51
Lect.univ.dr. Livia Durac PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII (semestrul al II-lea) SUPORT DE CURS Capitolul 1. Motivaţia şi însemnătatea studierii personalităţii 1.1.Utilitatea studierii teoriilor personalităţii în asistenţa socială 1.2. Definiţii ale personalităţii 1.3. Teoriile personalităţii: criterii de diferenţiere, contribuţiile principalelor teorii ale personalităţii, clasificarea şi prezentarea lor generală Capitolul al 2-lea. Structura şi dinamica personalităţii 2.1. Trăsături de personalitate 2.2. Caracter 2.3. Temperament Capitolul al 3-lea. Teoria psihanalitică a personalităţii 3.1. Concepţia lui Sigmund Freud asupra personalităţii 3.2. Concepţia lui Carl Gustav Jung asupra personalităţii 3.3. Concepţia lui Alfred Adler asupra personalităţii Capitolul al 4-lea. Teoria trăsăturilor de personalitate 4.1. Perspectiva lui Gordon W. Allport Capitolul al 5-lea. Abordarea umanistă a personalităţii 5.1 Modelul centrat pe persoană al lui Carl Rogers Capitolul al 6-lea. Behaviorismul şi studiul personalităţii 6.1. Teoria lui B.F.Skinner asupra personalităţii Capitolul al 7-lea. Teoria social-cognitivă a personalităţii 7.1.Reprezentanţi 7.2.Concepţia asupra persoanei 7.3.Teoria social-cognitivă a personalităţii CAPITOLUL 1. Motivaţia şi însemnătatea studierii 1

Psihologia Personalitatii

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Psihologia Personalitatii

Lect.univ.dr. Livia Durac

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

(semestrul al II-lea)

SUPORT DE CURS

Capitolul 1. Motivaţia şi însemnătatea studierii personalităţii

1.1.Utilitatea studierii teoriilor personalităţii în asistenţa socială

1.2. Definiţii ale personalităţii

1.3. Teoriile personalităţii: criterii de diferenţiere, contribuţiile principalelor teorii ale

personalităţii , clasificarea şi prezentarea lor generală

Capitolul al 2-lea. Structura şi dinamica personalităţii

2.1. Trăsături de personalitate

2.2. Caracter

2.3. Temperament

Capitolul al 3-lea. Teoria psihanalitică a personalităţii

3.1. Concepţia lui Sigmund Freud asupra personalităţii

3.2. Concepţia lui Carl Gustav Jung asupra personalităţii

3.3. Concepţia lui Alfred Adler asupra personalităţii

Capitolul al 4-lea. Teoria trăsăturilor de personalitate

4.1. Perspectiva lui Gordon W. Allport

Capitolul al 5-lea. Abordarea umanistă a personalităţii

5.1 Modelul centrat pe persoană al lui Carl Rogers

Capitolul al 6-lea. Behaviorismul şi studiul personalităţii

6.1. Teoria lui B.F.Skinner asupra personalităţii

Capitolul al 7-lea. Teoria social-cognitivă a personalităţii

7.1.Reprezentanţi

7.2.Concepţia asupra persoanei

7.3.Teoria social-cognitivă a personalităţii

CAPITOLUL 1. Motivaţia şi însemnătatea studierii

personalităţii

Utilitatea studierii teoriilor personalităţii în asistenţa socială

Raţiunile care justifică necesitatea studierii teoriilor personalităţii , de către studentul la

Facultatea de Asistenţă socială, nu sunt nesemnificative nici sub raport numeric, şi nici sub

aspectul importanţei. Astfel, un prim şi – poate – necesar punct de plecare în explicarea acestor

raţiuni l-ar putea constitui simpla referire la enunţul definitoriu pentru sistemul serviciilor sociale:

serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde

1

Page 2: Psihologia Personalitatii

nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii

de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru prezervarea autonomiei şi protecţiei

persoanei, pentru prevenirea marginalizării şi excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii

sociale şi în scopul creşterii calităţii vieţii . Simpla raportare la această definiţie, în încercarea

noastră de a găsi răspunsuri la întrebarea legată de utilitatea studierii teoriilor personalităţii , va fi

de natură a edifica asupra motivelor care fundamentează atare demers de studiu.

Din capul locului, enunţul definiţiei sus-menţionate trimite spre aprofundarea dimensiunilor

ce caracterizează individul uman deopotrivă în „relaţia” cu el însuşi, precum şi în relaţiile cu cei

din jurul său. Vorbind de „nevoi…individuale, familiale sau de grup”, ne referim – în mod

implicit – la modul în care interpretăm elementele din care este alcătuit universul în care fiinţăm,

şi când spunem aceasta avem în vedere inclusiv (şi poate cel mai mult!) maniera în care inter-

relaţionăm cu semenii. Iar atare manieră ne este dictată, înainte de orice, de trăsăturile de

personalitate ale fiecăruia dintre noi; existăm, deci inter-relaţionăm (nu există viaţă umană fără

inter-relaţionare!), încercăm să înţelegem cât mai mult din ceea ce ne înconjoară, acordând

semnificaţii în manieră proprie, atare lucru implicând, pe lângă procese de ordin cognitiv, şi rolul

factorilor de personalitate.

Aprofundarea cunoştinţelor referitoare la personalitate este de natură a îmbunătăţi calitatea

relaţiilor interumane în general, iar atare afirmaţie capătă accente imperative în cazul exercitării

unor profesiuni precum cea de psiholog sau de asistent social: avem nevoie să înţelegem

elementele definitorii ale personalităţii pentru a putea răspunde în mod cât mai optim cerinţelor

impuse de asemenea profesiuni. Faptul de a reuşi identificarea la client a predominanţei unor

trăsături de personalitate (referirea nu vizează pretenţia unei cunoaşteri exhaustive a acestor

trăsături, atare fapt nefiind posibil fără aplicarea unor instrumente specifice, ci doar a unora foarte

generale) va fi de natură a ne simplifica, într-o anumită măsură, relaţia cu clientul.

Un alt motiv pentru necesitatea ca studiului personalităţii să îi fie alocat un spaţiu adecvat

îl constituie şi curiozitatea firească, dorinţa de a şti şi de a înţelege cât mai multe despre propriul

comportament. Ce anume stă la baza modului în care ne comportăm, gândim şi simţim într-un

anume fel? Ce determină ca o persoană să manifeste agresivitate, o alta inhibiţie, una să fie foarte

curajoasă, iar alta temătoare, una sociabilă, iar alta timidă etc.? De ce, deşi provin din aceeaşi

părinţi, având parte de unul şi acelaşi proces, respectiv mediu de educaţie şi dezvoltare, copiii

(fraţi/surori) acţionează (înţeleg să se comporte în moduri) atât de diferite? Care sunt atributele

care determină ca anumiţi indivizi să devină oameni de succes în carieră (şi nu numai) în timp ce

alţii , cu acelaşi potenţial eşuează continuu? De bună seamă că nevoia de a ne cunoaşte pe noi

înşine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor si temerilor noastre este foarte

puternică pentru cei mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii

va permite dobândirea cel puţin a unui modest volum de informaţii pentru dificila şi nesfârşita

sarcină de a ne cunoaşte pe noi înşine.

În fine, un nou motiv pentru studiul personalităţii este unul de ordin pragmatic: indiferent de

domeniul spre care este atrasă persoana a-şi face o carieră, ea va veni în contact cu oamenii,

lucrând pentru ei. Înţelegerea naturii personalităţii umane vine să dea un plus de calitate relaţiilor

2

Page 3: Psihologia Personalitatii

interpersonale, iar calitatea reprezintă garanţia succesului profesional, în paralel cu inserţia

adecvată în comunitate.

Definiţii ale personalităţii

Probabilitatea ajungerii la un consens între specialişti , atunci când vine vorba de natura

personalităţii umane, este – fără doar şi poate – foarte redusă (ca să nu spunem imposibilă!); ideea

existenţei unei perspective unice, la care să adere toţi cercetătorii , este – din păcate – una lipsită

de fundament atât teoretic, dar mai ales practic. Acordul general lipseşte nu doar în cazul definirii

personalităţii , ci şi în acela al caracteristicilor acesteia.

Interesul acordat în prezent înţelegerii personalităţii este deosebit, aspect evidenţiat de

abundenţa studiilor, prezente în literatura de specialitate. Teoria personalităţii reflectă, aşadar, o

parte esenţială a eforturilor continue ale psihologiei, în direcţia înţelegerii naturii umane.

Referitor la problema definirii personalităţii , G.W. Allport enumera, în anul 1931, un

număr de peste 50 de definiţii , pentru ca un specialist contemporan, David McClelland să

menţioneze 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că, în prezent, există cel puţin 10-12 şcoli

de personologie. Astfel, cele care au rezistat probei timpului (şi nu numai), devenind totodată şi

cele mai cunoscute sunt: teoria psihanalitică, avându-i ca reprezentanţi de seamă pe Sigmund

Freud, Alfred Adler, Karl Jung; teoria factorială a lui Gordon W. Allport; teoria personalistă a lui

Carl Rogers; teoria social-cognitivă; teoria behavioristă (B.F. Skinner), teoria trăsăturilor de

personalitate şi cea a învăţării sociale etc. Trebuie menţionat faptul că toate aceste abordări

reprezintă principalele forţe care operează activ în cadrul întregii psihologii, şi nu doar în

domeniul personalităţii . Fiecare dintre ele urmăreşte să găsească un cadru specific de referinţă, o

bază care să deducă întreaga construcţie.

Unii autori încearcă să exprime, în definiţie, caracterul complex al structurii

personalităţii , accentuând asupra ordinii şi a regulii de compunere a unor elemente calitativ

distincte: biologice, fiziologice, psihologice şi socio-culturale. Astfel, Sheldon defineşte

personalitatea drept ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice, (ansamblu) care permite o

adaptare la ambianţă. R.B.Cattell consideră personalitatea o construcţie factorială dinamică,

exprimată în modalitatea răspunsurilor la situaţii . G. Allport derivă sensul noţiunii de personalitate

în intersectarea structurilor bazale, tipologice şi individuale. În ciuda deosebirii punctelor de

plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani sunt de acord cu atributele

unităţii , integralităţii , şi structuralităţii în definirea personalităţii umane. Continuă însă

controversa asupra raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare), şi cea a

condiţionărilor externe în structurarea întregului personalităţii , dintre stabil şi dinamic. Cum o

definiţie clasică a personalităţii , prin gen proxim, nu pare a fi posibilă, se va continua multă vreme

operarea cu definiţii relative, parţiale, de natură a delimita diferite direcţii concrete de

investigaţie, precum şi diferite laturi ale personalităţii .

Ceea ce ne defineşte pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de alţii este

pronumele personal eu ; î l utilizăm pentru a include în sfera sa de cuprindere acel „tot” care

considerăm că ne caracterizează. Firul etimologic, ne conduce spre latinescul persona , respectiv

masca sub care ni se înfăţişează un actor într-o piesă. În acest mod, ajungem la masca publică,

altfel spus „faţa” sub care noi ne etalăm celorlalţi . Urmează că personalitatea vizează doar

3

Page 4: Psihologia Personalitatii

caracteristicile externe, vizibile, acele aspecte pe care şi ceilalţi le pot vedea. Astfel,

personalitatea unui individ poate fi definită în termeni de impresie, pe care persoana o face asupra

altora, ceea ce persoana pare să fie.

Şi totuşi, personalitatea „merită” mai mult decât „funcţii” precum aceea de faţadă, de

mască/rol la care apelăm atunci când interacţionăm cu semenii noştri.

Când ne referim la un individ uman, avem în vedere un ansamblu de caracteristici , care sunt

cu mult mai profunde, şi care fac obiectul interesului nostru într-o măsură cu mult mai mare decât

aparenţele fizice, care rămân – totuşi - la stadiul superficialităţii , pentru contextul la care ne

referim. Este vorba de acele dimensiuni care nu sunt direct observabile, cele pe care persoana

încearcă să şi le ascundă în faţa noastră.

Aşa cum precizează I. Dafinoiu în lucrarea sa Personalitatea. Metode de abordare clinică.

Observaţia şi interviul : „Termenii persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul

cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii . În

schimb, utilizarea lor ca termeni ai ştiinţei psihologice pune atâtea probleme încât, parafrazându-l

pe P. Fraisse, am putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu istoria

răspunsurilor la întrebarea „Ce este personalitatea?”. Răspunsurile au fost, uneori, atât de diferite,

încât ne putem întreba, pe drept cuvânt, dacă toţi autorii respectivi vorbeau de acelaşi lucru. Se

impune mai întâi să deosebim persoana de personalitate. Termenul persoană desemnează individul

uman concret . Personalitatea , dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în

scopul înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – a modalităţii de fiinţare şi

funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană .

Această primă precizare ne permite să diferenţiem conotaţia ştiinţifică a termenului

„personalitate” – categorie, construcţie teoretică – de sensul comun al acestuia, adică însuşire sau

calitate pe care cineva o poate avea sau nu.” (2002, p.32).

I. Dafinoiu precizează că numărul mare de definiţii date personalităţii permite desprinderea

câtorva particularităţi ale acesteia, care îi conferă atributul structuralităţii :

„Globalitatea: personalitatea fiinţei umane este constituită din ansamblul de caracteristici, care

permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte.. .”

Coerenţa: majoritatea teoriilor postulează ideea existenţei unei anumite organizări şi

interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii . Când în comportamentul cuiva apar

acte neobişnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu; încercând să explicăm, să

înţelegem acţiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decât să reducem

incoerenţa iniţială utilizând modele propuse de o anume teorie a personalităţii . . .personalitatea nu

este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din elemente

interdependente.. .

Permanenţa (stabilitatea) temporală:

. . .Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea psihică. Fiinţa

umană are conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi a identităţii personale, în ciuda

transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii sale vieţi.” (2002, p.31).

