181
UNIVERSITATEA DIN BACĂU FACULTATEA DE ŞTIINŢĂ A MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII STUDII DE MASTERAT PSIHOLOGIA SPORTULUI DE PERFORMANŢĂ PSIHOPEDAGOGIA SPORTULUI DE PERFORMANŢĂ (note –de curs) AUTOR PROF. UNIV. DR. RAŢĂ GLORIA

Psihopedagogia Sportului de Performanta

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Psihopedagogia Sportului de Performanta

Citation preview

Page 1: Psihopedagogia Sportului de Performanta

UNIVERSITATEA DIN BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢĂ A MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

STUDII DE MASTERAT

PSIHOLOGIA SPORTULUI DE PERFORMANŢĂ

PSIHOPEDAGOGIA SPORTULUI DE

PERFORMANŢĂ(note –de curs)

AUTOR PROF. UNIV. DR. RAŢĂ GLORIA

2005-2006

BACĂU

Page 2: Psihopedagogia Sportului de Performanta

CUPRINS

1. INTRODUCERE ÎN PSIHOPEDAGOGIE SPORTIVĂ………………………………….4

2. ANTRENAMENTUL ŞI PERFORMANŢA SPORTIVĂ…………………………..……...7

2.1. Concepte (antrenament, performanţă, sportiv, antrenor, competiţie)………………7

2.2. Clasificarea activităţilor sportive de performanţă………………………………...12

2.3. Caracteristicile activităţii de performanţă…………………………………………14

2.4. Exerciţii aplicative ………………………………………………………………..19

Bibliografie……………………………………………………………………………20

3. PRINCIPIILE PEDAGOGICE SPECIFICE PERFORMANŢEI SPORTIVE…………21

3.1. Definiţia şi clasificarea principiilor……………………………………………….21

3.2. Principiul periodizării antrenamentului…………………………………………..23

3.3. Principiul efortului continuu….…………………………………………………..24

3.4. Principiul multilateralităţii pregătirii……………………………………...……...25

3.5. Principiul individualizării pregătirii………………………………………………26

3.6. Principiul specializării aprofundate a pregătirii…………………………………..28

3.7. Principiul adaptării organismului la eforturi ridicate şi maxime...……………….30

3.8. Exerciţii aplicative ……………………………………………………..…...……32

Bibliografie……………………………………………………………………………33

4. PSIHOPEDAGOGICĂ PREDĂRII…………………………………………………….….34

4.1. Predarea - activitate psihopedagogică…………………………………………….34

4.2. Predarea – proces bilateral………………………………………………...………37

4.2.1 Comunicarea în antrenamentul sportiv…………………………………...…38

4.2.1.1 Comunicarea operaţie a predării………………………………...…...38

4.2.1.1 Comunicarea pozitiv şi negativ………………………….……...…...42

4.2.2. Ascultarea - operaţie a predării……............………………………………………..46

4.3. Stilurile de predare………………………………………………………………..48

4.4. Dinamica procesului de predare în antrenamentul sportiv……………………..53

4.4.1. Metodologia procesului de predare în antrenamentul sportiv…………….53

4.4.2. Planificarea conţinuturilor de predare……………...………………….….55

4.4.3. Organizarea predării …………….………………………………………..58

4.4.4. Conducerea lecţiei…………………………………………………………61

4.4.5. Evaluarea predării…………………...………………………...…………..63

2

Page 3: Psihopedagogia Sportului de Performanta

4.4.6. Reglarea celor patru operaţii ale procesului de predare-învăţare………....65

4.5. Exerciţii aplicative ……………………………………………………..…...……67

Bibliografie……………………………………………………………………………68

5. PSIHOPEDAGOGIA PROIECTĂRII ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV…….……..69

5.1. Proiectarea antrenamentului sportiv – generalităţi…………….………………….69

5.2. Etapele proiectării antrenamentului sportiv………………………………………72

5.3. Metodologia proiectării antrenamentului………………………………………….81

5.3.1. Consideraţii privind proiectarea antrenamentului…………………………..81

5.3.2. Periodizarea antrenamentului…………………...…………………………..82

5.3.3. Documentele proiectării antrenamentului sportiv…………………………..84

5.3.3.1. Planul anual de pregătire / Macrociclul……………………………..85

5.3.3.2. Planul de etapă / Mezociclul………………………………...………89

5.3.3.3. Ciclul săptămânal de pregătire / Microciclul ……….…………………..91

5.3.3.4. Planul de lecţie………………………………………………………...94

5.5. Exerciţii aplicative ……………………………………………………..…...…103

Bibliografie……………………………………………………………………………68

3

Page 4: Psihopedagogia Sportului de Performanta

1. INTRODUCERE ÎN PSIHOPEDAGOGIA SPORTIVĂ

„Performanţa sportivă este munca de ieri,

rezultatul de azi şi sacrificiul de mâine”

Evoluţia tehnico-ştiinţifică, care face din ştiinţă, într-o măsură tot mai mare, o forţă

nemijlocită de producţie, a deschis largi posibilităţi omului, în direcţia afirmării prin sport.

Reprezentând o valoare deosebită, care-şi pune într-o măsură apreciabilă pecetea asupra

fizionomiei spirituale a omului, a personalităţii sale, sportul de performanţă constituie în prezent

obiectul de studiu al diferitelor discipline ştiinţifice : filozofie, sociologie, economie, psihologie,

pedagogie, biologie, biochimie, medicină etc.

În epoca noastră, sportul de performanţă a devenit o problemă socială, psihologică,

pedagogică şi culturală, care priveşte, în aceeaşi măsură, societatea şi individul. Priveşte

societatea, întrucât mersul său înainte şi progresul omenirii depinde de modalitatea de înţelegere

a relaţiilor sociale internaţionale, pe care sportul pune o amprentă puternică; priveşte individul,

deoarece dezvoltarea lui fizică, psihică, afectivă şi morală este influenţată de timpul folosit în

vederea construcţiei propriei persoane. În prezent sportul de performanţă se transformă

realmente într-o unitate de măsură a bogăţiei sociale şi reprezintă un mijloc eficient pentru

dezvoltarea armonioasă a personalităţii şi pentru asigurarea resurselor financiare.

În ultimii 50 de ani sportul a cunoscut o puternică dezvoltare, în ceea ce priveşte

performanţa, bazele sportive, echipamentul, aparatura şi instalaţiile, organizarea structurală,

competiţiile, managementul şi nu în ultimul rând cercetarea ştiinţifică.

Progresele tehnice şi economice fac posibilă o ridicare substanţială a nivelului de trai şi

creează în consecinţă o posibilitate reală de afirmare a individului, apt astăzi de a participa la o

varietate de activităţi sportive în afara orelor de muncă. Este un fapt evident şi, în acelaşi timp,

deosebit de important, că omul zilelor noastre nu-şi mai limitează activitatea doar la producţie, şi

că are la dispoziţie ore de răgaz cărora le dă întrebuinţarea dorită.

Dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei şi tehnicii, face ca ritmul acumulării de noi

cunoştinţe, ritmul de dezvoltare a personalităţii să devină alert. Uzura morală şi ştiinţifică a ceea

ce s-a dobândit la un moment dat în şcoală era foarte rapidă de aceea s-a impus cu acuitate

apariţia unei multitudini de posibilităţi de afirmare sportivă. Acum sportul nu mai este ceea ce a

4

Page 5: Psihopedagogia Sportului de Performanta

fost cu 100 de ani în urmă, el a devenit o adevărată industrie de obţinere a performanţei sportive,

o adevărată economie ce s-a răspândit într-un ritm alert pe întregul glob pământesc. Deci

adaptarea antrenorului la cerinţele mereu noi ale performanţei necesită o instruire permanentă în

conformitate cu noile informaţii apărute.

Cuantumul de cunoştinţe dat de învăţământul superior şi dobândit în experienţa practică

din procesul de antrenament devine insuficient pentru a acoperi fluxul imens de informaţii

datorat noilor descoperiri şi noilor evoluţii. Consecinţele ce decurg din această constatare privesc

deopotrivă federaţiile/cluburile, antrenorul şi sportivul. Federaţiile/cluburile, pentru că acestea

au nevoie de performanţă şi asigură material şi financiar, pentru obţinerea performanţei,

antrenorii pentru că aceştia conduc procesul de creare şi dezvoltare şi sportivi pentru că ei sunt

cei care produc performanţa şi beneficiază de ea. Deci adaptarea antrenorului la cerinţele mereu

noi ale performanţei pe care o practică, necesită o instruire permanentă în conformitate cu noile

informaţii apărute, cu noile cercetări realizate, dar şi cu noile opinii, concepţii emise, susţinute.

Din punct de vedere al sistemului contemporan de valori ale societăţii, formarea omului

înseamnă în primul rând o activitate psihopedagogică înţeleasă într-un sistem de raporturi cu

lumea înconjurătoare (fenomene, evenimente, obiecte), cu grupul social din care face parte, cu

propriul organism şi propria activitate.

Procesul de instruire, specific antrenamentului sportiv, este tratat ca proces cu

caracteristici, abordări, metodologii, conţinuturi, forme de organizare etc., specifice.

Psihopedagogia sportivă, ca latură a educaţiei ce stă la baza instruirii specifice antrenamentului

sportiv, este o abordare nouă, care începe să fie prezentată în literatura de specialitate ca ramură

nouă la graniţa dintre pedagogie şi psihologie.

Între reperele psihopedagogice, specifice procesului de instruire şcolară, Stoica, M.,

1996, pag. 150, include „stadiile dezvoltării intelectuale, mecanismul formării structurilor

psihice, motivaţia învăţării, experienţa anterioară a elevilor, activitatea de redescoperire a

cunoştinţelor şi factorii succesului şcolar”. Făcând o analogie cu antrenamentul sportiv putem

sublinia că reperele psihopedagogice specifice sportului de performanţă se concretizează în:

stadiile dezvoltării performanţei sportive;

mecanismul formării deprinderilor motrice şi dezvoltării aptitudinilor psihomotrice

specifice performanţei sportive;

motivaţia practicării sportului de performanţă;

predispoziţiile psihice şi fizice pentru un anumit sport;

activitatea de pregătire sportivă propriu-zisă;

factorii succesului performanţial.

5

Page 6: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Paul Popescu-Neveanu în „Dicţionarul de psihologie” 1978 prezintă psihologia ca fiind

”ştiinţa ce studiază psihicul şi comportamentul uman” iar pedagogia ca „ştiinţă şi teorie a

procesului instructiv educativ”. Plecând de la aceste considerente putem sublinia faptul că

„psihologia sportului este ramură a psihologiei aplicate în domeniul sportului având ca obiect

principal de studiu adaptarea omului, în planul proceselor psihice, la exigenţele sportului de

performanţă, iar pedagogia sportului de performanţă se ocupă de realizarea procesului instructiv

educativ specific obţinerii performanţei sportive.

În Dicţionarul de terminologie a educaţiei fizice şi sportului, apărut în 1974, la pag.

225, este prezentat termenul „pedagogia mişcării”, termen ce aparţine domeniului pedagogiei

şi care „studiază legile şi principiile procesului instructiv-educativ în învăţarea şi perfecţionarea

actelor motrice”. Ca disciplină, ce orientează procesul instructiv-educativ pedagogia mişcării

„constituie baza principalelor ramuri ale pedagogiei educaţiei fizice şi sportului”. În acelaşi

dicţionar la pagina 189, este prezentat termenul de „psihologia mişcării”, ca termen ce aparţine

domeniului psihologiei „care studiază fenomenele subiective ale actelor motrice – motivaţia,

dirijarea conştientă, şi voluntară, gândirea imaginaţia mişcării. Studiul psihologic diferenţiat al

actelor motrice constituie baza principalelor ramuri ale psihologiei activităţilor corporale

(psihologia educaţiei fizice, psihologia sportului), oferind elemente fundamentale pentru

activitatea pedagogică a domeniului”.

Am putea delimita psihopedagogia sportului de performanţă ca fiind ramură de graniţă

dintre psihologie şi pedagogie şi poate fi definită ca ramură a psihologiei şi pedagogiei ce se

ocupă de formarea personalităţii umane capabilă să realizeze performanţe sportive de înalt nivel.

Concepte

Psihologia Pedagogia

Psihologia este ştiinţa ce studiază

psihicul şi comportamentul uman.

Pedagogia este ştiinţa şi teoria ce

direcţionează procesul instructiv educativ.

Psihologia sportului este ramură a

psihologiei aplicate în domeniul sportului

având ca obiect de studiu principal

adaptarea omului în planul proceselor

psihice la exigenţele sportului de

performanţă.

Pedagogia sportului este ramură a

pedagogiei aplicată, în domeniul sportului

de performanţă ce se ocupă de procesul

instructiv educativ specific activităţilor de

obţinere a performanţei sportive.

Psihopedagogia sportului de performanţă poate fi definită ca fiind ramură a psihologiei şi

pedagogiei aplicată în sportul de performanţă ce se ocupă de procesul de adaptare şi de

formare al personalităţii umane, capabilă să realizeze performanţe sportive de certă valoare.

6

Page 7: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Fundamentarea teoretică a metodologiei de instruire, specifică procesului de

antrenament a devenit posibilă datorită etapei actuale de dezvoltare a ştiinţei pedagogice şi

implicit a ştiinţei sportului. În prezent există nu numai necesitatea acută de a rezolva sarcina

optimizării procesului de antrenament, dar există şi posibilităţi pentru aceasta. Una dintre

posibilităţi este dată atât de potenţialul de idei acumulate de ştiinţele pedagogice în legătură cu

procesul instructiv-educativ în ansamblul său, potenţial cu aplicabilitate în procesul de formare şi

obţinerea performanţei sportive, cât şi de potenţialul de idei specific sportului de performanţă

prezentat de marii specialişti ca: Ardelean T., Bompa T., Epuran M., Dragnea A., Colibaba-

Evuleţ, D., Nicu A., Demeter A., Firea E., Mitra G., şi Mogoş Al, Matveev N., Platonov N.V.,

Manno. R., Tscheine P., Verchoşanschi I,.Waineck J., etc.

Scopul antrenamentului sportiv este, ca prin activităţi motrice diverse să contribuie la

dezvoltarea somatică a sportivului , la formarea lui psihică şi intelectuală precum şi la adaptarea

şi integrarea acestuia în societate.

Supleţea este o aptitudine psihomotrică ce implică mobilitatea articulară şi elasticitatea

musculară. Este considerată ca fiind o calitate a aparatului musculo-articular care condiţionează

eficienţa diferitelor acţiuni motrice, asociindu-se de obicei cu o bună performanţă motrică.

Bibliografie:

1. * * *, 1974 , Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Edit.

Stadion, pag. 427.

7

Page 8: Psihopedagogia Sportului de Performanta

2. ANTRENAMENTUL ŞI PERFORMANŢA SPORTIVĂ

2.1. Concepte (antrenament, sport, performanţă, sportiv, antrenor, competiţie)

Abordarea conceptuală a câtorva noţiuni cu care se operează în acest curs este concisă, uşor

de reţinut şi de explicat. Nu se încearcă să se realizeze o disecaţie privind modalitatea de

prezentare a acestor concepte de către marii specialişti ai domeniului, ci se urmăreşte o înţelegere

uşoară, clară care să asigure aceeaşi percepere din partea tuturor cursanţilor.

Antrenamentul sportiv organizat şi desfăşurat în scopul obţinerii de performanţă este o

activitate specific umană, delimitată de componenta anatomică, fiziologică, psihologică, afectivă,

estetică şi socială.

Valoarea deosebită a performanţelor sportive impune perfecţionarea continuă a tuturor

laturilor pregătirii sportivilor şi a creat în jurul ei o ştiinţă a sportului, a antrenamentului.

Valoarea ridicată, alături de posibilitatea de creşterea viitoare a performanţelor, depinde direct

atât de temeinicia şi corectitudinea muncii depuse de sportiv, cât şi de seriozitatea abordării

pregătirii de către antrenor ajutat de echipa managerială din instituţie. Ştiinţa antrenamentului

sportiv, ca orice ştiinţă de sine stătătoare, operează cu o serie de noţiuni specifice activităţii

sportive de performanţă. Face parte din categoria ştiinţelor întrucât are obiect propriu de

cercetare şi studiu reprezentat de ramuri, probe, discipline sportive în care se urmăreşte obţinerea

de performanţe sportive şi are concepte şi noţiuni proprii, clasificate, acceptate aproape în

unanimitate de specialiştii domeniului folosite în conteste diferite şi asemănătoare. Totodată

foloseşte metode de cercetare împrumutate din statistică, matematică, pedagogie, psihologie,

sociologie etc., cu ajutorul cărora reuşeşte să explice în mod ştiinţific transformările corpului

uman sub influenţa practicării exerciţiilor fizice, respectând legităţi şi cerinţe adaptate

specificului activităţii, concretizate în principii, reguli, norme, cerinţe determinate de relaţiile

dintre obiectivele urmărite şi disponibilităţile sportivului. Fiind o ştiinţă dispune de un sistem

larg de cunoştinţe şi date de specialitate cu care operează în activitatea practică şi teoretică, şi are

ipoteze de cercetare cu rol de îmbunătăţire a eficienţei muncii desfăşurate. Ştiinţa

antrenamentului nu se raportează doar la omul care se antrenează, ci şi la condiţiile externe

performanţei sportive (instalaţii, materiale, echipament, factori geografici şi meteorologici, stare

de sănătate etc. Este considerată ca ştiinţa multidisciplinară întrucât împrumută cunoştinţe,

informaţii din: pedagogie, psihologie, fiziologie, biomecanică, medicină, sociologie, filozofie,

8

Page 9: Psihopedagogia Sportului de Performanta

informatică, informaţia şi politica sportului, teoria antrenamentului, instalaţii şi echipamentul

sportiv, jurnalism sportiv.

Procesul instructiv-educativ este dirijat prin intermediul psihopedagogiei antrenamentului

ce reprezintă o ştiinţă pedagogică aplicată ce dezbate problemele legate de obiectivele,

principiile, metodele, programarea şi evaluarea procesului de antrenament, dar şi o teorie a

competiţiei sportive.

Pentru înţelegerea mai uşoară a procesului de antrenament sportiv încercăm să definim

doar câteva noţiuni

Antrenamentul este acţiunea ce constă în activitatea teoretică şi practică ce urmăreşte

adaptarea organismului uman în vederea obţinerii rezultatelor sportive de performanţă. Conform

dicţionarului de „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, 1974, pag. 132, este considerat ca

fiind „proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului

omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din

formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”.

Antrenamentul sportiv este prezentat de Dragnea A., ca fiind ”o idee generală despre

caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, o abstractizare şi generalizare a

experienţelor acumulate în timp.”.

Poate fi înţeles ca o grupare de acţiuni efectuate într-o lecţie sau într-o succesiune de lecţii

pentru a produce efecte precise ce determină manifestarea performanţei concretizată în rezultat

sportiv sau poate fi înţeles ca ansamblul acţiunilor practice şi teoretice realizate în scopul

producerii performanţei sportive. Antrenamentul sportiv are la bază un plan de antrenament ce

cuprinde obiectivele (finale, intermediare şi imediate), conţinuturile, metodele, sistemele de

acţionare (mijloace/exerciţii) şi probele de control .

Sport este un termen des folosit în activitatea sportivă pe care Epuran M., în 2005, pag. 39,

îl consideră ca „incluzând activităţi fizice, exerciţii (fizice) şi jocuri, referitoare la orice mod de

angajare, de la sportul recreativ, pentru toţi, la sportul elitelor”. Iar în Enciclopedia educaţiei

fizice şi sportului din România, 2002, pag. 355, este definit ca fiind „activitatea motrică de

întrecere sau de loissir, spontană sau organizată, în care se valorifică intensiv mişcările naturale

şi formele de practicare a exerciţiilor fizice, a jocurilor dinamice şi tradiţionale, în vederea

obţinerii de către individ sau de către colectiv (echipă, echipaj), a perfecţionării potenţialului

morfofuncţional, psihic şi tehnic (dobândit), concretizat într-un record, într-o depăşire proprie

sau a potenţialului de concurs (de întrecere).

Performanţa “este valoarea unei acţiuni”, care poate fi individuală şi colectivă, exprimată

prin numere, cifre şi calificative. Conform opiniei lui Popescu- Neveanu, P., prezentată în

9

Page 10: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Dicţionarul de psihologie, 1978, pag. 531, performanţa sportivă reprezintă un „rezultat valoros

individual sau colectiv, obţinut într-o competiţie sportivă şi exprimată în cifre absolute după

sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat prin clasament” , şi chiar prin obligaţia

respectării prevederilor regulamentare. În sport, ea reprezintă de fapt indici măsurabili cantitativ

cu ajutorul unităţilor de măsură: metrul/kilometrul şi secunda/minutul/ora, număr de repetări,

scor, puncte, impresie artistică, etc. Este greu de obţinut, întrucât ea reprezintă modul de

realizare al deprinderilor şi priceperilor motrice cu indicii superiori de viteză, rezistenţă, forţă,

coordonare, supleţe, armonie, ritm etc., în condiţii impuse de regulamente. Obţinerea

performanţei sportive reprezintă obiectivul principal al activităţii de pregătire şi participare la

competiţii. Realizarea performanţei sportive este un act complex ce implică factorii somatici,

funcţionali, psihologici, afectivi şi sociali.

O precizare clară a factorilor ce determină manifestarea performanţei sportive Cei „patru

A”ai performanţei enumeraţi de Epuran , 1990: aptitudini, atitudini, antrenament, ambianţă.

Epuran împarte atitudinile pentru sport în

„atitudini de tip cognitiv – se manifestă în procesele perceptive ca stări ale aşteptare

şi prevedere:

atitudini evaluative ce cuprind pe lângă aspectele de mai sus pe cele privitoare la

întreaga activitate sportivă şi nesportivă a sportivului, a echipe, a grupei;

atitudinile din structura caracterului – reprezentate de manifestarea faţă de scietate,

faţă de muncă, faţă de semeni, faţă de sine:;

atitudinile de tip efector – operaţional, sunt predispoziţii, preferinţe de a reacţiona la

situaţii-stimul, fiind dependente de experienţa sportivului, şi de montajele

perceptive şi preferiţele interpretative – decizionale:

atitudini precompetiţionale – dispunere, anticipare, angrenare-modelare, aplicare-

adaptare, analiză;

motivaţia ca premisă produsă de atitudini.

Sportivul este un cuvânt vechi, dar şi nou: cel vechi îl “desemnează pe cel care se

pregăteşte să obţină victorii şi premii în luptă”, iar cel nou are înţelesul de persoană ce se

pregăteşte într-un sport, împrumutând specificaţia în funcţie de sportul practicat (exemplu: în

atletism = atlet, în gimnastică = gimnast, în handbal = handbalist etc.). Reprezintă instrumentul

prin intermediul căruia se obţine performanţa sportivă.

Rezultatul sportiv se obţine cu mare greutate. Pentru ca un sportiv să poată să se

pregătească şi să obţină rezultate deosebite este necesar să respecte şi să realizeze următoarele

sarcini:

10

Page 11: Psihopedagogia Sportului de Performanta

să prezinte predispoziţii psihologice, motrice şi aptitudinale pentru marea performanţă;

să fie respectuos, ordonat, harnic şi receptiv la indicaţiile antrenorului;

să se aprecieze corect din punct de vedere biologic, fiziologic, motric, psihologic;

să asimileze cunoştinţele tehnice, tactice, de regulament, specifice probei/postului sau

ramurii sportive;

să cunoască tipurile de efort şi legităţile antrenamentului sportiv;

să înveţe să se controleze, să se stăpânească, să lupte în situaţiile dificile ce apar în

antrenament şi în concurs;

să aibă interese şi motivaţii pentru practicarea sportului de performanţă..

Antrenorul după dicţionarul „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, 1974, pag. 408,

este „persoana calificată în conducerea pregătirii sportivilor”, competentă, care dirijează sportivii

în antrenamente şi îi călăuzeşte în competiţie. El trebuie să posede cunoştinţe tehnice, tactice şi

de regulament, specifice ramurii/disciplinei şi probei sportive şi multe cunoştinţe privind

pedagogia procesului de pregătire. Cunoştinţele necesare unui antrenor, în momentul începerii

instruirii unui grup de sportivi, fie de începători, avansaţi sau de performanţă, trebuie să fie

foarte multe şi din domenii variate, cum ar fi:

* cunoştinţe din domeniul anatomiei şi fiziologiei, întrucât corpul omenesc este format

din milioane de celule şi poate fi comparat cu o maşină vie, extrem de complicată, cu mare

capacitate de perfecţionare, datorită capacităţii de adaptare a celulei;

* cunoştinţe din biomecanică, pentru a putea analiza tehnicile specifice procedeelor şi

elementelor de execuţie, pentru a le putea modifica astfel încât sportivii să rezolve acea

modificare şi îmbunătăţire a performanţei, de care sunt capabili şi pe care o doresc, pentru a

cunoaşte şi înţelege forţele ce contribuie la realizarea mişcării;

* cunoştinţe din biochimie, pentru a putea cunoaşte şi înţelege tainele reacţiilor de la

nivelul muşchilor, de a cunoaşte reacţiile de producere a energiei ce contribuie la realizarea

mişcării;

* cunoştinţe din psihologie, pentru a-i ajuta pe sportivi să-şi dezvolte sistemul de gândire

şi capacităţile mentale, întrucât performanţa nu se poate realiza în afara participării nervoase;

* cunoştinţe din teoria antrenamentului privind evoluţia permanentă a performanţelor, a

tehnicilor, a tacticilor, cum se obţine forma sportivă şi condiţia fizică, care sunt legităţile şi

principiile antrenamentului, pentru că acum se formează priceperile motrice, se dezvoltă

aptitudinile psihomotrice, cum se face despre programarea şi periodizarea antrenamentului, cum

se realizează selecţia sportivă, ca de altfel cunoştinţe despre odihnă, oboseală şi refacere, despre

organizarea şi desfăşurarea lecţiilor de antrenament;

11

Page 12: Psihopedagogia Sportului de Performanta

* cunoştinţe despre creşterea şi dezvoltarea omului, despre modificările ce apar pe

parcurs, despre aspectele dezvoltării psihice, funcţionale şi diferenţele de sex;

* cunoştinţe despre alimentaţia sportivilor, întrucât efortul din timpul antrenamentului

este deosebit de intens şi un mare consumator de substanţe energetice ce trebuie recuperate

printr-o alimentaţie adecvată;

* cunoştinţe de igienă, pentru a putea folosi factorii igienici şi de mediu, factorii de călire

şi de altitudine în obţinerea performanţelor;

* cunoştinţe din medicină sportivă, pentru a fi capabil să asigure prim ajutor şi să

prevină accidentele, să nu facă rău omului în dezvoltare şi în momentul apariţiei traumatismelor;

* cunoştinţe de organizare şi administrare atât a fondurilor cât şi a materialelor şi

bazelor sportive;

* cunoştinţe de filozofie, pentru că nimic nu e mai potrivit pentru antrenamentul sportiv

decât o teorie filozofică bine dezvoltată şi adaptată la condiţiilor de viaţă şi de antrenament.

Munca unui antrenor este o activitate complexă, care cuprinde un mare număr de sarcini şi

funcţii, unele mai plăcute decât altele, dar toate la fel de importante şi de necesare.

Cei care îşi asumă responsabilitatea de a fi antrenori trebuie să îndeplinească următoarele

funcţii:

* de profesor, care transmite cunoştinţe şi tehnici de lucru;

* de antrenor, care se preocupă de îmbunătăţirea condiţiei fizice şi motrice;

* de student, care are capacitatea de a studia, voinţa de a asculta şi dobândi noi cunoştinţe;

* de conducător, care programează şi adaptează procesul de pregătire;

* de instructor, care organizează şi conduce activităţile practice;

* de creator de disciplină, care creează şi găseşte modalităţi noi de practicare;

* de motivator, care creează motivaţia clară şi pozitivă pentru practicarea sportului;

* de prieten, care susţine la bine şi la rău;

* de om de ştiinţă, care creează, analizează, evaluează şi rezolvă ipoteze;

* de agent de publicitate, care lucrează cu mass-media;

* de consilier care oferă sfaturi şi recomandări, orientează activitatea şi performanţa.

Meseria de antrenor, ca toate celelalte meserii, cere ştiinţă şi pasiune, sacrificii şi dăruirea

unei părţi din sufletul tău copiilor şi sportivilor pe parcursul deplasărilor şi tuturor activităţilor

cerute de performanţă, dar şi suportarea eşecurilor, a restricţiilor venite din partea semenilor.

Antrenorul nu trebuie să uite sau să neglijeze faptul că are sarcina de a ajuta sportivul să se

realizeze în plan sportiv şi social. El trebuie să fie un om pragmatic, înzestrat cu o clarviziune de

excepţie. Aşa cum subliniază Colibaba-Evuleţ, D. ‚n 1998, pag. 23, clarviziunea „presupune

12

Page 13: Psihopedagogia Sportului de Performanta

profunzimea de înţelegere a unui fenomen (situaţie, faptă, problemă, obiectiv, conjunctură etc.)

şi luarea celei mai potrivite decizii (măsuri) pentru ameliorarea lui în viitor” iar pragmatismul

„se distinge prin capacitatea de a alege întotdeauna numai soluţiile utile (avantajoase, eficiente)

în rezolvarea tuturor problemelor care revin antrenorului”.

Competiţia este o confruntare angajată pe baza principiului egalităţii şanselor între

indivizi, grupuri, echipe sau naţiuni pentru o miză abstractă, simbolică sau materială, care nu

poate fi obţinută decât de una din părţile angajate. Noţiunea de competiţie este întâlnită în toate

domeniile vieţii publice sau private atunci când este vorba de a compara performanţele sportive

cu cele de avere, putere, consideraţie, frumuseţe etc.

Competiţia are la bază “regula sau regulamentul” care descrie comportamentele sau

acţiunile permise sau nu şi determină consecinţele infracţiunilor. Ea poate avea o valoare

abstractă atunci când predomină compararea rezultatelor (clasament), o valoare simbolică atunci

când rezultatul şi desfăşurarea primesc o semnificaţie particulară (cupa mărţişor) şi o valoare

materială atunci când ea este răsplătită sub diferite forme materiale (cadouri, prime). În

„Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România”, competiţia sportivă este definită ca

fiind „un sistem de concursuri periodice sau ocazionale, desfăşurate după un calendar sportiv şi

după un regulament special întocmit”.

D. Hare, în 1986, subliniază importanţa deosebită a competiţiei în formarea performanţei

sportive şi o consideră ca reprezentând pentru sportiv şi antrenor, „un obiectiv şi un mijloc de

pregătire şi o formă de realizare”.

Antrenamentul şi competiţia, conform lui Lehman, 1994, şi Thie, 1994 formează un

întreg, idee susţinută şi de Hotz, care, în acelaşi an, subliniază faptul că „antrenamentul serveşte

la dezvoltarea competiţiei şi la realizarea performanţei sportive”. Matveev, 1982, Thiess şi Rasch

în 1978, Schnabel, şi Grosser/Bruggemann/Zintl, 1986, consideră competiţia sportivă ca fiind o

caracteristică esenţială a sportului, în care diferite persoane se compară în mod individual şi

colectiv cu scopul de a realiza o victorie asupra adversarului pe baza respectării necondiţionate a

regulilor.

2.2. Clasificarea activităţilor sportive de performanţă

Activităţile sportive în care se urmăreşte obţinerea de performanţe sportive sunt diverse şi

se diferenţiază între ele atât prin tehnicile de execuţie, regulamente, tactici, sistem competiţional,

spaţiu de desfăşurare, bază materială, cât şi prin sistemul de abordare a procesului de pregătire.

Originea şi evoluţia lor ca sporturi de performanţă este diferită unele fiind

considerate tradiţionale şi olimpice, altele fiind considerate moderne şi

13

Page 14: Psihopedagogia Sportului de Performanta

neolimpice. Au apărut ca rezultat al modificării şi creării de noi exerciţii a

căror invenţie a fost determinată de instinctul de conservare manifestat în

lupta pentru existenţă, dar şi de setea de creaţie, înnoire şi afirmare. Cu

timpul exerciţiile au devenit probe, discipline, ramuri sportive însoţite de

regulamente de desfăşurare şi sisteme competiţionale diverse.

Analiza clasificării sporturilor este bine prezentată de M. Epuran în

„Psihologia sportului de performanţă”, 2001, analiză realizată din punct de

vedere psihologic, pedagogic, sociologic, situaţional, psihosociologic. Din

punct de vedere pedagogic Ministerul Tineretului Sportului şi Loisirului din

Franţa, în 1967, (citat de Epuran M. 2001, pag. 80- 89) prezintă trei categorii

de activităţi sportive astfel :

A. Sporturi ce presupun „ Stăpânire a mediului: atletism, nataţie,

confruntarea cu obstacolele, sporturi în aer liber (escaladă, canotaj,

schi, patinaj), exerciţii utilitar aplicative”;

B. Sporturi ce presupun „stăpânirea corpului: sporturi, gimnice, dans,

activităţi de expresie, culturism, gimnastică acrobatică, haltere”;

C. Sporturi pentru „ameliorarea calităţilor psihologice şi a raporturilor cu

ceilalţi: jocuri senzomotorii, (pre-sportive), sporturi de luptă, sporturi

colective”.

Interesantă şi aproape de practica sportivă este şi structurarea făcută

de B. Cratty (citat de Epuran M. 2001, pag. 80- 89), care împarte activităţile

sportive după tipul de solicitare şi de stres caracteristic fiecărui sport,

subliniind prin aceasta şi necesitatea selecţionării sportivilor în funcţie de

tipul de personalitate. Din acest punct de vedere, sugestivă este tipologia

prezentată de literatura est - europeană care grupează sporturile în:

A. Sporturi în care domină „ coordonarea ochi-mână, stabilitatea şi

ochirea”. Sunt sporturi în care creşterea solicitărilor se realizează o

dată cu avansarea în procesul de pregătire şi o dată cu creşterea

nivelului competiţiilor. Crescând solicitarea, anxiosul, emotivul, care

se descarcă agresiv nu poate face performanţă, întrucât nu poate să

se controleze fizice emoţional şi fizic în situaţii de stres prelungit;

B. Sporturi în care domină „exprimarea artistică, adresa precisă, cu

varietate de deprinderi subordonate (subrutine), în care întregul corp

este folosit”;

14

Page 15: Psihopedagogia Sportului de Performanta

C. Sporturi în care domină „ mobilizarea totală a energiei – rezistenţa,

anduranţa, forţă-putere, în care este necesară o bună activare”;

D. Sporturi în care domină „ anticiparea mişcărilor altora”, care la

rândul lor se pot împărţi în:

a) „sporturi cu plasă, care nu permit agresiunea directă, care

solicită anticiparea şi integrarea mişcărilor proprii în sistem;

b) sporturi cu posibilă agresiune – reacţii la ce intenţionează să facă

şi la ce face adversarul;

c) sporturi cu efort paralel – golf, bowling – învingerea unui obstacol

şi a adversarului;

d) sporturi cu pericol de moarte sau accident (subiectivă)”.

