, reprezentările verbale sunt sumare şi ele servesc într-o mică măsură operaţiilor gândirii. Chiar şi mai târziu se remarcă rigiditatea şi volumul redus al vocabularului, ceea ce conduce la permanentizarea unei anume dificultăţi în planul logic-abstract (în învăţământul superior ajung mai mulţi deficienţi de văz decât deficienţi de auz profesii lucrative care nu le impun contactul cu oamenii);

memoria la deficientul de auz este strâns legată de specificul reprezentării, ceea ce înseamnă că şi ea la rândul ei este saturată de vizualitate. Reprezentările de ordin superior sunt mai puţine decât la copilul normal auzitor de aceeaşi vârstă, iar accesarea acestora se face cu relativă dificultate;

limbajul – gânguritul apare şi la deficientul de auz, dar dispare în câteva zile sau săptămâni, fără a se ajunge la lalaţiune (părinţii pot fi induşi în eroare de gângurit);

principalele operaţii logice existente la copiii normali auditiv sunt prezente şi la cei surzi, însă se remarcă o întârziere în dezvoltarea intelectuală care este cu atât mai pronunţată cu cât vârsta este mai mică şi cu cât gradul de deficienţă de auz este mai mare. Se apreciază în general că diferenţa în ceea ce priveşte vârsta mintală între un copil preşcolar normal auzitor şi unul surd este, în medie, de 2 ani. Deficienţii de auz au şi ei jocul simbolic, chiar într-o manieră mai dezvoltată decât la copilul normal, atunci când deţin în acelaşi timp şi limbajul mimico-gestual.

VI. CARACTERISTICILE LIMBAJULUI MIMICO-GESTUAL

Limbajul mimico-gestual reprezintă mijlocul principal de comunicare dintre persoanele surde, ori dintre acestea şi auzitorii iniţiaţi. Este un limbaj, ca atare cu sintaxă, dar fără o morfologie precisă. Datorită tendinţei către economie în comunicarea gestuală, unul şi acelaşi gest poate îndeplini rol de substantiv, verb sau adjectiv.

Lipsesc declinaţiile, uneori lipsesc conjuncţiile, disjuncţiile. Limbajul mimico-gestual este neverbal, este mai rapid, dar şi mai schematic decât cel verbal.

Topica are rolul de bază în redarea sensului unei idei exprimate gestual. Verbul are doar trei timpuri (prezent, trecut şi viitor). Nu se face distincţie între pronume şi adjectiv posesiv, iar genul este indicat doar când este necesar, prin folosirea unei mărci specifice.

Gesturile se clarifică în funcţie de gradul de asemănare cu ceea ce vor să semnifice avem trei categorii de gesturi:

1) gesturi naturale care pun accentul pe elementul frapant (nu neapărat şi cel esenţial implicaţii negative la copilul mic, pentru că nu este încurajat să reţină obiectul în totalitatea lui; ex: semnul pentru “porc”, “post”). Prin aculturaţie am preluat şi noi unele semne: “bani”;

2) gesturi indicative (gestul de a arăta, a vorbi);3) gesturi artificiale – specifice îndeosebi conceptelor abstracte, denumirilor

de instituţii, profesii, substanţe.Mai există o categorie aparte: gesturile de tip verbal, artificiale, create cu scopul expres de a

permite o tranziţie de la limbajul mimico-gestual la cel verbal-oral – DACTILEMELE.Limbajul verbal:

- oral foneme;- scris grafeme (literele standard);- dactil dactileme (literele transpuse în mişcările mâinii).

Copiii deficienţi de auz (mai ales cei surzi) nu pot fi împiedicaţi să se folosească de limbajul mimico-gestual, care reprezintă maniera lor naturală de comunicare. Deoarece acesta există într-o manieră mai mult sau mai puţin consolidată, procesul ulterior de demutizare trebuie să se bazeze pe limbajul mimico-gestual şi pe folosirea sistemului dactil.

Dactilemele reflectă în mod fidel structura lexică şi sintactică a limbii. Prin aceasta, gândirea copilului deficient mintal capătă treptat caracteristicile gândirii copilului auzitor de aceeaşi vârstă.

Proporţia comunicării (referitor la ponderea diferitelor gesturi):Deficienţii de auz (surzi) 6-7 ani 25-30 ani

Gesturile naturale: 85% 40%Gesturile artificiale: 10% 45%Dactilemele: 5% 15%

În raportul dintre limbajul mimico-gestual şi cel verbal-oral, cel verbal prezintă, în contextul societăţii formate în mod covârşitor din persoane cu auz normal, avantaje considerabile:

- reprezintă maniera obişnuită de comunicare într-o societate (limbajul mimico-gestual este cunoscut doar de un număr foarte mic de persoane);

- este comod în activităţile şcolare şi profesionale (limbajul mimico-gestual se dovedeşte confuz atunci când este nevoie de un grad mai mare de abstractizare şi ocupă mâinile în timpul com,unicării);

- memoria socială sedimentată sub forma culturii şi civilizaţiei este mai degrabă de tip verbal, decât vizual şi de aceea există pericolul ca persoanele cu deficienţă de auz să rămână la nivelul subcultural.

VII. SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DE PROTEZARE

Proteza auditivă reprezintă acel sprijin tehnic care reduce din impactul personal şi social al deficientului de auz. Dacă este vorba de o hipoacuzie uşoară, proteza poate anula handicapul.

Tipuri de proteze:- proteze care pot fi purtate ataşate de obiecte vestimentare (la buzunarul

cămăşii);- proteze retroaudiculare;- proteze intraaudiculare (foarte mici).

Proteza clasică merge pe sistemul analogic şi conţine: un microfon, oliva, comutatorul pentru volumul sonor, cel pentru modificarea grosieră a frecvenţei (L,H) şi comutatorul oprit/pornit/telefon.

La copii, protezele se schimbă la 2-3 luni.Protezele digitale au avantajul că reglarea se face pe calculator.Nu este suficientă procurarea unei proteze (oricât de performantă) pentru ca copilul deficient de

auz să-şi compenseze deficienţa. Este nevoie de o activitate îndelungată atât de obişnuire cu proteza (în special în cazul protezării tardive), cât şi de dezvoltare a auzului fonematic. Pentru ca acest proces de acomodare să fie cât mai scurt şi cât mai puţin traumatizant, este nevoie ca protezarea să înceapă cât mai timpuriu (nu există un nivel sonor constant stresant oboseală). La copiii mici – 5-10 minute cu oliva, fără aparat, pentru a se obişnui cu corpul străin.

VIII. TIPURI DE EDUCAŢIE A COPIILOR CU DEFICIENŢĂ DE AUZ

1) ORTOFONIA = emiterea corectă. Ortofonia reprezintă acel complex de tehnici, metode şi procedee care au drept scop însuşirea şi emiterea corectă a fonemelor unei limbi. Obiectivul principal al activităţii de ortofonie este acela al dobândirii capacităţii de a comunica verbal-oral în mod inteligibil.

Sarcinile ortofoniei sunt de două feluri:b) de pregătire pentru pronunţie, cu următoarele obiective:- formarea şi exersarea respiraţiei verbale;- exersarea organelor fonoarticulatorii şi pregătirea lor pentru emitere (capacitatea

pulmonară este redusă şi controlul asupra mişcărilor limbii, buzelor, mandibulei este redus de asemenea);

- educarea sensibilităţii vibro-tactile în vederea intuirii schemei motorii a fonemului (prin lucru împreună cu cel care demutizează copilul; copilul trebuie să pună mâna pe laringe);

- educarea auzului fonematic (prin folosirea cuvintelor paronime – lac-rac, mere-pere);

- emiterea şi formarea vocii în registrul vocal specific vârstei şi sexului copilului (altfel copiii pot alterna registrele – vocea sună foarte straniu, uneori robotic pentru că este monotonă; poate suna strident, iar acestea resping partenerul de conversaţie). O altă problemă: lasă impresia de deficienţă mintală şi pot fi trataţi ca mai puţin inteligenţi.

c) de emitere propriu-zisă a fonemelor, cu următoarele obiective:- emiterea, exersarea, consolidarea şi automatizarea fonemelor;- corectarea defectelor de vorbire (de pronunţie – copii care nazalizează, se

bâlbâie, au tulburări de voce);- învăţarea coarticulaţiei (pl, cl, pr, cr, str, zdr, ngr);- însuşirea elementelor prozodice ale limbii: ritmul, accentul, intonaţia (numai la

copiii cu hipoacuzie, nu la cei surzi);- asigurarea inteligibilităţii vorbirii.

2) LABIOLECTURA = modalitatea de percepere vizuală a limbajului verbal-oral în funcţie de mişcările vizibile ale organelor fonoarticulatorii.

În funcţie de gradul de antrenament, ea este de mai multe tipuri:a) ideo-vizuală – specifică surzilor, înainte de demutizare şi într-o măsură

mai mică, tuturor persoanelor cu auzul normal. Componenta vizuală (percepţia mişcărilor faciale şi labiale) activează componenta cognitivă, ceea ce permite realizarea înţelegerii la un nivel minim pe baza interpretării globale;

b) vizual-fonetică se realizează pe parcursul demutiării, odată cu însuşirea treptată a fonemelor. Componenta vizuală acţionează asupra kinesteziilor verbale (componenta verbo-motorie), antrenând concomitent şi componenta cognitivă;

c) ideo-vizual-fonetică, specifică persoanelor surdo-vorbitoare, în care cele trei componente se integrează şi se stimulează reciproc.

O labiolectură nu poate fi exclusiv ideo-kinestezic-motorie. Există trei tipuri de sunete: vizibile, parţial vizibile şi invizibile (H, C, Î). Întotdeauna în labiolectură înţelegerea se realizează contextual.

Există şi un dezavantaj: cel care practică labiolectura, având deja unele presupuneri cu privire la tema discuţiei şi interesele participanţilor, poate să denatureze, fără să-şi dea seama, mesajul (mâine-pâine), pentru că apare fenomenul omofoniei (sunetele sună la fel p,b,m; t,d,n; c,g; z,s).

