1

TITLUL XV Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii

medicale, sanitare şi farmaceutice

CAPITOLUL I Răspunderea civilă a personalului medical

Art. 642. - (1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel:

a) personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale; b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.

(3) Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.

(4) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.

(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.

Art. 643. - (1) Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.

(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:

a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite; b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

CAPITOLUL II Răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare,

aparatură, dispozitive medicale şi medicamente

Art. 644. - (1) Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:

2

a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie; b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate; c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz; d) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.

(2) Unităţile prevăzute la alin. (1) răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Art. 645. - Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.

Art. 646. - Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienţilor în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în vigoare.

Art. 647. - Prevederile art. 646 se aplică în mod corespunzător şi furnizorilor de servicii medicale sau nemedicale, subcontractate de către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale, în cazul prejudiciilor aduse pacienţilor în mod direct sau indirect, ca urmare a serviciilor prestate.

Art. 648. - Furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale răspund civil pentru prejudiciile cauzate pacienţilor, generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor.

CAPITOLUL III Acordul pacientului informat

Art. 649. - (1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se solicită acordul scris.

(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.

(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

3

Art. 650. - Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:

a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află; b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.

Art. 651. - (1) Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.

(2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.

CAPITOLUL IV Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

Art. 652. - (1) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient, criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

(2) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.

(3) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.

Art. 653. - (1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:

a) odată cu vindecarea bolii; b) de către pacient; c) de către medic, în următoarele situaţii:

(i) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;

(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.

(2) Medicul va notifica pacientului, în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c) pct. (ii), dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minimum 5 zile, pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

4

Art. 654. - (1) Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituţiei, potrivit reglementărilor legale.

(2) Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale în situaţiile menţionate la art. 653 alin. (1) lit. c).

Art. 655. - (1) În acordarea asistenţei medicale/ îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.

(2) Colegiul Medicilor din România va elabora şi va supune spre aprobare Ministerului Sănătăţii Publice standardele terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică la nivel naţional, până la intrarea în vigoare a prezentului titlu.

CAPITOLUL V Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti

şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale

Art. 656. - (1) Personalul medical definit la art. 642 alin. (1) lit. a) care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel privat, într-o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă medicală, precum şi atunci când aceasta se acordă în afara acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă ori a unui terţ care solicită această asistenţă pentru o persoană sau mai multe persoane care, din motive independente de voinţa lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.

(2) O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare.

Art. 657. - (1) Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical.

(2) Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care a fost acordată asistenţă medicală.

(3) Asigurarea obligatorie face parte din categoria B clasa 13 de asigurări de răspundere civilă şi va cuprinde toate tipurile de tratamente medicale ce se efectuează în specialitatea şi competenţa profesională a asiguratului şi în gama de servicii medicale oferite de unităţile de profil.

Art. 658. - (1) Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul.

(2) În caz de deces, despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea.

5

(3) Despăgubirile se acordă şi atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistenţa medicală impunea această intervenţie.

(4) Despăgubirile vor include şi eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse în limita răspunderii stabilită prin poliţa de asigurare.

Art. 659. - Despăgubirile se plătesc şi atunci când persoanele vătămate sau decedate nu au domiciliul sau reşedinţa în România, cu excepţia cetăţenilor din Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia.

Art. 660. - (1) În cazul în care pentru acelaşi asigurat există mai multe asigurări valabile, despăgubirea se suportă în mod proporţional cu suma asigurată de fiecare asigurător.

(2) Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor astfel de asigurări cu alţi asigurători, atât la încheierea poliţiei, cât şi pe parcursul executării acesteia.

Art. 661. - (1) Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare se stabilesc de către CNAS, după consultarea asociaţiilor profesionale din domeniul asigurărilor şi CMR, CFR, CMDR, OAMMR şi OBBC.

(2) Nivelul primelor, termenele de plată şi celelalte elemente privind acest tip de asigurări se stabilesc prin negociere între asiguraţi şi asigurători.

Art. 662. - (1) Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului.

(2) În cazul în care părţile - asigurat, asigurător şi persoana prejudiciată - cad de acord sau nu, este certă culpa asiguratului, despăgubirile se vor plăti numai în baza hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti competente.

Art. 663. - Despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat.

Art. 664. - Despăgubirile pot fi solicitate şi se plătesc şi către persoanele care nu au plătit contribuţia datorată la sistemul public de sănătate.

Art. 665. - (1) Drepturile persoanelor vătămate sau decedate prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate se pot exercita împotriva celor implicaţi direct sau indirect în asistenţa medicală.

(2) Aceste drepturi se pot exercita şi împotriva persoanelor juridice care furnizează echipamente, instrumental medical şi medicamente care sunt folosite în limitele instrucţiunilor de folosire sau prescripţiilor în asistenţă medicală calificată, conform obligaţiei acestora, asumată prin contractele de furnizare a acestora.

Art. 666. - (1) Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei când asistenţa medicală s-a făcut în interesul părţii vătămate sau a decedatului, în lipsa unei investigaţii complete ori a necunoaşterii datelor anamnezice ale acestuia, datorită situaţiei de urgenţă, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabil, datorită circumstanţelor, să coopereze când i s-a acordat asistenţă.

6

(2) Recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei se poate realiza în următoarele cazuri:

a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de asistenţă medicală; b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor administrate; c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât şi unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care s-a acordat asistenţă medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana responsabilă, proporţional cu partea de vină ce revine acestora; d) asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a făcut fără consimţământul acestuia, dar în alte împrejurări decât cele prevăzute la alin. (1).