În ceea ce priveşte sporturile individuale acestea pot fi clasificate astfel:

A . După caracterul acţiunilor:

- executate liber: alergări de viteză, rezistenţă, marş, gimnastică - solul etc.;

- executate cu obiecte: aruncări – atletism, probe - gimnastică ritmică, popice etc. ;

- executate la/cu materiale/aparate, instalaţii speciale: atletism – sărituri, canotaj,

caiac – canoe, ciclism, haltere, tir, gimnastică – sărituri, paralele, inele etc.;

B . După condiţii de desfăşurare:

- în aer liber: alergări, sărituri, schi, sanie, bob, pentatlon modern

- în medii special amenajate: înot, sărituri în apă patinaj artistic, patinaj viteză,

popice, yahting etc. ;

C . După tipul efortului:

- cu eforturi moderate: alergări de semifond, fond, marş, schi alpin, combinata

nordică etc.;

- cu eforturi maxime: alergări de viteză, săriturile din atletism, gimnastică, haltere,

patinaj, schi, etc.

Sporturile de echipă au la bază lupta între 2 şi mai multe persoane şi

sunt prezente în literatura de specialitate ca jocuri sportive. De multe ori se

întâmplă, mai ales în jocurile sportive, ca performanţa sau rezultatul sportiv să depindă şi de

subiectivitatea arbitriilor care nu reuşesc să sesizeze, să semnalizeze întotdeauna abaterile de la

regulament ale sportivilor.

O interesantă clasificare, a jocurilor a fost realizată, în 1973, de L., Teodorescu care le

grupează după criterii:

*caracterul acţiunilor în:

15

Page 16: Psihopedagogia Sportului de Performanta

- individuale;

- colective.

* segmentul cu care se joacă :

- cu mâna direct (handbal, baschet, volei);

- cu mâna cu instrument (badminton, tenis);

- cu piciorul (fotbal);

- mixte (rugby).

*cu deplasare: aparatul locomotor, mijloace de locomoţie;

*cu luptă pentru minge;

- cu contact direct cu adversarul;

- cu contact indirect (volei, tenis etc.).

H Dobler, face o sistematizare a jocurilor în 1989 (menţionată de Colibaba E., 1998) şi

acceptată în mare parte. Această sistematizare grupează jocurile după cele patru criterii, astfel:

A. Gupa „jocurilor sportive cu tragere la ţintă” (coş, poartă), în care se urmăresc atât

acţiuni tehnice, tactice de marcare a ţintei cât şi de stopare a acţiunilor adversarului.

Aceste acţiuni presupun:

- contact corporal permis (handbal, hochei, fotbal american, rugby, polo pe apă)

- fără contact corporal (baschet, hochei în sală bandy, polo călare, hochei pe patine cu

rotile);

B. „ jocuri cu retur” presupun disputarea mingii, a fluturaşului peste un fileu, o sfoară şi

care se joacă 1X1 (individual – tenis de câmp, badminton etc. ), 2X2, (dublu – tenis de

masă, badminton etc.), 3X3 (triplu – tenis cu piciorul, beach - volei), 5X5 (baschet),

7X7 (handbal), etc.

C. „Jocuri cu lovirea (percutarea) mingii”, sunt jocuri ce implică prinderea mingii după ce

a fost lovită – baseball, cricket, raum (asemănător baschetului).

D. „Jocuri de conducere a mingii la ţintă prin percutări, împingeri şi loviri” – biliard, golf

etc.

Cu toate diferenţele ce există între sporturi, ele pot fi structurate în sporturi individuale şi

sporturi colective. În fiecare dintre aceste două mari categorii intră sporturi complexe şi mai

puţin complexe, dar care se caracterizează prin modalităţi de abordare diferită cu aspecte

comune. Performanţa sportivă, în funcţie de caz, poate fi rezultatul muncii şi implicării proprii

aşa cum este în sporturile individuale, poate depinde de membrii echipei şi de arbitru, dar şi de

adversar aşa cum se întâmplă în jocurile sportive.

16

Page 17: Psihopedagogia Sportului de Performanta

2.3. Caracteristicile activităţilor de performanţă

Activităţile de performanţă individuală sau pe echipe s-au dezvoltat ca sisteme de

exerciţii ce s-au structurat pe ramuri, discipline sau probe sportive cu

caracter competiţional, cu obiectiv prioritar obţinerea de performanţă

sportivă. Ele au caracter istoric, întrucât au apărut în etape istorice diferite şi

au evoluat în mod diferit, unele foarte rapid, altele există din timpurile

antice, au devenit cu timpul sporturi incluse în sisteme competiţionale de

mică anvergură (naţionale – oina) sau mare anvergură (olimpice – atletismul,

gimnastica fotbalul etc.).

Sunt sporturi cărora li s-a construit baze sportive speciale, instalaţii,

materiale şi echipamente specifice.

Marea majoritate a sporturilor sunt considerate discipline sportive cu

caracter ştiinţific, ce fac parte din marea familie a ştiinţei în general şi a

ştiinţei sportului în particular. Ştiinţa specifică fiecărui sport individual este

formată dintr-o parte teoretică ce prezintă aspectele tehnice, metodice şi de

regulament, şi o parte practică, ambele au evoluând într-o strânsă legătură.

Sporturile de performanţă se află într-un sistem de relaţii ştiinţifice cu:

fiziologia, anatomia, biochimia, biomecanica, psihologia, metodica, teoria

antrenamentului sportiv, managementul şi marketingul etc.

Ştiinţa şi tehnica au devenit în ultimul timp o rampă de lansare a

sporturilor şi au contribuit direct la :

creşterea nivelului tehnicii sportive;

perfecţionarea metodicii de pregătire;

creşterea calităţii antrenamentului;

stabilirea gradului de solicitare (V, I);

creşterea calităţii bazelor materiale, a instalaţiilor, a materialelor şi

echipamentului sportiv;

la răspândirea rapidă a documentaţiei şi ştiinţei sportive.

Ele au un caracter evolutiv dat de numărul elementelor şi procedeelor

care s-au înmulţit de la o etapă istorică la alta, de evoluţia terenurilor de

sport şi a spaţiilor de desfăşurare, amenajate în aer liber sau în săli

prevăzute cu instalaţii şi materiale specifice din ce în ce mai sofisticate sau

de evoluţia concepţiilor privitoare la vârsta de începere a practicării, precum

şi a celor privitoare la restricţia practicării anumitor sporturi de către femei.

17

Page 18: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Azi în lumea sporturilor nu se mai vorbeşte de probe, discipline, ramuri

specializate numai pentru femei sau numai pentru bărbaţi. Au rămas doar

câteva excepţii, exemplu polo pentru bărbaţi, gimnastica ritmică pentru

femei.

Activităţile sportive de performanţă au o mare importanţă în întărirea

stării de sănătate, în prevenirea şi vindecarea bolilor, în stimularea activităţii

funcţionale a organismului în dezvoltarea omului din punct de vedere motric,

psihic, estetic, moral, volitiv, afectiv şi social.

Sporturile individuale au la bază întrecerea individuală. Folosirea în

cadrul unor competiţii a clasamentelor pe echipe (pe cluburi, pe ţări), cum

este la gimnastică, atletism are drept scop angrenarea unui număr cât mai

mare de sportivi în competiţii sub acelaşi steag şi realizarea unei coeziuni

sufleteşti între aceştia, a unei conlucrări şi unui spectacol determinat de

lupta dintre echipe. Fiecare sport individual are la bază un sistem de reguli şi

organizare proprie, între probe nefiind condiţionări de clasament sau de alt

tip. Întrecerile în sporturile individuale se desfăşoară pe baza unui

regulament şi au scopuri diferite, de câştigare a unui titlu, a unei medalii, de

ocuparea a unui loc într-un clasament, de realizare a unei performanţe

sportive, de câştigare a unui premiu (material sau financiar).

În 1975, L. Teodorescu pune în discuţie caracteristicile principale ale

jocurilor, caracteristici ce au fost structurate de Colibaba E, în 1998, astfel :

„existenţa unui obiect (minge, balon oval, puc, bile);

caracterul de întrecere complex (individual şi mai ales colectiv);

reguli de joc unitare şi obligatorii, preluate după regulamentul

internaţional;

arbitraj oficial – neutru, delimitarea duratei de joc (timp, prelungiri);

precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri, transformări,

setaveraje, averaje, punctaveraje etc.);

standardizarea inventarului de joc, a aparaturii tehnice şi a

dimensiunilor terenului;

tehnica şi tactica specifică pentru fiecare joc sportiv în parte;

sistemul competiţional bine determinat:

frumuseţea spectacolului sportiv;

18

Page 19: Psihopedagogia Sportului de Performanta

structura motrică particulară pentru fiecare joc sportiv în parte, care

provoacă solicitări fizice şi psihice diferenţiate;

management sportiv specific;

teorie şi metodică generală valabilă pentru toate jocurile sportive şi

specifică pentru fiecare joc sportiv în parte;

implementarea cercetării ştiinţifice;

utilizarea cu preponderenţă în activitatea de loisir;

lansarea conceptului metodic de pregătire prin „joc sau metoda

ludică” ce intră în corelaţie cu metodele clasice de antrenament”.

Jocurile sportive au un pronunţat caracter de întrecere de tip stadial,

clasamentul valorii se stabileşte prin acumularea de puncte achiziţionate în

mod etapizat, în runde. Clasamentele se fac în ordine ierarhică în funcţie de

locurile ocupate, de victoriile realizate şi de punctele acumulate. Folosirea în

cadrul competiţiilor, a clasamentelor pe echipe (pe cluburi, pe ţări), are scop

de cuprindere a unui număr cât mai mare de sportivi în competiţii pentru

acelaşi obiectiv reprezentat de întrecere, confruntare. Cu acest prilej se

realizează şi o legătură prietenească între componenţii echipei şi chiar între

adversari. Întrecerile se desfăşoară pe bază de regulamente şi au scopuri

diferite, de câştigare etapizată a unor puncte, de câştigare a unui titlu, a

unei medalii în clasamentul final, de câştigare a unui premiu (spiritual,

material sau financiar).

Sportul de performanţă este o activitate plăcută şi utilă ce se

caracterizează prin:

greutatea execuţiei mişcărilor;

armonia şi graţia acţiunilor ce derivă una din alta;

forţa şi supleţea actelor motrice;

coordonarea şi mobilitatea sarcinilor;

respectarea regulilor şi regulamentelor;

solicitarea voinţei de acţiune;

solicitarea perseverenţei muncii;

posibilitatea de a învinge pe alţii;

posibilitatea de a te învinge singur;

participarea afectivă la execuţia probelor, ramurilor;

participarea memoriei la execuţia mişcărilor;

19

Page 20: Psihopedagogia Sportului de Performanta

posibilitatea de învingere a naturii şi a greutăţilor;

respectul adversarilor;

respectul celor care înving şi al celor care pierd.

Exerciţii aplicative

1.1. Obiectivele operaţionale:1. Să cunoască termenii prezentaţi antrenamentul şi performanţa sportivă; 2. Să cunoască clasificarea sporturilor şi să prezinte cel puţin 2; 3. Să cunoască caracteristicile sporturilor şi să le prezinte la cel puţin 2 diferite;

1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Faceţi pentru un început o listă de clasificarea sporturilor şi a caracteristicilor motrice a acestora pe tipuri de sporturi.

2. Căutaţi să evidenţiaţi caracteristicile motrice comune unor probe sportive, unor ramuri, discipline sportive .

3. Întocmiţi o listă a sporturilor şi elaboraţi o schemă de clasificare a acestora. 4. Completaţi următorul tabel cu principalele caracteristici ale celor două tipuri de sporturi

Întrebări Sporturi individuale Jocuri sportiveCare sunt caracteristicile grupelor mari de sporturi?

Care este implicarea fizică şi psihică în cadrul grupelor mari de sporturi?

Ce efecte produc în plan psihologic şi fizic sporturile?

Cum grupaţi probele, sporturile din interiorul cele două mari grupe de sporturi?

5. Notaţi avantajele şi dezavantajele implicării sportivilor în activitatea de performanţăAvantaje Dezavantaje

20

Page 21: Psihopedagogia Sportului de Performanta

1

2

3

4

5

1

2

3

4

5

6. Realizaţi aceeaşi analiză în cazul sportului de întreţinere

Avantaje Dezavantaje1

2

3

4

1

2

3

4

7. Elaboraţi un test de verificare a cunoştinţelor folosindu-vă de următorul tabel:

Obiectivul operaţional

Conţinutul itemului Rezolvare prin selectarea unui răspuns după doi autori

Punctaj item

1. Să cunoască termenii specifici antrenamentului şi performanţei sportive

Prezentarea a cel puţin doi termeni, alţii decât cei prezentaţi

0- 10 p

2. Să cunoască cel puţin 2 clasificări a sporturilor

Prezentarea a cel puţin două clasificări

0- 10 p

3. Să cunoască caracteristicile sporturilor

Prezentarea a caracteristicilor cel puţin a două grupe de sporturi/probe sportive diferite

0- 10 p

BIBLIOGRAFIE:

21

Page 22: Psihopedagogia Sportului de Performanta

1. ***ENCICLOPEDIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI DIN ROMÂNIA, Bucureşti,

Edit. Aramis, 2002

2. BOMPA, T., Dezvoltarea calităţilor biomotrice – periodizare , Bucureşti, Edit. Ex Ponto,

2001

3. COLIBABA , D-E., Jocuri sportive teorie şi metodică, Bucureşti, Edit. Aladin, 1993

4. DOBLER, H., SCHNABEL, G., THEIS, G., Grundbegriffe der Sportspielle, Berlin,

Sportverlag,1989

5. EPURAN M. HOLDENICI, I., TONIŢA, Psiholgia sportului de performanţă – teorie practică , Bucureşti Edit FEST, 2001

6. EPURAN M., 2005Elemente de psihosociologia activităţilor corporale – Sporturi şi jocuri, Bucureşti , Edit RENAISSANCE.

7. POPESCU- NEVEANU, P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Edit Albatros, 19788. TEODORESCU, L., Antrenamentul calitativ, concepte şi strategii metodologice, Simpozion

ştiinţific internaţional, Rezumatul comunicărilor M28, 5-7 X, Bucureşti, 1973

9. *** Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Edit Stadion,1974

3 . PRINCIPIILE PSIHOPEDAGOGICE SPECIFICE OBŢINERII PERFORMANŢEI

SPORTIVE

3. 1. Definiţia şi clasificarea principiilor

Principiul de antrenament reprezintă norma, cerinţa, teza cu caracter fundamental după care

este dirijat procesul instructiv-educativ de obţinere a performanţelor sportive. Principiile

antrenamentului sportiv sunt împrumutate din Pedagogie, dar adaptate la specificul activităţii

sportive de performanţă.

O serie de teoreticieni, antrenori, pedagogi, psihologi prezintă în mod cu totul diferit

structurarea principiilor de antrenament. Astfel specialistului german Ditrich Harre consideră

în1973, că obţinerea performanţei sportive este influenţată de promovarea următoarelor principii

de antrenament:

principiul periodizării şi structurării ciclice a efortului;

principiul efortului continuu;

principiul accesibilităţi;

principiul participării conştiente şi active;

principiul sistematizării;

principiul intuiţiei;

principiul individualizării;

22

Page 23: Psihopedagogia Sportului de Performanta

însuşirii temeinice şi continue.

În 1990, Jürgen Weinek, subliniază faptul că “principiul structurii antrenamentului,

descoperă toţi factorii propriu-zişi ai antrenamentului. Aceasta implică la fel de bine

conţinuturile şi metodele organizării sale. Aceste principii presupun un număr cert de acţiuni

obligatorii din partea sportivului şi a antrenorului pentru ca să realizeze o ameliorare a

performanţei”. În această direcţie, el găseşte pentru antrenamentul sportiv şapte principii: al

stimulării eficacităţii încărcăturii de antrenament, al creşterii încărcăturii de antrenament, al

continuităţii încărcăturii de antrenament, al periodicităţii încărcăturii antrenamentului, al variaţiei

încărcăturii de antrenament, al succesiunii judicioase încărcăturii de antrenament şi cel al

conducerii specifice procesului de adaptare.

De asemenea P.J.R. Thomson, în 1991, consideră că activitatea de pregătire se realizează

pe baza respectării „legile fundamentalelor” care domină procesul de evoluţie al omului şi

anume: legea supraîncărcării, legea reversibilităţii, legea specificităţii, în timp ce, în 1992,

Renato Manno, subliniază faptul că “aptitudinile motrice nu se dezvoltă, iar abilităţile motrice

nu se învaţă decât dacă metodele propuse sunt adecvate posibilităţilor practicanţilor şi dacă sunt

însoţite de toate indicaţiile necesare punerii lor concrete în practică, inclusiv de activitatea de

organizare optimă a materialului şi terenului de antrenament”. Conform concepţiei acestuia,

procesul de antrenament se desfăşoară pe baza unor ,,principii pedagogice”, în care include

principiul conştientizării, al clarităţii, al accesibilităţii, al rezolvabilităţii şi sistematizării.

Antrenamentul, specific sporturilor individuale este unul mai dur în comparaţie cu jocurile

sportive, de aceea supunerea cerinţelor, principiilor este considerată un factor esenţial în

pregătirea atleţilor, gimnaştilor, înotătorilor etc. Duritatea şi temeinicia pregătirii este impusă de

faptul că în sporturile individuale sportivul nu se poate sprijini, în competiţie, decât pe el însuşi.

Competiţia sporturilor individuale exclude posibilitatea primirii unui ajutor extern aşa cum este

în sporturile colective unde jucătorii se pot ajuta între ei, iar slaba eficienţă a unuia, la un

moment dat, este suplinită de ceilalţi coechipieri.

Performanţa sportivă reprezintă rezultatul adaptărilor organismului la efort, dar aceste

adaptări, care produc performanţa maximă posibilă, pentru un individ, nu pot fi realizate în afara

respectării „canoanelor” antrenamentului. Rolul determinant în cadrul şedinţelor de antrenament,

în conducerea, dirijarea şi îndrumarea activităţii desfăşurate îi revine antrenorului, instructorului

sau profesorului.

În acord cu concepţiilor prezentate, considerăm ca indispensabile practicării sportului de

performanţă următoarele principii: periodizării, al continuităţii, al multilateralităţii pregătirii, al

23

Page 24: Psihopedagogia Sportului de Performanta

individualizării, al specializării aprofundate a pregătirii şi cel al adaptării organismului la eforturi

ridicate şi maxime

3.2. Principiul periodizării antrenamentului

Procesul de antrenament este un proces continuu de lungă durată, care necesită o împărţire

pe cicluri, etape, perioade, în scopul realizării unei evaluări a lucrului efectuat în funcţie de

eficienţa produsă de acesta.

Promovarea, în cadrul procesului de pregătire, a programării pe porţiuni distincte de timp -

etapă, perioadă, an- este o abordare ce permite reluarea pregătirii la un nivel mai ridicat decât

început. Programarea şi planificarea antrenamentului se realizează sub forma programelor

individuale sau colective, ce abordează componentele procesului instructiv educativ.

Periodizarea antrenamentului asigură o pregătire graduală şi o continuare ascendentă

îmbinându-se caracterele instruirii, cel liniar cu cel concentric. Caracterul liniar este dat de

apariţia permanentă de la o etapă la alta a unor elemente noi, iar caracterul concentric al instruirii

este reprezentat de reluarea elementelor însuşite anterior în scopul consolidării şi perfecţionării.

Această abordare ciclică sub formă de spirală, determinată de caracterul fazic al adaptărilor şi de

strategia obţinerii formei sportive, se realizează pe bază unei pregătiri periodice. Pe parcursul

derulării perioadei pregătitoare se urmăreşte acumularea unui bagaj larg de cunoştinţe şi a unor

deprinderi motrice pe fondul dezvoltării aptitudinilor psihomotrice. În perioada

precompetiţională se urmăreşte transformarea acumulărilor în indici superiori de execuţie a

mişcării, ca apoi în perioada competiţională să se urmărească valorificarea adaptărilor anterioare,

prin realizarea performanţelor sportive, şi la finalul perioadei de refacere, de tranziţie în care se

urmăreşte odihnirea şi relaxarea organismului.

Ciclul anual de antrenament se repetă de la an la an, dar la un nivel superior, succesiunea

microciclurilor sub forma unei spirale simbolizează creşterea capacităţii de efort ca o reacţie de

adaptare a organismului, dar şi o reluare a pregătirii pe o treaptă superioară.. Ciclicitatea este

întâlnită în interiorul perioadelor, în cadrul mezociclurilor (etape lunare sau de 5-6 săptămâni) şi

a microciclurilor săptămânale (ciclu de 6-7 zile). Caracterul ciclic determină şi succesiunea

lecţiilor şi a eforturilor în cadrul microciclurilor sub aspectul intensităţii, volumului şi duratei.

Dezvoltarea măiestriei sportive este un proces de lungă durată ce se desfăşoară pe mai

mulţi ani, şi are la bază acumulările cantitative şi calitative, adaptările realizate în mod periodic

de la an la an, de la un nivel scăzut la un nivel ridicat.

3.3. Principiul efortului continuu

24

Page 25: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Este un principiu, ce se impune, ca o necesitate a evoluţiei continue a performanţei o dată

cu trecerea vârstei şi creşterea obiectivelor performanţiale. Respectarea acestui principiu.

Asigură formarea şi dezvoltarea sportivilor din toate punctele de vedere. Presupune realizarea

programării conţinutului instruirii în mod continuu, pe treptele de producere a performanţei

sportive planificate de către cluburi, federaţii. Principiul efortului continuu presupune abordarea

unei succesiuni logice şi gradate a perioadelor de pregătire în funcţie de ritmul dezvoltării

psihice a elevilor şi de obiectivele urmărite. Acest lucru presupune corelarea prevederilor

programelor de pregătire aprobate de cluburi şi federaţii cu sistematizarea şi eşalonarea

mijloacelor care să asigurare continuitatea pregătirii. Transpunerea în practică a continuităţii, în

ceea ce priveşte abordarea obiectivelor periodice de pregătire/instruire, implică realizarea unei

planificări care să asigure o solicitare fizică şi psihică progresivă.

Acest principiu contribuie la realizarea obiectivelor de pregătire şi implicit a celor de

performanţă atunci când sunt respectate următoarele cerinţe:

realizarea unei concordanţe depline între prevederile planului de pregătire şi conţinuturile

sistematizate, grupate şi eşalonate pe macrocicluri, mezocicluri, microcicluri, lecţii de

antrenament, în funcţie de obiectivele instructive şi de performanţă. Conţinuturile ce

urmează a fi abordate vor fi structurate pe obiective motrice şi aptitudinale repartizate pe

unităţi temporale.

sprijinirea noilor achiziţii, ce urmează a fi abordate, pe cunoştinţele, deprinderile şi

priceperile însuşite şi aptitudinile realizate anterior;

structurarea conţinutului procesului de pregătire şi obţinerea performanţei sportive în aşa

fel încât să se asigure continuitatea progresului de la o microciclu la altul, de la un

mezociclu la altul, de la un macrociclu la altul de la un an la altul, de la o categorie de

sportivi la alta.

selecţionarea cu atenţie a sistemelor de acţionare şi o participare fără întrerupere a

sportivilor în procesul de pregătire a performanţei sportive.

3.4. Principiul multilateralităţii pregătirii

Pregătirea fizică multilaterală reprezintă baza pregătirii atleţilor de mare performanţă.

Conform acestui principiu, obţinerea de performanţe de înalt nivel, trebuie să acorde o atenţie

deosebită dezvoltării aptitudinilor psihomotrice (forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, mobilitate

supleţe) şi calităţilor morale şi de voinţă şi să se realizeze o cât mai bogată experienţă motrică.

Instruirea cu caracter multilateral reprezintă pregătirea de bază a copiilor şi juniorilor, întrucât la

această vârstă însuşirea deprinderilor şi realizarea priceperilor motrice se realizează mult mai

rapid. Zicala populară “ceea ce Ionuţ cel mic nu învaţă astăzi, Ion cel mare nu va putea să înveţe

25

Page 26: Psihopedagogia Sportului de Performanta

mâine” este valabilă aici, şi nu se referă doar la finalitatea procesului de învăţare, ci şi la procesul

de formare. Copiii de vârstă şcolară mică de 6-10 ani se caracterizează printr-un comportament

motric deosebit ce începe să se estompeze la sfârşitul acestei perioade. Posibilitatea creşterii

motricităţii şi dezvoltării multilaterale este determinată de caracteristicile psiho-fizice ideale ale

copilului. Copiii sunt mici, uşori, subţiri, zvelţi şi posedă un bun raport forţă/pârghie, o mare

capacitate de concentrare, o mare capacitate de diferenţiere motrică şi o predispoziţie spre

captarea informaţiei. Aceste caracteristici sunt favorabile dobândirii deprinderilor motrice,

însuşiri unui număr mare de tehnici fundamentale, dar şi ataşării de o disciplină, ramură sau

probă sportivă. Antrenamentul polivalent constituie un obiectiv de bază a acestei vârste. Vârsta

şcolară mică este cea mai bună pentru învăţarea motrică, trebuie însă subordonată însuşirii

tehnicilor sportive de bază sub forma lor elementară şi dacă este posibil sub formă elaborată prin

intermediul unei practici raţionale orientate. Ceea ce nu se învaţă acum nu se va recupera mai

târziu decât foarte greu, însă cu un preţ mult prea mare. Baza coordonărilor, utile viitoarelor

performanţe înalte, este stabilită în cursul primei şi celei de-a doua perioade a vârstei şcolare.

Toate nivelurile de pregătire următoare sunt construite pe baza celor precedente.

Potrivit acestui principiu pregătirea tinerilor sportivi se realizează în următoarele direcţii:

* pregătirea funcţionalităţii marilor grupe musculare şi a sistemului cardio-respirator;

* pregătirea aparatului osteo-articular;

* însuşirea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi specifice;

* dezvoltarea proceselor psihice, cognitive, afective, volitive;

* dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;

* dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice de forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe şi

mobilitate;

Ponderea pregătirii multilaterale în procesul de pregătire a sportivilor diferă în funcţie de

vârstă, ea înregistrând valori mai mari la vârste mai mici şi în perioadele pregătitoare, valori ce

scad odată cu creşterea numărului de ani de pregătire, cu creşterea măiestriei sportive şi cu

apropierea de marile competiţii naţionale şi internaţionale. Vârsta de 7-14 ani la fete şi 10-16 ani

la băieţi, în sportul de performanţă, poate fi considerată pe drept cuvânt vârsta dezvoltării

multilaterale a tuturor aptitudinilor psihomotrice, a indicilor morfo-funcţionali pentru a crea baza

viitoarei specializări. La vârsta de 11-16 ani atât la fete cât şi la băieţi, pregătirea multilaterală se

transformă într-o pregătire multilaterală orientată în conformitate cu cerinţele sportului practicat

şi mai precis, cu cerinţele de solicitare specifice performanţei sportive.

După vârsta de 16 ani pregătirea sportivilor de performanţă şi a celor de mare performanţă

se orientează spre una specializată subordonată scopului urmărit. Pregătirea fizică multilaterală

26

Page 27: Psihopedagogia Sportului de Performanta

scade din procesul antrenamentului mai ales la vârstă senioratului unde ea este folosită ca bază

de menţinere a capacităţii de efort ridicat.

Importanţa acestei orientări este determinată de necesitatea creării bazei de pregătire şi

adaptării organismului pentru efortul specific marii performanţe şi pentru specializarea

ulterioară. De subliniat este faptul că se procedează greşit de mulţi antrenori, care scurtează

durata realizării pregătirii fizice multilaterale şi aleargă după rezultate sportive de moment, fără

să urmărească realizarea unei adaptări necesare care să permită mai târziu obţinerea rezultatelor

de mare valoare şi care să se confirme o perioadă mai lungă de timp..

3.5. Principiul individualizării

Marea performanţă realizată în sporturile individuale sau sporturile de echipă este

rezultatul depunerii eforturilor şi învingerii rezistenţelor prin propriile posibilităţi. Deci

principiul individualizării este principiul despre care putem spune fără reţinere că este specific

sportului de performanţă. Afirmarea de sine, într-o activitate sportivă, este rezultatul muncii

depuse de-a lungul timpului şi transformată în posibilităţi de manifestare superioare. Subliniem

de asemenea că sportivii chiar dacă în exteriorul şi interiorul organismului lor par să fie

asemănători, dispun de particularităţi ce-i deosebeşte în evoluţia lor.

Sportivul este un individ ce se adaptează activităţii desfăşurate în funcţie de posibilităţile,

predispoziţiile şi trăsăturile proprii. Pentru sportul de performanţă, fiecare individ este selecţionat

în funcţie de aptitudinile preexistente care la rândul lor direcţionează dezvoltarea ulterioară a

capacităţilor motrice.

Individualizarea, ce modalitate de realizare a procesului de pregătire, presupune respectarea

particularităţilor individuale a sportivilor în raport cu vârsta, sexul, nivelul de pregătire, de

capacitatea de percepere, înţelegere, diferenţiere, analiză, decizie şi memorare. Sportivii

reacţionează diferit la acelaşi program de antrenament. Nu există în lume şi nu va exista un

program de antrenament, care să dea aceeaşi adaptare, dezvoltare şi performanţă la indivizi

diferiţi şi nici la acelaşi individ pentru stadii de pregătire diferite.

Programarea unei pregătiri individualizate necesită o bază de date obţinute de la sportivi,

date desprinse din observaţiile făcute asupra comportamentului în timpul antrenamentului, din

discuţiile purtate cu părinţii şi persoanele din jurul acestuia. Feedbackul astfel obţinut, corelat cu

datele fiziologice, psihologice şi biochimice dă posibilitatea stabilirii unor modele de pregătire

specifice fiecărui individ în parte. Stabilirea modelului individual al sportivului trebuie să ţină

seama de :

27

Page 28: Psihopedagogia Sportului de Performanta

* caracteristicile ereditare, - în majoritatea cazurilor, sportivii moştenesc aptitudinile

fizice, motrice, mentale şi emoţionale ale părinţilor. Unele caracteristici pot fi modificate limitat

în procesul de antrenament. Dreptul fiecărui om este de a dezvolta la maximum ceea ce a

moştenit, dar nu fiecare om a moştenit aptitudinile necesare de a deveni campion mondial şi

olimpic;

* vârsta de dezvoltare - creşterea şi dezvoltarea tinerilor sportivi cu aceeaşi vârstă

cronologică poate fi diferită. Persoane, având aceeaşi vârstă cronologică, pot înregistra adesea o

diferenţă de 3-4 ani în vârsta lor biologică;

* vârsta de antrenament, - fiecare sportiv poate avea un nivel diferit în ceea ce priveşte

vechimea antrenării şi valoarea condiţiei fizice.

În ceea ce priveşte vârsta cronologică, biologică şi cea de antrenament pot apărea situaţii

diferite, precum cele din tabelul nr. 1 sau nr. 2 .

Tabelul nr. 1

Vârsta cronologică Vârsta biologică Vârsta de antrenament

9 9 2

9 11 2

Tabelul nr. 2

Vârsta cronologică Vârsta biologică Vârsta de antrenament

9 12 1

11 12 3

Aşa cum se observă şi în tabelele de mai sus sportivul poate avea aceeaşi vârstă

cronologică şi de antrenament, dar cu vârstă biologică diferită, sau poate avea aceeaşi vârstă

biologică, dar cu vârstă cronologică diferită şi de antrenament tot diferită. Se înţelege uşor şi din

acest punct de vedere de ce este bine să se respecte cu stricteţe principiul individualizării .

Totuşi, antrenorii profită adesea de faptul că unii sportivi se maturizează mai devreme şi-i

plasează întru-un sistem de pregătire în care îşi pot valorifica mai bune aptitudinile psihomotrice.

De cele mai multe ori aceşti sportivi nu-şi vor mai acumula toate deprinderile specifice unui

sport, ci vor fi orientaţi într-o anumită direcţie îngustă, ceea ce mai târziu va avea repercusiuni

negative. Exemplu: o handbalistă bine dezvoltată fizic, înzestrată cu aptitudini deosebite pentru

viteză, se va deplasa rapid pe teren, reuşind astfel să intercepţioneze mingea fără să fie necesar să

înveţe mai întâi schimbările de direcţie (fentele) şi deplasările în poziţie fundamentală. Mai

28

Page 29: Psihopedagogia Sportului de Performanta

târziu, când avansează într-o echipă superioară, constată că nu face faţă, colegelor de echipă care

au învăţat anterior strategii ce au suplinit avantajul maturizării precoce.

Aspectul se manifestă invers în situaţia maturizării întârziate, când sunt îndepărtaţi copii

talentaţi în fazele iniţiale ale instruiri, şi fiind descoperiţi mai târziu deoarece se constată că

aceştia nu mai pot recupera ceea ce alţii au învăţat in 2-4 ani de pregătire.

3.6. Principiul specializării aprofundate a pregătirii

Întrucât sportul este diferenţiat ca structură, ca roluri îndeplinite, ca probe sportive, dar şi

ca solicitare, ca efort şi tehnica de execuţie, principiul specializării aprofundate a pregătirii îşi

găseşte aici cea mai relevantă aplicaţie. Depunerea efortului de pregătire şi a celui competiţional,

impune abordarea pregătirii în funcţie de caracteristicile disciplinei, ramurii sau probei sportive.