Datorită fenomenului de coarticulaţie imaginea labială a sunetelor se modifică (“cocoş”). Labiolectura este ajutată de semnele evocatoare (de regulă, dactilemele).

Demutizarea este o activitate complexă de înlăturare a mutităţii, cu modificări proprii surdologiei şi anume: ortofonie, labiolectură, învăţare scris-citit.

DEFICIENŢELE FIZICE ŞI NEUROMOTORII

I. DEFINIŢIE. ETIOLOGIE. CLASIFICARE

Această categorie a deficienţelor fizice include o varietate mare de afecţiuni care sunt de două feluri:

- afecţiuni morfologice – pierderi de substanţă organică, malformaţii, deformări;- afecţiuni funcţionale – activitate, fiziologia unui organ sau a funcţiei motorii.

Definiţie: Deficienţele fizice reprezintă individualităţi corporale ce slăbesc puterea şi mobilitatea organismului, prin modificări patologice externe sau interne, localizate la nivelul întregului corp, ori numai la nivelul unor segmente ale sale.

Categoria cuprinde atât persoanele cu infirmitate motorie (locomotorie şi psihomotorie), cât şi pe aceia care au o serie de afecţiuni cronice de tip respirator, cardiovascular, metabolic. Aproape întotdeauna aceste deficienţe se transformă în handicap. Acest lucru se întâmplă deoarece: Pe de o parte modalităţile chirurgicale protetice şi paleativ-estetice sunt încă limitate şi rar reuşesc să compenseze efectele deficienţelor primare; pe de altă parte, societatea în ansamblul ei nu pare încă dispusă să faciliteze accesul persoanelor cu handicap fizic şi motor la structurile sale (nu există blocuri sau instituţii publice cu rampă de acces).

Etiologia este extrem de diversă. Sunt trei mari categorii de factori grupaţi după importanţa lor:1) factorii predispozanţi, care fie că se manifestă în perioada prenatală (maladii

ereditare, conduita maternă necorespunzătoare), fie pe parcursul întregii vieţi (stil de viaţă nesănătos, condiţii epuizante sau periculoase de muncă);

2) factorii favorizanţi sunt prezenţi în timpul dezvoltării timpurii a copilului (condiţii neadecvate de igienă, alimentaţie, activitate, locuit) şi întreg stilul de viaţă sau condiţiile necorespunzătoare de muncă;

3) factorii determinanţi (declanşatori) acţionează în perioada de dezvoltare fetală: Cauze biologice: viruşi, bacterii; factori chimici: intoxicaţii; factori radioactivi; boli ale mamei: rubeola; medicamentele create pentru a elimina disconfortul gravidităţii au dus la o “epidemie” de cazuri de copii cu malformaţii pentru că nu se constataseră efecte secundare la adulţi; factori traumatici din timpul perioadei neonatale, afecţiuni neurologice înnăscute sau dobândite care pot fi atât localizate la nivelul cortical cât şi la nivel subcortical.

Clasificare:1. DEFICIENŢE MORFOLOGICE GLOBALE (generale) şi DEFICIENŢE MORFOLOGICE

PARŢIALE:Deficienţele morfologice globale:- deficienţe de maturaţie somato-staturală: nanism, gigantism, acromegalie, acromicrie,

hipoplazie;- deficienţe de nutriţie: distrofii; debilitate fizică generală, mergând uneori până la caşexie;

obezitate;- deficienţe posturale sau de atitudine, determinate de hipotonie musculară ce conduce la

flascitate; hipertonie musculară ce duce la rigiditate şi spasticitate; asimetrii scheletale şi articulare;- deficienţe tegumentare: tegumente cianotice, eritematoase, eczematoase, descuamante;- deficienţe osoase: demineralizări, decalcifieri, deformări, fracturări, secţionări traumatice sau

chirurgicale;- deficienţe articulare: deformări traumatice sau patologice, mobilitate redusă datorită distrugerii

discurilor articulare, artralgiilor, artrozei, sinovitei sau, dimpotrivă, mobilitate exagerată datorită distrugerii ligamentelor, capsei articulare, epifizelor osoase;

- deficienţe musculare: structurale (distrofii, artrofii musculare) şi funcţionale (distrofii, miotonii).Deficienţele morfologice parţiale:- deficienţe ale capului, feţei şi gâtului: micro şi macrocefalii, hidrocefalie, asimetrii faciale,

malformaţii orbitale, nazale, mandibulare, maxilodentale, bucale; pareze faciale, hipertelorism, guşe endemică, torticolis;

- deficienţe ale trunchiului: malformaţii, deformări, asimetrii toracice, vertebrale, scapulare, sacrocoxale; anomalii abdominale – eventraţiile, herniile;

- deficienţe ale membrelor superioare: malformaţii, deformări, amputări, inegalităţi în lungime şi grosime, disfuncţionalităţi ale prostatei, supinaţiei, abducţiei; poziţionări vicioase ale braţelor; sindactilie (“degete de raţă”), hipocratism digital (degete boante, îngroşate caracteristice sindromului Down);

- deficienţe ale membrelor inferioare: malformaţii, deformări, asimetrii, contracturi şi poziţii vicioase de tip sechelar (după poliomelită), curburi anormale.

2. DEFICIENŢE FUNCŢIONALE: - de tip neuromotor – diverse forme şi grade de paralizii, diverse forme de mişcări

anormale (mişcări coreice, atetozice, ataxice), de tip psihomotor, locomotor, vestibular;

- deficienţe şi tulburări ale aparatelor anatomo-fiziologice şi ale funcţiunilor vitale: afecţiuni ale aparatului cardiovascular, respirator, renal, digestiv etc.

II. MERSUL ŞI PREHENSIUNEA

Psihomotricitatea este o expresie complexă a interrelaţiilor dintre procesele psihice şi cele motrice, care asigură atât receptarea şi prelucrarea informaţiilor, cât şi căile de transmisie pentru executarea corespunzătoare a răspunsului efector.

Psihomotricitatea are o structură tridimensională:1) organizarea schemei corporale şi formarea imaginii de sine;2) deprinderile motorii fundamentale incluse în conduitele motrice de bază;3) conduite perceptiv-motrice (orientare spaţio-temporală, autocontrolul mişcărilor, reglarea

activităţii cu ajutorul limbajului).Mersul reprezintă o deplasare a întregului corp într-o direcţie oarecare, ce nu se rezumă doar la

mişcările alternative ale picioarelor, ci care implică intrarea în activitate a multor grupe musculare, răspunzătoare printre altele de controlul mişcărilor de balans, de varierea cadenţei şi lungimea paşilor, în funcţie de caracteristicile drumului şi intenţiile individului.

Mersul reprezintă o deprindere automatizată complexă, doar respiraţia fiind la fel de complex coordonată.

Prehensiunea este chiar mai fină şi mai complicată decât mersul şi este posibilă datorită opozabilităţii policelui. Ea este de două tipuri:

- grifa palmară;- pensa.

III. DEZVOLTAREA MOTORIE ŞI PSIHOMOTORIE A COPILULUI

Există câteva repere esenţiale care ne oferă o evaluare de etapă a dezvoltării sale generale, la un anumit moment (singura metodă de evaluare psihică a copilului mic este comportamentul motor). Şi se consideră cinci stadii:

1. Stadiul mişcărilor neorganizate (0-3 luni)1 lună – mişcările sunt incoerente, fără scop şi fără rezultat şi derivă din activitatea reflexă

generală. Predomină reflexele tonice (de flexie). Din a zecea zi după naştere apare reflexul de păşire peste obstacol (adus la marginea unei mese, în ortostatism, susţinut axilar, dacă partea dorsală a piciorului întâlneşte obstacolul reprezentat de muchia mesei atunci copilul va flecta în mod reflex membrul inferior, adică va urca pe masă). Un alt reflex ce apare în prima săptămână este reflexul Moro (reacţia nou-născutului provocată de zgâlţâierea mesei, de suflarea unui jet de aer asupra feţei, de tapotarea abdominală sau coborârea bruscă a palmelor care susţin copilul de cubit dorsal, abducţie şi extensia membrelor superioare cu deschiderea palmelor şi a degetelor, urmată de flectarea membrelor superioare pe piept şi contractura pumnilor. Membrele inferioare au o manifestare inversă). Acest reflex se diminuează spre 5-6 luni şi trebuie să dispară până la 10 luni. În prima lună se

manifestă reflexele tonice cervicale, prezente până la 3 luni. Mai apare şi reflexul ciudat care simulează mersul: reflexul de mers automat (ambulator automat): copilul susţinut în poziţie ortostatică cu picioarele pe o suprafatţă plană dacă este proiectat uşor înainte va schiţa câţiva paşi şi chiar va merge pe o distanţă scurtă (este un reflex primitiv – reminiscenţă – care trebuie să dispară pentru a apărea adevăratul mers).

2 luni – o mai bună extensie a membrelor inferioare şi o îmbunătăţire a controlului mişcărilor capului.

3 luni – poate sta în poziţia “păpuşii” (pe burtă, se susţine pe coate şi ridică capul). E capabil să apuce obiectele mari şi să le tragă spre el. Apare jocul cu mâinile (primele forme de coordonare oculo-manuale). Se amplifică tonusul de extensie (se mai relaxează).

2. Stadiul mişcărilor necoordonate (4-6 luni)4 luni – Copilul poate să-şi susţină capul ridicat şi-l poate întoarce în dreapta şi stânga. Aşezat

în poziţia “păpuşii” se sprijină şi pe palme. Este capabil să se agaţe de hainele sau părul persoanelor.5 luni – în decubit dorsal recurge la mişcări relativ coordonate atunci când încearcă să

îndepărteze o batistă ce i-a fost aşeaztă pe faţă. Execută mişcări de pedalare cu membrele inferioare, îşi poate prinde picioarele cu mâinile. Începe să poată sta aşezat cu sprijin în şezut. Apare reflexul Landau (dacă copilul este ridicat din decubit ventral, fiind susţinut cu o mână aşezată sub torace, el îşi va curba coloana vertebrală în extensie şi îşi va înălţa capul concomitent cu extensia membrelor inferioare. Dacă în acest moment se apasă pe cap în jos, tonusul de extensie dispare imediat şi copilul “se înmoaie ca o cârpă”).