4

Page 5: Psihologia Personalitatii

Teoriile personalităţii: criterii de diferenţiere, contribuţiile principalelor teorii ale

personalităţii , clasificarea şi prezentarea lor generală

Teoriile sunt prezumţii sau ipoteze folosite pentru a explica o clasă particulară de fenomene

ale psihologiei, comportamente şi sentimente referitoare la personalitate. Condiţia necesară

utilizării unei teorii este dată de îndeplinirea de către respectiva teorie a următoarelor şase criterii

de diferenţiere, criterii identificate de C. Havârneanu, în lucrarea sa, Cunoaşterea psihologică a

persoanei :

a) verificabilitatea : valoarea unei teorii este dată de folosirea conceptelor în investigaţii

independente, prilejuri cu care, respectiva teorie a fost verificată;

b) valoarea euristică : se referă la măsura în care o teorie contribuie la stimularea directă a

cercetării . Astfel, teoria lui Maslow, deşi este lipsită de suport euristic, ea reprezintă totuşi o

formulare teoretică interesantă;

c) consistenţa internă : o teorie viabilă nu va avea niciodată contradicţii interne. Existenţa mai

multor prezumţii asupra naturii umane reduce considerabil cadrul favorabil al emiterii unei teorii a

personalităţii cu o ridicată consistenţă internă;

d) economicitatea conceptelor: se referă, aşa cum este şi evident, la utilizarea unui număr cât

mai redus de concepte pentru elaborarea unei explicaţii;

e) comprehensivitatea comportamentului uman: o teorie este cu atât mai accesibilă înţelegerii,

cu cât ne edifică asupra a cât mai multor aspecte ale comportamentului, şi cu condiţia tendinţei

acesteia spre exactitate. Până în prezent nu a fost emisă o teorie care să poată explica toate

comportamentele umane;

f) semnificaţia funcţională : măsura în care o teorie reuşeşte să-i ajute pe oameni în

înţelegerea comportamentelor cotidiene, în cunoaşterea lor înşişi în cadrul relaţiilor interpersonale,

va contribui decisiv la acceptarea, la validarea ei. (2000, pp.19-20).

Structura şi dinamica personalităţii au fost explicate diferit , în funcţie de modelul teoretic

utilizat de psihologi. Principalele teorii existente pot fi grupate în patru categorii:

1. teorii ale predispoziţiilor;

2. teorii psihanalitice;

3. teorii ale învăţării sociale;

4. teorii fenomenologice.

1. Teoriile predispoziţiilor explică personalitatea prin anumite predispoziţii înnăscute, relativ

stabile ale individului uman de a se comporta într-un anumit mod. În categoria teoriilor

predispoziţiilor pot fi grupate mai multe teorii ale personalităţii:

A. Teoria tipurilor de personalitate explică personalitatea, fie prin echilibrul lichidelor vitale ale

corpului (sângele, flegma, fierea galbenă etc), aşa cum o făcea în antichitate teoria

temperamentelor (sangvinic, coleric, flegmatic, melancolic) a lui Hypocrate, fie prin influenţa

tipului de corp (endomorfic, mezomorfic, ectomorfic) asupra comportamentului (viscerotonic,

somatotonic, cerebrotonic), aşa cum credea William Sheldon, în perioada anilor 1940-1950. Astfel

de teorii nu-şi mai găsesc astăzi valabilitatea şi susţinerea.

B. Teoria trăsăturilor de personalitate explică personalitatea prin modul particular de combinare a

unor trăsături individuale stabile. Între anii 1930-1960, Gordon W. Allport a acreditat ideea

5

Page 6: Psihologia Personalitatii

existenţei a trei categorii de trăsături: (1) trăsături cardinale , care determină comportamentul în

circumstanţe foarte generale (ex. “spiritul umanitar”); (2) trăsături centrale , responsabile de

conduita umană, într-o largă gamă de situaţii de viaţă (de exemplu “spiritul patern”); (3)

trăsăturile secundare , la nivelul unor situaţii particulare (de exemplu “agresivitatea verbală”)

C. Teoria factorială recurge la proceduri statistice, aplicabile datelor provenite din observarea

unui mare număr de subiecţi umani, pentru a determina inter-relaţiile dintre diferitele trăsături de

personalitate şi pentru a grupa multitudinea trăsăturilor individuale, fie în “dimensiuni de bază ale

personalităţii”(nevrotismul,psihotismul,extraversia/intraversia), aşa cum a făcut Hans Eysenck, în

perioada anilor 1960, fie în “ categorii de trăsături”(de exemplu “relaxare”-“tensionare”;

“stabilitate emoţională - “sentimentalism”; “gândire concretă”-“gândire abstractă” ş.a.) aşa cum a

gândit Raymond B. Cattel, în perioada 1950-1960.

D. Teoria trebuinţelor elaborată de Henry Murray consideră că personalitatea se explică prin

combinaţia individuală unică dintre nevoi umane primare (de exemplu trebuinţele de hrană, sex

etc.), nevoi primare psihogene (de exemplu trebuinţele de autonomie, afiliere, dominare etc.) şi

influenţele mediului, pe care le numeşte “presiuni”.

În general, teoriile dispoziţionale ale personalităţii au fost criticate pentru că oferă prea

puţine explicaţii despre modul cum se dezvoltă personalitatea, pe care se mulţumesc să o descrie

doar în ceea ce priveşte tipurile, trăsăturile, nevoile. Au mai fost criticate pentru folosirea

extensivă a metodei „mărturisirii” (self-raport) în cercetarea personalităţii .

2. Teoriile psihanalitice (psihodinamice) sunt derivate, în mare măsură, din opera lui Sigmund

Freud despre psihanaliză. Freud consideră că personalitatea este modelată de o serie de întâmplări

ale biografiei, care au generat tensiuni intrapsihice (conflicte interioare neconştientizate), ce s-au

instalat în interiorul minţii , prin acţiunea unor ipotetice structuri interne, numite “ID” (componenta

instinctuală a personalităţii), “EGO”(componentă care încearcă să ţină în afara conştiinţei

tensiunile intrapsihice traumatizante) şi “SUPEREGO” (cerinţele sociale de comportare civilizată,

conştiinţa morală). Personalitatea omului se formează în urma luptei continue între încercările

individuale de a satisface impulsurile instinctuale (sexuale, agresive) şi cerinţele mediului social,

care nu tolerează conduitele complet libere. În anii copilăriei, “ego”- ul este încă fragil, nu poate

răspunde satisfăcător enormelor tensiuni interne generate de confruntarea dintre celelalte două

"etaje" (“ID” , “SUPEREGO”), şi astfel apare riscul producerii unor traume psihice, care vor

marca, inconştient, felul de a se comporta al persoanei, de-a lungul întregii sale vieţi. Evoluţia

felului de a fi al unei persoane este, de cele mai multe ori, hotărâtă în primii 5-6 ani de viaţă ai

copilului.

Teoriile neofreudiste consideră că Freud nu a acordat suficientă importanţă aspectelor social-

culturale ale dezvoltării personalităţii . Personalitatea este modelată şi influenţată de societate,

cultură şi de către alţi oameni în mai mare măsură decât de către instincte, aşa cum susţinea Freud.

În plus, EGO îndeplineşte funcţii care depăşesc simpla apărare împotriva anxietăţii şi rezolvarea

conflictelor interioare inconştiente.

Teoriile psihodinamice ale personalităţii au fost criticate pentru că multe dintre conceptele

cu care operează se referă la aspecte care nu pot fi observate şi măsurate cu uşurinţă.( ex. id, ego,

superego). Teoriile psihodinamice pot să conducă la interpretări nejustificate ale unor

6

Page 7: Psihologia Personalitatii

comportamente ca fiind semne ale patologiei şi astfel să se creeze probleme acolo unde nu existau

înainte.

3. Teoriile învăţării sociale presupun că personalitatea este determinată în principal de învăţare (în

context social), astfel încât diferenţele dintre indivizi se explică prin oportunităţile unice de care a

beneficiat o persoană de-a lungul vieţii sale. Aspectele stabile din comportament sunt explicate ca

fiind o funcţie a învăţării generalizate. O persoană învaţă să-şi satisfacă trebuinţele în moduri

diferite de alta, ceea ce conduce la formarea unor structuri comportamentale individualizate,

definitorii pentru personalitatea sa (John Dollard şi Neal Miller).

Alţi psihologi aparţinând acestei orientări (B.F. Skinner) consideră că personalitatea este rezultatul

condiţionării operante, adică al unui lung lanţ de experienţe (de învăţare) cu diverse consecinţe

pentru individ. Omul îşi manifestă tendinţa de a-şi de a-şi fixa acele comportamente pentru care a

fost recompensat în vreun fel (succes, laudă, prestigiu) etc. şi de a uita ( sau de a nu învăţa în

întregime) comportamentele pentru care a fost în vreun fel sancţionat . După Albert Bandura

personalitatea se dezvoltă în funcţie, nu numai de ceea ce o persoană a învăţat în mod direct (prin

condiţionare operantă), ci, de asemenea, prin observarea comportamentului altor oameni, a

consecinţelor acestor comportamente, precum şi prin înţelegerea modului în care aceste

comportamente, observate prin consecinţele lor, sunt potrivite pentru ea.

4. Teoriile fenomenologice (umaniste) pornesc de la tendinţele existente în orice individ uman spre

libertate, creativitate, fericire, sănătate. Carl Ransom Rogers consideră persoana reacţionează la

lume în funcţie de felul subiectiv în care o percepe. Comportamentele, reacţiile de răspuns la fapte

şi la alte persoane sunt determinate, în primul rând, de modul subiectiv în care fiecare se concepe

pe sine (“self-concept”) şi de modul în care interpretează faptele. Modul subiectiv de interpretare a

lumii, de către individul uman, îşi are rădăcinile în primele interacţiuni cu părinţii , care îi

influenţează valorile, atitudinile şi relaţiile cu ceilalţi . Rogers este convins că fiecare individ uman

se naşte bun, dornic să se dezvolte şi să-şi extindă orizontul cunoaşterii . O asemenea dezvoltare

depinde însă de iubirea şi de acceptarea de care beneficiază din partea celorlalţi (“atitudinea

pozitivă necondiţionată”).

În mod neîndoielnic, teoriile referitoare la personalitatea umană, au contribuit în mod

semnificativ la dezvoltarea generală a domeniului psihologiei. Principalele astfel de contribuţii

sunt:

a. direcţionează atenţia spre aspectele importante ale experienţei şi ale comportamentului

uman;

b. organizează gândirea ştiinţifică în domenii;

c. oferă explicaţii teoretice ale fenomenelor cuprinse în sfera psihologiei;

d. continuă cercetarea în domeniu;

e. elaborează, testează metode de cercetare, măsurare şi studiere a personalităţii .

Trebuie menţionat faptul că este dificil pentru oricare dintre teorii să explice un număr mare de

fapte şi observaţii asociate conceptului de personalitate; în baza unei atare raţiuni, teoriile sunt

importante, ele delimitând – fiecare în felul şi în direcţia ei – aspectele majore ale experienţei

umane.

7

Page 8: Psihologia Personalitatii

Capitolul al 2-lea. Structura şi dinamica personalităţii

Trăsăturile de personalitate. Temperamentul. Caracterul

Trăsăturile de personalitate se referă la însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei

persoane care, în plan comportamental, se exprimă prin „predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel

la o varietate de stimuli” (Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, 1998). Pentru a descrie

personalitatea unui subiect este important „să surprindem configuraţia structura şi trăsătura

(trăsăturile pivot, cele care controlează şi orientează întregul sistem de personalitate” (Ion

Dafionoiu, 1998, 56). În funcţie de aspectul la care se referă, se face distincţie între următoarele

categorii de trăsături de personalitate :

• trăsături temperamentale , care sunt definitorii pentru aspectul dinamico-energetic al

personalităţii;

• trăsături aptitudinale , definitorii pentru aspectul instrumental-operaţional;

• trăsături caracteriale , referitoare la aspectul relaţional-valoric.

Trăsăturile temperamentale sunt legate de caracteristicile proceselor nervoase fundamentale:

stabilitate, echilibrare, forţă de desfăşurare şi, din acest motiv, ele se explică predominant prin

acţiunea unor legi biologice. Trăsăturile temperamentale depind în mare măsură de ereditate .

Educaţia este un factor care îl ajută pe individ să-şi controleze şi să-şi cenzureze izbucnirile

temperamentale, ori să-şi dinamizeze modul de acţiune.

Trăsăturile aptitudinale sunt determinate de ereditate şi de educaţie . Aspectul ideal al

dezvoltării al acestei laturi a personalităţii este reprezentat de creativitate , dimensiune (a

personalităţii) caracterizată printr-o profunzime deosebită.

Trăsăturile caracteriale se concretizează în ansamblul atitudinilor stabile ale subiectului

faţă de semeni.

În prim-planul caracterului unui individ se află moralitatea, prin care acesta se defineşte ca

fiinţă socială. Psihanaliza are meritul de a fi pus în evidenţă importanţa, pentru caracterul unui

individ, a modului în acesta îşi reprezintă şi îşi constituie imaginea despre propriul Eu (ego) şi

raporturile lui cu Alter. Imaginea de sine, reprezentarea de sine şi conştiinţa de sine sunt

rezultatul unui proces îndelungat al dezvoltării individului în planul psihologic. În urma acestui

proces, educativ prin excelenţă, se constituie treptat eu-l corporal (ex. Eu, bărbat, înalt/scund,

frumos/urât) eu-l social (ex. Eu, omenos/neîndurător, cetăţean, cu o anumită ocupaţie), şi eu-l

spiritual (ex. Eu, inteligent/mediocru, cultivat/ incult etc.). Fiecare dintre aceste ipostaze ale Eu-

lui se defineşte prin intersecţia a trei predicate: a avea (ex. ce am eu, ce vreau să am, ce nu am

etc.), a fi (ex. cine sunt eu, ce vreau să fiu, ce ar trebui să fiu etc.) şi a putea (ce sunt/nu sunt în

stare, ce ar trebui să devin capabil să fac etc.). Uneori, „a avea” este predominant, se transformă în

obsesie, la fel putându-se întâmpla şi cu celelalte două („a fi” şi „a putea”). Educaţia are rolul de

a-l ajuta pe individ să ajungă la un echilibru sub aceste două aspecte.