Realizarea specializării aprofundate înseamnă în primul rând realizarea pregătirii fizice de bază

dar şi realizarea pregătirii în funcţie de caracteristicile specifice competiţiei.

Analiza pregătirii realizată de marii campioni ai lumii scoate în evidenţă abordarea tuturor

factorilor antrenamentului, în funcţie de specificul calendarului competiţional, de obiectivul

fiecărui sportiv , de caracteristicile dominante ale acestor probe.

Specializarea aprofundată este determinată de specificul sportului sau probei sportive, ceea

ce înseamnă că orientarea pregătirii este subordonată obţinerii din partea organismului a

adaptărilor specifice efortului competiţional. Practica sportivă demonstrează că, la nivelurile

superioare ale performanţei, pregătirea multilaterală nu mai deţine ponderea aşa cum este în

pregătirea eşaloanelor de iniţiere (inferioare). Sportivii de performanţă şi mare performanţă,

având o pregătire de bază realizată pe parcursul mai multor ani, îşi orientează pregătirea pe

specificul eforturilor competiţionale cu mijloace mai puţine, dar mai bine orientate, cu metode

specifice, cu un volum de efort mai mic, însă mai ridicat ca intensitate şi complexitate.

Întrucât sportivul şi antrenorul au ca obiectiv specific obţinerea de performanţe valoroase,

antrenamentul devine şi el specific, subordonat obţinerii rezultatului. Obţinerea performanţelor

de cel mai înalt nivel este posibilă dacă solicitările din antrenament respectă specificul efortului

competiţional.

Azi în lumea sportului putem vorbi de:

* specialişti pentru fiecare sport, probă în parte;

* specialişti pentru selecţie şi iniţiere;

* specialişti de mare clasă;

* sportivi specializaţi într-un sport sau în una sau două probe;.

29

Page 30: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Specializarea sportivă, în concepţia noastră de antrenament, nu trebuie înţeleasă ca un

proces de unilateralitate, de îngustare a pregătirii de la o vârstă fragedă, dar nici ca o

multilateralitate excesivă, neargumentată. Antrenamentul copiilor şi juniorilor trebuie să

realizeze o pregătire polivalentă şi multilaterală, care să reprezinte o bază solidă pentru

specializarea viitoare, dar şi o bază solidă de apreciere justă a posibilităţilor de pregătire

ulterioare. Specializarea timpurie promovată într-un anumit sport, de anumiţi antrenori permite

formarea unui nivel înalt de competenţă pentru perioada respectivă. Această abordare nu va

permite tinerilor sportivi să-şi dezvolte o varietate de combinaţii a aptitudinilor psihomotrice,

care ar putea să le pună în valoare talentul şi să le scoată în evidenţă aptitudini noi cu care au fost

înzestraţi. Specializarea timpurie plasează sportivii intr-un mediu restrâns de acţiune ceea ce

produce o îngustare a procesului de conştientizare a unor anumite aspecte legate de dezvoltarea

psihică şi fizică.

Între principiul unilateralităţii şi cel al specificităţii există permanent o schimbare de raport.

Dacă în primii ani de pregătire (începători, avansaţi) predomină pregătirea multilaterală, la vârsta

juniorilor mari, a tineretului şi a seniorilor, aceasta scade în favoarea specificităţii pregătirii.

Specificitatea antrenamentului este impusă şi de specificitatea aptitudinilor preexistente ale

sportivilor cu care lucrăm, a probelor şi posturilor pentru care sunt pregătiţi.

Pentru marii sportivi de performanţă Faulkner susţine folosirea unui antrenament specific

deoarece efectul lui influenţează funcţiile şi structurile care au fost solicitate.

3.7. Principiul adaptării organismului la eforturi ridicate şi maxime

Nivelul actual al performanţelor sportive a determinat ridicarea nivelului solicitărilor

organismului prin folosirea eforturilor submaximale şi maximale, ceea ce reprezintă azi o cerinţă

de bază a obţinerii rezultatelor de nivel ridicat.

Un antrenament (o lecţie) sau procesul de antrenament este o activitate complexă prin care

se realizează pregătirea fizică, tehnică, teoretică, tactică, psihologică, socială şi artistică în scopul

obţinerii performanţei sportive. Rezultatele de nivel înalt sunt obţinute de sportivii ce prezintă

capacităţi superioare de adaptare la eforturi ridicate şi maxime, specifice sportului de înaltă

performanţă. Adaptarea organismului reprezintă un proces complex ce se realizează în timp, în

mod progresiv, treptat. Această adaptare, a organismul supus unui efort de o anumită intensitate

se pierde dacă intensitatea sau volumul antrenamentului nu creşte după o perioadă de timp.

Obişnuirea organismului cu eforturi intense este o cerinţă determinată de însuşi evoluţia

performanţelor sportive, evoluţie concretizată într-o suită de recorduri mondiale şi olimpice

realizate în ultimii 15 ani la toate probele, dar şi în sporturile de echipă unde viteza şi forţa de

30

Page 31: Psihopedagogia Sportului de Performanta

execuţie a mişcărilor cunoaşte valori ridicate. Adaptarea organismului la eforturile intense şi

maxime, specifice antrenamentului de mare performanţă nu trebuie să fie în contradicţie cu

cerinţa pentru pregătirea treptată a organismului specifică copiilor şi juniorilor.

Concepţia veche care orienta pregătirea după intuiţia antrenorilor (folosită încă de mulţi

practicieni) a fost înlocuită treptat de concepţii noi, fundamentate ştiinţific, rezultat al

cercetărilor întreprinse de o serie de oameni preocupaţi de acest domeniu ştiinţific. Astfel

CONCONI susţine respectarea în procesul de antrenament a modului de eliberare a energiei din

timpul competiţiei şi consideră că pentru obţinerea performanţelor maxime în probele de efort

aerob, solicitările în antrenament trebuie să menţină lactacidemia în jurul cifrei de 4 mmol/l

(pragul anaerob). Rezultatele sunt nefavorabile atunci când eforturile de antrenament realizează

cifre depărtate de acest prag. LEGROS recomandă pentru pregătirea sporturilor de viteză eforturi

anaerobe şi excluderea antrenamentului pentru rezistenţă. Nu recomandă folosirea în

antrenament a alergărilor exerciţiile pe trepte întrucât prelungeşte contactul de impulsie.

SCHMITDBLEICHER recomandă ca exerciţiile cu îngreuieri să fie executate cu viteză maximă,

iar la sărituri şi alergări scurte, contactul cu solul să fie cât mai scurt. “Atletul trebuie să aibă

impresia că atinge cu tălpile o plită înroşită”.

MELEROWICZ consideră că, în procesul de antrenament, prioritate trebuie să aibă

dezvoltarea componentei principale a efortului competiţional, dezvoltarea celorlalte calităţi

făcându-se în funcţie de contribuţia acestora la realizarea performanţei.

Alegerea exerciţiilor şi eforturilor folosite în pregătirea sportivilor trebuie să ţină seama de

mecanismul de eliberare a energiei specific condiţiilor efortului competiţional, dar şi de

adaptările înregistrate de către organism.

Exerciţii aplicative

1.1. Obiectivele operaţionale1. Să cunoască principiile ce stau la baza procesului instructiv educativ specifice

antrenamentului sportiv 2. Să cunoască cel puţin 2 concepţii de prezentare a principiilor .3. Să cunoască interdependenţa dintre principiile antrenamentului

1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Faceţi pentru un început o listă cu principiile de antrenament găsite în literatura de specialitate.

2. Scoateţi în evidenţă aspectele specifice fiecărui principiu în parte.3. Întocmiţi o listă a principiilor în ordinea importanţei procesului instructiv-educativ.

31

Page 32: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Completaţi următorul tabel cu principiile desprinse din prezentările diferiţilor autori

Nr. crt.

Autorul Principiul Care sunt cerinţele esenţiale ?

4. Prezentaţi principiile în funcţie de dominanţa în procesul instructiv educativ în funcţie de vârstă , nivel de pregătirePrincipiul Dominanţă

Vârstă Nivel de pregătire

Tipul de sport

1

2

..

5. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele respectării principiilor procesului instructiv-educativ din antrenamentul sportiv. Avantaje Dezavantaje123456..

123456..

BIBLIOGRAFIE:

1. ALEXE, N., Antrenamentul Sportiv, Bucureşti, Edit. Editis, 1993

2. CERGHI, I., Metode de învăţământ, Bucureşti, ediţia a II-a, Edit. D- P, 1980.

3. DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Edit. D-P, 1996

4. PIERON, M., Pédagogie des activités physiques et du sport, Paris, Edition „revue E.P.S.”

1992

5. RAŢĂ G., 1997, Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Edit. Plumb. 6. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B.C., 2004, Didactica educaţiei fizice şi sportului, Bacău, Edit. Alma

Mater, 20047. SOICA , M., 1977, Pedagogie, Craiova, Edit. Gheorghe Cîrţu Alexandru. 8. SOICA , M., 2002, Pedagogei şi psihologie , Craiova, Edit. Gheorghe Cîrţu Alexandru.

32

Page 33: Psihopedagogia Sportului de Performanta

9. THOMPSON, T.J., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, Ed. CCPS, Bucureşti, 1993.

4. PREDAREA ŞI FORMAREA CA ACTIVITĂŢI PSIHOPEDAGOGICE

4.1. PREDAREA - ACTIVITATE PSIHOPEDAGOGICĂ

Predarea, ca noţiune sau concept folosit în procesul de instruire, este înţeleasă ca fiind

acţiunea de transmitere sau de expunere a informaţiilor teoretice şi practice specifice activităţii

de educaţie. Înţeleasă în sensul transmiterii cunoştinţelor, predarea precede învăţarea cel puţin în

etapa de iniţiere într-o disciplină sau ramură sportivă. Ea constă în prezentarea conţinutului,

explicarea aspectelor esenţiale a noţiunilor, introducerea în tainele cunoaşterii unei discipline, a

33

Page 34: Psihopedagogia Sportului de Performanta

unei activităţi. Procesul de predare este o activitate ce urmăreşte realizarea unor scopuri,

obiective şi finalităţi prestabilite impuse de comanda socială. Activitatea de predare trebuie

înţeleasă ca fiind o activitate ce are drept scop „modificarea comportamentului sportivului” prin

implicarea acestuia în acţiunea de percepţie, de cunoaştere, de simţire, de execuţie, de rezolvare

şi de implicare.

Sorin Cristea (în Dicţionar de termeni pedagogici, pagina 367) subliniază că predarea în

faza iniţială constă în ”transmiterea cunoştinţelor necesare pentru declanşarea activităţii de

învăţare a preşcolarilor, elevilor, studenţilor”, definire ce corespunde întrucâtva antrenamentului

sportiv. Numai că în acest caz, predarea are la bază “un tip de comunicare pedagogică specială

ce implică:

a)definirea conceptelor fundamentale şi operaţionale incluse în programele de

antrenament eşalonate pe categorii de vârstă şi de clasificare;

b)expunerea conţinutului (informaţii, deprinderi, strategii) în mod articulat şi coerent în

cadrul unei strategii ştiinţifice, bine delimitate;

c)expunerea conţinutului prin diferite corelaţii şi explicaţii”. Acest al treilea punct este

cel care realizează cele mai mari transformări ale comportamentului uman, întrucât dezvoltă

logica, raţionamentul, analiza, capacitatea de înţelegere a aspectelor sau situaţilor apărute.

Mai nou, predarea nu mai este înţeleasă în sensul simplu de transmitere a cunoştinţelor,

ea trebuie înţeleasă, aşa cum este definită şi în Dicţionarul de pedagogie 1979, ca fiind ca

„activitatea desfăşurată de profesor, antrenor în cadrul lecţiei spre a determina la elevi/sportivi

activitatea de învăţare, ambele activităţi fiind în interacţiune în sistemul pe care îl constituie

procesul de învăţământ şi implicit de sport de performanţă”. Practic procesul de predare în

sportul de performanţă şi mare performanţă se suprapune sau se realizează paralel cu cel de

învăţare şi evaluare. Diferit faţă de educaţia fizică, în sportul de performanţă, evaluarea este

directă şi de tip competiţional, reprezentând treapta superioară de apreciere.

Procesul de predare se realizează la toate vârstele în scopul învăţării, formării

comportamentului uman şi perfecţionării personalităţii. În antrenamentul sportiv, unde se

urmăreşte realizarea unui randament maxim posibil pentru un sportiv, în funcţie de

particularităţile de evoluţie a acestuia, predarea îmbracă caracteristicii speciale determinate de

caracterul sportului de performanţă. Aceste caracteristici pot fi, comparativ cu cele din

învăţământ, structurate astfel:

CARACTERISTICILE PREDĂRII

În educaţia fizică şcolară În antrenament sportiv de performanţă

34

Page 35: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Se realizează pentru colective compacte

reprezentate de clasă cu un număr mare de

elevi.

Se realizează pentru colective compacte

reprezentate de grupe cu număr mic de

sportivi.

Este realizată la nivel mediu printr-un

număr restrâns de intervenţii.

Se realizează la nivelul cel mai pretenţios,

printr-un număr mare de intervenţii.

Presupune abordarea deprinderilor,

priceperilor, aptitudinilor motrice într-un

număr restrâns de lecţii.

Presupune abordarea deprinderilor,

priceperilor, aptitudinilor motrice într-un

număr mare de lecţii şi reluare permanentă.

Urmăreşte însuşirea mecanismului de bază. Urmăreşte însuşirea şi perfecţionarea

deprinderii la rang de măiestriei .

Este dominantă ca proces în defavoarea

instruirii.

Este redusă ca intervenţie pe parcursul unei

lecţii în avantajul instruirii.

Ţine cont de particularităţile colectivului de

elevi.

Ţine cont de particularităţile fiecărui individ

în parte.

Realizarea procesului instructiv-educativ în antrenamentul sportiv presupune

transmiterea informaţiilor, cunoştinţelor privind deprinderile motrice, activitatea de învăţarea a

acestora prin exersare repetată şi evaluarea permanentă de către profesor/antrenor şi prin

intermediul competiţiilor.

Obţinerea şi structurarea performanţei sportive are la bază predarea ce presupune o

anumită succesiune a evenimentelor, care se realizează în mod continuu. Ea asigură o bună

învăţare când urmează un anumit demers, o anumită succesiune ce poate fi reprezentată ca în

schema nr. 1:

favorizează

permite luarea

35

decizii,

înţelegerii,

percepţiei,

Predarea cu ajutorul material intuitiv, implică demonstrarea, vizualizarea, observarea care determină formarea,

ce prin intermediul analizatorului vizual, acustic, statico-dinamic, tactil, kinestezic determină manifestarea

care prin memorare, analiză, judecată, analogie etc., ia

ce cuprind comenzi şi informaţii care se transmit prin căile eferente la

muşchi, tendoane şi ligamente care asigură şi

învăţarea motrică.

determinăexecuţia

Page 36: Psihopedagogia Sportului de Performanta

care are ca rezultat

Schema nr. 1. Demersul predării în învăţarea motrica

Conform acestei abordări, considerată ca fiind de bază în procesul de antrenament se

poate aprecia că rolul profesorului/antrenorului este acela de a concepe modul de realizare a

instruirii pe parcursul lecţiilor, de a pregăti şi organiza activitatea, de a conduce şi valorifica

acumulările înregistrate. Cele mai semnificative determinări obiective ale acestui demers ţin de

legea unităţii senzorialului şi raţionalului, de specificul cunoaşterii, de legile pedagogice ale

învăţării etc.

Predarea ca activitate ce asigură formarea rezultatului sportiv se realizează cu ajutorul

metodelor de predare, împrumutate din procesul de învăţământ şi adaptate la specificul activităţii

de performanţă, dar şi cu ajutorul metodelor ce vizează dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice şi

a calităţilor morale şi de voinţă.

Activitatea de predare a informaţiilor, cunoştinţelor, ca parte componentă a procesului

instructiv-educativ, are la bază operaţia de comunicare şi pe cea de ascultare.

Actul instructiv-educativ ca act de creaţie şi educaţie a omului este produsul

concomitent al factori ce interrelaţionează permanent (schema nr. 2): pe de o parte profesorul ce

transmite informaţiile şi primeşte permanent informaţii, pe de altă parte sportivul ce execută ceea

ce înţelege din informaţiile primite.

Schema nr. 2. Succesiunea şi alternarea evenimentelor în predarea şi învăţarea motrică

Conform acestei abordări, considerată ca fiind de bază în procesul de antrenament se

poate aprecia că rolul profesorului/antrenorului este acela de a concepe modul de realizare a

36

Acţiunile profesorului/antrenorului Acţiunile sportivului/elevului

demonstrează, explică săritura în lungime conform percepţiei execută

apreciază, corectează execuţia

reapreciază, recorectează execuţia

conform corectării, reia execuţia

conform recorectării reia execuţia

Page 37: Psihopedagogia Sportului de Performanta

instruirii pe parcursul lecţiilor, de a pregăti şi organiza activitatea, de a conduce şi valorifica

acumulările înregistrate. Cele mai semnificative determinări obiective ale acestui demers ţin de

legea unităţii senzorialului şi raţionalului, de specificul cunoaşterii, de legile pedagogice ale

învăţării etc. Predarea şi învăţarea ca acţiuni ce asigură dezvoltarea rezultatului sportiv, ca proces

bilateral, se realizează cu ajutorul metodelor de predare, împrumutate din procesul de învăţământ

şi adaptate la specificul activităţii de performanţă, dar şi cu ajutorul metodelor ce vizează

dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice şi a calităţilor morale şi de voinţă.

Activitatea de predare a informaţiilor, cunoştinţelor, ca parte componentă a procesului

instructiv-educativ, se produce prin operaţia de comunicare şi prin cea de ascultare.

4.2. PREDAREA - PROCES BILATERAL

Predarea este o operaţie a procesului instructiv-educativ ce se impune a fi analizată prin

prisma bilateralităţii, ca activitate ce se desfăşoară între antrenor/profesor pe de o parte şi

sportiv/elev pe de altă parte, dar şi ca bilateralitate privind comunicarea/transmiterea

informaţiilor şi ascultarea/receptarea acestora. Rezultatul comunicării şi ascultării poate fi

perceput prin înţelegere, care în sport şi educaţie fizică poate fi exprimat prin cuvinte sau prin

execuţie practică.

Abordarea procesului de predare în antrenamentul sportiv şi educaţia fizică presupune

prezentarea celor două aspecte şi anume comunicarea şi ascultarea.

urmăreşte execută

verifică exersează

Feed-back

Schema nr. 3 Predarea - proces bilateral.

37

sportivul/elevul antrenorul/profesorul

ascultă/înţelege

cunoştinţe deprinderi/priceperi motrice

comunică/transmite

Page 38: Psihopedagogia Sportului de Performanta

4.2.1 Comunicarea în antrenamentul sportiv

4.2.1.1. Comunicarea - operaţie a predării

Comunicarea umană se defineşte ca fiind relaţia prin care interlocutorii se pot înţelege şi

influenţa reciproc prin intermediul schimbului continuu de informaţii, divers codificate, dar şi ca

proces de transmitere a informaţiilor în scopul formării reprezentărilor. Eficienţa procesului de

comunicare a cunoştinţelor, în formarea deprinderilor şi priceperilor, se realizează de către

antrenorul bun în situaţiile în care:

îi face plăcere să transmită cunoştinţe;

tratează sportivii cu multă înţelegere şi în mod egal;

face aprecieri permanente asupra execuţiei, încurajează reuşitele şi iniţiativele pozitive;

stârneşte interesul pentru practicarea unor ramuri, discipline sau probe sportive;

este înţelegător cu problemele lor (sportivii socotiţi răzvrătiţi, neascultători, obraznici);

are răbdare şi acordă timpul necesar fiecărui sportiv pentru a asigura o cât mai clară

înţelegere şi a crea o motivaţie solidă.

Comunicarea reprezintă un element de maximă importanţă pentru procesul instructiv

educativ întrucât eficienţa execuţiilor depinde atât de antrenorii care transmit informaţii cât şi de

sportivii care receptează, înţeleg şi execută ceea ce înţeleg şi ceea ce simt. Din acest punct de

vedere se pune întrebarea „dacă în timpul antrenamentului este important cum ne adresăm

sportivilor, cum transmitem cunoştinţele. ?

Antrenorul, pentru a preda în condiţii avantajoase, trebuie să creeze în incinta spaţiului în

care lucrează o atmosferă pozitivă care să favorizeze:

relaţii sociale echilibrate în cadrul grupului, sau cu cei cu care se vine în contact;

comportare demnă, civilizată a sportivilor în situaţii dificile apărute în realizarea

activităţilor;

respectarea autorităţii antrenorului şi a factorilor responsabili;

încrederea şi aprecierea reciprocă între cadrul didactic şi sportiv.

Comportamentul şi comunicarea sunt forme esenţiale de interrelaţionare şi exprimare a

personalităţii umane proprii, dar şi de influenţare pozitivă sau negativă a altor personalităţi.

Mijloacele utilizate sunt extrem de diverse şi nuanţate în funcţie de mesajul care se doreşte a fi

perceput şi de caracteristicile individuale. Unii autori, printre care şi E. Venzar, identifică patru

tipuri de comunicare: verbală, gestuală, acţională şi comportamentală. Alţi autori de specialitate

precizează că există doar trei: verbală realizată prin cuvânt, pro-verbală realizată prin

38

Page 39: Psihopedagogia Sportului de Performanta

caracteristicile vorbirii: voce, pronunţie, intensitate, ritm, debit, intonaţie etc. şi non-verbală

realizată prin gesturi mimică.

Un element important folosit în comunicarea non-verbală este limbajul trupului care poate

da informaţii suficiente despre moralul sportivilor. Umerii căzuţi, capul plecat, privirea

încruntată, etc., sunt semne care indică o gândire negativă. Baterea, trântirea picioarelor, braţele

încrucişate, asociate cu o grimasă, sunt semne de nemulţumire caracteristice antrenorilor. Aceste

elemente pot conduce la o ineficienţă a antrenamentului. Este importantă folosirea unei gândiri

pozitive orientată pe comunicare deschisă şi pregătirea cu grijă a fiecărei etape de antrenament.

Din punct de vedere non-verbal o expresie relaxată a feţei determină un răspuns asemănător şi

poate conta mai mult decât cuvintele dojenitoare sau de nemulţumire. Se consideră că 60-80 %

din comunicarea umană este non-verbală şi 40-20 % verbală.

Comunicarea prin care o persoană (emiţător) trimite un mesaj unei alte persoane (receptor)

comportă 6 elemente:

hotărârea/decizia de a trimite mesajul;

codificarea mesajului de către emiţător;

trimiterea mesajului către receptor;

alegerea canalului prin care se transmite mesajul;

decodificarea mesajului de către receptor;

răspunsul receptorului la mesaj

Antrenorul, pe parcursul studiilor şi activităţii, trebuie să se formeze pentru a stăpâni

tehnicile de comunicare prin limbaj verbal şi non-verbal, pe care să le folosească în situaţii

diferite, pentru a transmite sportivilor cunoştinţele, motivaţiile şi interesele necesare formării

deprinderilor şi priceperilor motrice şi realizării performanţei sportive.

Realizarea unei comunicări poate fi influenţată negativ, de o serie de aspecte:

bagajul scăzut de experienţă al emiţătorului - concepţiile, atitudinile şi

personalitatea ce formează un cadru de referinţă în trimiterea mesajului şi poate constitui o sursă

de distorsionare a acestuia;

deficienţe ale emiţătorului manifestate în codificarea mesajului (cum ar fi

dificultăţii în transpunerea gândirii în cuvinte, sau dificultăţi în pronunţia corectă);

canalul de comunicare este bruiat de diferite zgomote inclusiv cele ale

emiţătorului sau receptorului;

la nivelul receptorului, unde se produce decodificarea mesajului, există un bagaj

de experienţă redus şi chiar labil.

39

Page 40: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Pentru ca acţiunea de predare să-şi atingă scopul este necesar ca „cel ce transmite

informaţii” să îndeplinească anumite calităţi :

gândurile şi sentimentele, exprimate în activitatea de predare, să fie pozitive;

să încurajeze permanent sportivii;

spaţiul şi resursele materiale să fie bine folosite;

să ţină cont de diferenţierile între execuţia fetelor şi a băieţilor, dar şi de

predispoziţiile, plăcerile şi motivaţiile sportivilor;

să asigure o disciplină impusă, dar şi acceptată;

să imprime o cursivitate bună a antrenamentului;

să realizeze o evaluarea permanentă a muncii sportivilor.

Cerghit, cu privire la emiţător şi receptor, face precizarea “că orice formă de comunicare s-

ar folosii, eficacitatea ei depinde de calităţile transmisiei, adică de structura logică a conţinutului,

de claritatea, precizia şi plasticitatea exprimării (demonstraţiei), aspecte care ţin în bună parte de

personalitatea profesorului, de relaţiile profesor-elev, de contextul psiho-social (al cărui rol în

procesul educaţiei fizice este deosebit de important”), calităţii valabile şi în antrenamentul

sportiv..

În altă ordine de idei, eficacitatea comunicării depinde de nivelul dezvoltării psihice a

receptorului, de participarea lui activă (esenţială în sportul de performanţă), de nivelul său

lingvistic, motiv ce presupune formarea unui vocabular adecvat antrenamentului sportiv.

Momentul optim al învăţării/instruirii se produce atunci când sportivii sesizează sensul unei

comunicării. În absenţa cunoaşterii sensului cuvintelor pot apărea diferenţe de percepere,

înţelegere şi reprezentare din partea sportivilor, şi ca urmare, execuţii incorecte.

Comunicarea reprezintă un element de maximă importanţă pentru procesul instructiv

educativ întrucât eficienţa execuţiilor depinde atât de antrenorii care transmit informaţii cât şi de

sportivii care receptează, înţeleg şi execută ceea ce înţeleg şi ceea ce simt. Din acest punct de

vedere se pune întrebarea „dacă în timpul antrenamentului este important cum ne adresăm

sportivilor, cum transmitem cunoştinţele. ?

Antrenorul, pentru a preda în condiţii avantajoase, trebuie să creeze în incinta spaţiului în

care lucrează o atmosferă pozitivă care să favorizeze:

relaţii sociale echilibrate în cadrul grupului de lucru, sau cu cei cu care se vine în

contact;

comportare demnă, civilizată a sportivilor în situaţii dificile apărute în realizarea

activităţilor;

respectarea autorităţii antrenorului şi a factorilor responsabili;

40

Page 41: Psihopedagogia Sportului de Performanta

încrederea şi aprecierea reciprocă între cadrul didactic şi sportiv.

În ceea ce priveşte comunicarea non-verbală sau prin limbaj corporal, Dragnea, A., scoate

în evidenţă că „educarea expresivităţii corporale, prin utilizarea limbajului non-verbal se

realizează pe bază de reguli la fel de stricte ca cele ale comunicării verbale. El subliniază de

asemenea că „prin mijloace specifice se dobândeşte competenţa de execuţie şi competenţa de

creaţie”. Competenţa de execuţie presupune: parametrizarea exactă a mişcării, respectarea

amplitudinii şi supleţei, economicitate şi corectitudine în repartizarea energiei pe parcursul

desfăşurării mişcării, ritmicitatea şi fluenţa mişcărilor, coordonarea sau disocierea mişcărilor şi

chiar lipsa greşelilor. Competenţa de creaţie presupune: capacitate de imitaţie şi improvizare,

capacitate de memorare şi comunicare, capacitate de imaginare.

Dragnea A., 1999, evidenţiază că “o condiţie esenţială a formării expresivităţii corporale

o reprezintă existenţa a 15 variabile responsabile de diversitatea acţiunilor motrice în sfera

exprimării corporale, ce sunt grupate în patru clase: a) corp – spaţiu – timp (poziţiile corpului,

utilizarea segmentelor, orientarea în spaţiu şi ambi-lateralitatea, moduri de deplasare, dinamica

mişcărilor), b) accente (ritmul, scoaterea în relief a anumitor aspecte ale mişcării, realizarea

grupurilor expresive), c) mijloace de expresie (sunete, obiecte, senzaţii, emoţii degajate de

mişcare, personaje, situaţii, dans, teatru, pantomimă), d) elemente de prezentare (efecte scenice,

montarea unei manifestări artistico-motrice). Aceste variabile sunt predate în modalităţi diferite

chiar şi în cazul aceluiaşi profesor/antrenor, în funcţie de disponibilităţile de moment şi

caracteristicile conţinuturilor.

Modalitatea de transmitere a informaţiilor poate să îmbrace formă negativistă, având

repercusiuni negative, exprimate prin refuzul de a exersa sau comentarii de nemulţumire, sau

formă pozitivistă având urmări pozitive exprimate prin creşterea motivaţiei pentru exersare.

Antrenorul, pe parcursul studiilor şi activităţii, trebuie să se formeze pentru a stăpâni

tehnicile de comunicare prin limbaj verbal şi non-verbal, pe care să le folosească în situaţii

diferite, pentru a transmite sportivilor cunoştinţele, motivaţiile şi interesele necesare formării

deprinderilor şi priceperilor motrice şi realizării performanţei sportive.

Pentru sporturile în care contează performanţa individuală de tipul cine aleargă mai repede,

cine sare mai departe ori mai sus sau cine aruncă mai departe, sau cea pur tehnică gen tenis,

predarea se realizează direct, comuniunea dintre sportiv şi antrenor este directă, simplă în

comparaţie cu cea specifică jocurilor sportive colective dominată de subtilităţi şi intervenţii

derivate.

Un element important folosit în comunicarea non-verbală este limbajul trupului care poate

da informaţii suficiente despre moralul sportivilor şi antrenorilor . Umerii căzuţi, capul plecat,

41

Page 42: Psihopedagogia Sportului de Performanta

privirea încruntată, etc., sunt semne care indică o gândire negativă. Baterea, trântirea picioarelor,

braţele încrucişate, asociate cu o grimasă, sunt semne de caracteristice nemulţumire. Aceste

manifestări produc ineficienţă şi discontinuitate în procesul de pregătire al sportivilor. Folosirea

unei gândiri pozitive orientată pe comunicare deschisă şi pregătirea cu grijă a fiecărei etape de

antrenament este sarcina fiecărui antrenor ce se respectă. Din punct de vedere non-verbal o

expresie relaxată a feţei determină un răspuns asemănător şi poate conta mai mult decât

cuvintele dojenitoare sau de nemulţumire. Se consideră că 60-80 % din comunicarea umană este

non-verbală şi 40-20 % verbală.

4.2.1.2. Comunicarea – pozitivă şi negativă

Abordarea psihopedagogică a pregătirii în sporturile individuale, în care contează

performanţa individuală (gen cine aleargă mai repede sau cine sare mai departe, mai sus) sau cea

pur tehnica (gen tenis) şi în care să faci faţă atitudinii cuiva care are aceleaşi interese şi poate

aceleaşi obiective, are la bază orientarea spre învingerea adversarului prin forţele proprii, prin

puterea de dăruire. Capacitatea de a învinge, de a câştiga de a te impune prin forţele proprii, este

cea bazată pe perseverenţă, muncă şi încredere în forţele proprii şi pe comunicarea verbală şi

nonverbală. În sporturile de echipă, în care contează performanţa colectivă, iar acţiunile proprii

depind de acţiunile coechipierilor, dar şi de cele ale adversarilor, ritualul de desfăşurare are la

bază de obicei gesturi formale. Orientarea pregătii sportivilor pentru a face faţă situaţiilor de

conlucrare este împletită cu aceea de a face faţă şi contracara acţiunile adversarului care nu va fi

un partener în disputa tehnică la concurenţă, ci va fi un adversar care va încerca „să descopere

→anihileze → descurajeze → învingă → distrugă capacităţile fizice pe care le are fiecare

echipa şi fiecare membru al acesteia, avansând formula "cine e mai bun să câştige"

Procesul psihopedagogic de transmitere a informaţiilor influenţează modalitatea de

implicare a sportivului în activitate, din această cauză, trebuie să creeze o relaţie pozitivă, atât

între antrenor şi sportivi cât şi între sportivii înşişi. În activitatea de pregătire a performanţei

umane există multe momente grele, care trebuie depăşite cu delicateţe şi răbdare şi cu multe

încurajări. Un om matur acceptă un comentariu negativ şi chiar o pedeapsă, dacă acestea nu

devin stereotipe şi dacă nu urmăresc să umilească persoana respectivă. Antrenorul în faţa

sportivului este un om puternic, dar el trebuie să ştie că „puterea fără caracter este un adevărat

blestem” şi nu are dreptul să facă rău atât lui cât şi sportivului.

POZITIV- în comunicare

42

Page 43: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Expresiile pozitive determină o concentrare mai mare, mai constructivă. De asemenea

transmiterea de mesaje clare despre ceea ce se doreşte, evitându-se sublinierea a ceea ce nu se

doreşte este o abordare foarte potrivită pentru antrenament atunci când se doreşte obţinerea unui

rezultat mai bun din partea sportivilor. Antrenorul chiar şi atunci când lucrurile nu merg prea

bine, dacă se doreşte obţinerea unui rezultat mai bun din partea sportivilor, trebuie să găsească

cuvinte mobilizatoare de genul: „ Cred că o pauza scurtă ar fi necesară“, „Ce crezi? vei face mai

bine data viitoare?”, „Hai, ştiu că poţi mai mult”, „Eşti mulţumit de prestaţia ta?”. Folosirea sau

acţionarea în sensul „mergi sau crapă”, des folosită în antrenamentul sportiv, este cea mai aspră

metodă şi cea mai neindicată. În activitatea de pregătire a performanţei umane există multe

momente grele, care trebuie depăşite cu delicateţe şi răbdare.

Transmiterea informaţiilor, sugestiilor prin expresii pozitive determină o concentrare mai

mare mai constructivă. O prezentare clară a ceea ce se doreşte, evitându-se sublinierea a ceea ce

nu se doreşte, este o abordare foarte potrivită pentru antrenament.

Folosirea sau acţionarea în sensul "ori mergi ori renunţi", des folosită în antrenamentul

sportiv, este cea mai aspră metodă şi cea mai neindicată. Folosirea expresiilor dure în

antrenament are efecte negative, de cele mai multe ori sedimentate în subconştientul sportivului

şi cu repercursiuni negative atât în obţinerea performanţei.