6 luni – în decubit dorsal, este capabil să-şi flecteze genunchii pe piept. Datorită echilibrului dintre extensie şi flexie, devine posibilă rostogolirea. Copilul se târâşte în toate felurile şi toate direcţiile. Poate sta în şezur cu sprijin lombar şi poate întoarce capul în toate direcţiile. Prinde obiectele în mod rudimentar, cu grifă palmară şi opozabilitate parţială a policelui. Apare reacţia de ortostatism (dacă este susţinut axilar se produce o extensie progresivă a segmentelor membrelor inferioare – întinde picioarele). Către luna a 7-a, această reacţie poate fi înlocuită temporar cu o fază curioasă de astazie: copilul refuză să se sprijine pe picioare, ba chiar le flectează din toate încheieturile.

3. Stadiul coordonării incipiente (7-10 luni)7 luni – Se poate ridica singur în şezut din decubit dorsal şi poate sta aşa fără să se sprijine.

Este capabil să ţină câte un cub în fiecare mână sau să prindă un obiect mic cu pensă totală.8 luni – Schiţează primele încercări de a se ridica. Către sfârşitul acestei perioade apare

reflexul de pregătire pentru săritură (ready to jump) sau reflexul “paraşută” (mâinile imită deschiderea paraşutei): reflexul poate fi evidenţiat prin simularea unui zbor în picaj către pat, copilul fiind susţinut în decubit ventral şi proiectat brusc în jos şi înainte. Reflexul constă în extensia braţelor şi proiectarea lor înainte, mişcare însoţită de extensia mâinilor şi a degetelor. Prezenţa reflexului este foarte importantă deoarece ne însoţeşte toată viaţa.

9 luni – Copilul se ridică în patru labe şi în picioare. Actul de ridicare în picioare se realizează în două variante: a) plecând de la poziţia patrupedă cu susţinere exterioară, aducând un picior înainte, execută o fandare trecând prin poziţia “cavalerului” cu sprijinire pe picior; b) autocăţărarea, când din şezând pe vine se împinge cu mâinile pe coapse. Primii paşi ai copilului sunt esenţiali nu numai în ce priveşte schimbarea perspectivei vizuale, ci şi pentru formarea unei scheme corporale complete şi corecte.

10 luni – Coordonarea mişcărilor este din ce în ce mai fină. Mişcările capătă fluenţă şi chiar eleganţă. Mersul este rudimentar, necesitând sprijin şi dese momente de repaus. Echilibrul în ortostatism este foarte precar. Prehensiunea devine din ce în ce mai fină, obiectele fiind manipulate cu o oarecare dexteritate. Apare socializarea mişcărilor (se formează prin imitaţie şi capătă valoare socială).

4. Stadiul coordonării parţiale (11-24 luni)11 luni – Copilul încă trebuie sprijinit în timpul mersului.12 luni – Conduita locomotorie bipedă este încă labilă. Pensa digitală se îmbunătăţeşte.

Cooperează la îmbrăcare.

13-18 luni – Reflexul Landau dispare. Mersul devine mai sigur, deşi copilul încă are tendinţa de a se întoarce cu tot corpul deodată. Mersul devine independent. Copilul poate chiar să tracteze jucării mergând cu spatele înainte. Urcă scările ţinându-se de balustradă, poate să meargă ţinând păpuşa în braţe. Prehensiunea e tot mai fină. Poate construi un turn din trei cuburi suprapuse. Poate introduce mărgele într-o sticlă cu gâtul îngust.

18-24 luni – Reuşeşte să stea în echilibru pe un singur picior. La 245 luni aleargă fără să se împiedice, urcă şi coboară scările, şi datorită faptului că treptele sunt prea mari, urcarea se face prin alăturare (lateralizare oculară, manuală şi la nivelul piciorului – cu ce picior urcă). Până la vârsta de 3 ani copilul reuşeşte să exerseze mersul pe poante, poate să sară fără să cadă de la o înălţime de 20-30 cm, ţinând picioarele apropiate.

5. Stadiul controlului total al corpului (> 3 ani)3 ani – Copilul poate merge circa 30 m urmând o linie trasată. Reuşeşte să se încalţe singur.

Prehensiunea devine foarte bună şi pot apare mici activităţi grafice.5 ani – Copilul este pregătit să-şi folosească şi să-şi dezvolte în mod independent aptitudinile

psihomotorii şi locomotorii. Devin posibile activităţile complexe: desenatul, cântatul la un instrument, dansatul, gimnastica.

Concluzii: De remarcat faptul că există reflexe care apar foarte devreme, iar altele apar mai târziu. Sunt reflexe numite primitive, care trebuie să dispară. Persistenţa lor după o anumită vârstă este semn de deficienţă neuromotorie. Alte reflexe se menţin şi se dezvoltă pe parcursul întregii vieţi. Asimetriile în cazul reflexelor de apărare pot fi indicii privind o deficienţă neuromotorie. Tremorul prelungit sau ataxiile (incoordonare motorie). Unii copii reuşesc să meargă chiar de la 8 luni, iar alţii o fac abia la 18 luni, fără a fi semn de afectare neuromotorie.

IV. EVALUAREA DEFICITULUI MOTOR – ETAPE

1) anamneza cazului;2) observarea comportamentului manifest (examenul iniţiativei);3) evaluarea nivelului funcţional motor folosind fişa de evaluare (scală de dezvoltare)

investigaţii paraclinice (examenul electric, electromiografia, cronacsimetria);4) examenul senzorial: investigarea sensibilităţii termotactile şi examinarea funcţiei vizuale şi

auditive;5) examenul psihologic cu accent pe testarea inteligenţei, testarea afectivităţii, evaluarea

imaginii de sine.

V. SPECIFICUL IMAGINII DE SINE ŞI AL PERSONALITĂŢII în contextul handicapului fizic şi neuromotor

Dacă la copilul preşcolar şi şcolar mic imaginea de sine se formează mai degrabă din afară către interior, la puber şi adolescent fenomenul este invers (din interior către exterior). Imaginea de sine se dezvoltă pe cel puţin 4 axe:

- axa cognitiv-acţională (dimensiunea cunoaşterii);- axa afectiv-motivaţională (trăirile şi voinţa);- axa comportamental-relaţională (limbajul, forme de interacţiune etc.);- axa moral-valorică.

La persoanele cu handicap fizic şi neuromotor, imaginea de sine este impregnată de elemente de specificitate, ce derivă atât din caracteristicile handicapante ale deficitelor primare, cât şi din conflictul psihologic cu lumea. Trăsăturile de specificitate: vâscozitate genetică, heterocronie, rigiditate.

Conflictul: punctul central este cel al complexului de inferioritate (Adler).Fenomenele somatice şi psihice asociate trăirii inferiorităţii se pot structura vicios într-un

conglomerat stabil, ce se impune chiar la nivelul trăsăturilor de personalitate: complexul de inferiotate.

La adolescenţii cu handicap fizic şi neuromotor, complexul de inferioritate este deosebit de activ, prin urmare hipersensibilitatea afectivă este o notă caracteristică a lor.

Imaginea de sine la adolescenţă este foarte mult legată de schema corporală – schema lor corporală este concepută negativ, ceea ce îi afectează pe tot parcursul vieţii. În această perioadă este foarte importantă întâlnire cu grupuri, cu prieteni şi lor le lipseşte acest lucru: majoritatea stau în casă. La adolescenţii normali: independenţă afectivă, cognitivă şi materială. Deficientul manifestă o oarecare dependenţă afectivă, dar nu poate participa la viaţa adolescenţilor. Se poate simţi nu numai izolat, ci şi condamnat. La acestea se adaugă disperarea (inutilitatea vieţii) fenomen de supracompensare, când deficienţa este transformată în avantaj.

Concluzie: Este esenţială colaborarea cu psihologul atât în ceea ce priveşte psihoterapia, cât şi consilierea şcolară şi profesională.

VI. EDUCARE ŞI RECUPERARE A PERSOANELOR CU DEFICIENŢE FIZICE

Există o problemă semantică: în străinătate se foloseşte termenul de “reabilitare”, iar la noi de “reeducare” (recuperare neuromotorie).

Def.: Complex structurat de tehnici şi activităţi menit să redea parţial sau total mobilitatea normală a întregului organism sau a unor segmente ale acestuia. Orice activitate de reeducare neuromotorie trebuie să ia în considerare fenomenul compensării.

Principiile terapeutice:

1) toţi oamenii au potenţiale psihoneuromotorii incomplet folosite sau dezvoltate;2) dezvoltarea psihomotorie normală se desfăşoară în sens cervico-caudal şi

proximodistal;3) deprinderile motorii timpurii sunt dominate de mişcările reflexe;4) deprinderile motorii ale adultului sunt susţinute şi întărite de reflexele posturale;5) dezvoltarea deprinderilor motorii respectă o succesiune ordonată de modele posturale şi

de mişcare;6) etapele dezvoltării motorii se suprapun parţial în zona lor de tranziţie;7) locomoţia depinde de contracţia succesivă a muşchilor flexori şi extensori;8) activităţile orientate spre un anumit scop, cuplate cu facilitarea neuromusculară

proprioceptivă sunt folosite pentru a accelera învăţarea mersului şi a deprinderilor de autoservire.

Obiectivele specifice:1) conştientizarea capacităţii de a executa mişcări apropiate de cele normale;2) asigurarea forţei şi rezistenţei în schemele de mişcare;3) ameliorarea coordonării psihomotorii;4) creşterea forţei şi rezistenţei musculare;5) recuperarea mobilităţii articulare;6) prevenirea şi eliminarea contracturilor.