Potrivit Gordon W. Allport, personalitatea este o structură formată dintr-un ansamblu de

trăsături, dispuse ierarhic: fiecare individ este caracterizat de două-trei trăsături cardinale ,

dominante şi care au rolul de a controla celelalte trăsături. Acestea sunt urmate, în ordine

ierarhică, de un grup alcătuit din 10-15 trăsături principale , relativ simplu de identificat, pentru

8

Page 9: Psihologia Personalitatii

ca, pe lângă toate acestea, să existe şi câteva alte sute, ori poate chiar mii de trăsături secundare şi

de fond , care sunt deosebit de dificil de identificat.

În cele ce urmează, vom introduce noţiunea de tipuri de personalitate, noţiune prin care sunt

reunite mai multe trăsături; altfel spus, tipurile sunt formate din mai multe trăsături. Deşi au fost

elaborate, în acest sens, mai multe tipologii, cele mai cunoscute sunt: cea a medicului german E.

Kretschmer şi cea a lui W.H. Sheldon. Elaborarea tipologiilor a avut la bază observaţia sistematică,

efectuată asupra subiecţilor adulţi sănătoşi, dar şi asupra celor care prezentau felurite tulburări

patologice. În acest ultim caz, s-a pornit de la ipoteza că maladia realiza o exagerare a tipologiei

normale, fapt ce „furniza” posibilităţi de observaţie privilegiate. Medicul german a identificat o

legătură între simptomatologia psihocomportamentală şi constituţia biologică exterioară,

conducându-l la stabilirea unei tipologii, pe baza criteriilor morfologice.

Tipologia lui William Herbert Sheldon, medic şi psiholog american cuprinde trei tipuri

denumite după predominanţa uneia dintre cele trei componente somatice ale embrionului din care

se dezvoltă întregul organism (endoderm, mezoderm şi ectoderm).

Astfel de tipologii, deşi au făcut „carieră” la vremea lor şi o bună perioadă de timp după, nu

au suportul ştiinţific necesar atributului credibilităţii , în zilele noastre.

Temperamentul Atunci când vorbim de temperament , trebuie să avem în vedere

dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii , dimensiune care se exprimă în particularităţi ale

proceselor intelectuale şi afective, dar şi la nivel comportamental, respectiv în limbaj, în

motricitate, şi în maniera de inter-relaţionare.

În calitatea sa de subsistem al personalităţii , temperamentul include un ansamblu de

particularităţi şi trăsături înnăscute, de mare însemnătate pentru procesul devenirii socio-morale a

fiinţei umane. Relaţionate cu sistemul nervos şi cu cel endocrin al individului uman, trăsăturile

temperamentale sunt relativ simplu de „reperat”. Că Nicolae Mărgineanu l-a definit drept „aspectul

formal al afectivităţii şi reactivităţii motorii specifice unei persoane” se datorează faptului că, în

opinia psihologului român, temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre. O proximă

încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii ,

Hipocrate (400 î.e.n.) şi Galenus (150 e.n.)care, în acord cu gândirea filosofică dominantă în acea

perioadă, considerau că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale: aer,

pământ, foc şi apă.   Potrivit celor doi, predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori”

(hormones): sânge, flegmă, bila neagră şi bila galbenă, determină temperamentul. Această

concluzie a condus la stabilirea   cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic,

melancolic şi coleric .

Ritmicitatea şi echilibrul sunt cuvintele care descriu cel mai bine temperamentul

sangvinicului . Vioiciunea, veselia, optimismul, capacitatea adaptării cu uşurinţă la orice situaţie,

firea activă, nevoia de diversitate şi de noutate sunt atributele acestui tip de temperament. În timp

ce trăirile afective sunt intense, sentimentele sunt caracterizate de superficialitate şi de

instabilitate; depăşeşte eşecurile şi decepţiile sentimentale fără dificultate, şi dovedeşte uşurinţă în

stabilirea relaţiilor cu semenii.

Liniştit , calm, imperturbabil, cumpătat în tot ceea ce întreprinde, flegmaticul pare a fi

întruchiparea răbdării. Neobosita sa putere de muncă, tenacitatea şi meticulozitatea care îl

9

Page 10: Psihologia Personalitatii

caracterizează îl pot conduce spre obţinerea de performanţe deosebite, cu deosebire în activităţile

de lungă durată. Flegmaticul este un temperament închis, greu adaptabil, „econom” în plan

comunicaţional, manifestând preferinţă pentru activităţile individuale.

Comparabil cu flegmaticul, sub aspectul inexpre-sivităţii şi sub cel al lentorii ,

melancolicului   î i l ipseşte forţa şi vigoarea primului, dovedindu-se emotiv şi sensibil, şi trăind o

viaţă interioară tumultoasă, tocmai datorită exigenţelor ridicate în raport cu propria persoană,

precum şi lipsei de încredere în capacităţile personale. Se mai caracterizează prin rezistenţa

scăzută la eforturi de durată, nu este nici îndeajuns de comunicativ, iar faptul de a fi închis în sine

îi ridică probleme de adaptare socială. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin

comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială.

Colericul: este o fire energică, neliniştită, caracterizată de impetuozitate, de irascibilitate se

dovedeşte a fi , uneori, impulsiv, risipindu-şi energia. Inconstant în manifestări, stările afective ale

colericului au o succedare rapidă; stările de entuziasm şi decepţie reprezintă extremele între care el

oscilează, fiind marcat de tendinţa exagerărilor în tot ceea ce întreprinde. Se caracterizează prin

expresivitate, lăsând ca gândurile şi emoţiile care i se succed cu repeziciune să-i fie, în general,

„citite” cu uşurinţă. În general, colericul domină grupul din care face parte, punând multă dăruire

şi pasiune în slujirea unei idei sau a unei cauze.

Cea de-a doua tipologie, asupra căreia ne vom îndrepta atenţia, este   cea a lui Pavlov. În

gândirea lui Ivan Petrovici Pavlov, explicarea diferenţelor temperamentale depinde de

caracteristicile sistemului nervos central, precum şi de raporturile în care se găsesc aceste

caracteristici.    El vorbeşte despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab , atare caracteristici

fiind determinate de forţa, respectiv energia a sistemului nervos de a funcţiona; aceasta se exprimă

prin rezistenţa mai mare sau mai mică fie la excitanţi puternici, fie la eventuale situaţii

conflictuale.    Mobilitatea se referă la uşurinţa cu care se trece de la starea de excitaţie la cea de

inhibiţie şi viceversa, trecere care depinde de solicitările externe. Sistemul nervos este mobil în

cazul în care trecerea se realizează rapid, invers, dacă trecerea este lentă, se poate vorbi despre

sistem nervos inert. Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese

(excitaţia şi inhibiţia): dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos

echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia.

          Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos: a)       t ipul puternic,

neechilibrat, excitabil (corelat cu temperamentul coleric); b)  tipul puternic, echilibrat, mobil

(corelat cu temperamentul sangvinic); c)  tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul

flegmatic);    d) tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).

  Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experienţe clinice, că,

în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi deosebiri tipice. Unii oameni sunt

orientaţi predominant spre lumea externă alcătuind categoria extravertiţilor, în timp ce alţii sunt

orientaţi predominant spre lumea interioară, formând categoria introvertiţilor. Extravertiţii sunt

firi deschise, sociabili , comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei

din jur, dar rămân în relaţii cu ei.    Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţini

comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili .

10

Page 11: Psihologia Personalitatii

La rândul său, psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificând

cazuistica probatorie, dar adaugă o nouă dimensiune, pe care o denumeşte nevrotism . Aceasta

exprimă stabilitatea sau instabilitatea emoţională a subiectului. Eysenck a reprezentat cele două

dimensiuni pe două axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil,

introvertit – stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat celor patru temperamente clasice.

Caracterul

Etimologic, termenul caracter provine din limba greacă veche şi semnifică „tipar”, „pecete”,

iar cu referire la om: sisteme de trăsături, stil de viaţă. În esenţă, caracterul reprezintă o structură

profundă a personalităţii , care se manifestă prin comportament.

Considerat nucleul personalităţii , caracterul se referă la acele aspecte care definesc profilul

psihomoral al individului uman. Caracterul este în întregime rezultatul educaţiei. Teoriile

referitoare la caracterul ereditar al unor trăsături morale nu şi-au găsit niciodată confirmarea

ştiinţifică. Din aceste motive, educaţia caracterului reprezintă cea mai importantă finalitate a

educaţiei, motiv pentru care i se subordonează orice act de instruire, care este înţeles ca un mijloc

de orientare valorică a caracterului, în acord cu concepţia axiologică a unei epoci.

În mod obişnuit, oamenii imorali sunt calificaţi ca fiind “fără caracter, sau, mai precis, ca

având un caracter rău” ( Paul Popescu-Neveanu, 1978).

Conţinutul caracterului constă într-un sistem de atitudini faţă de lumea înconjurătoare

(constituită din oameni, legi, obiceiuri etc.) şi fată de lumea internă , a propriei persoane cu

sentimentele, gândurile, convingerile, dorinţele sale. Formarea caracterului este rezultatul unui

proces îndelungat în urma căruia copilul ajunge la o „punere de acord” a celor două lumi (cea

externă şi cea internă) şi totodată la o armonie interioară , ca urmare a ierarhizării propriilor valori

(idealuri, convingeri, interese etc.).

„Caracterul   este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esenţiale ale unei persoane,

cât şi posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele” (A. Cosmovici).

Capitolul al 3-lea. Teoria psihanalitică a personalităţii

Concepţia lui Sigmund Freud asupra personalităţii

Actul de naştere al psihanalizei a fost „întocmit” în anii celei de-a doua jumătăţi a secolului

al nouăsprezecelea, când medicul vienez Sigmund Freud şi-a îndreptat cercetările către acest

domeniu. Era o perioadă de sfârşit de secol, în care atât în Europa, cât şi în America, reforma

azilurilor pentru persoanele cu deficienţe psihice cunoştea un mare avânt, interesul pentru stările

psihologice anormale – cu precădere pentru afecţiunile psihice – înregistrând, de asemenea, cote

ridicate. Într-o atare atmosferă, caracterizată de o febrilă dorinţă de a afla cât mai mult posibil

despre hăţişul proceselor psihice umane, Freud şi-a orientat preocupările către studiul psihanalizei,

citind – în prealabil – articolele referitoare la metoda lui Charcot (un medic francez) care susţinea

că folosirea hipnozei ar putea duce la vindecarea isteriei. Mai mult, Freud lucrase cu un alt medic,

Breuer, care constatase că, faptul de a le da pacienţilor săi posibilitatea de a vorbi despre

problemele avute, era un lucru care le alina durerea. Isteria este tulburare care provoacă

11

Page 12: Psihologia Personalitatii

pacienţilor dureri îngrozitoare, putându-se ajunge chiar la infirmitate, cauză care nu are însă o

bază organică.

Constatarea lui Freud a fost aceea că pacienţii săi isterici aveau amintiri şi asociaţii profund

înrădăcinate şi marcate afectiv, şi că aducerea acestora la suprafaţă părea să-i ajute. Elaborând o

tehnică de asociere liberă şi de analiză a „greşelilor de exprimare” şi a visurilor, care i-a permis să

cerceteze aceste amintiri ascunse, Freud a pus bazele metodei psihanalitice . Scopul acesteia este

procesul catarctic , prin care toate traumele emoţionale ascunse ies la suprafaţă, permiţând

pacientului să se elibereze de ele şi să găsească modalităţi constructive de a le stăpâni.

Conştient şi subconştient

În cadrul modelului pe care l-a elaborat, mintea umană este văzută asemenea unui aisberg,

care, în cea mai mare măsură, este ascuns sub suprafaţa apei. Este vorba de acea parte a minţii a

cărei „prezenţă” o realizăm, o conştientizăm, şi pe care el a numit-o conştient . Omul are însă şi

amintiri , gânduri pe care le uită pentru un anumit interval de timp, dar care pot fi aduce în

conştient, atunci când este necesar, preconştientul . Freud vorbeşte de un strat mai profund al

minţii , îngropat sub toate acestea, (strat) ale cărui componente nu ajung niciodată la conştiinţă,

este vorba de inconştient . Conflictele şi traumele acumulate în prima parte a vieţii sunt ascunse în

această zonă a psihicului uman, şi, deşi noi nu suntem conştienţi de prezenţa lui, inconştientul, ne

influenţează emoţiile şi modul în care ne comportăm, conducând la apariţia unor tulburări grave,

aşa cum este cazul isteriei.

Sinele

Personalitatea umană este structurată, în concepţia freudistă, pe trei niveluri: sinele, eul şi

supraeul. Primul nivel care se dezvoltă este sinele; în el sunt conţinute toate pulsiunile, instinctele

bazale, imboldurile lăuntrice, sinele manifestându-se exclusiv pe baza principiului plăcerii de

satisfacere imediată a oricărei dorinţe. De reţinut şi faptul că, potrivit lui Freud, sinele este

caracterizat de manifestări antagoniste în producerea reacţiilor: frustrarea degenerează

agresivitate, iar foamea poate împinge la înşfăcarea… cu hotărâre a primului produs comestibil

ivit.

Eu-l

Odată cu depăşirea stadiului primei copilării , atare comportament nu este tolerat de normele

sociale, caz în care se pune problema unui proces de cristalizare a sinelui; atare fapt se manifestă

pe baza principiului realităţii , în încercarea de a se face faţă cerinţelor „venite” din partea sinelui.

Este un lucru care nu se face în mod întâmplător, ci într-unul care trebuie, pe de o parte să fie

compatibil cu realitatea, iar pe de altă parte, să nu genereze dificultăţi după o perioadă de timp.

Freud a numit această componentă a personalităţii , care se separă repede de sine, eu .

Supraeul

Sigmund Freud vorbeşte de o a treia componentă a personalităţii , care se dezvoltă odată cu

creşterea copilului, componentă despre care autorul spune că se manifestă ca un fel de „părinte

interior”. Rolul său este acela de a-i dicta persoanei ce „s-ar cuveni” sau nu să facă, în supraeu

fiind conţinute şi ideile, îndatoririle şi responsabilităţile individului, ca parte a atribuţiilor sociale.

Freud consideră că această parte a personalităţii se caracterizează prin aceeaşi doză de nerealism

ca şi sinele, în sensul că exigenţele supraeului sunt atât de ridicate, încât ar fi imposibil de

12

Page 13: Psihologia Personalitatii

transpus în practică. Intervine din nou eu-l, factorul de echilibru, care se interpune între realitate şi

cerinţele supraeului.