Art. 667. - Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris asigurătorul sau, dacă este cazul, asigurătorii despre existenţa unei acţiuni în despăgubire, în termen de 3 zile lucrătoare de la data la care au luat la cunoştinţă despre această acţiune.

CAPITOLUL VI Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici,

farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale

Art. 668. - (1) La nivelul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, numită în continuare Comisia.

(2) Comisia are în componenţă reprezentanţi ai autorităţilor de sănătate publică judeţene şi, respectiv, ai municipiului Bucureşti, casei judeţene de asigurări de sănătate, colegiului judeţean al medicilor, colegiului judeţean al medicilor dentişti, colegiului judeţean al farmaciştilor, ordinului judeţean al asistenţilor şi moaşelor din România, un expert medico-legal, sub conducerea unui director adjunct al autorităţii de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

(3) Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei se elaborează de Ministerul Sănătăţii Publice, se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 669. - (1) Ministerul Sănătăţii Publice aprobă, la propunerea Colegiului Medicilor din România, pentru fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti, o listă naţională de experţi medicali, în fiecare specialitate, care vor fi consultaţi conform regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei.

(2) Pe lista de experţi se poate înscrie orice medic, medic dentist, farmacist, asistent medical/moaşă cu o vechime de cel puţin 8 ani în specialitate, cu avizul Colegiului Medicilor din România, Colegiului Medicilor Dentişti, Colegiului Farmaciştilor şi, respectiv, al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

(3) Modalitatea de remunerare a experţilor medicali din lista naţională se stabileşte prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

7

(4) Onorariile pentru serviciile prestate de către experţii medicali, desemnaţi potrivit art. 671, se stabilesc în raport cu complexitatea cazului expertizat, sunt aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice şi vor fi suportate de partea interesată.

Art. 670. - Comisia poate fi sesizată de:

a) persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima unui act de malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament; b) succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament.

Art. 671. - (1) Comisia desemnează, prin tragere la sorţi, din lista judeţeană a experţilor un grup de experţi sau un expert, în funcţie de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului.

(2) Experţii prevăzuţi la alin. (1) au acces la toate documentele medicale aferente cazului, a căror cercetare o consideră necesară, şi au dreptul de a audia şi înregistra depoziţiile tuturor persoanelor implicate.

(3) Experţii întocmesc în termen de 30 de zile un raport asupra cazului pe care îl înaintează Comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum 3 luni de la data sesizării.

(4) Fiecare parte interesată are dreptul să primească o copie a raportului experţilor şi a documentelor medicale care au stat la baza acestuia.

Art. 672. - Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asiguratorului, în termen de 5 zile calendaristice.

Art. 673. - (1) În cazul în care asiguratorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.

(2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.

Art. 674. - (1) Întreaga procedură de stabilire a cazurilor de malpraxis, până în momentul sesizării instanţei, este confidenţială.

(2) Încălcarea confidenţialităţii de către persoana care a făcut sesizarea duce la pierderea dreptului de a beneficia de procedura de conciliere.

(3) Încălcarea confidenţialităţii de către membrii Comisiei sau experţii desemnaţi de aceasta atrage sancţiuni profesionale şi administrative, conform regulamentelor aprobate.

CAPITOLUL VII Dispoziţii finale

Art. 675. - (1) Comisia întocmeşte un raport anual detaliat pe care îl prezintă Ministerului Sănătăţii Publice.

8

(2) Pe baza datelor astfel obţinute, Ministerul Sănătăţii Publice elaborează un raport anual naţional asupra malpraxisului medical, pe care îl prezintă Parlamentului, Guvernului şi opiniei publice.

Art. 676. - Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Art. 677. - Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia faptelor ce reprezintă infracţiuni.

Art. 678. - (1) Omisiunea încheierii asigurării de malpraxis medical sau asigurarea sub limita legală de către persoanele fizice şi juridice prevăzute de prezenta lege constituie abatere disciplinară şi se sancţionează cu suspendarea dreptului de practică sau, după caz, suspendarea autorizaţiei de funcţionare.

(2) Această sancţiune nu se aplică dacă asiguratul se conformează în termen de 30 de zile obligaţiei legale.

Art. 679. - Prevederile prezentului titlu nu se aplică activităţii de cercetare biomedicală.

Art. 680. - În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu, Ministerul Sănătăţii Publice şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor vor elabora împreună, prin ordin comun sau separat, după caz, normele metodologice de aplicare a acestuia.

Art. 681. - La data intrării în vigoare a prezentului titlu orice dispoziţie contrară se abrogă.

MINISTERUL SANATATII PUBLICE DIRECTIA JURIDICA Se aproba,

Ministru

Eugen Nicolaescu

REFERAT DE APROBARE

Prin Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, Titlul XV « Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”s-a reglementat raspunderea civila a personalui medical si furnizorului de servici medicale, sanitare si farmaceutice.

9

Potrivit. art.680 din Legea nr. 95/2006, Ministerul Sanatatii Publice si Comisia de Supraveghere a Asigurarilor elaboreaza impreuna, prin ordin comun sau separat, dupa ca, normele metodologice de aplicare a acestuia.

Fata de cele precizate, s-a intocmit proiectul de ordin al Ministerului Sanatatii Publice, pe care daca, sunteti de acord, va rugam sa-l aprobati.