Capitolul VLEGISLAŢIE1. Legislaţia actuală a handicapatologiei

2. Rolul şi răspunderea psihologului în stabilirea gradelor de handicap

OUG 84/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 448/2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Ordonanta de urgenta 85/2010

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 654 din 22 septembrie 2010

Avand in vedere Strategia nationala pentru protectia, integrarea si incluziunea sociala a persoanelor cu handicap in perioada 2006—2013 Sanse egale pentru persoanele cu handicap — catre o societate fara discriminari, aprobata prin Hotararea Guvernului nr. 1.175/2005, luand in considerare faptul ca, la data intrarii in vigoare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 68/2010 privind unele masuri de reorganizare a Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale si a activitatii institutiilor aflate in subordinea, in coordonarea sau sub autoritatea sa, a fost abrogata Ordonanta Guvernului nr. 14/2003 privind infiintarea, organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 239/2003, cu modificarile si completarile ulterioare, care reglementa atat componenta comisiilor de evaluare a persoanelor adulte cu handicap judetene sau ale sectoarelor municipiului Bucuresti, cat si componenta comisiei superioare de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, avand in vedere faptul ca reglementarile mentionate vizeaza interesul public si constituie o situatie extraordinara deoarece, in lipsa acestora, exista riscul afectarii majore a procesului de evaluare si de stabilire a drepturilor persoanelor cu handicap, sunt necesare modificarea si completarea in regim de urgenta a actualului cadru legislativ reglementat de Legea nr. 448/2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare. In temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adoptaprezenta ordonanta de urgenta.

Art. ILegea nr. 448/2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:

1. La articolul 2, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins: "Art. 2(1) Persoanele cu handicap sunt acele persoane carora mediul social, neadaptat deficientelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale si/sau asociate, le impiedica total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata societatii, necesitand masuri de protectie in sprijinul integrarii si incluziunii sociale."

2. La articolul 37, alineatele (2) si (3) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: "(2) Pe perioada concediului de odihna al asistentului personal, angajatorul are obligatia de a asigura persoanei cu handicap grav un inlocuitor al asistentului personal. (3) In situatia in care angajatorul nu poate asigura un inlocuitor al asistentului personal, persoanei cu handicap grav i se acorda indemnizatia prevazuta la art. 43 alin. (1) sau gazduirea intr-un centru de tip respiro."

3. La articolul 42, dupa alineatul (6) se introduce un nou alineat, alineatul (7), cu urmatorul cuprins:

"(7) In situatia in care angajatorul nu poate asigura angajarea asistentului personal, se acorda indemnizatia prevazuta la alin. (4), indiferent de optiunea exprimata potrivit prevederilor alin. (1) si (4)."

4. La articolul 44, partea introductiva si litera a) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: "Art. 44Autoritatile administratiei publice locale prevazute la art. 43 alin. (2) au obligatia: a) de a angaja si salariza asistentul personal al persoanei cu handicap grav, in conditiile prezentei legi;".

5. Articolul 59 se modifica si va avea urmatorul cuprins: "Art. 59Persoanele cu handicap au urmatoarele obligatii: a) sa se prezinte din oficiu pentru evaluare/reevaluare la structurile competente in domeniu; b) sa se prezinte din oficiu pentru reevaluare la comisiile de evaluare pentru incadrarea in grad si tip de handicap, cu cel putin 30 de zile inainte de expirarea termenului de valabilitate al certificatului de incadrare in grad si tip de handicap; c) sa se prezinte pentru reevaluare, la solicitarea structurilor competente in domeniu, indiferent de termenul de valabilitate al certificatului de incadrare in grad si tip de handicap; d) sa depuna diligentele necesare pentru a beneficia de drepturile prevazute de lege; e) sa urmeze activitatile si serviciile prevazute in planul de recuperare pentru copilul cu handicap, respectiv in planul individual de servicii al adultului cu handicap; f) sa depuna diligente pentru incadrarea in munca, in conditiile legii, in raport cu pregatirea, posibilitatile fizice si psihice, pe baza recomandarilor comisiei cu competenta in domeniu; g) sa colaboreze cu asistentii sociali si echipele de specialisti, in scopul recuperarii, reabilitarii, orientarii profesionale si integrarii sociale; h) sa aduca la cunostinta directiilor generale de asistenta sociala si protectia copilului judetene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti, in termen de 48 de ore de la luarea la cunostinta, orice modificare cu privire la gradul de handicap, domiciliu sau resedinta, starea materiala si alte situatii de natura sa modifice acordarea drepturilor prevazute de lege."

6. Articolul 85 se modifica si va avea urmatorul cuprins: "Art. 85(1) Persoanele cu handicap beneficiaza de drepturile prevazute la art. 6 pe baza incadrarii in grad de handicap, in raport cu gradul de handicap. (2) Incadrarea in grad si tip de handicap a copiilor cu handicap se face de comisia pentru protectia copilului. (3) Incadrarea in grad si tip de handicap a adultilor cu handicap se face de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, denumita in continuare comisie de evaluare. (4) Comisia de evaluare este organ de specialitate al consiliului judetean, dupa caz, al consiliului local al sectorului municipiului Bucuresti, cu activitate decizionala in materia incadrarii persoanelor adulte in grad si tip de handicap si are urmatoarea componenta: a) presedinte — un medic de specialitate expertiza medicala a capacitatii de munca, medicina interna, medicina de familie sau un medic de medicina generala, absolvent de cursuri de management in domeniul sociomedical; b) un medic de specialitate expertiza medicala a capacitatii de munca, medicina de familie sau un medic de medicina generala, propus de directia de sanatate publica judeteana, respectiv a municipiului Bucuresti; c) un reprezentant desemnat de organizatiile neguvernamentale care desfasoara activitati in beneficiul persoanelor cu handicap;

d) un psiholog; e) un asistent social. (5) Componenta nominala a comisiei de evaluare se aproba prin hotarare de consiliul judetean, dupa caz, local al sectorului municipiului Bucuresti, cu avizul Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale. (6) Presedintele comisiei de evaluare, fara a fi functionar public, face parte din structura de personal a directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului judetene, respectiv a sectorului municipiului Bucuresti. (7) Membrii comisiilor de evaluare, cu exceptia presedintelui, au dreptul la o indemnizatie lunara echivalenta cu 1% din indemnizatia presedintelui consiliului judetean, respectiv a primarilor sectoarelor municipiului Bucuresti. Plata indemnizatiei se suporta din bugetele consiliilor judetene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti. (8) Presedintele si membrii comisiei de evaluare nu fac parte din Serviciul de evaluare complexa. (9) Activitatea de secretariat a comisiilor de evaluare este asigurata de 3 persoane care fac parte din structura de personal a directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului din subordinea consiliilor judetene, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucuresti. (10) Criteriile medicopsihosociale pe baza carora se stabileste incadrarea in grad si tip de handicap sunt aprobate prin ordin comun al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale si al ministrului sanatatii."

7. La articolul 87, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins: "Art. 87(1) Comisia de evaluare are urmatoarele atributii principale: a) stabileste incadrarea in grad si tip de handicap si, dupa caz, orientarea profesionala a adultului cu handicap; b) stabileste masurile de protectie a adultului cu handicap, in conditiile legii; c) reevalueaza periodic sau la sesizarea directiilor generale de asistenta sociala si protectia copilului judetene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti incadrarea in grad si tip de handicap, orientarea profesionala, precum si celelalte masuri de protectie a adultilor cu handicap; d) revoca sau inlocuieste masura de protectie stabilita, in conditiile legii, daca imprejurarile care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat; e) solutioneaza cererile privind eliberarea atestatului de asistent personal profesionist; f) informeaza adultul cu handicap sau reprezentantul legal al acestuia cu privire la masurile de protectie stabilite si obligatiile ce le revin; g) promoveaza drepturile persoanelor cu handicap in toate activitatile pe care le intreprinde."

8. La articolul 87, dupa alineatul (3) se introduc trei noi alineate, alineatele (4)—(6), cu urmatorul cuprins: "(4) Incadrarea sau respingerea incadrarii in grad si tip de handicap se atesta prin certificat emis de catre comisiile de evaluare. Eliberarea certificatului este scutita de taxa de timbru. (5) Certificatele emise potrivit prevederilor alin. (4) pot fi contestate de titularii acestora, in termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare, la Comisia superioara de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, denumita in continuare Comisia superioara. (6) Activitatea comisiilor de evaluare este coordonata metodologic de Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale."

9. Articolul 90 se abroga.

10. Dupa articolul 90 se introduc cinci noi articole, articolele 90^1—90^5, cu urmatorul

cuprins:

"Art. 90^1(1) In structura Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale functioneaza Comisia superioara, cu activitate decizionala in solutionarea contestatiilor la certificatele de incadrare in grad si tip de handicap, emise de comisiile de evaluare judetene sau ale sectoarelor municipiului Bucuresti. (2) Comisia superioara are urmatoarea componenta: a) presedinte, medic de medicina generala sau medic de specialitate expertiza medicala a capacitatii de munca, absolvent de cursuri de management in domeniul sociomedical; b) un membru, medic de specialitate expertiza medicala a capacitatii de munca sau un medic de medicina generala; c) un membru cu pregatire in asistenta sociala; d) un membru cu pregatire in psihologie; e) un membru cu pregatire in domeniul juridic. (3) Componenta nominala a Comisiei superioare se aproba prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale. (4) La sedintele Comisiei superioare participa, cu statut de observator, un reprezentant al Consiliului National al Dizabilitatii din Romania. (5) In functie de numarul contestatiilor, numarul membrilor Comisiei superioare poate fi suplimentat, prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale. (6) Activitatea de secretariat a Comisiei superioare este asigurata de 3 persoane din structura de personal a Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale.