Mecanismele de apărare

Datorită faptului că acest tip de abordare a personalităţii concepe eu-l ca îndeplinind funcţia

de menţinere a unui echilibru dinamic între cele trei tipuri de exigenţe care-i sunt impuse – de la

sine, de la supraeu şi de la realitate – este denumit (tip) de abordare psihodinamică . Sinele şi

supraeul aflându-se în inconştient, devine esenţial ca eu-l să le oprească să treacă în conştient, în

caz contrar, lucrurile putând scăpa de sub control. De aceea, eu-l dezvoltă o ansamblu de

mecanisme de apărare , de natură a-l proteja de presiunile exercitate de sine şi de supraeu.

Principalele mecanisme de apărare sunt:

- proiecţia – de pildă faptul de a atribui o senzaţie sau o idee „neplăcută” altei persoane;

- refularea – tăinuirea atât de bine a unei amintiri , încât aceasta să nu mai poată fi

„activată” (reactualizată) deloc;

- formaţiunea reacţională – suprimarea atât de puternică a unui lucru, încât acesta să se

transforme în opusul său;

- raţionalizarea – găsirea unei scuze plauzibile pentru o anumită acţiune, când, în realitate,

acţiunea a fost întreprinsă în mod spontan.

Libidoul

Pentru explicarea sursei din care îşi trage seva întregul sistem al personalităţii umane, S.

Freud a făcut apel la conceptul de libido , în jurul acestui concept clădindu-se, de altfel, întreaga

gândire freudistă. Atribuindu-i o energie vitală generală, motivată, Freud era de părere că libidoul

este de natură esenţialmente sexuală, deşi mulţi dintre discipolii săi (Carl Jung, Alfed Adler) l-au

considerat mai degrabă o expresie a vieţii înseşi, decât a sexualităţii . Potrivit lui Freud libidoul se

concentrează asupra diferitelor părţi ale corpului, în timpul copilăriei, iar felul în care individul

percepe plăcerea prin libido influenţează dezvoltarea personalităţii .

Stadiile psihosexuale

În urma constatării că primii cinci ani de viaţă au un efect constant asupra dezvoltării

personalităţii umane, el a identificat cinci faze de dezvoltare, pe care le parcurge individul uman,

pe durata copilăriei, şi a denumit aceste etape stadiile psihosexuale . Preferinţa pentru această

denumire derivă din considerentul freudian, dominant pentru întreaga gândirea de atare factură,

anume că sexualitatea este imboldul lăuntric fundamental în dezvoltare.

1.Stadiul oral (0-1 an). Pe parcursul acestei perioade, copiii obţin plăcerea în timpul alăptării şi al

suptului, sursa principală de plăcere fiind gura. Ca substadii se vorbeşte de: a) etapa optimismului

oral , în care predomină suptul şi sorbitul; b) etapa sadic-orală , caracterizată prin apucare cu gura

şi mestecat. Dacă micuţul are o plăcere accentuată pentru muşcat şi mestecat, este de părere Freud,

atunci el va deveni foarte agresiv verbal sau fizic. O problemă ar putea-o constitui, în această

etapă, înţărcarea fie prea timpurie, fie prea târzie a copilului, acesta putând dobândi o fixaţie

pentru gură, ca sursă de plăcere (va mânca excesiv, va bea mult sau va fi un fumător înrăit).

2. Stadiul anal (1-3 ani). În acest stadiu, plăcerea este obţinută în timpul defecaţiei, cât şi atunci

când acest act este amânat. Atare motive pot genera starea de nemulţumire a părinţilor, aceştia

13

Page 14: Psihologia Personalitatii

încercând să-i creeze deprinderea de a folosi toaleta, ceea ce reprezintă prima formă de control

impus de părinţi, copilului. Libidou-ul (impulsul şi energia sexuală ale individului) concentrându-

se asupra anusului, copilul va găsi plăcere în actul defecării. Dacă părinţii vor fi prea inflexibili

vizavi de deprindere copilului în folosirea oliţei, acesta ar putea deveni anal-retentiv , preferând să

reţină materiile fecale. Atare aspect va fi de natură a defini o personalitate caracterizată de

lăcomie, încăpăţânare, egoism. Dimpotrivă, copilul care va afla plăcere în folosirea oliţei ar putea

fi un anal-expulziv , respectiv o persoană foarte generoasă.

3. Stadiul falic (3-5 ani). Este stadiul în care obţinerea plăcerii este asociată cu descoperirea

organelor genitale, copilul începând să observe diferenţele dintre bărbaţi şi femei, direcţionându-şi

impulsurile sexuale către părintele de sex opus. În cadrul stadiului falic, copilul se confruntă cu –

ceea ce Freud a numit – complexul Oedip . Astfel, în jurul vârstei de 5-6 ani, impulsurile sexuale

ale băieţilor sunt îndreptate către mamă, motiv pentru care tatăl este perceput ca un rival în

obţinerea afecţiunii mamei. Freud denumeşte această situaţie conflict oedipian, făcând trimitere la

piesa lui Sofocle, în care regele Oedip îşi omoară, din greşeală, tatăl şi se căsătoreşte cu propria

mamă.

Freud este de părere că băiatul se teme de răzbunarea tatălui, care-l va castra. Teama de

castrare va genera anxietăţi, provocate de dorinţele interzise. Mecanismul de apărare prin care

băiatul încearcă depăşirea temerii provocate de castrare se numeşte „identificare cu agresorul”.

Dacă dezvoltarea se petrece în condiţii normale, băieţelul va reduce această anxietate, încercând să

rezolve satisfacerea sentimentelor faţă de mamă, prin identificarea cu tatăl; copilul internalizează o

imagine idealizată a atitudinilor şi a valorilor tatălui (adoptă atitudinile şi comportamentele

acestuia, având convingerea că, dacă tatăl său îl va considera egal, nu-l va mai trata cu ostilitate).

Dacă acest proces prin care se realizează identificarea sexuală a băiatului nu s-ar produce, s-ar

crea premisele ca băiatul să devină homosexual.

La rândul lor, şi fetele parcurg acest proces, având ca finalitate identificarea cu mama,

proces pe care l-a numit complexul Electra.

3. Perioada de latenţă şi stadiul de genital (de la 5 ani până la pubertate. Rezolvarea complexului

oedipian marchează sfârşitul stadiului falic, urmat de o perioadă de latenţă. Este o perioadă calmă

din punctul de vedere al sexualităţii , copilul fiind mai puţin interesat de corpul său, orientarea

fiind făcută – cu precădere - spre dobândirea acelor aptitudini cerute de relaţionarea cu mediul.

Când individul uman ajunge la pubertate, concentrarea libido-ului se face asupra organelor,

ceea ce determină ca atenţia tânărului (ei) să fie îndreptată către sexul opus. Acest stadiu va dura

pe tot parcursul vieţii adulte.

***

Nu trebuie trecute cu vederea criticile care au fost aduse abordării freudiste asupra

personalităţii; principalele puncte de vedere critice au fost:

- este imposibil de demonstrat şi tot astfel de infirmat veridicitatea, temeinicia acestor

teorii: teoria psihanalitică poate fi utilizată pentru a explica aproape orice după consumarea

evenimentului, dar se dovedeşte problematică în prezicerea a ceea ce se poate întâmpla; ori, o

teorie ştiinţifică poate fi considerată corectă doar dacă permite formularea de predicţii;

14

Page 15: Psihologia Personalitatii

- criticată a fost şi ideea de adevăr psihologic : dacă unei persoane i se pare adevărat ceva

(de exemplu o dorinţă subconştientă ca cineva să înceteze a mai exista), atunci nu are importanţă

dacă acel ceva este veridic, întrucât efectul psihologic asupra individului este la fel de puternic.

Cum o condiţie importantă pentru teoria ştiinţifică este posibilitatea de a o testa, prin raportarea ei

la realitate, ideea de adevăr psihologic rămâne sub semnul neştiinţificului;

- o (altă) ţintă pentru criticile adresate lui Freud a constituit-o eşantionul de subiecţi

utilizat: din eşantion au făcut parte doar femei de condiţie medie din Anglia victoriană; persoanele

cu care a lucrat erau deja familiarizate cu teoria sa, şi, prin urmare, erau considerate competente în

interpretarea observaţiilor. De aici, posibilitatea ca şi alte persoane să analizeze aceeaşi informaţie

şi să o interpreteze diferit era exclusă;

- în fine, H.J. Eysenck, alături de alţi specialişti , era de părere că proporţia pacienţilor

vindecaţi prin psihanaliză este egală cu cea a pacienţilor refăcuţi pe cale naturală.

Concepţia lui Carl Gustav Jung asupra personalităţii

Carl Gustav Jung, psihiatru de origine elveţiană, este întemeietorul psihologiei analitice.

Jung a făcut primii paşi în domeniul psihiatriei în mod independent, fără a fi influenţat de munca

lui Freud. Jung s-a făcut remarcat în scurt timp şi, constatând că unele cercetări ale sale vin în

sprijinul teoriilor lui Freud asupra inconştientului, a avut iniţiativa de a-i trimite acestuia un

exemplar din cartea sa "Cercetări asupra asocierii de cuvinte". Freud a fost încântat de lucrarea lui

Jung, astfel că peste puţin timp, în 1907, cei doi s-au întâlnit la Viena. Cu ocazia acestei prime

întrevederi directe, cei doi au fost atât de dornici să-şi împărtăşească ideile, încât au stat de vorbă,

în mod neîntrerupt, peste 13 ore.

În continuare, între cei doi s-a legat o prietenie puternică, bazată şi pe colaborarea în

domeniul psihanalizei. Diferenţa de vârstă (Freud s-a născut în 1857, iar Jung în 1875) a condus

totuşi la o oarecare ierarhie: pentru Freud, Jung era ca un fiu şi un continuator al psihanalizei

după moartea sa, iar Jung îl privea pe „maestrul” său ca pe un tată care îi l ipsise în copilărie.

Din anul 1912, între Freud şi Jung apare o îndepărtare treptată, având ca origine unele

divergenţe de opinie între cei doi: Jung a intuit unele limitări ale teoriei psihanalizei, pe care

Freud, făcând dovada unei atitudini dogmatice, nici nu le-a luat în considerare. Jung a fost cel care

a provocat ruptura finală dintre cei doi, prin expunerea teoriilor sale, diferite şi în unele puncte în

opoziţie cu cele ale lui Freud, în volumul al II-lea al lucrării "Metamorfoze şi simboluri ale

libidoului", precum şi într-o serie de conferinţe. Într-o scrisoare către Freud, Jung a surprins

relaţia sa cu acesta printr-un citat din Zarathustra: „Îti răsplăteşti rău dascălul daca rămâi un

simplu învăţăcel". În continuare, desprins de sub tutela lui Freud, Jung a trecut la dezvoltarea

teoriei proprii, ce va fi ulterior denumită Psihologie analitică sau Psihologie complexă.

Un moment foarte important şi interesant din viaţa lui Jung a fost perioada cuprinsă între

anii 1913 - 1918. Între aceşti ani el a avut o ocazie nemaiîntâlnită, aceea de a studia în mod

nemijlocit o psihoză, chiar propria psihoză. Astfel, între aceşti ani, Jung însuşi a suferit tulburările

pe care le tratează de obicei un psihiatru. El avea perioade de rătăcire, de parţială desprindere de

realitate, în care vorbea cu personaje imaginare, dar de o uimitoare consistentă a realului, având o

„personalitate” şi un mod de a gândi propriu, un aspect fizic bine conturat, şi desigur, un nume. În

momentele sale de rătăcire, Jung „a stat” de vorbă cu un bătrân înţelept, pe nume Elijah, şi cu o

15

Page 16: Psihologia Personalitatii

tânără foarte frumoasă, pe nume Salomeea. În momentele de luciditate, Jung se ocupa cu analiza

propriilor trăiri, aflate la limita patologicului, încercând să realizeze astfel o forma de auto-terapie

şi să profite de şansa studierii propriei psihoze. E posibil ca acesta să fi fost unul din factorii care

a făcut posibilă revenirea la normalitate a lui Jung, după aproape cinci ani de rătăcire. Dar trebuie

accentuat faptul ca această perioadă, numită „confruntarea cu inconştientul”, nu a fost considerată

de Jung ceva patologic, ci un proces cvasinormal, care apare la toţi oamenii, dar care a fost mult

exagerat, amplificat în cazul lui. De altfel, se pare că această perioadă a avut efecte benefice, după

1918, Jung fundamentând modelul său asupra psihicului, şi dând dovada, în continuare de o

efervescenţă şi profunzime intelectuală deosebite.

Se cuvine menţionat că Jung nu a considerat modelul său ca fiind perfect, complet, finalizat,

sau măcar ferit de greşeală. El a fost tot timpul deschis unor actualizări, dezvoltări şi corecţii ale

teoriei sale.

În cadrul psihologiei analitice, un rol deosebit de important îl are inconştientul , aşa cum am

văzut că stau lucrurile şi în concepţia freudistă. Acesta apare structurat pe mai multe nivele.

Nivelul superior al inconştientului, aflat cel mai aproape de instanţa conştientului, reprezintă

inconştientul personal; acesta cuprinde, în principal, conţinuturi ce au fost cândva conştiente dar

care, din diferite motive, au fost expulzate din conştient. Deoarece conţinutul inconştientului

personal provine din experienţa individuală, fiind, deci, propriu celui căruia îi aparţine, această

zonă a fost numită inconştient interpersonal.

Noutatea modelului lui Jung este dată de inconştientul colectiv , acesta cuprinzând nivelele

abisale, de mare profunzime ale psihicului. După cum o indică şi numele, acest nivel nu mai este

personal, ci este comun tuturor membrilor unei specii. Ce vrea să însemne acesta? Ei bine, în

opinia lui Jung, toţi oamenii au acelaşi inconştient colectiv sau, altfel spus, acesta (inconştientul

colectiv) are unul şi acelaşi conţinut la toţi oamenii. Inconştientul colectiv a suferit transformări,

s-a structurat şi s-a dezvoltat în paralel cu evoluţia filogenetică umană. Inconştientul colectiv

conţine un model al omului, un program perfect, un om generic, complet si ideal. Acest model, care

are menirea de a ne arăta tot timpul ce este sau cum este cu adevărat Omul, este numit Sine.

