Embed Size (px)
DESCRIPTION
poezie, muzica, folk
Citation preview
IOAN PETRU ŞINCAI
Răspântii
RĂSPÂNTII
4
IOAN PETRU ŞINCAI
5
IOAN PETRU ŞINCAI
Răspântii
PRINTXPERT CRAIOVA
2011
RĂSPÂNTII
6
Q
ISBN 978-606-8274-86-7 © IOAN PETRU ŞINCAI & ASOCIAŢIA CULTURALĂ SEMN pentru actuala ediţie
IOAN PETRU ŞINCAI
7
La început, Şoaptei îi crescuseră primele degete. Corzile formau un trup împreună, într-o nuntă din care lipseau preoţii şi miresele. Ea va fi doar, deşi totul se desfăşura ca şi când ar fi fost o logodnă. Deodată, Şoapta a întâlnit pământul şi, făcută glas, a coborât în geneze, ca dincolo de lume să ia formă. Întoarsă în sine, la umbra fiinţei, nu ştia că în adânc e… D u m i n i c ă. Se lepădase de margini şi trăia liturghia ca pe întrupare. Ea era un fel de cer şi un fel de mare, infern şi anotimp, aşteptare şi despărţire. La Răspântii îmi va fi fost soţie...
A
RĂSPÂNTII
8
IOAN PETRU ŞINCAI
9
f Pe cerul meu corbii roată pădurea a mai murit puţin doar umbra serii vine o dată cu ei gândul o sumă circulară de aripi negre înnoptând
RĂSPÂNTII
10
f Val după val marea încearcă să fie pământ nimic nu urcă totul se întoarce
IOAN PETRU ŞINCAI
11
f Un ceas picură clipe tăiate din propria fiinţă ...să-ţi fii propriul călău măsurând ceva ce nu ştii cât este
RĂSPÂNTII
12
f Distanţa dintre pământ şi lumină se numeşte floare rază mirosind a lut simbioză sau nuntă?
IOAN PETRU ŞINCAI
13
f Sunt adăugat la Fiinţă genetic nişte atomi s-au grăbit să fie împreună
RĂSPÂNTII
14
f Într-un labirint înainte înseamnă a atinge ochii nu pot să creadă în lumină
IOAN PETRU ŞINCAI
15
f Pescar de oameni pe pământ nicio corabie din loc în loc ancore aşteptând poate marea începe să fie
RĂSPÂNTII
16
f Mâinile-mi împreunate în rugăciune mi-ajunge Doamne un cui pentru amândouă
IOAN PETRU ŞINCAI
17
f Ramuri încremenite de durere copacii goi lepădându-se de toamnă încă nu cântase cocoşul a treia oară
RĂSPÂNTII
18
f Pe marginea lumii nu-ţi dai seama decât că toate sunt mai sus decât par
IOAN PETRU ŞINCAI
19
f Trec anii în semn de protest faţă de veşnicie încă se mai moare tăcerea e un fel de a spune că avem timp sau că ne-am uitat pălăria în alt secol
RĂSPÂNTII
20
f Eul meu stă la etajul unu şi la o distanţă relativ mare de eternitate ca să se apropie trebuie să se mute la subsol
IOAN PETRU ŞINCAI
21
f Mai am nevoie de o viaţă în completare am început mai târziu şi nu cred că voi termina se zvoneşte că nu vom mai fi niciodată
RĂSPÂNTII
22
f Adevărul – o sumă de gânduri despre Cineva justificând uitarea logica – o colecţie de scuze
IOAN PETRU ŞINCAI
23
f Un fluture nu urcă niciodată spre soare deşi e aprins numai noaptea îi vin gânduri de sinucidere
RĂSPÂNTII
24
f E asfinţit în rai îngerii cad şi se fac frunze. copacii vor fi creaţi mai târziu.