Art. 90^2(1) Principalele atributii ale Comisiei superioare sunt: a) solutioneaza contestatiile, formulate in conditiile prevazute la art. 87 alin. (5), la certificatele de incadrare in grad si tip de handicap, eliberate de comisiile de evaluare; b) stabileste prin decizie reevaluarea persoanelor adulte cu handicap, ca urmare a recomandarilor cuprinse in documentele intocmite in urma unor actiuni de control dispuse prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale sau in situatia in care se sesizeaza din oficiu in cazul eliberarii unor certificate de incadrare in grad de handicap fara respectarea prevederilor legale; c) desemneaza specialisti din domeniul medicinei, din domeniul psihologiei si din domeniul asistentei sociale, in vederea reevaluarii, conform procedurii aprobate prin ordin comun al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale si al ministrului sanatatii. (2) In exercitarea atributiilor prevazute la alin. (1), Comisia superioara emite decizii dupa cum urmeaza: a) de incadrare in grad de handicap in sensul mentinerii sau modificarii gradului si tipului de handicap atestat prin certificatul emis de catre comisiile de evaluare; b) de anulare a incadrarii in grad si tip de handicap pentru persoanele adulte cu handicap supuse reevaluarii. (3) Modelul deciziilor prevazute la alin. (2) se aproba prin regulamentul de organizare si functionare al Comisiei superioare. (4) Deciziile emise de Comisia superioara pot fi atacate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, cererile adresate instantei fiind scutite de taxa judiciara de timbru. (5) Pe baza deciziei de reevaluare reglementate la alin. (1) lit. b), emisa in 5 zile de la raportare, conducatorul directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului competente din punct de vedere teritorial suspenda, prin act administrativ, dreptul la asistenta sociala sub forma de prestatii sociale, pana la incheierea procesului de reevaluare.

Art. 90^3(1) Comisia superioara are obligatia de a indeplini atributiile prevazute la art. 90^2 alin. (1) si (2) in termen de 45 de zile lucratoare de la data inregistrarii contestatiei sau de la data emiterii deciziei privind reevaluarea persoanelor adulte cu handicap. (2) Procedura reevaluarii persoanelor cu handicap, ca urmare a recomandarilor cuprinse in documentele intocmite in urma unor actiuni de control dispuse prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale sau in situatia in care se sesizeaza din oficiu in cazul eliberarii unor certificate de incadrare in grad de handicap fara respectarea prevederilor legale, se stabileste prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale. (3) Procedura prevazuta la alin. (2) se efectueaza de o comisie de experti din domeniul medicinei, din domeniul psihologiei si din domeniul asistentei sociale in interiorul termenului prevazut la alin. (1), la solicitarea Comisiei superioare, desemnati prin tragere la sorti din Lista nationala de specialisti. (4) Lista nationala de specialisti prevazuta la alin. (3) se aproba prin ordin comun al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale si al ministrului sanatatii pe baza propunerii Colegiului Medicilor din Romania, a Colegiului Psihologilor si a Colegiului Asistentilor Sociali. (5) Specialistilor prevazuti la alin. (4) li se asigura, din bugetul Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale, cheltuieli de transport, diurna si cazare conform legii si indemnizatie zilnica in cuantum de 150 lei, pentru intreaga perioada in care se realizeaza reevaluarea. (6) Modalitatea de plata a cheltuielilor in procesul de reevaluare se stabileste prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale.

Art. 90^4(1) Comisia superioara desemneaza, prin tragere la sorti, din Lista nationala de specialisti din domeniul medicinei, din domeniul psihologiei, din domeniul asistentei sociale cate un specialist sau un grup de specialisti, in functie de numarul cazurilor, care va reevalua persoana/persoanele si va intocmi un raport de reevaluare. (2) Specialistii prevazuti la alin. (1) au acces la toate documentele medicale si sociale aferente cazului. (3) Reevaluarea se va desfasura la sediul spitalului municipal/judetean din unitatea administrativ-teritoriala in care are domiciliul persoana cu handicap, pe baza unui protocol incheiat intre Ministerul Muncii, Familiei si Protectiei Sociale cu consiliul judetean/local al sectoarelor municipiului Bucuresti. (4) Specialistii prevazuti la alin. (1) intocmesc, in termen de 5 zile, un raport de reevaluare a persoanei, pe care il inainteaza Comisiei superioare. (5) Fiecare parte interesata are dreptul sa primeasca o copie a raportului de reevaluare si a documentelor care au stat la baza acestuia.

Art. 90^5(1) Daca in urma reevaluarii se mentine incadrarea in grad de handicap, Comisia superioara dispune, prin decizie, incetarea suspendarii dreptului la asistenta sociala sub forma de prestatii sociale. In aceasta situatie, persoana cu handicap va primi drepturile aferente perioadei suspendarii. (2) Daca in urma reevaluarii nu se mentine incadrarea in grad de handicap, Comisia superioara dispune, prin decizie, anularea certificatului de incadrare in grad si tip de handicap. (3) Daca in urma reevaluarii se schimba incadrarea in grad de handicap, Comisia superioara dispune, prin decizie, incadrarea in gradul de handicap corespunzator. (4) Punerea in executare a deciziilor prevazute la alin. (1)—(3) se face de catre directia generala asistenta sociala si protectia copilului care a stabilit initial gradul si tipul de handicap si dreptul la prestatiile sociale."

11. Articolul 100 se modifica si va avea urmatorul cuprins: "Art. 100(1) Urmatoarele fapte constituie contraventii si se sanctioneaza dupa cum urmeaza: a) nerespectarea dispozitiilor art. 15 alin. (1), cu amenda de la 6.000 lei la 12.000 lei; b) nerespectarea dispozitiilor art. 18—20, art. 21 alin. (3) si (4), art. 22, art. 23 alin. (1) si (2), art. 24, 30 si 31, art. 33 alin. (1), art. 34 alin. (3), art. 51 alin. (4), art. 55 alin. (1), art. 61—64, art. 65 alin. (1), (2) si (5), art. 66—68, art. 69 alin. (1), art. 70, 71 si art. 82, cu amenda de la 6.000 lei la 12.000 lei; c) nerespectarea dispozitiilor art. 78, cu amenda de la 15.000 lei la 20.000 lei; d) nerespectarea standardelor specifice de calitate, cu amenda de la 6.000 lei la 12.000 lei si/sau suspendarea ori retragerea avizului de functionare; e) nerespectarea conditiilor de autorizare in timpul functionarii ca unitate protejata autorizata, cu amenda de la 20.000 lei la 25.000 lei si retragerea autorizatiei de functionare; f) parcarea altor mijloace de transport pe locurile de parcare adaptate, rezervate si semnalizate prin semn international pentru persoane cu handicap, cu amenda de la 200 lei la 1.000 lei si ridicarea mijlocului de transport de pe locul de parcare respectiv; g) eliberarea de certificate de incadrare in grad de handicap cu incalcarea criteriilor prevazute la art. 85 alin. (10), cu amenda de la 2.500 lei la 5.000 lei. (2) Constatarea contraventiilor si aplicarea amenzilor contraventionale prevazute la alin. (1) lit. a), b, d), e) si g) se fac de catre personalul Ministerului Muncii, Familiei si Protectiei Sociale, imputernicit in acest sens prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale. (3) Constatarea contraventiilor si aplicarea amenzilor contraventionale prevazute la alin. (1) lit. c) se fac de catre personalul Inspectiei Muncii. (4) Constatarea contraventiei si aplicarea amenzii contraventionale prevazute la alin. (1) lit. f) se fac de catre agentii de circulatie sau de catre personalul de control cu atributii in acest sens. (5) Sumele obtinute din aplicarea amenzilor se fac venit la bugetul de stat. (6) Prevederile prezentei legi referitoare la contraventii se completeaza cu dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 180/2002, cu modificarile si completarile ulterioare."

Art. IIComisia superioara va solutiona contestatiile ramase nesolutionate pana la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta, in termen de 3 luni de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Art. IIIComisia superioara are dreptul de a reevalua dosarele rezultate in urma misiunilor de control efectuate in temeiul ordinului ministrului muncii, familiei si protectiei sociale, pana la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta.

Art. IV(1) In termen de 15 zile de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta se va aproba procedura de suspendare a dreptului de asistenta sociala sub forma de prestatii sociale, prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale. (2) Regulamentul de organizare si functionare a Comisiei superioare se aproba prin ordin al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale, in termen de 15 zile de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta. (3) Ordinul comun al ministrului muncii, familiei si protectiei sociale si al ministrului sanatatii prevazut la art. 90^2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 448/2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se

aproba in termen de 15 zile de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta.

Hotărâre nr. 268/2007 din 14/03/2007 

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 233 din 04/04/2007

Actul a intrat in vigoare la data de 04 aprilie 2007

Tematici În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 103 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare,

Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

Articol unic. - Se aprobă Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

PRIM-MINISTRUCĂLIN POPESCU-TĂRICEANU

Contrasemnează:───────────────Ministrul muncii, solidarităţii sociale şi familiei,Gheorghe Barbu Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap,Silviu George Didilescu p. Ministrul administraţiei şi internelor,Mircea Nicu Toader, secretar de stat Ministrul sănătăţii publice,Gheorghe Eugen Nicolăescu Ministrul transporturilor, construcţiilor şi turismului,Radu Mircea Berceanu Ministrul educaţiei şi cercetării,Mihail Hărdău 

Ministrul finanţelor publice,Sebastian Teodor Gheorghe Vlădescu

Bucureşti, 14 martie 2007. Nr. 268.

 

Normă metodologică din 14/03/2007

de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 233 din 04/04/2007

Actul a intrat in vigoare la data de 04 aprilie 2007

Tematici 

CAPITOLUL IDispoziţii generale  Art. 1. - Prezentele norme metodologice stabilesc modul de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare lege. Art. 2. - Beneficiază de dispoziţiile legii următoarele categorii de persoane: a) copiii care posedă certificat de încadrare în grad de handicap eliberat prin hotărâre a comisiei pentru protecţia copilului; b) adulţii care posedă certificat de încadrare în grad de handicap eliberat de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap sau, după caz, decizie eliberată de comisia superioară de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, în termen de valabilitate.  