Gândirea jungiană este organizată în jurul conceptului de arhetip, inconştientul colectiv

fiind alcătuit din arhetipuri . Un element semnificativ pentru specie (important pentru toţi membrii

speciei şi în toate timpurile) se va sedimenta şi va forma un arhetip. De reţinut că acest arhetip nu

poate să fie elementul care l-a generat, în sine (şi care se poate manifesta concret într-o

multitudine de forme), ci va conţine structura, ideea, esenţa acelui element semnificativ; însă

arhetipurile sunt nişte structuri golite de substanţă. Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de

arhetip, să dăm un exemplu: pentru toţi oamenii, din toate timpurile, un element de o importanţă

vitală a fost (şi îl va constitui) mama. Mama este cea care oferă protecţie şi hrană din primele

momente ale vieţii , adică ei îi datorăm însăşi şansa de a supravieţui, şi, de bună seamă că rolul ei

nu se limitează la aceasta. Prin urmare, la toţi oamenii există arhetipul Mamei. Dar este oare acest

arhetip imaginea vreunei mame anume? Cu siguranţă, nu; în specia umană există foarte multe

mame, toate diferite. Cu toate acestea, arhetipul mamei va conţine elemente esenţiale ale oricărei

mame; va fi structura care înseamnă mama, dar golită de substanţa ce ar reprezenta o mamă reală

(a ta, a mea, a lui/ei/lor etc.).

16

Page 17: Psihologia Personalitatii

Elementele provenite din exterior se vor structura mental în matca oferită de arhetipuri;

imaginile şi conţinuturile psihice vor avea tendinţa de a se ataşa la diverse arhetipuri, de a se

organiza conform structurii definite de acestea. În acest mod iau naştere complexele, care

reprezintă conţinuturile psihice asociate unui arhetip. De reţinut că, la Jung, noţiunea de complex

nu este caracterizată de vreo conotaţie negativă, ci este forma fundamentală de organizare a

conţinuturilor psihice, un soi de celulă ce alcătuieşte psihicul. Complexele sunt prezente la orice

persoană. De altfel, orice complex are asociat un arhetip şi, de asemenea, orice arhetip va genera

un complex. Deoarece toţi posedăm aceleaşi arhetipuri, un anumit complex se va manifesta la

fiecare din noi, având chiar aceeaşi structură (dată de arhetipul comun), dar diferind de la o

persoana la alta în privinţa materialului concret din care este format.

Un complex cu un rol aparte este complexul eu-lui , numit şi ego sau complex al identităţii .

În concepţia lui Jung, eu-l reprezintă imaginea cu care noi ne identificăm, felul în care noi ne

vedem pe noi înşine. Eu-l are asociat un sentiment de relativă constanţă, fapt corelat cu senzaţia că

noi suntem, pe parcursul existenţei individuale, aceeaşi persoană. Locul deosebit al complexului

eu-lui este dat de poziţia lui centrală în cadrul conştiinţei. De altfel, conştientul este format în

principal din complexul eu-lui, precum şi din relaţiile pe care acesta le stabileşte cu alte complexe.

Sintetizând, să spunem că pentru Jung, inconştientul nu este, aşadar, un topos psihic, aşa

cum este pentru Freud, ci un adjectiv ce desemnează o mulţime de „complexe” sau grupuri de

reprezentări cu tonalitate afectivă foarte ridicată, pe care eu-l o poate sau nu controla. La

inconştient se ajunge prin abordări metaforice sau imagini, cum sunt anima , care reprezintă partea

feminină în cadrul masculinului, respectiv prin animus , care reprezintă partea masculină în cadrul

femininului. Putem vedea anima ca pe o reflectare în oglinda a eu-lui, dar o oglindă ciudată, ce

transformă orice în complementul său. Astfel, acele elemente care, din diverse motive, nu-şi găsesc

locul în egoul subiectului, de obicei se refugiază în anima acestuia. Ceea ce descrie Jung prin

conceptul denumit „umbra” reprezintă partea negativă, obscură, inferioară a personalităţii şi pe

care subiectul este tentat a o ascunde, iar persona sau masca este ceea ce eu-l adoptă în relaţiile

sale sociale, cu care ajunge să se identifice, atunci când nu mai este sigur de sine. Umbra este

personalitatea ascunsă şi refulată, partea aproape animalică, persona este sistemul de contact, de

adaptare la lume.

Concepţia lui Alfred Adler asupra personalităţii

Născut în capitala Austriei, Viena, Alfred Adler a fost al doilea dintre cei şase copii ai

familiei sale. Orientarea către cariera pe care avea s-o urmeze a fost semnificativ influenţată de

experienţele trăite pe parcursul copilăriei, în special de un incident suferit la vârsta de cinci ani.

Fiind bolnav de pneumonie, Alfred Adler l-a auzit pe medic spunându-i tatălui său că, foarte

probabil, micuţul nu va putea supravieţui. Deşi se afla la o vârstă foarte fragedă a luat decizia ca,

în cazul în care spusele medicului nu se vor adeveri, reuşind să supravieţuiască, va deveni doctor şi

se va ocupa de combaterea bolilor mortale. O decizie de la care nu s-a abătut; aşa se face că, în

anul 1895 a obţinut diploma de medic la Universitatea din Viena.

La 28 de ani scrie prima sa carte, despre starea de sănătate a croitorilor. În această lucrare,

el vorbeşte despre ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante doctrine ale gândirii sale:

necesitatea de a privi omul ca pe un întreg, ca pe o entitate funcţională, reacţionând la mediul să şi

17

Page 18: Psihologia Personalitatii

la înzestrarea sa psihică. În 1902, fiind unul dintre puţinii specialişti care a reacţionat favorabil la

lucrarea lui Freud despre interpretarea viselor, a primit o scrisoare de la acesta prin care i se

sugera să se alăture grupului care se întrunea săptămânal în casa lui Freud, şi unde se discutau cele

mai noi aspecte din domeniul psihopatologiei. A acceptat invitaţia, dar curând a realizat că

viziunea sa asupra naturii umane era una diferită de teoria freudistă a impulsurilor sexuale.

În anul 1907, Adler îşi publică lucrarea referitoare la inferioritatea organică şi nevoia de

compensare a acesteia, în sensul exaltării sentimentului personalităţii . Din acel moment, diferenţa

dintre punctele sale de vedere şi cele ale lui Freud a devenit tot mai accentuată. Adler nu a

acceptat nicicând teoriile originale ale lui Freud, potrivit cărora dificultăţile mentale erau

provocate exclusiv de traumele sexuale, opunându-se totodată şi generalizărilor potrivit cărora

visele erau interpretate, în fiecare situaţie, drept împlinirea dorinţei sexuale. Deşi a examinat

personalitatea cam în aceeaşi perioadă cu Carl Jung şi Sigmund Freud, lucrând împreună la unele

teorii, Adler şi-a impus punctul de vedere potrivit căruia dificultăţile legate de personalitate îşi au

rădăcina într-un sentiment de inferioritate, derivând din restricţiile individuale ale nevoii de auto-

afirmare. În fine, după încercări stăruitoare ale celor doi (Freud şi Adler) de a-şi impune modul de

gândire, inevitabilul s-a produs: Adler s-a desprins de „cadrul freudian”, după care cei doi nu s-au

mai întâlnit niciodată. Părăsind grupul în 1911, împreună cu alţi opt colegi, Adler şi-a format

propria şcoală de psihologie.

Cea mai cunoscută lucrare a sa se intitulează Teoria şi Practica Psihologiei individuale şi a

fost publicată în anul 1923. Deşi a avut tendinţa de a-şi schimba teoria asupra personalităţii , pe

parcursul vieţii sale, Alfred Adler a ajuns, în cele din urmă, la concluzia că oamenii se

concentrează, de fapt, pe menţinerea controlului asupra vieţii lor. El a crezut în existenţa unei

singure forţe motivaţionale sau de „conducere”, care acţionează dincolo de comportamentul nostru,

susţinând că dorinţa noastră de a ne valorifica posibilităţile devine din ce în ce mai apropiată de

idealurile pe care le avem.

Adler şi-a intitulat teoria Psihologie individuală , deoarece a simţit că fiecare persoană este

unică, dar şi pentru că a constatat că nici una dintre teoriile elaborate până la acea dată nu fusese

aplicată tuturor oamenilor. Teoria lui Adler includea următoarele patru aspecte: dezvoltarea

personalităţii , lupta pentru superioritate, sănătatea psihologică şi unitatea personalităţii . În

studierea personalităţii , Adler a formulat conceptul de complex de inferioritate , pe care l-a descris

drept sentimentul lipsei de valoare. El scria: „Cu toţii năzuim spre un scop, a cărui îndeplinire ne

face să ne simţim puternici, superiori, împliniţi . Adler a introdus şi conceptul de complexul

superiorităţii , despre care considera că se dezvoltă atunci când o persoană încearcă să-şi învingă

complexul de inferioritate, prin suprimarea sentimentelor existente. El simţea că oamenii încercau,

în mod constant, să-şi depăşească sentimentele de inferioritate, pentru a atinge superioritatea.

Odată cu ideea de a încerca depăşirea inferiorităţii , Adler considera că fiecare persoană are o

idee despre cum ar trebui să fie în „varianta (sa) perfectă”, şi a denumit această imagine finalism

funcţional . Finalismul funcţional aplică o direcţie mai clară asupra deciziilor pe care le ia

persoana, cu privire la sine; deşi indivizii pot avea o idee despre propria imagine, ei abia dacă o

înţeleg vreodată. Adler nota: „…în fiecare fenomen mental descoperim o caracteristică nouă de

18

Page 19: Psihologia Personalitatii

căutare a unui scop, şi atunci toate puterile, facultăţile, experienţele, dorinţele şi temerile noastre,

toate defectele şi capacităţile pe care le avem eşuează lamentabil, pe linia acestei caracteristici.

Spre deosebire de Freud, Adler era de părere că inconştientul şi conştientul lucrează la

unison, scopul fiind finalismul funcţional. Deşi Adler nu agrea ideea de a pune laolaltă grupuri de

oameni şi de a-i include în categorii generale, a apelat la atare formulă pentru a descrie stilurile de

viaţă. Astfel, studiind tipuri diferite de oameni el a ajuns la concluzia că există patru categorii de

oameni, trei din acestea patru, fiind negative:

tipul lider încearcă să-i controleze pe ceilalţi;

tipul oportunist tinde să fie foarte pasiv, aderă cu uşurinţă la ideile celorlalţi , este

rareori inventiv;

tipul evitant încearcă să se izoleze de ceilalţi pentru a evita înfrângerea, este – în

general – o fire foarte rece;

tipul util social este cel care apreciază valoarea, având control asupra propriei sale

vieţi şi străduindu-se să facă lucruri bune pentru sine şi pentru societate.

Paralelă între concepţia lui Freud şi cea a lui Adler asupra personalităţii

1) Dacă din concepţia freudistă asupra personalităţii desprindem un pesimism filosofic, anume

determinismul, în gândirea adleriană identificăm un optimism filosofic, anume liberul arbitru.

Astfel, omul urmăreşte un scop aflat în faţa lui, are posibilitatea alegerii şi este responsabil de

ceea ce face.

2) La Freud, individul este divizat în instanţe antagoniste – sine, eu, supraeu – pe când la Adler

individul constituie o unitate indivizibilă, esenţială.

3) Orientarea personalităţii la Freud este cauzală (este determinată), la Adler orientarea este

teleologică (spre un scop).

4) Eu-l la Freud este oprimat de supraeu, la Adler individul este orientat în a produce acte

agresive, împotriva comunităţii .

5) Freud vorbeşte de apărarea eului prin mecanisme de apărare a eului, Adler vorbeşte despre

stilul de agresiune al individului împotriva altuia. Când agresiunea activă eşuează, individul se

retrage în spatele baricadelor.

6) La Freud copilul are un sentiment de putere care însoţeşte dorinţa, pe când la Adler copilul

are un sentiment de inferioritate.

7) În explicarea comportamentului şi a personalităţii , Freud insistă asupra importanţei

fundamentale pe care o are libido-ul, precum şi fixaţiile şi regresiile sale. La Adler, o bună parte a

comportamentului sexual al omului are o semnificaţie simbolică în raport cu tendinţa spre

superioritate, ceea ce determină protestaţia virilă.

8) Freud insistă asupra libido-ului şi a sentimentelor agresive, Adler insistă asupra

antagonismelor.

9) Freud insistă pe relaţia cu tata şi cu mama (complexul lui Oedip), iar Adler insistă pe

relaţiile dintre soră şi frate, în ordinea naşterii .

10) La Freud, femeia suferă un sentiment de inferioritate, pentru că nu deţine organul sexual

masculin, la Adler bărbatul este cel care suferă un sentiment de inferioritate, deoarece puterea sa

sexuală este mai limitată decât a femeii, ceea ce determină protestaţia virilă

19

Page 20: Psihologia Personalitatii

11) La Freud, nevroza este o consecinţă a civilizaţiei şi a condiţiei umane, pe câtă vreme la Adler

nevroza este o încercare a individului de a se elibera de obligaţiile ce-i revin din sentimentul de

comunitate, din partea comunităţii (se rupe echilibrul dintre scopul urmărit şi sentimentul

comuniunii)

12) După Primul Război Mondial, Freud a dezvoltat conceptul de instinct al morţii; în aceeaşi

perioadă, Adler a dezvoltat conceptul de sentiment al comuniunii.

13) Terapia psihanalitică a lui Freud – psihoterapia individuală a lui Adler.

Capitolul al 4-lea. Teoria trăsăturilor de personalitate

Perspectiva lui Gordon W. Allport

Gordon Willard Allport , psiholog american, s-a dedicat mai ales studiului personalităţii , pe

care a considerat-o drept ansamblu al diferitelor trăsături care, deşi sunt comune multor persoane,

ele determină comportamente diferite de la un individ uman la altul. Esenţa gândirii lui Allport

este că nu există două persoane identice; prin urmare, teoria lui doreşte să sublinieze ideea

unicităţii individului. Aceasta înseamnă că, atunci când ne propunem să studiem comportamentul

cuiva, trebuie să analizăm deopotrivă combinaţia însuşirilor, dar şi diferenţele de situaţie.