Formularea unei critici, unei corecturi presupune o atenţie crescută privind subtilităţile

limbajului verbal şi mai ales a celui non-verbal, care de foarte multe ori transmit şi ceea ce nu se

intenţionează să se puncteze prin cuvinte. Dacă răspunsul primit de la sportiv este de neatenţie,

de indiferenţă sau de neînţelegere, se insistă cu prezentarea observaţiilor într-o altă formulare.

Dacă se produce o reacţie negativă, cu un reproş, în sensul, că pretenţiile sunt foarte mari, se

încearcă să se motivez fie printr-o demonstraţie informaţională, fie printr-o demonstraţie motrică.

Dacă răspunsul din partea sportivului e pozitiv, deşi e vorba de o critică, se comentează tare şi de

bine succesul, astfel încât să realizeze o stimulare atât pentru cel care a acceptat corectarea, cât şi

pentru colegi ori partenerii lui. Atitudinea pozitivă este indicată şi în momentul unei înfrângeri, a

unei loviri, care nu este uşor de suportat şi după care trebuie să reiei pregătirea, dar şi strategia

competiţională. Educarea sportivilor în spiritul gândirii pozitiv, atât în ceea ce priveşte

adversarul, cât şi în ceea ce priveşte posibilităţile de reuşită, este un atu care poate creşte nu

numai eficienţa antrenamentului, ci poate uşura stresul învingerilor.

Câştigătorul e frecvent admirat şi apreciat de prieteni, şi chiar de adversari care îl întreabă

„cum de poţi face atâtea?, din ce iţi tragi energia?, ce te determină să doreşti să câştigi?. Ce simţi

când câştigi?etc. Câştigătorul poate răspunde: toate acestea sunt din pricina „neastâmpărului

43

Page 44: Psihopedagogia Sportului de Performanta

ascuns”, frământărilor interne, dorinţei de afirmare şi mai ales „dorinţei de câştig” , sau ar pute

da alte răspunsuri surprinzătoare..

Atitudinea pozitivă este indicată şi în momentul unei înfrângeri, a unei loviri, care nu este

uşor de suportat şi după care trebuie să o iei de la capăt cu pregătirea, dar şi cu strategia

competiţională. Educarea sportivilor în spiritul gândirii pozitive, atât în ceea ce priveşte

adversarul, cât şi în ceea ce priveşte posibilităţile de reuşită, este un atu pozitiv care poate creşte

atât eficienţa antrenamentului, dar care poate şi uşura stresul învingerilor.

Toata viata lui, sportivul se pregăteşte pentru succes dar şi pentru a învinge un adversar,

care la rândul lui se pregăteşte pentru aceeaşi idee. E important ca adversarul sa afle de el şi să

fie obligat să recunoască valoarea, dar mai important este ca de fiecare dată să rămână şi ceva

necunoscut.

NEGATIV - în comunicare

Formularea unei critici, unei corecturi presupune o atenţie crescută privind subtilităţile

limbajului verbal şi mai ales a celui nonverbal, care de foarte multe ori transmite şi ceea ce nu

intenţionăm să punctăm prin cuvinte. Dacă răspunsul primit de la sportiv este de neatenţie, de

indiferenţă sau de neînţelegere, se insistă cu prezentarea observaţiilor printr-o altă formulare.

Dacă se produce o reacţie negativă, cu un reproş, că pretenţiile sunt foarte mari, încerc să

motivez fie printr-o demonstraţie informaţională, fie printr-o demonstraţie fizică. Daca răspunsul

din partea sportivului e pozitiv, deşi e vorba de o critică, comentez tare şi de bine succes, astfel

încât să realizeze o stimulare atât pentru cel care a acceptat corectarea, cât şi pentru colegi sau

parteneri.

Cuvinte negative de genul: “nu te străduieşti, nu vă străduiţi deloc să…”, “nu eşti/sunteţi

în stare de nimic” sau “nu poţi/puteţi să realizaţi…”, “încerc/încercăm acest lucru dar nu

ştiu/ştim dacă o să reuşesc/reuşim...” etc., nu îşi au rostul la un antrenament şi nu au un efect

pozitiv asupra stării generale de spirit al celor implicaţi în antrenamentul sportiv. Pentru psihicul

sportivului, pentru momentele grele (pentru unii dintre sportivi) este foarte important să se

folosească cuvinte mobilizatoare care au ca scop depăşirea posibilităţilor şi chiar a propriile

limite.

Limbajul verbal, sau non-verbal, folosit de antrenor/profesor nu trebuie să arate permanent

şi des nemulţumirea când sportivii nu reuşesc să prezinte tehnica de execuţie corectă, întrucât

această modalitate de adresare poate avea efecte negative asupra prestaţiei. Nemulţumirea poate

fi redată într-un mod stimulativ, încurajator, prin sublinieri care să accentueze modalităţile de

44

Page 45: Psihopedagogia Sportului de Performanta

înţelegere şi realizare a acţiunilor motrice, a efortului în general. Sportivul trebuie educat de aşa

manieră încât să aibă „curajul „ să spună, să comunice ceea ce simte, ceea ce înţelege pentru a

realiza aceea comuniune între el/ei şi antrenor/antrenori. Antrenorul nu trebuie să fie perceput

de către sportiv ca un „dictator neînduplecat” ce nu acceptă critica convorbirea, ci trebuie să fie

perceput ca „un sprijin” pe care te poţi baza în orice moment.

Antrenorul, ca dirijor al formării performanţei sportive nu se poate transforma într-un

judecător deplin. Judecăţile critice, au importanţă deosebită, dar ele nu pot fi transformate în

obiceiuri continue. Pedepsirea prin vorbe sau din gesturi, care să ducă la corectarea unui obicei

prost, nu trebuie să sublinieze toate aspectele negative odată. O astfel de abordare este

ineficientă întrucât sportivul nu va ştii la ce să se oprească, la ce să se concentreze mai întâi.

In termeni de psihopedagogiei, un om va accepta o pedeapsă, o observaţie sau un

comentariu negativ dacă ele nu devin stereotipe şi dacă nu vizează să umilească în mod direct

persoana respectivă.

De multe ori apar neînţelegeri între sportivi şi antrenori, neînţelegeri ce se soldează cu

ruperi de conlucrări, cu despărţiri uneori dramatice. Să nu uităm că între antrenor şi sportiv se

realizează o legătură sufletească deosebit de puternică, ce poate fi asemănată cu „simţul

proprietăţii”, cu „o familie”. De cele mai multe ori când apar „despărţiri”, ce sunt provocate de

"jigniri, reproşuri, neînţelegeri, răniri, ce nu mai pot fi tolerate”. Cineva „ ne-a rănit când noi nu

puteam răspunde in nici un fel, nu ne-a înţeles în momentele grele". Acel cineva este antrenorul,

omul de lângă mine, care mă cunoaşte în momentele mele bune şi rele, cel care trebuie să

dirijeze activitate, astfel încât să creeze confortul şi dispoziţia necesară susţinerii „stresului de

antrenament şi de competiţie”, persoana care ar trebui „să găsească justificare şi explicaţie reală

pentru orice neputinţă, nerealizare, orice cedare”.

Se întâmplă deseori ca antrenorul, „omul care trebuie să ne susţină” să atribuie „ vorbe de

ocară” tocmai când se produce un rezultat bun s-au când reuşit o execuţie de excepţie.

Antrenorul, colegul de antrenament, sau adversarul provoacă (conştient sau inconştient) cu

strigăte de tipul "slăbănogule, prostule, împiedecatule, neisprăvitule" frustrări ce lasă urme şi

influenţează producerea performanţei sportive. In explicaţia pedagogică, frustrarea şi cei

"vinovaţi" de ea - părinţii, colegii, adversarii, antrenorul, preşedintele de club - contribuie la

nereuşită, la insucces şi uneori la ruperea relaţiilor şi retragerea din sportul de performanţă.

Activitatea sportivă de performanţă nu trebuie confundată sau transformată în „lupta pe

viaţă şi pe moarte bazată pe diminuarea capacităţilor fizice sau pe distrugerea psihică” în care ori

cedezi/mori tu, ori cedează /moare adversarul. Ea trebuie privită, înţeleasă, acceptată ca o

activitate ce are drept scop formarea personalităţii umane pentru a produce performanţă de tip

45

Page 46: Psihopedagogia Sportului de Performanta

distractiv, recreativ, estetic, social. Performanţa nu trebuie să devină un ţel ce trebuie realizat

prin orice mijloace. Succesele nu trebuie considerate ca trepte ale puterii şi afirmaţiei care-ţi dau

drepturi depline şi insuccesele ca umilinţe derivate din neputinţă, din desconsiderare.

Plecând de la ideea că performanţa sportivă este munca de ieri, rezultatul de azi şi

sacrificiul de mâine, dar şi bucuria de a fi mai bun într-un anumit moment al vieţii, nu trebuie

uitat faptul că antrenamentul este un proces instructiv-educativ subordonat obţinerii rezultatelor

pentru care sportivul se antrenează şi este supus unei violenţe fizice şi psihice, care de multe ori

apare atât în procesul de dezvoltare a performanţei (pregătire) cât şi în cel competiţional. Ideea

obţinerii performanţei sportive nu trebuie privită ca un ideal de viţă, ca promovarea vanităţii

umane, mai presus de orice, şi nici ca un apendice, un condiment al C.V. cuiva, sau ca un

„rezultat de succes” şi care îţi dă drepturi depline, ci ca o modalitate de afirmare, ca o

posibilitate de existenţă, influenţată de o serie de factori, ca „o stare de bine”.

Nu „trebuie” sa ai succese în orice ai face, e inevitabil să „trebuiască” şi să obţii succese

sau cu ajutorul cuiva. In fond lumea e tot atât de mare cât era de la apariţie, dar oameni sunt mai

mulţi şi tot mai mulţi şi cantitatea de succes pe cap de locuitor ca atare devine mică. Toată viaţa

lui sportivul se pregăteşte pentru succes, dar şi pentru a învinge un adversar, care la rândul lui se

pregăteşte pentru aceiaşi idee. Este important ca adversarul să afle „că exişti ca valoare

sportivă”, să recunoască valoare, dar mai important este ca de fiecare dată să rămână şi ceva

necunoscut.

12-18 ani de sudori în sala de sport pentru a ajunge „campion olimpic” pentru aţi face o

carieră sportivă este greu de suportat fizic şi psihic. A realiza ca sportiv şi ca antrenor acest lucru

nu este uşor, cere de multe ori sacrificii pe care nu toată lumea le înţelege şi ce este mai trist nu

întotdeauna aduc bucurii şi realizări.

Acestea sunt doar câteva din aspectele care caracterizează comunicarea şi care contribuie

la ”bucuria obţinerii”performanţei sportive, dar şi la formarea acesteia.

4.2.2. Ascultarea - operaţie a predării

Ascultarea este o operaţie considerată esenţială de care depinde eficienţa procesului de

predare şi evoluţia personalităţii sportivului. Capacitatea de ascultare depinde de capacitatea de

atenţie şi concentrare şi este o atitudine de care are nevoie atât sportivul cât şi profesorul, şi ea

poate fi educată prin aplicarea tehnicilor de ascultare activă. Ascultarea activă implică şi

modalitatea de prezentare prin propriile cuvinte a celor spuse de vorbitor, sau de reamintire a

informaţiilor, aşa cum au fost ele înţelese. Pentru a aprecia capacitatea de ascultare, reprezentată

de atenţia cu care se urmăreşte transmiterea informaţiilor se folosesc întrebările şi analizele

46

Page 47: Psihopedagogia Sportului de Performanta

execuţiilor practice. Cei care ascultă pot avea nevoie şi de informaţii suplimentare pentru a

lămuri unele aspecte care nu au fost înţelese corect. Ascultarea activă (înţeleasă ca „ascultare

atentă”) poate fi îmbunătăţită prin folosirea mijloacelor de comunicare nonverbală, cum ar fi:

schimbarea poziţiei corpului, mimica feţei etc. În situaţiile, în care mesajul transmis este înţeles,

ascultarea activă presupune trimiterea unui feed-back despre ceea ce s-a înţeles din mesajul

primit şi mai ales din cel recepţionat. Sportivul îşi face cunoscută înţelegerea mesajului transmis,

prin reacţia pe care o manifestă. Feed-back-ul astfel transmis trebuie să fie clar, sincer, imediat şi

concis.

Îmbunătăţirea tehnicilor de ascultare, reprezentată prin creşterea capacităţii de atenţie este

o necesitate permanentă ce se realizează prin respectarea următoarelor cerinţe:

ascultătorul trebuie să facă eforturi de a înţelege trăirile vorbitorului, aspect denumit

empatie;

ascultarea nu este eficientă dacă evaluarea mesajului se face de către ascultător chiar în

timpul transmiterii sale de către vorbitor – aspect ce presupune deschiderea mentală;

ascultătorul, dacă nu este suficient de pregătit, va evita discuţiile, asupra subiectului aspect

ce necesită dispoziţia mentală;

educarea capacităţii de concentrare a atenţiei;

vorbitorul va fi apreciat/judecat pe baza conţinutului mesajului transmis;

studierea gesticii vorbitorului în timpul transmiterii mesajului;

urmărirea modalităţii de transmitere a ideilor principale şi mai puţin a faptelor minore;

folosirea unui vocabular conform capacităţii de înţelegere şi de ascultare;

eliminarea surselor de perturbare a atenţiei;

educarea şi punerea în practică a tehnicilor de ascultare trebuie să rămână o preocupare

permanentă;

profesorul să ştie exact, în caz de nereuşită, cu ce să intervină pentru a o înlătura.

În antrenamentul sportiv, când transmiterea informaţiilor şi perceperea acestora, sunt

vitregite de condiţiile exterioare (aşa zisa „gălăgie”, acel „freamăt specific orei de antrenament”,

care se propagă pe parcursul întregii ore) e necesar ca atât modalitatea de transmitere cât şi

modalitatea de ascultare să se depună un efort substanţial de către cei doi factori - antrenorul

care transmite şi sportivul care ascultă. Între comunicare şi ascultare există o relaţie de

intercondiţionare ce influenţează schimbările comportamentale. Aşa cum se observă din schema

de mai jos, antrenorul transmite informaţii sportivului care este în acelaşi timp şi executant.

Executantul prin modul de exprimare (verbală, non-verbală, practică) produce la rândul său

informaţii pe care le preia emiţătorul/antrenorul. Acest circuit de informaţii are traseu închis.

47

Page 48: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Feed-back

Schema nr. 4. Realizarea mişcării pe baza comunicării şi ascultării, în antrenament sportiv

şi educaţie fizică

4. 3. STILURILE DE PREDARE

Antrenorul poate fi văzut şi apreciat de către sportivi în mod diferit. Stilul de

comportament abordat de către fiecare cadru didactic în parte depinde de temperament, de

educaţie, de măiestria pedagogică formată , dar şi de particularităţile sportivilor.

Stilul de predare abordat, constă în modalitatea personală de realizare a predării în

conformitate cu achiziţiile ce urmează a fi realizate. Conform opiniei lui L. Vlăsceanu, L., 1984,

“stilul este asociat comportamentului şi se manifestă sub forma unor structuri de influenţă şi

acţiune cu o anumită consistenţă intimă, stabilitate relativă, fiind rezultatul permanentizării

principiilor şi normelor ce definesc activitatea formativă”.

Există afirmaţii de genul “nu-mi place atletismul / gimnastica s/ handbalul”, afirmaţii ce

sunt determinate de cele mai multe ori de instalarea unei antipatii provocate de stilul dur sau

nepotrivit de predare, de greutatea/dificultatea disciplinei abordată, de alegerea nepotrivită a

modalităţii de predare, de selecţionarea neinspirată a sistemelor de acţionare sau de

neselecţionarea sportivilor în concordanţă cu predispoziţiile şi motivaţiile personale.

În antrenamentul sportiv ca şi în educaţia fizică există mai multe modalităţi de manifestare

a antrenorului în procesul complex de predare – învăţare – dezvoltare/obţinere de performanţă.

Modalităţile de manifestare a antrenorului se realizează în funcţie de caracteristicile intime ale

personalităţii, dar şi în funcţie de caracteristicile sportivului / sportivilor, date de particularităţile

de vârstă, sex şi înzestrare aptitudinală ale acestuia.

Antrenorul se poate comporta în procesul pedagogic în mod diferit, încadrându-se într-un

stil de instruire care poate fi: democratic, autoritar, neglijent.

48

mişcarea produce informaţii noi ce sunt preluate de către

Emiţătorul (antrenorul) codează informaţiile receptorului (sportivului) care ascultă,

decodează informaţiile şi realizează mişcarea

şi le transmite(comunică)

Page 49: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Stilul democratic, considerat ca fiind cel mai acceptabil, este un stil cooperant, afectiv,

apropiat, amabil, dar în acelaşi timp sever. Se bazează pe o colaborare desăvârşită între antrenor

şi sportiv, pe o stimulare permanentă a iniţiativei sportivilor, dar şi pe o realizare a unei motivaţii

temeinice prin aprecieri pozitive, argumentate temeinic. Acest stil de instruire are cea mai mare

eficienţă întrucât formează încrederea reciprocă între sportiv şi antrenor. Încrederea se câştigă

de-a lungul timpului, pe baza cunoaşterii şi sprijinirii reciproce, prin acomodarea antrenorului şi

sportivului cu specificul activităţii. Comunicarea conţinuturilor de instruire se realizează într-o

formă explicită, clară, scurtă, bazată în principal pe preocuparea antrenorului de a găsi

modalitatea cea mai eficientă în realizarea înţelegerii şi execuţiei corecte a mişcării combinată cu

depunerea unui efort specific. Această abordare a procesului de instruire se bazează pe

capacitatea antrenorului de a sesiza ambele posibilităţi ale instruirii: neacomodarea din cauza

sportivului (lipsa disponibilităţilor personale, nivelul scăzut al condiţiei fizice) şi neacomodarea

din cauza antrenorului (lipsa capacităţii de obiectivitate şi sociabilitate). A considera că

neînsuşirea, neformarea deprinderilor motrice şi nedezvoltarea aptitudinilor psihomotrice se

datorează întotdeauna sportivilor, nu şi a antrenorului, este o idee greşită şi acceptată de

antrenorii „slabi”, dezinteresaţi, sau fără experienţă didactică.

Instruirea din antrenamentul sportiv este o activitate complexă ce trebuie percepută ca un

sistem de acţiuni bilaterale ce presupun explicarea, demonstrarea şi execuţia unor deprinderi

/priceperi motrice (bazate pe percepţia, gândirea, judecata, memoria, analiza, dăruirea de sine,

voinţa şi motivaţia) în lupta directă cu oboseala. Instruirea trebuie percepută ca ceva plăcut,

stimulativ, uşor de înţeles şi de executat, o activitate ce schimbă comportamentul oamenilor, dar

care aduce şi satisfacţii deosebite. Analiza cauzelor neacomodării (determinate de cele mai multe

ori de indisponibilitatea şi nemotivarea sportivilor, dar şi de indisponibilitatea antrenorului),

poate îmbunătăţi procesul instruirii în sensul creşterii performanţelor sportive. Nu trebuie să se

neglijeze nici un moment faptul că instruirea trebuie să se adreseze sportivului (care poate fi:

copil, adolescent sau matur) sau grupului de sportivi din momentul respectiv, ţinând cont de

percepţia şi gradul de atenţie, gândire, judecată şi nivel de pregătire. Nu se transmit informaţii,

nu se predau deprinderi de dragul de a preda, ci pentru a fi înţelese, executate, învăţate, pentru a

produce modificări în comportamentul uman care să permită realizarea de performanţe sportive.

Instruirea se adresează sportivilor care suportă un efort şi o solicitare fizică şi psihică mare, de

aceea antrenorul trebuie să fie calm, receptiv, dezinvolt, plăcut, deschis, bine dispus, interesat de

ceea ce face sportivul. Antrenorul care adoptă un astfel de stil încurajează implicarea sportivilor

în procesul exersării independente şi creative, cooperează şi conlucrează cu sportivii în

organizarea situaţiilor de învăţare, se comportă ca un membru al grupului cu care lucrează, fapt

49

Page 50: Psihopedagogia Sportului de Performanta

ce face să crească încrederea în el. Formarea încrederii depline în personalitatea antrenorului în

posibilităţile acestuia, de a realiza un proces instructiv de mare calitate, este o condiţie esenţială

în antrenamentul de performanţă. Antrenamentul sportiv este un proces ce se suportă cu greutate

de către sportivi şi chiar antrenori, înţelegerea şi prietenia, stimularea şi buna dispoziţie sunt

condiţii ce pot mării eficienţa.

Stilul dictatorial, socotit ca fiind neeficient, este un stil abordat în principal de antrenorii

înfumuraţi, de cei încrezuţi, dominatori şi fără predispoziţia de autoinstruire, de cei care au

impresia că totul este sub control, că sportivul nu este altceva decât „instrumentul prin care se

realizează performanţa, care nu are drept la replică”. Acest stil constă în transmiterea

cunoştinţelor în mod autoritar, distant sau ursuz şi nu permite realizarea unui dialog între sportiv

şi antrenor, nu se poate realiza o comuniune între cei doi factori. Vina neînvăţării, neprogresării,

în acest caz, este dată în totalitate asupra sportivilor care sunt consideraţi leneşi, răi, neinteresaţi,

obraznici, impertinenţi care nu sunt capabili sau nu vor să lucreze, ceea ce este fals. Antrenorul

care abordează un astfel de stil nu încurajează iniţiativele, critică, sancţionează orice abatere fără

să ţină cont de nimic, nu face parte din grupul cu care lucrează, păstrând o anumită distanţă şi

răceală faţă de sportivii cu care lucrează. Pentru acest stil de lucru, el nu este apreciat şi nici

iubit, preferat de sportivi.

Stilul neglijent, apreciat ca fiind neindicat în activitatea de performanţă, denumit şi

„laissez-faire” este stilul abordat în principal de antrenorii care au ocupat un loc de muncă pentru

care nu au chemarea specifică, nu sunt făcuţi. Aceştia sunt neinteresaţi de rezultatele muncii, s-

au încadrat din motive neprofesionale (dorinţa de a avea un loc de muncă plătit, îndemnul

părinţilor sau prietenilor) şi sunt lipsiţi de atracţia şi dragostea pentru sport, pentru sportivi,

pentru miracolul progresului şi conceperii performanţei sportive. Antrenorul care abordează un

astfel de stil, are în cadrul antrenamentelor un rol pasiv, acceptă cu uşurinţă deciziile şi sugestiile

sportivilor, nu manifestă exigenţă, nu face aprecieri pozitive sau negative privind

comportamentul elevilor, favorizează nivelul slab al pregătirii şi deci obţinerea unor rezultate sub

posibilităţile reale. În lecţiile de antrenament este preocupat mai mult de ceea ce se întâmplă în

jur decât ce se întâmplă cu sportivii proprii, nu-l interesează problemele specifice

antrenamentului sau problemele personale ale sportivilor.

Referitor la stadiile de formare profesională conform A., Underhill, 1991, citat de Gh.,

Dumitriu şi C., Dumitriu în 2003, pag 228, există patru etape de dezvoltare personală sau de

existenţă a profesorului, etape ce se manifestă şi în evoluţia profesională a antrenorului:

etapa de „incompetenţă inconştientă”, în care antrenorul nu este conştient de

alternativa educaţională, de posibilităţile multiple de realizare a procesului instructiv-

50

Page 51: Psihopedagogia Sportului de Performanta

educativ, de responsabilităţile ce-i revin, şi nu a şi-a găsit încă „personalitatea de

profesor sau drumul”;

etapa de „incompetenţă conştientă,” în care antrenorul ştie, cunoaşte că există multiple

metode mai eficiente, în procesul de instruire, dar nu foloseşte, din comoditate sau lipsă

de imaginaţie, decât anumite metode. Este un aspect ce poate genera o schimbare în

modalitatea de abordare a realizării procesului de instruire, dacă acesta s-ar strădui,s-ar

trezi la realitate sau ar prinde drag de meserie „peste noapte”;

etapa de competenţă conştientă, în care antrenorul depune eforturi, în mod conştient,

pentru a realiza o comuniune strânsă şi agreabilă cu sportivii cu care lucrează, pentru a

găsi cele mai bune şi eficiente abordări potrivite momentului şi situaţiilor;

etapa de competenţă inconştientă, în care antrenorul nu depune eforturi deosebite

pentru a deveni sau a se comporta ca un adevărat profesionist. Pentru această etapă,

centrarea atenţiei pe sportivi reprezintă un lucru cât se poate de normal, o modalitate de

comportare naturală, simţită din interiorul personalităţii profesionale.

Antrenorul, încă de la începutul activităţii didactice, poate să se manifeste într-una din

aceste etape, poate să treacă de la o etapă la alta şi poate să se perfecţioneze. Ca să ajungă la a

patra etapă depinde de competenţele profesionale şi idealurile fiecărui antrenor, de voinţa şi

puterea de auto convingere a fiecăruia în parte, dar şi de interiorul personalităţii.

În funcţie de stilurile prezentate şi etapele de evoluţie, antrenorul este apreciat de către

sportiv ca fiind bun şi atunci sportivul preferă să lucreze cu el sau poate fi apreciat ca

necorespunzător şi pleacă să lucreze cu alt antrenor.

Antrenorul, omul care dirijează procesul de instruire, omul care conduce procesul de

creaţie a performanţei sportive este persoana cea mai apropiată de sportivul care se străduieşte

să realizeze un rezultat sportiv de valoare.

Mentalitatea actuală a antrenorului cu privire la conduita lui didactică a suferit modificări

determinate de schimbările sociale, care au făcut din sport o afacere profitabilă, rezultatele

sportive fiind evaluate şi plătite în funcţie de valoare. Noua mentalitate are la bază rigoarea şi

precizia proiectării ştiinţifice, bazată pe analiza şi cunoaşterea celor mai noi rezultate ale

cercetării ştiinţifice.

4.4. DINAMICA PROCESULUI DE PREDARE ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

4.4.1. Metodologia procesului de predare în antrenamentul sportiv

51

Page 52: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Antrenamentul sportiv, considerat ca parte componentă a educaţiei are caracter

informal formal şi nonformal şi se integrează ca modalitate de rezolvare în tiparele instruirii.

Noua tendinţă a procesului de pregătire în vederea obţinerii performanţei sportive este

aceea de a transforma pregătirea de tip informativ-aplicativ, centrată pe sportiv ca obiect de

lucru, în pregătire de tip formativ-aplicativ, centrată pe sportiv ca partener al activităţii de

obţinere a rezultatelor sportive şi în acelaşi timp beneficiar al muncii şi sacrificiului depus.

Obiectivele instruirii în sportul de performanţă reprezintă formulări generale şi

specifice privind finalizările în ceea ce priveşte învăţarea deprinderilor motrice şi dezvoltarea

aptitudinilor psihomotrice la încheierea unui sezon competiţional. Aceste formulări sunt

consemnate în scris şi cuantificate în valori când este vorba de aptitudini psihomotrice sau în

precizări, când este vorba de deprinderi motrice.

Pentru fiecare sezon competiţional, perioadă, etapă de pregătire sau lecţie de

antrenament în funcţie de analiza evoluţiei anterioare se stabilesc obiectivele viitoare ce vor viza

trei aspecte:

performanţa în termeni clari şi măsurabili (exemplu: 11”3 într-o alergare pe 100

m sau 15 marcări la coşul de baschet de la o distanţă de 5 m din 20 încercări etc.);

precizarea condiţiilor în care se va realiza performanţa respectivă (exemplu: la

100 m startul va fi de jos, se va alerga pe pistă sintetică cu adversar, sau la baschet se va arunca

de pe loc cu adversar semiactiv);

precizarea standardului ce influenţează evaluarea (tehnica de execuţie şi nivelul

aptitudinilor psihomotrice).

La fiecare început de sezon sau etapă, obiectivele de instruire ce urmează să fie

urmărite pe o anumită perioadă de timp, se discută cu sportivul/sportivii sau echipa respectivă.

Trebuie realizată o concordanţă între propunerile antrenorului şi dorinţele sportivilor care

realizează performanţa. Obiectivele propuse interesează in mod direct nu numai antrenorii şi

sportivii ci şi conducătorii clubului, federaţiei, membrii familiei şi celelalte persoane implicate în

obţinerea performanţei sportive etc.

Aşa cum s-a subliniat, predarea este înţeleasă ca fiind procesul de transmitere sau de

expunere a cunoştinţelor. În esenţă ea reprezintă toate acţiunile desfăşurate de către profesor, în

cadrul lecţiei / perioadei de pregătire, cu scopul de a „determina sportivii să muncească”.

Importantă în predare este capacitatea profesorului/antrenorului de a atrage, a captiva şi de a

sădi în mintea şi sufletul sportivilor dorinţa de învăţare şi de mişcare.

În cadrul predării în antrenamentul sportiv se disting două aspecte distincte: instruirea şi

transformarea.

52

Page 53: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Instruirea constă în transmiterea cunoştinţelor de către profesor, dar şi în efortul depus de

sportiv pentru înţelegerea, reţinerea aspectelor şi concretizarea acestora în execuţia mişcărilor.

Astfel instruirea dă un anumit sens fenomenelor şi produce transformarea comportamentului în

toate sensurile (fizic, intelectual, afectiv, emoţional, estetic şi social).

Practica sportivă a scos în evidenţă că procesul de instruire se realizează în funcţie de

particularităţile individuale, dar şi în funcţie de nivelul de pregătire dobândit şi caracteristicile

disciplinelor sportive într-o succesiune de acţiuni/activităţi ce are la bază legile evoluţii umane.

Acest proces promovează folosirea modelelor de instruire. Metodele alese în realizarea instruiri

pot fi verbale şi practice, clasice şi moderne, pentru învăţarea, consolidarea, perfecţionarea,

evaluarea deprinderilor, a priceperilor motrice sau pentru dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice,

pentru predare, învăţare sau proiectare. Ele sunt multiple, au efecte diferite şi sunt alese de

obicei de către profesor, rar şi prin consultarea sportivilor, şi observarea efectelor produse de

folosirea lor.

Stilul pedagogic abordat de către fiecare antrenor, se bazează pe folosirea „aşa zisei

„metodologii standard”, ceea ce permite realizarea individualizării pregătirii, aspect specific

antrenamentului sportiv. Metodologia standard presupune promovarea în activitatea de predare a

unei „succesiuni de acţiuni / activităţi ” astfel selecţionate încât să contribuie la realizarea

temelor şi obiectivelor perioadei/etapei de pregătire sau lecţiei de antrenament, succesiune ce nu

poate fi schimbată indiferent de etapă, tip de lecţie, nivel de pregătire, sex, vârstă etc. Folosirea

metodologiei standard necesită, din partea celui care efectuează procesul de instruire, o

prezentare detaliată a demersului de pregătire, dar şi o structurare şi raţionalizare a

instrumentelor şi momentelor de pregătire.

Eficienţa şi valoarea pedagogică a profesorului/antrenorului depinde de nivelul pregătirii

proprii în ceea ce priveşte cunoştinţele şi tehnicile execuţie, de specialitate, de cunoştinţele

pedagogice, psihologice, metodice generale şi specifice, de capacităţile de selecţionare şi

cântărire a acţiunilor şi de motivaţiile şi predispoziţiile pentru acest tip de activitate, fapt ce

rezultă din modalitatea de structurare şi elaborare a metodologiei standard.. În procesul de

producere a performanţei sportive această eficienţă, poate creşte prin folosirea acestei

metodologii, dar aplicarea ei impune respectarea următoarelor cerinţe:

formularea clară a obiectivelor ce trebuie realizate;

cunoaşterea/ prefigurarea rezultatelor aşteptate;

exersarea repetată în situaţii identice pentru formarea stereotipului dinamic specific

deprinderilor;

53

Page 54: Psihopedagogia Sportului de Performanta

exersarea repetată în situaţii variate pentru formarea priceperilor şi manifestarea

măiestriei sportive;

intervenţia permanentă pentru stimularea şi încurajarea execuţiei în scopul creşterii

motivaţiei şi formării interesului.

analiza şi alegerea continuă a soluţiilor mai puţin costisitoare din punct de vedere

biomecanic, biochimic, bioenergetic, bioafectiv şi bioformativ.

Metodologia standard stabilită reprezintă pentru procesul instructiv-educativ, din

antrenamentul sportiv: un sistem de referinţă, un sistem de asamblare a obiectivelor, un sistem

de motivaţie, un sistem de sens, un sistem de gestiune şi un sistem individualizat

Dinamica procesului de predare prin metodologia standard constituie:

54

Un sistem de referinţă

Un sistem de asamblare a obiectivelor

Un sistem de sens

Un sistem de gestiune

Un sistem individualizat

în care progresivitatea creează motivaţia pozitivă în procesul de predare-învăţare

în care obiectivul intermediar reprezintă o treaptă în realizarea obiectivului final

în care activitatea este structurată pe zone conţinând o parte sau tot specificul activităţii

bazat pe evidenţa achiziţiilor, cunoştinţelor anterioare şi care permite individualizarea

în care activitatea de predare-învăţare este organizată în funcţie de particularităţile individuale

ce scoate în evidenţă nivelul de realizare al achiziţiilor

Un sistem de motivaţie

Page 55: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Realizarea procesului de predare, având la bază folosirea metodologiei de predare standard,

la scară miniaturizată (proiect de lecţie), presupune abordarea în ordine cronologică a cinci

activităţi/ operaţii şi anume:

A. planificarea conţinuturilor de predare a lecţiilor;

B. organizarea predării;

C. conducerea predării;

D. evaluarea predării;

E. reglarea celor patru operaţii anterioare.

Această abordare poate fi reprezentată schematic astfel:

Fig. nr. 5. Reprezentarea schematică a operaţiilor predării

4.4.2. Planificarea conţinuturilor de predare

Eficienţa procesului de predare-învăţare depinde de modul cum profesorul/antrenorul

ştie să îşi planifice, pregătească, să structureze şi să expună conţinutul învăţării, dezvoltării.