CAPITOLUL IIDrepturile persoanelor cu handicap

 SECŢIUNEA 1Sănătate şi recuperare  Art. 3. - În cazul în care familia sau reprezentantul legal al persoanei cu handicap nu poate asigura exercitarea drepturilor persoanelor cu handicap, aceasta revine, în principal, autorităţilor administraţiei publice locale unde îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap. Art. 4. - Asistentul social al serviciului public specializat din localitatea de domiciliu sau reşedinţă a persoanei cu handicap se autosesizează, răspunde la sesizări/reclamaţii, constată că familia sau reprezentantul legal al persoanei cu handicap nu asigură sau

încalcă drepturile persoanei cu handicap şi anunţă în acest sens autorităţile administraţiei publice locale. Art. 5. - În aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) lit. e) din lege, autorităţile publice se vor baza, în principal, pe promovarea programelor de intervenţie timpurie. Art. 6. - În cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, persoanele cu handicap beneficiază de asistenţă medicală, inclusiv de medicamente, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, în condiţiile art. 10 din lege şi în conformitate cu contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate. Art. 7. - Însoţitorul copilului sau adultului cu handicap grav ori accentuat poate fi orice persoană care însoţeşte copilul sau adultul, inclusiv asistentul personal în cazul copilului ori adultului cu handicap grav. Art. 8. - Biletele gratuite de tratament balnear se acordă în limita numărului total de bilete prevăzute în legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul respectiv. Art. 9 - Cererea pentru acordarea biletului gratuit de tratament balnear se depune la casele teritoriale de pensii şi este însoţită de următoarele documente: a) copie de pe actul de identitate; b) copie de pe documentul care atestă încadrarea în grad de handicap; c) recomandare medicală emisă de medicul de familie sau medicul specialist. Art. 10. - În cazul în care decizia ori aprobarea de plată pentru dispozitivele medicale solicitate, prevăzută la art. 11 alin. (2) din lege, nu este emisă în termen de maximum 30 de zile de la data depunerii documentaţiei necesare, persoana cu handicap se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, în condiţiile legii.  

SECŢIUNEA a 2-aEducaţie  Art. 11. - În situaţia în care studentul cu handicap grav sau accentuat adresează cererea de reducere cu 50% a taxelor pentru cazare şi masă la cantinele şi căminele studenţeşti, iar aceasta nu este rezolvată favorabil, persoana lezată se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, în condiţiile legii. Art. 12. - În vederea obţinerii unui loc gratuit în tabere de odihnă pentru preşcolarul sau elevul cu handicap, părintele ori reprezentantul legal al acestuia va depune o cerere la unitatea de învăţământ de care aparţine, însoţită de copie de pe documentul care atestă încadrarea în grad de handicap. Studentul cu handicap va depune cererea personal sau prin reprezentant.  

SECŢIUNEA a 3-aLocuinţă   Art. 13. - La nivel local, responsabile cu asigurarea accesului persoanelor cu handicap la închirierea unei locuinţe sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive, în raza cărora îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap.

 

SECŢIUNEA a 4-aAsistenţă juridică şi facilităţi   Art. 14. - În sensul prevederilor art. 23 alin. (4) din lege, în cazul în care instanţa judecătorească numeşte ca tutore autoritatea administraţiei publice locale, aceasta are obligaţia de a desemna o persoană sau o comisie din aparatul de specialitate al primarului, respectiv din cadrul compartimentului cu atribuţii în domeniu, care să ducă la îndeplinire hotărârea instanţei judecătoreşti. Art. 15. - (1) În vederea obţinerii rovinietei, persoanele care se încadrează în prevederile art. 27 din lege vor depune fie la primăriile din localitatea de domiciliu sau reşedinţă, fie la direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, o cerere însoţită de următoarele documente în copie: documentul care atestă încadrarea în grad de handicap, actul de identitate, certificatul de înmatriculare sau cartea de identitate a autovehiculului. (2) Primăriile vor centraliza lunar solicitările primite în acest sens şi le vor trimite până în data de 10 a lunii următoare direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. (3) Direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, vor centraliza lunar solicitările în acest sens şi le vor trimite până în data de 20 a lunii următoare Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., împreună cu cererea de acordare a rovinietelor. (4) Temeiul cererii prevăzute la alin. (3) îl constituie convenţiile tripartite care se încheie anual între direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. (5) Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. va elibera rovinietele solicitate către direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, până în ultima zi lucrătoare a acelei luni. Art. 16. - Pentru a beneficia de scutirea de la plata taxei hoteliere, persoanele cu handicap grav sau accentuat trebuie să facă dovada cu actul de identitate şi documentul care atestă încadrarea în grad de handicap. Art. 17. - (1) Pentru a beneficia de prevederile art. 25 din lege, persoana cu handicap grav sau accentuat se adresează Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap şi depune prin registratură următoarele documente: a) cerere; b) copie de pe documentul care atestă încadrarea în grad de handicap; c) copie de pe documentul de identitate; d) declaraţie pe propria răspundere referitoare la faptul că îndeplineşte condiţiile art. 25 din lege; e) declaraţie pe propria răspundere referitoare la faptul că va comunica Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap orice modificare privind încadrarea în grad de handicap. (2) Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap eliberează persoanei cu handicap o adeverinţă referitoare la acordul plăţii dobânzii. (3) După obţinerea adeverinţei, persoana cu handicap grav sau accentuat se adresează unei unităţi bancare în vederea obţinerii creditului. La solicitarea unităţii bancare, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap va încheia un angajament de plată

a dobânzii. (4) În situaţia în care persoana cu handicap, beneficiară a creditului, înregistrează restanţe la rambursarea acestuia, dobânda aferentă creditului se va suporta de către aceasta.  

CAPITOLUL IIIServicii şi prestaţii sociale   SECŢIUNEA 1Servicii sociale   Art. 18. - (1) Serviciile sociale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 515/2003, şi de Hotărârea Guvernului nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituţiilor de asistenţă socială şi a structurii orientative de personal, a Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială, precum şi a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, cu modificările şi completările ulterioare, sunt acordate de către furnizorii de servicii sociale acreditaţi în condiţiile legii persoanelor cu handicap, pe perioada valabilităţii documentului care atestă încadrarea în grad de handicap. (2) Serviciile sociale prevăzute la alin. (1) se acordă din oficiu în situaţii de criză. Art. 19. - (1) În sensul prevederilor art. 30 alin. (3) din lege, actele doveditoare sunt: a) copie de pe documentul care atestă încadrarea în grad de handicap; b) copie de pe planul individual de servicii; c) rezultatul anchetei sociale efectuate de serviciul specializat al primăriei localităţii de domiciliu sau reşedinţă; d) pentru persoanele cu handicap care solicită admiterea într-un centru rezidenţial, dovadă eliberată de serviciul specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap, prin care se atestă că acesteia nu i s-au putut asigura protecţia şi îngrijirea la domiciliu sau în cadrul altor servicii din comunitate. (2) În vederea soluţionării cererii, autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap poate solicita şi alte documente. (3) În situaţia în care persoanei cu handicap nu i se pot asigura serviciile sociale solicitate la nivelul localităţii de domiciliu sau reşedinţă, serviciul public specializat al acesteia se va adresa autorităţilor administraţiei publice de la nivelul judeţelor. Art. 20. - Serviciile sociale destinate persoanelor cu handicap pot fi acordate: a) la domiciliu: îngrijiri specializate la domiciliu, echipa mobilă, asistentul personal; b) în comunitate: asistent personal profesionist; c) în centre de zi şi centre rezidenţiale publice, private sau public-private. Art. 21. - În vederea contractării serviciilor sociale în condiţiile art. 32 alin. (2) din lege, autorităţile administraţiei publice locale vor proceda după cum urmează: a) stabilesc costul maxim pentru fiecare serviciu social care se intenţionează a se contracta, în baza unei analize privind cheltuielile aferente cu acel serviciu, pentru o persoană asistată, în decursul unui an; b) elaborează caietul de sarcini care include standardele minime privind asigurarea calităţii pentru serviciul social respectiv, cu respectarea legislaţiei în vigoare;

c) contractează serviciul social, în condiţiile legii. Art. 22. - Îngrijirile specializate la domiciliu se acordă persoanelor cu handicap în baza evaluării nevoilor individuale. Îngrijirile specializate la domiciliu se pot acorda chiar şi în situaţia în care persoana cu handicap grav beneficiază de asistent personal. Art. 23. - Nevoile individuale ale persoanei cu handicap sunt evaluate în cadrul serviciului de evaluare complexă din cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, şi vor fi precizate în planul individual de servicii.  

SECŢIUNEA a 2-aAsistentul personal  Art. 24. - (1) În cazul în care într-o familie există două sau mai multe persoane cu handicap grav cu drept la asistent personal, fiecare dintre acestea beneficiază de asistent personal. (2) Copilul cu handicap pentru care s-a dispus o măsură de protecţie specială la asistent maternal nu beneficiază de asistent personal. Art. 25. - (1) Pentru a fi încadrată ca asistent personal, persoana respectivă se va prezenta la primăria localităţii de domiciliu sau de reşedinţă a persoanei cu handicap grav şi va depune un dosar conţinând următoarele documente: a) cerere de angajare; b) copie de pe actele de identitate şi de stare civilă; c) copie de pe actele de studii; d) cazier judiciar; e) adeverinţă medicală eliberată de medicul de familie sau de altă unitate sanitară autorizată, care să ateste starea de sănătate corespunzătoare; f) acordul persoanei cu handicap sau, după caz, al reprezentantului legal al acesteia ori al familiei, exprimat în scris, pentru angajare; g) declaraţie pe propria răspundere că va respecta obligaţiile prevăzute la art. 37 din lege. (2) Angajarea asistentului personal se face în maximum 30 de zile de la depunerea dosarului cu documentele prevăzute. În această perioadă, primăria localităţii de domiciliu sau de reşedinţă a persoanei cu handicap grav face demersurile necesare în vederea efectuării anchetei sociale la domiciliul sau reşedinţa persoanei care doreşte să se angajeze ca asistent personal. (3) Dacă ancheta socială se finalizează cu recomandarea în vederea angajării, asistentului personal i se întocmesc contractul de muncă şi actul adiţional la acesta referitor la respectarea prevederilor art. 37 lit. b) din lege. Art. 26. - (1) Indemnizaţia prevăzută la art. 36 alin. (3) din lege se asigură o singură dată pe an, indiferent dacă asistentul personal efectuează concediul de odihnă în tranşe. (2) În cazul copilului cu handicap, indemnizaţia se acordă părintelui sau reprezentantului legal. Art. 27. - În aplicarea prevederilor art. 37 lit. a) din lege, autorităţile publice locale au obligaţia să asigure gratuit instruirea asistenţilor personali, tematica acesteia urmând a se stabili prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, emis în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri. Art. 28. - Monitorizarea realizării instruirii asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap grav revine în sarcina direcţiilor generale de asistenţa socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, şi în coordonarea metodologică a Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap.