DIRECTOR, CONSILIER JURIDIC MARIA DOBRESCU

MINISTERUL SANATATII PUBLICE ORDIN Privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Titlului XV “Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice” din Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii

Avand in vedere prevederile . art.680 din Legea nr. 95/2006 2006 privind reforma in domeniul sanatatii, cu modificarile si completarile ulterioare,

Vazand Referatul de Aprobare al Directiei Juridice nr……………..

In temeiul Hotararii Guvernului nr. 862/2006 privind organizarrea si functionarea Ministerului sanatatii Publice, cu modificarile si completarile ulterioare,

Emite prezentul ORDIN Art.1. Se aproba normele metodologice de aplicare a Titlului XV “Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”din Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, prevazute in Anexa care face parte integranta din prezentul ordin

Art. 2. Prezentul Ordin se publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

MINISTRU,

EUGEN NICOLAESCU

Anexa Norme metodologice de aplicare a Titlului XV”Răspunderea civilă a

personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”din Legea nr.95/2006 privind reforma in

domeniul sanatatii

10

Cap.1 Raspunderea civila a personalului medical Art.1 Eroarea profesionala savarsita in exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, care a produs prejudicii asupra pacientului atrage raspunderea civila a personalului medical si/sau a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmeceutice.

Art. 2.(1) Personalul medical raspunde civil pentru prejudiciile produse in exercitarea prfesiei si atunci cand isi depaseste copetentele, cu exceptia cazurilor de urgenta in care nu este disponibil personal medical ce ar comptenta necesara.

(2) Dovada cazurilor in care nu este disponibil personal medical ce are competenta in efectuarea unui act medical se face cu acte ce emana de la reprezentantul legal al furnizorului de servicii medicale si care atesta personalul existent la locul furnizarii actului medical ce a fost generator de prejudicii.

Art.3 Fapta care cauzeaza un prejudiciu si care atrage raspunderea civila

Art.4 (1) Persoanele implicate in actul medical raspund proportional cu gradul de vinovatie al fiecaruia, in cazul producerii unui prejudiciu.

(2) Stabilirea gradului de vinovatie catre instanta judecatoreasca competenta, potrivit legii.

Art.5 Personalul medical nu este raspunzator pentru daunele si prejudiciile produse in exercitarea profesiunii, in cazurile prevazute de lege.

Art.6 (1) Personalul medical raspunde direct in situatia in care s-a stabilit existenta unui caz de malpraxis

Art.(2) Unitatile sanitare publice sau private in calitate de furnizori de servicii medicale, raspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse in activitatea de preventie, diagnostic sau tratament in situatiile prevazute la art. 664 din Legea nr. 95/2006, in solidar cu personalul medical angajat, pentru prejudiciile produse de acesta.

Art.(7) Pentru prejudiciile cauzate, in mod direct sau indirect pacintilor, generate de neerespectarea reglementarilor interne ale unitatii sanitare rsapund civil unitatile sanitare publice sau private.

Art. (8) Persoanele prevazute la art. 646-648 din Legea nr. 95/2006 raspund potrivit dispozitiilor cuprinse in lege.

Cap. 2

Acordul pacientului informat.

11

Art.9. (1) Acordul scris al pacientului necesar potrivit art. 649 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, trebuie sa contina in mod obligatoriu, cel putin, urmatoarele elemente:

a) numele, prenumele si domiciul, sau, dupa caz, resedinta pacientului;

b) actul medical la care urmeaza a fi supus;

c) descrierea, pe scurt, a informatiilor ce i-au fost furnizate de catre medic, medicul dentist, asistent medical/moasa;

d) acordul exprimat fara echivoc pentru efecuarea actului medical;

e) semnatura si data exprimarii acordului.

(2) Acordul scris se constituie anexa la documentatia de evidenta primara.

Art. 10. (1) In cazurile in care pacientul este lipsit de discernamant, iar medicul, medicul dentist, asistent medical/moasa, nu pot contacta reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiata, datorita situatiei de urgenta, si nu se poate solicita nici autorizarea autoritatii tutelare, deoarece intervalul de timp pana la exprimarea acordului ar pune in pericol, in mod ireversibil, sanatatea si viata pacientului, persoana care a acordat ingrijirea la efectua un raport scris ce va fi pastrat la foaia de observatie a pacientului.

(2) Raportul prevazut la alin.(1) va cuprinde descrierea imprejurarii in care a fost acordata ingrijirea medicala, cu precizarea elementelor ce atesta situatia de urgenta, precum si a datelor din care sa rezulte lipsa de discernamant a pacientului.

(3) Raportul prevazut la alin (1) va cuprinde numele si prenumele persoanei care a acordat asistenta medicala, data si ora la care a fost intocmit, actul medical efectuat in cauza, semnatura persoanei ce a efectuat actul medical.

(4) In situatia in care actul medical a fost efectuat cu participarea mai multor persoane se va preciza in raport, numele tuturor persoanelor care au efectuat actul in cauza si tipul de manevre medicale efectuate si va fi semnat de toate aceste persoane.

Cap. 3

Obligativitatea acordarii asitentei medicale

Art.11 (1) Medicul, medicul dentist, asistent medical/moasa au obligatia de acorda asistenta medicala unei persoane, doar daca au acceptat-o in prealabil ca pacient.