IOAN PETRU ŞINCAI
25
f O icoană peretele cenuşiu... cum să agăţi într-un cui atâta veşnicie
RĂSPÂNTII
26
f Absolut nimic absolut sau nimic? a fi sau a nu fi
IOAN PETRU ŞINCAI
27
f Din ciutura unei fântâni am gustat adâncul rece în apă era chipul meu
RĂSPÂNTII
28
f Paşi pe nisip talpa mi se pare o incursiune în geneză
IOAN PETRU ŞINCAI
29
f Moartea este atunci când îţi scuturi pământul de pe oase când te divizi în toate formele de viaţă şi de moarte
RĂSPÂNTII
30
f Înmulţit-ai Doamne peştii flămânzii urlând salivar de fericire fără să te întrebe din ce mare i-ai adus?
IOAN PETRU ŞINCAI
31
f Curcubeul cascadelor repezi zdrobire de stânci în culori sângele punte între cădere şi nefiinţă
RĂSPÂNTII
32
f Era toamnă în Prima Grădină merele se pârguiau de soarele tânăr câţiva demoni ajutau la cules iar oamenii plecaseră spre moarte
IOAN PETRU ŞINCAI
33
f Un cerşetor e singurul care stă într-o lume grăbită noi – trecere decădere el – imuabil chipul omului făcând autostopul mântuirii
RĂSPÂNTII
34
f Am dezparantezat lumea pentru că risca să devină rotundă acum nu mai are limite
IOAN PETRU ŞINCAI
35
f În cimitir nu se poate discuta filosofie moartea nu se teoretizează devine certitudine iar dreptatea e pe altă lume viaţa rămâne doar o chestiune de arhitectură a morţii
RĂSPÂNTII
36
f Într-o lacrimă lumea se reflectă circular tristeţea ia formă lichidă din gând numai ochiul putea să nască această întrupare
IOAN PETRU ŞINCAI
37
f Manole – fascinaţia pietrei Ana, un fel de Cătălina împământenită Luceafărul – o posibilă zidire ratată iubirea – moarte utilă sau diferenţă de natură?
RĂSPÂNTII
38
f Ruina – umanitate incompletă şi natură schilodită trăire nelegitimă a timpului cu omul paşii sfidând metafizica sunt consecinţa greutăţii doar Calea nu are masă e depărtins
IOAN PETRU ŞINCAI
39
f Pustiul – locul unde soarele e cel mai vizibil iar viaţa există la umbră sihaştrii căutând calea merg cu sinele la bronzat
RĂSPÂNTII
40
f Să ajungi pe culmile disperării ale negaţiei un drum ocolit al unui da nehotărât o altă cale – a neliniştii a neîncrederii cu referire la voinţă – nu vreau să nu vreau
IOAN PETRU ŞINCAI
41
f O stea nu străluceşte în acelaşi loc în acelaşi timp nu e acolo acum falsitate gravitaţional – retiniană noaptea senină e o minciună frumoasă
RĂSPÂNTII
42
f Somnul pare o formă de ignorare a lumii autosuspendare parţială din materie sinele făcând exerciţii de nefiinţă
IOAN PETRU ŞINCAI
43
f Simt cum fiinţa mi se scurge prin mâini se face cuvinte scrise sângele un fluid recirculat care nu poate ajunge la ele pielea este graniţa fiinţării
RĂSPÂNTII
44
f Noaptea condiţia necesară filosofării cu ciocanul alternativa: somnul raţiunii exodul din conştient lipsa zgomotelor ... asemănarea dintre un sunet gol şi absenţa sa în metafizica fiinţei
IOAN PETRU ŞINCAI
45
f Umbra are aceeaşi direcţie cu soarele o cale pe care încă nu se vede ... despre suflet: este sensul unde lumina ar putea să fie.
RĂSPÂNTII
46
f Hristos ca un mire înnoptând candele aprinse zece, cinci.... nimeni nu mai aleargă după oaia cea pierdută.
IOAN PETRU ŞINCAI
47
f Istoria împreunare a timpului cu omul tradiţia ororii povestită copiilor tratament contra lepădării de sine. noi încăpăţânarea de a fi materie sub o altă formă.
RĂSPÂNTII
48
f Absenţa simţurilor metafizica neîncrederii filosofia ca pregătire pentru nefiire trecerea dincolo e moartea în sine fără pene şi fără unghii late.