Art. 29. - (1) Serviciul public de asistenţă socială de la nivelul primăriei sau, în cazul municipiului Bucureşti, direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului prezintă semestrial consiliului local un raport care conţine cel puţin următoarele: a) dinamica angajării asistenţilor personali; b) informaţii privind modul în care se asigură înlocuirea asistentului personal pe perioada concediului de odihnă, în strânsă legătură cu lipsa sau posibilitatea de dezvoltare a centrelor de tip respiro; c) informaţii privind numărul de asistenţi personali instruiţi; d) numărul de controale efectuate şi problemele sesizate. (2) În termen de 30 de zile, raportul prezentat consiliului local va fi transmis spre informare direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene şi secretariatului comisiei judeţene pentru incluziune socială, respectiv a municipiului Bucureşti, din cadrul direcţiei de muncă, solidaritate socială şi familie judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti. Art. 30. - Indemnizaţia prevăzută la art. 41 alin. (3) din lege se acordă începând cu luna următoare depunerii cererii şi încetează cu luna următoare celei în care persoana cu handicap nu mai îndeplineşte condiţiile care au dus la stabilirea dreptului.  

SECŢIUNEA a 3-aCentre pentru persoane cu handicap  Art. 31. - (1) Potrivit prevederilor art. 50 alin. (5) din lege, în vederea obţinerii avizului Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, solicitantul va depune următoarele documente: a) cererea de solicitare a avizului; b) proiectul de hotărâre a consiliului judeţean, respectiv local al sectorului municipiului Bucureşti; c) nota de fundamentare; d) proiectul de organigramă. (2) Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap va comunica avizul în termen de 30 de zile de la data înregistrării dosarului complet. Art. 32. - Evaluarea activităţilor cu caracter inovator se face de serviciul public descentralizat competent teritorial al Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, în colaborare cu Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, pe baza unei grile de evaluare elaborate şi aprobate prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, emis în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri. Art. 33. - (1) În sensul art. 53 alin. (4) din lege, decontarea cheltuielilor se face în baza unui cost mediu lunar al cheltuielilor stabilit de consiliile judeţene, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. La stabilirea costului mediu lunar al cheltuielilor se iau în calcul cheltuielile de personal şi cheltuielile cu bunuri şi servicii. (2) Obligaţia de decontare a cheltuielilor prevăzute la alin. (1) revine consiliului judeţean sau consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a cărui/căror rază teritorială îşi are domiciliul persoana cu handicap, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. (3) Decontarea cheltuielilor se face lunar pentru luna anterioară. Se decontează costul mediu lunar al cheltuielilor, din care se scade contribuţia lunară de întreţinere datorată de persoana cu handicap. Art. 34. - (1) De la data publicării prezentelor norme metodologice, admiterea

persoanelor cu handicap în centrele rezidenţiale publice din alt judeţ decât cel de domiciliu se face numai la solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap îşi are domiciliul. (2) Solicitarea cuprinde acordul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de a achita costul mediu lunar de cheltuieli stabilit pentru respectivul centru rezidenţial în care urmează să fie admisă persoana cu handicap. (3) Costul mediu lunar de cheltuieli pentru persoana cu handicap se datorează de la data admiterii efective în centru.  

SECŢIUNEA a 4-aPrestaţii sociale  Art. 35. - (1) Dreptul la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale se acordă persoanelor cu handicap pe perioada valabilităţii documentului care atestă încadrarea în grad de handicap. (2) Dreptul la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale se acordă din oficiu în toate cazurile în care persoana deţinătoare de certificat de încadrare în grad de handicap se află în plată în evidenţa direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. (3) Pentru persoanele cu handicap grav şi accentuat beneficiare de prestaţii sociale la data intrării în vigoare a legii, acordarea prestaţiilor sociale se face din oficiu. Art. 36. - (1) Cererea pentru acordarea de prestaţii sociale se înregistrează fie la primăria localităţii de domiciliu sau de reşedinţă a persoanei cu handicap, fie la direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. (2) Primăria va transmite direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului cererea şi actele doveditoare în termen de 5 zile calendaristice de la data depunerii acestora. (3) Actele doveditoare sunt următoarele: a) copie de pe actul de identitate; b) copie de pe documentul care atestă încadrarea în grad de handicap; în cazul în care există diferenţe de nume între actul de identitate şi certificat, se solicită actul care să ateste schimbarea numelui; c) declaraţie pe propria răspundere privind tipul de venit. (4) Prestaţia socială are caracter lunar, se acordă începând cu luna următoare depunerii cererii şi încetează cu luna următoare celei în care persoana cu handicap nu mai îndeplineşte condiţiile care au dus la stabilirea dreptului. (5) Stabilirea, suspendarea sau încetarea dreptului la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale se face conform legii, în baza dispoziţiei directorului executiv al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale a sectorului municipiului Bucureşti.  

SECŢIUNEA a 5-aAccesibilitate  Art. 37. - În sensul prevederilor art. 60 lit. a) din lege, prin conceptul acces pentru toţi se înţelege proiectarea şi executarea produselor, programelor şi serviciilor astfel încât să poată fi utilizate de orice persoană fără a necesita lucrări de adaptare. Art. 38. - În sensul prevederilor art. 61 alin. (3) din lege, se suportă din bugetele

autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale numai costurile lucrărilor necesare pentru realizarea adaptărilor prevăzute pentru bunurile proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. Art. 39. - În sensul prevederilor art. 63 alin. (6) lit. a) din lege, este necesară adaptarea cel puţin a unui vagon pentru fiecare garnitură de tren pentru a permite accesul persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant. Art. 40. - (1) Cardul-legitimaţie pentru locuri gratuite de parcare, prevăzut la art. 64 alin. (3) din lege, are următoarele caracteristici: a) dimensiuni: 106 mm/148 mm; b) culoare: albastru-deschis, excepţie făcând doar simbolul alb al utilizatorului de fotoliu rulant, care va avea un fundal de culoare albastru-închis; c) este plastifiat, excepţie făcând doar spaţiul rezervat semnăturii titularului în partea stângă verso; d) este împărţit pe verticală în două părţi, atât pe faţă, cât şi pe verso. (2) Partea din stânga faţă conţine: a) simbolul utilizatorului de fotoliu rulant, având culoarea alb pe un fundal de culoare albastru-închis; b) data la care expiră cardul-legitimaţie de parcare; c) seria şi numărul cardului-legitimaţie de parcare; d) denumirea şi ştampila autorităţii emitente. (3) Partea din dreapta faţă conţine: a) cuvintele "Card-legitimaţie de parcare pentru persoanele cu handicap" scrise cu majuscule în limba română; după un spaţiu adecvat, cuvintele "Card-legitimaţie de parcare" vor fi scrise cu caractere mici în celelalte limbi ale Uniunii Europene; b) cuvintele "Model al Comunităţii Europene" în limba română; c) ca fundal, codul distinctiv al României: RO, încercuit de inelul celor 12 stele simbolizând Uniunea Europeană. (4) Partea din stânga verso conţine: a) numele titularului; b) prenumele titularului; c) semnătura titularului sau alt însemn autorizat; d) fotografia titularului. (5) Partea din dreapta verso conţine: a) afirmaţia "Acest card-legitimaţie îndreptăţeşte titularul la locurile de parcare special amenajate în România"; b) afirmaţia "Atunci când va fi utilizat, cardul-legitimaţie va fi afişat în partea din faţă a vehiculului, astfel încât faţa cardului-legitimaţie să fie clar vizibilă pentru verificare". (6) Cu excepţia situaţiei prevăzute la alin. (3), toate înscrierile vor fi făcute în limba română. (7) În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap va emite ordin pentru implementarea unui format unic al modelului descris mai sus. Art. 41. - (1) Eliberarea cardurilor-legitimaţie pentru locuri gratuite de parcare se face de către autorităţile administraţiei publice locale în termen de 30 de zile de la cererea persoanei cu handicap. (2) În vederea asigurării formalităţilor necesare, cererea persoanei cu handicap se poate înregistra după o perioadă de 120 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri.  

CAPITOLUL IVOrientare, formare profesională, ocupare şi angajare în muncă  Art. 42. - Salariul de bază minim brut pe ţară prevăzut la art. 77 alin. (3) lit. a) din lege este salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, stabilit prin hotărâre a Guvernului, în vigoare în luna pentru care se plăteşte suma datorată bugetului de stat în cazul neangajării persoanelor cu handicap. Art. 43. - În sensul art. 77 alin. (3) lit. b) din lege, achiziţionarea produselor sau serviciilor de la unităţile protejate se realizează lunar în baza unui contract, însoţit de factură şi de dovada plăţii. Art. 44. - Sunt considerate unităţi protejate, în sensul legii: a) operatorii economici cu personalitate juridică, indiferent de forma de proprietate şi organizare, care au cel puţin 30% din numărul total de angajaţi persoane cu handicap încadrate cu contract individual de muncă; b) secţii, ateliere sau alte structuri din cadrul operatorilor economici, instituţiilor publice sau din cadrul organizaţiilor neguvernamentale, care au gestiune proprie şi cel puţin 30% din numărul total de angajaţi persoane cu handicap încadrate şi salarizate; c) persoana fizică cu handicap autorizată potrivit legii să desfăşoare activităţi economice independente, inclusiv asociaţia familială care are în componenţă o persoană cu handicap. Sunt incluse aici şi persoanele fizice cu handicap autorizate în baza unor legi speciale, care îşi desfăşoară activitatea atât individual, cât şi în una dintre formele de organizare ale profesiei. Art. 45. - (1) Unitatea protejată are obligaţia ca până la data de 31 ianuarie a anului în curs pentru anul anterior să prezinte Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap raportul de activitate care trebuie să cuprindă cel puţin următoarele: a) numărul persoanelor cu handicap angajate raportat la numărul total de angajaţi, pentru fiecare lună calendaristică; b) domeniile în care lucrează persoanele cu handicap angajate; c) modalitatea de respectare a dispoziţiilor legale referitoare la funcţionarea unităţilor protejate; d) numărul de contracte încheiate în sensul art. 77 alin. (3) lit. b) din lege. (2) În caz de neprezentare a raportului, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap va dispune suspendarea autorizaţiei. (3) Unitatea protejată căreia i s-a suspendat autorizaţia va putea solicita, în termen de 30 de zile de la data comunicării, anularea măsurii luate, prezentând în acest sens raportul de activitate. (4) În cazul în care unitatea protejată nu prezintă acest raport în termenul precizat mai sus, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap dispune retragerea autorizaţiei de funcţionare. (5) Pentru anul 2006, raportul de activitate se va depune în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri.  