(2)Crtiteriile de acceptare ca pacient sunt urmatoarele:

12

a) Metoda de preventie, diagnostic, tratament la care urmeaza sa fie supusa persoana in cauza sa faca parte din specialitatea/competenta medicului, medicul dentist, asistent medical/moasa;

b) Persoana in cauza sa faca o solicitare scrisa catre medicul, medicul dentist, asistent medical/moasa d acordare a asistentei medicala, cu exceptia cazurilor in care persoana este lipsita de discernamant, sau situatiilor de urgenta medico-chirurgicala. Solicitarea va fi pastrata in fisa medicala, sau,dupa caz, intr-un registru special;

c) Aprecierea Medicului, medicului dentist, asistentului medical/moasei, ca prin acordarea asistentei medicale nu exista riscul evident de inrautatire a starii de sanatate a persoanei carei I se acorda asistenta medicala. Aprecierea se face dupa un criteriu subiectiv si nu poate constitui circumstanta agravanta in stabilirea cazului de malpraxis.

Art.12.(1) Intreruperea relatiei cu pacientul se face de catre medicul, medicul dentist, asistentul medical/moasa in cazurile prevazute de art.653 alin.(1).din Legea nr.95/2006. (2) In situatia in care medicul, doreste inreruperea relatiei cu pacientul, acesta va notifica pacientului dorinta terminarii relatiei, inainte cu minimum 5 zile, pentru ca pacientul sa gaseasaca o alternativa, doar in masura in care acest fapt nu pune in pericol starea sanatatii pacientului. (3) In vederea realizarii notificarii prevazute la alin.(1), medicul trebuie sa motiveze temeiul refuzului, astfel incat acesta sa nu fie unul arbitrar.

(4) Notificarea se intocmeste in dublu exemplar, unul fiind transmis pacientului cu mini 5 zile inaintea terminarii relatiei, iar celalalt exemplar urmand sa ramana la medic. In notificare se va preciza ca terminarea relatiei in momentul notificarii nu pune in pericol viata pacientului

Art.13 In situatia in care nu exista ghiduri de prcatica aprobate la nivel national, in specialitatea respectiva, in acordarea asistentei medicale, personalul medical are obligatia aplicarii stndardelor recunoscute de comunitatea medicala a specialitatii respective.

(2) In aplicarea prevederilor alin.(1), fiecare furnizor va stabili standarde recunoscute de comunitatea medicala a specialitatii respective, standarde ce vor putea fi actualizate periodic, in functie de dezvoltarea stiintifica medicala.

Cap.4

Asigurarea obligatorie de raspundere civila profesionala pentru medici, farmacisti si alte persoane din domeniul asistentei medicale.

Art.14 (1)Personalul medical incheie asigurare de malpraxis, in conditile legii.

13

(2) O copie de pe asigurare va fi prezentata inainte de incheierea contractului de munca, find o conditie obligatorie pentru angajare.

(3) Asigurarea va fi reinoita la expirarea perioadei de valabilitate si va fi depusa, in copie la angjator.

(3) In situatia in care nu exista contract de munca, copia asigurarii va fi inaintata reprezentantului legal al furnizorului de produse, servicii medicale sau farmaceutice, la care persoana asigurata isi desfasoara activitatea.

Cap. 5

Procedura de stabilire a cazurilor de raspundere civila profesionala pentru medici, farmacisti si alte persoane din domeniul asistentei medicale

Art.15. Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei, fie instantei judecatoresti competente, potrivit legii.

Art.16.(1) In situatia in care are loc sesizarea Comisiei de catre persoanele care au acest drept, potrivit legii, Comisia stabileste prin decizie daca a fost sau nu un caz de malpraxis.

(2) Decizia se comunica persoanelor implicate in termen de 5 zile calendaristice.

Art.17. Decizia Comisiei poate fi contestata de catre asigurator sau partile implicate la instanta jucatoreasca competenta, in termen de 15 zile calendaristice de la data comunicarii acesteia

Art.18. In situatia in care Comisia a stabilit existenta unei situatii de malpraxis, instanta judecatoreasca competenta poate, la cererea persoanei prejudiciate, sa oblige persoana responsabila la plata despagubirilor.

Art.19 Despagubirile pentru un act de malpraxis se pot stabili pe cale amiabila in cazul in care rezulta cu certitudine raspunderea civila a asiguratului.

Art 20 Despagubirile, in situatia in care partile-asigurat, asigurator si persoana prejudiciata-cad de acord sau nu, este certa culpa asiguratului, se vor plati numai in baza unei hotarari judecatoresti definitive a instantei competente

Art. 21 In situatia in care partile, asigurat, asigurator si parte prejudiciata nu ajung la un acord, persoanele competente, potrivit legii, sesizeaza instanta judecatoreasca competenta cu o actiune pentru despagubiri.

Art.22.(1)Prejudiciul cauzat printr-un act de malpraxis se acopera din suma asigurata.

14

(2) In situatia in care, suma asigurata, nu acopera integral prejudiciul, persoana vatamata poate pretinde autorului prejudiciului plata diferentei pana la recuperarea integrala a prejudiciului.

Art. 23 Despagubirile se stabilesc in raport cu intinderea prejudiciului.

Art.24 Acordarea despagubirilor se poate face fie sub forma unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestatii periodice succesive, cu caracter viager sau temporar, si va tine cont de toate cheltuielile pentru restabilirea sanatatii.

Art.25.In cazul in care, dupa acordarea despagubirilor, se face dovada unor noi prejudicii avand drept cauza acelasi act de malpraxis, se pot acorda de catre instanta judecatoreasca despagubiri suplimentare, fara a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotararii pronuntate anterior.

Art.26.In situatia in care s-au acordat prestatii periodice ca forma de reparare a prejudiciului, se poate solicita instantei judecatoresti competente marirea, reducerea cuantumului prestatiilor sau sistarea platii daca au intervenit modificari corespunzatoare ale starii sanatatii persoanei prejudiciate.