Planificarea şi structurarea conţinutului predării, presupune alegerea unei succesiuni

metodice de activităţi sau sisteme de acţionare care să asigure realizarea procesului de învăţare a

exerciţiilor, a cunoştinţelor de formare a deprinderilor şi priceperilor motrice, dar şi de

dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice şi de educare a calităţilor morale şi de voinţă. Stabilirea

succesiunii metodice (vezi fig. nr. 6) a acţiunilor, a exerciţiilor, nu se realizează la întâmplare, ci

se impune respectare următoarele cerinţe:

stabilirea clară a obiectivelor (finale, intermediare, operaţionale) în funcţie de

posibilităţile de evoluţie a sportivilor;

alegerea mijloacelor şi a metodelor pentru perioada, etapa, sezonul competiţional sau

pentru lecţie;

55

PREDAREA

Planificarea

Evaluarea

Reglarea

Conducerea

Organizarea

Page 56: Psihopedagogia Sportului de Performanta

stabilirea testelor intermediare, finale de evaluare a activităţilor desfăşurate şi

progreselor realizate;

elaborarea unei succesiunii standard de acţiuni şi de mijloace de pregătire;

formarea capacităţii de autoevaluare;

respectarea individualizării în procesul predării.

Fig. nr. 6. Reprezentarea schematică activităţilor implicate în predare Stabilirea clară a obiectivelor finale, intermediare şi operaţionale ca primă o cerinţă

trasează direcţia de acţiune a procesului de pregătire, contribuie la eficientizarea procesului de

pregătire şi formare a motivaţie. Obiectivele constituie câştigurile sportivilor, în urma

participării la pregătirea respectivă. Au o formulare tipică, de exemplu: să înveţe corect mişcarea

de deplasare a braţelor în timpul alergării de viteză, să îşi îmbunătăţească viteza de reacţie, să se

recreeze, să crească capacitatea de efort, să se integreze in jocul echipei etc. Planificarea

acţiunilor fiecărei secvenţe a lecţiei la întâmplare, fără să concorde, cu realizarea temelor şi

obiectivelor pregătirii, este o greşeală ce influenţează procesul de producere a performanţei

sportive. Rezultatul unei astfel de activităţi/ lecţii este şi el aleator şi neeficient. La începutul

unei etape de pregătire, obiectivele finale şi intermediare sunt propuse de profesor şi stabilite de

comun acord cu sportivii, pe baza unei bune cunoaşteri a posibilităţilor acestora, dar şi a

cunoaşterii condiţiilor materiale ale clubului şi ale federaţiei.

Obiectivele intermediare sunt întotdeauna subordonate obiectivelor finale. Pentru

realizarea fiecărui tip de obiectiv, profesorul/antrenorul îşi stabileşte timpul necesar de realizare,

56

pregătiriitransformărilor- rezultatelor

Proiectarea predării

Eşalonarea pregătirii

- de verificare- de rezultat

succesiunea de acţiuni

teste de evaluare

intermediare

operaţionale

durată

calendar competiţiona

l

finale

alegerea exerciţiilor

anualăsezon perioadăetapăciclulecţie

- struct. principală- struct. reglatorie

autoevaluarea stabilirea obiectivelor

finale

intermediare

operaţionale

Page 57: Psihopedagogia Sportului de Performanta

timp ce depinde şi de posibilităţile sportivilor. Obiectivele se propun de către profesor şi sunt

comunicate sportivilor înainte de începerea pregătirii. Acestea se realizează în etape, iar

succesiunea folosirii mijloacelor este specifică etapelor, succesiune ce trebuie să asigure

realizarea cât mai rapidă şi temeinică a obiectivelor.

Stabilirea testelor de evaluare finală şi intermediară este necesară în scopul urmăririi

eficienţei procesului instructiv educativ şi măsoară performanţa sportiva individuală sau

colectivă ca aceasta să se realizeze cu ajutorul testelor intermediare şi finale, cu posibilităţi reale

de măsurare a performanţelor individuale.

Aceste teste sunt specifice fiecărui nivel de pregătire dar şi sportului practicat şi vor

îndeplinii următoarele cerinţe:

să fie simple şi clar explicate;

să reprezinte puncte de apreciere;

să scoată în evidenţă eficienţa exerciţiilor standard;

să fie măsurabile;

să fie concepute sub formă de performanţă finală7intermediară şi operaţională;

să fie apropiate de forma competiţională sau de tehnica deprinderii, a probei sau a

ramurii sportive.

Elaborarea succesiunii standard de acţiuni şi exerciţi se realizează după stabilirea

obiectivelor şi testelor de evaluare (finale, intermediare şi operaţionale). Eşalonarea acţiunilor şi

a exerciţiilor într-o succesiune standard va asigura realizarea obiective. Această activitate

cuprinde două operaţii: stabilirea acţiunilor şi alegerea exerciţiilor (de bază - cu cea mai mare

eficienţă şi de rezervă).

Alegerea succesiunii standard a acţiunilor de pregătire vizează stabilirea duratei, a

calendarului competiţional sau eşalonarea anuală, pe sezon competiţional ori perioadă

(macrociclu), etapă (mezociclu), ciclu săptămânal (microciclu) şi lecţie.

Alegerea exerciţiilor, cu cea mai mare eficienţă, sub forma unei succesiuni standard, în

procesul predării, este o activitate ce necesită multă atenţie. În procesul de predare pot apărea

greşeli reprezentate fie prin folosirea unui număr mare de exerciţii în învăţare a unor tehnici

simple, fie prin alegerea unei succesiuni metodice greoaie. În acest context, procesul de predare-

învăţare devine obositor, plictisitor şi îngreuiat. Alegerea unei succesiuni metodice clare, precise

şi eficiente presupune:

inventarierea tuturor exerciţiilor ce conduc la realizarea obiectivelor;

gruparea exerciţiile in funcţie de contribuţia la realizarea obiectivelor şi eliminarea

exerciţiilor cu eficienţă scăzută;

57

Page 58: Psihopedagogia Sportului de Performanta

alegerea unui număr suficient de exerciţii necesar învăţării ca urmare a complexităţii

tehnicii. Între aceste exerciţii trebuie să existe anumite coerenţă care să ducă la însuşirea unei

anumite tehnici;

alegerea, din multitudinea exerciţiilor, a variantelor de execuţie cu eficienţă rapidă în

însuşirea tehnicii adecvate;

alegerea, din multitudinea exerciţiilor folosite în învăţare – educare – formare, pe cele

cu obiective precise şi imediate;

alegerea, din multitudinea exerciţiilor folosite în învăţare – educare – formare, pe cele

care realizează într-un timp scurt o stăpânire parţială sau completă a tehnicii.

Alegerea unei succesiuni standard de rezervă se impune pentru cazul în care apar dificultăţi

de învăţare. Se recurge la folosirea unor exerciţii ajutătoare sau de rezervă, care să asigure

eficienţa procesului de predare învăţare în situaţiile când acesta nu se obţine după prima

succesiune standard. Această operaţie presupune la rândul ei respectarea următoarelor cerinţe:

inventarierea tuturor exerciţiilor care pot duce la realizarea obiectivului urmărit;

gruparea exerciţiilor pentru realizarea obiectivelor şi eliminarea exerciţiilor care nu au

eficienţă crescută;

alegerea unui număr de cel mult 10 exerciţii de rezervă, ce pot duce la realizarea

obiectivului.;

stabilirea pentru fiecare grupă de exerciţii a exerciţiului etalon;

verificarea eficienţei exerciţiilor standard faţă de obiectivul ales;

transformarea exerciţiului standard în performanţă măsurabilă;

eşalonarea succesiunii finale a exerciţiilor standard de rezervă.

Formarea capacităţii de autoevaluare are la bază întocmirea fişelor de evidenţă, de

control, a nivelului de pregătire. Fişele de evidenţă sunt completate de către sportiv şi profesor şi

cuprind: exerciţiile standard, testele de nivel, testul de validare a eficienţei exerciţiilor standard.

Întocmirea fişei de evidenţă (de nivel) reprezintă un stimulent pentru sportiv, constituie oglinda a

ceea ce a realizat atât ca muncă, cât şi ca progres, dar este şi o oglindă ce prezintă obiectivele pe

etape de învăţare/pregătire. Fişa de control reprezintă testul de validare a eficienţei exerciţiilor

standard folosite, raportată la sportiv. Ea permite sportivului să se autoevalueze, să-şi cunoască

permanent nivelul la care se situează, progresul, dar şi regresul sau stagnările.

Organizarea predării se realizează în funcţie de nivelul atins la un moment dat de către

elevi. Fişa de control a nivelului momentului reprezintă instrumentul principal în procesul de

apreciere al învăţării.

4.4.3. Organizarea predării

58

Page 59: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Organizarea (managementul) predării se reduce practic la acţiunile ce urmează să se

desfăşoare în scopul realizării unei lecţii de antrenament, acţiuni structurate în două sensuri:

în sens larg, constă în organizarea transmiterii (comunicării) cunoştinţelor care

presupune realizarea întregii activităţi de proiectare, aplicare, evaluare a execuţiei şi

cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice, deci tot ceea ce gândeşte şi execută

profesorul împreună cu un anumit colectiv de sportivi ;

în sens restrâns, constă în organizarea grupei/echipei şi presupune conducerea

operaţională – manevrarea instalaţiilor, a materialelor şi manevrarea colectivului.

Eficienţa procesului de predare-învăţare - dezvoltare, depinde în mare măsură de modul de

organizare a colectivului de sportivi, dar şi de modul de organizare a materialului didactic

necesar susţinerii lecţiei.

După ce s-a efectuat o bună pregătire a lecţiei, descrisă anterior, urmează realizarea unei

organizări care să permită execuţia, cu cea mai mare eficienţă a standardelor alese.

Schema. nr. 7. Reprezentarea schematică a organizării lecţiei

Calitatea şi eficienţa predării pot fi complet anihilate de greşelile de organizare. Lucrul

dezorganizat nu are eficienţă, iar colectivul este greu de stăpânit. Volumul de lucru, ca şi

corectitudinea execuţiei, depinde de organizarea judicioasă a atelierelor, a materialelor, a

numărului de sportivi dintr-o grupă, a sarcinilor acestora. Numărul de repetări reprezintă unul

dintre factorii ce influenţează învăţarea, de aceea cu cât un sportiv reuşeşte să execute mai multe

repetări cu atât el învaţă mai repede şi mai multe, dar îşi dezvoltă şi aptitudinile psihomotrice şi

calităţile psihice.

Organizarea procesului de predare-învăţare şi pregătire, în lecţiile de antrenament sportiv

s, presupune realizarea unor operaţii:

alegerea formei ideale de organizare a lecţiei;

învăţarea punerii în practică a organizării materialelor şi a spaţiului de lucru;

59

Procesul de organizare a lecţiei

presupune cunoaşterea

Organizareacolectivului

Organizareamaterialelor

Page 60: Psihopedagogia Sportului de Performanta

învăţarea punerii în practică a organizării sportivilor.

a) Alegerea formei ideale de organizare a lecţiei depinde de:

numărul sportivilor;

omogenitatea valorii performanţiale a acestora;

nivelul de pregătire;

locul de desfăşurare;

temele abordare;

dotarea materială;

motivaţia pentru care se pregăteşte.

În acest sens, indicat este să se lucreze cu un număr mic de sportivi, în ritm propriu, pe

ateliere, pentru degrevarea profesorului de sarcina de dirijare permanentă a execuţiei, ceea ce

permite creşterea posibilităţilor de supraveghere şi corectare.

Organizarea colectivului de sportivi este mult mai greoaie când se lucrează cu un număr

mare, ea necesitând o bună împărţire pe grupe valorice, pe ateliere, cu un număr eficient de

repetări, cu sarcini precise, şi cu posibilităţi de urmărire permanentă. Organizarea este mult mai

eficientă, când se lucrează cu un număr restrâns de sportivi, care au aproximativ acelaşi nivel de

pregătire şi execută aceleaşi exerciţii. O bună organizare a colectivului de sportivi, permite

extinderea timpului de lucru efectiv, realizarea unui volum de lucru şi a unei densităţi de muncă

mare, dar şi o dirijare şi supraveghere permanentă.

Organizare pe grupe mici, pe perechi permite realizarea unui volum de muncă eficient şi

execuţia mişcărilor în ritm propriu de învăţare şi pregătire. Lucrul pe ateliere eliberează

profesorul/antrenorul de sarcina de dirijare permanentă a execuţiei. Profesorii /antrenorii pot

deveni mai eficienţi având posibilitatea:

de a urmări permanent toate grupele;

de a interveni acolo unde apar greşeli;

de a dirija atelierele la care apar dezorganizări;

de a stimula participarea sportivilor la activitate;

de a corecta şi dirija pe fiecare sportiv în parte.

Pentru ca atelierele să funcţioneze şi profesorul să fie astfel eliberat de o parte din muncă,

se vor împărţi sarcini precise de execuţie. În cadrul lucrului pe ateliere, toţi sportivii unui

colectiv lucrează în ritm propriu, iar profesorului/antrenorului îi revine sarcina de a trece de la un

atelier la altul, de a face corectările de rigoare, de a observa, evalua şi îndruma execuţia, de a

schimba atelierele între ele.

60

Page 61: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Practica a demonstrat, că cea mai eficientă formă de instruire este cea individuală în care

antrenorul lucrează cu un singur sportiv.

b) Învăţarea punerii în practică a organizării materialelor şi a spaţiului de lucru

Se recomandă ca spaţiile de desfăşurare a activităţilor să fie flexibile, adaptate nevoilor

concrete, cerute de acţiunile organizate. Este indicat ca spaţiile să fie astfel amenajate încât să

asigure posibilitatea lucrului individual, dar şi pe perechi şi grupuri mai mici.

Spaţiul şi resursele materiale trebuie să corespundă scopurilor urmărite şi parametrilor

situaţionali, concreţi ai colectivului de elevi (vârstă, sex, mediu geografic, cultural, religios, şi de

origine). Nu trebuie neglijată nici latura estetică a aranjamentului spaţiului de lucru fizic şi nici

manevrabilitatea materialelor didactice.

În procesul de organizare a lecţiei intră şi procesul de organizare a materialului didactic, a

spaţiului existent şi necesar procesului de învăţare, dar şi procesul de verificare a funcţionalităţii

materialelor şi instalaţiilor. Organizarea materialului necesar desfăşurării procesului de predare-

învăţare a deprinderilor motrice trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, într-un mod cât

mai organizat şi mai eficient.

Pentru a câştiga timp în organizarea materialelor, dispunerea acestora poate fi păstrată pe

perioada unei succesiuni de lecţii, atunci când se lucrează cu grupe ce au aceleaşi obiective de

realizat şi pentru care s-a ales aceeaşi succesiune standard. În organizarea atelierelor, pentru a

câştiga timp, se stimulează şi participarea elevilor.

Organizarea materialelor în lecţie necesită respectarea a 5 reguli de bază:

pregătirea dinainte a materialului didactic;

verificarea instalaţiilor şi materialelor înainte şi în timpul lecţiilor, pentru a evita

posibilitatea apariţiei accidentelor;

notarea şi fixarea semnelor de instalare a materialelor;

alegerea celui mai eficient mod de organizare;

folosirea lucrului pe ateliere cât mai des;

c) Învăţarea punerii în practică a organizării sportivilor

Punerea în practică a organizării, elevilor presupune:

împărţirea grupei de sportivi în funcţie de valoarea execuţiei, de gradul de pregătire şi de

număr;

alegerea celui mai rapid mod de deplasare la atelierul din care face parte, dar şi de la un

atelier la altul;

prezentarea cât mai clară şi mai scurtă a execuţiei ce urmează a fi efectuată;

61

Page 62: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Organizarea activităţii colectivului de sportivi se poate schimba pe parcursul desfăşurării

lecţiei, în funcţie de obiectivele urmărite şi de posibilităţile materiale disponibile, sub formă

frontală, pe grupe valorice sau individuală.

Comportamentul profesorului şi al sportivilor în metodologia educaţională utilizată este

determinat de rolul asumat şi de stările “eului”. Profesorul poate să prezinte în funcţie de

educaţia şi înţelegerea de care dispune:

un comportament directiv, atractiv, care să menţină interesul sportivilor pentru

practicarea exerciţiilor fizice;

un comportament stimulativ ce încurajează creativitatea şi iniţiativa;

un comportament închistat bazat pe folosirea unei metodologii sărace, monotone, care

plictiseşte şi oboseşte sportivii (este un exemplu negativ);

un comportament de amiciţie, colegialitate, prietenie şi de dirijor şi conducător al

activităţii;

o capacitate de cunoaştere şi de respectare a diferenţelor esenţiale dintre sportivi în ceea

ce priveşte dimensiunea afectivă, cognitivă, motrică şi socială;

o capacitate de acceptare a sugestiilor şi criticilor sportivilor şi de modelare astfel încât

să nu genereze stări conflictuale.

Sportivii educaţi în spiritul respectării personalităţii umane, respectă regulile din

convingere şi motivaţie sau din conformism. În evoluţia vârstelor, apar perioade în care

predomină stările afective pozitive sau negative, indiferenţa sau expansiunile, motivaţia sau

delăsarea.

4.4.4. Conducerea lecţiei

Conducerea (derularea) şi dirijarea exerciţiilor presupune organizarea lecţiei încât să

permită realizarea:

unui volum suficient de lucru în funcţie de posibilităţile sportivului;

adaptarea exerciţiilor în funcţie de particularităţile fiecărui elev în parte;

asigurarea unui timp maxim de intervenţii corective;

alegerea celei mai bune forme de organizare pentru colectiv;

instrucţiunile de organizare trebuie să elibereze profesorul de problemele de organizare.

Antrenorul îşi alege, în funcţie de modul de gândire, indicaţiile de conducere şi dirijare a

exerciţiilor, care se referă la:

modalitatea de începere a execuţiei (exemplu ”pleci din poziţia depărtat lateral”);

modalitatea de terminare a execuţiei (exemplu “termini în poziţia ghemuit”);

62

Page 63: Psihopedagogia Sportului de Performanta

sublinieri ce privesc securitatea organismului propriu şi a coechipierilor (exemplu “ai

grijă să nu execuţi bătaia pe marginea gropii, pentru că poţi să faci o luxaţie a gleznei”);

momentul cel mai potrivit pentru a face corectările şi a da explicaţiile suplimentare (nu

în timpul execuţiei, ci imediat după execuţie);

execuţiile reuşite şi nereuşite (aprecierea şi dezaprobarea, neaprecierea).

Dacă fazele anterioare (planificarea şi organizarea) au fost realizate în mod corespunzător,

eficienţa lecţiei depinde în cea mai mare măsură de modul de conducere. Conducerea lecţiei

reprezintă faza centrală, adică faza în care se realizează execuţia exerciţiilor şi mijloacelor

planificate.

Pentru ca într-o lecţie profesorul / antrenorul să realizeze obiectivele, el trebuie să

cunoască bine:

modalitatea de prezentare a exerciţiului şi momentele de intervenţie cu explicaţii;

realizarea clară a explicaţiilor care să stimuleze capacitatea de înţelegere a elevului;

locul din care poate fi urmărit şi ascultat, dar şi locul de unde poate supraveghea în mod

continuu execuţiile sportivilor;

cel mai potrivit moment în care poate să intervină pentru a face corectările şi a da

explicaţii suplimentare;

modalitatea de a sublinia execuţiile reuşite, dar şi motivul care ar contribuit la aceste

reuşite;

modalitatea de a sublinia execuţiile nereuşite, motivul acestora, dar şi modalitatea de a le

îndrepta.

În ceea ce priveşte modalitatea de prezentare a unui exerciţiu, aşa cum s-a arătat anterior,

aceasta trebuie să cuprindă indicaţii privind obiectivul ce trebuie realizat, modalitatea de

începere, cea de finalizare şi acţiunile de securitate.

În procesul de conducere al lecţiilor se întâlnesc 7 greşeli tipice:

prezentarea unui număr prea mare de cunoştinţe în expunerea exerciţiilor sau descrierea

cu lux de amănunte a acestora;

prezentarea unor cunoştinţe prea tehnice sau prea ştiinţifice;

plasarea nepotrivită faţă de grup sau de sportivul cu care se lucrează;

alegerea greşită a momentului intervenţiei cu o nouă informaţie pozitivă sau negativă;

nesublinierea eşecului şi a cauzelor ce au produs eşecul;

neintervenţia cu o modalitate de a îndepărta eşecul;

nerealizarea bilanţului la sfârşitul lecţiei.

63

Page 64: Psihopedagogia Sportului de Performanta

4.4.5. Evaluarea lecţiei

În cazul când pregătirea, organizarea şi conducerea lecţiei au avut loc, urmează procesul de

evaluare a acesteia. Evaluarea lecţiei se face pe baza analizei eficienţei muncii realizate de către

sportiv, dar şi de către profesor. Această apreciere presupune confirmarea reuşitei în urma

folosirii exerciţiilor standard planificate. Pentru acest lucru profesorul/antrenorul trebuie să ştie

să descopere reperele, cauzele apariţiei greşelilor, să recunoască greşelile şi să găsească

posibilităţile de îndreptare ale acestora. Reperele unei execuţii corecte permit controlul mişcării.

Ele trebuie observate de către profesor, dar şi percepute de către sportiv.

În procesul de predare, profesorul/profesorul trebuie să formeze sportivului percepţia

reperelor, ce condiţionează execuţia corectă. Aceste repere reprezintă de fapt secretele,

(chichiţele) execuţiei corecte, reprezintă informaţia precisă, amănuntul pe care

profesorul/antrenorul ştie să-l recunoască şi de care depinde realizarea execuţiei mişcării corecte.

Reperele sunt uşor recunoscute de către profesor/antrenor, dar mai puţin percepute de către

sportivi. Sportivii trebuie să înveţe să le recunoască, să le simtă şi să le folosească. Reperele

sportivilor pot fi de natură externă (văz, auz) şi de natură internă (kinestezică).

Procesul de învăţare începe având la bază sprijinul reperelor externe şi se termină, prin

însuşirea şi controlul cu ajutorul reperelor interne. Profesorul/antrenorul apreciază execuţia

sportivilor cu ajutorul reperelor externe.

Evaluarea eficienţei procesului de predare-învăţare are la bază metoda sau testul

„tacomot.” Metoda sau testul TACOMOT, are la bază cunoaşterea sportivilor prin reacţia:

afectivă, cognitivă şi motrică.

Angajarea sportivului în procesul de învăţare, adică de execuţie motrică şi de înţelegere

intelectuală, presupune participarea acestuia în cele trei dimensiuni ale fiinţei umane prezentate

anterior. Cunoaşterea reacţiei sportivului în cele trei dimensiuni reprezintă reperul important în

realizarea evaluării cauzelor succesului, dar şi a eşecului.

Dimensiunea afectivă (emoţii, inhibiţie, semne agresive, nemulţumire) influenţează apariţia

eşecului atunci când sportivul este emoţionat de ceva negativ, emoţii ce pun stăpânire pe el şi îi

inhibă execuţia. Aceste emoţii inhibitorii pot fi apreciate, după reperele externe prezentate de

manifestările sportivului. Aceste manifestări se descoperă prin: căutarea

profesorului/antrenorului cu privirea, faţă crispată, rigiditate în execuţie, semne agresive de

nemulţumire, amplitudine scăzută a mişcărilor etc. Aceste manifestări inhibitorii, se corectează

prin:

ajutorul dat direct de profesor/antrenor;

64

Page 65: Psihopedagogia Sportului de Performanta

succesiune a execuţiei schimbată;

creştere a motivaţiei prin încurajare.

Dimensiunea cognitivă determină realizarea altei execuţii decât cea aşteptată, atunci când

sportivul nu a înţeles explicaţia sau nu a înţeles ceea ce i se cere. Neînţelegerea se poate

manifesta prin realizarea unei execuţii ce nu corespunde cu aceea care ar trebui efectuată şi ca

urmare se obţine un alt rezultat. Aceste neînţelegeri se pot descoperi prin reformularea

instrucţiunilor către sportiv, prin chestionarea acestora. Neînţelegerile se pot corecta prin:

explicaţii pe înţelesul executantului;

demonstraţii cu accentuarea diferitelor repere, prin analogie/comparaţie.

Dimensiunea motrică determină apariţia eşecului atunci când sportivul nu corespunde din

punct de vedere al dezvoltării senzorio-motrice, pentru o execuţie corectă. Practic, sportivul nu

face faţă procesului de învăţare întrucât exerciţiul este, ori prea greu, ori prea complex. Această

lipsă se poate manifesta prin semne de oboseală, prin reacţii şi acţiuni întârziate, printr-o

coordonare proastă, ori prin direcţii de execuţie greşită, cu traiectorii şi amplitudini

necorespunzătoare. Aceste neajunsuri se pot descoperi uşor prin urmărirea execuţiei mişcărilor.

Evaluarea cauzelor eşecului în cele trei dimensiuni ajută la îndepărtarea acestora şi la

creşterea eficienţei procesului de învăţare şi de reuşită. Această operaţie necesită o mare atenţie

în timpul lecţiilor şi o muncă susţinută de reglare a activităţii în timpul şi după execuţie, prin

înlăturarea cauzelor sau factorilor ce provoacă eşecul.

În procesul de predare-învăţare evaluarea reprezintă:

o cerinţă obligatorie a devenirii unui profesor de calitate;

un ajutor în formarea capacităţii de a recunoaşte eficienţa unui exerciţiu cu scopul

identificării eşecurilor şi cauzelor acestora;

posibilitatea de control a mişcării, pe baza cunoaşterii reperelor ce duc la reuşită;

modalitatea de verificare a sesizării reperelor externe şi formării a celor interne.

Testul TACOMOT (testul dimensiunii afective, cognitive şi motrice) permite identificarea

rapidă şi corectă a cauzelor eşecului sau succesului. În caz de eşec, înseamnă că alegerea căi de

predare-învăţare nu a fost cea mai potrivită şi se impune găsirea soluţiilor pentru remedierea

cauzelor.

4.4.5. Reglarea celor patru operaţii ale procesului de predare - învăţare

Procesul de predare-învăţare realizat printr-o succesiune de operaţii prezentate anterior se

poate îmbunătăţi atunci când intervine şi cea de-a cincia operaţie, cea de reglare a celor

anterioare.

65

Page 66: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Reglarea are la bază analiza cantitativă şi calitativă a fiecărei operaţii anterioare, găsirea

greşelilor şi îndepărtarea acestora.

Profesorii/antrenorii neexperimentaţi greşesc în:

consideraţia că ei au totdeauna dreptate, sunt fără cusur şi sportivii sunt totdeauna de

vină;

folosirea unei explicaţii prea lungi ce produce plictiseală şi pierdere de timp;

intervenţia prea deasă şi prea bombastică, fără explicaţii simple şi concrete;

organizarea nepotrivită a atelierelor şi nesupravegherea permanentă a acestora.

Reglarea procesului de predare-învăţare presupune realizarea unor fişe de reglare atât a

activităţii profesorului/antrenorului, cât şi a activităţii sportivului. Operaţia de reglare se instituie

imediat când apare un eşec, şi se realizează prin corectarea individuală sau imediat ce

profesorul/antrenorul simte că sportivii nu mai resimt plăcere în procesul de pregătire.

Eşecul poate fi uşor remediat când cauzele acestuia sunt determinate de:

organizarea necorespunzătoare a colectivului sau a materialului didactic;

conducerea sau prezentarea exerciţiilor neclară;

evaluarea incorectă a eficienţei exerciţiilor;

alegerea în neconcordanţă a exerciţiilor cu obiectivul urmărit.

Reglarea celor patru operaţii specifice procesului de predare-învăţare (planificarea,

organizarea, conducerea, evaluarea) ajută profesorul/antrenorul să-şi îmbunătăţească măiestria

pedagogică. Un proces de predare-învăţare este considerat pozitiv atunci când:

sportivul lucrează 80 % din timpul alocat lecţiei;

profesorul/antrenorul alocă 20 % din timpul lecţiei intervenţiilor individuale şi descoperă

foarte repede cauza eşecului şi cum poate fi evitat;

fiecare sportiv este ajutat să lucreze în ritm propriu;

profesorul/antrenorul realizează cel puţin 2-3 minute supravegherea asupra colectivului

fără intervenţie;

observaţiile sunt bine recepţionate;

eşecurile sunt corectate imediat după execuţie;

sportivii nu ignoră intervenţia profesorului/antrenorului;

profesorul /antrenorul stabileşte imediat şi cu multă uşurinţă nivelul de însuşire al

sportivilor;

profesorul /antrenorul descoperă imediat cauza eşecului;

succesiunea de învăţare este una bine gândită şi analizată, nu una copiată la întâmplare

de la un profesor /antrenor “binevoitor”;

66

Page 67: Psihopedagogia Sportului de Performanta

profesorul /antrenorul ştie exact, în caz de eşec, cu ce să intervină pentru a-l înlătura.

Exerciţii aplicative

1.1. Obiectivele operaţionale:1. Să definească termenii prezentaţi în predare;2. Să schiţeze metodologia procesului de predare;3. Să prezinte legătura dintre comunicare şi predare.

1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Definiţi şi caracterizaţi pentru început predarea ca proces bilateral;2. Evidenţiaţi operaţiile predării şi subliniaţi legătura dintre ele;3. Realizaţi un model al predării care v-ar avantaja.

4. Completaţi următorul tabel cu principiile caracteristici ale stilurilor de predare.

Democratic Dictatorial Neglijent

5. Notaţi caracteristicile comunicării şi ascultării.

Comunicarea Ascultarea 1

2

6. Completaţi cele 5 reguli de bază ale organizării materialelor în lecţie.

Regulile 1. Pregătirea …………….materialului didactic;2. Verificarea instalaţiilor şi materialelor ………………..lecţiilor, pentru a evita posibilitatea

apariţiei accidentelor;3. Notarea şi fixarea ………………………….. de instalare a materialelor;4. Alegerea celui mai ………………………… mod de organizare;5. Folosirea lucrului …………………………cât mai des.

7. Prezentaţi aspectele reacţiei sportivului prin dimensiunea afectivă cognitivă şi motrică.

Dimensiunea cognitivă Dimensiunea motrică Dimensiunea afectivă

67

Page 68: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Bibliografie:

1. BOMPA, T., 2001, Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv , Bucureşti, Edit. EX PONTO2. BOMPA, T., 2003, Totul despre pregătirea tinerilor campioni , Bucureşti, Edit. EX PONTO3. BURCEL, L., 2004, Relaţia personalitate – Anxietate la sportivii de performanţă şi nesportivi:

studiu comparativ,Bucureşti ,volumul Educaţie prin sport , mişcare pentru sănătate, CŞSR.4. CALU, S., RABOLU, A., 2004, Evaluarea comportamentului antrenorului în sportul de

performanţă – modalitate de creştere a eficienţei profesionale – studiu de caz ,Bucureşti, volumul Educaţie prin sport , mişcare pentru sănătate, CŞSR.

5. CCPS – 1998, Învăţare, Bucureşti, Sportul la copii şi juniori 110.6. CERGHIT, I., şi colab. ,1991, Didactica, Bucureşti, Ed. Did. Şi Ped.,.7. CÎRSTEA, Gh., 2000, Teoria şi Metodica Educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed An-da. 8. COLIBABA-EVULEŢ, D BOTA, I., Jocuri sportive – teorie şi metodică,Edit. Eladin, Bucureşti,

19989. COSMOVICI, A., 1995, Învăţarea şcolară. Psihopedagogie, Iaşi,Ed. Spiru Haret. 10. CRISTEA, S., 1996, Pedagogie generală – Managementul educaţiei, Buc., Ed. Did. Şi Ped. 11. DRAGNEA, A., 2000, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Edit. Cartea şcolii.12. DRAGNEA, A., BOTA AURA, 2000, Teoria activităţilor motrice, Buc., Ed. Did. Şi Ped., 13. DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, EditDidactică şi pedagogică,

1999

14. FARCAŞ, V., Didactica educaţiei Fizice, Edit. Universităţii “Petru Maior”, Tg. Mureş, 2003.15. FIDLER, P., 1994, Metodica educaţiei fizice şi sportive, Iaşi, Edit. Universitatea Al. I. Cuza.16. FIREA E., - “Metodica Educaţiei fizice Şcolare” Edit. Ped. , Buc.1984.17. HERCZEG, L., 1996, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Timişoara, Edit. Minton.18. HOMENKOV, L.S., Atletism, Ed. Stadion, Bucureşti, 197719. IANUŞI, M., 1995, Procesul de învăţământ. Psihopedagogie”, Iaşi, Edit. Spiru Haret.20. IONESCU, M., RADU, I., 2004 Didactica modernă Edit. Dacia, Cluj-Napoca.21. JINGA, I., NEGRET. I., 1994, Învăţarea eficientă, Buc., Edit. Editis, 22. MACAVEI, E., 2001, Pedagogie teoria educaţiei, Bucureşti, Edit. Aramis .23. MANO. R., - 1997, Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, CCPS, nr.371-374.24. MARTENS, M., 1999, Ghidul antrenorului în psihologia sportului, Bucureşti , CCPS.25. MORARIU, I., 1998, Psihologia creativităţii, Bucureşti, Edit. Victor.26. MTS CCPS., 1997, Metode de predare prin exerciţii standard, vol. I. Bucureşti, Sportul pentru

copii şi juniori 106-107.27. MTS şi CCPS, 2000, Antrenamentul autogen pentru copii, Bucureşti, CCPS28. NECULAU, A., şi COZMA, T., 1994, Psihopedagogie, Iaşi, Edit. Spiru Haret.29. RAŢĂ G., 1997, Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Edit. Plumb. 30. RAŢĂ, G., 2002, Atletism – tehnică, metodică şi regulament, Bacău Edit Alma Mater.31. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B.C., 1999, Aptitudinile motrice de bază, Bacău, Edit. Plumb.32. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B.C., 2004, Didactica educaţiei fizice şcolare, Bacău, Edit. Alma Mater, 200433. RAŢĂ, G., RAŢĂ, B.C., 2004, Didactica educaţiei fizice şi sportului, Bacău, Edit. Alma Mater,

200434. SCHMOLINSKY, G., 1973, Bazele ştiinţifice ale antrenamentului sportiv”, Bucureşti, vol. XIV,

CCPS 35. SOICA , M., 1977, Pedagogie, Craiova, Edit. Gheorghe Cîrţu Alexandru. 36. SOICA , M., 2002, Pedagogei şi psihologie , Craiova, Edit. Gheorghe Cîrţu Alexandru. 37. ŞCHIOPU, U., VERZA, E., 1981, Psihologia vârstelor, Bucureşti, Edit. D-P,38. THOMPSON, T.J., Introducere în teoria antrenamentului în atletism, Ed. CCPS, Bucureşti, 1993.39. TUDOR, V., 1999, Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermadiare, Bucureşti, Edit, R.A.I. 40. ULRICH, J., KRAMPEL, R., HAAG, R., MULLER, H., 1995, Alergări, – Leichtathletik 1, 2, 3 41. VERZEA, E., Dimensiunea interdependenţei dintre personalitate, comportament şi comunicare,

Rev. de Psihologie, serie nouă, 3 Tom38, 1992 42. WEINECK, J., “Manual d’entraînament sportif”, edition 4e,ED. Vigot, Paris, 1997. 43. WILMORE, J.H., COSTILL, D. L. “Physiologie du sport et de l’exercice

physique”, De Boeck Université s.a. 1998 pour la traduction et l’adaptation française paris, Bruxeleles.

5. PROIECTAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

68

Page 69: Psihopedagogia Sportului de Performanta

5.1. PROIECTAREA ANTRENAMENTULUI SPORTIV - GENERALITĂŢI

Proiectarea antrenamentului sportiv este o activitate ce prefigurează evenimentele care

urmează a fi efectuate în scopul obţinerii performanţei sportive, pe scurt reprezintă o concepere a

perspectivei realizării performanţei. Indiferent de disciplina sportivă, marea performanţă sau

chiar simplul proces de învăţare, de dezvoltare şi de educare nu se poate realiza sau obţine fără o

planificare bazată pe o gândire metodică, pe o dirijare corectă a efortului. Proiectarea este

rezultatul gândirii metodice creatoare a antrenorului, care dirijează efortul prin conţinutul

pregătirii. Se cunoaşte din experienţă că procesul de aplicare a proiectelor de instruire întâmpină

pe parcursul evoluţiei o serie de piedici, de obstacole care determină ajustarea unor modificări.

Acest fapt nu poate minimaliza importanţa elaborării proiectelor ce stau la baza desfăşurării

procesului de instruire.

Organizarea şi planificarea acţiunilor, specifice antrenamentului sportiv, constituie nu

numai o modalitate conceptuală ce direcţionează activitatea, ci şi cheia de realizare a succeselor,

dar ea trebuie să ţină cont în primul rând de sportivul care este un om, o personalitate .

Structurarea previzionată a procesului de producere a performanţei sportive depinde, în mare

măsură, de capacitatea şi modul de înţelegere a antrenamentului sportiv de către

antrenor/profesor.

Prezentarea acestei probleme o punem in discuţie plecând de la răspunsul la întrebarea

„Ce loc ocupă proiectarea activităţii în procesul de formare a performanţei sportive?”.

În antrenamentul sportiv, proiectarea didactică este considerată ca fiind demersul

desfăşurat de profesor/antrenor ce constă în anticiparea, previzionarea, eşalonarea etapelor şi

acţiunilor concrete care contribuie la realizarea performanţei sportive. Creşterea eficienţei

procesului de instruire ca şi valorificarea la cote maxime a potenţialului tehnic, fizic, tactic şi

psihologic al sportivului/echipei, implică promovarea unui demers instrucţional care să asigure

continuitatea pregătirii şi dezvoltării performanţei sportive. În procesul de formare a

performanţei sportive, proiectarea didactică a antrenamentului sportiv ocupă un loc central de

direcţionare şi prefigurare fără de care obţinerea performanţei sportive de mare valoare este

imposibilă sau poate fi aleatorie.

Ideile proiectării sunt împrumutate din alte sectoare de activitate şi în principal din

economie şi industrie, au fost preluate şi adaptate de ştiinţele fundamentale ele educaţiei şi

implicit de educaţia fizică şi antrenamentul sportiv. Promovarea unei proiectării didactice

ştiinţifice ca activitate managerială a profesorului/antrenorului reprezintă o necesitate

69

Page 70: Psihopedagogia Sportului de Performanta

determinată pe de o parte de explozia performanţelor şi de tendinţa de supremaţie pe piaţa

mondială a sportului, pe de altă parte de dorinţa profesorilor/antrenorilor de a găsi calea cea mai

sigură, directă şi eficientă în realizarea obiectivelor a performanţelor.

Conform lui Sorin Cristea, în Dicţionarul de pedagogie pag. 385, proiectarea didactică

reprezintă „activitatea de structurare a acţiunilor şi operaţiilor care asigură funcţionalitatea

sistemului şi a procesului de învăţământ la nivel general, specific/intermediar şi

corect/operaţional conform finalităţilor elaborate în termeni de politică a educaţiei.

Ca noţiune specifică procesului instructiv-educativ, proiectarea didactică apare şi sub

denumirea de desing instrucţional, care presupune descrierea, elaborarea unui cadru operaţional

al antrenamentului, ce constă în stabilirea/structurarea activităţilor pe etape, operaţiuni,

demersuri, metodologii în scopul formării performanţei sportive. Acest demers are caracter

teoretic reprezentat de o structură standard de acţiuni ce implică activitatea

profesorului/antrenorului, şi un caracter praxiologic, reprezentat de o structură standard de

acţiuni practice ce implică activitatea sportivului.

Din punct de vedere psihopedagogic, antrenamentul sportiv este activitatea ce se bazează

pe împletirea acţiunii a cel puţin două personalităţi diferite, în ideea de a construi, a zidi

performanţa sportivă. Performanţa sportivă ca rezultat, într-o accepţie la scară restrictivă, este

produsă de sportivul care execută şi suportă direct efortul fizic şi psihic şi de antrenorul care

transmite dar şi suportă solicitarea psihică şi fizică.

Marea artă a antrenorului constă în „a-i face, a-i determina” pe sportivi „să creadă în ei”,

„să execute cu convingere” ceea ce acesta consideră că este bine, dar şi în a împleti ceea ce

consideră el cu ceea ce poate şi doreşte sportivul. Pentru aceasta antrenorul are la dispoziţie o

serie de instrumente, proceduri metodice, prin intermediul cărora stimulează participarea

sportivilor în procesul de afirmare şi promovare. Aceste instrumente sunt folosite în funcţie de

particularităţile de vârstă şi urmăresc atragerea, conştientizarea, activarea şi accelerarea instruirii

în scopul formării motivaţiilor, intereselor specifice sportului de performanţă. O primă mare

realizare a antrenorului în procesul de antrenament, care-i dă siguranţa îndeplinirii obiectivelor

instrucţionale este formarea convingerii pentru practicarea sportului de performanţă, convingere

ce” mijeşte de ziuă” în momentul în care viitorul sportiv s-a deplasat la primul său antrenament.

Primele antrenamente, alături de prezentarea primelor proiecte privind posibilităţile de integrare

în activitatea sportivă de performanţă, au o importanţă covârşitoare în transformarea

personalităţii copilului, întrucât îi schimbă regimul deja format de viaţă. Micul sportiv, începător

în activitatea de performanţă, începe să –şi creeze un nou mod de viaţă” influenţat de obiective

apropiate şi depărtate, care sunt pentru el stimulative, motivaţionale, capabile să-i stârnească

70

Page 71: Psihopedagogia Sportului de Performanta

interesul, şi să-i provoace satisfacţie şi bucurie. Atragerea copiilor/tinerilor către sportul de

performanţă este o activitate ce presupune acţiuni specifice, eşalonate în timp, în funcţie de

înţelegerea şi maturizarea psihică.

Proiectarea procesului de antrenament presupune mai întâi elaborarea unei proiectări

centrale şi realizarea unei proiectări specifice.

Înainte de a prezenta etapele proiectării pedagogice în sportul de performanţă se

impune elaborarea unui răspuns la întrebarea „ De ce este nevoie de o proiectare didactică

centrală şi de una specifică?”.

Proiectarea centrală este o proiectare generalizată, elaborată de câtre federaţiile sportive

ce presupune : 1 stabilirea calendarului competiţional (de la cele mai mici categorii la cele mai

avansate) naţional şi internaţional; stabilirea perioadelor de lucru centralizate, stabilirea

obiectivelor de performanţă naţionale şi internaţionale, stabilirea responsabilităţilor pe cluburi şi

antrenori;

Proiectarea specifică este proiectarea realizată de către fiecare antrenor în parte, pentru

sportivii de care răspunde, în funcţie de vârsta şi posibilităţile acestora.

Răspunsul nu este greu de găsit dacă se ţine cont de faptul că direcţia de evoluţie a

performanţelor sportive este trasată de către A.N.S. (Agenţia Naţională de Sport) şi de către

conducerile cluburilor, iar modalitatea şi responsabilitatea de realizare este asigurată de antrenor

împreună cu echipa instructivă (medic, psiholog, masor, etc.). O importanţă deosebită în procesul

instructiv educativ, ce determină crearea performanţei sportive, o are asigurarea continuităţii,

fapt ce determină schimbarea comportamentului prin intermediul eforturilor psihice şi fizice. Dar

toate acestea nu se pot îndeplini sau mai precis spus nu se pot realiza decât cu o muncă bine

programată şi planificată a factorilor direcţi responsabili (A.N.S., federaţiile de specialitate,

cluburi, antrenori), care să asigure continuitatea necesară în realizarea transformării umane.

Proiectarea este o activitate specifică antrenorului conştient de scopurile urmărite şi de

necesitatea unei eficienţe maxime în tot ceea ce face. În antrenamentul sportiv, importanţa

proiectării este deosebit de mare, în obţinerea performanţei maxime la data planificată.

5.2. ETAPELE PROIECTĂRII ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Obţinerea performanţei sportive are la bază integrarea componentelor ce asigură

dinamica producerii adaptărilor organismului într-un proces coerent, continuu şi unitar. În acest

sens Jinga, I., şi Negreţ, I. (1982, pag 198), avansează ideea unui aşa zis „algoritm procedural”,

prin intermediul căruia direcţionează procesul instructiv-educativ, algoritm ce îşi găseşte

71

Page 72: Psihopedagogia Sportului de Performanta

aplicabilitate şi în antrenamentul sportiv şi care constă în „ ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi

face?, cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut a fost făcut?. Concretizând la antrenamentul sportiv

Colibaba-Evuleţ, 1998, (pag. 117), consideră că procesul de proiectarea didactică, necesită

respectarea a cinci repere ce constituie condiţiile care asigură posibilitatea obţinerii performanţei

sportive:

„a) performanţele maxime realizate până în prezent (cine, când şi cât?) şi prognoza

creşterii lor în perspectivă;

b) condiţiile în care se produc aceste performanţe (resurse cheltuite, disponibilităţi,

organizarea, conducerea şi controlul procesului de producţie etc.);

c) tehnologia şi strategia de producţie utilizată;

e) criteriile de evaluare a calităţii şi eficienţei producţiei realizate”.

Stăpânirea acestor repere permite elaborarea proiectării activităţi, ce presupune, conform

aceluiaşi autor, „parcurgerea riguroasă a etapelor” prezentate în schema nr. 8

E I

E II

E III

E IV

E V

Schema nr. 8 Etapele elaborării proiectului ştiinţific după Colibaba-Evuleţ D, 1998

Realizarea fiecărei etape presupune elaborarea a cel puţin o întrebare şi formularea a cel

puţin un răspuns concret şi analitic.

Etapa I – Stabilirea obiectivelor

Este etapa de previziune şi dimensionare a finalităţilor şi obiectivelor finale, intermediare

şi operaţionale a procesului instructiv-educativ, până la nivelul de bază ce asigură transpunerea

în practică a activităţilor, pentru disciplina/proba sportivă practicată de echipe/sportivi.

72

Obiective prospective propuse

Resurse necesare pentru realizarea obiectivelor propuse

Organizarea şi conducerea procesului de instruire

Evaluarea (controlul) calităţii şi eficienţei procesului de antrenament

Strategii de acţionare în stare să realizeze obiectivele propuse

Page 73: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Ce sunt obiectivele şi ce reprezintă ele pentru procesul de antrenament?

Obiectivele reprezintă finalităţi ce urmează a fi realizate. Aceste finalităţi pot fi de ordin

cantitativ (cât se lucrează = parametrii volumului de efort), calitativ (cum se lucrează =

parametrii intensităţii efortului) şi evaluativ (ce se obţine = parametrii rezultatului/performanţei).

Metodologia activităţii de producerea performanţei sportive, pe bază de obiective,

desfăşurate cu sportivii se axează pe:

o cunoaşterea temeinică a trăsăturilor de specificitate a sportivilor, rezultate din

derularea mecanismelor intelectuale, fiziologice, biochimice şi psihologice care

determină modalitatea de mişcare;

elaborarea unor modele de lucru, care, pornind de la trăsăturile enumerate, să

asigure unitatea, temeinicia şi continuitatea activităţilor de pregătire şi obţinere a

performanţei sportive.

O astfel de metodologie are caracter operaţional, anticipativ, constructiv şi formativ.

Altfel spus, sportivul cu aptitudini, pentru un anumit sport, trebuie antrenat permanent, acţionând

în zona proximei dezvoltării şi fiind supus sistematic influenţelor formative, educative.

Plecând de la analiza evoluţiei activităţii de pregătire şi a rezultatelor înregistrate anterior

profesorul/antrenorul, printr-un act de creaţie, proiectează strategia activităţii. Proiectarea

activităţii presupune în primul rând stabilirea obiectivelor privind indicatorii de pregătire şi

obiectivele cu valorile performanţiale. Valorile performanţelor constituie rezultatul adaptărilor

înregistrate de către fiecare sportiv în parte, în funcţie de modalităţile de implicare, de motivaţie

şi de prestaţia depusă, concretizate în timp, distanţă, număr de repetări, scor, greutate etc.

Proiectarea activităţii de pregătire are caracter ciclic/fazic imprimat de succesiunea

zilelor, săptămânilor, lunilor, sezoanelor competiţionale, anilor, ciclurilor olimpice şi contribuie

la realizarea formei sportive şi implicit la realizarea performanţei. Obţinerea performanţei

sportive depinde de intrarea în forma sportivă, considerată ca stare de antrenament a

organismului ce se manifestă prin potenţial fizic, motric şi psihic propice obiectivului propus.

Rezultatul sportiv este produsul unui proces de pregătire, ce urmăreşte îndeplinirea ciclică a unor

obiective şi adaptări interioare, adaptări ce permit efectuarea efortului cu indici ridicaţi de viteză,

forţă, rezistenţă, coordonare, sincronizare, eficienţă.

Colibaba-Evuleţ D, 1998, pag 133, subliniind complexitatea procesului instructiv

educativ specific antrenamentului sportiv sistematizează obiectivele după:

criteriul comportamental în: „psihice, intelectuale, afective, volitive, trăsături de caracter, de

personalitate şi de atitudini, capacităţi perceptive, psihomotrice, psihosociale, motrice ş.a”.

73

Page 74: Psihopedagogia Sportului de Performanta

criteriul gradului de complexitate şi necesarul de timp spre a fi realizate în: „finale (OF),

intermediare (OI) şi operaţionale (OOp)”.

Obiectivele finale vizează posibilităţile maxime la care pot ajunge sportivii de-a lungul

carierei sportive sau la sfârşitul anului sportiv sau sezon competiţional (macrociclu). Ele

reprezintă pronosticuri, privind procesul de pregătire şi evoluţia performanţei şi constituie

totalitatea acumulărilor cantitative şi calitative realizate de-a lungul timpului ce permit obţinerea

performanţei sportive.

Obiectivele intermediare reprezintă finalităţile stadiale ce contribuie la realizarea

obiectivelor finale. Se stabilesc pentru perioade de timp bine definite; etape de pregătire

(mezociclu) sau cicluri săptămânale (microciclu). Ele vizează atât laturile pregătirii cât şi indicii

performanţiali, vizează fie pregătirea formei sportive, fie manifestarea performanţelor sportive.

Obiectivele operaţionale reprezentate de finalităţile privind procesul instructiv educativ,

realizat în cadrul fiecărei lecţii de antrenament în parte, constau în comportamente cognitive,

motrice, afective, estetice şi sociale observabile. Ele reprezintă achiziţii înregistrate la sfârşitul

fiecărei lecţii ce contribuie la formarea personalităţii, la modificarea comportamentului şi la

integrarea sportivului în activitate şi în societate.

Într-o explicaţie eligibilă obiectivele operaţionale constituie temelia ce asigură baza de

susţinere a performanţei sportive iar obiectivele intermediare, ca rezultate cumulative al

obiectivelor operaţionale reprezintă pilonii de susţinere ai obiectivelor finale reprezentate în

esenţa lor prin rezultate sportive măsurabile.

Între aceste trei tipuri de obiective există un raport de subordonare, în care obiectivele

operaţionale reprezintă trepte necesare în construcţia obiectivelor intermediare, care la rândul lor

reprezintă trepte în construirea obiectivelor finale.

Fig. nr. 5 Eşalonarea şi dependenţa obiectivelor.

Obiective finale

Obiectiv intermediare

Obiective operaţionale

Cognitive Motrice Sociale Afective Estetice

74

Page 75: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Stabilirea concretă a obiectivelor de pregătire şi de performanţă, ca demers ştiinţific în

realizarea scopului (participarea în competiţii şi obţinerea de rezultate superioare) are o deosebită

importanţă în realizarea finalităţilor, dar şi în derularea optimă a întregului sistem de pregătire.

Ţelul procesului de pregătire sportivă, adică de obţinere a rezultatului sportiv va fi cel de

formare a sportivului prin intermediul cunoaşterii si instruirii motrice, a asimilării informaţiilor şi

deprinderilor de mişcare specifice sportului practicat, a dezvoltării aptitudinilor psihice şi

motrice, dar şi a raporturilor sportiv-performanţă, performanţă-sportiv într-un cadru social.

Schema nr. 5 Raportarea şi dependenţa obiectivelor la structura antrenamentului.

Cumularea îndeplinirii obiectivele operaţionale (vezi schema nr. 2 ) de la sfârşitul fiecărei

lecţii de antrenament asigură realizarea obiectivelor intermediare specifice microciclului,

mezociclului, macrociclului, care asigură obţinerea obiectivelor finale anuale, şi obţinerea

obiectivelor finale maxime, în funcţie de posibilităţile de evoluţie ale sportivilor.

În macrostructura antrenamentului sportiv, reprezentată de un an competiţional,

performanţa sportivă, ca obiectiv final, este produsă în esenţa ei prin intermediul multitudinii de

obiective intermediare îndeplinite cu ajutorul exerciţiilor fizice structurate în microsecvenţe, ce

se repetă în mod ciclic în cadrul perioadelor de pregătire.

Obţinerea Valorificarea

Pregătirea formei sportive formei sportive Ieşirea

formei sportive din formă

Obiective

intermediare de pregătire de verificare finale refacere

Perioada

pregătitoare precompetiţională competiţională de tranziţie

75

Obiective finale- maxime-

Obiectiv finalan I pregătire

Obiectiv finalan III pregătire

Obiectiv final an II pregătire

Obiectiv final an pregătire ...n

Sezon/macrociclul

mezociclu

microciclu

cognitive motrice afective estetice sociale

Obiective operaţionale

Obiective intermediare

Plan de lecţie

Obiective intermediare

Obiective intermediare

Page 76: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Schema nr. 6 Raportarea obiectivelor,a formei sportive şi a perioadelor de pregătire la

structura antrenamentului.

Formarea şi obţinerea performanţei sportive, ca obiectiv final, intermediar şi operaţional

este caracteristica esenţială a sportului de performanţă. Performanţa înseamnă obţinerea de valori

eşalonate pe sporturi, ramuri, probe sportive, pe nivele de pregătire, pe vârste, pe sexe. Obţinerea

performanţei sportive necesită stadii speciale de pregătire, este impusă şi produsă de ciclicitatea

competiţiilor, ceea ce presupune şi ciclicitatea proiectării didactice şi inclusiv ciclicitatea

realizării obiectivelor.

Etapa a II-a - stabilirea resurselor pentru realizarea obiectivelor propuse

În etapa a II-a se stabilesc resursele ce contribuie la realizare obiectivelor propuse.

Acestea sunt:

resurse umane (antrenori, sportivi şi provenienţa lor), necesare desfăşurării

procesului instructiv-educativ:

resurse de spaţiu reprezentate de locul în care urmează să se desfăşoare activitatea

(bazele sportive amenajate, improvizate în localitatea habituală, la mare, munte,

într-o staţiune etc.);

resurse materiale (număr de materiale şi echipamente sportive necesare, şi felul

acestora);

resurse temporale necesare realizării fiecărui obiectiv în parte (durata sezonului

competiţional, a perioadelor, a etapelor, a ciclurilor de pregătire, a lecţiilor, a

cantonamentelor şi semicantonamentelor, a abordării unui anumit aspect/temă într-o

oră), strategiile de abordare a procesului instructiv-educativ;

resurse financiare necesare ce poate asigura cheltuielile cu închirierea spaţiilor,

plata utilităţilor, a personalului de pregătire şi adiacent, a materialului şi a

echipamentului sportiv etc.;

controlul medical periodic şi asistenţa medicală permanentă;

resurse medicamentoase (vitamine, susţinătoare de efort etc.) necesare realizării

efortului şi refacerii;

resurse de conţinut (cunoştinţe, deprinderi şi priceperi, aptitudini psihomotrice ce

urmează a fi abordate);

Stabilirea şi alegerea acestor resurse se va face în concordanţă cu obiectivele prefigurate,

în funcţie de vârsta, valoarea sportivilor, în funcţie de stadiile de pregătire, dar şi în funcţie de

posibilităţile clubului/federaţiei.

76

Page 77: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Etapa a III-a – stabilirea strategiei de realizare a obiectivele propuse

Obiectivele de performanţă sunt reprezentate de locuri, de rezultate şi sunt realizate

având la bază proiectarea activităţilor în funcţie de calendarul competiţional. Realizarea

obiectivelor este influenţată de încărcătura fizică şi psihică la care este supus sportivul pe

parcursul etapelor prin intermediul metodelor, principiilor, mijloacelor şi materialelor folosite.

Metodele de instruire se aleg în funcţie de vârsta sportivilor, de nivelul lor de pregătire,

de obiectivele operaţionale, de conţinuturile abordate. Alegerea metodelor, în scopul formării

performanţelor presupune, cunoaşterea posibilităţilor informative şi formative a fiecărei metode

de antrenament în parte, metode ce ajută la înţelegerea activităţilor care urmează a fi învăţate, la

însuşirea tehnicilor de execuţie, ori la educarea/dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice în funcţie

de particularităţile sportivilor. Respectarea principiilor ce stau la baza procesului de

antrenament, concomitent cu selecţionarea celor mai potrivite mijloace (sisteme de acţionare )

produce cele mai reale şi eficiente conexiuni şi efecte ce duc la adaptări specifice, necesare

formării performanţei. În ceea ce priveşte mijloacele de antrenament, în alegerea acestora se va

ţine cont de aptitudinile psiohomotrice ce caracterizează sportul/proba sportivă. Nu se planifică

alergare pe teren variat pentru probele de aruncări, de sărituri, de haltere, de badminton, sau

haltere pentru alergătorii de maraton ori pentru gimnastele de la ritmică modernă etc.

Materialele didactice sunt selecţionate în funcţie de vârsta şi posibilităţile sportivilor pe de o

parte, şi în funcţie de caracteristicile sportului şi posibilităţile financiare pe de altă parte.

Această etapă se concretizează în activitatea de conturare a strategiilor didactice şi de

încadrare a conţinuturilor şi mijloacelor, într-o structură ce corespunde documentului de

planificare întocmit (plan anual de antrenament/macrociclu, plan de etapă/mezociclu, ciclu

săptămânal/microciclu, planul de lecţie).

Fig. nr. 6 Strategia de realizare a obiectivelor de performanţă

Etapa a IV-a - organizarea şi conducerea procesului de antrenament

Strategia de realizare a obiectivelor

Metode de instruire

Principii de instruireMijloace de instruire Materiale didactice

77

Page 78: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Desfăşurarea procesului de antrenament necesită, în cazul mai multor sportivi sau a unuia

singur şi organizarea în timpul exersării , şi conducerea lecţiei.

Organizarea şi dirijarea grupului de sportivi, este influenţată de numărul acestora, de

tematica abordată, de spaţiul în care se desfăşoară, de numărul de materiale didactice. O dată cu

transmiterea informaţiilor privind sarcinile de execuţie, antrenorul/profesorul transmite şi

informaţii cu privire la organizarea şi dirijare grupului de sportivi în toate momentele lecţiei. De

obicei, în antrenamentul sportiv se lucrează pe perechi, pe grupe sau individual, în funcţie de

caracteristicile sportului/probei sportive şi de modalitatea de disputare a competiţiei. În cazul în

care se lucrează pe perechi sau grupe, o condiţie esenţială a formării acestora este de a fi cât mai

omogene. Omogenitatea asigură posibilitatea de a lucra la valorile maxime, dar şi de a organiza

în orice moment întreceri, minicompetiţii şi competiţii. Alcătuirea perechilor, grupelor necesită o

bună cunoaştere a valorii, a nivelului, a tipului de comportament, a capacităţilor de înţelegere,

asimilare, adaptare, cooperare şi progres, a posibilităţilor de evoluţie şi de colaborare.

Conducerea lecţiei de antrenament presupune din partea antrenorului/profesorului

realizarea acţiunilor de transmitere a informaţiilor, de observare, de apreciere, de creare, de

manevrare şi de conducere, de comandă şi de plasament faţă de sportivi. Dezvoltarea

aptitudinilor psihomotrice, formarea priceperilor şi obişnuinţelor constituie un proces lent şi

invizibil prin intermediul căruia ia naştere performanţa sportivă ca rezultat al antrenamentului.

Transmiterea informaţiilor (prin explicaţii, descrieri, indicaţii etc.) privind deprinderile motrice

ale cerinţelor, regulilor ce trebuie respectate sau urmate, se face prin modalităţi diferite şi

formează o bună percepere şi înţelegere concomitent cu formarea motivaţiei şi interesului pentru

practicarea sportului de performanţă.

Observarea/urmărirea cu privirea a execuţiilor sportivilor permite descoperirea greşelilor

şi implicit a modalităţilor de intervenţie. Important pentru fiecare antrenor este formarea

capacităţii de a urmării cu atenţie mişcarea, a memora şi analiza execuţia, a descoperi abaterile

intenţionate sau neintenţionate pentru a putea formula corecturile şi indicaţiile metodice

necesare. Sesizarea şi corectarea greşelilor se realizează prin modalităţi multiple: prin reluarea

demonstraţiei subliniindu-se momentele esenţiale în executarea actului motric, şi prin executarea

mişcărilor şi imitarea greşelilor comise de sportivi pentru a fi percepute, înţelese. De asemenea

se face şi prin folosirea unor exerciţii suplimentare, a unor reglatori metodici (ca : semnale

auditive, vizuale pentru a marca anumite momente importante ale execuţiei, prin folosirea

ajutorului şi asigurării date de antrenor/profesor sau colegi.

78

Page 79: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Aprecierea execuţiei sportivilor prin calificative, laudă, apreciere şi dezapreciere

comparativă, va ajuta în mod substanţial la însuşirea mişcărilor şi eliminarea greşelilor.

Crearea condiţiilor de aplicare a elementelor însuşite în activităţi globale şi de întrecere,

(parcursuri aplicative, jocuri, combinaţii de elemente, procedee tehnice, probe) dă posibilitatea

consolidării şi perfecţionării deprinderilor motrice, formării capacităţii de generalizare şi de

afirmare.

Manevrarea sau dirijarea acţiunii sportivilor se realizează prin intermediul exerciţiilor de

front şi formaţii, se pot face la comandă sau liber. Se recomandă ca încă de la începutul integrării

în activitatea sportivă de performanţă să se formeze capacitatea de autoorganizare şi

autoconducere, prin implicarea sportivilor în conducerea exerciţiilor, organizarea echipelor,

arbitraj, ţinerea scorului, conducerea activităţii unei grupe.

Comanda folosită în scopul angrenării grupului sau sportivului în efectuarea acţiunilor

dirijate este energică, clară, fermă, mobilizatoare, dar plăcută şi se adaptează în funcţie de

condiţiile în care se desfăşoară activitatea. Tonul, ca şi întreaga atitudine a antrenorului sau

profesorului, trebuie să fie vioi, dinamic, optimist, vesel, prietenos să creeze sportivilor plăcerea

execuţiei. Comanda are o parte pregătitoare, care „pregăteşte sau atenţionează asupra execuţiei

numită şi prevestitoare şi una decizională, care “ordonă execuţia numită şi săvârşitoare.

Alături de comandă, modulaţia vocii înlătură monotonia. Atitudinea corectă, voiciunea,

buna dispoziţie, afişată de antrenor/profesor, trezeşte interesul, motivaţia sportivilor şi plăcerea

de lucru. Plasamentul antrenorului/profesorulu, pe parcursul întregii lecţii de antrenament va fi

astfel încât să supravegheze toate acţiunile, să fie văzut şi auzit de sportivi. În afara aspectelor

prezentate o mare importanţă în buna desfăşurare a antrenamentului o are privirea ce trebuie să

cuprindă tot grupul, dar şi ţinuta, care din punct de vedere vestimentar, corporal şi

comportamental trebuie să fie ireproşabilă. Un antrenor/profesor bun, de valoare este un exemplu

pentru sportivii săi, trebuie să dea dovadă de educaţie şi bună creştere, să creeze pe parcursul

antrenamentelor o atmosferă plăcută, deschisă, să respecte sportivii, să colaboreze cu ei şi

totodată să manifeste exigenţă.

Etapa a V-a - evaluarea (controlul) calităţii şi eficienţei procesului de antrenament

Această etapă presupune stabilirea strategiilor de evaluare prin consemnarea datelor, a

modalităţii de evaluare, a indicatorilor urmăriţi, a modalităţii de înregistrare a evaluării. Specifică

sportului de performanţă este pe de o parte evaluarea procesului de pregătire, pe de altă parte

evaluarea performanţelor ca rezultat al progreselor, acumulărilor şi adaptărilor înregistrate. Aşa

79

Page 80: Psihopedagogia Sportului de Performanta

cum sublinia Cârstea, Gh., în 2000, evaluarea reprezintă o „componentă stabilă a oricărui proces

instructiv-educativ şi se realizează cu rigoare numai pe temeiul obiectivelor propuse, care pot

constitui în acelaşi timp repere pentru autoevaluare”. Antrenorul are posibilitate de a aprecia

implicarea sportivului în antrenament numai după raportarea la îndeplinirea obiectivelor propuse.

R., EBEL, citat de V., De Landsheere şi G., De Landsheere, 1979, afirmă că „atunci când

cineva consideră că educaţia poate conduce la obţinerea unui produs important, trebuie verificată

maniera în care acesta a fost definit. În cazul în care este posibilă definirea în termeni

operaţionali, înseamnă că produsul este măsurabil”. Indiferent de natura obiectivului fie el de

performanţă, fie el de indicatori de pregătire (kilometri, secunde, kilograme, număr de repetări),

sportivii ce au urmat o instruire în vederea îndeplinirii acestuia şi au ajuns la o finalitate vor avea

o performanţă diferită de a altor sportivii.

Evaluarea, în antrenamentul sportiv, este concentrată pe elaborarea unui sistem de

metode şi tehnici de evaluare, care să fie în concordanţă cu obiectivele şi conţinuturile fixate.

5.3. METODOLOGIA PROIECTĂRII ANTRENAMENTULUI

5.3.1. Consideraţii privind proiectarea antrenamentului

Se cunoaşte din experienţă că proiectarea antrenamentului este o previzionare a activităţii

de pregătire şi a rezultatelor competiţionale, o dezvoltare graduală a modului de înţelegere a

antrenamentului sportiv. Proiectarea antrenamentului sportiv nu are înţelesul restrictiv din

economie, administraţie, ea presupune răspunderea directă a antrenorului/profesorului privind

programarea eşalonarea acţiunilor, inovarea şi crearea situaţiilor necesare obţinerii rezultatelor

sportive.

Realizarea proiectării propriu-zise reprezintă conceperea de „modele de pregătire”, ce

constau în aşternerea pe hârtie a tuturor aspectelor componente şi reprezentarea grafică sau

liniară a activităţii ce urmează să se desfăşoare pe parcursul unei macrostructuri reprezentată de

un an de pregătire, de un sezon competiţional, a unei mezostructuri reprezentată de o etapă de

pregătire sau un ciclu săptămânal, sau a unei microstructuri reprezentată de lecţii de antrenament.

Proiectarea activităţii de pregătire a performanţei sportive, prin elaborarea de modele, este

un act de creaţie care, alături de o predare stimulativă, o învăţare cointeresată şi o evaluare

corectă, contribuie la formarea şi schimbarea comportamentelor umane, la formarea unor

personalităţi sportive ce ştiu să învingă greutăţile şi să se descurce în viaţă. Este o activitate

realizată de către fiecare profesor/antrenor în parte în funcţie de sportivul, grupa de sportivi

echipa pe care o conduce, în conformitate cu cerinţele şi obiectivele clubului sau ale federaţiei.

80

Page 81: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Eşalonarea procesului de antrenament, prin integrarea elementelor sale componente într-un

proces coerent ce poate să asigure unitatea performanţială, este un proces nu numai de

construcţie ci şi un proces de concepţie în care sunt prezentate într-o succesiune raţională

interacţiunile diferitelor conţinuturi legate de practica propriu-zisă şi de fazele dezvoltării sale

structurate pe durate periodice de timp. În cadrul acestor durate de timp, organizarea

antrenamentului este structurată pe unităţi de instruire înlănţuite, în cadrul cărora se urmăreşte

realizarea adaptărilor prin alternarea fazelor de lucru intens cu faze de refacere obligatorie.

Procesul de pregătire a sportivilor, indiferent de vârstă şi nivel, este o problemă de lungă durată,

în care cerinţele de creştere a încărcăturii constituie trepte de creştere şi de obţinere a

performanţei sportive ce se sprijină pe legităţile (fiziologice, biochimice, psihologice, mecanice)

dezvoltării umane.