IOAN PETRU ŞINCAI
49
f O sămânţă căzuse din Rai şi a rămas o vreme pământul nedumerit nu ştia dacă să o răsară... credea că la început a fost Cuvântul şi aşa trebuie să rămână.
RĂSPÂNTII
50
f Ce să fac Doamne cu atâta pustiu? am câteva ghivece de flori ca să nu uit de materie le mut din loc în loc din timp în timp din golgotă în golgotă.
IOAN PETRU ŞINCAI
51
f Calea mea spinii-n borduri solemne pietre şi lemn sânge cioburi de lut ars în formă de cruce exodul din starea de mână
RĂSPÂNTII
52
f Nu se mai coc demult gutuile câţiva îngeri poposiţi din ţările calde îşi scutură aripile a primăvară copiii râd se întâmplă al şaptelea anotimp de când nu mai este toamnă
IOAN PETRU ŞINCAI
53
f Pe alei cerul căzut în bălţi sărută pământul nerespirând niciun chip doar neformă gravitaţie şi liturghie cuvintele ştiu să înoate.
RĂSPÂNTII
54
f În fiecare celulă e câte o copie de-a mea atâtea chipuri identice laolaltă înSUMându-mă totuşi, sunt diferit de mine
IOAN PETRU ŞINCAI
55
f Copil fiind călcam prin bălţi ca la botez fiecare ploaie era rost de întâlnire cu cerul tălpile frământau pământul mimând geneza. nu puteam iubi cu mâinile.
RĂSPÂNTII
56
f Transhumanţa materiei cioturi de suflet urcând raiuri scările punţi între infinituri iarna o coborâre în atom
IOAN PETRU ŞINCAI
57
f Lemnul unitatea luminii cu pământul cel mai potrivit fel pentru răstignire
RĂSPÂNTII
58
f Mai cade câte-un gând în cuvinte trăindu-şi deziluzia petrecerii timpului liber în subconştient
IOAN PETRU ŞINCAI
59
f Mai avem timp o iluzie ce sfârtecă ontologic sinele ca posesiune clipa nu are apartenenţă mai avem... până la timp
RĂSPÂNTII
60
f Să te pocăieşti într-o burtă de peşte mimând moartea închis de viu în cavouri de carne singur organic împarantezând lumea Iona – botezul pus înaintea iertării.
IOAN PETRU ŞINCAI
61
f Ce simplu mă doare iubirea-n pustiu prea mult Dumnezeu pentru o mână de lut ca brazde întoarse demult coastele trupului îngeri de pază cu aripi scuturate lângă ciotul pomului cunoaşterii ard vrescuri din trunchiul său retezat omul urmează să vină
RĂSPÂNTII
62
f Din aporia săgeţii am dedus că între două margini există o nemărginire omul de la un capăt la altul al sinelui - o infinitate ...aporia lăuntricului
IOAN PETRU ŞINCAI
63
f Paştele meu un cimitir de morminte goale crucile semn că pe acolo a trecut cineva câţiva tâlhari cântau prohodul iar peste gard o lumânare nu ardea în lumea aceasta
RĂSPÂNTII
64
f Atâtea răspântii doar o Cale şi viaţa pulsând cardiac în mecanica temporală. arginţii de pe lespezi strălucesc în lună. ...ochii sufletului făcându-şi loc la vecernie.
IOAN PETRU ŞINCAI
65
f Mâinile lutul frământat demult respiră narcotic tăcerea de compus cerebral intravenos îşi iubeşte Departele mai mult decât pe el însuşi
RĂSPÂNTII
66
f Îmi cresc mâini de pământ către Tine Doamne nicio aripă de înger nu mai bate clopote ruginite creează material tăcerea în oglindă chipul meu este geneză regresivă
IOAN PETRU ŞINCAI
67
f Muntele – o nerotunjime ieşită din adânc Urcarea – fascinaţie a căderii orice pas în sus înseamnă o coborâre spre centrul pământului
RĂSPÂNTII
68
f Am strâns în palme
un bulgăre de pământ
şi a luat chip de femeie
din coasta ei
curgea sângele lui Abel
IOAN PETRU ŞINCAI
69
f De dorul fiului
Tatăl, aflându-l departe
se întoarce să-i ceară
partea sa de avere
sărutându-l, fiul îi spuse:
iată, am înmulţit talantul!