Art.27 Despagubirile pot fi majorate, de catre instanta, in situatia in care partea prejudiciata, ulterior ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care au fost stabilite despagubirile, a fost incadrata intr-un alt grad de handicap, urmarea actului de malpraxis, si s-a micsorat pensia de invaliditate.

Art.28 In situatia in care, urmare actului de malpraxis, a avut loc pierderea totala sau partiala a capactitatii de munca, instanta de judecata stabileste, in functie de situatie, modalitatea si cuantumul despagubirilor.

Art.29 In cazul in care persoana prejudiciata este un minor, cunatumul despagubirilor va fi stabilit de catre instanta, tinandu-se seama de imprejurarile de fapt, de ingrijirile pe care acesata trebuie sa le primeasca, de cheltuielile si eforturile suplimentare pe care trebuie sa le fac pentru dobandirea unei calificari adecvate starii de sanatate, si alte imprejurari ce vor fi stabilite de instanta.

Art.30 Cuantumul despagubirilor poate fi rexaminat la data cand persoana s-a incadrat in munca.

Art.31 Renuntarea de catre parinte, in numele minorului, la despagubirile cuvenite acestuia, nu se poate face decat cu prealabila incuviintare a autoritatii tutelare.

Art.32 Data de la care se platesc despagubirile este aceea a producerii actului de malpraxis si nu aceea a ramanerii definitive a hotararii judecatoresti.

Art.33 Raporturile dintre asigurat si asigurator sunt stabilite potrivit clauzelor din contractul de asigurare.

15

Art.34. (1) Despagubirile se platesc si atunci cand persoanele vatamate sau decedate nu au domiciliul sau resedinta in Romania, cu exceptia cetatenilor din Statele Unite ale Americii, Canada si Australia.

Pentru a putea beneficia de prevederile alin.(1), persoanele vatamate sau succesorii legali ai acestora vor face dovada domiciliului sau resedintei.persoanei vatamate la momentul producerii actului cauzator de prejudicii.

Cap 6

Dispozitii finale

Art. 35.(1) Comisia intocmeste un raport anual detaliat pe care il prezinta Ministerului Sanatatii Publice pana la data de 1 februarie a anului urmator celui pentru care se intomest acest raport.

(2) Aducerea la cunostinta opiniei publice a raportului prevazut la alin.(1) se face prin publicarea pe site-ul Ministerului Sanatatii Publice in luna martie a fiecarui an pentru anul anterior.

16

Legislatie farmaceutica C1 Semestrul 2 2012-2013

FACULTATIV

Reglementarea instituţiei malpraxisului în România

Lect. Univ. Dr. Cristina-Luiza ERIMIA

Istoricul responsabilităţii profesionale Existenţa medicului este atestată încă din momentul în care vânatorul rănit al comunei primitive şi-a improvizat prima atelă. De foarte mult timp a existat o răspundere a medicului, care a fost conformă cu sistemul social al epocii şi a evoluat odată cu acesta. Şi tot de atunci, a existat o răspundere morală care nu de puţine ori a depăşit morala epocii. Codul Hamurabi (cca 1725 î.e.n.) conţine primele aprecieri (cunoscute) privind răspunderea penală şi civilă a medicului. Legile lui Manu, Cărţile vieţii, Vedele (India) vorbesc despre puritatea morală şi pregătirea profesională a medicului. Cărţile Biblice, Talmudul conţin texte privind condiţiile de activitate ale medicului şi răspunderea lui pentru greşelile săvârşite în activitatea terapeutică. La Egipteni a existat un adevarat cod medical care reglementa şi răspunderea medicului. Din Grecia antică, Plutarch ne descrie furia lui Alexandru cel Mare care l-a condamnat la moarte pe Glaucus – medicul generalului Ephestion – şi a dispus distrugerea templului lui Esculap (medicul a părăsit bolnavul pentru a merge la teatru, dar generalul a decedat deoarece nu a respectat regimul prescris şi a băut o cantitate mare de vin). Atraşi de filozofie, elenii au dezbătut îndelung această problemă. O adevarată revoluţie, a cărei efecte se resimt şi astăzi, a declanşat-o în etica profesională şi, implicit, în răspunderea medicală scrierile lui Hipocrat „Corpus Hipocraticum”, „Aforismele” dezvoltă principii umaniste de etică medicală şi impun responsabilitatea medicului ca o instituţie juridică şi profesională. În Roma antică, Lex Cornelia stabileşte răspunderea medicului (chiar în lipsa relei credinţe) pentru provocarea avortului, pentru părăsirea bolnavului, pentru moartea unui sclav tratat neglijent, iar Lex Aquilia stabileşte răspunderea civilă (nu şi cea penală) pentru moartea, din vina medicului, a unui sclav. Moartea unui om liber (imputabilă