Pentru ca o teorie asupra trăsăturilor să fie validă, aceasta trebuie să ţină seama (de) şi să

explice variabilitatea conduitei unei persoane, afirmă Allport. Atunci când o persoană întreprinde

un demers pentru îndeplinirea unei acţiuni, ea porneşte în respectiva acţiune cu gândul obţinerii

unui anumit rezultat, dar influenţele din mediul înconjurător, semenii cu care vine în contact îi pot

crea o anumită dezorganizare interioară, caz în care se produce un dezechilibru de natură să

influenţeze negativ rezultatul aşteptat. Dincolo de această variabilitate, există însă şi o constanţă a

acţiunilor, aspect ce este conţinut în termenul de trăsătură. Autorul teoriei trăsăturilor explică

faptul că „un act este produsul unei interacţiuni a mai multor forţe determinante, din care

trăsăturile reprezintă numai una. Singurul lucru pe care îl putem observa este actul şi nici un act

nu e produsul unei singure trăsături” (G.W. Allport, 1991, 335).

Vorbind de trăsături, trebuie menţionat că acestea sunt tendinţe mai generale, fiecare

manifestare a unei trăsături diferind oarecum, şi aceasta pentru că, în etalarea ei, respectiva

trăsătură înfruntă condiţii determinante. Revenind la ideea de constanţă a comportamentului unui

individ, se poate afirma că acţiunile au caracter de permanenţă, că îi sunt caracteristice acestuia,

iar ceea ce stă la baza specificităţii unei conduite este tocmai ansamblul trăsăturilor prin care poate

fi descrisă personalitatea individului respectiv.

Allport delimitează trăsăturile psihice în două mari grupe (trăsături comune şi

dispoziţii personale), definind şi oferind o amplă descriere a fiecăreia dintre acestea.

„O trăsătură comună este o categorie pentru clasificarea formelor funcţional echivalente de

comportament dintr-o populaţie generală de oameni. Deşi influenţată de consideraţii nominaliste

şi artificiale, o trăsătură comună reflectă într-o anumită măsură dispoziţii veridice şi comparabile

20

Page 21: Psihologia Personalitatii

ale mai multor personalităţi care, datorită unei naturi comune şi unei culturi comune, dezvoltă

moduri similare de adaptare la mediul lor, deşi în grade variate.” (1992, 330).

O formulare mai concisă şi mai puţin „tehnică”- chiar dacă mai puţin precisă – este cea

conform căreia „o trăsătură comună este orice dispoziţie generalizată în raport cu care oamenii pot

fi în mod avantajos comparaţi.” (1991, 330).

Pentru a dovedi că o trăsătură sau alta este comună, este necesar să demonstrăm că aceasta

are un caracter constant, de-a lungul timpului şi într-o varietate de situaţii . Nivelul la care trebuie

să se situeze această constanţă este, de asemenea, un aspect discutabil, întrucât nu există un

răspuns strict.

Abordând personalitatea dintr-o perspectivă structuralist-sistemică, Allport apreciază că

trăsăturile comune pot fi împărţite în trei grupe:

trăsături cardinale, care sunt în număr de două-trei şi care au tendinţa de a controla şi

influenţa orice comportament uman;

trăsături principale care decurg în mod logic din cele cardinale şi sunt în număr de

zece-cincisprezece;

trăsături secundare care pot fi de ordinul miilor, şi de aceea, greu de identificat –

uneori chiar fiind conştientizate de persoana în cauză.

Dispoziţiile personale sunt elemente având acelaşi grad de complexitate ca şi trăsăturile

comune, dar sunt considerate ca diferenţele proprii ale naturii , adică sunt elemente neuropsihice pe

care le constatăm în mod real la persoane individuale. În viziunea lui Allport, dispoziţiile

personale sunt ceea ce se înţelege în mod curent prin aptitudini.

Atunci când se doreşte compararea unui om cu un altul, singura abordare posibilă rămâne

cea a trăsăturilor comune, dar înţelegerea persoanei sub toate aspectele sale presupune o evaluare

mult mai elaborată, respectiv a dispoziţiilor personale. Pecetea unicităţii , pe care o purtăm fiecare

dintre noi şi care este rezultatul unor complexe inter-relaţionări de factori, face ca personalitatea

să poată fi privită ca o reţea de organizare, (în alcătuirea căreia intră sisteme întregi de celule), o

reţea modelată de ereditate şi de experienţe ambientale care nu se repetă niciodată, ceea ce o şi

face unică. Fiecare dintre noi avem o structură corporală, fizică, alcătuită din aceleaşi componente

care îndeplinesc aceleaşi roluri (mers, văz, auz, miros ş.am.d.), totuşi, suntem diferiţi în ceea

priveşte funcţionarea psihică.

Aşa cum observă părintele personologiei, G.W. Allport: „Dispoziţiile nu sunt niciodată

complet constante. Ce plictisitor ar fi dacă ar fi aşa – şi ce haos dacă nu ar fi deloc constante.” O

anumită împrejurare va genera întotdeauna o anumită dispoziţie; oricât de convinşi am fi că faptul

de a trece în mod repetat printr-o aceeaşi experienţă de viaţă, ne va determina acelaşi

comportament, că vom fi de fiecare dată aceeaşi, că vom şti exact ce abordare să folosim, lucrurile

nu stau chiar aşa. Nici o situaţie nu se poate repeta vreodată în mod identic; sau, chiar dacă măcar

aparent ar fi aşa, noi vom fi cei care nu o vom percepe ca identică, întrucât, aşa cum am mai

menţionat, suntem rezultatul interferării a o multitudine de factori mereu în schimbare şi

generatori – la rându-le – de noi schimbări, care au ca rezultat percepţii diferite şi, respectiv,

răspunsuri diferite. „Personalitatea există numai în stare post-elementară; există numai când

caracteristicile comune ale naturii umane au interacţionat deja între ele şi au produs sisteme unice,

21

Page 22: Psihologia Personalitatii

continue şi evolutive. Aceasta nu înseamnă că depistarea elementelor comune sau a funcţiilor

umane comune nu e de dorit. În cea mai mare parte ştiinţa psihologiei face acest lucru şi nimic

altceva. Insist numai asupra faptului că dacă ne interesează personalitatea trebuie să depăşim

domeniul elementelor şi să ajungem în domeniul morfogenetic.” (1991, p.362).

Personalitatea, înţeleasă ca organizare de trăsături comune şi dispoziţii personale, nu este

niciodată perfect unificată, dar integrarea perpetuă tinde spre acest ţel, şi aceasta întrucât procesul

dezvoltării personalităţii presupune tocmai integrarea şi diferenţierea a două tendinţe care sunt

diametral opuse, dar nu şi nelipsite de complementaritate.

Capitolul al 5-lea. Abordarea umanistă a personalităţii

Modelul centrat pe persoană al lui Carl Rogers

Carl Rogers a fost unul dintre cei mai importanţi psihologi ai generaţiei din care a făcut

parte. Viziunea sa mai puţin obişnuită asupra naturii umane l-a condus spre elaborarea unui model

unic de psihoterapie, oferindu-i totodată şi o viziune diferită în privinţa educaţiei. Apreciată de

unii, criticată de alţii , metoda pe care a utilizat-o a reflectat punctul său de vedere asupra naturii

umane: abilitatea de rezolvare a problemei se află în persoana însăşi, această abilitate trebuind

doar să fie activată. Mai mult, terapeutul nu trebuie să fie un expert care a înţeles problemele, şi,

în consecinţă, decide cum ar trebui rezolvate acestea, ci, el trebuie să-i acorde clientului libertatea

de a-şi rezolva singur problemele personale (pe care le are acesta din urmă). Atare poziţie cu

privire la terapie a fost controversată, întrucât contravenea uzanţelor profesionale tradiţionale,

potrivit cărora clientul are (totuşi!) nevoie de un expert pentru soluţionarea problemelor, acesta

fiind şi motivul pentru care clientul apelează la un ajutor specializat.

Carl Rogers a adoptat acelaşi punct de vedere şi în scrierile sale referitoare la educaţie,

afirmând că motivaţia studentului de a învăţa este dată de interesul şi entuziasmul său, iar sarcina

profesorului trebuie să se limiteze doar la a susţine interesul şi entuziasmul în baza cărora tânărul

optează pentru o formă de educaţie sau alta. Principiul său de bază, în privinţa educaţiei era: „Nu

putem învăţa o altă persoană în mod direct; putem doar facilita învăţarea, la acea persoană.” El

vedea în persoana desemnată cu rolul educativ doar autoritatea care stabileşte modul, clarifică

scopurile pentru membrii clasei şi se constituie într-o resursă flexibilă pentru aceştia.

În lucrarea sa, Condiţiile necesare şi suficiente pentru schimbarea terapeutică a

personalităţii (1957), C. Rogers şi-a afirmat ideile majore, cu privire la psihoterapie. Mai târziu, a

extins aceste idei şi în privinţa educaţiei. El descrie şase condiţii necesare şi suficiente pentru

schimbarea personalităţii:

două persoane (clientul şi terapeutul) intră într-o relaţie care are o anumită

semnificaţie pentru ele;

starea sau poziţia în care se află clientul este una de vulnerabilitate şi anxietate, trăind

sentimentul că nu este compatibil cu imaginea pe care o are despre sine;

relaţia oferită de către terapeut clientului său este una integrată şi convenabilă

acestuia din urmă, de natură a-i anihila starea de disconfort psihic în care se găseşte;

terapeutul acordă clientului o atenţie pozitivă necondiţionată şi acceptă toate

experienţele acestuia, deoarece ele alcătuiesc persoana unică pe care o are în faţa sa;

22

Page 23: Psihologia Personalitatii

terapeutul trăieşte universul interior al clientului într-o manieră empatică şi încearcă

să returneze către acesta experienţele astfel receptate;

clientul are disponibilitatea de a accepta, cel puţin în principiu, mesajul terapeutului

în legătură cu atitudinea pozitivă necondiţionată a acestuia faţă de el şi cu felul în care înţelege

situaţia sa.

Prin urmare, terapeutul nu trebuie să înţeleagă personalitatea sau problemele clientului, după cum

nu trebuie nici să-l ghideze pe acesta în rezolvarea problemelor pe care le are. Este suficient ca

terapeutul să fie acceptat în mod real şi necondiţionat, în paralel cu o înţelegere empatică a

clientului.

Ideile lui Carl Rogers au avut o influenţă puternică în domeniul consilierii şi în cel al

psihoterapiei, iar prin adoptarea unei poziţii umaniste, el intră în dispută cu teoriile psihanalitice şi

cu cele behavioriste, arătându-se prea puţin interesat de structura personalităţii aşa cum fusese

teoretizată până la el.

Caracteristicile relaţiei de ajutor (terapiei centrate pe client) sunt:

Are un scop diferit de al celorlalte terapii, centrându-se asupra individului, şi nu

asupra problemei. Astfel, scopul avut în vedere de această metodă nu este rezolvarea problemei, ci

susţinerea clientului în a ajunge la atingerea unui anumit grad de maturitate , de natură a-l conduce

la o adaptare superioară. Aşa cum afirmă C. Rogers, terapia nu constă în a face ceva anume pentru

individ, şi nici în a-l conduce pe acesta să întreprindă o acţiune sau alta pentru el însuşi, ci în a-l

elibera, pentru a putea să-şi desăvârşească maturizarea şi dezvoltarea normală.

În cadrul acestei forme de terapie, accentul cade pe elementul trăit , mai curând pe

componenta afectivă a situaţiei, decât pe cea intelectivă. Cel mai adesea, nu lipsa informaţiilor stă

la baza inadaptărilor, a diferitelor situaţii nedorite, întrucât, dacă ar fi aşa, lucrurile ar fi foarte

simplu de rezolvat, prin înlesnirea furnizării informaţiilor. Din păcate însă, experienţa de viaţă ne

demonstrează că sfaturile „inteligente” nu rezolvă problemele întotdeauna.

Terapia centrată pe client pune accentul pe situaţia actuală mai mult decât pe trecutul

individului. Către sfârşitul relaţiei de ajutor, trecutul ar putea fi util pentru înţelegerea genezei

unui comportament, însă el nu este neapărat necesar pentru atingerea obiectivelor.

Capitolul al 6-lea. Behaviorismul şi studiul personalităţii

Teoria lui B.F.Skinner asupra personalităţii

Burrhus Frederick Skinner (1904-1990) este considerat cel mai important psiholog pe care l-

a dat America secolului al XX-lea şi (ceea ce este însă discutabil!) cel mai important psiholog de

la Freud încoace, fiind chiar comparat cu Freud (…fapt şi mai discutabil!). Prima sa lucrare,

Comportamentul organismelor (1938) a constituit un tur major de forţă, în sensul în care a pregătit

terenul pentru un nou val al behaviorismului. 1

1 Behavior ismul este un curent a le cărui baze au fost puse în S.U.A. , la începutul secolului a l XX- lea ş i

care evidenţ iază ideea potr iv i t căreia psihologia ar trebui să f ie complet obiect ivă, concentrându-se doar

pe comportamentul observabi l ş i pe st imul i i corespunzători ;behavior ismul respinge principi i le

funcţ ional ismului ş i s tructural ismului .

23

Page 24: Psihologia Personalitatii

B.F. Skinner s-a născut într-un orăşel din Pennsylvania, Susquehanna. A absolvit Colegiul

Hamilton, cu specializarea în literatură. Şi-a petrecut anii imediat următori absolvirii , încercând să

devină scriitor. Din nefericire însă pentru el, la acea vreme, efortul depus s-a concretizat în

frustrare şi eşec, dându-şi seama că nu posedă înclinaţii reale spre atare gen de carieră.

Citind pe John B. Watson (fondatorul behaviorismului), precum şi cartea lui Berman, Religia

numită behaviorism , şi încercând să-şi publice punctele de vedere critice cu privire la această din

urmă lucrare, Skinner a ajuns să-şi lămurească anumite aspecte legate de curentul de gândire la

care ne referim. A urmat înscrierea la Psihologie, în cadrul Universităţii Harvard, în toamna anului

1928. Experienţa personală a lui Skinner a avut un aport mult mai mare în opţiunea spre atare

reorientare în planul instruirii sale, decât au avut-o experienţa şi judecata profesională.