şi rugă a fi îmbrăcat
în haine de sărbătoare
căci mort n-a fost
dar a înviat
RĂSPÂNTII
70
f Tălpile goale
călcând pământul
sudori
spini
şi coarnele plugului
ca o Sfântă Evanghelie deschisă
arătând calea
ontologic, înainte
înseamnă îngropare
sau brazdă
IOAN PETRU ŞINCAI
71
f Copiii aruncând cu pietre în apă
un joc de-a întoarcerea pământului
ce nu schimbă
curgerea
ci doar muzica
cel ce are ochi de auzit să vadă
ştie că
râul cântă din pietrele sale
RĂSPÂNTII
72
f Carele scârţâind a recoltă
drumul şerpuit
şi îngerul de seară
ajutând la copt mere
copacii semiobscuri
siluetele caselor
bătrâni încremeniţi nostalgic lângă foc
copii cu tălpile goale
alergând circular
niciun soare
nu-i cheamă
din peştera umbrelor lungi
cu miros de mere coapte
IOAN PETRU ŞINCAI
73
f Copil fiind
urcam în poduri vechi
după cuiburi de vrăbii
fascinaţia ruinei
verbul era
trecând
cangrenele timpului
în diluţie geometrică
locul unde omul
avea pene
şi unghii nu prea late
RĂSPÂNTII
74
f Mă-ntorc la tine vechiule ţăran
stând la Masa tăcerii
biserică prin timp
în straie albe
mâinile-ţi crăpate
de-atâta pământ
frângând pâinea
ca pe un Paşte de veacuri
IOAN PETRU ŞINCAI
75
f Istoria este imposibilă
nu pentru că soarele
e nou
în fiecare zi
ci pentru că pământul
e vechi
în fiecare noapte
RĂSPÂNTII
76
f O lumânare
ce-şi arde propria făptură
spre nefiire
cădere din atom
dematerializare în sus
lumina
ca metamorfoză a morţii
IOAN PETRU ŞINCAI
77
f Cu mâna mea
şi mâna ta
formam un fel de coastă
genetica repurta victorii
prin atrii
creşteau rădăcini
în formă de vene
iar inima sângerând
nu ştia ce face
ochii se deosebeau plângând
la fiecare moarte.
RĂSPÂNTII
78
f Nu-mi aduc aminte
ultima zi din copilărie
bilanţ ratat
într-o lume pardonabilă
clipa urmează genetica
precum un schilod cu vedere
cărat în spate
de un orb puternic
IOAN PETRU ŞINCAI
79
f Concediat din paradis M-am refăcut intercostal Şi-am ridicat un paraclis Zidindu-te intravenal
RĂSPÂNTII
80
f E noaptea raiul îngerilor adormiţi Încremenire-n umbre de geneze Nici clipa nu-i mai cheamă între sfinţi Căci nu pot fi umanul din asceze.
IOAN PETRU ŞINCAI
81
f Mă mai ascund între Cuvânt La umbra Facerii şi Mâinii Când te găsesc în chip de lut Prin raiul tâmplelor cu spinii
RĂSPÂNTII
82
f Ce-i raza care scapără din soare Spre umbre ce-o ascund în infinit? Ea nu-i nici astru, căci departe moare, Nici neguri, căci din ele n-a venit.
IOAN PETRU ŞINCAI
83
f Se sparg în muguri seve ancestrale Ce din adâncuri urcă spre lumină Nu munte vrea pământu-n înălţare Ci raza care-l strigă-n rădăcină Nu-i floarea răsărită printre ramuri Un semn ce izvorăşte din abisuri? Un drum în sus brăzdat de alte ţărmuri Un zbor al pietrei către necuprinsuri?