17

nepriceperii medicului) atrăgea pedeapsa capitală, deoarece un cetăţean nu putea fi subiect de evaluare pecuniară. În Evul mediu medicina a fost puternic influenţată de două evenimente: cultura arabă şi creştinismul. Creştinismul a însemnat şi definitivarea unei atitudini faţă de boala şi omul bolnav. Boala nu reprezintă (ca în antichitatea greco-romană) un stigmat iremediabil şi o sancţiune divină (Toma d´Aquino). Datoria fiecărui creştin este „de a pansa”, de a alina durerile suferindului. Iată de ce au luat naştere numeroase instituţii pentru asistenţa bolnavilor, invalizilor, începând cu spitalul întemeiat de Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadochiei. În secolele XV –XVII, jurisprudenţa franceză a recunoscut răspunderea chirurgilor în caz de ignoranţă şi nedibăcie. În ţara noastră, cel care a introdus elementele de morală în practicarea medicinei a fost, potrivit legendelor, Zamolxe, care înainte de zeu era filozof şi medic. După cucerirea Daciei, s-au impus reglementările romane şi ulterior dreptul canonic. Între faptele care atrag răspunderea se include şi omisiunea de a acorda asistenţa de urgenţă, obligaţie impusă şi printr-un hrisov a lui Scarlat Calimachi din 1813. Codul lui Calimachi şi Regulamentul organic, legile sanitare din anii 1874, 1910, 1935 şi 1943, 1974, 2006 conţin instrucţiuni privind activitatea desfăşurată de medici a căror încălcare atrage răspunderea (penală şi/sau civilă). Diferenţierea juridică între eroare şi greşeală profesională Răspunderea profesională medicală, urmăreşte, pe de o parte, protejarea intereselor bolnavului, iar de cealaltă parte, are valoare profilactică, stimulând iniţiativa profesionistului în interesul bolnavului, evitând cazurile de urmărire pentru responsabilitate. Teoria generală a erorilor profesionale vorbeşte de erori de fapt (ce ţin de natura actului medical, de natura lucrului în sine) şi de erori de normă (ce ţin de lacune de atitudine profesională). Eroarea de fapt este neimputabilă. Aceasta se datorează unei imperfecţiuni a ştiinţei medicale la un moment dat, unei reactivităţi particulare a bolnavului, care duce la cunoaşterea falsă a unei situaţii de fapt. Se produce în condiţiile unei activităţi perfect normale. Deoarece respectă regulile de comportament profesional, eroarea de fapt este susceptibilă doar de o analiză morală, cu un beneficiu deontologic. Se apreciază că se află în eroare orice medic care, în aceleaşi condiţii, ar fi fost victima aceleaşi capcane.

18

Eroarea de normă este imputabilă. Ea ţine de domeniul cunoştinţei profesionale şi se omologhează cu greşeala, când nu se respectă normele acceptate unanim, de obicei. Erorile de normă pot fi comisive (atunci când faci ceva ce nu trebuie) şi omisive (atunci când nu faci ceea ce trebuie), pot fi certe şi îndoielnice, pot fi uşoare şi grave Formele culpei

• Culpa in adendo sau comisiva constă într-o stângăcie, imprudenţă, nepricepere, nedibăcie, nepăsare faţă de cerinţele bolnavului, temeritate nejustificată de o necesitate, folosirea inadecvată a condiţiilor de lucru sau o usurinţă în activitatea medicală care reclamă atenţie şi prudenţă deosebită.

• Culpa in omitendo sau omisiva apare când bolnavul îşi pierde şansa de vindecare sau supravieţuire datorită neexecutării unor gesturi necesare. Omisiunea însăşi poate aparea prin indiferenţă, nebăgare de seamă, neglijenţă şi este culpabilă dacă între ea şi prejudiciu există legatură cauzală.

• Culpa in eligendo rezidă dintr-o alegere greşită a procedurilor tehnice, într-o delegare către o persoană nepotrivită a unor obligaţii sau în delegarea obligaţiilor proprii unor altor persoane.

Evaluarea riscului Riscul justificat, conştient acceptat, legitimat este cel care indeplineşte următoarele condiţii:

• Salvează de la un pericol mai mare; • Pericolul este real, actual şi iminent şi nu poate fi evitat altfel; • Valoarea bunului supus riscului este mai mică decât cea a prejudiciului care s-ar

produce. Riscul ilegitim este cel care apare în alte situaţii şi nu îndeplineşte condiţiile enumerate. Riscul profesional devine tolerabil dacă profesionistul îşi ia toate măsurile de precauţie dictate de discernământul său moral şi profesional. Consimţamântul bolnavului este un criteriu salutar în evaluarea riscului util. Consimţamântul, după prealabila informare, reprezintă un drept al bolnavului şi o obligaţie a profesionistului din sănătate, esenţiale în profilaxia urmăririlor judiciare pentru malpraxis - greşeala medicală. Formele responsabilităţii profesionale Responsabilitatea profesională medicală poate exista singular sau concomitent sub mai multe forme:

• responsabilitatea juridică - penală sau/şi civilă • responsabilitatea disciplinară • responsabilitatea administrativă

19

Raspunderea penală derivă din constatarea unei infracţiuni din culpă (vătămare corporală, neglijenţă în serviciu, omor din culpă, încălcarea secretului profesional etc) şi nu există prevederi legislative specifice profesiei medicale. Răspunderea civilă se evaluează în baza procedurii comune privind prejudiciul creat pacientului prin actul medical. De regulă, pacientul român alege calea raspunderii penale şi în subsidiar a răspunderii civile din raţiuni economice, deoarece în situaţia comasării celor două acţiuni, penală şi civilă, nu se plăteşte taxa de timbru, prohibitivă pentru majoritatea cetăţenilor români. Deşi legea 95/2006 impune atât organelor de urmărire penală cât şi instanţelor de judecată comunicarea oricărei acţiuni împotriva unui medic/farmacist legată de exercitarea profesiei, această prevedere nu este respectată şi nu avem o statistică privind numărul de cazuri şi modalitatea de soluţionare a acestora. Asigurarea de malpraxis a personalului medical Pentru persoanele fizice ce posedă o calificare a competenţelor profesionale privind furnizarea de servicii medicale, direct ori indirect, există obligativitatea încheierii unei asigurări de răspundere civilă medicală, pentru cazul producerii unor pagube unor persoane, ca urmare a furnizării serviciilor de asistenţă medicală neadecvată. La nivelul Uniunii Europene s-a stabilit un barem orientativ de evaluare a valorii daunelor nepatrimoniale cauzate pacienţilor în urma unor tratamente medicale inadecvate, pe baza căruia instanţele judecatoreşti pot decide într-un mod relativ obiectiv asupra cuantumului despăgubirilor morale datorate de medici. Limite de asigurare pentru personalul medical (echivalent în lei )