Mediul social al anilor 1930, culminând cu perioada Marii Crize şi câştigarea războiului, în

anii 1940, au condus la schimbări semnificative în anii postbelici. Skinner scria: „Behaviorismul a

apelat la mine deoarece cred, alături de Watson, că o mai bună cunoaştere a comportamentului

uman ne-ar putea ajuta în a ne rezolva problemele.”

Lumea micului orăşel american al lui Skinner, de dinaintea experienţei din primul Război

Mondial, i-a lăsat acestuia o credinţă de nezdruncinat în progres. Iar acea credinţă conţinea solul

fertil pentru o poziţie teoretică: a behaviorismului.

Scopul şi particularităţile ideilor creative ale lui Skinner sunt numeroase şi răspândite în

întreaga creaţie a vieţii sale. Aceste idei îşi au fundamentul în gândirea lui Pavlov, Thorndike şi

Watson, Skinner purtându-le către noi nivele de diferenţiere, generalitate şi integrare. Gândirea lui

a părut întotdeauna a exprima o latură practică, aplicată, tehnică. Educaţia, definită în sens larg, s-

a înscris amplu în aria preocupărilor sale, începând de la ţarcul copilului, până la învăţarea

programată.Alte idei au derivat din creativitatea, inventivitatea şi priceperea lui ca om de ştiinţă

experimentalist.

În capitolul proxim al lucrării sale timpurii, Comportamentul organismelor (1938), Skinner

îşi consacră eforturile realizării unei psihologii a tuturor organismelor, de la protozoare la fiinţele

umane. Şobolanii săi albi ar reprezenta şi ar simboliza toate organismele; iar focalizarea era făcută

acum pe un organism viu, trăind într-un mediu, şi nu pe un ansamblu segmentat de dimensiuni, nici

pe un sistem inferenţial neurologic, şi nici pe o „minte” sau pe alte elemente interne, precum ego,

id şi superego. Comportamentul este ceea ce fac organismele în mod vizibil , ceea ce le defineşte

cel mai bine.

Textul general al lucrării Ştiinţă şi comportament uman extrapolează informaţiile referitoare

la animale, tuturor aspectelor ce caracterizează fiinţa umană.

Alături de Watson, Skinner considera că psihologii ar trebui să se ocupe doar de studiul

comportamentelor direct observabile şi măsurabile. El a fost interesat, de asemenea, de schimbarea

comportamentului, printr-un nou element: susţinerea (suportul). Activitatea lui este construită în

jurul ideii de condiţionare operantă , care recompensează subiecţii pentru faptul de a se fi

comportat într-un anumit mod. Procesul de învăţare a comportamentelor operante se numeşte

condiţionare operantă.

Teoria susţinerii se leagă de nume ale unor reprezentanţi de seamă ai şcolii behavioriste de

psihologie, în special de cel al lui B.F. Skinner. El considera comportamentul drept consecinţa

24

Page 25: Psihologia Personalitatii

funcţiilor pe care acesta le îndeplineşte. Astfel, comportamentul dorit este repetat dacă este urmat

de o consecinţă plăcută. Suportul pozitiv sau „recompensele” pot include susţinerea verbală de

tipul „Grozav!” sau „Cu siguranţă eşti pe calea cea bună!”, precum şi mijloace concrete de

recompensare: un certificat la sfârşitul cursului sau promovării unui nivel ridicat de pregătire într-

o organizaţie. Susţinerea negativă dă, de asemenea, forţă comportamentului şi se referă la situaţia

în care o condiţie negativă este împiedicată sau evitată, ca o consecinţă a comportamentului.

Pedeapsa, pe de altă parte, slăbeşte comportamentul, deoarece o condiţie negativă este introdusă

sau experimentată, întocmai ca o consecinţă a comportamentului care a fost susţinut negativ.

În concluzie:

Pentru Skinner personalitatea este comportament , iar comportamentul este determinat

de principii de condiţionare operantă, care se concentrează pe relaţia dintre comportament şi

mediul înconjurător.

Procesele şi structurile mentale nu sunt importante în determinarea unei legături între

comportament şi condiţiile de control ale acestuia asupra mediului.

Pentru Skinner libera voinţă este o iluzie, şi în determinismul său puternic, el se

străduieşte să convingă asupra faptului că orice comportament este amplu determinat de stimuli din

mediu.

Consecvenţa care este observată în comportamentul indivizilor este rezultatul

dezvoltării tendinţelor de răspuns stabile. Aceste tendinţe, dobândite prin experienţă, se pot

modifica în viitor, ca o consecinţă a unei experienţe noi, dar ele sunt îndeajuns de durabile pentru

a crea un anumit grad de consecvenţă în comportamentul persoanei.

În fine, se poate spune că în gândirea lui Skinner personalitatea este ca o colecţie de

tendinţe de răspunsuri, sunt conectate la o varietate de situaţii cu caracter stimulativ, şi care pot

varia în funcţie de condiţionările trecute.

Capitolul al 7-lea Teoria social-cognitivă a personalităţii

Reprezentanţi. Concepţia asupra persoanei. Teoria social-cognitivă a personalităţii

Teoria social-cognitivă îşi are resortul în Teoria învăţării sociale, ale cărei baze au fost puse

către sfârşitul anilor 1800. Iniţiatorul teoriei social-cognitive, Albert Bandura, şi-a publicat pentru

prima dată teoriile privitoare la teoria social-cognitivă către finele anilor 1960. Oficial, A.

Bandura şi-a făcut cunoscută teoria în discuţie odată cu publicarea volumului Fundamente sociale

de gândire şi acţiune: o teorie social-cognitivă .

Teoria învăţării sociale a fost lansată în mod oficial, în anul 1941, prin publicarea lucrării

Învăţare socială şi imitare , avându-i ca autori pe Miller şi Dollard. Din punctul de vedere al celor

doi autori, teoria învăţării sociale include următoarele principii ale învăţării: susţinerea, pedeapsa,

dispariţia şi imitarea modelelor. Cartea a fost scrisă cu scopul de a explica modul în care oamenii

şi animalele observă modelele de comportament, care devin, mai apoi, învăţate, prin intermediul

diferitelor forme de susţinere, din mediul în care acestea îşi duc existenţa. În completare, potrivit

lui Miller şi Dollard, comportamentul uman este motivat de stimulente, iar răspunsurile

organismului uman ar putea servi ca stimuli pentru celelalte organisme. Această activitate a fost

extinsă la relaţia reciprocă dintre mediu şi comportament, în paralel cu încorporarea începuturilor

25

Page 26: Psihologia Personalitatii

unei variabile interne de mediere (în acest caz, stimulentele) în model. Din activitatea lui Miller şi

Dollard s-a desprins o multitudine de versiuni, unele diferite de altele, cu privire la teoria învăţării

sociale.

În mod curent, există multe teorii care se bazează pe principiile învăţării sociale, ocupând un

loc însemnat în cadrul variabilelor cognitive. Dacă behaviorismul, privit în sensul său strict,

susţine o platformă directă şi unidirecţională între stimul şi răspuns, reprezentând comportamentul

uman ca pe o simplă reacţie la stimulii externi, teoria învăţării sociale susţine că există un

mediator (cogniţia umană) între stimul şi răspuns, care plasează controlul individual deasupra

răspunsurilor comportamentului la stimuli. Deşi există mai multe versiuni ale teoriei învăţării

sociale, cercetătorii împărtăşesc aceleaşi trei teze (doctrine) fundamentale ale acestei teorii:

Teza 1 : Consecinţele răspunsului (de exemplu recompensele sau pedepsele) influenţează

posibilitatea ca o persoană să repete un anumit comportament într-o situaţie dată. De reţinut că

acest principiu este împărtăşit de comportamentaliştii clasici.

Teza 2: Oamenii pot învăţa observându-i pe alţii , în completare la învăţarea prin experienţa

proprie. Învăţarea prin observarea altora este numită învăţare prin substituire , (concept care nu ar

trebui să fie însă considerat ca aparţinând behavioriştilor clasici).

Teza nr.3: Cel mai probabil, individul îşi modelează comportamentul după cel observat la

alte persoane, cu care se identifică. Identificarea cu ceilalţi este o funcţie a gradului (nivelului) în

care o persoană este percepută ca având un self (sine) asemănător cu cel al unei alte persoane,

atare aspect venind în completare la gradul de ataşament emoţional care este simţit la nivel

individual.

O enumerare concisă a numelor reprezentative pentru domeniul teoriei învăţării sociale ar

include pe: Julian Rotter, Robert Sears, Walter Mischel, Ronald Akers şi Albert Bandura. Ne vom

opri, pentru început, la Walter Mischel, iar mai apoi la Albert Bandura.

Walter Mischel a dezvoltat un program pozitiv pentru studiul variabilelor persoanei, în

paralel cu susţinerea unei serii largi de concepte privind teoria învăţării sociale, precum

competenţele, strategiile de codare, expectanţele, stimulentele şi sistemele de auto-reglare. În

completare, Mischel s-a focalizat pe învăţarea observaţională şi pe modelare, evidenţiind

interacţiunea dintre persoană şi situaţie. Mischel este, probabil, cel mai bine cunoscut pentru

modelul de învăţare social-cognitivă, care se focalizează pe variabilele cognitive specifice, şi care

mediază maniera în care experienţele noi afectează individul.

Albert Bandura şi-a orientat eforturile în direcţia dezvoltării cognitive a teoriei învăţării

sociale. Teoria învăţării sociale a lui A. Bandura se concentrează asupra conceptelor cognitive. În

principal, gândirea lui Bandura vizează modul în care copiii şi adulţii supun operaţiilor cognitive

experienţele lor sociale, precum şi felul în care aceste cogniţii le influenţează comportamentul şi

dezvoltarea. Teoria sa a inclus, pentru prima dată, noţiunea de modelare, sau învăţare prin

substituire, ca o formă de învăţare socială. Mai mult, Bandura a introdus şi un număr mare de alte

concepte, incluzând determinismul reciproc, auto-eficienţa şi ideea că poate exista o variaţie

temporală semnificativă în intervalul dintre cauză şi efect.

În anul 1986, Bandura şi-a redenumit teoria învăţării sociale, prin Teoria Social Cognitivă,

optând pentru aceasta întrucât, în opinia sa, oferă o mai bună descriere a ceea ce el susţinuse încă

26

Page 27: Psihologia Personalitatii

din anii 1960. Această schimbare de nume a fost, probabil, rezultatul unui efort al specialistului la

care facem referire, de a se fi îndepărtat (el şi teoria sa) de abordarea behavioristă.

Activitatea lui Bandura a stimulat un număr enorm de cercetări asupra învăţării şi

comportamentului, dovedindu-se extrem de fructuoasă în dezvoltarea tehnicilor pentru promovarea

schimbării comportamentului. În plus, activitatea sa mai recentă a fost redirecţionată de la

psihologia dezvoltării către domeniul psihologiei sănătăţii . O revizuire a literaturii dedicate

aplicaţiilor teoriei învăţării sociale în domeniul sănătăţii publice a relevat faptul că ideile lui

Bandura cu privire la învăţarea socială reprezintă versiunea cel mai des utilizată. Mai mult, teoria

sa este caracterizată printr-un scop cu mult mai generalizat şi mai de o amploare mult mai mare

decât alte versiuni existente ale teoriei învăţării sociale.

Scopurile teoriei sunt:

să înţeleagă şi să facă predicţii asupra comportamentului individual şi a celui de grup;

să identifice metodele în care comportamentul poate fi modificat sau schimbat;

să fie utilizată frecvent în intervenţii având drept scop dezvoltarea personalităţii , patologia

comportamentului şi promovarea sănătăţii .

Privire de ansamblu asupra Teoriei Social Cognitive

Aşa cum precizează Albert Bandura, teoria social-cognitivă defineşte comportamentul uman

drept o interacţiune triadică, dinamică şi reciprocă a factorilor personali, a comportamentului şi

mediului. Comportamentul unui individ este unic determinat de fiecare dintre aceşti trei factori. Pe

de o parte, teoria social-cognitivă susţine noţiunea behavioristă potrivit căreia consecinţele

răspunsului mediază comportamentul, iar pe de altă parte, conţine ideea conform căreia

comportamentul este anterior regularizat prin intermediul proceselor cognitive. Apoi, consecinţele

răspunsului unui comportament sunt utilizate pentru a forma expectanţe privind rezultatele

comportamentale; este vorba de abilitatea de a forma aceste expectanţe de aşa manieră, încât să dea

oamenilor capacitatea de a face predicţii asupra rezultatelor comportamentului, înainte de

„derularea” propriu-zisă a acestuia. În plus, teoria social-cognitivă susţine că cea mai mare parte a

comportamentului se învaţă prin substituire.

Teoria social-cognitivă accentuează importanţa cogniţiilor, sugerând că mintea este o forţă

activă care construieşte realitatea persoanei, care codifică selectiv informaţia, stabileşte

comportamentul pe bază de valori şi expectanţe, şi impune structurarea propriilor acţiuni. Prin

intermediul feed-back-ului şi al reciprocităţii , realitatea (însăşi) a unei persoane se formează pe

baza interacţiunii dintre mediu şi cogniţiile acelei persoane. În plus, cogniţiile se schimbă odată cu

trecerea timpului, ca o funcţie a maturizării şi experienţei (de exemplu atenţia, memoria, abilitatea

de a forma simboluri, metodele de raţionament). Toate acestea se realizează printr-o înţelegere a

proceselor implicate în construirea realităţii persoanei, care permite comportamentului uman să fie

înţeles, prezis şi schimbat.

Determinismul reciproc

Teoria social-cognitivă interpretează comportamentul în termeni de interacţiune reciprocă,

triadică şi dinamică a factorilor personali, de mediu şi de comportament. Totuşi, această

interacţiune reciprocă nu implică faptul că toate sursele de influenţă sunt de importanţă egală.