Profesorul/antrenorul elaborează documentele de proiectare reprezentate de modelele ce

asigură continuitatea desfăşurării procesului instructiv-educativ şi îndeplinirea obiectivelor de

pregătire şi de performanţă, pentru fiecare sportiv şi grupă, în parte. Elaborarea documentelor, ca

acte de concepţie specifice fiecărui sport, probă sportivă, sportiv, grupă sau echipă, necesită

respectarea şi îmbinarea într-o ordine logică a componentelor procesului de antrenament. Aceste

componente vizează: pregătirea fizică generală şi specifică şi, implicit, nivelul de dezvoltare al

aptitudinilor psihomotrice, pregătire tehnică ca şi nivelul de tehnică generală şi specifică,

pregătire psihologică şi implicit nivelul de rezistenţă la efort, stres şi emoţii, şi pregătire tactică

şi capacitatea de înţelegere a rezolvării execuţiilor în funcţie de situaţiile apărute. Toate sunt

posibile doar prin respectarea unui anumit raport dintre volum, intensitate şi complexitate în

funcţie de perioada, etapa, ciclul săptămânal de pregătire. Fiecare componentă este prevăzută în

toate documentele de proiectare, într-o cantitate mai mare sau mai mică.

Aşa cum subliniază A. Dragnea, 1996, pag 295, „structura antrenamentului sportiv este

determinată în mare măsură de principiile ce stau la baza sa: caracterul ciclic; continuitatea;

dinamica efortului; relaţia dintre pregătirea generală şi specifică etc.”. Proiectarea activităţii de

performanţă, ca şi desfăşurarea însăşi a activităţii, indiferent pentru ce nivel şi valoare se

concepe, are caracter ciclic. Ea se repetă pe trepte cantitative şi calitative superioare atât în

structura de concepere, cât şi în structura de acţionare, de solicitare. În principal, ciclul de

obţinere a performanţei sportive este împărţit în patru perioade de pregătire (pregătitoare,

precompetiţională, competiţională, de tranziţie), însă în ultimele decenii sezonul competiţional s-

s-a mărit ca durată de timp sau s-a scindat în două sau mai multe etape competiţionale compacte,

ceea ce ar impune reluarea perioadelor de pregătire.

81

Page 82: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Conform concepţiei lui Matveev, N., considerat ca iniţiatorul structurării antrenamentului

sportiv, citat de Manno, R., 1992, „o perioadă de şase luni constituie minimum suficient pentru a

ajunge la o stare de formă. Nişte faze mai scurte nu sunt decât rareori posibile, trebuind mai

degrabă să fie considerate ca efectele menţinerii formei sportive”. Deci proiectarea

antrenamentului sportiv, se realizează ţinând cont de reperele temporale ciclice, idee susţinută şi

de Dragnea, A., care consemnează că „ziua, săptămâna, luna, etc., pot fi luate ca repere

structurale în constituirea antrenamentului pe lecţii, microcicluri, mezocicluri,şi macrocicluri,

deoarece se suprapun pe ritmurile de viaţă ale omului, la care acesta s-a adaptat de mii de ani”.

Dubla periodizare impune împărţirea, programarea şi reluarea obiectivelor instrucţionale şi de

performanţă după şase luni.

5.3.2. Periodizarea antrenamentului

Proiectarea antrenamentului sportiv, indiferent că se adresează unui începător sau sportiv

de performanţă, indiferent că se adresează unui sport individual, unui joc sportiv, unui sport cu

adversar, va ţine cont de faptul că obţinerea performanţei sportive se bazează pe o metodologie

standard ce presupune succesiunea celor patru perioade de pregătire (pregătitoare,

precompetiţională, competiţională şi de refacere/tranziţie). Achim, St., 2002, pag. 51, scoate în

evidenţă faptul că în graficul planului anual de pregătire „eşalonarea gândirii creatoare a

antrenorului de a distribui cât mai judicios toţi factorii planificării” ţine cont de perioadele de

pregătire, stabilite în funcţie de calendarul competiţional şi nivelul de pregătire sau nivelul de

performanţă în care se înscrie sportivul. Fiecare perioadă are durată (tabelul nr. 4 ) şi obiective

diferite, în funcţie de calendarul competiţional specific probei/sportului.

Perioada pregătitoare este mai lungă şi hotărâtoare şi are ca obiectiv realizarea unei

solide pregătiri fizice de bază. Acest lucru se obţine prin proiectarea unui volum mare de lucru în

scopul dezvoltării aptitudinilor psihomotrice şi învăţării/consolidării tehnicii de execuţie

specifice sportului. Alegerea mijloacelor va ţine cont de contribuţia acestora la educarea

aptitudinilor psihomotrice şi a calităţilor morale şi de voinţă dominante sportului, probei sportive

practicate. Durata acesteia este între 6-8 săptămâni la jocuri sportive şi de 10-12 săptămâni la

sporturi individuale.

Perioada precompetiţională durează de 2-3 săptămâni la jocurile sportive şi are ca

obiectiv participarea la competiţiile amicale, de verificare în scopul consolidării coeziunii tactice

dintre jucători şi de şlefuire a unor elemente/procedee tehnice de joc, iar la sporturile individuale

82

Page 83: Psihopedagogia Sportului de Performanta

durează 4-6 săptămâni şi are ca obiectiv adaptarea la eforturi cu intensitate mare şi maximă cu un

volum în descreştere uşoară.

Perioada competiţională are o durată diferită şi depinde de calendarul competiţional

specific fiecărui sport, fiecărei categorii de vârstă şi are ca obiectiv obţinerea formei sportive

care să permită realizarea rezultatelor. La jocurile sportive durata perioadei competiţionale se

întinde pe durata turului şi returului şi are ca obiectiv menţinerea formei sportive pe toată

perioada, iar la sporturile individuale are ca obiectiv obţinerea formei sportive la o dată fixă cu o

durată de 7-20 zile.

Tabelul nr. 4

Tipul de spor Durata

pregătitoare precompetiţională competiţională tranziţie

Jocuri sportive 6-8 săptămâni 2 - 3 săptămâni 2-12 săptămâni 1-2 săptămâni

Sporturi

individuale

10-12 săptămâni 4 - 6 săptămâni 1-3 săptămâni 1-3 săptămâni

5.3.3. Documentele proiectării antrenamentului sportiv

În cadrul documentelor ce stau la baza desfăşurării procesului de realizare a performanţei

sportive se disting:

- planul anual de pregătire sau macrociclul de pregătire;

- planul de etapă sau mezociclul;

- ciclul săptămânal sau microciclul;

- proiectul de lecţie.

Plan anual de pregătire (macrociclu)

Plan de etapă (mezociclu)

Ciclu săptămânal (microciclu)

Plrioect de lecţi

Fig. nr. 4 Strategia de ierarhizare a documentelor de proiectare

83

Page 84: Psihopedagogia Sportului de Performanta

În cadrul procesului de pregătire si valorificare a performanţei sportive, în lecţia de

antrenament se urmăreşte obţinerea obiectivelor operaţionale ce contribuie la realizarea

obiectivelor intermediare specifice microciclurilor şi mezociclurilor, care la rândul lor contribuie

la obţinerea obiectivelor finale.

Elaborarea modelului de pregătire, reprezentat fie de macro, mezo sau microciclu

presupune respectarea unor „elemente de construcţie” concretizate în:

set de informaţii privind: dezvoltarea antropometrică, aptitudinală, funcţională a

sportivului/grupei/echipei;

set de informaţii privind nivelul de pregătire fizică şi motrică a sportivului/grupei/echipei;

set de informaţii privind evoluţia performanţelor individuale şi de echipă;

set de informaţii privind calendarul competiţional;

set de informaţii privind condiţiile materiale şi financiare etc.

Elementele construirii modelului de pregătire, fără a strica „şablonul central” au variaţii

multiple în funcţie de modul în care acesta contribuie la producerea adaptărilor sportivilor, dar şi

în funcţie de modul de gândire al fiecărui antrenor. Aceleaşi elemente de construcţie sunt folosite

în fiecare model, dar se diferenţiază prin mărime, calitate, complexitate, mod de abordare în

funcţie de caracteristicile şi personalitatea sportivilor.

Informaţiile constituie o necesitate obligatorie pentru elaborarea proiectării

antrenamentului. Programarea, luarea unor decizii, conducerea, evaluarea, reglementarea în mod

logic şi sistematic a antrenamentului, depinde de acurateţea şi complexitatea informaţiilor. În

practică, antrenamentul nu există în afara sportivului, este un produs al acestuia, prin urmare

elementele de construcţie sunt subordonate posibilităţilor de adaptare şi evoluţie ale sportivilor.

Capacităţile potenţiale ale sportivului/ilor, greu de evaluat, influenţează scopurile performanţei,

dar şi modalitatea de atingere a acestora. Prefigurarea pregătirii sportivilor este influenţată de

bagajul ereditar, de nivelul de performanţă, de influenţele mediului social, de posibilităţile

materiale. Dacă factorii ereditari limitează procesul de realizare a performanţei sportive, calitatea

antrenamentului va determina dezvoltarea performanţei la limitele posibilităţilor. Proiectarea este

o activitate cu grad mare de complexitate ce este influenţată de o multitudine de variabile

reprezentate de perioada de timp pentru care se întocmeşte, de componentele procesului de

pregătire, de calendarul competiţional, de locul de desfăşurare, de caracteristicile sportivului şi

sportului şi nu în ultimul rând de nivelul de pregătire şi de creaţie al antrenorului.

5.3.3.1. Planul anual de pregătire / Macrociclul

84

Page 85: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Planul anual de pregătire sau macrociclu cuprinde toate componentele de instruire şi este

conceput pe un an/sezon competiţional pentru sporturile individuale şi pentru o jumătate de an

pentru jocurile sportive ce cuprind competiţii ce se desfăşoară tur, retur. Are formă grafică sau

descriptivă, se realizează pentru fiecare sportiv, grupă, echipă în parte şi reprezintă oglinda

activităţii de predare – învăţare - valorificare ce urmează să se desfăşoare pe parcursul unui an

sau sezon sportiv, dar şi strategia de formare a performanţei sportive. În macrocilu sunt

eşalonate: conţinuturilor cifrice ce urmează a fi abordate pe perioadele de pregătire, evaluările

intermediare, competiţiile, locurile de pregătire şi datele de susţinere a controalelor medicale. În

cadrul unui macrociclu, dezvoltarea capacităţilor sportivilor este orientată şi dirijată pe perioade

distincte de instruire: perioada pregătitoare, precompetiţională, competiţională şi de tranziţie.

Durata unui macrociclu se poate întinde de la 3- 4 luni (în cadrul mai multor sezoane

competiţionale într-un an sau în cadrul pregătirii începătorilor) până la un an. În cadrul primei

etape a perioadei pregătitoare în macrociclul reprezentat de planul anual de pregătire sau planul

de pregătire pentru un sezon competiţional, instruirea este orientată spre realizarea unei pregătiri

fizice generale, iar în etapa a doua spre pregătirea fizică specifică, ca în perioada

precompetiţională să urmărească realizarea pregătirii fizice specifice şi asigurarea unui nivel

ridicat al capacităţii de obţinere a rezultatelor de valoare şi în perioada competiţională să fie

direcţionată spre obţinerea formei şi performanţelor sportive.

Conceperea proiectării anuale a pregătirii în vederea producerii performanţei sportive

presupune respectarea următoarelor cerinţe:

stabilirea obiectivelor finale şi intermediare performanţiale pentru fiecare an/sezon

competiţional în parte, în funcţie de condiţiile financiare, materiale, geografice, de tradiţie şi de

nivel/stadiu de pregătire;

eşalonarea conţinuturilor pentru realizarea obiectivelor prin delimitarea în mod cifric

a unităţilor de instruire pentru pregătirea fizică (viteză, forţă, rezistenţă, coordonare), tehnică,

tactică, psihologică şi competiţională. Eşalonarea cifrică a rapoartelor conţinuturilor nu

demonstrează şi corelaţia strânsă dintre acestea, care de fapt nu fac altceva decât să dirijeze

pregătirea spre obţinerea formei sportive şi deci a performanţei sportive;

stabilirea timpului real necesar pentru realizarea obiectivelor şi a ritmului de abordare

a tematicilor de instruire, corelând numărul de ore de antrenament planificat pentru anul/sezonul

respectiv cu numărul orelor alocat pentru fiecare unitate de instruire sau obiectiv în parte;

împărţirea numărului total de ore pe tipurile unităţilor de instruire: pentru pregătirea

fizică (viteză, forţă, rezistenţă, coordonare), tehnică, tactică, psihologică, competiţională,

evaluare etc. Eşalonarea anuală a unităţilor de instruire constă într-o prezentare generală a

85

Page 86: Psihopedagogia Sportului de Performanta

modalităţii de realizare a procesului instructiv-educativ pe parcursul unui an/sezon

competiţional. Această prezentare generală este influenţată de caracteristicile sportului şi de

faptul că antrenamentul sportiv are ca obiectiv principal procesul de miximizare a posibilităţilor

de reacţie, execuţie, implicare, progres al sportivului/lor pe perioada anului respectiv.

Dragnea A, 1996, pag 302, susţinând ideile prezentate de Berger , J., şi Minow, H.,

1987, consideră că elaborarea macrociclului de antrenament trebuie să respecte următoarele

reguli:

”1. efortul de antrenament trebuie să se desfăşoare după o dinamică ascendentă de la

începutul macrociclului şi să culmineze cu ultima competiţie de mare amploare a calendarului

competiţional;

2. asigurarea continuităţii antrenamentului prin trecerea de la eforturile relativ extensive la

cele relativ intensive;

3. asigurarea în mezocicluri a refacerii capacităţii de efort care să favorizeze trecerea la o

treaptă superioară de adaptare;

4. asigurarea unei relaţii optime în structura antrenamentului şi calendarului competiţional;

5. în cadrul macrociclului trebuie să se concretizeze întreaga gamă de principii, cerinţe şi

caracteristici ale adaptării”.

Aproape în toate sporturile s-a adoptat două sezoane competiţionale, ceea ce presupune o

proiectare de ansamblu a anului sportiv şi o proiectare ce urmăreşte abordarea sezonului

competiţional.

Planul anual de pregătire este structurat pe două părţi:

prima parte cuprinde date de identificare cu privire la:

denumirea: Plan anual de pregătire

clubul/unitatea de performanţă;

numele şi prenumele profesorului/antrenorului;

numele prenumele sportivului /sportivilor /echipei;

proba/disciplina sportivă;

obiectivele performanţiale planificate, realizate anterior şi cele pentru viitor;

locul/zona geografică in care se desfăşoară activitatea;

condiţii materiale specifice.

o parte sub formă grafică ce cuprinde date de referinţă, structurate astfel:

pe verticală: conţinuturile, indicatorii de instruire ce urmează a fi abordate, perioada de

cantonament, locul pregătirii, datele competiţiilor ale probelor de control şi ale

controlului medical;

86

Page 87: Psihopedagogia Sportului de Performanta

pe orizontală: perioadele de pregătire (pregătitoare, precompetiţională, competiţională,

de refacere), lunile (sept., oct., nov., dec., ian., feb., mart., mai, iun., iul., aug., sept.) ,

etapele de pregătire (1, 2, 3, ……52).

Planul anual de pregătire poate fi structurat în funcţie de caracteristicile sportului de

vârsta sportivului, de sistemul competiţional (pe un singur sezon competiţional, pe două sezoane

competiţionale sau pe trei sezoane competiţionale). În ultimii ani, datorită înmulţirii numărului

de competiţii, tot mai des au apărut abordarea pregătirii cu două şi trei sezoane competiţionale.

Nu există modele de proiectare a activităţii sportive de performanţă general valabile

pentru toate sporturile, întrucât între sporturi există deosebiri distincte. Pentru proiectarea

antrenamentului sportiv, din sporturile individuale, cu un sistem competiţional bine definit,

structurat pe unu, două sau trei sezoane competiţionale, planul anual prezentat poate fi considerat

un model. Pentru jocurile sportive în care sezonul competiţional se întinde pe o perioadă lungă

de timp, durata perioadei pregătitoare este mai scurtă, se folosesc alte modele. Verchoşanschi, I.,

1982, bazându-se pe cunoaşterea aprofundată a procesului de adaptare subliniază faptul că

abordarea elementelor ce susţin realizarea performanţei sportive în etape succesive este mai

eficientă comparativ cu abordarea în paralel.

Un plan de pregătire anual este conceput diferit, el poate arăta ca model din tabelul nr. 6.

87

Page 88: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Tabelul nr. 4

Plan anual de pregătire – ATLETISM viteză

Clubul/unitatea de performanţă: …

Numele şi prenumele profesorului/antrenorului: …

Proba/disciplina sportivă: 100/200 m

Anul competiţional Numele prenumele sportivului /sportivilor /echipei: …

Locul/zona geografică in care se desfăşoară activitatea: …

Obiectivele de performanţă anterioare ………….., Obiectivele

de performanţă planificate: …

Condiţii materiale specifice: …

Perioadele Pregătitoare Precompetiţională Competiţională Refacere Pregătitoare Precompetiţională Competiţională

Lunile Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August R

Etapa de pregătire

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 5152

Nr.antrenamente 5 6 10 12 12 12 12 12 12 12 12 12 12 12 12 5 10 6 10 6 10 8 6 8 6 5 6 3 3 3 6 8 10 12 1210 12 12 10 6 8 6 8 6 9 6 9 6 9 5 6 6Poderea pregătirii

Con

ţin

utu

ri

Pre

găti

re

fizi

V 8 0 % 25% 30% 15% 25% 30%

F 15 % 10% 25% 19 % 10%

R 12% 10 % 25% 18% 10 %

C 10% 10% 15% 10% 10%

Tehnică 15% 20% 25% 15% 2 % 25%

Tactică 2 % 3% 5% 2 % 3% 5%

Psihologică 3% 5% 10% 3% 5% 10%

Indi

cato

rii Volum

intensitate

Formă sp.

Cantonament 14 3 13 2

Semicantonm. 2 11 8

Locul pregătirii Bacău Slănic Moldova Piatra Arsă Bacău Bucureşti Felix Slănic Moldova Piatra Arsă Bacău Buc. Felix

Nr = 16

100 m

Probe de concurs 2 2 2 3 2 3 2 2 3 3 3 3 3 3 2 2

Probe de control X X X X X X X X X X X X

Control medical X X X X

88

Page 89: Psihopedagogia Sportului de Performanta

5.3.3.2. Plan de etapă / Mezociclul

Planul de etapă denumit şi mezociclu este un plan intermediar în care se urmăreşte

realizarea unor obiective intermediare subordonate obiectivelor finale şi presupune proiectarea

activităţii de instruire pe o perioadă de 2-6 săptămâni. În realizarea proiectării mezociclului,

orientarea instruirii se supune respectarea cerinţelor ce stau la baza antrenamentului privind

încărcătura de lucru (creşterea continuă a volumului general pe tot parcursul anului, creşterea

relativă a volumului specific în raport cu volumul general, creşterea progresivă a intensităţii,

îmbunătăţirea permanent a tehnicii de execuţie). Ţinând cont de faptul că supracompensarea

(starea ce se manifestă prin ridicarea potenţialului de lucru), evidenţiată prin progrese se

manifestă după 3-6 săptămâni, mezociclu reprezintă unitatea structurală de bază a pregătirii

sportivilor.

Un mezociclu este format din 3-6 microcicluri, care, pe parcursul macrociclului cresc ca

durată şi număr de antrenamente ceea ce determină creşterea intensităţii şi volumului efortului.

În funcţie sportiv şi de specificul sportului se folosesc mai multe scheme de alternare a

încărcăturii cu relaxarea în cadrul mezociclului:

o săptămână de creştere cu una de relaxare;

2 săptămâni de creştere cu una de relaxare ;

3 săptămâni de creştere cu una de relaxare;

4 săptămâni de creştere cu una de relaxare;

5 săptămâni de creştere cu una de relaxare;

100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

70 70 80 80

80 80 40 40 60 60

60 60 40 40 20 20 40 40

20 20 30 30 20 20 20 20 20

10 10

Fig. nr. 5 Organizarea unui mezociclu de 2, 3, 4, 5 şi 6 săptămâni cu variaţia încărcăturii.

Un mezociclu se compune din 15, 30, 38 de lecţii, în funcţie de specificul disciplinei

/probei sportive, în funcţie de nivel de pregătire şi nu în ultimul rând de perioada de pregătire.

Mezociclul este unitatea structurală în care organismul este supus unui anumit nivel de solicitare,

ceea ce asigură procesul de adaptare necesar. Mezociclul este considerat substructura crucială în

direcţionarea antrenamentului. Aşa cum subliniază şi A. Dragnea, în 1996, pag 303, „se cunosc

următoarele tipuri de mezocicluri: de acomodare; de bază; pregătitoare şi de control;

89

Page 90: Psihopedagogia Sportului de Performanta

precompetiţionale; competiţionale şi de refacere”, tipuri ce depind în mare măsură de perioada

de pregătire şi sistemul competiţional specific.

Succesiunea mezociclurilor într-un sezon sau an competiţional respectă orientarea

metodologică prezentată în schema nr. 7.

competiţionale

precompetiţionale

pregătitoare şi

de control de refacere

de bază

de acomodare

Schema nr. 7 Dinamica mezociclurior în interiorul unui macrociclu

Într-un macrociclu, mezociclurile se succed având sarcini şi obiective diferite, dar care se

bazează pe cele anterioare şi vizează pe cele viitoare:

mezociclul de acomodare durează 1- 2 săptămâni în care se pune accent pe

acomodarea organismului cu efortul după o perioadă de refacere;

mezociclul de pregătire fizică de bază durează 3-6 săptămâni şi se caracterizează

prin creşterea progresivă a volumului, intensităţii şi complexităţii, se pune accent

pe acumulările cantitative;

mezociclul de pregătire fizică specifică în care se intensifică pregătirea tehnică cu

intensitate ridicată, exerciţiile capătă caracter competiţional şi de verificare a

acumulărilor înregistrate, durează 2-6 săptămâni şi începe transformarea

acumulărilor cantitative în acumulări calitative;

mezociclul precompetiţional care durează 3-4 săptămâni şi se caracterizează prin

solicitări de intensitate maximă cu participare la competiţii de verificare,

competiţii de calificare, competiţii de obţinere de puncte sau baremuri de

calificare, se pune accent pe transformările calitative şi pregătirea competiţională,

se verifică tactica de concurs şi manifestarea psihică;

mezociclu competiţional durează, în funcţie de disciplina sportivă, de la 3-4 la 9-

10 săptămâni, uneori chiar mai mult, se caracterizează prin alternarea eforturilor

de intensitate maximă cu cele de refacere totală. În această etapă de timp se

90

Page 91: Psihopedagogia Sportului de Performanta

urmăreşte realizarea formei sportive şi obţinerea rezultatelor de valoare,

îndeplinirea obiectivelor de performanţă, ca valorificare a tuturor acumulărilor.

Această etapă de lucru se caracterizează în general prin eforturi de intensitate

mare şi maximă. În sporturile, în care rezultatele sunt influenţate de capacitatea

de rezistenţă, volumul de lucru se va menţine la un nivel mediu, iar în sporturile

explozive, de viteză şi forţă-viteză va scădea moderat, astfel încât să se menţină

nivelul de pregătire fizică generală şi specifică dobândit care să asigure

manifestarea formei sportive pe perioada competiţională. Mezociclu

competiţional este mezociclul în care perfecţionarea tehnicii de execuţie se

realizează cu intensităţi maxime, iar participarea în competiţii este influenţată de

solicitarea şi de posibilităţile de refacere a fiecărui sportiv în parte.

Durata mezociclurilor şi succesiunea acestora depinde de caracteristicile sportului, de

sistemul competiţional şi de posibilităţile de adaptare şi evoluţie ale sportivului.

5.3.3.3. Ciclul săptămânal de pregătire / Microciclul

Ciclul săptămânal sau microciclul de antrenament, denumit astfel datorită faptului că de

cele mai multe ori durează o săptămână, reprezintă una din unităţile structurale ale

antrenamentului. Există şi cazuri în care durata este mai scurtă de 7 zile, atunci când competiţiile

se programează de două ori pe săptămână şi situaţii când durează mai mult de o săptămână,

atunci când nu se pot aborda toate componentele pregătirii într-o săptămână.

Reprezintă o microstructură în cadrul căreia efortul are o dinamică ce depinde de

perioada de pregătire (pregătitoare, precompetiţională şi competiţională) şi care asigură procesul

de adaptare a organismului, proces bazat pe acumulări cantitative şi calitative.

În ceea ce priveşte numărul de antrenamente pe zi şi săptămână, acesta diferă foarte mult,

de la sport la sport, de la probă la probă, de la sportiv la sportiv. Numărul de antrenamente pe zi

şi săptămână, este influenţat de vârsta şi nivelul de pregătire al sportivilor, dar şi de perioada de

pregătire. El poate fi cuprins între 1-3 antrenamente pe zi şi între 3-18 antrenamente pe

săptămână. La copiii mici şi începători, numărul de antrenamente este unu pe zi şi de 3 cel mult

4 pe săptămână, crescând odată cu valoarea sportivilor şi vârsta lor. Poate ajunge în perioadele

pregătitoare până la 3-4 antrenamente pe zi, deci 18-20 pe săptămână. Numărul de antrenamente

depinde, şi nu în ultimul rând, de gradul de solicitare, de gradul de refacere a organismului şi de

91

Page 92: Psihopedagogia Sportului de Performanta

mediul în care se desfăşoară (mai mic în medii friguroase şi umede, sau foarte uscate şi

călduroase) antrenamentul.

În cadrul etapelor (mezociclurilor) de pregătire microciclurile diferă ca încărcătură, în

funcţie de obiectivele finale şi intermediare, în funcţie de specificul sportului/probei sportive, în

funcţie de sex, vârstă , nivel de pregătire, condiţiile atmosferice.

Ca unitate structurală, microcilul reprezintă o verigă de sine stătătoare, dar care în

procesul instructiv se integrează într-o înlănţuire de microcicluri care formează o unitate mai

mare mezo şi macrociclul.

În cadrul microciclului efortul are o dinamică în care solicitările alternează cu refacerile

în funcţie de capacitatea de adaptare a fiecărui sportiv şi diferă de la o perioadă de pregătire la

alta, dar şi de la o etapă de pregătire la alta. În funcţie de perioada de pregătire, microciclurile se

diferenţiază în: microcicluri specifice perioadei pregătitoare, precompetiţionale, competiţionale,

de tranziţie.

Microciclu pentru

Perioada Perioada Perioada Perioada

pregătitoare precompetiţională competiţională de tranziţie

pregătire fizică pregătire fizică fără verificare cu verificare de calificare de obiectiv de refaceregenerală specifică

Schema. nr. 11 Structurarea microciclurilor în funcţie de perioada de pregătire

În perioada pregătitoare, în cadrul microciclurilor, pregătirea este orientată spre

acumulări de tipul pregătirii fizice generale, în mare parte, şi a pregătirii fizice specifice în mică

măsură. În aceste microcicluri, dinamica efortului se bazează în principal pe creşterea progresivă

a volumului de lucru şi pe creşterea uşoară a intensităţii, se pun bazele însuşirii şi consolidării

tehnicii de execuţie. Aşa cum se observă în modelul de ciclu săptămânal, de mai jos, volumul

efortului este mare în comparaţie cu intensitatea care ajunge la valoarea maximă doar într-o

singură zi.

92

Page 93: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Zilele Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

Tipul de

activitate

antrenament antrename

nt

antrename

nt

antrename

nt

antrenam

ent

antrenam

ent

Verificare

liber

Intensitate medie mică maximă mică medie medie maximă

Vol

um

Maxi

m

Mare

Mediu

Mic

volum ; intensitate

În perioada precompetiţională, în cadrul microciclurilor, pregătirea este orientată spre

pregătirea fizică specifică în care acumulările din microciclurile din perioada pregătitoare sunt

valorificate la nivel superior. În aceste microcicluri, dinamica efortului se bazează în principal pe

creşterea progresivă a intensităţii şi pe descreşterea uşoară a volumului de lucru. La sfârşitul

ciclurilor săptămânale din perioada precompetiţională se includ competiţii de verificare sau de

calificare, de tip pregătitor pentru marile competiţii. Aşa cum se observă în modelul de ciclu

săptămânal, de mai jos, volumul şi intensitate efortului este mare, deci şi solicitarea este mare.

Zilele Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

Tipul de

activitate

antrenament antrenament antrenament antrenament antrenament antrenament Verificare

liber

Intensitate medie mare mică maximă medie mare mică

Vol

um

Maxim

Mare

Mediu

Mic

volum ; intensitate

În perioada competiţională în cadrul microciclurilor, pregătirea este orientată spre

valorificarea la maximum a pregătirii fizice generale şi specifice acumulate în microciclurile

anterioare. În aceste microcicluri, efortul este de intensitate mare, şi un volum de lucru mic. În

cadrul acestor microcicluri se urmăreşte în principal încărcarea sportivilor cu energie şi

capacitate de realizare a performanţei sportive. Aşa cum se observă în modelul de ciclu

săptămânal, de mai jos, efortul de intensitate mare este alternat cu cel de intensitate mică. În

principal volumul de lucru este mai mic. Se pune accent pe refacerea organismului.

93

Page 94: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Zilele Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

Tipul de

activitate

antrenament antrenament Pauză

încălzire

antrenament antrenament antrenament Verificare

liber

Intensitate medie maximă mică mare mică maximă maximă

Vol

um

Maxim

Mare

Mediu

Mic

volum ; intensitate

În perioada de tranziţie în cadrul microciclurilor de refacere, pregătirea este orientată spre

relaxarea şi revenire după o perioadă de solicitare fizică şi psihică mare. În aceste microcicluri,

efortul este diminuat atât în ceea ce priveşte intensitatea cât şi volumul cu aproximativ 60-70 %,

în comparaţie cu ciclurile din perioada pregătitoare. De obicei în această perioadă sunt abordate

componente instructiv educative şi eforturi nespecifice sportului practicat.

În ceea ce priveşte variaţia volumului şi intensităţii acestea diferă de la o perioadă la alta.

În interiorul unui microciclu alternarea solicitărilor fie bazată pe volum, fie bazată pe intensitate,

trebuie să asigure revenirea, refacerea organismului care să permită instalarea supracompensării

şi acumulărilor cantitative şi calitative. Importante sunt specificările lui Verchoşanski, în 1980,

referitoare la dinamica raportului şi la tipul de încărcătură pentru sporturile de performanţă de

forţă-viteză, şi anume că „o încărcătură de volum mediu, relativ regulată, şi prelungită pe o

perioadă lungă de timp, conduce la o creştere regulată a forţei-viteză,…această dinamică este

tipică sportivilor de nivel mediu şi juniorilor,…un volum crescut şi concentrat al încărcăturii

asigură o mai bună dezvoltare a forţei-viteză, dacă se reduce încărcătura, forţa-viteza scade şi ea,

….fenomen tipic sportivilor confirmaţi”.

5.3.3.4. Planul de lecţie de antrenament

Proiectarea ca activitate de prefigurare a succesiunii momentelor lecţiei presupune o

acţiune de anticipare a tuturor elementelor ce alcătuiesc procesul de antrenament. Acţiune se

caracterizează prin rigurozitate clară a obiectivelor privind selectarea corespunzătoare a

conţinutului concret impus de tema lecţiei. De asemenea sunt alese exerciţiile, demonstraţiile şi

94

Page 95: Psihopedagogia Sportului de Performanta

experienţele, metodele şi procedeele metodice, strategiile şi succesiunea logică a momentelor ce

definesc actul învăţării tehnicii, dar şi al dezvoltării capacităţii fizice.

Prin proiectarea lecţiei se înţelege acţiunea concretă de anticipare şi prefigurare a

activităţii ce urmează să se desfăşoare cu scopul de realizare a obiectivelor . Proiectarea lecţiei

realizată sub formă de „proiect didactic”, „proiect de tehnologie didactică”, „proiect de lecţie”,

„planul activităţii curente” „planul de lecţie”, sau mai concret „planul lecţiei de antrenament”

se elaborează de către fiecare profesor/antrenor, pentru fiecare sportiv/grupă/echipă în parte.

Planul lecţiei de antrenament este documentul obligatoriu, ce stă la baza desfăşurării

activităţii de pregătire a performanţei sportive. Este un document necesar care asigură creşterea

eficienţei procesului instructiv-educativ. Prin el se stabileşte strategia de rezolvare a tematicii

lecţiei, care este influenţată de tematica realizată anterior, dar şi de cea care urmează să se

realizeze. Specific lecţiei de antrenament sportiv este predarea pe părţi şi faptul că prima parte,

reprezintă o necesitate ce nu poate fi neglijată sau eludată întrucât asigură pregătirea

organismului pentru efort, fără de care temele lecţiei nu pot fi rezolvate, dar şi faptul că

sportivul/ii sunt într-o continuă mişcare, mişcarea ce reprezintă modalitatea de dezvoltare şi

posibilitatea de rezolvare a celor învăţate. Durata părţii destinată încălzirii organismului, ca şi

modalitatea efectuării acesteia depinde în mare măsură de tematica abordată, de locul de

desfăşurare şi de condiţiile climaterice.

În momentul realizării proiectării didactice, profesorul/antrenorul trebuie:

să stabilească durata lecţiei

să formuleze clar temele ce urmează a fi abordate;

să elaboreze clar obiectivele operaţionale, subordonate obiectivelor microciclului de

pregătire;

să stabilească şi să ordoneze conţinuturile în funcţie de obiectivele stabilite;

să prefigureze şi structureze scenariul didactic, părţi necesare realizării temelor lecţiei

(durată, mijloace şi dozare, metode, formaţii de lucru, indicaţii metodice);

să stabilească necesarul de materiale didactice intuitive şi de lucru;

să fixeze locul şi spaţiul de execuţie a mijloacelor folosite.