RĂSPÂNTII
84
f Apocaliptic plouă peste mare De dor de ape, apele căzând Fug stropii cei din ceruri la izvoare Mă-ntorc şi eu cu ei ca-ntr-un pământ Din depărtări acvatic mă recheamă Albastrul viu al ochilor de ploi Mă-ntorc în mări cu neplătită vamă Jurând pe nefiinţă şi pe doi
IOAN PETRU ŞINCAI
85
f O clipă să fiu o clipă să ştiu o clipă să cad o clipă să ard nimic nu voi fi nimic nu voi şti o cruce de vii purtată-n pustii un meşter zidar biserici, altar pereţii cu sfinţi morminte cuminţi şi-ntrânsele-nchisă iubirea proscrisă
RĂSPÂNTII
86
în clipa de ziduri în noaptea de gânduri tu vie şi caldă din coaste plămadă în trup de fiire zidită iubire zidită iubire
IOAN PETRU ŞINCAI
87
f Parcă pământul vrea să-nalţe Golgote pentru Dumnezeu În zare dealurile toate Ca umbre cresc din cerul greu Adorm apostolii în mantii Si se mai moare în etern Ascetic sângele din atrii Îşi caută în cui infern
RĂSPÂNTII
88
f Când gândul rece îmi destramă A zărilor catapetesme Încă o clipă se mai sfarmă De ziduri albe şi de creste Dar ea loveşte în zadar Mi-e trupul greu de veşnicie Tu-mi eşti departele hotar Ca o maternă liturghie
IOAN PETRU ŞINCAI
89
f S-a glăsuit ca să se facă Şi s-a tăcut ca să se fie Ascunse toate sunt când parcă Un dor mă cheamă din pustie Îmi ceri făptura de ţărână Şi niciun rai nu ne aşteaptă Iubito, nu-i nicio fântână Ci numai marea cea sărată Iar noi păşim nemărginirea O Cale numai, restul urme Doi vom privi iar răstignirea De mână desenând prin lume
RĂSPÂNTII
90
f Mă cheamă ruga dincolo de lume Pe creste albe viscole purtând Cerşindu-şi monahal deşertăciune Şi îngeri convertibili şchiopătând Apoi, căzută stins, în taina nopţii Departe în pustiu de-mpărăţii Prin veşnice zăpezi pierzându-şi sorţii S-a rătăcit pe sine ca să-mi fii
IOAN PETRU ŞINCAI
91
f Un gând m-aduce în fiinţă Din umbra celor ce nu sunt Cum ghinda care e sămânţă Răzbate neguri de pământ Ce e stejarul care creşte Dacă n-a fost deşi era? Decât o tainică poveste Un gând rodit din umbra sa
RĂSPÂNTII
92
f Coboară seara-n rugăciune La denie un cuib de barză Vin păpădii la-nchinăciune Ca nevăzând în chip să vază E linişte în templul firii Purtat de somnul ghetsimanic Ascunse patimii privirii Iubesc în fel primăvăratec
IOAN PETRU ŞINCAI
93
f Nu-mi este noapte niciodată De când îmi eşti, de când îţi sunt Şi nici nu m-am născut vreodată Mai mult ca-n primul tău cuvânt
RĂSPÂNTII
94
f Mai trec hotarul spre cuvânt Netot, ascuns, umbrit de atrii Şi-n tot ce spun e-un sine frânt Verbal pulsând aceleaşi matrici
IOAN PETRU ŞINCAI
95
f Din când în când o clipă la altar Trece să jure strâmb pe veşnicie Că lumea are totuşi un hotar Şi că nimic e calea cea pustie Deşertăciune totuşi de am fost Din toate am ales a-mi fi minune Nedându-mi niciodată niciun rost Te-am rezidit bisericii de strune
RĂSPÂNTII
96
IOAN PETRU ŞINCAI
97
O
Mulţumesc domnului profesor Doru Ciobanu, de la Şcoala Populară de Arta – Târgu Jiu,
pentru sprijinul muzical acordat
RĂSPÂNTII
98
© IOAN PETRU ŞINCAI www.ioanpetrusincai.wordpress.com
acest volum apare cu sprijinul ASOCIAŢIEI CULTURALE SEMN
www.acsemn.com
redactor: CRISTINA MURĂRIŢA
concepţie grafică/design,
tehnoredactare computerizată: DANIEL MURĂRIŢA
tiparul a fost executat la PRINTXPERT CRAIOVA