Teoria social-cognitivă recunoaşte că anumite surse de influenţă sunt mai puternice decât altele şi

27

Page 28: Psihologia Personalitatii

că ele nu apar toate, în mod simultan. De fapt, interacţiunea dintre cei trei factori va diferi în

funcţie de individ, fiind examinat comportamentul particular, precum şi situaţia specifică în care

apare acest comportament. Acest model de cauzalitate, aşa cum este el propus de teoria social-

cognitivă este extrem de complex.

Albert Bandura consideră că interacţiunea comportament-persoană implică influenţele

bidirecţionale ale gândurilor, emoţiilor, proprietăţilor biologice şi ale acţiunilor unei persoane. De

exemplu, expectanţele, convingerile, percepţiile cu privire la sine, obiectivele şi intenţiile

individului configurează şi direcţionează comportamentul. Totuşi, t ipul de comportament va afecta

ulterior gândurile şi emoţiile individului. Teoria social-cognitivă este responsabilă şi pentru

factorii personali biologici, precum sexul, etnia, temperamentul şi predispoziţia genetică, dar şi

pentru influenţele pe care acestea le au asupra comportamentului.

O interacţiune bidirecţională apare, de asemenea, între mediu şi caracteristicile personale, ne

explică A. Bandura. În cadrul acestui proces, expectanţele umane, convingerile şi competenţele

cognitive sunt dezvoltate şi modificate de influenţele sociale şi de structurile fizice din mediu.

Aceste influenţe sociale pot transmite informaţia şi activa reacţiile emoţionale, prin factori precum

modelarea, instruirea şi persuasiunea socială.

Interacţiunea finală apare între comportament şi mediu. Bandura susţine că oamenii sunt atât

produsul, cât şi producătorii mediului lor. Comportamentul unei persoane va determina

caracteristicile mediului în care aceasta se expune, tot la fel după cum şi comportamentul este

modelat de acel mediu. Comportamentul individual poate afecta modul în care persoana

experimentează mediul printr-o atenţie selectivă. Având la bază preferinţele şi competenţele lor,

oamenii selectează semenii cu care vor interacţiona şi activităţile la care vor participa, într-un vast

şir de posibilităţi . Comportamentul uman influenţează, de asemenea, mediul, aşa cum o persoană

agresivă creează un mediu ostil . Astfel, comportamentul determină care din mulţimea influenţelor

de mediu potenţial „intră în scenă” şi ce forme va lua. În schimb, mediul determină doar parţial

care dintre formele comportamentului unui individ sunt dezvoltate şi activate.

Inerent noţiunii de determinism reciproc este conceptul potrivit căruia oamenii au abilitatea

de a-şi influenţa destinul, recunoscând, în acelaşi timp, că ei nu sunt agenţii l iberi ai propriei lor

voinţe. Astfel, oamenii funcţionează ca şi contribuitori la propria lor motivaţie, schimbare şi

comportament, într-o reţea de influenţe aflate în interacţiune reciprocă. Din această perspectivă a

teoriei social-cognitive, Bandura consideră că oamenii sunt caracterizaţi în termeni de cinci tipuri

de capacităţi unice: simbolizarea, substituirea, anticiparea, moderarea şi reflecţia. Toate aceste

capacităţi dau individului uman dimensiunea cognitivă, de natură a determina comportamentul.

Simbolizarea

Teoria social-cognitivă afirmă că majoritatea influenţelor externe afectează comportamentul

prin intermediul proceselor cognitive. Totuşi, autorul sugerează că este vorba de simboluri care

servesc drept mecanism pentru gândire. Prin formarea simbolurilor, precum imaginile (cele

mentale) sau cuvintele, oamenii sunt capabili să acorde semnificaţii , forme şi continuitate

experienţelor lor. În plus, capacitatea de a forma simboluri permite oamenilor să stocheze

informaţii în memoria lor, informaţii care pot fi utilizate pentru a le ghida comportamentele

viitoare. Prin acest proces, oamenii devin capabili de a-şi modela comportamentul observat.

28

Page 29: Psihologia Personalitatii

Simbolurile asigură mecanismul care permite rezolvarea problemelor de natură cognitivă şi

angajarea în acţiuni previzibile. Componenta previzibilă se referă la faptul că cineva se poate

gândi la consecinţele unui anumit comportament, fără a dezvolta, de fapt, acel comportament.

Cercetarea indică faptul că, într-adevăr, o mare parte din gândirea umană are o bază lingvistică, şi

că există o corelaţie între dezvoltarea cognitivă şi achiziţia în plan lingvistic.

Substituirea

Procesele de substituire se referă la abilitatea umană de a învăţa nu numai din experienţa

directă, ci şi din observarea celorlalţi . Învăţarea observaţională permite individului să dezvolte

ideea asupra modului în care se formează noul comportament, fără a-l exercita propriu-zis. Această

informaţie poate fi apoi codificată (în simboluri) şi utilizată drept sursă de ghidare pentru acţiunea

viitoare.

Învăţarea prin substituire este importantă prin aceea că permite oamenilor să formeze modele

de comportament rapide, evitând consumul de timp, tatonările (încercările) şi erorile, ori chiar

greşelile fatale. În plus, capacităţile substitutive permit persoanei să exploreze situaţii şi activităţi

pentru obţinerea de noi cunoştinţe, care, în mod normal, ar fi de nerealizat datorită constrângerilor

de ordin temporal, resurselor şi mobilităţii . De exemplu, însemnătatea televizorului a fost mult

sporită datorită modelelor şi comportamentelor prezentate zilnic, acestea permiţând oamenilor să

treacă dincolo de graniţele propriului mediu.

Potrivit lui Bandura, învăţarea observaţională este guvernată de patru procese: durata

atenţiei, procesele de retenţie, procesele reproductive şi procesele motivaţionale .

Durata atenţiei se referă la abilitatea persoanei de a observa selectiv acţiunile şi

comportamentele din mediul său. În plus, durata atenţiei mediază informaţia specifică extrasă din

fiecare observaţie. Există caracteristici de observare specifică, precum şi caracteristici de

activitate modelate, care regularizează tipul şi volumul de observaţii experimentat. De exemplu,

complexitatea şi dimensiunile unei activităţi modelate vor influenţa decisiv gradul de atenţie pe

care îl acordă persoana acelei activităţi . Comportamentul sau activităţile observat (e) pot doar să

fie modelate dacă sunt reţinute în memoria persoanei. Procesele de retenţie sunt posibile datorită

capacităţii umane de a forma simboluri din comportamentul observat, care este stocat în memorie.

Odată formate şi stocate în memoria persoanei, simbolurile trebuie să fie convertite în

acţiuni apropiate, pentru ca modelarea să apară. Acest proces funcţionează ca un motor al

proceselor reproductive. În fine, gradul în care un comportament este văzut ca un rezultat valoros

(expectanţele) va fi de natură a influenţa posibilitatea ca cineva să adopte un comportament

modelat (procesul motivaţional).

Anticiparea

Potrivit teoriei social-cognitive, cea mai mare parte a comportamentului uman slujeşte unui

scop sau altuia, şi este regularizat de anticipare . Anticiparea reprezintă capacitatea persoanei de a

se auto-motiva, ghidând-o cu anticipaţie în acţiunile pe care aceasta le întreprinde, precizează

Bandura. Teoria social-cognitivă susţine că stimulii influenţează probabilitatea unui comportament

prin funcţia predictivă a rezultatului, stimulii nefiind automat legaţi de răspunsul prin

contiguitate. În loc de aceasta, experienţele anterioare creează expectanţe ale rezultatului, care vor

apărea ca efect al săvârşirii unui comportament, înainte chiar ca acesta să fie întreprins. De aceea,

29

Page 30: Psihologia Personalitatii

expectanţele asupra rezultatelor comportamentale, mai mult decât rezultatele actuale, influenţează

posibilitatea ca un comportament să fie practicat din nou.

Expectanţele se referă la evaluarea rezultatului anticipat. Capacitatea de a regulariza

comportamentul cuiva, bazat pe expectanţe şi probabilităţi , asigură mecanismul pentru

comportamentul anticipativ. Acest comportament este posibil datorită capacităţii umane de a

simboliza, şi se concretizează prin procesul de formare a simbolurilor, care permit persoanei să-şi

reprezinte evenimentele viitoare în prezent. Apoi, comportamentul este influenţat atunci când

anticiparea este tradusă în stimulente şi acţionează prin mecanismul de auto-adaptare.

Capacitatea de auto-adaptare (auto-regularizare) .

Bandura consideră că sistemele autoadaptative mediază influenţele externe şi asigură baza pentru

acţiunile conştiente (care urmăresc un scop), permiţând oamenilor să aibă un control personal

asupra propriilor gânduri, sentimente, motivaţii şi acţiuni. Auto-adaptarea este un mecanism de

control intern, care guvernează ceea ce realizează comportamentul, şi consecinţele auto-impuse

pentru acel comportament. Auto-adaptarea este extrem de importantă, deoarece permite substituirea

treptată a controlului intern pentru controlul extern al comportamentului.

Auto-regularizarea apare prin interacţiunea dintre sine şi sursele exterioare de influenţă,

incluzând standardele motivaţionale şi pe cele socio-morale. Oamenii îşi formulează mereu seturi

de obiective, iar apoi evaluează, la nivel personal, posibilităţile concrete de realizare a acestor

obiective. În acest proces, standardele pot motiva o persoană să muncească mai mult sau să-şi

modifice comportamentul, cu scopul de a atinge un obiectiv sau un standard. Motivaţia poate

apărea din exterior, aşa cum este cazul unei recompense financiare, sau din interior, aşa cum se

întâmplă atunci când persoana se simte mândră pentru faptul de a fi avut o realizare.

În opinia lui Bandura, trei factori par să determine gradul de auto-motivare care apare. În

primul rând, auto-eficacitatea persoanei pentru un comportament dat afectează dramatic gradul de

auto-motivare pentru săvârşirea acelui comportament. Dacă persoana se simte capabilă să atingă

obiectivul, atunci devine probabil că ea va depune eforturi mai mari, muncind mai mult, şi nu va

renunţa cu uşurinţă, comparativ cu o persoană care are un nivel redus de auto-eficienţă. Un al

doilea factor esenţial pentru auto-motivare este feed-back-ul . Prin intermediul feed-back-ului, o

persoană este capabilă să-şi controleze sau să-şi ajusteze eforturile şi obiectivele, astfel încât să le

facă mai fezabile şi mai realiste. În plus, primirea feed-back-ului, pentru realizarea unui anumit

comportament, va dezvolta nivelul de auto-eficienţă al persoanei pentru acel comportament. Cel

de-al treilea factor care influenţează auto-motivarea este timpul anticipat pentru atingerea

obiectivului . Scopurile de nivel proxim sunt mult mai eficiente decât cele mai îndepărtate, în

privinţa auto-motivării. La rândul lor, standardele sociale şi cele morale regularizează

comportamentul.

Relaţia dintre gândire şi dirijare (conducere) este mediată prin exerciţiul acţiunii morale.

Prin auto-reacţiile evaluative, precum auto-aprobarea sau auto-reprimarea, standardele interne

morale pot adapta modul în care persoana înţelege să se conducă. De exemplu, dacă o persoană

interiorizează ideea potrivit căreia hoţia este un lucru rău, atunci ea îşi va impune auto-sancţiuni,

pentru a se conduce în direcţia acestor standarde interne. Dacă o persoană se confruntă cu decizia

de a fura sau de a nu o face, ea va anticipa faptul că această acţiune i-ar viola standardele

30

Page 31: Psihologia Personalitatii

interioare, ducând la auto-critică. În consecinţă, cel în cauză îşi va regulariza propriul

comportament prin luarea deciziei de a nu fura.

Dezvoltarea şi natura acţiunii morale s-a situat mult timp în topul activităţii de cercetare. În

general, se crede că oamenii dezvoltă standarde morale dintr-o varietate de influenţe, precum

instruirea directă „luată” din feedback-ul comportamentelor semnificative, din modelarea

standardelor morale.

Standardele sunt dezvoltate, de asemenea, din sistemele organizate instituţional, precum

activităţile de educaţie, media, religioase, politice şi legale. Bandura afirmă că, adeseori,

observarea comportamentului este mai importantă decât instruirea verbală. Totuşi, diferenţele ceea

ce priveşte standardele după care se modelează oamenii (de exemplu, mediul social) determină ca

impactul generat de procesul de modelare (asupra dezvoltării standardelor personale) să fie redus.

Oamenii nu asimilează în mod pasiv standardele de comportament la care sunt expuşi; acelea care

sunt interiorizate depind de modelul însuşi, de valoarea unei activităţi , de percepţia persoanei

asupra propriului comportament. De menţionat că toate acestea se realizează prin procesul de auto-

regularizare prin care comportamentul pro-social poate fi menţinut la nivel interior.

Auto-reflecţia ajută oamenii să-şi analizeze experienţele, să reflecteze asupra propriilor

procese de gândire. Unul dintre cele mai importante tipuri de auto-reflecţie este auto-eficacitatea.

Auto-eficacitatea este un tip de gândire auto-reflectivă, care afectează comportamentul individului,

precizează Bandura. Potrivit teoriei social-cognitive, oamenii dezvoltă percepţii cu privire la

propriile abilităţi şi caracteristici, care le ghidează ulterior comportamentul.

Auto-eficacitatea se dezvoltă ca o consecinţă a realizărilor obţinute de persoană, într-un

anumit domeniu, de-a lungul timpului, din observarea succeselor şi eşecurilor altora, din statutul

psihologic al unui semen sau altuia. Comparaţia, din punct de vedere social, a propriei performanţe

cu performanţa altora, serveşte, de asemenea, drept sursă puternică de auto-eficacitate.

Să mai spunem doar că teoria social-cognitivă, deşi este una de mare importanţă pentru

domeniul psihologiei în general, şi pentru cel al psihologiei personalităţii în mod special, ea

prezintă următoarele două neajunsuri principale:

- nivelul de comprehensivitate (care nu este unul uşor accesibil) şi complexitatea propriu-zisă

a teoriei determină ca aceasta să fie dificil de operaţionalizat;

- multe aplicaţii ale teoriei social-cognitive se concentrează pe unul sau două constructe, aşa

cum este cazul auto-eficacităţii , ignorând altele.

31