CAPITOLUL VÎncadrarea în grad de handicap  Art. 46. - (1) Evaluarea persoanelor adulte cu handicap este un proces complex şi continuu prin care sunt estimate şi recunoscute particularităţile de dezvoltare, integrare şi incluziune socială a acestora. Procesul presupune colectarea de informaţii cât mai complete şi interpretarea acestora în scopul orientării asupra deciziei şi intervenţiei.

(2) Evaluarea este subordonată principiului interesului persoanei cu handicap, potrivit căruia orice decizie sau măsură este luată numai în interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările întemeiate pe milă şi pe percepţia persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate. Art. 47. - Evaluarea prezintă următoarele caracteristici: a) este axată pe potenţialul de dezvoltare, integrare şi incluziune socială al adultului, evidenţiază ce ştie şi ce poate face adultul cu handicap, ce abilităţi şi deprinderi are sau poate dezvolta; b) este bazată pe modelul social al abordării dizabilităţii, presupunând o abordare integratoare a elementelor relevante: sănătate, grad de adaptare psihosocială, nivel de educaţie, grad de dezvoltare a abilităţilor profesionale; c) este unitară, în sensul că operează cu aceleaşi obiective, criterii, metodologii; d) este efectuată în echipă, toţi membrii echipei sunt implicaţi activ, fiecare lucrând complementar cu celălalt; e) respectă drepturile şi demnitatea persoanei cu handicap, precum şi principiul "Nimic pentru noi, fără noi!" care constituie baza oricărei decizii luate în ceea ce priveşte persoana cu handicap. Art. 48. - Domeniile obligatorii în care se desfăşoară evaluarea sunt: a) evaluarea socială, asigurată de asistenţi sociali; b) evaluarea medicală, asigurată de medici de specialitate; c) evaluarea psihologică, asigurată de psihologi; d) evaluarea vocaţională sau a abilităţilor profesionale, asigurată de psihopedagogi, instructori de educaţie ori pedagogi de recuperare; e) evaluarea nivelului de educaţie, asigurată de psihopedagogi, instructori de educaţie sau pedagogi de recuperare; f) evaluarea abilităţilor şi a nivelului de integrare socială, asigurată de psihologi, psihopedagogi, pedagogi de recuperare sau asistenţi sociali. Art. 49. - Serviciul de evaluare complexă va fi format din persoane care vor avea cel puţin următoarele specializări: asistent social cu studii superioare, medic de specialitate, psiholog, psihopedagog, kinetoterapeut, instructor de educaţie, pedagog de recuperare. Art. 50. - Serviciul de evaluare complexă a persoanelor adulte cu handicap are următoarele atribuţii principale: a) efectuează evaluarea/reevaluarea complexă a adultului cu handicap, la sediul propriu sau la domiciliul persoanei; b) întocmeşte raportul de evaluare complexă pentru fiecare persoană cu handicap evaluată; c) recomandă sau nu încadrarea, respectiv menţinerea în grad de handicap a unei persoane, precum şi programul individual de reabilitare şi integrare socială a acesteia; d) avizează planul individual de servicii al persoanei cu handicap întocmit de managerul de caz. Managerul de caz va înainta planul individual de servicii al persoanei cu handicap atât persoanei în cauză, cât şi reprezentantului serviciului public specializat din localitatea de domiciliu sau de reşedinţă a persoanei cu handicap; e) evaluează îndeplinirea condiţiilor necesare pentru atestare ca asistent personal profesionist, întocmeşte raportul de evaluare complexă şi face recomandări comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap; f) recomandă măsurile de protecţie a adultului cu handicap, în condiţiile legii; g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Art. 51. - Revizuirea programului individual de reabilitare şi integrare socială se efectuează anual, de către comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap. Art. 52. - În cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, funcţionează un secretariat care

asigură lucrările de secretariat ale comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap şi care realizează legătura între comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap şi serviciul de evaluare complexă.  

CAPITOLUL VIFinanţarea sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap  Art. 53. - (1) În sensul prevederilor art. 93 alin. (3) din lege, costul mediu lunar de întreţinere pe baza căruia se stabileşte contribuţia de întreţinere în centrele rezidenţiale publice pentru persoanele cu handicap, stabilit prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, constituie valoarea de referinţă în baza căreia fiecare consiliu judeţean sau local al sectoarelor municipiului Bucureşti va stabili propriul cost mediu lunar de întreţinere în centrele rezidenţiale publice din subordine. (2) Costul mediu lunar de întreţinere cuprinde cheltuielile de personal şi cheltuielile cu bunuri şi servicii. Art. 54. - (1) Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap acordă subvenţii organizaţiilor prevăzute la art. 97 din lege, exclusiv în completarea veniturilor proprii, astfel: cheltuielile necesare funcţionării organizaţiilor subvenţionate se vor asigura cu prioritate din veniturile proprii ale acestora şi numai după epuizarea acestora se vor utiliza sumele provenite din subvenţii de la bugetul de stat. (2) Sumele provenite din subvenţii de la bugetul de stat se vor utiliza pentru următoarele cheltuieli necesare funcţionării organizaţiilor: a) cheltuieli de administrare, respectiv cheltuieli de personal şi de întreţinere, cu excepţia chiriilor. Prin cheltuieli de personal se înţelege plata personalului administrativ, dar nu mai mult de două persoane la nivel de filială şi 5 persoane la nivel central. Este interzisă cumularea funcţiilor subvenţionate de Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap; b) cheltuieli pentru activităţi specifice de interes general ale respectivei organizaţii, aprobate prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, la solicitarea motivată a organizaţiei. (3) În termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, iar ulterior, anual, în termen de 30 de zile de la întrunirea adunării generale anuale, organizaţiile vor depune prin registratura Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap copii certificate de pe următoarele documente: a) raportul de activitate pe anul anterior; b) statul de funcţii; c) executarea bugetului de venituri şi cheltuieli; d) bilanţul contabil; e) proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli pentru anul în curs; f) proiectul programelor asociaţiei. (4) Conturile de execuţie se întocmesc şi se transmit Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap separat pentru venituri proprii şi pentru venituri provenite din subvenţii. Art. 55. - În sensul art. 98 din lege, sunt organizaţii neguvernamentale cu activitate în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap cele care au în statut ca obiect de activitate protecţia şi asistenţa persoanelor cu handicap sau demonstrează aceasta prin experienţa anterioară.  

CAPITOLUL VIIDispoziţii finale  Art. 56. - În cazul nerespectării dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16-18, art. 19 alin. (3) şi (4), art. 20, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 22, 29, 30, art. 33 alin. (3), art. 50 alin. (4), art. 54 alin. (1), art. 61-67, art. 68 alin. (1), art. 69, 70, art. 71 alin. (3), art. 77 şi 81 din lege, Autoritatea Naţională pentru Pesoanele cu Handicap constată şi aplică sancţiunile legale din oficiu sau sesizată de orice altă persoană. Art. 57. - În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap va elabora, prin ordine ale preşedintelui, instrucţiuni pentru aplicarea unitară, coerentă şi lipsită de arbitrariu a art. 37 lit. a), art. 41 alin. (4), art. 50, art. 53 alin. (4) şi art. 77 din lege.

 

BIBLIOGRAFIE

1. Arcan, P., Ciumăgeanu, D., Copilul deficient mintal, Ed. Facla, Timişoara, 1980;

2. Damaschin, D., Defectologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973;3. Gherguţ, A., Sinteze de psihopedagogie specială, Ed. Polirom, Iaşi, 2005;4. Jigău, M., Copiii supradotaţi, Ed. Ştiinţa şi Tehnica, Bucureşti, Ed. Didactică si

Pedagogică, Bucureşti, 1977;5. Manolache, C., Surdomutitatea, Ed. Medicală, Bucureşti, 1980;6. Mititiuc, I., Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Ed.

Ankarom, Iaşi, 1986;7. Musu, I., Taflan, A., (coord.) Terapia educaţională integrată, Ed.

Prohumanitate, Bucureşti, 1997. 8. Neculau, A., (coord.), Minoritari, Marginali, Exclusi, Ed. Polirom, Iasi, 1996; 9. Păunescu, C., Muşu, I., Recuperarea medico-pedagogică a copilului

handicapat mintal, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990;10. Păunescu, C., Deficieţa mintală şi organizarea personalităţii, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1977;11. Radu, Gh., Introducere în psihopedagogia şcolarilor cu handicap, Ed.

ProHumanitate, Bucureşti, 1999;12. Rusu, C., (coord.), Deficienţă, Incapacitate, Handicap, Ed. Prohumanitate,

Bucureşti, 1997;13. Stănică, I., Popa, M., Psihopedagogie specială. Deficienţe senzoriale, Ed.

Prohumanitate, Bucureşti, 1997; 14. Verza, E.F.(2002),„Introducere in psihopedagogia specială şi in asistenţa socială”, Bucureşti, Ed.Fundaţiei Humanitas 15. Verza, E.(2003),„Tratat de logopedie – vol. I” Bucureşti,Ed. Fundaţiei Humanitas

16. Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

17. Zazzo, R., Debilităţile mintale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990;