• Medici de familie şi medici de medicină generală: 12.000 euro • Medici specialişti – specialităţi medicale: 37.000 euro • Medici specialişti – specialităţi chirurgicale: 62.000 euro • Medici dentişti: 37.000 euro • Farmacişti care lucrează în farmacii cu circuit deschis: 5.000 euro • Farmacişti care lucrează în farmacii cu circuit închis: 5.000 euro • Biochimişti, biologi, medici specialişti/specialităţi paraclinice: 20.000 euro • Asistenţi medicali şi moaşe care își desfăşoară activitatea în unităţi sanitare cu

paturi: 5.000 euro • Asistenţi medicali şi moaşe care îşi desfăşoară activitatea în medicina primară,

ambulatorii, cabinete medicale individuale: 2.000 euro • Asistenţi de farmacie: 2.000 euro.

Potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico- farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare și farmaceutice. Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse:

20

• din eroare, incluzând şi neglijenţa, • imprudenţa sau cunoştinţele medicale insuficiente în exercitarea profesiei, • prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.

Răspunderea civilă este atrasă şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor legale referitoare la confidenţialitate, consimţământul informal şi obligativitatea acordării asistenţei medicale, ori în situaţia în care personalul medical îşi depăşeşte limitele competenţei, exceptând cazurile de urgenţă în care nu este disponibil personal medical cu competenţa necesară. Răspunderea civilă pentru malpraxis este înlăturată atunci când prejudiciile produse în exercitarea profesiunii se datorează:

• condiţiilor de lucru; • dotării insuficiente cu echipament; • infecţiilor nosocomiale; • efectelor adverse; • complicaţiilor; • riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament; • viciilor ascunse ale materialelor sanitare şi în cazul în care acţionează cu bună-

credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate. Răspunderea civilă este extinsă şi asupra unităţilor sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale, pentru prejudiciile produse pacienţilor ca urmare a serviciilor prestate, generate de viciile ascunse ale echipamentelor medicale, ale substanţelor medicamentoase şi ale materialelor sanitare ori generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor. Particularităţile malpraxisului Eroarea medicală este o greşeală specifică, relativă numai la actele medicale şi care nu poate fi comisă decât de personalul sanitar. Pentru a stabili dacă îngrijirile date erau sau nu adaptate patologiei pacientului, judecătorul trebuie să le estimeze prin prisma datelor stiinţifice în starea lor cănd actul a fost realizat şi nu în ziua în care se pronunţă hotărârea. Obligaţia care apasă personalul medical este de a da pacientului îngrijiri conforme cu datele dobândite de ştiinţă la data îngrijirilor sale. Conţinutul juridic al raportului furnizor de servicii de sănătate - pacient Obligaţia de îngrijire – adică de a acorda îngrijiri atente, conştiincioase şi

conforme cu datele actuale ale ştiinţei. Obligaţia de îngrijire presupune că furnizorul de servicii de sănătate are obligaţia de a îngriji pacientul cu atenţia şi prudenţa conferite de pregătirea sa profesională şi de nivelul obiectiv al cunostinţelor în domeniu la acea dată. Obligaţia de îngrijire cunoaşte două limite: nivelul personal al cunostinţelor de specialitate şi nivelul obiectiv al ştiinţei la

21

acea dată. Cele două limitări fac ca rezultatul actului medical să nu poată fi garantat.

• Obligaţia de securitate - impune asigurarea integrităţii corporale şi a sănătăţii

pacientului în cursul actului medical. Această obligaţie se referă la folosirea corectă a tehnicii medicale, la supravegherea bolnavului în cursul efectuării actului medical sau la contractarea unor infecţii în cursul spitalizării sau a efectuarii actului medical, urmare a condiţiilor precare de igienă (infecţii nosocomiale).

Securitatatea actului medical poate constitui o prezumţie de calitate a actului medical. Obligaţia de securitate este o obligaţie profesională, fiind inerentă exerciţiului anumitor profesii.

• Obligaţia de supraveghere. Există o obligaţie de supraveghere specială în cazul pacienţilor cu afecţiuni psihice – care pot să îşi cauzeze lor sau altor pacienţi vătămări precum şi în cazul supravegherii postoperatorii – până când pacientul este în stare să se administreze singur, în siguranţă.

• Obligaţia de informare. Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la

serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza. Dreptul la informare al pacientului are două componente esenţiale: dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile (publicitatea serviciilor de sănătate) şi dreptul de a fi informat, după ce a apelat la un furnizor de servicii medicale, cu privire la propria stare de sănătate.

• Obligaţia de confidenţialitate. Presupune respectarea secretului profesional din

partea personalului medical. Respectarea dreptului la confidenţialitate derivă, în primul rând din necesitatea respectării autonomiei persoanei. Este o obligaţie negativă, de a nu face.