Durata unei lecţii de antrenament se încadrează între 60 - 180 minute şi depinde de:

specificul sportului, de vârstă, de experienţă şi de nivel de pregătire, de mediul în care se

desfăşoară, de perioada de pregătire etc. La sportivii mici de 4-6 ani şi la începători, durata unei

şedinţe de antrenament este mai mică, ea crescând o dată cu vârsta. La sportivii avansaţi, mari ca

vârstă, durata unei şedinţe de antrenament este influenţată şi de numărul de antrenamente

realizate într-o zi (este mai mare când se realizează unul sau două antrenamente /zi şi mai mică

95

Page 96: Psihopedagogia Sportului de Performanta

când se realizează 3-4 antrenamente), dar şi de perioada de pregătire, fiind mai mare în

perioadele pregătitoare de acumulare şi mai mică în perioadele competiţionale, de valorizare a

performanţei. Durata lecţiei de antrenament depinde în principal de intensitatea efortului şi de

rezistenţa la efort a sportivului. Este cunoscut faptul că eforturile de intensitate ridicată, necesită

pauze de refacere mai mari şi deci durate a şedinţelor de antrenament mai mici. În această

direcţie Renato Manno, 1992, consemnează că „după trei ore de lucru continuu, oboseala

acumulată la capătul a două ore îngreuiază învăţarea şi perfecţionarea tehnicii, în timpul celei de-

a treia ore, iar antrenamentul vitezei este mai puţin eficient, dacă nu chiar periculos. Dacă, cele

trei ore de lucru sunt repartizate în trei lecţii, ultima va fi executată cu un nivel de prospeţime net

mai ridicat decât în cazul precedent”.

În alegerea numărului de ore şi de şedinţe de antrenament, ce se pot stabilii pe parcursul

unei zile, antrenorul/profesorul va ţine cont şi de o serie de aspecte. Se pot aborda 2-4

antrenamente pe zi, cu o durată mai scurtă (90-120 minute), în cazul, în care sportivul/ii se

găseşte/sc într-o formă de cantonament cu program de activitate asigurat şi impus, într-o

perioadă pregătitoare. Se poate programa un antrenament pe zi cu o durată mai mare (120-180

minute) în situaţia în care sportivul este implicat într-o activitate socială (angajat, familie), sau

profesională (elev, student) şi cu o durată mai mică (60-90 minute) într-o perioadă

competiţională. În cazul în care se realizează un antrenament pe zi, durata acestuia creşte, deci

solicitarea este ridicată şi prelungită, ceea ce impune o abordare a tematicii într-o anumită

succesiune. În primul rând sunt abordate temele ce urmăresc educarea vitezei, urmează temele ce

urmăresc învăţarea/consolidarea sau perfecţionarea tehnicii de execuţie, şi apoi temele ce

abordează dezvoltarea forţei şi rezistenţei.

Temele lecţiei sunt alese în funcţie de sportul/proba sportivă pentru care se pregăteşte

sportivul/echipa. Temele pot să urmărească învăţarea, consolidarea, perfecţionarea sau

verificarea stăpânirii tehnicii de execuţie specifice, pot să abordeze educarea / dezvoltarea unor

aptitudini psihomotrice, sau pot să abordeze pregătirea tactică sau psihică. Într-o lecţie pot fi

abordate 2 sau mai multe teme. Pot fi lecţii ce abordează tematici privind numai tehnica de

execuţie, numai dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice, sau lecţii în care se abordează şi tehnica

şi educarea aptitudinilor. Într-o lecţie în care se abordează tehnica de execuţie se respectă cerinţa

de la simplu la complex, iar într-o lecţie în care sunt abordate şi aptitudinile psihomotrice se are

în vedere preferinţa pentru viteză şi coordonare în prima parte a părţii fundamentale şi pentru

forţă şi rezistenţă în partea a doua.

Obiectivele operaţionale sunt subordonate obiectivelor microciclului de pregătire.

Profesorului/antrenorului îi revine sarcina să stabilească obiectivele operaţionale sau

96

Page 97: Psihopedagogia Sportului de Performanta

microobiectivele, care aşa cum afirma în 2002, pag 105, Cojocariu, V., reprezintă „nivelul

vizibil, accesibil şi măsurabil al unei schimbări care urmează să se producă pe parcursul lecţiei în

comportamentul elevilor” sub aspect cognitiv, psihomotor, afectiv, social şi estetic. În funcţie de

obiectivele operaţionale stabilite pentru fiecare lecţie în parte, se aleg şi se repartizează

mijloacele, metodele şi strategiile didactice.

În aceeaşi ordine de idei, V., De Landsheere şi G., De Landsheere, 1979, propun câteva

repere ce direcţionează procesul instructiv-educativ:

1. antrenarea profesorilor în definirea obiectivelor;

2. reînnoirea metodei de elaborare a programelor;

3. definirea obiectivului înaintea alegerii metodelor didactice;

4. evaluarea corectă în funcţie de obiective.

În antrenamentul sportiv, obiectivele operaţionale vizează schimbări comportamentale în

plan cognitiv, motric, afectiv, social şi estetic.

Obiectivul cognitiv vizează acumularea de informaţii teoretice necesare execuţiei şi

comportamentului, formarea deprinderii şi capacităţilor intelectuale (atenţie, concentrare,

memorare, judecată, analiză, decizie) însuşirea regulilor de morală şi de manifestare în toate

situaţiile.

Obiectivul psihomotric urmăreşte însuşirea, stăpânirea înţeleasă în sensul de capacitate de

execuţie, exersarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice

disciplinei/ramurii/probei sportive practicate, formarea priceperilor motrice şi dezvoltarea

aptitudinilor psihomotrice.

Obiectivul afectiv vizează procesul de formare şi educare, de manifestare şi stăpânire a

sentimentelor de bucurie, de tristeţe, de dragoste şi ură, de respect şi indiferenţă, de apreciere şi

neapreciere etc.

Obiectivul social urmăreşte formarea deprinderilor de a acţiona în grup, de a colabora cu

colegul şi colegii, cu adversari şi antrenorii, de a se ajuta cu colegul şi colegii şi chiar adversarii,

de a păstra o relaţie de respect şi echilibru faţă de propria persoană şi faţă de echipa căreia îi

aparţine, de a lupta pentru afirmarea proprie şi a echipei din care face parte, de a se impune în

cadrul echipei şi în faţa adversarului etc. Obiectivele sociale nu trebuie confundate sau alipite de

obiectivele afective şi nici excluse. Formarea omului pentru societate şi pentru lucru în grup este

un obiectiv specific activităţii de educaţie fizică şi sportului de performanţă, dar şi o necesitate

impusă de viaţa socială.

Obiectivul estetic urmăreşte formarea deprinderilor de a aprecia ceea ce este frumos,

corect, de a dezvolta gustul şi simţul estetic, dar şi de a forma capacitatea de apreciere şi

97

Page 98: Psihopedagogia Sportului de Performanta

autoapreciere a frumosului mişcării („a fost greu, dar a fost frumos”- Elisabeta Lipă într-un

interviu la televizor 30.01.2006, despre Olimpiada de la Atena, 2004 unde a câştigat cu echipajul

8+1 medalia de aur), a deplasării, a existenţei etc.

Pedagogul L., Vlăsceanu, consideră încă din 1988, că formularea obiectivelor

operaţionale trebuie să respecte o serie de exigenţe:

să descrie schimbarea comportamentală a elevului/sportivului ce se aşteaptă la sfârşitul

lecţiei;

să fie clar, precis şi să utilizeze verbe de acţiune (a executa, a exersa, a face, a efectua,

a alerga, a sări, a arunca, a prinde, a compara, a rezolva, a descoperi, a intui, a enumera, a

identifica) întotdeauna aflate la modul conjunctiv;

să vizeze rezolvarea unei singure acţiuni (să execute bătaia-desprinderea pe prag sau

să paseze mingea pe poziţia viitoare). Nu este indicată cuplarea a două sau mai multor obiective

în cadrul aceleiaşi propoziţii (exemplu - să arunce şi să recupereze mingea din poartă);

să fie formulat cât mai scurt;

să asigure continuitatea şi integritatea conţinutului informaţional şi de pregătire.

Formularea obiectivelor operaţionale se realizează prin folosirea cuvintelor ce redau exact

ceea ce trebuie să obţină sportivul, la sfârşitul lecţie, deci prin formulări de genul: să memoreze,

să expună, să reproducă, să analizeze, să definească, să enumere, să compare, să execute, să facă,

să demonstreze, să alerge, să se desprindă, să arunce, să apreciere, să sesizeze, să colaboreze, să

se bucure etc. În aceeaşi ordine de idei, Cojocariu, V., 2002, pag 107, nu este de acord cu

formularea obiectivului operaţional de tipul “profesorul să explice elevilor modul de realizare a

săriturii peste capră” întrucât obiectivele operaţionale vizează schimbările comportamentale ale

elevilor şi nicidecum activitatea profesorului şi nici cu formularea de tipul “elevul să-şi dezvolte”

capacitatea motrică sau sportivul să-şi dezvolte aptitudinile psihomotrice, întrucât aceste

obiective sunt foarte generale şi vizează realizări îndepărtate, ori în lecţie se urmăreşte realizarea

schimbărilor imediate şi nici cu formularea de tipul “elevul să sară şi să descrie fazele săriturii cu

elan” deoarece indică două operaţii ceea ce ar duce la diluare concentrării spre realizarea unui

anumit obiectiv.

Un plan de lecţie de antrenament este bine gândit dacă din punct de vedere al conţinutului

sunt precizate clar:

4. obiectivele operaţionale în termeni de comportament observabil şi testabil la sfârşitul

lecţiei;

5. mijloacele de realizare pentru fiecare secvenţă a lecţiei;

6. modalităţile de dozare a efortului pentru fiecare mijloc;

98

Page 99: Psihopedagogia Sportului de Performanta

7. spaţiul şi formaţiile de lucru pentru fiecare exerciţiu;

8. metodele şi materiale folosite pentru realizarea obiectivelor ;

9. indicaţiile metodice ce ajută la lămurirea anumitor aspecte.

Structura unui proiect didactic are două părţi:

prima parte considerată ca parte de început (capul proiectului de lecţie) cuprinde:

Denumirea : Plan de lecţie

Clubul

Sportivul / echipa

Data………………

Proba / Sportul

Locul / Spaţiul de desfăşurare: ....................

Materiale sportive: ........................

Temele lecţiei: Obiectivele operaţionale:

1. ……………………………….; - psihomotrice: .. - cognitive … -

2. ……………………………….; - afective …..- sociale…… - estetice…

partea a doua ce prevede;

verigile lecţiei;

conţinuturile (mijloacele sau sistemele de acţionare);

dozarea mijloacelor;

strategiile didactice (formaţii de lucru, metode, indicaţii metodice);

Plan de lecţieCubul: CSS BacăuSportivul / Echipa: POPESCU ELENA- 17 aniData: 15 ianuarie / marţiMezociclu : precompetiţional; microciclu competiţionalProba/sportul – 60 m – 7” 78Locul de desfăşurare: Sala de atletism

99

Page 100: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Materiale sportive: jaloane, mingi medicinale, grduţuri, etc.Temele lecţiei: Perfecţionarea startului de jos;Educarea vitezei de reacţie;3. Dezvoltarea forţei explozive;

Obiectivele operaţionale: psihomotrice: să execute SJ conform comenzilor şi rapid / Să execute cu rapiditate ex. de forţăcognitive: - să descrie greşelile SJ 7 să descrie greşelile din repetiţiiafective: - să se bucure pentru reuşită;sociale: să conlucreze cu antrenorul;estetice: - să sesizeze frumuseţea reuşitei;

Partea

durata

Conţinutul(sistemele de acţionare)

Dozare Strategii didactice

metode indicaţii metodice

Pregătitoare

30-40 minute

- alergare - exerciţii de mobilitate- exerciţii speciale : a.g.s.,

a.j.g. a.p.g.î. a.l.ş. p.sr. p.sl.

- alergare lansată 80 % din posibilităţi

600- 1000 m- 8-10 minute

40 m40 m

- 3 X 40 m40 m40 m40 m

- 2 X 60 –80 m

- explicaţie - exersare - observaţie - apreciere - autoevaluare

- relaxare - ţinută corectă

- execuţie rapidă alternată cu

perioade de relaxare

Fundamentală

50-60 minute

Tema nr. 1 - Perfecţionarea startului de jos- alergare accelerată;- repetarea startului de jos şi a lansării;- alergare cu start de jos;- alergare cu start de jos cu întrecere; Tema nr. 2 – Educarea vitezei de reacţie - mers cu trecerea în alergare accelerată la semnal;- din ghemuit plecare în alergare la semnal;- start de jos cu întrecere;Tema nr.3 – Dezvoltarea forţei explozive- sărituri peste 10 garduri mici;- lucru de braţe tip alergare, cu gantere;- desprinderi în pantă pe două picioare;- ridicări de trunchi din culcat dorsal;

- 2 X 50 m

- 6 X 30 m

- 3 X 60 m- 4 X 20 m- 3 X 40 m

- 3 X 30 m- 4 x 15 m- 3 X 20 m 10 X 10”

5x 20 X 20 X 20 X

- conversaţie

- explicaţie - corectare- apreciere

- execuţie cu viteză mare;

- împingerea rapidă în blocstart;

- întinderea completă şi rapidă a piciorului din faţă;

- evidenţierea câştigătorului

-atenţie la rapiditatea începerii execuţiei;

- execuţie corectă

100

Page 101: Psihopedagogia Sportului de Performanta

- ridicări de trunchi din culcat facial;

Încheiere 10-20

minute

- alergare uşoară - 10 minute/ 2 km

- conversaţie

-

Analiză/evaluare5-10 minute

- analiza îndeplinirii obiectivelor operaţionale, părerea sportivei- evaluarea implicării în exersare şi motivaţia sportivei

Volum de lucru

Volum intensitate mică = 3 kmVolum intensitate mere/maximă = 1, 370 km

Exerciţii aplicative:

1.1. Obiectivele operaţionale1. Să cunoască ce reprezintă proiectarea antrenamentului şi care este importanţa acestuia.2. Să cunoască metodologia de proiectare a antrenamentului sportiv. 3. Să cunoască etapele proiectării antrenamentului sportiv .4. Să cunoască interdependenţa documentelor de proiectare.5. Să elaboreze modele de proiectare a antrenamentului sportiv pentru un sportiv sau o

echipă, dintr-un sport la alegere.

1.2. Structura aplicaţiilor practice

1. Faceţi pentru un început o schiţă a etapelor proiectării antrenamentului .2. Scoateţi în evidenţă aspectele specifice fiecărei etape a proiectării antrenamentului.3. Faceţi o schemă a obiectivelor antrenamentului sportiv . 4. Raportaţi tipurile de obiective la structura de pregătire a antrenamentului şi

exemplificaţi:

Nr. crt.

Tipul de obiectiv

Structura de pregătire a antrenamentului

Durata necesară realizării

Exemple obiective

1. Operaţional P... .. ……23

5. Prezentaţi tipurile de obiective operaţionale şi formulaţi 5 exemple:Obiective operaţionale Formulări 1.

2

6. Prezentaţi care sunt etapele proiectări şi care sunt demersurile esenţiale a fiecărei etape

101

Page 102: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Etapele proiectării Demersurile esenţiale

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ** * - Mic dicţionar enciclopedic.

2. ACHIM, St., 2002, Planificarea în pregătirea sportivă, Bucureşti, Edit. Ex PONTO

.

3. ALEXE, N., 1993, Antrenamentul sportiv modern, Bucureşti, Ed. Editis.

4. BOMPA, T., 2003, Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Bucureşti, Edit. EX

PONTO,.

5. BOMPA, T., Performanţă în jocurile sportive - Teoria şi metodica antrenamentului,

Bucureşti, Edit. EX PONTO, 2003.

6. BRACK, R., HOHMAN, A., Teoria şi practica antrenamentului sportiv,

Internaţionaes Berliner Sportspiel – Szmposium, Ahrensburg, 1986.

7. C.C.P.S. 1994, Manual de educaţie fizică în şcoală, vol I, EFS 1+2/.

8. CCPS - Învăţarea. Sportul la copii şi juniori Nr 110, Buc. 1998.

9. CERGHIT, I., şi colab., 1991, Didactica – Manual pentru cls. a X-a şcoli normale”,

Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.

10. COJOCARIU, V., Teoria şi Metodologia instruirii. Bucureşti. Edit. Didactică şi

Pedagogică, R:A, 2002.

11. COLIBABA –EVULEŢ, D., Jocuri sportive – Teorie şi metodică, Bucureşti, Edit. Aladin, 1998.

12. CRISTEA, S., Dicţionarul de termeni pedagogici. Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, R.A., 1998.

13. DRAGNEA, A., BOTA, A., - Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi

Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999.

14. DRAGNEA, A., ŞI COLAB., - Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Cartea

Şcolii, Bucureşti, 2000.

15. DUMITRIU, Gh., DUMITRIU, C., DAMIAN, I., DUMITRIU, I., 2002,

Psihopedagogie, Bacău, Ed. Alma Mater.

16. GUIDEA, N., RAŢĂ G. - Didactica E.F. curs, FES Bacău, 2000.

17. HERŢEG, L., 1999, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Timişoara, Ed. Minton.

102

Page 103: Psihopedagogia Sportului de Performanta

18. JINGA, I., ŞI NEGREŢ, I., 1982, Predarea şi învăţarea eficientă, în Rev. de

pedagogie, nr. 1-6.

19. LYLE, J., 2005- Modele şi strategii de antrenament, extras din lucrarea Sports

coaching concepts ,Routledge Taylor & Francis Books Ltd., 2004, traducere INCS.

20. MANNO, R., Les bases de l׳entraînement sportif, Paris, Editions „Revue E.P.S.”-

11, avenue de tremblay -75012, 1992.

21. MAROLICARU, M., - Abordarea sistemică a educaţiei fizice, 1992.

22. MATVEEV, L.P., 1997, Fundamentals of sport trening Fis, Mosca.

23. MIHĂILESCU, L., MIHĂILESCU, N., 2002, Instruirea programată în atletism,

Piteşti, Ed. Universităţii din Piteşti .

24. MITRA, GH., I MOGOŞ, AL., 1980 Metodica Educaţiei Fizice şcolare, Bucureşti

Ed. Sport- Turism.

25. MTS, 2002, Enciclopedia Educaţiei Fizice din România, Volumul IV, Bucureşti,

ED Aramis.

26. OKOH, W., - Didactica, Compendiu (trad.), Buc., E.D.F.,.

27. RAŢĂ GLORIA, 1997 Bazele generale ale antrenamentului atletic, Bacău, Ed.

Plumb.

28. RAŢĂ GLORIA, 1999 Aptitudinile motrice de bază, Bacău, Ed. Plumb.

29. RAŢĂ, G.,2004, Didactica educaţiei fizice şcolare, Bacău, Ed. Alma Mater.

30. RAŢĂ, G.,2004, Didactica educaţiei fizice şi sportului, Bacău, Ed Alma Mater.

31. V., De Landsheere şi G., De Landsheere, 1979, Definirea obiectivelor educaţiei,

Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică.

32. VERCHOSANSKI, I., 198o, I principi dell׳ organizzazione dell׳ allenamento nelle

discipline di forza veloce in atletica leggara, in „Atleticastudi”, n. 4,5,6.

33. VERCHOSANSKI, I., et al., 1983, Un modello per la direzione dell׳allanamento,

Roma, in ”ds rivista di cutura sportiva, n. 2.

34. VLĂSCEANU, L., Proiectarea didactică” în Curs de Pedagogie. Bucureşti, T.U.B.,

1988.

CUM ABORDĂM ANTRENAMENTUL SPORTIV

În evoluţia ideilor, concepţiilor şi teoriilor asupra antrenamentului sportiv se conturează

câteva modalităţi de abordare şi anume din punct de vedere: structural, sistemic, psihosocial,

performanţial. Considerăm oportună prezentarea succintă a acestor modalităţi de prezentare, a

înţelesului acestora.

103

Page 104: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Prezentarea structurală analizeaza antrenamentul sportiv pornind de la întreg şi nu de

la elementele componente. Antrenamentul sportiv este organizat, ierarhizat pe categorii de sport,

pe etape distincte de pregătire, pe discipline, probe sportive, pe tipuri de competiţii şi este

interpretat prin prisma trăsăturilor, factorilor şi modului lor de corelare. Antrenamentul poate fi

definit ca un ansamblu de componente, studierea lui este influenţată de caracterul unitar şi

global, apărut ca urmare a interacţiunii părţilor şi elementelor componente precum şi dinamica sa

rezultată tocmai din modul diferit de evoluţie în timp a componentelor. Structura

antrenamentului este diferită în funcţie de disciplina sportivă şi de sistemul competiţional.

Prezentarea sistemică, apare în antrenamentul sportiv ca rezultat a apariţiei şi dezvoltării

ciberneticii şi promovează interpretarea antrenamentului ca un sistem, ca un ansamblu de

elemente componente alate în interacţiune şi dependente unele de altele. Din acest punct de

vedere antrenamentul este:

unitatea integrativă superioară ce serveşte drept cadru de referinţă pentru studiu şi

interpretarea diferitelor dimensiuni ale sistemului sportiv;

sistem subordonat ce nu se reduce şi nu se confundă cu funcţiile sportului:

sistem dinamic, hipercomplex, ce presupune organizare ierarhică, independenţă

relativă, faţă de elementele componente.

Antrenamentul sportiv trebuie înţeles sa fiind un ansamblu sistemic şi deosebit de complex

al activităţilor caracteristice pregătirii , în ceea ce are el mai original, individual, relativ stabil şi

îl deosebeşte de alte activităţi . Antrenamentul sintetizează tot ceea ce este semnificativ,

conceptual, metodologic, axiologic şi chiar acţional din alte domenii şi are influenţă în obţinerea

performanţei sportive. Prezentarea sistemică şi interdisciplinară de analiză a antrenamentului

sportiv se poate realiza pe baza unui model posibil al articulaţiilor dintre principalele

componente de pregătire fizică, tehnică, tactică, psihologică prezentate în sistemul formativ al

performanţei .Abordarea sistemică a antrenamentului facilitează surprinderea şi determinarea

mai bună a relaţiilor intrasistemice şi intersistemice în plan instructiv- educativ astfel încăt

modelul capătă forţă explicativă pentru construcţia strategiilor de influenţare şi formare a

activităţilor sportive. Pentru sportivul aflat în câmpul de influenţă instructivă formarea sportivă

Prezentarea psihosocială este orientată spre surprinderea antrenamentului aşa cum se

manifestă el în situaţiile sociale particulare, în sistemul interrelaţiilor şi al psihologiei colective

în funcţie de particularităţile persoanelor ce vin în contact direct.

Prezentarea performanţială ?????

………………………………

104

Page 105: Psihopedagogia Sportului de Performanta

PERFORMAŢĂ SAU

PUTEM CONSTRUI ÎNVINGĂTORII ?(CU REFERIRE LA PROBELE DIN ATLETISM: SEMIFOND, FOND, MARE FOND ŞI

MARŞUL)

Psiholog Rodica CORNIANU DRAGAN, I.N.C.S

Cuvinte cheie: caracteristici psihologice antrenabile, performanţă

RezumatCapacităţile motivaţionale, controlul emoţional, capacitatea de autoevaluare şi

autodezvoltare prin formarea deprinderii de a avea un Jurnalul personal pentru succes, asumarea programului de viaţă sportivă, sunt caracteristici din tabloul psihologic şi comportamental al sportivului care pot şi trebui să fie la fel de atent antrenate ca şi capacităţile fizice, ele fiind o componentă esenţială a înaltei performanţe.

Prin specificul solicitat de pregătirea pentru probele în discuţie, antrenamentele:

- au un caracter de monotonie destul de accentuat- solicitante fizic, impunând un mare consum energetic- pe parcursul multora dintre antrenamente sportivul are contact limitat cu

antrenorul - impun respectarea cu stricteţe a unui program special de refacere

Pentru a face înaltă performanţăa) sportivul este selecţionat dintre cei cu caracteristici- somatice- funcţionale- biochimice cerute de specificul probelorb) antrenorul îi organizează antrenamentele conform celor mai adecvate planuri metodicec) medicul îi indica un program riguros de nutriţie, medicaţie şi refacere şi/sau recuperare

Însă aceasta nu este suficientAdăugăm şi punctul:

d) psihologul îi întăreşte şi modelează acele capitole din structura psihologică care să-l susţină pe atlet pentru înalta performanţă.

105

Page 106: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Deja de suficient de mult timp psihologia în general şi psihologia sportivă în special, au demonstrat că şi capacităţile psihice ca şi cele fizice sunt antrenabile.

Mă refer în mod esenţial ca fiind antrenabile: Plăcerea de antrenament; perceperea sinceră şi totală a fiecărui

antrenament ca a unei activităţi utile, cu scop, cu consecinţe pozitive pentru performanţă. Psihologul alături de antrenor realizează aceasta prin practicarea cu consecvenţă a antrenamentului motivaţional.

De exemplu, o modalitate de a realiza aceasta: sportivul primeşte la fiecare antrenament explicaţii scurte şi clare privind scopul exerciţiilor, expresii de genul “nu este uşor dar câştigul tău va fi mare şi îl construim împreună”, “iată argumentele concrete care indică faptul că astăzi ai progresat”, etc. Nici un moment nu trebuie uitat că omul este categoric o fiinţă condiţionabilă care acţionează prin implicare şi străduinţă atunci când are clar scopul acţiunii sale şi reacţionează pozitiv alimentându-se motivaţional dacă este gratificat. Niciodată nu vom spune atletului în şi după antrenament “astăzi ai muncit degeaba”.

Dedicaţia pentru probă şi performanţă, ceea ce înseamnă subordonarea vieţii personale sportului practicat; psihologul împreună cu medicul şi antrenorul consiliază sportivul pentru managementul activităţilor proprii, astfel încât restricţiile impuse de viaţa sportivă să fie trăite cît mai aproape de normal şi “libertăţile” pe care sportivul şi le ia să nu-i dăuneze. Nu trebuie să pierdem din vedere un principiu psihologic puternic şi anume că ”interdicţia măreşte trebuinţa”.Monotonia antrenamentelor şi a programul de viaţă sportivă sunt necesar a fi astfel manageriate încât să ofere varietate şi opţiuni.

De exemplu: nu spunem sportivului “să nu faci asta în timpul liber” ci, “cred că în timpul liber ţi-ar prinde bine dacă ai face asta sau asta”. Să nu uităm că perioada de antrenare pentru înalta performanţă ne pune faţă în faţă cu sportivi a căror personalitate este în procesul de formare (16-21,22 ani) sau maturizare, perioadă care este caracterizată în mod special prin conturarea unui stil personal de care în procesul complex al antrenării trebuie ţinut cont.

Capacitatea de a-şi stabili obiective de lungă durată; pentru faptul că rezultatele la aceste probe se văd de cele mai multe ori după perioade lungi de antrenament, sportivul trebuie încă de la bun început cu mare atenţie şi constanţă învăţat şi asistat să îşi stabilească, urmărească şi îndeplinească obiectivele “mici”de antrenament.. Psihologul împreună cu antrenorul îi formează sportivului această deprindere care se materializează într-un “Jurnal personal pentru succes”.(a nu se confunda cu caietul de antrenament). Rolul esenţial al acestuia este că “menţine treze” motivaţia, interesul, susţine ambiţia şi voinţa, alimentează şi creşte încrederea în sine.

106

Page 107: Psihopedagogia Sportului de Performanta

Atletul va fi învăţat şi poate să înveţe să îşi abordeze şi practice inteligent proba. Jurnalul personal pentru succes îi va permite să noteze şi monitorizeze în maniere de evaluare, parametrii specifici pe care proba sa (fie că este semifond sau fond, sau marş) îi solicită: ritm, acceleraţie, braţe, cadenţă, respiraţie, relaxare, hidratare, durere, epuizare, stres, voinţă, dorinţă, tenacitate, mulţumire, rezistenţă, mobilizare, etc.

Capacitatea de a-şi controla emoţiile. Sportivul trebuie şi poate să înveţe cum să transforme durerea (suferinţa fizică) şi teama, din trăiri devastatoare în trăiri la fel de puternice dar pozitive. De expl. durerea poate învăţa să o simtă ca semnalizare subiectivă a implicării şi consumului din resurse, teama ca plăcere şi nerăbdarea confruntării, resursă de a alerga cît de bine poate. Psihologul realizează împreună cu antrenorul antrenamentul emoţional al sportivului, marele beneficiu fiind deprinderea stăpinirii de sine şi a gestionării resurselor psihologice cum ar fi voinţa, tenacitate, manifestarea spiritului de învingător.

Deci, capacităţile motivaţionale adecvate controlul emoţional capacitatea de autoevaluare şi autodezvoltare prin formarea deprinderii

de a avea un Jurnalul personal pentru succes asumarea programului de viaţă sportivă

sunt caracteristici din tabloul psihologic şi comportamental al sportivului care pot şi trebui să fie la fel de atent antrenate ca şi capacităţile fizice, ele fiind o componentă esenţială a înaltei performanţe.

Legat de acest subiect este interesant de prezentat pe scurt un interviu realizat de psihologul Christina Bartoni Versari cu Joaquim Cruz, performer şi multimedaliat la probele de 800m şi 1500m care spunea că:

- plăcerea de antrenament, - dedicaţia, - perseverenţa, - obiectivele de lungă durată - şi adaptabilitatea emoţionala

au fost parametrii speciali pe care ia avut permanent în grijă să-i antreneze. Nu mai astfel, spune Joaquim Cruz, se poate câştiga aurul olimpic.

Foarte recent sportiva noastră M.C. medaliată la Jocurile Olimpice Atena 2004, menţiona: „am cîştigat pentru că am avut un psihic tare şi în momente decisive am avut puterea să mă detaşez de presiuni şi să răspund sincer şi cu toată capacitatea mea fizică acumulată în antrenamente, motivaţiilor şi obiectivelor de înaltă performanţă”. Tot ea menţionează că, în perioada competiţiei. a trăit autentic necesitatea de a-şi atenua „febra de start” care părea că o va domina şi, prin metode pe care le-a adecvat momentului, a reuşit să se echilibreze. Dar aceste metode nu au fost ale momentului, ci le antrenase cu grijă în ani. Ca într-un autentic autoportret cu potenţial de campioană M.C. se

107

Page 108: Psihopedagogia Sportului de Performanta

caracterizează şi spune că a înţeles încă de la bun început că nu este o „nativă” pentru probă şi că ceea ce a susţinut-o în construcţia performanţei au fost:

- plăcerea de a alerga- dispoziţia bună şi constantă de antrenament în orice condiţii- suportarea sau mai bine zis asumarea privaţiunilor de viată sportivă- capacitatea de a transforma şi resimţi durerea, oboseala, solicitarea ca

pe satisfacţiile unui antrenament bine făcut.Nu a terminat niciodată un antrenament fără a-l considera un „câştig”

Într-un studiu prezentat în 2004 la reuniunea anuala a Asociaţiei Psihologilor Americani, psihologul sportiv Shary Young Kuchenbecker, ca urmare a unor chestionări ştiinţifice realizate pe un număr de 658 de antrenori din 43 de sporturi, menţiona că succesul sportivilor se datorează în primul rând unui profil psihologic pozitiv(favorabil) acesta având rolul esenţial de a susţine pregătirea şi nivelul de exprimare fizică sportivă în performanţă.

Antrenorii chestionaţi au pus pe prim plan ca fiind cele mai importante pentru succesul sportiv:

- plăcerea de a face efort fizic, mişcare, - atitudinea pozitivă- antrenabil - auto-motivant- spirit de echipă - străduinţa de a se dezvolta

şi abia de la poziţia 19 în lista de caracteristici:- caracteristici fizice native- capacitatea de a se supune şi rezista efortului fizic- coordonarea psihomotrică

Subliniind în prezentarea sa, antrenabilitatea caracteristicilor psihologice şi menirea antrenorilor şi a psihologilor sportivi de a face aceasta, autorul studiului recomandă de expl. antrenorilor să nu termine antrenamentul cu sportivul până când nu l-a întrebat: „Ce ţi-a mers astăzi bine, ce ai cîştigat?” şi să renunţe la întrebarea formulată în felul: „Cum te-ai simţit astăzi?”

Acest aparent banal mod de a întreba face parte de fapt din antrenamentul psihologic:

stimulează gândirea pozitivă: implementează sportivului ideea că odată cu fiecare antrenament el trebuie să fi avut un câştig;

stimulează şi intervine asupra constanţei chefului de antrenament îl determină pe sportiv să gândească critic (în sensul larg al cuvântului) şi să

se înveţe să se înţeleagă, să pretindă şi să îşi pretindă antrenorul află mai uşor unele aspecte pe care poate altfel le-ar sesiza mai

greu

108

Page 109: Psihopedagogia Sportului de Performanta

De asmenea, ca urmare a faptului că un procent deosebit de mare al antrenorilor intervievaţi resping criticarea şi presarea sportivului ca modalitate de relaţie sau intervenţie, autorul studiului prezentat aminteşte că aceasta nu trebuie să fie uitat de către cei care lucrează pentru înalta performanţă.

Un alt aspect deosebit din profilul psihologic al campionului îl reprezintă statutul şi starea de „sportiv medaliat”.

De suficient de multe ori aceşti sportivi încep să trăiască subliniat sentimentul că pot să facă orice, că de acuma încolo vor sta în vârful performanţei. Aceste trăiri pot ca în mod deosebit de periculos să bulverseze motivaţia sportivului. Acesta, chiar continuând să se antreneze din greu, constată că nu mai are rezultatele aşteptate. Se pare că încep să aibă de suferit unele caracteristici ale motivaţiei sportivului, perseverenţa şi tenacitatea.

Concluzia este că aşa cum un sportiv trebuie să se antreneze psihologic pentru a fi învingător, tot aşa trebuie să fie antrenat (tot psihologic) pentru a depăşi cu bine momentele de glorie şi de ce nu şi de eşec.

În loc de încheiere„Există mii de sportivi alergători. Vor învinge aceia care vor face ceva diferit, adică îşi vor antrena şi psihicul” (după Joaquim Cruz)Sau „ Forţa fără înţelepciune se prăbuşeşte în propria violenţă” (Horaţiu)

AbstractMotivaţional abilities, emotional control, self-esteem and self-improvement

capacities by means of getting used to fill in a “Personal diary of success”, assuming the program of a “sport life style”, are characteristics from the athlete’s psychological profile which can and must be as carefully trained as physical skills. All these are essential components of high performance

Bibliografiewww.ivilagehealth.com – „What makes a Winner” by carol Krucoffwww.selfhelpmagazine.com –„The Profile of a Winner”

109