• Obligaţia de respectare a vieţii private. Dreptul la viaţă privată, precum şi

respectul demnităţii persoanei, presupun înainte de toate, interzicerea publicităţii vieţii private sau a elementelor acesteia, fără acordul titularului, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. Medicul prin natura profesiei sale are acces la o dublă intimitate a pacientului: aceea a corpului pacientului şi aceea a relaţiilor de familie sau sociale.

Particularităţi ale malpraxisului în activitatea farmaceutică

• Implicarea pacientului. Situaţiile concrete de nemulţumire faţă de asistenţa farmaceutică sunt exacerbate, pe de o parte, de aşteptările nerealiste din partea pacientului, iar pe de alta parte, de încrederea oarbă pretinsă de unii farmacişti care se înconjoară uneori de o anumită "tăcere rituală". Este necesară consolidarea relaţiei farmacist-pacient printr-o abordare realistă şi serioasă a consimţământului pe baza de informare prealabilă, în noile condiţii de acordare a asistenţei farmaceutice.

22

• Responsabilitatea pentru actele altora. În cadrul spitalelor, farmacistul şef sau spitalul răspund pentru neglijenţa subordonaţilor. In farmacia comunitară, farmacistul şef este responsabil pentru actele neglijente ale personalului angajat in slujba sa.

Există responsabilitatea pentru farmacistul care nu face trimiterea bolnavului la un medic, dacă indicarea acestuia nu este judicios facută. Farmacistul care nu a trimis bolnavul la un specialist ar putea fi urmarit pentru neglijenţă.

• Responsabilitatea în echipă. Superiorul, şeful echipei, va trebui să ştie ce face concret fiecare membru al echipei sale şi va răspunde pentru greşelile colaboratorilor săi.

Literatura românească precizează responsabilitatea farmacistului pentru subaltern ca o derivare din responsabilitatea pentru faptele terţilor, după cum urmează: dacă ordinul dat de farmacist este greşit, este responsabil farmacistul, şi nu

executantul; dacă ordinul dat de farmacist este bun, dar este greşit executat, este responsabil

executantul; dacă ordinul dat de farmacist este bun, dar persoana nu are competentă de a-l

executa, este responsabil farmacistul; dacă ordinul dat de farmacist este bun, dar subalternul nu este supravegheat şi

controlat, este responsabil farmacistul Procedura europeană de mediere a cazurilor de malpraxis Procesul de mediere în cazurile de malpraxis urmareşte stabilirea unei inţelegeri cu privire la o compensaţie economică, realizată în afara sistemului judiciar.

• In Germania, la nivelul Colegiilor Farmaciştilor există comisii de mediere/arbitraj sau comisii de experţi sau ambele care se ocupă de cazurile de malpraxis. Este o procedură ieftină şi rapidă, potrivită creşterii numărului de cazuri de malpraxis.

• In Olanda, în spitale există comisii de arbitraj care analizează plângerile în care se acordă despagubiri de pâna la 4500 euro. Aceasta reprezintă o soluţie rapidă şi ieftină pentru rezolvarea disputelor de mică anvergura.

• In Spania există instituţii de arbitraj pentru farmacişti, psihologi, dentişti şi alţi

profesionişti din domeniul sanitar. Este de remarcat numărul mic de plângeri care ajung în faţa tribunalului (15%).

• In Marea Britanie, în prezent, funcţionează Litigation Authority, care are rolul de

a rezolva pe calea medierii, cale administrativă, cazurile de malpraxis. Astfel, in Marea Britanie doar 4% dintre plângeri ajung în justiţie.

• Ombudsman in Georgia, Republica Moldova.

Concluzii

23

• Acordarea asistenţei medicale este un serviciu acordat de personal uman, care în

mod inevitabil este supus greşelii.

• Asigurarea de răspundere civilă pentru erori în profesie, alături de protecţia personalului medical în faţa unor pierderi materiale – urmare a acoperirii prejudiciilor cauzate, conferă profesionistului din sănătate şi confortul psihic dat de evitarea unor posibile procese, care prin complexitatea procedurilor pot creea o stare de nesiguranţă şi disconfort.

• Prin instituirea unei proceduri confidenţiale de stabilire a cazurilor de malpraxis,

se înlătură posibile prejudicii de imagine ale profesioniştilor medicali, care în acest fel îşi vor proteja propria imagine.

• În ce priveşte protecţia pacienţilor, prin instituirea sistemului asigurărilor

obligatorii pentru culpă profesională, asiguratorul preia riscul cauzării unor prejudicii de către personalul medical.

Un sistem sanitar care promovează drepturile pacientului ar trebui ca în evaluarea plângerilor de malpraxis (în concordanţă cu opinia şi recomandările Consiliului Europei) să respecte urmatoarele:

• să elaboreze legislaţia specifică bazată pe drepturile pacientului

• să implice responsabilitatea unităţii sanitare mai degrabă decât responsabilitatea personală a personalului medical

• sistemele de compensaţie a prejudiciilor nu ar trebui să aibă la bază blamarea

personalului medical

• utilizarea unui sistem administrativ de rezolvare a plângerilor în locul acţiunilor judiciare, pentru a reduce costurile şi timpul de soluţionare

• să se folosească informaţiile din plângeri pentru a învăţa cum să se evite astfel de

erori/greşeli în viitor. Plecând de la ideea că toţi oamenii greşesc, că greşeala este în natura umană, soluţia este de a modifica sistemul (pe baza informaţiilor şi învaţămintelor rezultate din analizarea greşelilor), astfel încât riscul de a greşi să fie redus la minimum pe viitor.